SUPRAFEŢE ARHITECTURALE IN TIMP SI IN LUMINA

o perspectiva ecologica in analiza arhitecturii istorice

CONF. DR. ARH. MIHAI OPREANU

Ilustratia copertei :

Biserica Sf. Mare Mucenic Mercurie din Plataresti, jud. Calarasi

Ctitorie a lui Matei Basarab, 1646

Detaliu al turlei

si machete de lucru realizate de studenti, sub indrumarea autorului

2

Pentru Ştefan şi Gabi

3

PREFATA LA EDITIA A DOUA

CATEVA LUCRURI PE CARE NU LE-AM SPUS (DESTUL DE DIRECT) IN TEXT

DESPRE INFORMAŢIE : “lectura” unui obiect de arhitectură istorică nu este limitată.

Cantitatea de informaţie măsurabilă nu este uşor de delimitat, si nici nu este de dorit să fie. Ca şi orice

alta opera de arta, din muzica, poezie, literatură sau arte vizuale, la o noua lectura impresiile pot fi noi,

proaspete şi pline de interes, virtualmente la nesfârşit. Faţă de tot ansamblul de informaţie pe suport

digital care există in lume, intr-o cantitate gigantică, dar finită, informaţia complexă, difuză si sensibilă

cuprinsă, in mod potenţial, intr-o operă de artă, este fără limită.

DE CE NE PLAC LUCRURILE VECHI ?

Pentru ca niste “inţelepţi” au zis că sunt valoroase, şi noi îi credem, în cel mai bun caz? Din

snobism cultural, în cel mai rău caz? Pentru că unii din noi au devenit maniaci ai culturii sub o anume

formă?

Poate şi din alte motive. Înainte de vremurile industriei, oamenii nu puteau înfrunta natura, nici

măcar în intenţie. Ca să trăiască, era nevoie sa fie modeşti si respectuoşi faţă de natură, şi pentru

asta trebuiau să fie atenţi. Asta i-a facut poate să-şi dezvolte sensibilitatea, şi nu în ultimul rând, un

anume simţ al echilibrului, mai pe româneste bun-simţ. Aceste calităţi, în mare masură pierdute acum,

în orice caz modificate (alterate), se fac simţite atunci când poţi să te afli in prezenţa obiectelor pe

care le-au făcut acei oameni şi între care au trăit multe generaţii, şi asta ne poate bucura pe mulţi

dintre noi, chiar şi în mod ne-conştient.

De spus aici că pentru mine, nici modestia, nici admiraţia sau respectul, nu înseamnă

subordonare, pliere faţă de ceva sau cineva. Aceste atitudini, atunci cand se manifestă liber, fără

constrângere, sunt factori de echilibru, luciditate şi …bun-simţ. Cineva care nu poate respecta alte

persoane sau chiar lucruri, nu se respectă pe sine, este mai mult sau mai puţin alienat. Dar nu vreau

să cad prea rău în discurs moralizator.

În orice caz, cred că lucrurile vechi şi frumoase ne dau imaginea stabilităţii, a continuităţii şi a

longevităţii intr-o lume care se schimbă mai repede decat putem să ne adaptăm, mulţi dintre noi. De

ce şi copiii se simt bine la ţară, într-un loc frumos, chiar în Muzeul Satului, sau in Sighişoara? Cu

siguranţă nu din motive “culturale”. Şi copii au întotdeauna reacţii adevărate.

Arhitectura istorică a supravieţuit, în cele mai multe cazuri, pentru că oamenii au preţuit-o şi

au îngrijit-o multe generaţii la rând, nu neapărat din cauză ca a fost făcută din materiale extreme de

rezistente.

CE FEL DE ARHITECT ESTE RESTAURATORUL? ESTE UN CREATOR SAU NU?

S-a spus că restauratorul trebie să uite că este arhitect. Aceasta este un fel de figură de stil,

cred eu. E adevarat, el trebuie să se abţină să “inventeze”, să pună de la el …

Se mai spune că restaurarea se opreşte acolo unde începe ipoteza. Şi asta cred că este

adevărat, într-un sens destul de profund şi de subtil ca să nu fie restrictiv în mod rudimentar.

Principiile conservării şi restaurării nu sunt noţiuni simpliste, rudimentare. Cine este in situaţia să le

aplice cu discrnământ, in mod echilibrat şi subtil, intr-o intervenţie valabilă şi complexă, ştie mai multe

şi simte mai mult decât se poate spune in multe cuvinte.

4

Restauratorul nu trebuie să fie un “inventator” de configuraţii care n-au existat înainte, aşa

cum se crede uneori că trebuie să fie un arhitect care face case noi. Dar el trebuie să fie un bun

interpret al edificiului istoric. Precum in muzică, unde interpretul şi mai cu seama şeful de orchestră

este in situaţia de a descifra o partitură pentru alţii de neînţeles, şi de a o face accesibilă acelora. Este

un interpret, un dirijor, mai putin important decât un compozitor? Nu cred ca este importanta o

asemenea întrebare, şi cu atât mai puţin un răspuns.

In cuprinsul textului discut poziţia restauratorului ca medic al edificiului istoric. Nu insist aici.

Dar de multe ori restauratorul mai are un rol. In fiecare caz - si sunt cele mai multe - in care

trecerea prin timp a edificiului istoric nu este clară şi uşor de înţeles din prima privire, arhitectul

restaurator este un fel de detectiv, precum cei din romanele poliţiste clasice. El trebuie să ştie, să

intuiască, posibilele lacune în informaţie, sau informaţii ce pot fi ascunse, unde şi sub ce forme. El

este, precum Sherlock Holmes, in situaţia de a imagina toate scenariile posibile, de a identifica

elementele care lipsesc şi de a le elucida pe parcursul cercetării, până la incheierea lucrarii. De cele

mai multe ori informaţia ascunsă este ascunsă atât de “bine”, încât dacă nu ai prevăzut că ar putea fi

acolo unde o vei căuta, şi sub ce formă, ea se poate pierde în cursul lucrărilor, sau în cel mai bun caz

poate rămâne neidentificată pe timp nedeterminat.

Vă propun în concluzie, fără nici o pretenţie, aceasta triplă imagine a restauratorului, medic,

interpret şi “detectiv”.

Sunt lucruri care s-au mai spus sub o formă sau alta, si sper că le veţi primi într-un fel destul

de nuanţat faţă de felul succinct - poate cam sumar - în care le-am exprimat aici.

Mihai Opreanu

5

CUPRINS

1. CRITERII DE ABORDARE, CONŢINUT ŞI STRUCTURĂ A STUDIULUI ........ 7 1.1. PREZENTAREA GENERALĂ A SUBIECTULUI ...................................... 7 1.2. DE CE CONSERVĂM PATRIMONIUL CONSTRUIT? ........................... 10 1.3. CE ANUME CONSERVĂM? COMPONENTE PERENE ŞI COMPONENTE

TEMPORARE (DE SACRIFICIU) .......................................................... 13 1.4. INTERVENŢIA DE CONSERVARE – RESTAURARE – PUNERE

ÎN VALOARE – FUNCŢIONALIZARE – REABILITARE ........................ 17 1.5. PROBLEMATICA ŞI ABORDAREA ....................................................... 18 1.6. ANATOMIE, PATOLOGIE ŞI TRATAMENT (TERAPIE) ........................ 19 1.7. STADIUL CERCETĂRII ŞI AL EXPERIENŢEI PROFESIONALE

ÎN DOMENIU. OPORTUNITATEA ŞI SCOPUL LUCRĂRII................... 20 1.8. OPORTUNITATEA ŞI SCOPUL LUCRĂRII ........................................... 21

2. FACTORUL DE FORMĂ: CONFIGURAŢII DE ARHITECTURĂ ISTORICĂ (ELEMENTE DE ANATOMIE ARHITECTURALĂ) ...................... 22 2.1. VOLUMETRIE. SCHEMA DE ANALIZĂ A COMPONENTELOR

DE CONFIGURAŢIE ŞI CONSTRUCŢIE .............................................. 22 2.2. ALCĂTUIRI ÎN SECŢIUNE..................................................................... 22 2.3. PARAMENTE......................................................................................... 27

2.3.1. PIATRĂ APARENTĂ .............................................................. 27 2.3.2. PAVAMENT APARENT DIN PIATRĂ ŞI CĂRĂMIDĂ ............. 29 2.3.3. CĂRĂMIDĂ APARENTĂ ŞI MORTAR.................................... 31 2.3.4. PARAMENTE DIN MORTAR ÎN IMITAŢIE DE

PARAMENT APARENT DIN PIATRĂ ŞI CĂRĂMIDĂ ............ 32 2.3.5. DETALII SPECIFICE PENTRU PARAMENTELE DIN CĂRĂMIDĂ

............................................................................................... 34 2.3.6. PARAMENTE EXTERIOARE DIN MORTAR CU

POLICROMIE ......................................................................... 35 2.3.7. PARAMENTE DIN MORTAR RECONSTITUIT ...................... 37 2.3.8. SUPRAFEŢE DIN CĂRĂMIDĂ VIZIBILĂ ................................ 38

3. FACTORI DE MEDIU ŞI TIMP; CAUZELE ALTERĂRILOR ŞI DEGRADĂRILOR...................................................................................................................... 39 3.1. FACTORI DE MEDIU FIZIC ŞI CLIMATIC ............................................. 39 3.2. FACTORI DE MEDIU CHIMIC: SĂRURILE CRISTALINE ŞI

ALTE SUBSTANŢE NOCIVE................................................................ 43 3.3. FACTORI DE MEDIU BIOLOGIC........................................................... 49 3.4. CAUZELE ALTERĂRILOR ŞI DEGRADĂRILOR................................... 50

4. PATOLOGIE ŞI TRATAMENT; STRATEGIE DE INTERVENŢIE................... 51 4.1. INVESTIGAŢII PREALABILE (ANAMNEZĂ).......................................... 51 4.2. DIAGNOSTIC......................................................................................... 51 4.3. STRATEGIA DE INTERVENŢIE: DE URGENŢĂ, DE FOND,

DE ÎNTREŢINERE; PREVENTIV / CURATIV; SIMPTOMATIC / CAUZAL................................................................................................ 52

4.4. TRATAMENT DE CICATRIZARE ŞI/SAU DE SUBSTITUŢIE................ 52 4.5. MATERIALE NOI IN RESTAURARE...................................................... 53 4.6. RELEVEUL DE PATOLOGIE................................................................. 56

5. STUDII DE CAZ (CAZUISTICA) ..................................................................... 57

6

5.1. TURLE: EXEMPLU DE ANALIZĂ ŞI STUDII DE CAZ ........................... 57 5.2. BISERICA EVANGHELICĂ FORTIFICATĂ DIN MOŞNA ...................... 62 5.3. FAŢADA CATEDRALEI DIN TROYES, FRANŢA .................................. 62 5.4. FAŢADA PALATULUI ŞCOALEI SUPERIOARE DE

ARHITECTURĂ..................................................................................... 65 5.5. FAŢADELE EDIFICIULUI UNIVERSITĂŢII BUCUREŞTI....................... 66 5.6. ANSAMBLUL ARHEOLOGIC RUPESTRU DIN BASARABI (MURFATLAR)

.............................................................................................................. 68 5.7. ANSAMBLUL CURTEA VECHE DIN BUCUREŞTI................................ 73

6. CONCLUZII .................................................................................................... 77 6.1. DISCUŢIE ASUPRA SCOPULUI LUCRĂRII.......................................... 77 6.2. A ÎNVĂŢA DE LA CLĂDIRILE ISTORICE .............................................. 78 6.3. CUNOAŞTEREA CONCRETĂ A PATRIMONIULUI

ARHITECTURAL................................................................................... 78 6.4. EXPERIENŢA DIRECTĂ DE TEREN..................................................... 79 6.5. DESPRE DEMERSUL PROFESIONAL AL ARHITECTULUI RESTAURATOR

.............................................................................................................. 80 BIBLIOGRAFIE................................................................................................... 82

CĂRŢI DE ISTORIA ARHITECTURII ŞI TEORIE ......................................... 84 CĂRŢI DE SPECIALITATE ........................................................................... 86 PROIECTE.................................................................................................... 90 PROIECTE PROPRII .................................................................................... 90 STUDII ŞI PROIECTE DE ARHITECTURĂ BIOCLIMATICĂ ŞI

ECOLOGICĂ......................................................................................... 91 SURSELE IMAGINILOR..................................................................................... 92 COLABORATORI LA PROIECTE ŞI LUCRĂRI ................................................. 93 ABREVIERI ........................................................................................................ 94 ANEXE

A.1. TURLELE BISERICILOR DE TRADIŢIE BIZANTINĂ - DATE SUPLIMENTARE ..................................................................................A1

A.2. ANSAMBLUL ARHEOLOGIC DE LA BASARABI – DATE SUPLIMENTARE..............................................................................................................A2

A.3. DESPRE STEREOTOMIE .....................................................................A3

7

1. CRITERII DE ABORDARE, CONŢINUT ŞI STRUCTURĂ A STUDIULUI

1.1. PREZENTAREA GENERAL Ă A SUBIECTULUI „Suprafe ţe arhitecturale” : propun o analiză a acelor suprafeţe care

reprezintă în mare măsură suportul fizic al imaginii obiectului de arhitectură. În scopul delimitării subiectului, nu voi insista în analiza unor suprafeţe ce constituie elemente de artă monumentală propriu-zisă ; pictura în frescă sau în alte tehnici, mozaic etc; delimitarea între decoraţia arhitecturală şi elementele de artă monumentală pentru care obiectul de arhitectură este un suport, nu este o delimitare strictă şi, mai ales, nu este exclusivă. De aceea nu voi insista asupra delimitării ca subiect de discuţie.

Mă voi referi în general la suprafeţe exterioare, deoarece reprezintă interfaţa dintre obiect şi mediu. Voi prezenta şi câteva excepţii, unde suprafeţe interioare prezintă probleme specifice de interacţiune cu factorii de mediu.

„Epiderma unui edificiu este ceea ce îi conferă o mare parte din farmec şi din autenticitate”1 .

Imaginea unui obiect de arhitectură este semnificativă pe întreaga durată a existenţei sale. Conţinutul semnificaţiei poate să difere în acest răstimp, în funcţie de mai multe variabile.

Preocuparea pentru suprafeţele arhitecturale nu reprezintă în intenţia mea o restrângere a subiectului. Trebuie să ştim la fel de bine ce se află şi ce se petrece în profunzimea obiectului de arhitectură, după cum voi arăta în continuare.

De multe ori suprafe ţele ne arat ă, dacă ştim să interpretăm, simptome ale unor fenomene ce au loc în profunzime şi care pot fi periculoase pentru integritatea obiectului. Sunt primele semne, de multe ori, care pot iniţia un demers care să ducă la un diagnostic corect şi la un tratament necesar şi eficient”

Factori de form ă, mediu şi timp: o mare complexitate de fenomene se pot înscrie în conţinutul acestei formulări. Ceea ce ne interesează este felul în care obiectul de arhitectură parcurge traseul existenţei sale, şi anume faza de utilizare (cum s-ar numi într-o formulare seacă, de analiză de ordin ecologic, a secvenţelor de existenţa a oricărui produs: pre-utilizare, utilizare, post-utilizare). Multe edificii istorice cunosc faze de existenţă aparte, în care utilizarea se poate modifica, pot interveni etape de abandon şi recuperare.

Orice clădire, a scris Vitruviu, trebuie să aibă trei calităţi: utilitate, soliditate, frumuse ţe. Cea de a doua calitate presupune PĂSTRAREA INTEGRITĂŢII CLĂDIRII în timp. Cea de a treia presupune PĂSTRAREA CALIT ĂŢII IMAGINII în timp.

INTEGRITATEA CLĂDIRII depinde de calităţile iniţiale şi de o rezonabilă întreţinere; în plus, pot fi necesare INTERVENŢII de conservare, reparaţie, “renovare”, adaptare funcţională etc.

CALITATEA IMAGINII depinde de asemenea de calităţile iniţiale de concepţie şi de execuţie a clădirii. O imagine de arhitectură valabilă este o imagine care se

1 Yves-Marie Froidevaux, Techniques de l’architecture ancienne, Sprimont (Belgia): Mardaga, 1986,

pag. 12.

8

menţine în timp, inclusiv în reprezentarea virtuală pe care o avem despre o clădire, fără ca neapărat să rămână la fel ca în prima zi.

Deoarece factorul „timp” este important în analiza propusă, clădirile cu durata de viaţă mai îndelungată pot constitui subiecte de analiză în mod special interesante.

Arhitectura valabil ă este aceea care poate l ăsa ruine frumoase… La începutul elaborării prezentei lucrări, îmi propusesem să ajung cu analiza

până la faţade contemporane. Pe parcurs, am crezut ca este rezonabil să restrâng studiul la construc ţii cu o existen ţă mai îndelungat ă, şi în mod special construc ţii istorice . Iată motivele :

- Au apărut în ultimii ani multe lucrări cuprinzătoare şi concrete despre subiecte contemporane. Faţade performante, eficiente termic, “inteligente”, “double-skin”, vitraje de ultimă generaţie, sisteme integrate de utilizare a energiilor libere, toate aceste subiecte se bucură acum de o documentaţie abundentă. Sunt subiecte care evoluează rapid, odată cu concretizarea şi generalizarea problematicii de ecologie în mediul construit. Unii colegi de catedră au elaborate şi finalizat între timp lucrări proprii despre faţade contemporane (Crenguţa Bratu, Ana Maria Dabija).

- Rodica Crişan a publicat lucrări sistematice de analiză, conservare şi reabilitare a fondului construit.

Faţă de acest fond de informaţie ştiinţifică şi profesională existent, am restrâns domeniul la suprafe ţe de faţade, şi anume acelea cu suport dur: piatră, cărămidă, mortare. Am lăsat în mod deliberat în afara subiectului meu învelitorile în general, precum şi paramentele din lemn, pământ crud, metal sau alte materiale.

- Am considerat că studiul meu poate fi semnificativ dacă se concentrează asupra subiectelor pe care le cunosc în mod direct şi concret, din activitatea mea de studiu, proiectare şi urmărire de lucrări de restaurare de arhitectură istorică. Sper că pot prezenta o cazuistic ă alcătuită din subiecte pe care le cunosc şi pe care le-am putut urmări în toate etapele semnificative (studiu, diagnostic, tratament, comportare în timp). Dacă îmi este îngăduită o exprimare oarecum figurată, lucrarea mea, în măsura în care este un studiu de anatomie, patologie şi tratament, este mai curând o lucrare concentrată asupra unor “pacienţi” anume.

- Cele mai multe dintre componentele acestui studiu (criterii de concepţie de arhitectură în special) sunt valabile nu numai pentru clădiri care au fost deja declarate monumente de arhitectură, ci pentru clădiri de valoare în general, clădiri care au parcurs deja sau este de dorit s ă parcurg ă o existenţă semnificativă. Un arhitect trebuie să vrea ca o operă a lui să treacă cu bine prin timp, (şi să arate bine) cel puţin pe timpul vieţii lui, si, de ce nu, cândva să fie considerată obiect de patrimoniu cultural. Sper ca studiul de faţă va putea fi util într-o astfel de perspective, în contextul dezvoltării durabile în mediul construit.

- Disciplina “Fizica Construc ţiilor” aşa cum este studiată în şcolile de arhitectură, evoluează foarte mult în prezent. Încerc să urmăresc această evoluţie, şi înţeleg că subiectul acestei discipline se apropie de criteriile ecologice, de sănătatea mediului şi de conservarea echilibrului între societate, mediul antropizat şi cel natural. Calităţile de integritate şi

9

sănătate ale construcţiilor, devin importante într-un fel diferit decât au fost până la criza de energie. Clădirile nu mai sunt în ţelese doar ca produse de consum, destinate s ă satisfac ă nişte nevoi imediate şi apoi s ă dispar ă (să fie „aruncate”).

În prezent, în lumea dezvoltată, aproximativ jumătate din volumul investiţiilor

în domeniul imobiliar este reprezentat de intervenţii pe construcţii existente (mai mult sau mai puţin valoroase din punct de vedere cultural, dar şi această apreciere evoluează…). Orice arhitect are o şansă din două, în viaţa profesională, să lucreze pe existent. Iar atunci când proiectează o clădire nouă, “din pământ”, elementele de concepţie care să o facă să treacă cu bine prin timp sunt, într-o bună măsură, câteva dintre criteriile de “tratament preventiv” pe care voi încerca să le conturez.

Sper ca prezenta lucrare să aibă o anumită semnificaţie de sine stătătoare, dar îmi propun să fie utilă pentru învăţământul de arhitectură, şi în mod special în cadrul disciplinelor tehnice (mă gândesc în mod concret la Catedra de Ştiinţe Tehnice din UAUIM), din ciclurile universitar şi de studii avansate. Sper că va putea fi utilă şi celor care se ocupă de patrimoniul arhitectural, de la construcţii antice până la unele recente şi de ce nu, contemporane.

Demersul meu se desfăşoară într-un context interdisciplinar, dar are în vedere perspectiva, rolul şi responsabilitatea arhitectului ca şef de proiect, de la studiu prealabil la concepţie, urmărirea execuţiei şi urmărirea existenţei clădirii.

Să ne gândim că mediul în care trăim noi şi clădirile, este în ultimele decenii

din ce în ce mai agresiv din cauza dezordinilor ecologice: poluare industrială şi urbană, poluare chimică şi biologică din cauza agriculturii excesive, degradarea climei. Construcţiile pe care vrem să le păstrăm, ca şi cele pe care vrem să le facem de acum înainte, vor avea de suportat aceste condiţii, şi vor avea de respectat reguli din ce în ce mai severe de protecţie ambientală.

Trebuie să sperăm că echilibrul în mediu va fi restabilit şi conservat. O lecţie

valabilă pentru arhitectura nouă, pentru prezent şi viitor trebuie să poată fi învăţată de la clădirile valoroase din trecut, începând cu cele mai modeste până la cele mai impunătoare.

10

1.2. DE CE CONSERVĂM PATRIMONIUL CONSTRUIT? Scopul acestei introduceri nu este acela de a trece în revistă criterii de ordin

cultural, istoric, filozofic, ideologic…Aceste criterii trebuie să fie cunoscute şi însuşite de oricine care vrea să fie activ în domeniul conservării istorice.

Îmi propun doar să concretizez unele elemente care să ajute la clarificarea unor criterii de abordare concreta a intervenţiei asupra unui obiect de patrimoniu arhitectural (fie că este clasat ca atare sau nu).

La Seminarul de la Salzburg, o prestigioasă organizaţie americană de studii

avansate, am participat în 1990 la o conferinţă cu subiectul “Preservation of Art and Architecture”. Unul dintre principalii profesori invitaţi a fost James Marston Fitch, arhitect şi profesor de conservare la Universitatea Columbia, unul dintre deschizătorii de drum în conservare istorică în Statele Unite. În conferinţa de deschidere, el a pus întrebarea: “de ce noi, oameni din clasa de mijloc, middle-class people, ne preocupăm de păstrarea unor bunuri care au aparţinut, în bună parte, unor regi, principi, sau care au fost făcute pentru zei (gods). Scopurile pentru care au fost create acele valori nu mai sunt aceleaşi pentru noi. În răspunsul pe care l-a propus, J. M. Fitch a menţionat bineînţeles criteriile de valoare culturală, istorică şi artistică a acestor obiecte, criterii stabilite, a spus el oarecum în glumă, de nişte oameni de excepţie, nişte specialişti importanţi, deci tot de o elită. S-ar părea că de când există această preocupare pentru studiul şi conservarea monumentelor istorice, acesta a fost un domeniu oarecum de excepţie faţă de preocupările de ansamblu ale societăţii.

Societatea a funcţionat, încă din zorii epocii industriale, cu scopul de a

produce cât mai mult şi de a consuma cât mai mult. Faţă de acest scop, conservarea unor obiecte vechi pare ceva contradictoriu, o preocupare marginală, chiar dacă este preocuparea unei elite culturale.

Discursul lui J. M. Fitch a continuat prin a ne propune, participanţilor la conferinţă, să încercăm să lămurim problema pe parcursul lucrărilor.

Desigur, un element esenţial este acela că valoarea culturală a patrimoniului istoric nu aparţine, precum valoarea materială, unor persoane, grupuri, organizaţii, state etc. ci aparţine tuturor oamenilor obişnuiţi şi urmaşilor lor (ştim că americanii se considera toţi ca fiind “middle-class people” şi sunt mândri de asta).

În ultimii ani, din 1990 încoace, am participat la un număr de conferinţe şi

seminarii, prilejuri de discuţii între diverse categorii de specialişti implicaţi în conservare istorică (preiau oarecum abrupt expresia anglo-saxonă consacrată, historic preservation).

O problema de fond este aceea a echilibrului între conservare şi dezvoltare. O altă problemă s-a concretizat la Ochrid, în Macedonia, în 2000; s-a discutat

despre distrugerile prilejuite de conflictele din zonă, şi unii dintre participanţi erau personaje care au trăit şi urmau să trăiască în continuare în acest context conflictual. S-a discutat despre distrugerea patrimoniului cultural folosită ca armă în aceste conflicte; o concluzie a fost că aceia care distrug bunurile culturale ale adversarilor de moment pierd la fel de mult, tocmai pentru că acele valori spirituale le aparţin în aceeaşi măsură, lor şi mai ales urmaşilor lor.

11

Dacă cineva, peste câteva generaţii, nu va mai putea vedea oraşul istoric Mostar, din fosta Iugoslavie, de exemplu, pentru că a fost distrus, va fi o consolare pentru el faptul că, poate, unii din strămoşii lui a crezut că au motive să-l distrugă?

Pe de altă parte, un motiv important pentru conservare devine din ce în

ce mai evident în ultimii ani, şi anume cel ECOLOGIC . Am susţinut acest lucru în cadrul unor simpozioane, la Salzburg (la congresele anuale ale SCUPAD) în mai multe rânduri, şi la Ochrid în 2000.

Pe de o parte, este vorba de conservarea fizică a unor construcţii în vederea utilizării, ceea ce reduce necesitatea pentru construcţii noi; aceasta înseamnă o importantă economie de energie înglobată, după cum a afirmat şi J. M. Fitch, pe care l-am citat şi mai sus, cu aceeaşi ocazie (“bilioane de BTU” –British Thermal Units, unitate de măsură anglo-saxonă pentru energia termică).

Practic întotdeauna o intervenţie de reabilitare pe o clădire existentă va reprezenta un impact mai redus asupra mediului (resurse, degajări nocive etc) decât o construcţie nouă, pentru o capacitate de utilizare comparabilă.

Dar este vorba despre mai mult decât atât. Este vorba de conservarea echilibrului în mediul construit, între existent şi nou, în perspectiva dezvoltării durabile, care este în mod din ce în ce mai clar singura perspectivă realistă. Echilibrul este necesar atât din punct de vedere fizic, concret, cât şi din punct de vedere psihologic.

Din acest punct de vedere, valoarea cultural ă reprezint ă ceva obiectiv şi necesar, şi nu un lux intelectual, valabil pentru o elit ă sau o minoritate, oricât de prestigioas ă.

Dau aici câteva citate din Jakob Burkhardt (Gânduri despre artă, în „Artă şi

Istorie”, Bucureşti, Meridiane 1987): „N-am pătruns nicicând în templul gândirii propriu-zise, ci am

rămas toată viaţa în curtea şi în sălile perilobos-ului,unde domneşte în sensul cel mai larg imaginea concretă.” (pag. 9)

“Înţelegem prin cultură chintesenţa a ceea ce omenirea a realizat în mod spontan, atât pentru stimularea vieţii materiale, cât şi ca expresie a vieţii spirituale şi morale. Intră în sfera ei întreaga viaţă socială, toate tehnicile, artele, poezia şi toate ştiinţele. Ea este lumea libertăţii, a mobilităţii, nu neapărat însă a universalităţii, o lume care nu-şi impune valoarea prin constrângere.” (op. cit., pag. 22)

„Operele artistice sunt şi ele, exterior vorbind, supuse destinelor tuturor lucrurilor pământeşti, ale tuturor tradiţiilor. Ele pot fi erodate de trecerea timpului, dar ce supravieţuieşte din ele este de ajuns pentru a da secolelor următoare sentimentul libertăţii, al entuziasmului, al comuniunii spirituale.

Din fericire suntem în stare, noi, cei de mai târziu, să restaurăm operele din trecut, să intuim din fragmente, prin analogie, întregul. Arta îşi exercită acţiunea mai departe, chiar când din ea nu au mai rămas decât excerpte, contururi, pure aluzii. Efectul ei poate fi foarte puternic chiar în fragmente, fie că e vorba de sculpturi, ori de crâmpeie de melodii [ ... ]

Există însă din fericire arhitectura, în care se exprimă cu mai mare puritate şi libertate decât oriunde aspiraţia spre idealitate” (op. cit., pag. 26).

12

Şi, în continuare, tot din Jakob Burckhardt, Consideraţii privind istoria universală, Oradea, Antaios, 1999 :

„Noi însă nu suntem iniţiaţi în scopurile înţelepciunii veşnice şi nu le cunoaştem.” (op. cit.,pag. 16)

„Punctul nostru de plecare este acela al singurului centru valabil şi posibil pentru noi, al omului care îndură, năzuieşte şi acţionează [ ... ].” (op. cit., pag. 17)

„...omul cult [ ... ] nu va putea sau nu va vrea niciodată să scape în totalitate de frumoasa iluzie că aceia v o r f i f o s t f e r i c i ţ i, când au creat aceste lucruri măreţe. Aceia fireşte că au salvat doar cu mari sacrificii idealul timpurilor lor şi au dus, în viaţa de zi cu zi, lupta pe care o ducem noi toţi. Creaţiile lor par pentru noi ca o tinereţe salvată şi pusă deoparte.” op. cit., (pag. 208)

13

1.3. CE ANUME CONSERVĂM? Un obiect de arhitectură este alcătuit, ca orice lucru de pe lumea asta, din

substan ţă şi informa ţie; conţine energie înglobată şi există, în spaţiu şi timp, într-un context de schimburi continui şi complexe de energie, substan ţă şi informa ţie între obiect, oameni şi mediu . Informaţia poate fi înţeleasă în elementele concrete şi măsurabile, precum configuraţia, de la ansamblu până la detaliu, şi elemente cu caracter mai puţin cuantificabil, dar nu mai puţin important, cum ar fi expresia, semnificaţia, individualitatea, valoarea culturală.

Aceasta din urmă este în principiu subiectul conservării istorice, şi se manifestă prin informaţia înglobată în obiectul de patrimoniu arhitectural.

“…prima axiom ă: se restaurează numai materia operei de arta.” “…cel de-al doilea principiu al restaurării: restaurarea trebuie

să vizeze restabilirea unităţii potenţiale a operei de artă, în măsura în care acest lucru este posibil, fără a comite un fals artistic sau un fals istoric şi fără a înlătura urmele trecerii operei de artă prin timp.2”

Pentru restaurarea monumentelor sunt valabile aceleaşi principii care au fost enunţate pentru tot restul operelor de artă […]. Prin urmare, deoarece şi arhitectura este operă de artă şi beneficiază, ca operă de artă, de dubla şi inseparabila calitate de monument şi operă de artă, restaurarea arhitecturii se află şi ea sub incidenţa instanţei istorice şi a instanţei estetice.”3 Criteriul autenticităţii presupune conservarea substanţei obiectului de

patrimoniu cultural. Substanţa este suportul concret al informaţiei. În această accepţiune, reconstituirea imaginii (configuraţiei, de fapt) pe un suport de substanţă nou, este PASTIŞĂ. Pastişa este altceva decât restaurarea.

Această accepţiune contemporană a semnificaţiei patrimoniului cultural şi a restaurării este de dată relativ recentă şi anume cu începere din secolul al XIX-lea.

“…în Dicţionarul arhitecturii, la articolul “restaurare”, Viollet-le-Duc precizează de asemenea „epoca noastră, şi numai epoca noastră, de la începutul secolelor istorice, a luat faţă de trecut o atitudine neobişnuită. În Asia (…) atunci când un templu sau un palat sufereau de pe urma degradărilor în timp, se construia (…) un altul alături”.

Ideea de a conserva monumentul în starea sa veche este deci relativ recentă. A fost consecinţa unui curent de opinie, în reacţie contra unor excese de abandon, de nepăsare sau de vandalism (…). Acest curent de opinie a dus la crearea Serviciului Monumentelor Istorice de către monarhia din iulie în 1837.”4

2 Cesare BRANDI, Teoria restaurării, Bucureşti: Meridiane, 1996, pag. 38 şi 39). 3 Ibidem, pag 109. 4 DUVAL, Georges, Restauration et Réutilisation des Monuments Anciens, techniques

contemporaines, Mardaga, Liège, 1990, pag. 9 şi 10.

14

Faţă de înţelesul actual al noţiunii de restaurare, un exemplu a contrario este

templul de la Ise, insula Honshu, din Japonia (PLANŞA 1, a, b, c); acesta este un exemplu pentru ilustrarea a afirmaţiei lui Viollet-le-Duc, citată mai sus.

Într-adevăr, acest templu extrem de important pentru spiritualitatea japoneză, şi în care numai împăratul avea voie să intre, se reconstruieşte alternativ pe câte unul din cele două terenuri alăturate, la fiecare douăzeci de ani, adică la fiecare generaţie. Templul vechi coexistă cu cel nou pentru un an, răstimp în care este desacralizat şi accesibil oamenilor obişnuiţi. Apoi este demolat şi ciclul se reia. După tradiţie, acest fenomen îşi are începutul în secolul al XIII-lea. De fiecare dată, se construieşte cu materiale identice şi cu aceleaşi tehnici tradiţionale; aceasta presupune conservarea unui mic univers de cunoştinţe şi meşteşuguri, care rămân vii împreună cu mici grupuri de oameni, odată cu trecerea de la o generaţie la alta. Templul este construit din lemn local, care este de esenţă moale, iar clima locului, în apropierea mării, este foarte umedă şi dificilă, ceea ce explică şi într-un mod obiectiv acest fenomen de excepţie.

Un alt exemplu a contrario pe care îl voi da este „Benjamin Franklin Memorial” din Philadelphia, USA. Aici este vorba de conservarea memoriei unei case care nu mai există, casă legată la rândul ei de existenţa unui mare personaj. Arhitectul Robert Venturi schiţează în spaţiu contururile unor volume construite care nu mai există (locuinţă care a fost într-adevăr a lui Franklin, pe acel loc) şi amenajează un fel de canale verticale ca nişte periscopuri de submarin, dar orientate de la suprafaţă în jos. Prin acestea se pot vedea resturi de infrastructuri, o fântână, tot ce a rămas ca substanţă autentică din casa propriu-zisă (PLANŞA 1, d, e) Este un demers de mare măiestrie, cu sensibilitate pentru autentic, chiar dacă extrem de puţin consistent, şi care evită cu anumită subtilitate pastişa şi memorialul banal.

Restaurarea aşa cum este privită astăzi presupune conservarea în cea mai

mare măsură cu putinţă a substanţei construcţiei istorice, iar acest deziderat nu este uşor de realizat, pe de o parte din cauza efectului inexorabil al timpului asupra oricărei substanţe, iar pe de altă parte datorită faptului că multe construcţii pe care acum le considerăm monumente istorice nu sunt făcute să aibă o durată de viaţă foarte mare, cu atât mai puţin nelimitată. Edificiile realizate în mod intenţionat spre a fi eterne sunt excepţionale. Dar pentru noi acum nu este importantă neapărat intenţia celui care a realizat edificiul, ci mai cu seamă ceea ce acesta reprezintă pentru noi acum şi ce credem că poate reprezenta pentru generaţiile viitoare.

Aria construcţiilor considerate a avea valoare de patrimoniu cultural s-a extins

în ultimele decenii; acest fenomen continuă. Astfel, sunt multe clădiri şi ansambluri de clădiri obişnuite, realizate cu mijloace modeste de multe ori, şi cu intenţia, conştientă sau nu, de a dura atât cât să fie folosite de cei care le-au ridicat şi de urmaşii lor direcţi. Dacă au rezistat câteva secole sau chiar mai puţin, acum suntem în faţa problemei de a le prelungi existenţa nelimitat, cât mai mult cu putinţă. Dacă nu în eternitate, măcar de a le transmite în stare de integritate generaţiei următoare, care să le transmită la rândul ei mai departe.

Problema se pune de multe ori în mod diferit pentru diferitele componente ale unei construcţii, pentru că nu întotdeauna o clădire este destinată, prin logica ei constructivă, să parcurgă durata ei rezonabilă de existenţă păstrându-şi toate componentele de origine.

15

Pot exista în alcătuirea unei construcţii componente perene , destinate în principiu să reziste pe toată durata ei de viaţă. Există în cele mai multe cazuri şi componente temporare , care se înlocuiesc în mod logic de mai multe ori, există şi componente de sacrificiu (piese de schimb).

În cadrul acestei prime discuţii dau exemplul ansamblului arheologic rupestru din Basarabi (Murfatlar), judeţul Constanţa (PLANŞA 1, d). Faţă de cele două exemple anterioare, acest al treilea este un exemplu de subiect pentru o restaurare profesională, necesară în mod esenţial şi urgent pentru păstrarea integrităţii obiectului. Este în acelaşi timp un exemplu dificil, pentru că, pe de o parte, creştinii care l-au făcut acum un mileniu nu au avut o intenţie clară de a-l destina unei existenţe foarte îndelungate. Roca în care se află săpate elementele ansamblului este o cretă foarte moale, iar situl a existat şi a funcţionat sub cerul liber, probabil cam două secole, apoi, după ce a fost abandonat, a fost îngropat sub acumulări de rocă şi sol vegetal. După această semnalare iniţială, voi dezvolta mai departe discuţia despre subiectul Basarabi .

16

COMPONENTE PERENE ŞI COMPONENTE TEMPORARE (DE SACRIFICIU)

Această clasificare este destul de evidentă, nu este o noutate în sine. Am pus-

o în discuţie aici pentru a concretiza unele criterii de atitudine şi unele criterii pragmatice de care trebuie să ţinem seama atunci când suntem în situaţia de a conserva şi de a restaura substanţa originară (istorică, mai bine zis) a unei clădiri care, cândva în decursul existenţei ei, a căpătat pentru noi semnificaţia de obiect de patrimoniu cultural.

În concluzie, ce conserv ăm? Pe de o parte, evident infrastructurile , masele construite, şi mai ce? dintre

componentele perene. Fiecare caz trebuie judecat în parte. Pe de altă parte, înlocuim în mod fatal învelitorile, care sunt oricum “piese de

schimb” afară de cazuri excepţionale: acoperişul legendar, din bronz aurit, al templului lui Solomon din Ierusalim, şi nu multe altele…

Problema devine dificilă atunci când avem de-a face cu elemente puţin

rezistente prin natura lor, dar care au căpătat valoare culturală care trebuie păstrată: de exemplu mortare decorate, pictate, în general materiale suport şi chiar materiale care realizează în mod concret epiderma arhitecturală, alta decât imaginea aparentă a materialului de construcţie.

În multe situaţii, asemenea componente au fost destinate : - pe de o parte, să protejeze elementele din profunzime, asumându-şi

rolul de sacrificiu - pe de altă parte, să materializeze o imagine, de regulă alta (cu unele

excepţii) decât a sistemului constructiv de dedesubt. Imaginea la rândul ei era destinată după logica iniţială să fie reînnoită periodic, chiar modificată, aşa cum s-a întâmplat în foarte multe cazuri.

În ce măsură putem conserva integritatea substanţei în asemenea situaţii, voi încerca să discut în cele ce urmează.

„Este evident că aceste mărturii preţioase [ … ] sunt în realitate produsul unui

efort continuu şi colectiv ( ...) şi al cărui geniu se transmite de la o generaţie la alta. După modelul unui corp viu care îşi reînnoieşte celulele, monumentele sunt astăzi ca şi ieri, profund angajate în istoria contemporană, a cărei evoluţie o reflectă.”

„[ ... ] ceea ce este important este spiritul care trebuie să ne anime în abordarea acestei moşteniri de artă şi istorie [ ... ]”

„Ştiţi că varietatea monumentelor şi a caracterului lor este de aşa natură încât fiecare dintre ele va obliga la soluţii diferite. În fiecare caz nu vor fi reţete de aplicat ci un tratament ce decurge dintr-o sensibilitate şi dintr-o intuiţie servite de cunoştinţe, de metodă („savoir-faire” în original) şi de cultură.” 5

5 FROIDEVAUX, Yves-Marie, Techniques de l’arhitecture ancienne. Sprimont (Belgia): Mardaga,

1986, pag. 185.

17

1.4. INTERVENŢIA DE CONSERVARE – RESTAURARE – PUNERE ÎN VALOARE – FUNCŢIONALIZARE – REABILITARE

Aici îmi propun să punctez unele elemente şi criterii din punct de vedere al

intervenţiei efective şi al demersurilor şi lucrărilor necesare în acest scop. Nu insist asupra aspectelor de ordin teoretic, istoric, estetic, dar insist asupra faptului că ele sunt fundamentale în concepţia şi structurarea partiului de restaurare. Altfel, dacă ţii seama doar de criteriile tehnice şi practice, po ţi greşi foarte temeinic, fără măcar să ştii.

Intervenţia se face atunci când este NECESARĂ pentru conservarea stării de

integritate şi a capacităţii de supravieţuire a subiectului. Se consideră că orice intervenţie reprezintă o traumă şi o pierdere de informaţie, aşa încât se justifică numai dacă trauma şi pierderile sunt minime, iar rezultatul, esenţial.

Intervenţia mai trebuie să fie MINIMĂ în mod rezonabil. Trebuie să fie

rezultatul unei necesităţi de stabilitate în spaţiu şi în timp a monumentului, şi nu urmarea vreunei altfel de intenţii (de a face “frumos” şi “curat”, de pildă). Cosmetica nu este conservare.

Alte calităţi necesare pentru o intervenţie corectă sunt : DISCREŢIA pe de o parte, dar şi caracterul EXPLICIT, SINCER, pe de altă

parte; ceea ce aparţine intervenţiei nu trebuie să fie confundat cu ceea ce este originar.

COMPATIBILITATEA este un criteriu care atunci când nu a fost îndeplinit, s-

au întâmplat efecte secundare foarte grave. Un exemplu din păcate foarte răspândit îl reprezintă intervenţiile cu ciment şi cu oţel (inclusiv cu beton armat), începând din secolul al XIX-lea şi până astăzi.

Intervenţia este eşalonată pe paliere, în funcţie de impactul asupra clădirii

istorice, şi de scop: • conservare; • restaurare; • punere în valoare; • funcţionalizare; • reabilitare; • reconversie funcţională Cele afirmate până acum în acest capitol constituie o încercare de sinteză

concisă, fără nici o pretenţie, doar cu scopul concretizării discuţiei în continuare, a unor criterii teoretice şi profesionale, de altminteri mult mai complexe.

Dintre toate aceste categorii de intervenţii, discutăm criterii precise despre

conservare şi restaurare , care se referă în mod concret la calitatea de obiecte de patrimoniu cultural a subiectelor intervenţiei. Criteriile trebuie însă judecate în context pentru fiecare caz în parte.

18

Întreţinerea curentă se consideră în afara intervenţiei propriu-zise; reprezintă o condiţie esenţială pentru supravieţuirea construcţiei în stare de integritate, şi de multe ori lipsa de întreţinere şi acţiunile nocive au făcut mai rău decât timpul şi intemperiile. Întreţinerea unor construcţii istorice este în lumea “normala” subiectul unui demers profesional, cu o concepţie, realizare şi urmărire coerente

1.5. PROBLEMATICA ŞI ABORDAREA Aici voi face o încercare de abordare a subiectului, care este din ce în ce mai

mult considerată în domeniu, şi anume aceea a APROPIERII DE MEDICINĂ. Într-o atitudine care a existat până acum câteva decenii, se poate discerne

intenţia de a restaura un monument odată pentru totdeauna, precum şi tendinţa de a aplica formule.

Abordarea despre care discut are în vedere clădirea ca un organism unic, care are particularităţi, care trebuie cunoscut şi tratat ca un caz individual (nu există boli, există doar bolnavi, se spune în medicină).

„Am sugerat că există paralele între profesia de arhitect şi cea de

medic. Un medic trebuie să fie foarte atent şi înţelept, şi să acţioneze cu grijă faţă de pacient. Medicul meu, de pildă, nu trebuie să uite efectele unei operaţii asupra coloanei, pe care am suferit-o acum treizeci de ani. […] Un medic trebuie să ştie când este nevoie de ajutorul unui specialist anume. Şi acelaşi lucru este valabil pentru arhitectul pentru care clădirile istorice sunt, într-adevăr, pacienţii lui.”6 S-a observat chiar că restaurarea seamănă mai mult cu medicina veterinară

decât cu cea umană, pentru că o casă nu poate spune ce o doare; medicul trebuie să recunoască simptomele. Observaţia nu este doar umoristică.

Astfel, trebuie cunoscut cât mai bine pacientul, iar cercetarea arhitecturală devine din ce în ce mai mult un domeniu de neocolit (a devenit uzual termenul german Bauforschung,( op. cit., pag 5)).

„În cercetarea ştiinţifică nu există niciodată un punct de sosire ci numai

etape succesive [ ...]” (Andrea BRUNO, op. cit., pag. 5) Paşii care trebuie urmăriţi sunt : - ANAMNEZA cât mai completă; aceasta poate presupune investiga ţii atente

şi complete, cu metode avansate dacă este nevoie, dar totdeauna o interpretare corect ă a rezultatelor investiga ţiilor

- DIAGNOSTICUL precis şi verificat pe parcurs; diagnosticul corect este ceva extrem de complex, care presupune cunoaştere, experienţă şi intuiţie. A identifica o

6 Donal W. INSALL, CBE, Preparatory Architectural Investigation, an Illustrated Adress to the Conference, în De JONGE, Krista and Koen Van Balen (edited by): Preparatory Architectural Investigation in the Restoration of Historical Buildings, Leuven University Press, 2002, pag. 127

19

boală, chiar cu mare precizie şi prin investigaţii avansate, nu înseamnă încă a fi pus un diagnostic. Trebuie cunoscute nu numai simptomele , ci şi cauzele stării pacientului.

- TRATAMENTUL este scopul secvenţelor de până aici; vom discuta despre tratament mai jos.

Secvenţele anamneză – diagnostic – tratament , prezentate în acest capitol, sunt de natură operaţională.

În capitolul următor voi reveni asupra tratamentului într-o ordine diferită, de structurare a domeniilor de studiu.

1.6. ANATOMIE, PATOLOGIE ŞI TRATAMENT (TERAPIE) Vom încerca să înţelegem, tot ca şi medicii, anatomia organismului

pacientului. Despre anatomie voi discuta cu intenţia de a ajunge la elemente concrete, începând de la configuraţiile geometrice şi constructive de ansamblu , până la detalii, din profunzime către suprafa ţă.

O parte însemnată din această lucrare reprezintă o analiză anatomică a unor elemente componente ale construcţiilor, pornind de la criterii de analiză concretă a spaţiului şi volumului arhitectural, şi insistând mai mult asupra elementelor de suprafaţă, din motive practice de ordonare a subiectului într-un spaţiu rezonabil.

Capitolul (2) despre anatomie (configura ţii) poate fi comparat, în intenţia mea, cu un tratat de anatomie (fără nici o pretenţie), în care capitolele despre sistemele osos, muscular etc. ar fi doar exprimate şi schiţate, iar capitolul despre piele ar fi mai dezvoltat.

Arhitectul, ca de altfel şi inginerul de structură, trebuie să VADĂ (în mintea lui) prin pielea şi în corpul pacientului ca un aparat Roentgen sau un tomograf, dar trebuie să şi ÎNŢELEAGĂ ceea ce vede şi să poată INTERPRETA.

Numai experienţa concretă de teren şi de şantier poate să-l facă pe arhitect să vadă în minte secţiuni vii şi mai ales să înţeleagă ceva real. Lucrări cum este aceasta pot doar s ă ajute, mai mult sau mai pu ţin .

Evident, studiul atent pe ruine poate fi util, pentru că ruinele sunt (din păcate, de fapt), nişte „preparate anatomice” la îndemână, şi prezintă secţiuni vii gata făcute, de regulă prin părţile cele mai sensibile. Să ne gândim că studenţii la medicină fac anatomie practică din primul an, şi pentru ei contactul cu subiectul în acest studiu este dificil, din motive evidente, pe când pentru noi subiectul este frumos, chiar poetic.

Despre patologie vom discuta în capitolul 3, dar şi în capitolul 4. În capitolul 3 va fi vorba despre cauzele fenomenelor de patologie, iar în capitolul 4 vor fi prezentate simptomele de patologie propriu-zise, în legătură cu tratamentele respective. Am crezut că sunt mai firesc şi mai uşor de urmărit lucrurile în această structură, decât în secvenţe separate despre patologie şi respectiv tratament.

De aceea, nici nu voi prezenta diferitele secvenţe ale subiectului într-o succesiune strictă. Vor fi reveniri şi referiri între diferitele secţiuni ale lucrării; am procedat astfel în intenţia de a nu simplifica excesiv şi de a rămâne cât mai aproape de realitate aşa cum o cunosc şi încerc să o înţeleg. Realitatea este mai complexă şi mai difuză decât un silogism de geometrie, de exemplu. Pe de altă parte, nu am pretenţia că am realizat o structurare perfectă a subiectului, ci o abordare care să ajute la înţelegere şi la dezvoltări ulterioare.

20

Studiile de caz pe care le prezint în capitolul 5 vor ajuta la lămurirea unor elemente concrete, atât despre anatomie, cât şi despre patologie şi tratament.

1.7. STADIUL CERCETĂRII ŞI AL EXPERIENŢEI PROFESIONALE ÎN DOMENIU. OPORTUNITATEA ŞI SCOPUL LUCRĂRII

Volumul de informaţie publicată în domeniul cercetării şi experimentării în

domeniu este imens, în ţările avansate. Dar totuşi, cred că există o problemă. Dacă în practică, în aceste ţări, există o coordonare şi o conlucrare la un nivel foarte extins între cercetare, experiment şi intervenţia curentă, concretă, la nivelul publicaţiilor de sinteză se manifestă, cred, o diferenţă.

Sunt relativ puţine cărţi despre restaurare concretă, scrise de profesionişti activi, faţă de numărul mare de cărţi ale unor cercetători, oameni de ştiinţă şi de investigaţie. La nivelul publicaţiilor sub formă de comunicări ştiinţifice există o tendinţă spre echilibru, dar încă, oamenii de teren scriu mai puţin decât cercetătorii. Important este că ei comunică la nivelul realizărilor concrete, pe teren şi în demersurile profesionale concrete, precum şi în cadrul ştiinţific al simpozioanelor şi al învăţământului avansat.

Această comunicare şi mai ales coordonare are la noi în ţară un spaţiu necesar de dezvoltare în viitorul apropiat. Există specialiştii de nivel înalt în domeniile ştiinţifice şi de investigaţie, există şi arhitecţii şi inginerii de acelaşi nivel. Este nevoie de un cadru de comunicare şi de coordonare mai bine structurat, şi aici trebuie să se manifeste şi factorii de decizie. Dar aceasta este o altă discuţie.

Revenind la subiectul cărţilor existente, cred că rămân exemplare şi oarecum

singulare cărţile lui Yves-Marie Froidevaux şi Georges Duval, menţionate în bibliografie şi citate în cuprinsul prezentei lucrări. Sunt lucrări ale unor arhitecţi restauratori practicieni, şi în acelaşi timp profesori la Şcoala de la Chaillot din Paris (CESHCMA). Cartea lui Yves-Marie Froidevaux este de fapt realizată de foştii lui studenţi după moartea sa, el a lucrat şi a predat până la sfârşit.

„...Yves-Marie Froidevaux avea pasiunea de transmite experienţa şi

cunoaşterea pe care le dobândise: dacă pentru el era fundamentală conservarea oricărei valori arhitecturale, încă şi mai important era să facă simţit profundul fior conţinut în în piatră, şi să înveţe să facă să izvorască din aceasta sufletul şi forţa creatoare a oamenilor de toate vârstele”7 În anii în care am urmat cursurile Şcolii de la Chaillot (1991-93) nu am mai

avut şansa de a-i cunoaşte pe Yves-Marie Froidevaux şi Georges Duval, care erau deja personaje de legendă. Am urmat însă cursurile unor personalităţi de excepţie, dintre care amintesc pe Benjamin Mouton, arhitect practician de cel mai înalt nivel, şi Jean-Pierre Adam, arhitect cercetător şi autor al unor cărţi importante.

7 B. Voinchet, ACMH, prefaţă, în FROIDEVAUX, Yves-Marie, Techniques de l’architecture ancienne. Sprimont (Belgia): Mardaga, 1986, pag. 7

21

Nu am pretenţia că am parcurs în întregime uriaşul volum de informaţie conţinut în publicaţiile de strictă specialitate date în bibliografie, cred că, pentru arhitecţi şi ingineri practicieni, sunt mai cu seamă informaţii de referinţă şi o posibilă bază pentru dialog, mai curând decât pagini de citit din scoarţă în scoarţă. M-aş limita, dealtfel, să menţionez în acest domeniu mai cu seamă lucrări ale unor autori pe care i-am cunoscut în mod direct şi cu care am avut şansa să dialoghez direct, cum sunt Rolf Snethlage, Ippolito Massari, Krista De Jonghe, Ingval Maxwell.

Mai cred că este de spus că în ţările pe care le-am cunoscut direct, Franţa, Austria, Germania, Cehia, chiar şi Macedonia şi Bulgaria, patrimoniul de arhitectură istorică se bucură de un prestigiu real în ansamblul societăţii, şi de un efort de îngrijire şi punere în valoare la care trebuie să încercăm să ne raportăm. Este o vitrină a unei ţări, afirmarea concretă unei identităţi culturale. Iar organizaţiile publice sau independente care sunt responsabile şi/sau implicate în conservarea patrimoniului, se consideră în mod serios că trebuie să fie modele de seriozitate, înalt nivel ştiinţific şi profesional, şi corectitudine.

1.8. OPORTUNITATEA ŞI SCOPUL LUCRĂRII Lucrarea de faţă este, în intenţia mea, o schiţă pentru o abordare profesională

a arhitectului, restaurator dar şi autor de „case noi”, şi pentru un dialog cu partenerii din echipa pluridisciplinară care este de dorit să funcţioneze în acest domeniu atât de amplu şi de dinamic.

Este şi o încercare de a aduna şi prezenta date concrete, până la nivel de detaliu, despre un patrimoniu arhitectural încă în mare parte puţin cunoscut în afar câtorva specialişti.

Arhitectura este o artă, dar şi o tehnică, dar şi o ştiinţă? Prea multă ambiţie? Nu în intenţia mea. Dar fac o încercare de a contribui la cunoaştere în acest domeniu atât de bogat în frumuseţe tangibilă. Nu am vrut să fie o lucrare aridă, cum sunt uneori cele de medicină, atât cât îmi pot da seama. Subiectul arhitecturii istorice, al arhitecturii de valoare, este atât de generos încât sper că o parte din aceste valori se vor reflecta în această lucrare, în mod indirect.

Într-adevăr, dacă în bună măsură subiectul acestei lucrări este medicina pentru clădiri, este mult mai uşor pentru o carte despre acest subiect să fie mai „frumoasă” decât o carte de medicină umană, dar acesta nu e un merit al autorului, ci al subiectului.

22

2. FACTORUL DE FORMĂ: CONFIGURAŢII DE ARHITECTURĂ ISTORICĂ (ELEMENTE DE ANATOMIE ARHITECTURAL Ă)

Cum scopul pe care mi l-am propus nu este un tratat complet de anatomie arhitectural ă, cu nişte elemente şi criterii pentru studiul acestui domeniu, propun un exemplu de familie de construcţii istorice, şi anume bisericile de tradiţie bizantină din Ţara Românească.

Am avut şansa să particip ca „ucenic”, încă din studenţie, la un demers de analiză de la care voi porni şi acum, şi anume lucrarea Tipologia monumentelor religioase din Ţara Românească şi strategia de restaurare, autori : prof. ing. Alexandru CISMIGIU. prof. arh. Sandu MICLESCU, colaboratori, arh. Mihai OPREANU, ing. Mircea CRIŞAN, studiu prezentat la mai multe sesiuni ştiinţifice, la Bucureşti, Skoplje, Tokyo etc. Din această lucrare prezint imaginile din PLANŞA 2, pe care le-am desenat în urmă cu trei decenii.

2.1. VOLUMETRIE. SCHEMA DE ANALIZ Ă A COMPONENTELOR DE CONFIGURAŢIE ŞI CONSTRUCŢIE

(PLANŞA 3)

La acest nivel este vorba de o analiză de alcătuire spaţială, geometrică şi constructivă în acelaşi timp, structurată pe paliere de complexitate. Este un instrument atât pentru analiză cât şi de reprezentare, intenţionat cu scop profesional şi în acelaşi timp didactic, în funcţie de nivelul de aprofundare.

Nu voi insista aici asupra-configuraţiilor volumetrice; la acest nivel, studiul pe care mi l-am propus este doar schematic. Chiar dacă ne ocupăm în mod concret de suprafeţe, în această lucrare în ansamblul ei, pentru a defini conceptul de suprafa ţă arhitectural ă şi a înţelege cum funcţionează acesta trebuie să ştim foarte clar ce se află în profunzime, atât în structurile geometrice cât şi în cele constructive.

În plan şa 3 sunt prezentate imagini de modelare virtuală în trei dimensiuni, urmând aceeaşi idee, de reprezentare cât mai fidelă şi mai completă a unor relaţii spaţiale şi constructive complexe. Aceste exerciţii de modelare virtuală ne-au ajutat mult în modelarea spaţială concretă a unor elemente de arhitectură pe care le-am completat sau reconstituit în lucrările noastre de restaurare: acoperişuri cum este cel al turnului clopotniţă al mănăstirii Berislăveşti, judeţul Vâlcea (planşa 49 a), sau turle, despre care voi discuta mai pe larg în capitolul 5.1.

2.2. ALCĂTUIRI ÎN SECŢIUNE (PLANŞA 4) Planşa reprezintă desene din studiul citat mai sus; sunt prezentate câteva

tipuri caracteristice de pereţi structurali caracteristici pentru construcţii istorice din familia arhitecturală care face obiectul acelui studiu.

Prima categorie prezentată (planşa 4 a) este aceea a pereţilor din zidărie omogenă din piatră naturală, în diverse forme şi nivele de prelucrare, de la piatra de talie până la bolovani folosiţi ca atare

23

A doua categorie (planşa 4 b) reprezintă schematic o categorie foarte vastă de pereţi structurali cu feţe zidite şi emplecton ; feţele pot fi din piatră de talie sau din piatră cu diverse alte variante de prelucrare. De multe ori, zidăriile feţelor pereţilor cu emplecton erau din piatră brută şi cărămidă, în asize alternate; cărămizile, având forme regulate, asigurau legătura masei construite prin ţesere sistematică, iar piatra brută creştea rezistenţa şi masa construită, cu un raport optim între efort şi rezultat. Construcţiile mai importante primeau paramente din piatră prelucrată, profilată şi sculptată, în imagini care de regulă reproduceau elementele structurilor trilitice din antichitatea greacă clasică (ordinele), dar fără vreun rol structural. Aşa s-a construit în toată lumea în care s-a răspândit civilizaţia de origine antică clasică, până în secolul al XIX-lea şi chiar mai târziu. Despre cărămidă vom relua discuţia ceva mai departe.

Miezul acestor pereţi, emplectonul sau blocajul, este în principiu aşa-zisul beton roman . Acesta este un amestec de var hidraulic cu agregate ca nisipul, pietrişul, piatra spartă etc. Pentru că varul aerian să devină hidraulic, se amestecă cu “puzzolana”, o rocă vulcanică de la Pozzuoli, nu departe de Vezuviu. Aceasta era puţin accesibilă şi scumpă la distanţe mari de sursă, însă existau şi alte procedee.

Astfel, varul care conţine o anumită cantitate de argilă devine de asemenea hidraulic. S-a folosit şi argila crudă în asemenea mortare, în construcţii mai puţin pretenţioase, dar de regulă s-au folosit praf şi granule de c ărămid ă. S-a folosit mult ceramica pisată în toate zonele în care au construit romanii, apoi bizantinii, şi apoi cele mai multe construcţii cu mortar din toate timpurile dinainte de epoca industrială, când au apărut cimentul de tip Portland şi betonul armat, aşa cum le cunoaştem astăzi.

Roma antic ă poate că nu a inventat „betonul roman”; sigur este că l-a perfecţionat şi l-a folosit la o scară de amploare pe măsura imperiului. La construcţiile importante, de obicei paramentele erau realizate din piatră de talie.

Pereţii structurali erau aşadar în general din feţe zidite şi emplecton ; zidăriile erau de multe ori din piatră brută şi cărămidă, în asize alternate; cărămizile, având forme regulate, asigurau legătura masei construite prin tasare sistematică, iar piatra brută creştea rezistenta şi masă construită, cu un raport optim între efort şi rezultat. Construcţiile mai importante primeau paramente din piatră prelucrată, profilată şi sculptată, în imagini care de regulă reproduceau elementele structurilor trilitice din antichitatea greacă clasică (ordinele), dar fără vreun rol structural. Aşa s-a construit în toată lumea în care s-a răspândit civilizaţia de origine antică clasică, până în secolul al XIX-lea şi chiar mai târziu.

Revenind, în ordine cronologică, după Roma antică, Bizan ţul a preluat şi a

dezvoltat sistemele de construcţie ale Romei antice, dar si-a modificat limbajul de forme, renunţând la decorul clasic. Astfel, zidăriile din piatră brută alternată cu asize de cărămidă au rămas aparente; această imagine a devenit prin obişnuinţă o imagine reprezentativă pentru clădirile de cult. Voi dezvolta acest subiect mai departe, în cadrul discuţiei despre paramente.

Planşa 4 c arată zidării omogene în secţiune, adică fără emplecton, dar cu

asize alternate din piatră brută şi cărămidă. Planşele 4d şi e reprezintă zidării din cărămidă omogene, cu paramente

aparente (d) şi respectiv cu paramente din mortar cu diverse tratări de suprafaţă.

24

Planşa 5 reprezintă sistemul de centuri de lemn înglobat în masele de zidărie, într-o reprezentare spaţială de sinteză virtuală. (Elementele din lemn se pot vedea în secţiune în toate schemele din planşa 4).

Aceste centuri erau necesare pentru a asigura stabilitatea ansamblului, mai ales faţă de solicitări de tracţiune, încovoiere, torsiune şi sarcini dinamice. Ele sunt dispuse în plane orizontale la nivelele cele mai critice, de pildă la nivelul naşterii bolţilor bisericii şi turlei. Se poate bănui că erau necesare mai ales în primele luni sau chiar ani de viaţă ai edificiului, pentru că mortarele de var folosite în zidărie aveau în primul rând un volum important, egal practic cu volumul cărămizilor, în al doilea rând, erau mortare cu maturare lentă, adică aveau un timp de întărire îndelungat.

În majoritatea cazurilor, aceste piese din lemn (de stejar) s-au descompus (au putrezit) parţial sau total, şi nu-şi mai pot îndeplini rolul atât de important în stabilitatea structurală a acestor edificii. În cadrul intervenţiei de consolidare structurală această problemă trebuie să fie analizată şi rezolvată, în măsura în care există.

Consolidarea structurală ca domeniu propriu-zis nu este în cadrul subiectului acestei lucrări, dar cunoaşterea construcţiei în profunzime, precum şi formula de rezolvare a problemelor structurale, fac parte în mod evident din logica demersului pluridisciplinar.

Înainte de a trece la discuţia despre paramente , câteva precizări în plus

despre materiale . Atunci când am prezentat pereţii cu emplecton, am dat unele referinţe despre

mortarul din compoziţia emplectonului. Aceleaşi date sunt valabile pentru mortarele de zidărie. Mai rămân de discutat, în principal, piatra şi cărămida

Nu voi insista asupra pietrei, din cauză că există deja o literatură foarte amplă despre acest tip de material, studiat sub toate aspectele. Voi da doar câteva exemple aparte, în cap. 2.3.1.

Cred însă util să dau aici mai multe date despre cărămidă. “Nu fără motiv Geneza face din argilă substanţa care a generat pe om,

imagine repetată de numeroase mitologii; reputaţie justificată prin uimitoarele calităţi mecanice ale acestei materii, plastică şi maleabilă atunci când este îmbibată cu apă, păstrând forma pe care mâna i-a dat-o şi devenind atunci când se usucă un corp solid ”8

Această substanţă foarte răspândită şi cu proprietăţi extraordinare a devenit importantă pentru om încă de la începutul civilizaţiei.

Având o mare afinitate faţă de apă, maleabilă în amestec cu aceasta şi rigidă atunci când este uscată, poate trece dintr-una dintre aceste stări în cealaltă de oricâte ori, la temperaturi mai mici de 450 de grade. Este permeabilă la vapori şi cu bune calităţi termice (protecţie, acumulare) în stare uscată, şi impermeabilă când este udă (aşa se face că există straturi de apă freatică). Abia în ultimele decenii oamenii au produs materiale de sinteză cu proprietăţi asemănătoare faţă de apă (de pildă foliile gen Gore-Tex şi în general hidroizolaţiile permeabile la vapori – care respiră).

8 Jean-Pierre ADAM, La construction romaine, Paris: Picard, ed. a treia, 1995, pag. 61.

25

La peste 450 de grade, argila sufer ă o transformare ireversibil ă, devenind ceramic ă.

Se crede că oamenii au descoperit acest fenomen în mod întâmplător, şi nu au întârziat să îl folosească. Olarii au fost cei care au făcut asta cei dintâi; după mai multe secole, constructorii au folosit şi ei argila arsă (J.-P. Adam, op. cit.), după ce multă vreme au construit cu argilă crudă.

În mare, există trei tipuri de sisteme constructive cu argilă nearsă: lipitura pe structura de lemn (fr. “torchis”), pereţi din argilă compactată în cofraje (fr. “pise”), şi cărămizi nearse sau chirpici (“adobe”). Ne oprim aici cu discuţia despre construcţia din argilă crudă, pentru că subiectul pe care ni l-am propus este cărămidă arsă.

Construcţia din cărămidă s-a dezvoltat în vremuri şi locuri în care oamenii au dorit – şi au putut – să realizeze edificii perene, acolo unde piatra era mai greu de găsit, şi unde a existat combustibilul necesar pentru arderea cărămizii.

După Mesopotamia antică şi alte civilizaţii din vechime, Roma antic ă a fost cea care a dezvoltat aceste tehnici la un ordin de amploare fără precedent, atât în ce priveşte dimensiunile, mulţimea şi diversitatea construcţiilor, cât şi în ce priveşte răspândirea geografică.

“Amintirea vizuală cea mai marcantă a unui vizitator al Romei şi

periferiilor ei, este aceea a unui univers monumental din cărămizi, din care răsar, pe alocuri, piese de travertin sau marmura. Este într-adevăr remarcabil de constatat cum cele mai formidabile realizări ale arhitecturii imperiale la Roma datorează, cel puţin începând de la Nero, esenţialul arhitecturii lor, cărămizii” ” (J.-P. Adam, op. cit, cap 7. La brique, l’opus testaceum, pag. 157).

Aceasta, din cauză că multe paramente din piatră au dispărut, şi au rămas

masele construite, din cărămidă, piatră sumar prelucrată şi emplecton, aşa-zisul beton roman despre care am amintit deja.

Cărămida este din multe puncte de vedere asem ănătoare cu piatra , cel puţin cu o mare varietate de feluri de piatră, cum sunt majoritatea calcarelor, gresiilor, unele tufuri etc. rezistenţa mecanică, densitatea, porozitatea, sensibilitatea, respectiv stabilitatea faţă de acţiunile factorilor de mediu, sunt caracteristici asemănătoare. Evident, există multe feluri de piatră foarte diferite faţă de cărămidă, ca şi unele faţă de altele.

Ceea ce face ca piatra să fie diferită de cărămidă în utilizare şi în apreciere,

este natura diferită a prelucrării : cărămida se modeleaz ă înainte de punerea în oper ă, este poate primul prefabricat , unul dintre primele produse de serie realizat de om, cu milenii înainte de epoca industrială şi de a se fi „inventat” producţia de serie.

Piatra, dimpotrivă, este un material care poartă pe fiecare bucată, pe fiecare

suprafaţă în parte, urma intervenţiei directe şi unice a omului. În accepţiunea comună, piatra este un material „nobil”, preţios, iar cărămida,

un material comun.

26

Este o apreciere care poate că presupune şi o componentă de snobism.9 Cred că tocmai prelucrarea directă, calitatea (mai curând decât cantitatea)

muncii omene şti inclus ă în piatra edificiilor este, în mod obiectiv, un reper de valoare, mai curând decât preţul propriu-zis al materialului.

9 G. M. Cantacuzino, „Arhitectura şi peizajul”, în Caiete de artă şi critică, I, Bucureşti: Simetria, vara

MCMXXXIX, pag. 30.

27

2.3. PARAMENTE

2.3.1. PIATRĂ APARENTĂ (PLANŞELE 4 a, şi de la 5 la 12) Voi da doar câteva exemple de componente arhitecturale din piatră aparentă.

Acest subiect este documentat foarte amplu în cărţi şi alte forme de publicaţii şi documente din epoci diferite, aşa că nu mi-am propus o tratare completă în acest capitol, ci prezentarea unor exemple particulare.

În planşa 6 a şi b se vede un zid de incintă de apărare medievală din feţe de

piatră şi emplecton, în ruină (consolidată); se vede alcătuirea în secţiune şi paramentul cu o prelucrare foarte viguroasă, care prin natura suprafeţei a rezistat timpului fără să piardă din expresie, dimpotrivă.

În imaginile 6 c şi d se văd suprafeţe prelucrate aspru şi viguros, cu o textură

şi un fel de a prinde lumina foarte caracteristic şi hotărât. Cel de la vechea Poştă din Bucureşti (6 c) este relativ recent, iar cel din Vicenza (6 d), la jumătatea timpului trecut de la momentul primului exemplu. Aceste diferite suprafeţe au trecut prin timp cu bine, deşi au avut pierderi de substanţă proporţionale cu vârsta. Dar textura amplă face ca aceste pierderi să nu afecteze nici integritatea şi nici calitatea imaginii.

Faţada de apus a bisericii fortificate din Hărman, judeţul Braşov (secolul al

XIII-lea, planşa 6 e), este din piatră vulcanică locală. Probabil la origine a fost pictată, aşa cum se mai vede la Cisnădioara şi în multe alte locuri (planşa 46) şi se văd găurile ca nişte burice ale uneltei de ridicare (cleştele-gheară), urme care nu erau destinate să fie văzute, dacă într-adevăr a existat o decoraţie policromă în intenţia celor care au realizat edificiul. Acum, această imagine de ecorşeu nu supără, dimpotrivă, reprezintă un element de autenticitate, dar e oricum diferită de imaginea iniţială. În această stare a suprafeţei, „pacientul” încă suportă destul de bine degradarea granular ă amplă, datorată apei de ascensiune capilară. Însă această suprafaţă care exprimă cu demnitate o suferinţă, trebuie să dea un semnal de alarmă, pentru că suferinţa poate fi mai gravă în profunzime, şi poate evolua dezastruos în scurt timp.

În imaginea 6 c se vede o suprafaţă din piatră de talie aparentă, perfect

lucrată, dar cu nişte nuturi orizontale destul de ample, care sugerează nişte asize, dar care nu coincid cu asizele reale ale structurii zidăriei ( o „curiozitate”).

Un element important în construcţia din piatră, atunci când piatra este o rocă

sedimentară, este aşezarea pieselor „în pat”, adică cu planul stratului de sedimentare (care este şi al „patului de carieră”) pe orizontală dacă suportă în operă o încărcare gravitaţională. Dacă piesele sunt clavouri (bolţari) într-un arc sau o boltă, atunci se aşează cu patul în planul radial al arcului şi bolţii. În imaginea din planşa 7 a, pe faţada arenelor romane din Arles, Franţa, se observă amândouă situaţiile, degradarea alveolară avansată a exprimat clar structura sedimentară a rocii, pentru că straturile au avut densităţi şi porozităţi uşor diferite, şi s-au degradat diferit.

28

[Se mai văd, la o privire atentă, câteva piese de piatră noi, dintr-o intervenţie recentă, care cu siguranţă au fost aşezate în locul unor piese pierdute sau prea grav degradate, aceste piese noi au profilatura de la origine, reconstituită.

Astfel, un privitor atent poate identifica intervenţia, şi poate în acelaşi timp să-şi reconstituie în minte (să înţeleagă) imaginea completă.]

Revenind la aşezarea pietrei „în pat”, o aşezare diferită se cheamă în limbaj

profesional „en delit” – etimologie fr. – (lictus înseamnă pat pe latineşte, şi lit pe franţuzeşte).

La casa de piatră a lui Udrişte Năsturel din Hiereşti, pe suprafeţele de origine păstrate se vede clar direcţia patului de carieră pe fiecare piatră, tot din cauza dezagregării, ca şi la Arles, însă pietrele sunt aşezate în delict, la întâmplare, fiecare altfel. Sigur că acei oameni care au făcut construcţia n-au ştiut această regulă a pietrăriei, şi nu şi-au marcat pe pietre patul de carieră, care altfel poate să nu fie evident pe suprafeţe noi. Construcţia este foarte robustă, cu pereţi cu emplecton10, iar această dispoziţie a pietrei nu afectează în fond calităţile clădirii, şi rămâne o particularitate atipică, dar nu unică, pentru că mai există asemenea cazuri.

Un alt exemplu aparte este lintoul de la portalul Catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia (planşa 8). Este o demonstraţie de virtuozitate în concepţia şi punerea în operă a pietrei, spre a o face să lucreze la compresiune pe fiecare piesă în parte, chiar dacă ansamblul lucrează la încovoiere.

În acelaşi timp este o provocare pentru observatorul atent, o enigm ă interesantă a cărei dezlegare este o satisfacţie în plus.

Tot un exerciţiu şi în acelaşi timp o demonstraţie de virtuozitate este lintoul în

„platbandă în dublă tăietură falsă”11, cum este cel de la palatul Rohan din Strasbourg (planşa 9). L-am văzut prima dată în 1992, când nu ştiam încă „enigma” şi am dezlegat-o pe loc, ceea ce a fost într-adevăr o satisfacţie. E adevărat că văzusem şi aflasem deja principiul „bolţilor plate” (ibidem), aşa cum se văd în planşa 10.

Câteva date suplimentare despre stereotomie sunt date în anexa 3. Un parament de piatră de talie pe un perete din zidărie de cărămidă reprezintă

o formulă destul de mult întrebuinţată şi se poate realiza dintr-odată, pe măsură ce se ridică zidăria în ansamblul ei, aşa cum s-a făcut la Palatul Şcoalei Superioare de Arhitectură (planşa 11 b, c, d) sau placajul de piatră se poate realiza mai târziu, cum a fost intenţia constructorilor bisericii San Lorezo din Florenţa (pl. 11 a) şi ai catedralei San Petronio din Bologna. Aici însă, ca şi în alte cazuri, paramentul n-a mai fost realizat niciodată şi se vede zidăria de cărămidă cu asize avansate („ştrepi” în jargonul constructorilor), pentru ca placajul de piatră să fie „ţesut” cu zidăria. La Arhitectură, când făceam proiectul de restaurare a faţadelor, am observat că piesele de piatră care erau sparte au grosimi diferite în profunzime, şi aşa am înţeles că sistemul este acelaşi.

10 După Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti 1976, pag. 59 11 MOUTON, Benjamin. Stéréotomie, Cours de Chaillot, CESHCMA, Paris 1998.

29

Dar la arhitectură am observat şi un alt amănunt, şi anume faptul că la faţada interioară nu s-au terminat operaţiile de rostuire, şi penele de lemn provizorii folosite pentru calarea pieselor au rămas în operă, iar rosturile au rămas deschise, ceea ce pune în pericol zidăria, în timp.

În planşa 12 se vede un exemplu de degradare caracteristică pentru anumite

pietre calcare care păstrează în structura lor urmele unor viermi marini care au existat în momentul formării rocii, aşa cum multe calcare păstrează cochilii. Amprenta formei acelor vieţuitoare a apărut în timp în urma degradării alveolare, pe suprafaţa iniţială, nou prelucrată, reliefurile sigur că nu existau.

Această imagine a degradării alveolare vermiculare are un anumit caracter, şi

a fost imitată în mai multe locuri. Există exemple de paramente din piatră sculptată, la care acest „model” a fost cioplit cu atenţie, de mâini omeneşti, piesă cu piesă, pentru mii de elemente. Aşa este paramentul nivelului inferior la Marele Luvru, de exemplu.

Cel mai surprinzător asemenea exemplu pe care îl cunosc este palatul Ministerului Agriculturii din Bucureşti, edificiu de la sfârşitul secolului al XIX-lea, de arhitectul Louis Blanc (planşa 12). Paramentul din piatr ă artificial ă al nivelului inferior are o decoraţie amprentată în mortarul crud, care reproduce imaginea caracteristică a degradării alveolare a pietrei naturale .

2.3.2. PARAMENT APARENT DIN PIATR Ă ŞI CĂRĂMIDĂ (PLANŞELE 4 b, c, d, şi de la 13 la 19) De multe ori bisericile bizantine nu erau decorate pe suprafeţele exterioare.

Imaginea văzută era aceea a zidăriei aparente, de multe ori din cărămidă alternată cu piatră. Decorul nu a dispărut, dar s-a modificat. S-au dezvoltat elemente de modenatură realizate prin dispuneri diverse ale c ărămizilor . Limbajul a devenit abstract , fără sugestii figurative, vegetale sau de alte feluri. Tipice sunt cornişele din cărămizi aşezate la 45 de grade faţă de planul feţei zidului, cu colţurile în consolă, în asize succesive. Apoi profilele orizontale, elementele de ritmare pe orizontală şi aşa mai departe. Au apărut cărămizi cu forme speciale, cu care s-au făcut diverse profile şi alte forme arhitecturale dintre cele mai diverse.

Discut în continuare despre unele elemente de evoluţie a arhitecturii religioase din Ţara Româneasc ă, şi pentru a limita într-un fel acest material, dar şi pentru că aici arhitectura de influenţă bizantină s-a dezvoltat într-un fel caracteristic.

În unele zone geografice apropiate, în ţările balcanice şi în Grecia, evoluţia

arhitecturii bisericilor creştine s-a întrerupt aproape complet odată cu cucerirea otomană, prin secolul al XV-lea. La noi a continuat încă aproape jumătate de mileniu, până în epoca modernă. În Moldova şi Transilvania a luat direcţii mai particulare. La fel s-a întâmplat în Rusia, la alt ordin de amploare şi cu un alt caracter. În Ţara Românească a rămas cel mai aproape de tradiţia bizantină, fără a i se diminua originalitatea, diversitatea şi interesul creaţiei arhitecturale.

În secolul al XIV-lea şi al XV-lea se întâlnesc biserici cu ziduri în asize alternate din c ărămid ă şi piatr ă neprelucrat ă (sau spart ă foarte sumar), aparente, ce păstrează logica structurală şi constructivă, precum şi imaginea tipică

30

din ambianţa bizantină. În planşa 13 se văd exemple caracteristice: biserica Domnească din Curtea de Argeş şi biserica din Brădetu.

Dacă ne gândim puţin în urmă, la structura în profunzime, în general, este

dificil de stabilit dacă zidurile sunt cu emplecton sau omogene în secţiune, fără a avea sondaje sau secţiuni “anatomice” deschise. Cele mai multe exemple pe care le cunosc, construcţii de dimensiuni medii, sunt cu ziduri omogene. În mod logic, cele mari pot fi cu emplecton (aşa cum este Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, şi aşa cum sunt mai multe în Moldova. Aceste afirmaţii se pot face cu multe şanse de adevăr, în urma sondajelor efectuate pentru lucrări de consolidare structurală, sau chiar a forajelor pentru consolidare). Desigur sunt multe construcţii cu pereţi cu emplecton în Transilvania.

Altă categorie de exemple a contrario este aceea a bisericilor din Atena

medieval ă, biserici de dimensiuni reduse, şi unde piesele din piatră sunt prelucrate rectangular, deci logica structurii nu mai este aceeaşi. Cărămizile nu mai sunt singurele piese cu forme regulate din componenta zidăriei. Imaginea pare a fi ceea ce a contat în primul rând – trebuia să fie piatră şi cărămidă combinate în anumite scheme, cerute de tradiţia imaginii mai curând decât de reguli de construcţie (Sfin ţii Apostoli , la poalele Acropolei, pl. 14 c).

Un alt exemplu în care imaginea pare a fi fost mai importantă decât logica

structurală este acela al bisericilor de la Meteora (pl. 14 a, b). Căţărate pe masive înalte şi abrupte de rocă, ar fi putut fi făcute în întregime din piatră, aşa cum sunt în general zidurile de incintă şi construcţiile anexe. Dar bisericile sunt şi aici din asize alternate, deşi cărămizile au trebuit aduse şi ridicate cu funii şi scripeţi, cu eforturi considerabile. Imaginea tipică de parament alternat şi în “casete” căpătase un prestigiu impresionant. Pentru acei oameni, probabil, aşa trebuia să arate o biserică şi nu altfel.

Acelaşi fenomen poate fi observat la multe biserici, în general de dimensiuni reduse, din ambianţa bizantină balcanică, de exemplu în Macedonia (pl. 14 d, e, f, şi 17 a, b, 19) şi în Bulgaria (pl. 17 c, d, 18).

Biserica Precista din Galaţi este un exemplu dintr-o filieră diferită de evoluţie

arhitecturală, dar foarte apropiat ca formulă structurală şi expresie a paramentului (planşa 15).

Ceea ce este interesant este că utilizarea pietrei în construcţiile bisericilor din

Ţara Românească, în această logică constructivă, a disp ărut practic în secolul al XVI-lea, aşa cum vom vedea mai departe. Ea a rămas totuşi pâna târziu în secolul al XVII-lea folosită, în general la ziduri de incintă şi clădiri auxiliare, unde suprafeţele erau iniţial acoperite cu mortar (planşa 16 c, d).

Tocmai în aceste cazuri se justifică structural aşezarea cărămizilor „în picioare” între asizele orizontale, şi anume pentru a încadra precum în casete pietre cu forme neregulate sau chiar rotunde, cum sunt bolovanii de râu, pietre care altfel ar putea destabiliza zidăria. Uneori acest tip de parament este numit chiar „parament în casete”.

Este interesantă această evoluţie de la un sistem constructiv de obicei

acoperit, la o imagine „sinceră” ce exprimă acest sistem, şi înapoi la o structură

31

ascunsă. Şi mai interesant va fi însă să vedem această imagine caracteristică realizată din alte materiale, „imitată”, aşa cum vom vedea mai jos.

2.3.3. CĂRĂMIDĂ APARENTĂ ŞI MORTAR (PLANŞELE 4 d, şi de la 20 la 26) Revenind la noi, în Ţara Românească, constatăm un fenomen şi mai special

(deşi nu unic). Piatra începe curând (secolul al XVI-lea) să dispară din construcţia bisericilor, dar imaginea rămâne aceeaşi. Asizele din cărămidă, precum şi cărămizile aşezate “in picioare” ce marchează “casetele”, sunt la fel ca înainte. Piesele din piatră sunt imitate prin panouri rectangulare de mortar aplicat pe suprafeţe unde cărămizile au fost aşezate în retragere faţă de planul general al faţadei, cu 2-3 cm., adică tocmai grosimea stratului de mortar care imită suprafaţa de piatră. Conturul dreptunghiului de mortar este “sclivisit” cu tinci de var fluid, ca şi rosturile dintre cărămizi; câmpul interior, delimitat de un contur incizat în mortarul crud, este depolisat pentru a reproduce textura pietrei (Mărcu ţa, pl.21, Mihai Vod ă, pl. 23; Polovraci, pl. 25, acesta din urm ă cu paramentul din mortar reconstituit)

De ce au renunţat constructorii bisericilor de la noi la piatră? (cu anumite

excepţii: ancadramente, coloane, trepte, pardoseli). Întrebarea s-a mai pus; ce voi spune mai departe nu este cu totul nou. Cu siguranţă, în multe locuri piatra a fost mai greu de găsit. Apoi, au existat până târziu păduri întinse, care oricum au trebuit tăiate ca să

facă loc pentru agricultură, în condiţiile în care populaţia creştea. Deci combustibilul era de-a gata. Argila era, de asemenea, la îndemână.

Mai este şi faptul că piatra în general are un comportament higrotermic mai

puţin favorabil decât cărămida: este mai densă, mai puţin permeabilă la vapori şi cu transmisie termică mai intensă. Discontinuităţile de rezistenţă termică în zidării reprezintă punţi termice ample, care au putut duce la degradări ale picturilor interioare în frescă (observaţie făcută de arh. Sandu Miclescu12).

Probabil este unul din motivele pentru care piatra a dispărut aproape cu totul din zidurile bisericilor şi ale altor tipuri de clădiri, dar a rămas în zidurile de incintă şi construcţii utilitare, unde regimul termic nu era important.

Mai putem presupune că oamenii acelor vremuri nu sufereau de snobismul şi

prejudecăţile legate de materialele de construcţie, şi nu li se părea că o imagine materializată în cărămidă ar fi inferioară uneia din piatră (despre „snobismul materialelor”, a scris G. M. Cantacuzino)13.

12 CIŞMIGIU, Alexandru, Sandu MICLESCU, Mihai OPREANU, Mircea CRIŞAN. Tipologia

monumentelor religioase din Tara Românească şi strategia de restaurare", Studiu. 13 G. M. Cantacuzino, „Arhitectura şi peizajul”, în Caiete de artă şi critică, I, Bucureşti: Simetria, vara

MCMXXXIX, pag. 30.

32

2.3.4. PARAMENTE DIN MORTAR ÎN IMITAŢIE DE PARAMENT APARENT DIN PIATRĂ ŞI CĂRĂMIDĂ

(PLANŞELE 4 e, şi de la 27 la 33) O etapă următoare este aceea care se manifestă începând din secolul al XVII-

lea; acum întreaga suprafaţă a paramentelor exterioare este acoperită cu mortar. Pe suprafeţele din mortar este reprodusă (imitata) imaginea vechiului parament aparent în casete; desenul este în incizie fină pe mortarul crud, iar culoarea roşie a falselor cărămizi este realizată în tehnica de frescă (Vărbila, pl. 27 şi 28, Goleşti, pl. 30 şi 31, Dintr-un Lemn, pl. 32 şi 33, Plătăreşti, pl. 77).

Această formulă se generalizează în epoca lui Matei Basarab, din motive în bună parte analizate şi discutate de un număr de specialişti.

Cantitatea de construcţii ridicată în acea vreme a fost foarte mare, în timp relativ scurt, iar calitatea cărămizii şi a punerii în operă a scăzut faţă de epocile anterioare. Probabil că au observat şi degradările pe care cărămida aparentă le-a suportat în clima de la noi, mult mai riguroasă decât cea mediteraneană, unde acele formule arhitecturale s-au dezvoltat. În asemenea condiţii de mediu, paramentul “de sacrificiu ” care este acela din mortar, protejează masa zidului, şi poate fi înlocuit periodic sau reîmprospătat. În realitate, în cele mai multe cazuri, a fost repictat (reîmprospătat cromatic) de mai multe ori de-a lungul timpului, în tehnică uscată („a secco”), cu culori în corp de var fluid, tempera, în diverse compoziţii (după cum am putut observa la Plătăreşti, cu ocazia sondajelor de parament şi a lucrărilor de restaurare a suprafeţelor de parament rămase – pictor restaurator, Viorel Grimalschi).

Se poate înţelege din nou că pentru oamenii de atunci această imagine de cărămizi şi pietre întreţesute însemna imaginea unei biserici. Altfel, de ce s-ar gândi cineva să picteze cărămizi? Ei pictau imaginea structurii unei biserici “ideale” pe o biserici, ce era altfel zidită în realitate.

De fapt, multiplele exemple de imitaţii de paramente, ce se pot întâlni în istoria arhitecturii din vremuri vechi, în cele mai diferite epoci şi locuri, au avut probabil motive asemănătoare. Interesant este că, în cele mai multe asemenea exemple, sunt imitate materiale „nobile”, scumpe, cum ar fi marmuri colorate, decoraţii în mozaic sau cel puţin paramente din piatră de talie, Această familie de paramente „în imitaţie” reproduce (imită) o imagine în care nu preţiozitatea materialului contează, ci o anumită calitate sensibilă a expresiei, materializată la origine cu mijloace austere. În mod paradoxal, este imitat chiar materialul care se află sub suprafaţa care constituie suportul imaginii.

Începând din secolul al XIX-lea, aceste imagini policrome au fost pur şi simplu

acoperite cu mortare fără decoraţie. Deja, pe oameni nu-i mai interesa imaginea tradiţională a bisericilor. Multe au suferit atunci modificări, chiar mutilări destul de ample şi sistematice.

Trecerea de la opţiunea pentru cărămidă aparentă la paramente din mortar nu

s-a făcut brusc. Am motive să cred că schimbarea s-a petrecut, între alte cazuri, şi la Plătăreşti, unde am făcut recent restaurarea, şi la Apostolache-Prahova. Aici, am găsit sub mortarele mai recente, nedecorate, resturi (destul de ample la Plătăreşti) de mortar de origine, cu decoraţia tipică, bicromă (alb-roşu), în imitaţie de “casete”.

33

Dedesubt, pe registrul inferior, dispoziţiile cărămizilor sunt cele corespunzătoare paramentului cu cărămizi aparente şi panouri din tencuială ce imită piatra. Acest parament nu a mai fost realizat, ci a fost în întregime acoperit de mortarul decorat în imitaţie, despre care am vorbit mai sus. Probabil, după ce au ridicat primul registru, n-au fost mulţumiţi nici de calitatea şi nici de aşezarea cărămizilor, şi au decis să acopere totul. La Plătăreşti, am conservat şi restaurat porţiunile de mortar decorat păstrate, şi în rest am păstrat cărămida aparentă (tratată) şi am făcut panourile de mortar. Nu am refăcut paramentul în imitaţie acolo unde nu mai există, din considerente de autenticitate.

Interesant este şi faptul că unele biserici care au avut iniţial paramente cu

cărămizi aparente şi cu panouri din mortar au fost apoi în întregime acoperite cu mortar, pe care s-a reprezentat imaginea aceluiaşi tip de parament, dar „în imitaţie”. Aşa s-a întâmplat la Cornetu, unde putem compara imaginea de la începutul sec. al XX-lea (pl. 24 b) cu cea recentă. Tot aşa la Mihai Vodă, imaginile din planşa 23 a, b, c, dinainte de restaurarea din anii 194014, faţă de imaginile recente. Intervenţia de restaurare a îndepărtat mortarul care acoperea suprafeţele, şi a reconstituit paramentul din cărămidă aparentă şi panouri din mortar, aşa cum a fost probabil la origine, dar din materiale noi aproape în totalitate.

Mai trebuie spus că multe alte intervenţii de restaurare din secolul al XX-lea

au lăsat paramentele din cărămidă aparentă, chiar dacă la origine ele au fost, aproape sigur, tencuite, dar mortarele de origine nu s-au păstrat (Biserica Domneasc ă din Târgovi şte, Brebu, Sf. Gheorghe din Pite şti, Kre ţulescu din Bucure şti şi altele).

14 COSTESCU, Em., arhitect. „Restaurarea bisericii Mihai Vodă din Bucureşti”, în BCMI, anul XXXVI,

1943, pag. 72, 57, 67.

34

2.3.5. DETALII SPECIFICE PENTRU PARAMENTELE DIN C ĂRĂMIDĂ (PLANŞELE 4 c, d, e, şi de la 34 la 38) La aceste edificii religioase, reliefurile faţadelor sunt realizate cu mijloace

foarte austere. Este vorba în primul rând de diferite dispoziţii în operă a cărămizilor obişnuite. Astfel sunt realizate atât elementele de protecţie climatică, cât şi cele de ordonare arhitecturală şi de decoraţie. De multe ori, sunt aceleaşi componente arhitecturale care preiau două sau mai multe roluri, în alcătuirea constructivă, în protecţia climatică şi în expresie.

Cornişele sunt realizate din asize de cărămidă în console succesive. De obicei cărămizile sunt aşezate la 45 de grade, ceea ce dă imaginii cornişei o vibraţie caracteristică, „în dinţi de ferăstrău”. Este o imagine diferită de aceea dată de profilatura clasică, ce se exprimă de regulă în piatră sau în mortare.

Cărămizile cu forme speciale au apărut foarte devreme (dealtfel au existat, în alte filiere de arhitectură, din vremuri mult mai vechi). Într-adevăr, dacă argila crudă este uşor de modelat, ce poate fi mai firesc decât să o modelezi în formele pe care vrei să le aibă în operă. Cel puţin în măsura în care sunt forme relativ simple, aproape la fel de uşor de realizat în serie, ca şi cărămizile paralelipipedice..

Cărămizile cu profil în unghi („ascuţite”) au apărut probabil în urma intenţiei de a face cornişe în arcade. Arcadele sunt prezente practic întotdeauna la turle, şi de multe ori în ordonanţele de faţadă (de ex. la biserica din Borle şti, pl. 29) . În asemenea situaţii, cărămizile rectangulare aşezate în unghi ar da o imagine destul de aproximativă.

Vârful ascuţit al acestor cărămizi are de regulă unghiul de 60 de grade; în acest fel vibraţia suprafeţelor rezultate este mai intensă decât cea rezultată din intersecţii de unghiuri drepte.

Cărămizile „ascuţite” s-au generalizat în mare măsură, şi pentru cornişele orizontale ca şi pentru cele în arcadă. Iar cele cu „coadă” în formă de trapez au fost inventate cu siguranţă pentru realizarea unei imagini mai subtile la întoarcerea cornişei „în evantai” la colţurile clădirii (plan şa 34 b, d, f; 37).

Această formulă de întoarcere în evantai este foarte răspândită, dar şi cea simplă, în unghi drept, a rămas în uz (de exemplu la biserica din Corbii Mari, pl. 35d, e. Uneori, în mod surprinzător, se întâlnesc amândouă formulele pe aceeaşi biserică, de exemplu la Goleşti (pl. 31), sau la biserica „Sf Nicolae Dintr-o Zi” din Bucureşti (pl. 34 e, f)

Cărămizile „ascuţite” şi cu „coadă” evazată spre exterior sunt necesare pentru realizarea arcadelor tronconice în profunzime, pe care le descriu la capitolul despre turle (cap. 5. 1 şi plan şele 74-81, în special imaginile din plan şa 76).

Alte tipuri de cărămizi cu forme speciale sunt: - Cele cu profil semicircular convex, folosite la panourile şi arcadele din

profile semicilidrice (ca în planşa. 36 a, d, e, şi în multe alte exemple). - Cărămizile cu profil în sfert de cerc concav (ca în pl. 23 g, 36 d ) Alte forme sunt mai rare, ca de exemplu la Precista din Galaţi, care este totuşi

un obiect de arhitectură mai special, care a absorbit influenţe mai complexe (planşa 15 d). Mai există şi altele, dar sunt mai curând excepţii.

35

Asocierile extrem de diverse ale acestor câteva formule de dispoziţie a cărămizilor rectangulare obişnuite şi a celor câteva tipuri de cărămizi speciale reprezintă un fenomen de arhitectură şi de artă abstractă cu totul remarcabil. Compoziţiile diverse, nelimitate, realizate cu elemente atât de puţine reprezintă o performanţă artistică de un ordin mult diferit de cele care folosesc vocabularul de forme al arhitecturii clasice. În acesta din urmă, profile şi alte elemente care s-au dezvoltat prin elaborarea unor forme de elemente constructive şi detalii practice (jgheaburi, garguie) sunt asociate cu elemente figurative, reprezentări vegetale, animale, umane etc.

Arhitectura din cărămidă aparentă este mai sobră, la prima vedere mai săracă în mijloace, dar a dezvoltat o calitate mai abstractă, mai „intelectuală”, în orice caz mai austeră a compoziţiei şi expresiei arhitecturale. Remarcabil este că multe asemenea biserici au expresia foarte caldă şi apropiată, nicidecum rigidă sau „scorţoasă”. Austere sunt mijloacele, dar rezultatele sunt de multe ori chiar exuberante, într-un mod foarte coerent.

În plan şa 38 a se vede un detaliu al faţadei marii biserici romanice Saint

Philibert din Tounnus, Franţa. Am fost acolo în 1992 şi am fost surprins de asemănarea dintre unele detalii de modenatură cu cele din arhitectura bizantină şi post-bizantină din cărămidă. Doar două elemente de comparaţie directă se văd în imaginile 38 b şi c. După toate aparenţele, meşterii care au lucrat la Tournus erau învăţaţi să lucreze cu cărămidă, şi au făcut un lucru destul de paradoxal au tăiat piatra în forme şi dimensiuni caracteristice cărămizii, ca să o pună în operă aşa cum ştiau, şi să obţină imaginea arhitecturală pe care doreau să o realizeze.

Acest exemplu este destul de extraordinar, dar nu este unic. Eu îl semnalez aici, şi fac menţiunea că acest subiect este de cercetat şi documentat în continuare.

2.3.6. PARAMENTE EXTERIOARE DIN MORTAR CU POLICROMI E (PLANŞELE 39-47) În perioada următoare, decoraţia paramentelor din mortar a devenit din ce în

ce mai complexă, cu modele geometrice, vegetale şi animale, în roşu-alb, apoi, către secolul al XVIII-lea, a devenit policromă şi figurativă, aşa cum se mai vede la biserica cu Sibile de pe Calea Moşilor din Bucureşti, la biserica principală a mănăstirii Cozia ( Pl. 45 a ), la pridvorul bolni ţei mănăstirii Bistri ţa (pl. 39 b, c ), la multe biserici din secolul al XVIII-lea, cum sunt cele prezentate în plan şa 40. Deasemenea la Câinenii Mici, judeţul Vâlcea (plan şa 41), la biserica din Târgu-Hurezi (plan şa A4 c,d ), la Berisl ăveşti (deocamdată vizibil doar în sondaje) şi în multe alte exemple.

Planşa 42 prezintă un studiu de reconstituire ipotetică a decoraţiei policrome de la biserica mănăstirii Berislăveşti. Studiul a fost realizat în cadrul ateierului-şcoală franco-român (UAUIM – CESHCMA) din 1998-99. Imaginile reprezintă un exerciţiu didactic bazat pe rezultatul unor sondaje parţiale şi a unor studii de analogie, şi nu o intenţie de restaurare concretă.

Pictura exterioară a bisericilor din Ţara Românească este mult mai puţin cunoscută decât cea din Moldova; e adevărat că în general e mai recentă, nu are caracterul figurativ excepţional al aceleia, şi, din păcate, s-a păstrat mai puţin.

36

Am analizat de la punctul 2.3.2 până acum paramentele caracteristice pentru bisericile post bizantine din Ţara Românească. Această analiză particulară se referă la vocabularul de forme , dar în ceea ce priveşte materialele , criteriile de ordin concret, tehnic, sunt valabile în general.

Trecem mai departe la exemple din Transilvania. Foarte multe edificii istorice din aria culturală central-europeană au avut

paramente din mortar cu decoraţie cromatică mai simplă (bicromie) sau mai complexă, imitând paramente mai „preţioase” decât propriul lor sistem constructiv, de multe ori cu imagini diverse, inscripţii, simboluri, elemente decorative sau figurative.

În plan şa 43 se observă, pe zidurile bisericii fortificate de la Saschiz, o reprezentare curioasă, la prima vedere : sub arcele în consolă de sub drumul de strajă, în zone retrase şi mai adăpostite de intemperii, şi mai greu de perceput, sunt zone pe care se păstrează suprafeţele de origine. Sunt reprezentate goluri de tragere false, pentru intimidarea adversarilor. Sunt golurile caracteristice în formă de „gaură de cheie întoarsă”, desenate cu ancadramente şi cu umbre cu tot, pentru ca, de la o oarecare distanţă, iluzia să fie cât mai deplină. Pe suprafaţă este reprezentat un desen de parament din piatră de talie, cu ancadramente, tot desenate şi colorate, la ferestre. Zidăria propriu-zisă a bisericii este din piatră sumar prelucrată, mortarul s-a pierdut de pe aproape toate suprafeţele, cu excepţia acestora, aflate în umbra arcelor. Este un caz tipic pentru multe construcţii istorice din toată regiunea, altădată tencuite şi decorate, care astăzi ni se prezintă ca ecorşeuri, imagine cu care ne-am obişnuit în bună măsură.

Un alt caz tipic este acela al paramentelor cu decoraţie cromatică, acoperite ulterior de straturi, multiple chiar, de zugrăveli ulterioare. În planşa 44 se observă, pe faţada unei case din Sighişoara, tot la o privire atentă, sub zugrăvelile exfoliate, o inscripţie aproape ştearsă, cu litere gotice. Această imagine atrage atenţia asupra necesităţii unor investigaţii de stratigrafie atente, înainte de o eventuală intervenţie pe asemenea suprafeţe istorice. Pot fi cazuri în care suprafeţe preţioase, acoperite, să nu fie deloc vizibile cu ochiul liber, şi să se piardă complet cu ocazia unei intervenţii grăbite şi neatente. Din păcate, asemenea situaţii se întâmplă, foarte probabil, mai mult decât putem şti în contextul actual.

Planşa 45 arată imagini ale Casei cu Cerb din Sighişoara, înainte de restaurare (45 a ), şi după (45 b). Restaurarea a fost coordonată de dr. Christoph Machat. Aici au fost făcute investigaţii de stratigrafie, iar suprafeţele cu tratare cromatică găsite sub zugrăveli ulterioare multiple au fost restaurate (zonele din vecinătatea capului de cerb, cu inscripţii şi imagini). Ancadramentele de piatră păstrate au avut urme de culoare roşie, care a fost reconstituită pe acestea din urmă, dar şi pe ancadramentele reconstituite pe locul celor dispărute (detaliu, imaginea 45 c).

Planşa 47 prezintă imagini ale Casei Fronius de pe strada Şcolii din Sighişoara, înainte (47 a) şi după restaurarea recentă, care a păstrat şi reintegrat decorul aflat sub zugrăveli ulterioare (pictor restaurator Romeo Gheorghiţă).

În plan şa 46 se văd resturile de decoraţie cromatică de pe arcadele portalului

de la biserica romanic ă din Cisn ădioara . Aceste urme au rămas tot în zone protejate de reliefurile arcadelor retrase, iar restaurarea edificiului le-a păstrat fără să le completeze. Cercetări profesionale ar fi bine să stabilească dacă aceste puţine urme păstrate sunt de la origine, ceea ce mie mi se pare probabil, dacă încerc să compar cu bisericile romanice cu policromie pe care le-am văzut în Franţa şi în

37

Germania. Oricum, aceste vestigii sunt extrem de preţioase şi trebuie protejate şi conservate cu grijă.

La biserica fortificată din Hosman, (pl. 46 c,d) elementele de piatră sculptată de la portalul romanic sunt pictate; probabil aici pictura a fost reîmprospătată cândva mai recent, poate chiar de mai multe ori.

2.3.7. PARAMENTE DIN MORTAR RECONSTITUIT (PLANŞELE 48-53) Mortarele de origine parţial sau total degradate sau dispărute se pot înlocui cu

materiale şi tehnici compatibile cu cele istorice. În planşa 48 şi 49a, b sunt prezentate exemple de mortare realizate artizanal, cu suprafeţe netezite manual, fără „dreptar”. Asemenea suprafeţe prezintă o imagine caracteristică, de o plastică anume. Este important ca restauratorul să identifice date despre tehnica şi aspectul de origine, şi să realizeze ceva compatibil. Motivaţia partiului de reconstituire a suprafeţelor este oarecum în afara acestei prezentări, deoarece poate depinde de criterii istorice, teoretice etc., care pot să difere în mod esenţial de la un caz la altul. Un motiv concret pentru reconstituirea acestor mortare este asigurarea continuităţii protecţiei pentru componentele din profunzime. Desigur, acest criteriu va trebui coordonat cu alte criterii care pot fi importante într-un caz concret. Imaginile pe care le prezint arată calitatea plastică a suprafeţei şi felul cum „prind” lumina. Sunt tencuieli din mortar de var, unele din ele zugrăvite tot cu soluţie de var. Mortarul de var are caracteristici interesante faţă de lumina incidentă, este oarecum translucid, aproape ca porţelanul, iar suprafeţele sunt luminoase. Zugrăveala de var este de asemenea luminoasă, complet diferită faţă de vopselele sintetice; acrilaţii, acetaţii şi chiar silicaţii, aceştia din urmă mai compatibili decât cei dintâi, dau suprafeţe opace, „grele în lumină”, oricât ar fi de albe pe paleta de culori. Este adevărat că un „badijon” (zugrăveală) de var este mai greu de aplicat decât o vopsea sintetică, are o putere de acoperire mai mică, presupune o mână de lucru mai calificată, dar rezultatul este diferit.

În figura 49 c, d se văd paramentele restaurate ale catedralei din Gala ţi. În urma unor lucrări de consolidare traumatizante pentru faţade, tencuielile în câmp curent au fost reconstituite practic în întregime. S-a folosit material compatibil cu cel de origine, mortar de var aerian de foarte bună calitate cu praf de marmură în loc de nisip, în stratul de suprafaţă. Este o suprafaţă diferită de cele din exemplele anterioare ca mod de prelucrare şi ca expresie; mortarul este netezit riguros, cu dreptarul. Dar prinde lumina la fel de frumos. Nu a fost zugrăvit, dar a primit un tratament hidrorepelent cu polimer siloxanic, iar după cinci ani în atmosfera plină de fum din Galaţi, se comportă foarte bine. Tratamentul va trebuie reînnoit în mod normal după 10 ani.

Paramente reconstituite din mortar de var aerian am realizat şi la biserica neogotică a mănăstirii Flore şti –Vaslui . În planşele 51-53 se văd etapele principale ale intervenţiei. Mortarele de origine au fost îndepărtate din cauza stării proaste şi a multiplelor fracturi structurale care au trebuit să fie identificate şi consolidate. Am cerut în mod special să se folosească mortar de var fără ciment; acesta este mai greu de pus în operă decât mortarul cu ciment, pentru că are nevoie de un timp de priză şi de întărire mai lung, şi este mai sensibil la extreme termice atunci când este încă crud. În imaginea 51 c se vede cum faţada sud a fost protejată de soare pe

38

durata prizei şi uscării mortarului. Rezultatul este însă pozitiv, după mai bine de zece ani, fără zugrăveală şi fără tratament, este de un alb luminos impresionant. Este important şi faptul că edificiul se află într-o zonă relativ nepoluată.

2.3.8. SUPRAFEŢE DIN CĂRĂMIDĂ VIZIBILĂ (PLANŞELE 54, 54’, 55) Aici sunt prezentate suprafeţe de cărămidă care nu au fost aparente în intenţia

iniţială a celor care au înălţat clădirile. Unele au rămas netencuite pentru că edificiile n-au fost niciodată terminate,

cum sunt impresionantele suprafeţe „interioare” ale marii bazilici neterminate de la Slimnic (planşa 54 c, d, e). Sunt vizibile elemente de anatomie constructivă impresionante, ce amintesc de ruinele termelor lui Caracalla din Roma antică, în special „ştrepii” din zonele de pe care trebuiau să se nască arcele şi bolţile.

Multe suprafeţe de ziduri istorice au fost tencuite şi, iarăşi, multe dintre ele au avut şi decor cromatic. Suprafeţele şi mortarele s-au degradat parţial sau total, astfel ca avem în faţa ochilor „ecorşee vii” (ca în planşa 54 a, la biserica fortificată din Valea Viilor, în 54 b, la suprafaţa exterioară a incintei de la Slimnic, 54’ a, d, la turnul de sud al incintei de la Moşna. Pe aceste suprafeţe se pot uneori citi ca pe un palimpsest evenimente din viaţa edificiului, care nu ar fi vizibile în mod normal. De exemplu, la Moşna se văd amprentele consolelor de lemn ale drumului de strajă iniţial, care era un chioşc de lemn, la fel ca la Viscri (54 c), la Cincşor (54’ c) şi în multe alte locuri. La Moşna turnul a fost supra înălţat cu o zidărie din cărămidă omogenă, diferită de zidăria mixtă din partea veche. Drumul de strajă s-a făcut pe console de zidărie, la fel şi parapetul. Cu siguranţă a fost un « upgrade » util într-o vreme în care armele de foc începeau să evolueze, iar chioşcul de lemn iniţial era prea jos şi prea puţin robust ca să asigure o protecţie efectivă.

Lectura unei construc ţii istorice poate fi de multe ori fascinantă, şi în mod

evident în urma unei restaurări asemenea informaţii se pot pierde, cel puţin la nivelul percepţiei directe. În cazul unei intervenţii vor trebui cântărite criteriile de protecţie a suprafeţelor, împreună cu cele de ordin teoretic şi istoric.

De asemenea este importantă documentarea pe parcurs a tuturor stadiilor

prin care trece monumentul în timpul restaurării. Documenta ţia de studiu, releveu, proiect şi urm ărire a şantierului ajunge

să facă parte integrant ă din monument.

39

3. FACTORI DE MEDIU ŞI TIMP; CAUZELE ALTER ĂRILOR ŞI DEGRADĂRILOR

3.1. FACTORI DE MEDIU FIZIC ŞI CLIMATIC (FIZICA CONSTRUCŢIILOR ŞI RESTAURAREA MONUMENTELOR) EXPERTIZA DE FIZICA CONSTRUCŢIILOR Defini ţia: expertiza de fizica construcţiilor este exprimarea coerentă a stării

fizice a unei construcţii, la un moment dat, într-un context de factori de mediu şi timp. Scopul: stabilirea unui diagnostic corect şi complet, şi a strategiei pentru

intervenţia de conservare-restaurare. Domeniul este în special acela al fenomenelor de patologie nestructurală,

dar o delimitare strictă între elemente structurale şi nestructurale nu se poate face, şi nu este de dorit; fenomenele trebuie studiate şi înţelese în ansamblu.

Factorii de mediu se pot clasifica în: factori mecanici şi climatici; sau: factori fizici, chimici şi biologici .

NECESITATEA EXPERTIZEI Un adevăr evident, dar important: o construcţie nu poate să vorbească: să

spună că e bolnava. SIMPTOMELE sunt cele care vorbesc pentru construcţie. Uneori, şi utilizatorii

sau cei responsabili, dar tot în urma observării (atente şi corecte, ar fi de dorit) a unor simptome.

Expertiza de structură este obligatorie acum în România; cea de „Fizica Construcţiilor”, încă nu. În Germania, de exemplu, este necesară prezentarea datelor de conţinut al expertizei, chiar dacă nu este obligatorie în toate cazurile ca o componentă de sine stătătoare a documentaţiei (după dr. Christoph Machat). În Franţa, se efectuează de obicei la propunerea arhitectului şef de proiect (după Ştefan Mănciulescu, ACMH).

Există şi alte categorii de expertize care pot fi necesare: geologică, geofizică, hidrologică, petrografică, biologică, de componente artistice specifice: pictură murală, sculptură integrată, vitralii etc. Lista este deschisă, şi de aici se vede încă o dată caracterul pluridisciplinar al domeniului conservării de arhitectură istorica.

Promotorul poate cere expertiza dacă este avizat, sau dacă este sfătuit de un consultant în care are încredere, şi care trebuie să fie în primul rând şeful de proiect.

Altminteri, vedem propuneri de intervenţie ca de pildă: „eliminarea umidităţii”

sau alte formulări la fel de aproximative sau exclusive. Încep analiza conţinutului (de fond, nu neapărat de formă) al expertizei cu

FACTORII DE MEDIU CLIMATIC .

„Monumentele istorice scapă oare legilor fizicii / Les Monuments Historiques échappent-ils aux lois de la physique?” – este subtitlul comunicării susţinute de Pierre Diaz PEDREGAL în septembrie 2006 la Saint-Flour, Franţa. Titlul este semnificativ: „Monumente istorice:

40

chestiunea climei / Monuments historiques: la quest ion du climat” 15

Autorul dă la rândul său, în introducere, un citat „Natura are întotdeauna

aspectul unui inextricabil sac de noduri, dar, cu răbdare, se disting structuri şi se pot edifica teorii; puţină claritate apare şi lucrurile se simplifică” (Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel 1965, Lumière et matière, Paris: InterEditions, 1987, p. 192).

O condiţie prealabilă pentru o expertiză este cunoaşterea factorilor climatici.

După Pedregal (op. cit.), aceştia sunt: - CLIMATUL EXTERIOR, din care menţionez factori astronomici,

meteorologici, geografici regionali (p. 9); sunt utile: harta vânturilor; durata de însorire; fluxul global de energie solară pe suprafeţe cu diferite orientări; precipitaţiile; valorile termice, adică: maximele absolute, mediile maximelor, mediile triorare, mediile minimelor şi minimele absolute, toate acestea pe o perioadă semnificativă de timp; valorile umidităţii relative. Sunt importante variaţiile cotidiene, sezoniere, anuale.

- CLIMATUL INTERIOR, determinat de intercondiţionările dintre factorii exteriori, intervenţiile umane şi construcţie, şi concretizat prin valori de temperatură, umiditate relativă, mişcare a aerului etc. Anvelopa unei clădiri funcţionează ca un filtru între climatul exterior şi cel interior (op. cit., pag. 21).

Pedregal dă în continuare exemple diverse, între care grota din Lascaux,

Bazilica Saint-Denis, şi altele. Am considerat că este utilă această prezentare sintetică a problematicii, făcută de un specialist de renume, şi închei referirile la lucrarea citată.

Sunt în mod evident necesare date din înregistr ări şi prelucr ări de date meteorologice; acestea trebuie să fie puse la dispoziţie de serviciile de meteorologie din fiecare ţară şi zonă, întrucât, în ţările „normale”, aceste organizaţii sunt servicii publice. La noi, asemenea date încep treptat să fie accesibile; INMH (Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie), fiind un serviciu public (şi fiind în prezent foarte bine dotat, din fonduri publice şi externe), ar trebui să pună datele pe care le obţine la dispoziţia celor care au nevoie, pentru interesul public (ori conservarea patrimoniului cultural este evident un domeniu de interes public, indiferent de regimul de proprietate materială al unui monument de arhitectură sau al altuia).

Factorii de mediu exterior şi interior , ca şi caracteristicile edificiului se

pot cunoaşte în urma unor observa ţii directe şi a unor investiga ţii specifice. Este de la sine înţeles că observaţiile trebuie să fie directe, cât mai complete şi făcute de specialişti, într-o echipă bine structurată. Documentele ce cuprind rezultatele investigaţiilor fac parte din expertiză, eventual ca anexe necesare , dar nu sunt 15 Cf. bibliografie, poziţia 93.

41

suficiente . Trebuie neapărat ca rezultatele investiga ţiilor s ă fie interpretate corect şi cât mai complet.

Despre investigaţii sa va discuta mai mult în cap. 4.1. Expertiza trebuie s ă reprezinte un suport obiectiv pentru diagnostic , deci

trebuie să pună în evidenţă CAUZELE DEZORDINILOR ŞI DEGRADĂRILOR. Uneori, în documentaţia de specialitate se menţionează factorii de mediu ca

fiind cauzele degradărilor. Cu siguranţă este adevărat, dar cred că este mai util pentru scopul nostru să încercăm să înţelegem aceste cauze ca fiind anumite dezechilibre între factorii de mediu, construcţia ca atare şi acţiunile (sau lipsa de acţiune) a oamenilor.

Factorii de mediu, căldură, lumină, aerul, apa şi altele, pot fi nocivi în anumite situaţii, dar tot ei ne ţin în viaţă, pe noi şi casele noastre. Nu ne putem lupta cu factorii de mediu, n-am avea nici o şansă, dar putem înceca să înţelegem cauzele dezechilibrului care cauzează boala, şi să intervenim pentru restabilirea echilibrului. LUPTA CU FORŢELE NATURII ar fi precum lupta lui Iacob cu Îngerul; nu are nici o şansă să învingă, îngerul este oricum mult mai puternic, şi nu are rost, pentru că îngerul nu vrea să te distrugă. Dacă ar vrea asta, ar face-o imediat. Să credem că îngerul vrea să ne pună la încercare, şi să sperăm că o vom trece cu bine, iar îngerul va fi mulţumit.

Propun să nu considerăm, de exemplu, apa ca pe un duşman, ca pe o cauză de degradare în sine, ci mai curând să înţelegem circumstanţele în care apa în exces sau în alte situaţii nedorite, poate deveni un elemente într-un mecanism de degradare , şi să încercam să demontăm acel mecanism prin intervenţia noastră, mai curând decât să vrem să „eliminăm apa din construcţie”. Dacă am reuşi aşa ceva, ar fi mai grav decât era cu apa în exces.

CARACTERISTICILE EDIFICIULUI reprezintă, pe lângă factorii de mediu,

despre care am discutat până acum, o categorie de elemente ce trebuie analizate în cadrul expertizei de F. C.

MATERIALELE şi CONFIGURAŢIILE sunt componentele acestei categorii. Materialele vor fi analizate din punct de vedere al naturii lor, al rolului în

construcţie (şi decoraţie), şi al stării lor fizice după trecerea prin timp. Principalele materiale de origine minerală în construcţiile istorice sunt piatra,

cărămida (ceramică în general), mortarele, apoi metalele, sticla şi altele (n-am uitat argila crudă).

Dintre cele de natură organică, cel mai important este lemnul, dar nu este singurul.

Materialele anorganice sunt cele care realizează în mare măsură structură, anvelopanta şi compartimentarea.

Se caracterizează în general prin structuri poroase, mai mult sau mai puţin rigide.

Este necesară cunoaşterea lor din punct de vedere al naturii, provenien ţei, caracteristicilor mecanice, masei specifice (densit ăţii), conductivit ăţii termice, căldurii specifice, permeabilit ăţii la vapori şi, nu în ultimul rând, a porozit ăţii.

Caracteristicile anvelopantei în ansamblu şi în detalii, rezisten ţa termic ă, pun ţile termice, difuzia vaporilor, absorb ţia umidit ăţii atmosferice şi comportarea fa ţă de apele incidente, sunt de asemenea elemente ce trebuie cunoscute.

42

Iner ţia termic ă de ansamblu şi iner ţia termic ă a anvelopantei sunt factori esenţiali în comportarea clădirii, mai ales în clima noastră aspră.

Voi da un exemplu concret, şi anume cazul unui perete de faţadă din piatră, sau/şi cărămidă şi mortar, între un spaţiu interior cu un anumit regim de ocupare şi utilizare, şi exterior.

Există configuraţii şi componente constructive care au roluri specifice în

protecţia climatică acoperişurile în ansamblul lor, podurile ca spaţii tampon climatic, învelitorile, jgheaburile şi coloanele pluviale, streşinile, cornişele, lăcrimarele, glafurile, soclurile etc. Este necesară analiza rolului şi stării lor de integritate şi funcţionare, propunerea măsurilor de remediere si, dacă este cazul, prevederea unor sisteme şi tratamente de protecţie climatică şi control ambiental suplimentare, pe care construcţia nu le-a avut la origine şi în etapele istorice semnificative ale existenţei pe care a parcurs-o. Asemenea componente adăugate pot fi discutabile din punct de vedere al adevărului istoric pe care restaurarea trebuie sa-l respecte, dar pot fi necesare, în general din trei categorii de motive :

- De vârstă: clădirea are o vechime, şi pentru a-i păstra cât mai multe componente de origine, trebuie ajutată să supravieţuiască prin altele, suplimentare. Altfel, mai multe elemente de origine ar trebui înlocuite.

- De mediu: în majoritatea cazurilor, condiţiile de mediu în care trăiesc monumentele istorice au devenit mai dificile şi mai nocive în ultimele decenii, din cauza poluării, a degradării climei şi a altor modificări determinate de creşterea densităţii urbane, reducerea vegetaţiei etc.

- De utilizare: în această categorie pot intra o serie amplă de elemente, chiar în afara problematicii specifice de reconversie funcţională, pe care nu o voi aborda în mod special (subiectul meu cuprinde conservarea şi restaurarea). Pot fi elemente sau intervenţii necesare din motive de siguranţă la foc, în caz de panică etc, circulaţie perimetrală (sisteme de parazăpadă etc.)

Orice elemente suplimentare vor trebui justificate şi susţinute printr-o argumentaţie deschisă, faţă de criteriile fundamentale ale teoriei restaurării.

INSTRUMENTELE EXPERTIZEI. PERSOANELE (SPECIALI ŞTII) CE INTERVIN ÎN EXPERTIZĂ. COMPONENTELE EXPERTIZEI - INVESTIGAŢII PREALABILE (de mediu, de caracteristici ale

materialelor, de stare fizică şi de patologie etc.) - ANALIZA FACTORILOR DE MEDIU - ANALIZA ŞI INTERPRETAREA INVESTIGAŢIILOR - SCOPUL EXPERTIZEI este să facă posibil şi să susţină un

DIAGNOSTIC corect şi precis

43

3.2. FACTORI DE MEDIU CHIMIC: SĂRURILE CRISTALINE ŞI ALTE SUBSTANŢE NOCIVE

Natura s ărurilor prezente în componentele construc ţiilor Sulfa ţi: gips, CaSO2+2H2O, mirabilit , Na2SO4 Cel mai prezent este sulfatul de calciu (gips), ca material de construcţie şi

finisaj, dar şi ca substanţă provenită din elemente exterioare clădirii, în special din atmosferă, unde compuşii de sulf ajung în mari cantităţi că rezultate ale arderii combustibililor fosili.

Nitra ţi (azota ţi): nitrocalcit, Ca(NO2); nitrokalit (sau nitrat de potasiu), KNO2

Provin în general din două categorii de surse : - descompunerea materiilor organice sau alte procese biologice - fertilizanţi artificiali (îngrăşăminte), folosite în agricultură, în

ultimele decenii, în mod excesiv; astfel, nitraţii au ajuns în apele de suprafaţă, fiind spălaţi de ploi de pe suprafeţele cultivate, apoi în apele freatice, prin care s-au răspândit chiar în zone aflate departe de culturile tratate, iar apoi în apele de ascensiune capilară din preajma infrastructurilor şi din masele construite.

Carbona ţi: calcit, CaCO3; magnezit, MgCO3; dolomit, CaMg(CO3)2 etc.

Pot proveni din multe surse, între care procesele biologice în spaţii interioare trebuie identificate şi controlate (de ex. respiraţia oamenilor şi altor fiinţe dacă este cazul, existenţa plantelor etc.)

Mai există multe varietăţi de săruri; Arnold (op. cit. mai jos) mai menţionează

cloruri şi oxala ţi. Într-un caz concret se vor face analize chimice pentru determinarea naturii

sărurilor, cantităţilor şi reacţiilor specifice. Analizele vor pune în evidenţă şi prezenţa eventuală a altor substanţe chimice potenţial nocive (acizi, baze etc). În general, dintre acestea din urmă, acidul sulfuric este unul dintre cele mai răspândite şi mai nocive, atât prin caracterul coroziv cât şi prin aceea că, în urma reacţiilor cu substanţe din compoziţia construcţiei sau alte substanţe ambiante, generează sulfaţi.

Denumirile şi formulele chimice sunt preluate din Arnold, Andreas, „Évolution

des sels solubles dans l’altération et la conservation des monuments”, în, Enduits dégrades par les sels: pathologies et traitements, ICOMOS France, dossier technique no. 6-2004, pag. 196 (unde se dă un tabel cu mult mai multe substanţe şi formulele lor chimice; nu am crezut util să le dau aici pe toate).

Voi da în continuare câteva citate şi referiri la materiale conţinute în acest volum, ce reuneşte lucrările conferinţei: Journée technique internationale, Paris 14 decembre 2004. La conferinţă a participat colegul Ştefan Mănciulescu, ACMH, cu care am discutat în legătură cu materialele prezentate şi dezbaterile din cadrul conferinţei.

Căi de acces şi tranzit ale s ărurilor în construc ţii

44

Principalul vector al sărurilor, ca şi al altor substanţe care pot genera degradări, îl constituie apa, sub toate formele sub care se întâlneşte în sol, în construcţii şi în mediul înconjurător, aşa cum am arătat în capitolul despre probleme de fizica construcţiilor (umiditate atmosferică, ape meteorice, de ascensiune capilară, de infiltraţie etc.). Cunoaşterea fenomenelor higrotermice este important, întrucât evaporarea, condensul şi îngheţul favorizează principalele cauze de degradare.

Sulfa ţii: oxizii de sulf proveniţi din arderea combustibililor fosili se combină cu

apa din atmosferă şi formează acid sulfuric (care ajunge în ploile acide). Acidul este coroziv şi poate cauza degradări ale suprafeţelor anvelopantelor clădirilor, mai ales acelor suprafeţe care sunt în contact cu umiditatea atmosferică ridicată şi cu ceaţa, şi care nu sunt „spălate” de ploaie.

Umiditatea, ceaţa şi primele cantităţi de apă pluvială conţin mai mulţi acizi, după cum pot conţine mai mult praf, particule de fum şi alte impurităţi. Aceste prime “duşuri” spală atmosfera, astfel încât apa de ploaie devine apoi mai curată. Suprafeţele arhitecturale care sunt spălate de ploaia incidentă sunt în general mai curate, şi în ce priveşte substanţele chimice (de exemplu acizii de care ne ocupam acum), şi în ce priveşte particulele negre (depozitele sau crustele negre).

Nitra ţii : O menţiune specială merită nitratul sau azotatul de potasiu, numit şi

salpetru (sarea Sfântului Petru), deoarece se întâlneşte de obicei în subsoluri şi alte spatii umede şi insalubre. Se ştie că Sfântul Petru a fost întemniţat la Roma înainte de a fi martirizat. Se mai numeşte “sare de piatră” După cum amintesc pe bună dreptate Şcoala de la Avignon şi Centrul Pietrei din Bordeaux…, în construcţiile vechi, care nu au bariere etanşe, ascensiunile capilare circulă până la un nivel de evaporare unde îşi depun sărurile. Soluţiile de drenare, ventilarea zonelor umede, sistemele de uscare electronică sunt soluţii de pus în operă după un examen minuţios al problemelor de umiditate.

„Pentru a extrage sărurile din pietre, se aplică uneori pe acestea, comprese din pulpă de hârtie îmbibate cu apă distilată. Apa din comprese pătrunde în piatră şi dizolvă sărurile. Compresele aspiră apoi acest amestec de apă şi săruri” (DINKEL, Rene, Encyclopédie du Patrimoine , Les Encyclopédies du Patrimoine, Paris 1997, pag. 1145).

Salpetrul a fost în secolele XVII–XIX materie primă pentru fabricarea prafului de puşcă folosit în acele timpuri preindustriale; în acest scop era colectat în mod sistematic, iar formarea lui era uneori favorizată în mod intenţionat în spaţii speciale (salpetrerii).

Nitraţii proveniţi din fertilizanţi circulă de regulă în masele construite mai cu seamă prin ascensiune capilară, provenind din sol, aşa cum am menţionat mai sus.

Sarea de buc ătărie comună poate în anumite cazuri să constituie sursă de degradări. Căile de acces sunt circumstanţiale, în funcţie de utilizări speciale ale spaţiilor sau alte elemente de context speciale, care trebuie cunoscute.

EFECTELE SĂRURILOR: SULFATAREA este una dintre cele mai grave boli ale paramentelor din piatră

de calcar şi din marmură, de fapt substanţe care, din punct de vedere chimic, sunt constituite din carbonat de calciu, în cele mai diferite stadii de puritate şi de cristalizare, de la cretă şi calcarele cretoase, toate varietăţile de calcare şi travertine,

45

până la marmură, care este tot carbonat de calciu, cu o structură cristalină mai completă şi mai omogenă.

Şi gresiile calcaroase suferă de sulfatare, în măsura în care conţin carbonat de calciu. De asemenea, şi mortarele de var, deoarece varul are aceeaşi compoziţie chimică.

Sulfatarea constă în transformarea carbonatului de calciu, în urma reacţiei cu compuşii de sulf activi, în sulfat de calciu, adică gips. Acesta din urmă este un material amorf, mult mai sensibil la apă şi cu proprietăţi mecanice mult mai slabe.

Chiar dacă gipsul cunoaşte o multitudine de utilizări în construcţii şi decoraţie arhitecturală, chiar şi în artele plastice, el este folosit acolo unde se caracteristicile lui – plasticitatea în stare fluidă în mod special – îl fac adecvat.

Atunci când piatra dintr-o operă de arhitectură istorică se transformă în gips, este grav, câteodată catastrofal.

Unul din cazurile cele mai faimoase de sulfatare este reprezentat de ansamblul Acropolei din Atena. Cazurile cele mai grave au fost statuile cariatidelor din loggia Erechteionului, care au fost atât de grav afectate, încât au fost demontate, tratate şi apoi păstrate la adăpost, într-un spaţiu cu atmosferă controlată, în muzeul realizat în ultimii ani în subsolul sitului (cu excepţia uneia dintre cariatide, care a rămas la British Museum). Statuile originale au fost înlocuite în operă prin replici realizate din piatră artificială, goale în interior. În golurile din noile statui a fost introdus un sistem structural din titan, ca şi în antablamentul edificiului, deoarece şi alte componente, în afara statuilor, au fost grav afectate.

Sulfatarea este un motiv serios pentru a curăţa, restaura şi trata protector faţade din piatră calcaroasă sau alţi compuşi din carbonat de calciu, atunci când depozitele negre şi suprafeţele sunt afectate şi de compuşi de sulf. Se fac în asemenea situaţii tratamente hidrorepelente, în urma operaţiilor de curăţare, consolidare şi reintegrare. Asupra acestor tratamente voi reveni.

DESTRUCTURAREA materialelor poroase şi (mai mult sau mai puţin ) rigide,

în urma cristaliz ării s ărurilor , constituie de asemenea una dintre cauzele majore de degradare.

Cele mai multe dintre sărurile care generează degradări sunt substanţe solubile şi cristaline.

DEZAGREGĂRI PULVERULENTE SAU GRANULARE, DEZAGREG ĂRI ALVEOLARE (PLAN ŞELE 58,60, 86, 87, 91, 107 e, f, 108 B) EFRITARE DEZAGREGARE ÎN CRUSTE (EXFOLIERE), ÎN SOLZI SAU ÎN PLĂCI. Aceste degradări sunt de multe ori asemănătoare ca efect cu cele cauzate de

îngheţ. Alte forme de alterare şi degradare sunt EFLORESCENŢELE ŞI CRUSTELE

PE SUPRAFEŢE. Uneori se acumulează depuneri impresionante, aşa cum se observă la Curtea Veche din Bucureşti.

Sărurile care nu cristalizează (nu ajung să cristalizeze prin evaporarea apei care le-a transportat în soluţie) nu generează de obicei probleme.

“Multe produse utilizate în mod curent şi deseori în mod negândit

pentru conservareIrestaurare accelerează degradarea cauzată de săruri” (Arnold, op. cit., pag 197).

46

“Este evident, dar nu destul de cunoscut în practică, faptul că acizii

neutralizaţi cu soluţii alcaline sau vice-’versa dau întotdeauna săruri şi că toate sărurile solubile sunt nocive” (Arnold, op. cit., pag 199).

“Trebuie deci a se evita : - acizii şi substanţele alcaline pentru spălare, la curăţarea

faţadelor - cimenturile portland care conţin alcali solubili ce pot migra în

masele construcţiei odată cu apa - silicaţii alcalini şi cimenturile portland pentru consolidarea

zidăriilor şi materialelor poroase - cimenturile portland, silicaţii alcalini şi siliconatele pentru izolarea

pereţilor împotriva umidităţii. Acolo unde aceasta nu este posibil, este indispensabil a se lua

precauţiile necesare.” (Arnold, op. cit., pag 211). În Enduits dégradés par les sels (op. cit. anterior), Dominique Larpin,

ACMH, afirmă: “Originea degradărilor, […] a condus de multe ori la campanii de înfrumuseţare sau, mai recent, a fost pretext pentru martelarea epidermelor şi expunerea straturilor suport, modă foarte răspândită şi, astăzi încă, urmată pe-alocuri cu obstinaţie. Un lucru e sigur, generaţiile care ne-au precedat se acomodau fără îndoială mai mult decât astăzi cu urmele de salpetru, cu macerarea tencuielii la baza zidurilor … noţiunea de confort nu avea în mod evident aceeaşi valoare ca astăzi.” În acelaşi volum, Eric Pallot, ACMH (pe care l-am cunoscut în 1992),

împreună cu Patrick Palem, director SOCRA (antrepriză specializata), şi Jean-Didier Mertz, inginer cercetător la LRMH, prezintă un caz foarte interesant în comunicarea: “Validarea eficacităţii barierei etanşe şi a extracţiei sărurilor: exemplul bisericii Saint Philibert din Dijon”. “Biserica, datată din secolul al XII-lea, a fost utilizată după revoluţie ca grajd şi apoi ca depozit pentru provizii militare, în mare parte conservate în sare. După ce o vreme a fost dezafectată, în 1972 s-au făcut lucrări de amenajare interioară care au inclus realizarea unui sistem de încălzire în pardoseală, aşezat pe o dală din beton, sub un dalaj de piatră.

Din 1975 s-au constatat fenomene de ascensiune de săruri prin eflorescenţe […] În 1977 s-au semnalat primele spargeri (éclatements) de pietre. Acestea, prin pulverulentă şi degradare în solzi, se concentrează îndeosebi asupra pilaştrilor, atingând 10-15 cm în grosime pe o înălţime de 3 metri […] ascensiunile saline favorizate de bariera etanşă din sol precum şi încălzirea sunt deci la originea acestor degradări importante.” În continuare, sunt prezentate investigaţiile şi intervenţia complexă de asanare şi restaurare.

La biserica evanghelic ă fortificat ă din Mo şna, judeţul Sibiu (plan şele 82-

87), în unele spaţii adiacente au fost depozitate, timp de câteva secole, proviziile de slănină ale membrilor comunităţii, până acum patru ani când au început lucrările de restaurare.

Sarea cu care era conservată slănina se scurgea în masele de umplutură de deasupra bolţilor (încăperile se află la etaje) (plan şa 83 c, d). . Unul din aceste spaţii se află într-o clădire ulterioară care obturează vechiul portal romanic, al bazilicii

47

romanice anterioare, păstrat împreună cu întreg peretele de vest în construcţia bisericii gotice actuale. Un nivel intermediar pe boltă a fost introdus la nivelul naşterii arcelor portalului. Sarea care s-a acumulat în umplutura de deasupra bolţii ulterioare, ce vine în contact cu portalul, a determinat o degradare granulară foarte amplă a profilelor arcadei portalului. Piatra este o gresie nisipoasă, iar granulele rezultate din degradare s-au acumulat pe suprafaţa de calcare din pământ bătut, unde se află şi astăzi.

Într-un spaţiu alăturat din acelaşi corp de clădire adăugat (denumit “Vechea Primărie”), sarea a favorizat deformarea laterală a bolţii cilindrice, precum şi deformarea şi fracturarea amplă a zidului pe care descarcă bolta (pl. 83d, 85 c-f).

Este de menţionat şi faptul că sarea modifică (coboară) temperatura de îngheţ, ceea ce cu siguranţă a făcut ca secvenţele de cristalizare-soluţie şi îngheţ-dezgheţ să aibă un caracter mai dinamic, mai cu seamă în iernile reci de la Moşna, unde altfel rareori temperatura urcă peste 0ºC în lunile de iarnă. Ori, fenomenele de destructurare a substanţei poroase prin îngheţ şi cristalizare a sărurilor nu se întâmplă o singură dată, ci la fiecare secvenţă de schimbare de stare şi/sau fază.

Sarea de bucătărie este, pe de altă parte, foarte higroscopică, ceea ce constituie încă un factor agravant în mecanismul de degradare.

De fapt fiecare sare în parte are proprietatea de a modifica punctul de îngheţ

al apei în care se află în soluţie, dar în mod diferit în funcţie de natura fiecărei substanţe şi de concentraţie. Există chiar săruri care în soluţie ridică temperatura de îngheţ a apei (dintr-o discuţie cu doamna Magdalena Banu, inginer chimist, specialist în restaurare atestat de MCC).

La Moşna intervenţia de consolidare s-a făcut cu un buget foarte limitat; nu am avut posibilitatea de a face analize şi nici de a extrage complet sarea. Am constatat însă, după gust, prezenţa sării în fragmentele portalului. La fel şi în sărurile care ies din faţada încăperii alăturate, prin mortarul refăcut, sub formă de eflorescenţe asemănătoare cu puful de păpădie sau cu vata. S-a îndepărtat umplutura de pământ de pe extradosul bolţilor, care au fost lăsate libere şi vizibile; circulaţia se face pe nişte pasarele perimetrale. S-au prevăzut mortare speciale de asanare, macroporice şi anticapilare; acestea nu au fost încă puse în operă din cauza lipsei de fonduri. Resursele existente au trebuit folosite în primul rând pentru încheierea lucrărilor de consolidare structurală şi de protecţie climatică. Mortarele de var (fără ciment) aplicate sunt relativ poroase şi permit difuzia vaporilor şi migraţia capilară a apei cu sare în soluţie. Probabil vor fi înlocuite pe anumite porţiuni, acolo unde îsi vor fi îndeplinit rolul de sacrificiu, şi vor absorbi sarea. Este de dorit să se extragă cât mai repede sarea rămasă, cu comprese, şi să se pună în operă mortare de asanare speciale. Vor trebui făcute şi investigaţii (analize chimice) pentru a putea cunoaşte cantităţile şi distribuţia sării.

Un alt exemplu aparte ne-a fost relatat de profesorul Ippolito Massari la

Basarabi, în septembrie 2007, unde dl. Massari s-a aflat, împreună cu restauratorul Paolo Pagnin, la solicitarea Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru o expertiză în vederea restaurării paramentelor incizate. La capela San Francesco a Domului din Orvieto s-au găsit cantităţi mari de nitraţi în masa zidăriei, cu o distribuţie relativ omogenă, care nu putea fi explicată prin ascensiune capilară sau alte căi previzibile. În urma cercetării (în paralel) a documentelor de şantier din vremea construcţiei, s-a aflat că zidăria respectivă a fost făcută iarna, şi pentru a o feri de îngheţ, în fiecare noapte a fost învelită cu un strat de gunoi de grajd. Substanţele organice din gunoi s-

48

au impregnat în masele de zidărie şi unele substanţe rezultate din descompunerea lor au rămas până astăzi.

Dl. Massari a mai relatat multe lucruri interesante în timpul pe care l-am petrecut împreună în situl arheologic. A subliniat importanţa menţinerii unui microclimat cât mai stabil; de asemenea, a subliniat faptul că nu prezenţa sărurilor reprezintă o problemă în sine, ci cristalizarea lor. Acest proces poate fi controlat prin menţinerea umidităţii la un nivel ridicat şi cât mai constant, întrucât sărurile încep să cristalizeze atunci când umiditatea relativă scade sub aproximativ 80% pentru cele mai răspândite dintre ele (Andreas Arnold dă un tabel cu valorile umidităţii relative ce corespund soluţiilor saturate, pentru săruri diferite şi pentru valori termice cuprinse între 0ºC şi 30ºC – op. cit., pag.201).

Dar, aşa cum dl. Massari a precizat în conţinutul expertizei, un mediu cu umiditate ridicată şi constantă favorizează proliferări de alge, fungi, bacterii etc., care la rândul lor pot fi nocive. Concluzia este că un caz trebuie analizat şi înţeles din toate punctele de vedere, şi urmărit în timp real. Sunt necesare în acelaşi timp experienţă ştiinţifică şi practică, precum şi un program coerent şi controlabil.

49

3.3. FACTORI DE MEDIU BIOLOGIC Această latură esenţială a studiului ambiental va fi prezentată mai sumar în

lucrarea de faţă. Dacă factorii de ordin fizic se află în câmpul profesional al arhitectului

competent în fizica construcţiilor, factorii chimici sunt în mod esenţial influenţaţi în acţiunile lor de cei dintâi, şi de aceea le-am acordat un spaţiu relativ important. Este însă important ca arhitectul să aibă un specialist / specialişti în chimie şi în biologie, cu care să se sfătuiască.

Factorii biologici pot fi la fel de importanţi într-o situaţie concretă. Este şi mai important, într-un fel, să existe specialişti biologi în echipă, deoarece acest domeniu al biologiei este mai puţin aproape decât fizica, chiar decât chimia, de meseria arhitectului.

Ceea ce trebuie să ştim este că în general proliferările biologice nocive, atât pentru oameni cât şi pentru componentele construcţiei, sunt favorizate de condiţii de mediu (microclimat) „nesănătoase”, insalubre : umiditate ridicată şi constantă, ventilaţie redusă, lumină puţină. Este un fel de noroc faptul că acele fiinţe care nouă ne fac rău sau ne provoacă disconfort (alge, bacterii, fungi etc) nu se simt bine acolo unde noi avem confort, adică acolo unde este lumină, aer şi umiditate normală şi variabilă.

Asanarea construcţiei cu probleme de contaminare biologică, şi a mediului interior şi apropiat, nu va rezolva poate în întregime problemele, dar este un factor esenţial al tratamentului cauzal şi, în perspectivă, al tratamentului de întreţinere şi preventiv.

Altfel, un tratament biocid poate să reprezinte un tratament de urgenţă sau simptomatic, eventual necesare ca etape, dar nu va rezolva problema de fond, pentru că, fie proliferarea biologică va reveni după încetarea tratamentului biocid, fie tratamentul biocid va deveni nociv şi pentru oameni.

Deci, o întrebare de genul : „cu ce să dau să dispară mucegaiul?” arată exact atitudinea greşită, superficială şi din păcate destul de răspândită, cu care avem de-a face de multe ori. Este o atitudine ne-profesională, pentru care nu trebuie învinuit nimeni care nu e de meserie, ci trebuie convins cu argumente. Mai greu e când asemenea atitudini se manifestă la persoane care cred că sunt de meserie; aceşti „pricepuţi” sunt foarte greu de convins.

50

3.4. CAUZELE ALTER ĂRILOR ŞI DEGRADĂRILOR Am propus să considerăm drept cauze ale alterărilor şi degradărilor, mai

curând decât acţiunile propriu-zise ale factorilor de mediu, ANUMITE STĂRI DE DEZECHILIBRU ÎN ACŢIUNILE FACTORILOR DE MEDIU , ce pot să coincidă în chip nefericit cu anumite DEFICIENŢE ALE CONSTRUCŢIEI ŞI COMPONENTELOR EI DE PROTECŢIE CLIMATICĂ.

Dacă vom privi şi vom analiza lucrurile în acest sens, vom avea mai multe şanse să intervenim pentru rezolvarea problemelor, pentru RESTABILIREA ECHILIBRULUI, decât dacă ne-am propune să luptăm cu factorii de mediu ca atare, precum Iacob cu Îngerul.

Factorii de mediu pot avea efecte negative în anumite contexte nefavorabile, dat tot ei ne ţin în viaţă clipă de clipă, pe noi şi casele noastre.

În capitolele precedente, 3.1-3.3, am încercat să pun în evidenţă aceste stări

de rupere a echilibrului, CAUZELE CONCRETE ŞI PARTICULRE ALE DEGRADĂRILOR, şi sper că în cele ce urmează, şi mai ales în studiile de caz, să aduc date mai clare şi mai complete. Sper că discuţia se va concretiza după ce vom parcurge unele elemente de PATOLOGIE, în capitolul următor. Unele fenomene, ca şi teoremele de geometrie, de pildă, nu pot fi înţelese decât după ce toţi termenii au fost parcurşi şi asimilaţi.

Revenind la subiect, DIAGNOSTICUL este tocmai precizarea concretă, şi de multe ori subtilă în acelaşi timp, a STĂRII DE DEZECHILIBRU

51

4. PATOLOGIE ŞI TRATAMENT; STRATEGIE DE INTERVEN ŢIE

4.1. INVESTIGAŢII PREALABILE (ANAMNEZ Ă) Investigaţiile reprezintă un subiect extrem de complex, cu un caracter

interdisciplinar esenţial. Există investigaţii relativ simple, şi esenţiale în principiu, aşa cum există investigaţii avansate, care presupun aparatură şi suport informatic complex. Acestea din urmă pot fi extrem de utile, chiar esenţiale în stabilirea diagnosticului şi strategiei de tratament, mai ales pentru „pacienţi” foarte problematici. Dar nu trebuie să uităm că nu investigaţiile vindecă pacientul, ci tratamentul corect, bine condus şi făcut la timp, în urma unui diagnostic corect. Nu urmăresc deloc să micşorez importanţa investigaţiilor avansate, dimpotrivă. Ceea ce urmăresc este o strategie de intervenţie eficientă şi echilibrată. Există multe cazuri de monumente aflate în pericol, în situaţii de urgenţă; în asemenea cazuri, este necesar, ca şi în medicină, un tratament de urgenţă, de „reanimare”, iar investigaţiile să se facă în timp ce pacientul este sub control. Altfel spus, ca să poată fi tratat, pacientul trebuie să fie în viaţă.

Dacă ne referim la medicină, este util să ne gândim că este o meserie mult mai veche decât conservarea istorică, şi s-a făcut din vremuri îndepărtate, în absenţa instrumentelor şi metodelor recente, prin observaţii extrem de atente, o experienţă amplă şi discernământ. Aceste calităţi nu pot fi înlocuite, dar în mod evident pot fi în mod esenţial ajutate de investigaţii avansate.

„Investigaţiile fac să se nască întrebări ... dar trebuie evitat excesul; trebuie stăpânită viziunea generală, cu ajutorul instrumentelor trebuie interpretat, iar arhitectul este acela care trebuie să interpreteze şi să-şi verifice interpretările...” am citat din cursul despre investigaţii al lui Benjamin Mouton, ACMH, IGMH, la Scoala de la Chaillot, după notiţele mele din 1991-93, când am urmat această şcoală.

Dar nu vreau să mă refer doar la punctul de vedere al arhitectului. Profesorul Ippolito Massari, în expertiza asupra ansamblului rupestru Basarabi (noiembrie 2007), stabileşte o strategie de investigaţii necesare, dar avertizează că nu este nevoie de prea multe date, deoarece acestea pot genera confuzie.

4.2. DIAGNOSTIC Am enunţat deja elementele importante despre diagnostic ca o componentă

cheie a demersului ştiinţific şi profesional. Aici nu fac decât să îl menţionez în suita paşilor pe care demersul trebuie să îi urmeze (anamnez ă – diagnostic – tratament).

Mai menţionez un lucru important, şi anume că diagnosticul nu este pus la un moment dat în mod definitiv. El trebuie verificat pe parcursul intervenţiei. Este ceva obişnuit în restaurare ca elemente noi să apară pe parcursul lucrărilor, pe măsură ce unele componente ale construcţiei devin accesibile. Proiectantul trebuie să urmărească progresul şantierului nu numai pentru a verifica pe constructor, aşa cum trebuie să facă pentru orice clădire, ci şi pentru a-şi completa şi verifica observaţiile pe baza cărora a pus diagnosticul iniţial.

52

4.3. STRATEGIA DE INTERVENŢIE: DE URGENŢĂ, DE FOND, DE ÎNTREŢINERE; PREVENTIV / CURATIV; SIMPTOMATIC / CAUZAL

STRATEGIA DE INTERVENŢIE se va structura pe paliere: de urgen ţă (care

poate să se concentreze asupra simptomelor, fără a pierde din vedere cauzele); de fond, unde cauzele vor fi cât mai concret ţintite; de între ţinere, de fond de perspectiv ă etc.

Exist ă dou ă categorii de motive care pot determin ă necesitatea interven ţiei:

Pe de o parte este îmbătrânirea construcţiei, firească sau excesivă (atunci când ajunge la fenomene patologice propriu-zise).

Pe de altă parte, mediul nu mai este de multe ori cel în care cl ădirea s-a născut şi a tr ăit până în ultimii o sută-două sute de ani, adică până în vremurile industriei şi poluării. Degradarea ecologică, densificarea şi în primul rând fenomenele de poluare (şi deja, în mod evident, degradarea climei), sunt fenomene care fac ca mediul de viaţă al construcţiei istorice să fie mai agresiv, şi să fie nevoie de tratamente şi componente de protecţie suplimentare faţă de ce a avut “din naştere”. Aici, criteriul autenticităţii poate intra în contradicţie cu necesitatea şi posibilitatea conservării. Concepţia intervenţiei de restaurare trebuie să stabilească soluţiile cele mai potrivite, într-un dozaj cât mai corect.

În perspectivă, odată cu restabilirea unei stări de echilibru, este de avut în vedere o strategie de monitorizare atent ă, ţinând seama de faptul că este mai rezonabil şi mai uşor să previi decât să vindeci, dar trebuie să ştim că nu e uşor să fii atent, mai trebuie în primul rând să vrei, şi pentru un edificiu istoric, sunt în fiecare caz multe persoane şi organizaţii care trebuie să vrea ceva împreună.

4.4. TRATAMENT DE CICATRIZARE ŞI/SAU DE SUBSTITUŢIE În ce priveşte tratamentul aplicat substanţei propriu-zise, se poate deosebi

tratamentul de cicatrizare ce se aplică substanţei istorice “bolnave”, şi tratamentul de substitu ţie, care trebuie să îndepărteze numai ceea ce nu mai poate rămâne în operă din motive obiective, şi să înlocuiască cu substanţă compatibilă, prin procedee cât mai discrete şi mai puţin traumatice.

După Georges Duval (op. cit., pag. 16) : “prima metodă, numită prin CICATRIZARE, […] este vorba de înlocuirea unei substanţe devenită incapabilă de a-şi îndeplini funcţiunea, prin alta sănătoasă şi pe cât posibil identică. Acest procedeu este cel mai vechi şi cel mai curent folosit. A doua metodă de restaurare, numită prin SUBSTITUŢIE, este aceea prin care un element deficitar este înlocuit cu altul de natură diferită” Ori de câte ori este posibil, se va face tratament prin cicatrizare; în consecinţă, substituţia este ultimul recurs la care se apelează, şi trebiue justificat cu obiectivitate şi competenţă.

53

4.5. MATERIALE NOI IN RESTAURARE Se poate înţelege printr-o construcţie istorică, acea construcţie ce conţine

valoare de ordin cultural, valoare care trebuie conservată cât mai mult timp cu putinţă (de regulă, o asemenea construcţie este înregistrată şi inclusă într-un sistem de protecţie şi control).

Valoarea culturală are drept suport, evident, pe de o parte configura ţia clădirii, de la ansamblu până la detaliu, iar pe de altă parte substan ţa care o compune.

Principiul autenticităţii în conservarea de arhitectură cere conservarea propriu-zisă a substanţei istorice, în cea mai mare măsură cu putinţă, şi cât mai puţin alterată, atât prin pierderi cât şi prin intervenţii străine. De aici s-ar înţelege că introducerea materialelor noi în substanţa istorică este problematică.

Pentru a simplifica discuţia, în acest moment vom reaminti că teoria (ca si ideologia) restaurării presupune nişte criterii clare, chiar dacă nu absolute.

Intervenţia nu trebuie să depăşească palierul minim necesar. Deci, intervenţia

trebuie să fie rezultatul unei necesităţi de stabilitate în spaţiu şi în timp a monumentului, şi nu urmarea vreunei altfel de intenţii (de a face “frumos” şi “curat”, de pildă).

Criteriile despre care am amintit mai sus (exprimate prin documente mai mult sau mai puţin complete şi unanim recunoscute, dintre care cea mai cunoscută este Carta de la Veneţia), presupun introducerea de substanţă nouă în opera veche doar atunci când este necesar pentru asigurarea stabilităţii acesteia. Atunci, trebuie folosite materiale tradiţionale, la fel ca şi cele aflate în operă, şi prelucrate în tehnici tradiţionale. Numai când aceste tipuri de intervenţie nu sunt suficiente, este permisă introducerea de materiale care nu au existat în compoziţia operei. Şi aceasta, cu anumite condiţii precise, deşi nu întotdeauna absolute. Concepţia intervenţiei poate şi trebuie să se nuanţeze în funcţie de cazul concret.

Un criteriu important pentru utilizarea materialelor şi tehnologiilor noi este criteriul compatibilit ăţii. Ca şi criteriul necesit ăţii, pe care l-am amintit mai sus, şi acesta este de fapt valabil pentru intervenţia în ansamblul ei, nu numai pentru elementele noi.

Atunci când criteriul compatibilităţii nu este îndeplinit, intervenţia nu este corectă din punct de vedere teoretic, dar nici tehnic. Se pot manifesta fenomene mai mult sau mai puţin grave de respingere , ca urmare a incompatibilităţii intervenţiei. Uneori, ca şi în medicină, tratamentul incorect sau excesiv poate declanşa fenomene mai grave decât “boala”.

Propunem deocamdată o categorie de exemple, şi anume aceea a faţadelor

din piatră. Material ”nobil”, piatra trebuie conservată de regulă în cea mai mare măsură

cu putinţă, în stare aparentă (chiar dacă uneori a fost acoperită cu mortare sau alte straturi mai mult sau mai puţin protectoare).

Tabloul de patologie al paramentelor exterioare din piatră este deosebit de complex. Simplificarea pe care o propun aici este poate excesivă; o propun doar pentru a încerca să pornesc discuţia, şi nu cu scop instrumental.

Structura pietrei este mai mult sau mai puţin poroasă; masele construite şi suprafeţele sunt parcurse de fluxuri complexe şi variabile de substanţe, în special apă, care este şi vehiculul celor mai multe dintre celelalte substanţe implicate. Apa

54

se poate afla în oricare din cele trei stări de agregare, şi trece frecvent dintr-una într-alta, în funcţie de dinamica fluxurilor de energie, în special termică. Este deja recunoscut faptul că o cunoaştere şi înţelegere corectă a fluxurilor de substanţă şi energie este crucială pentru stabilirea corectă a diagnosticului şi a tratamentului.

Una din cauzele ce provoacă aşa-zisele mecanisme de degradare este alternanţa îngheţ-dezgheţ în porii pietrei; gheaţa îşi măreşte volumul, faţă de cel al apei din care provine, cu o forţă mecanică uriaşă. Fiecare secvenţă de îngheţ şi dezgheţ accentuează fracturarea structurii materialului.

O acţiune mecanică asemănătoare o are cristalizarea sărurilor în pori; apa, care transportă sărurile în soluţie, se evaporă atunci când condiţiile o permit, iar sărurile rămân, şi cristalizează. Acest fenomen se petrece de asemenea cu o forţă uriaşă, care fracturează structura pietrei.

Nu vorbim acum despre acţiunea chimică directă, despre degradările biologice etc. Amintesc sulfatarea pietrei calcaroase, ca fenomen de mare amploare şi gravitate, oriunde există poluare rezultată din arderea combustibililor fosili. Exemplul cel mai prestigios – şi mai grav – îl reprezintă marmura din ansamblul de pe Acropola Atenei, mai cu seamă statuile cariatidelor Erechteionului, care au trebuit să fie demontate şi înlocuite cu replici – soluţie extremă, care nu se acceptă decât la limită.

Experienţa ultimelor decenii arată că tratamentul hidrofug (sau hidro-repelent) al suprafeţelor reprezintă o soluţie, mai ales atunci când sursa de degradare are ca vehicul apa meteorică incidentă, sub formă de ploaie, ceaţă etc. Pe vremuri se făceau asemenea tratamente cu cazeină (din lapte), grăsimi animale sau vegetale etc. Acum se folosesc din ce în ce mai mult substanţă din marea familie a siliconilor. Acestea au proprietăţi anticapilare (tensiunea superficială a apei nu se manifestă faţă de suprafeţele constituite din aceste substanţe la fel ca în cazul majorităţii suprafeţelor ambiante).

Aceste substanţe (în general, polimeri siloxanici) sunt nişte macromolecule de forma unor fire lungi şi subţiri. Ele formează (dacă nu sunt aplicate în exces) un strat foarte subţire, practic, de grosime unei molecule, strat care căptuşeşte golurile porilor fără să le umple. Astfel, apa nu mai poate intra din exterior datorită efectului anticapilar (acesta se manifestă vizibil ca “efect perlant”: apa incidentă se rostogoleşte sub forma unor mici sfere, iar suprafaţa rămâne uscată).

Acesta este numai unul din tratamentele ce se aplică paramentelor din piatră istorică, mai ales în mediu poluat, şi este un tratament care nu se vede. Ceea ce se vede, în mod aparent, este doar rezultatul curăţării crustei negre. Criteriul aspectului este uneori şi cel care determină intervenţia, dar asta nu este corect, după cum am spus. Necesitatea curăţării există acolo unde depozitele negre sunt asociate cu alţi factori de degradare, în funcţie de natura pietrei, factori mai mult sau mai puţin vizibili la prima vedere. Curăţarea, dacă nu este asociată cu un tratament protector, poate chiar să dăuneze paramentului, pentru că, fragilizat de curăţare, îl expune unor degradări şi mai intense. Studiile, bazate pe analize de laborator şi teste de îmbătrânire accelerată, par să arate că după un timp substanţa dispare; tratamentul va trebui eventual reînnoit, dar important este că astfel el răspunde unui alt criteriu important, acela al reversibilit ăţii. Alte substanţe care au fost încercate, în mod imprudent, până în urmă cu vreo două decenii, nu au realizat tratamente compatibile , nici reversibile, ia rezultatele au fost uneori dezastruoase şi de nerecuperat.

Asanare, tratamente anticapilare şi hidrorepelente

55

Orice tratament pentru construcţii, mai cu seamă pentru acelea care au valoare de patrimoniu cultural, trebuie să respecte unele reguli stricte, ca şi în medicina umană.

Nu este admisă pierderea sau deteriorarea acelor componente şi caracteristici care dau edificiului valoarea culturală şi istorică, deoarece orice pierdere este, în principiu, nerecuperabilă. Patrimoniul cultural construit reprezintă o categorie de resurse neregenerabile.

Strategia de tratament trebuie să vizeze neapărat cauzele degradărilor, să nu se limiteze la tratament simptomatic. Acesta din urmă poate fi necesar în unele cazuri (tratament de urgenţă, de cicatrizare) dar nu este suficient.

În cazul degradărilor provocate de apă de ascensiune capilară, dacă sursa este umiditatea excesivă în sol la baza clădirii (apa fără presiune hidrostaţica), soluţia este de regulă realizarea unui sistem de drenare perimetral, anticapilar, canalizat şi ventilat. Se impune colectarea şi îndepărtarea apelor meteorice de pe învelitorile clădirii şi de pe suprafeţele înconjurătoare.

« Parametrii implicaţi în mecanismul propus pentru deteriorarea zidăriei datorita depunerilor de substanţe solubile din soluţie. Zidăria, M, este în contact cu un rezervor de soluţii, S. Substanţele solubile se depun la o distanţă δ în interiorul pietrei, la o înălţime h deasupra rezervorului. Raza porului ce se deschide la locul depunerii este r; raza medie a canalului prin care soluţia migrează este R; lungimea căii de migraţie este L.»16 (plan şa 56 c)

Dacă, pe de altă parte, ascensiunea capilară este alimentată de apa freatică

(apă cu presiune hidrostaţică), drenajul nu este util. Realizarea unei cuve sub infrastructuri este afară din discuţie în cazul dat. Se poate realiza o barieră anticapilară orizontală deasupra solului (deci a sursei), „sacrificând” masele constructive aflate sub acel nivel. Nu credem că este vorba de apă freatică în cazul dat, dar este necesară realizarea unui studiu geo-hidrologic.

Bariera anticapilar ă orizontal ă, realizată prin injectare de soluţie hidrofobă

(polimeri siloxanici, metil-siliconat de potasiu etc), în foraje practicate în zidărie, la un nivel aflat deasupra sursei de umiditate.

Găurile de injecţie, cu diametru de 16-30 mm, se dau la baza peretelui, pe una-două linii paralele cu solul. Distanţa dintre foraje se va stabili în funcţie de porozitatea zidăriei, în urma unor investigaţii (sisteme şi materiale Dicosil, Freezteq etc).

O asemenea barieră, în cazul apei fără presiune hidrostaţică, în mod normal nu mai este necesară dacă s-au realizat drenaje care vor controla (înlătura) umiditatea excesivă din sol.

Mortare speciale pentru asanare; sunt mortare cu adaus anticapilar,

poroase, care permit difuzia vaporilor dar nu şi ascensiunea capilară a apei în stare lichidă. Se aplică pe suprafeţele interioare sau exterioare prin care apa capilară are tendinţa să se evapore, provocând „igrasie”, umiditate remanentă, favorizând proliferări biologice neplăcute şi nesănătoase (fungi, alge, multipli factori alergogeni

16 Seymour Z. LEWIN, „The Mechanism of Masonry Decay Through Crystallisation”, în Conservation of Historic Stone Buildings and Monuments, pag. 123.

56

etc), eflorescente de săruri, degradări pulverulente etc. Aceste tratamente permit „respiraţia” maselor construite, şi sunt foarte utile după realizarea unui sistem drenant care să controleze sursa de apă. În absenţa unui asemenea tratament de fond, mortarele de asanare riscă să fie doar tratamente simptomatice de moment, şi să accelereze de fapt tranzitul de apă prin ziduri.

Există mortare de asanare temporare, „de sacrificiu”, care se lasă în operă până când umiditatea excesivă din ziduri este eliminată, iar sărurile şi alte substanţe nocive se îmbibă în aceste mortare ; apoi ele se îndepărtează (după un an sau doi) şi se înlocuiesc cu mortare definitive.

Dacă în ziduri nu există cantităţi mari de substanţe nocive (se vor face analize), atunci se pot aplica mortare anticapilare „definitive”.

Există aditivi (siliconaţi, spumanţi etc.) pentru mortare, care le conferă proprietăţi anticapilare, precum şi mortare gata preparate, care se aplică după simpla amestecare cu apă

Toate aceste tratamente se aplică în urma unor studii şi teste pe suprafeţe locale, pe vreme relativ caldă şi uscată, respectând specificaţiile şi agrementele tehnice.

4.6. RELEVEUL DE PATOLOGIE (PLANSELE 65-73, 89, 90, 99, 104, 110 şi 111) Este o reprezentare grafică a degradărilor pe suprafeţele văzute în proiecţii

ortogonale (faţade, secţiuni, chiar planuri atunci când este cazul). Releveele de patologie folosesc la localizarea şi la cuantificarea degradărilor, în vederea precizării şi a susţinerii diagnosticului (mai cu seamă în faza de studiu prealabil), dar în primul rând ca suport documentar şi tehnic pentru precizarea şi cuantificarea intervenţiilor.

Sunt instrumente de lucru ce urmează a fi utilizate pe şantier, pentru documentarea intervenţiilor şi urmărirea rezultatelor, pas cu pas, în funcţie de natura problematicii şi a metodelor aplicate.

Reprezentarea elementelor de patologie se face de obicei prin indicaţii scrise şi localizate pe imagine, prin trame grafice, uneori şi prin culori. Acestea sunt reprezentări convenţionale ce se explicitează prin legende şi alte forme de redactare a informaţiei, care se adaptează cazului concret.

Releveele de patologie nu sunt piese grafice independente; ele se utilizează în relaţie cu celelalte componente ale proiectului, piese scrise, grafice, fotografice etc.

Reprezentările şi indicaţiile nu sunt standardizate, ci se stabilesc de către proiectant în funcţie de problematica fiecărui caz concret.

57

5. STUDII DE CAZ (CAZUISTICA)

5.1. TURLE: EXEMPLU DE ANALIZ Ă ŞI STUDII DE CAZ (PLANŞELE 74-81) Dintre bisericile tradiţionale, de influenţă bizantină, din Ţara Românească,

multe şi-au pierdut turlele din pricina marilor cutremure din prima jumătate a secolului al XIX-lea (1802 şi 1839). În urma acestor pierderi, precum şi a altor degradări, au suferit reparaţii, modificări, completări şi, în multe cazuri, alterări ample de configuraţie şi expresie. Asemenea intervenţii, din cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, au urmat o schemă destul de tipică :

- Turlele pierdute au fost înlocuite, dacă au fost, cu turle improvizate,

învelite în tinichea, pe structură din lemn. Grav este faptul că în general calitatea lor arhitecturală este nulă, dacă nu negativă (cu unele excepţii: bisericile Dintr-o Zi din Bucureşti, Frunzăneşti, Negoeşti şi altele).

- Ferestrele au fost mărite, s-au scos ancadramentele, s-au modificat (mutilat) ordonanţa şi modenatura faţadelor. Imaginea rezultată a avut un caracter hibrid, alterările fiind făcute într-o arhitectură modestă, vag clasică sau eclectică, cu caracter de subprodus mai curând decât cu caracter provincial.

Nu fac acum decât să reamintesc pe scurt, cu referire la subiectul meu, câteva

elemente de teoria restaurării, în general cunoscute în mediul nostru profesional. Este greu de condamnat rezultatul unei intervenţii care are la rândul ei o

perspectivă istorică. Mai ales că, de cele mai multe ori, într-o intervenţie de restaurare profesională, din secolul XX, alegerea trebuia să fie clară: revenirea, în măsura posibilă, la imaginea iniţială, însemna condamnarea definitivă a etapei din secolul al XIX-lea: prin opoziţie, conservarea imaginii recente însemna pierderea pe timp nedefinit a imaginii şi expresiei majore, de origine.

Restauratorii au ales de multe ori prima opţiune (de regulă, în urma unor analize şi discuţii atente, concretizate în Comisia Monumentelor. Lucrările lui Horia Teodoru (biserica Curtea Veche şi altele), ale lui Ştefan Balş (biserica Kreţulescu şi multe altele) sunt exemple majore pentru o serie de alte lucrări, în general cunoscute.

Pe de altă parte, se poate considera că imaginea generală a arhitecturii religioase a secolului al XIX-lea din Ţara Românească nu suferă pierderi grave în urma acestor intervenţii. Orice am crede despre valoarea acestei categorii de arhitectură, ea este destul de amplu reprezentată prin biserici din această epocă, destul de numeroase şi în general mai caracteristice, mai “izbutite” decât cele din epoci mai vechi, modificate după cum am arătat.

Exemple din lucr ările noastre Proiectele şi lucrările de restaurare pentru bisericile mănăstirii Plătăreşti,

judeţul Ilfov, schitului Berislăveşti, judeţul Vâlcea, satului Verneşti, judeţul Buzău, mănăstirii Plăviceni, judeţul Teleorman, aflate acum în diverse faze de studiu şi realizare, reprezintă cazuri dintre cele despre care am vorbit. Datează din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea; au suferit pierderi şi alterări de tipul schiţat mai sus. Intervenţiile de restaurare au fost iniţiate din motive majore de conservare: starea lor fizică era critică, atât din punct de vedere structural cât şi ca protecţie climatică.

58

Pierderea integrităţii bisericilor înseamnă şi pericolul pierderii picturii, foarte valoroase în aceste cazuri.

Motivul unei intervenţii de restaurare nu trebuie să fie corectarea imaginii, înfrumuseţarea sau altele asemenea, ci necesitatea conservării fizice a obiectului de arhitectură istorică.

Atunci când intervenţia este necesară, este evident că odată cu soluţiile de salvare, conservare şi redarea integrităţii, se pune de multe ori problema partiului de restaurare, de alegere a componentelor şi caracteristicilor care se conservă, a celor care se reintegrează şi a celor care în mod concret nu se pot păstra dintr-un motiv sau altul, şi care urmează a fi înlăturate.

În cele patru cazuri amintite am propus reconstituirea turlelor pierdute, pe baza unor date certe: bazele turlelor păstrate, resturi ale turlelor, imagini din tablourile votive.

Elemente ce nu au putut fi reconstituite în întregime pe baza datelor certe, au fost stabilite în urma unor studii ce au pornit de la analize de analogie cu elemente comparabile păstrate în cazurile altor biserici din familii de vârstă şi tipologie apropiate. Configuraţia pe verticală a turlelor, de la gabaritul de ansamblu şi proporţii până la detalii, mai ales la partea superioară, reprezintă de regulă asemenea elemente.

Imaginea din tabloul votiv al bisericii, posibilă sursă de documentare, nu este o reprezentare fidelă; în orice caz nu este o proiecţie ortogonală. Pictorul nu a urmărit să transmită un document, ci o stare, o expresie; el nu avea de altfel cunoştinţe sistematice de reprezentare geometrică.

Numai unul dintre mijloacele pe care le-am utilizat pentru a putea înţelege şi judeca mai complet şi mai precis imaginea reală în spaţiu, înainte ca ea să existe, a fost modelarea virtuală, realizată cu ajutorul computerului.

Despre modelare virtual ă Aceste documente grafice virtuale nu sunt doar scopuri în sine, ci reprezintă

suport pentru studii şi proiecte care devin realitate profesională. Mai reprezintă şi un material util de studiu pentru studenţi.

Ar mai fi mult de făcut până la realizarea unui muzeu virtual coerent de arhitectură istorică din România; există însă din ce în ce mai multe elemente, şi desigur că nu numai la noi.

Turla bisericii din Pl ătăreşti: de la studiu la realizare Subiectul este biserica Sf. Mercurie a mănăstirii Plătăreşti, judeţul Ilfov (acum

în judeţul Călăraşi), Turla propusă pentru Plătăreşti era deja avizată – în proiect – înainte să fi avut

şantier, eşafodaje pe biserică, şi posibilitatea de a face sondaje sistematice. Discuţiile în Comisia Naţională a Monumentelor Istorice au fost complicate. Regretatul profesor Grigore Ionescu, pe atunci preşedintele Comisiei, a tranşat: se va reveni la configuraţia de origine, nu putem avea secolul al XVII-lea şi secolul al XIX-lea în acelaşi timp; mai departe a spus (il aud şi acum):”lăsaţi arhitectul să-şi facă meseria”.

A început apoi şantierul şi am putut urca la baza turlei, să sparg cu grijă zidăria “parazită” (adăugată în sec. al XIX-lea) şi să găsesc bazele pilaştrilor turlei de

59

origine. Am găsit prima asiză din fiecare pilastru, cu configuraţia precisă a secţiunii orizontale.

S-a confirmat că turla a avut 12 laturi; am văzut în mod clar că feţele verticale ale pilaştrilor, şi anume cele în retrageri succesive, au fost radiale şi nu paralele.

Deja presupuneam că aş putea găsi o astfel de configuraţie, pentru că văzusem între timp un articol al arhitectului Horia Teodoru, în BCMI (seria veche, nr. 113-114, iulie-octombrie 1942); aici, prezintă un studiu de restituţie perspectivă, asupra turlei vechii biserici Flămânda din Câmpulung Muscel. Biserica nu mai exista, fusese demolată deja, iar Horia Teodoru a făcut studiul după o fotografie păstrată.

Să nu uitam că, pe lângă un mare arhitect restaurator (Biserica Sf. Anton – Curtea Veche, de exemplu), el a fost profesor de perspectivă la Şcoala de Arhitectură. De la el se păstrează o carte de perspective, foarte completă, sistematică şi accesibilă.

Revenind la articol, autorul descrie trei tipuri de configuraţii de turle: poligonală, circular-poligonală şi cilindrică. Turla bisericii Flămânda, ce constituie subiectul studiului, a fost de tipul circular-poligonal; feţele verticale în retragere ale pilaştrilor nu sunt în plane paralele, că la tipul poligonal, ci în plane radiale, convergente în axa centrală a turlei. Arcadele ce se nasc de pe aceşti pilaştri nu sunt constituite din arce cilindrice, ci tronconice. Aceste arce se dezvoltă pe o serie de suprafeţe conice virtuale, de fapt nişte jumătăţi de conuri orizontale, convergente toate în axul turlei, la nivelul planului de naştere. Arcadele, “sprâncenele” turlei, privesc în sus, se deschid ca nişte evantaie în spaţiu, către cer, spre deosebire de arcadele cilindrice. După datele pe care le avem până acum, acest tip de configuraţie este caracteristic pentru arhitectura bisericilor din Ţara Românească. Dacă este într-adevăr aşa, se va putea dovedi în urma unor studii comparative, studii care rămân de făcut în viitor.

Când am găsit şi studiat acest articol, nu puteam şti încă în care tip se încadra turla de la Plătăreşti, mai cu seamă că Plătăreşti (1646) este cu mai bine de un secol mai veche decât Flămânda (1765); dar aveam deja un suport de analiză geometrică sistematic.

De câţiva ani deja, încercam să observ cât mai atent turle existente, de origine (după datele pe care le-am avut) sau reconstituite în urma unor intervenţii de restaurare cunoscute (Kreţulescu din Bucureşti, Brebu, judeţul Prahova şi altele). Am încercat să înţeleg cât mai exact configuraţiile, după observaţii directe, după relevee sau după elemente de proiect pe care le-am putut găsi, după 1990, în arhiva reconstituită a Direcţiei Monumentelor Istorice, din strada Ienăchiţă Văcărescu. Studiul lui Horia Teodoru a fost cel mai clar instrument de analiză dintre toate acestea.

Bazele pilaştrilor turlei de la Plătăreşti, pe care le-am găsit prin sondajul de care am amintit mai sus, aveau în mod clar configuraţia radială; aveam acum imaginea geometrică exactă a turlei, cu unele mici variabile: înălţimea exactă a tamburului (ansamblului pilaştrilor) şi numărul exact al asizelor de cărămizi ascuţite de la cornişa turlei. Numărul asizelor circulare din cărămizi ascuţite, ce alcătuiesc “sprâncenele” arcadelor, a fost cu siguranţă de trei, pentru că pilaştrii au trei retrageri succesive (planşa 75).

Am stabilit înălţimea tamburului în urma unui studiu comparativ pe cât mai multe exemple din tipologii înrudite. Exemplul cel mai apropiat l-am considerat a fi Gura Motrului, biserică contemporană cu Plătăreşti, care, foarte probabil, păstrează turlele de origine.

60

Cât despre cornişa de la coronamentul turlei, am stabilit că avea, cel mai probabil, trei rânduri de asize de cărămizi ascuţite, aşa cum am găsit şi la corpul bisericii, şi la baza turlei, urmele vechilor cărămizi ascuţite, în asize în console succesive. Acestea din urmă au fost sparte în cadrul intervenţiei din secolul al XIX-lea şi acoperite cu nişte profile trase, cu un caracter vag neoclasic, dar sondajele pe care le-am făcut au arătat clar configuraţiile de origine, prin dimensiunile şi dispoziţiile caracteristice, care se pot identifica cu claritate după resturile (cozile), rămase în zid, cărămizilor în consolă, sparte.

Aveam acum configuraţia turlei, o configuraţie complexă, subtilă şi rafinată. Dar, dacă aveam de reconstituit această configuraţie, aveam şi o mare

problemă: cum ar fi putut nişte zidari din anii 1990 să înţeleagă aceste relaţii geometrice, chiar şi după cele mai grozave desene? Şi să le transpună în realitate, în cărămizi şi mortar?

Am propus atunci unui grup de studenţi, ca exerciţiu pentru practica din anul 5, să facem o machetă la scara 1/1 a uneia dintre cele 12 arcade ale turlei. Am făcut şi machete în mărime naturală a cofrajelor (cintrelor) pe care urmau să fie construite arcele. Cintrele ai fost făcute din carton gros de ambalaj, iar “cărămizile, tot în mărime naturală, din polistiren expandat: cărămizi de format normal, rectangular, de aproximativ 28 x 14 x 4,5 cm, (nominal 30 x 15), şi cărămizi cu forme speciale, cu profil în semicerc convex de 12 cm. lăţime, şi cele în unghi de 60 grade, tot de 12 cm. lăţime, şi cu “cozile” ce se îngustează în unghi, ca un trapez, pentru a putea fi aşezate în arcadele tronconice, şi pentru a realiza întoarcerea “în evantai” la colţuri, la cornişa orizontală de la coronament. Toate formele de cărămizi au fost identice cu martorii pe care am avut norocul (şi grija) să-i căutăm şi să-i găsim în operă.

Asizele curbe din “cărămizi” de polistiren au fost înşirate pe fire de sârmă, precum mărgelele pe aţă, dar pe cate două fire fiecare, cu distanţieri de grosimi diferite, care să concretizeze spaţiile de mortar dintre cărămizi. Am găsit soluţia aceasta pentru că macheta trebuia, în plus, să fie demontabilă, astfel încât să poate fi transportată pe şantier şi remontată la faţa locului, în operă, pe poziţia exactă, pentru a servi drept model (planşa 76).

E clar că dacă faci un arc în asize radiale, din piese paralelipipedice, cum sunt în general cărămizile, spaţiul de mortar dintre cărămizi va trebui să aibă o grosime variabilă pe direcţia razei. Cu atât mai mult, dacă arcul este tronconic, şi nu cilindric, spaţiul de mortar va avea o grosime variabilă şi pe direcţia profunzimii arcului. A fost nevoie de o marcare foarte exactă a acestor dimensiuni variabile pe două direcţii în spaţiu

Antrepriza de execuţie (S. C. DEDAL BAHAMAT din Galaţi, antrepriză specializată în restaurare) a luat “cintrele” noastre din carton şi le-a făcut de-adevăratelea, din lemn şi cu suprafeţele tronconice din tablă, în două exemplare, şi le-au adus pe şantier.

Cerusem meşterilor să se oprească cu lucrarea când ajung cu pilaştrii la nivelul naşterii arcadelor; am venit atunci cu studenţii şi cu macheta demontată, şi am montat-o (planşa 75 c); zidarii se uitau la noi miraţi la început, dar s-au lămurit când au văzut-o gata, şi au început, încet-încet, să zidească alături prima arcadă adevărată. A ieşit perfect, şi apoi şi celelalte 11, pe rând. Meşterul principal, dl. Ion Preoteasa, îmi spusese, înainte să vadă macheta, că nu se pot aşeza cărămizi “aşa cum vreau eu, ca un evantai sau ca o coada de porumbel”. După ce au făcut-o după machetă, spunea: “asta e o sculptură, d-le arhitect – şi noi am făcut-o”. A fost una din cele mai frumoase realizări din cate am avut până acum, între multe dificultăţi şi

61

momente critice, pe care le-am trecut tot împreună cu meşterii. Acestea se întâmplau în 1994-95.

După câţiva ani, în 1999, eram într-una dintre ediţiile atelierului de restaurare franco-român, cu prietenul nostru Benjamin Mouton, ACMH, IGMH, profesor la “Şcoala de la Chaillot”, cu studenţii lui şi cu studenţii noştri de la Şcoala de studii avansate de restaurare, pe şantierul de restaurare al mănăstirii Berislăveşti, lângă Călimăneşti. Am făcut deplasări de documentare la câteva monumente din zonă, printre care şi la Hurezi. Pe biserica principală erau eşafodaje, până sus pe turle; se făceau lucrări de restaurare (proiect, prof. dr. arh. Virgil Polizu). Am urcat pe schele cu colegii şi studenţii, şi am putut avea certitudinea că turlele de la Hurezi au acelaşi tip de configuraţie (anexe,A1, turle, plan şa A5). Am putut atinge suprafeţele: arhivoltele şi intradosurile tronconice, le-am putut măsura, şi am discutat configuraţia cu studenţii, cărora le-am propus şi un exerciţiu de deducţie, care a funcţionat.

De atunci am mai făcut câteva reconstituiri de turle, în proiecte, pentru

bisericile din Verneşti, judeţul Buzău, Plăviceni, judeţul Teleorman şi Berislăveşti, judeţul Vâlcea.

Pentru aceste subiecte, nu am avut martori atât de clari ca la Plătăreşti; nu am mai găsit deloc elemente fizice din turlele de origine. Chiar şi bazele lor s-au pierdut, cel puţin părţile superioare (la Berislăveşti) sau chiar în întregime (la Verneşti şi Plăviceni). Am găsit în schimb tablouri votive, ceea ce la Plătăreşti nu am avut. În aceste cazuri am optat pentru reintegrarea volumetriei bisericilor prin refacerea turlelor pe structuri uşoare, din lemn, şi cu suprafeţe de mortar pe suport uşor.

Biserica m ănăstirii Pl ăviceni, jude ţul Teleorman, secolul al XVII-lea

(plan şele 78-81) Plăviceni este o mănăstire care a fost abandonată în secolul al XIX-lea, ca şi

Plătăreşti şi atâtea altele, la secularizarea lui Cuza, deoarece ajunsese “închinată” la Muntele Athos. Biserica a ajuns biserică de mir.

Ruina a fost consolidată şi parţial reconstituită, la nivelul corpului bisericii. Turla a fost realizată de această dată pe o structură uşoară din lemn.

Biserica din Verne şti, judetul Buz ău, secolul al XVIII-lea Turla bisericii din Verneşti este de fapt un turn-clopotniţă pe pronaos. Am avut

că elemente de suport pentru partiul de reintegrare volumetrică, certitudinea existenţei turnului – clopotniţă la origine, dovedită de existenţa scării de acces în grosimea zidului pronaosului, şi reprezentată în tabloul votiv, pe care l-am găsit în urma unor sondaje, sub repictări ulterioare.

Turla este realizată tot pe structură uşoară, cu paramente din mortar de var pe „rabiţ”. Configuraţia a fost precizată prin studii de analogie (dr. arh. Hanna Derer şi arh. Silviu Gogulescu), şi prin modelare virtuală.

62

5.2. BISERICA EVANGHELIC Ă FORTIFICATĂ DIN MOŞNA (PLANŞELE 82-87) Prezentarea subiectului în ansamblul său este făcută în publicaţii menţionate

în bibliografie.17 Elemente de analiză a evoluţiei arhitecturale au fost prezentate în capitolul

2.3.8. Problemele de patologie nestructurală au fost prezente în capitolul 3.2.

5.3. FAŢADA CATEDRALEI DIN TROYES, FRAN ŢA (PLANŞELE 88-96)

CATEDRALA SAINT-PIERRE – SAINT-PAUL DIN TROYES AUBE, FRANŢA RESTAURAREA PARAMENTULUI DIN PIATRĂ, FAŢADA DE NORD A TURNULUI SAINT-PIERRE

Catedrala este un impozant edificiu gotic, a cărui construcţie a durat din

secolul al XII-lea, până în cel de al XVII-lea. Ca dimensiuni generale, se înscrie în cel de al doilea ordin de mărime, după seria marilor catedrale ale Europei.

La fel ca multe asemenea edificii, catedrala este aproape în permanenţă în cursul unor lucrări de restaurare, pe etape, în ordinea urgenţelor.

Turnul Saint-Pierre este singurul care a fost efectiv realizat, în stil gotic flamboiant până la înălţimea de 42 metri; de aici în sus, a fost continuat în secolul al XVII-lea.

Paramentul faţadei de nord, pe registrul gotic, se afla în stare de pericol în ceea ce priveşte în special componentele din piatră sculptată, aflate în consolă faţă de masa generală a turnului. Este încă un exemplu despre influenţa factorului de form ă în evoluţia stării fizice a edificiului.

Un element de urgen ţă practic pentru intervenţie a fost acela că anumite

piese fracturate cădeau, riscând să pună în pericol viaţa oamenilor (suprafeţe de circulaţie publică se aflau chiar la baza faţadei).

Motiva ţia de fond a interven ţiei este conservarea integrităţii monumentului.

Deasemenea, subiectul reprezintă un caz tipic pentru o serie importantă de monumente comparabile, şi pentru situaţia lor în momentul respectiv, adică anii 1980-90. Intervenţia de care ne ocupăm a constituit o importantă “repetiţie generală” (nu singura) pentru o serie de intervenţii pe faţade importante. Cel mai cunoscut subiect este catedrala Notre-Dame din Paris, unde lucrările da restaurare a paramentelor au început cu puţină vreme după intervenţia de la Troyes (sub conducerea lui Bernard Fonquernie, ACMH, IGMH)

17 DERER, Anca Hanna. „Biserica fortificata din Moşna/Meschen; certitudini şi ipoteze”, şi OPREANU, Mihai. „Moşna – Biserica evanghelică fortificată. Probleme de conservare şi restaurare”. BCMI, 2005, “In memoriam Vasile Drăguţ”.

63

Proiectul a fost elaborat sub conducerea lui Jean-Michel Musso, ACMH,

IGMH, arhitectul responsabil pentru zona în care se află monumentul. Am participat în bună măsură la elaborarea proiectului în faza de Proiect arhitectural şi Tehnic (PAT), în calitate de stagiar în agenţia Jean-Michel Musso, bursier al statului francez (octombrie 1991- octombrie 1992).

Studiul a constat intr-o analiză aprofundată a stării fizice şi patologiei, cu identificarea tuturor tipurilor de degradări şi a cauzelor respective, precum şi stabilirea metodelor de tratament şi a intervenţiilor de reintegrare.

Infiltraţiile de apă de origine meteorică, împreună cu acţiunea îngheţului alternativ şi a cristalizării sărurilor şi a sulfatării pietrei de calcar, au constituit cauzele cele mai importante ale degradărilor cu pierdere de masă importante (fracturi în special). Deasemenea, fenomenele de suprafaţă, cauzate de depunerile de particule de praf şi fum, împreună cu substanţe chimice din apele meteorice incidente (ceaţă şi ploaie) au cauzat depunerile de cruste negre şi destructurarea pulverulentă şi alveolară a epidermei, distrugerea calcinului pe suprafeţe extinse şi în general pierderea de substanţă şi alterările acesteia la nivelul de contact cu mediul exterior.

În concluzie, degradările au fost cauzate de acţiunea conjugată a apei, a factorilor nocivi fizici şi chimici din mediu şi a agresiunilor biologice.

Substanţe chimice din atmosfera, mai ales compuşi de sulf din reziduuri de ardere a combustibililor fosili, au pătruns până la adâncimea la care a fost activ vectorul de transport principal, şi anume apa meteorică.

Algele, lichenii şi muşchiul au proliferat în zonele cu umiditate remanentă şi mai ales acolo unde epiderma a fost deja agresată de acţiunea factorilor fizici şi chimici menţionaţi mai sus. Garguie fracturate şi distruse, coloane pluviale defectuoase şi dislocarea unor piese ale componentelor de protecţie climatică precum cornişele şi lăcrimarele, au favorizat concentrarea umidităţii remanente în anumite zone.

Depozitele de particule negre s-au acumulat mai ales pe suprafeţe cu configuraţie complexă, pe intradosuri, în general pe porţiuni care nu au fost spălate de apele de ploaie incidente.

În ansamblu, degradările sunt mai ample şi mai grave la elementele mulurate şi sculptate, adică la componentele cele mai preţioase.

PATOLOGIA MASELOR STRUCTURALE este relativ redusă ca amploare şi

riscuri în perspectivă scurtă; în absenţa practic totală a mişcărilor seismice, cauzele identificate au fost mai ales tasările diferenţiate. Fracturile structurale au caracter local.

PATOLOGIA (NESTRUCTURAL Ă) ÎN ZONELE JOASE (în infrastructura şi

deasupra nivelului solului) au constituit în mai mică măsură subiectul studiului în prezenta etapă, deoarece funcţiona deja un şantier pilot pe registrul inferior, până la 16 m înălţime.

Degradările cauzate de apele de ascensiune capilară şi de apele de la suprafaţa solului au fost tratate simptomatic prin cicatrizare şi substituţie de substanţă acolo unde a fost necesar.

Cele mai importante lucrări în aceasta zonă au fost cele legate de tratamentul cauzal. Acestea au fost lucrări de asanare şi drenare a solului în infrastructură, de colectare şi dirijare a apelor meteorice de pe componentele edificiului şi de pe suprafeţele adiacente.

64

PATOLOGIA VOLUMELOR cu conformaţie complexă şi masivitate redusă

este peste tot accentuată. Pe lângă mecanismele de degradare deja menţionate mai sus, un fenomen

caracteristic este acela determinat de implanturile de oţel introduse în general în secolul al XIX-lea, ca pivoţi şi agrafe de consolidare pentru piese fracturate. Aceste piese din oţel au fost puse în operă în asociere cu mortare cu ciment. Este cunoscut entuziasmul profesioniştilor din acea perioadă pentru materialele şi tehnologiile dezvoltate de industria în plină dezvoltare; Viollet-le-Duc era un entuziast al oţelului şi cimentului. În timp relativ îndelungat însă, mortarele cu ciment au suferit infiltraţii şi destructurări, iar otelul, lipsit de protecţia esenţială a cimentului, a început să corodeze. Rugina reprezintă o creştere importantă în volum a substanţei, de la oţel la oxid. Această creştere de volum are loc cu o forţă mecanică importantă, comparabilă cu cea a îngheţului, şi determină eclatarea pietrei. Acesta este un fenomen de respingere tipic şi foarte răspândit, un exemplu de intervenţie incompatibil ă şi de tratament cu efecte secundare negative, de multe ori mai importante în sens negativ decât au putut fi efectele lor pozitive.

PATOLOGIA SUPRAFE ŢELOR reprezintă un tablou în care concură

depozitele negre, sulfaţii, nitraţii de origine biologică, pierderea calcinului şi a epidermei (cu patină preţioasă şi urmele uneltelor de prelucrare).

PATOLOGIA ROSTURILOR: intervenţiile cu mortar cu ciment de la sfârşitul

secolului al XIX-lea au cauzat degradări ireversibile datorate diferenţelor de permeabilitate la vapori şi cristalizării sărurilor.

PATOLOGIA ZONELOR ÎNALTE: destructurare a rosturilor în special,

datorată apei meteorice incidente şi stagnante, chiar a zăpezii. Piese de piatră au fost dislocate din cauza proliferărilor vegetale, favorizate de degradările menţionate mai sus.

INTERVENŢIE ŞI TRATAMENTE DEMONTAREA elementelor (sculpturi în special) care ameninţau să cadă,

sau care nu au putut fi tratate în operă, ci numai în spaţii specializate (ateliere sau laboratoare). Unele dintre aceste piese au fost reaşezate la locul lor după tratament; altele, prea sensibile chiar şi după restaurare, şi prea preţioase în sine, au fost păstrate în muzeu şi înlocuite în operă prin replici (marcate şi exprimate discret, dar clar).

PRECONSOLIDARE ŞI PROTECŢIE PREALABIL Ă pentru elementele şi

părţile prea degradate pentru a putea suporta operaţiile de curăţare în starea în care se aflau. Preconsolidarea a făcut ca intervenţia de curăţare să fie mai dificilă pe aceste zone, deoarece a consolidat într-o anume măsură şi “murdăria”, dar a asigurat conservarea optimă a elementelor.

PROTECŢIA CLIMATICĂ În zonele înalte şi pe extradosuri: şape pentru corectarea pantelor; tratamente

hidrorepelente, îmbrăcăminţi (sorţuri) din foaie de plumb.

65

CURĂŢAREA depozitelor negre şi a sărurilor alcaline, precum şi a altor substanţe nocive, vizibile sau nu cu ochiul liber, s-a făcut în urma unor investigaţii şi a unor încercări atente. Spălarea s-a făcut cu apă pulverizată sub formă de ceaţă, la presiune cât mai redusă şi în cantităţi cât mai mici (planşele 91, 92). Depozitele negre au fost îndepărtate cu peria moale. Crustele negre rezistente la spălare, mai ales în zonele cu reliefuri complexe, au fost îndepărtate prin microsablaj cu presiune cât mai redusă (planşa 93 e)

Pe toate suprafe ţele a fost aplicat un TRATAMENT HIDROREPELENT cu

soluţie siliconică, ce realizează o protecţie anticapilară fără să obtureze porii. In felul acesta paramentul „respiră”, adică rămâne permeabil la vapori, dar apa din exterior împreună cu impurităţile şi substanţele nocive pe care le conţine, nu mai pătrunde în epidermă.

5.4. FAŢADA PALATULUI ŞCOALEI SUPERIOARE DE ARHITECTURĂ

(Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „ION MINCU” din Bucureşti, clădirea veche, monument istoric)

(PLANŞELE 97-101) Prezentarea subiectului este făcută în publicaţii menţionate în bibliografie18 Şantierul de restaurare s-a întrerupt în anul 2000, când lucrările erau

terminate în porţiunile din dreptul fântânii până la corpul central inclusiv. Pe o parte a zonelor următoare s-au făcut operaţii de curăţare în diverse faze, dar nu s-au mai aplicat tratamentele hidrorepelente. După şapte ani de la întreruperea lucrărilor, zonele terminate sunt curate şi sănătoase; după încă trei ani se încheie termenul de garanţie al tratamentului, şi vor trebui făcute verificări, şi eventual reîmprospătat tratamentul.

Zonele curăţate şi netratate se murdăresc vizibil şi se alterează mai accelerat decât dacă nu ar fi fost curăţate, ceea ce arată că un tratament nu poate fi întrerupt oricând decât cu consecinţe imprevizibile. Pacientul nu poate fi l ăsat pe masa de opera ţie în mijlocul interven ţiei.

18 OPREANU, Mihai. „Restaurarea faţadelor Palatului Şcoalei Superioare de Arhitectură”. Construct Design 2-3, dec. 1999.

66

5.5. FAŢADELE EDIFICIULUI UNIVERSITĂŢII BUCUREŞTI (PLANŞELE 102-105) Prezentarea subiectului este făcută în publicaţii menţionate în bibliografie.19 Paramentele construcţiei sunt în cea mai mare parte din piatră artificială

realizată din mortar de var hidraulic cu agregat din granule de marmură. Dau pentru acest caz un extras din proiect :

PRINCIPALELE DEGRAD ĂRI sunt cauzate de (a) depozite negre (murdărie : praf, fum şi alte impurităţi din aer, ape

meteorice etc) (b) Colonii biologice - depuneri şi agresiuni (c) Apa de infiltraţie (în primul rând datorită deteriorării etanşeităţii şi unor

obturări la terase, jgheaburi, burlane, garguie) (d) Apa capilară: degradări vizibile în zona soclului pe întreg perimetrul, cu

intensităţi variabile; (e) Substanţe chimice nocive din mediu, din componentele construcţiei sau

provenind din utilizare curentă sau vicioasă. (f) Se observă intervenţii anterioare în unele zone, unde probabil degradările

au fost mai accentuate; aceste intervenţii nu sunt însă corecte şi efectul lor asupra degradărilor în profunzime este în general negativ.

5.5.1. PRINCIPALELE PROPUNERI DE INTERVENŢIE PE PARAMENTELE DIN PIATRA ARTIFICIAL Ă ŞI DIN MORTAR

5.5.1.1. Curăţare După realizarea învelitorii şi coloanelor pluviale se vor curăţa elementele din

piatră cu apă curat ă fără nici un adaus (detergent sau orice altceva). Apa se va aplica prin pulverizare fină sau cu tampoane textile curate,

evitându-se ş iroirea ş i umezirea excesivă în profunzime a peretelui, limitându-se atât cantitatea de apă cât ş i timpul de udare la strictul necesar.

Depozitele rămase se vor îndepă rta cu peria moale, apoi se va lăsa suprafaţa să se usuce, pentru ca apa să aducă la suprafaţă sărurile. Operaţia se repetă până la îndepă rtarea atât a depozitelor cât ş i a sărurilor substanţelor nocive).

Timpul de uscare între două secvenţe de udare se apreciază la două ore; se va regla prin încercări, în funcţie de temperatura ambiantă Şi situaţia patologiei în locul respectiv.

Operaţ iile se vor efectua pe timp uscat ş i nu pe frig (se va monitoriza temperatura ambiantă şi de suprafaţă) .

Pentru curăţarea porţiunilor ce nu au putut fi spălate, se va utiliza microsablajul.

19 OPREANU, Mihai. „Restaurarea faţadelor edificiului Universităţii Bucureşti”. Construct Design 1, 1999.

67

Nu se vor folosi procedee abrazive. Curăţarea nu se va face excesiv, ci numai până la îndepărtarea impurităţ ilor

vizibile şi invizibile (substanţe chimice nocive). Completa îndepărtare a acestora se va verifica prin analize pentru fiecare caz caracteristic în parte.

Se va păstra textura epidermei ş i patina. S-au efectuat analize de laborator prealabile pe probele efectuate, pentru a

pune în evidenţă prezenţa ş i natura substanţelor nocive. S-a constatat că după spălare substanţele chimice nocive invizibile a fost

aproape în întregime eliminate împreună cu "murdăria" vizibilă. 5.5.1.2. Tratament biocid Coloniile de alge, ciuperci ş i licheni se vor îndepărta după curăţare folosindu-

se substanţe biocide care să nu dăuneze paramentului. Nu se vor folosi ierbicide sau alte substan ţe chimice nocive pentru paramente . Tratamentul se va efectua pe timp uscat. Depozitele se vor îndepărta cu apă curată Ş i cu perie moale. Se va spă la cu apă curată până la îndepărtarea completă a produselor biocide.

5.5.1.3. Complet ări locale Se vor face sub formă de plombe cu mortar compatibil si pulbere ş i granule

de piatră. Se vor arma cu agrafe din metal inoxidabil (alamă sau oţel inoxidabil), ancorate in orificii in piesele de piatră .

5.5.1.4. Înlocuiri Piesele degradate excesiv se vor înlocui cu piese identice din material

compatibil cu cel existent. Se vor marca şi se vor localiza pe releveul faţadelor 5.5.1.5. Consolidarea suprafe ţei se va face cu silicat de etil sau alt

produs compatibil 5.5.1.6. Tratament hidrofug Se va realiza cu siliconat de etil pe toate suprafeţele expuse la apele

meteorice.

68

5.6. ANSAMBLUL ARHEOLOGIC RUPESTRU DIN BASARABI (MURFATLAR)

(PLANŞELE 105-111) Prezentarea subiectului este făcută în publicaţii menţionate în bibliografie20 Ansamblul rupestru este amplasat la o distanţă de aproximativ 20 km de

Tomis (Constanţa) şi 35 km de Axiopolis (Cernavodă), ocupând o poziţie dominantă la sud de valea Carasu (un „liman dunărean ce ocupă o fostă vale adâncită în pleistocen, a evoluat prin colmatare şi aluvionare laterală către o vale anostomozată, cu numeroase bălti acoperite cu o vegetaţie palustră” – V. Cucu, Florica Bordanc, Studii şi cercetări de geologie, geofizică, geografie- geografie- Academia R. S. România., tom. XXXII, 1985, pag. 45).

Faleza abruptă a dealului de cretă, plasată la sud-vest de localitatea Basarabi,

a dat la iveală, în 1956, cu ocazia unor excavaţii pentru deschiderea unei cariere, un ansamblu rupestru de o mare întindere, păstrat într-o stare relativ bună. Ansamblul, datat în secolele IX-XI, aflat într-o carieră de factură romană antică; cuprinde lăcaşuri de cult, galerii ramificate, cavouri, locuinţe, morminte.

Ansamblul se compune dintr-o serie de încăperi rupestre printre care se

numără şase bisericuţe, locuinţe, morminte, cavouri, galerii, grupate în mai multe zone cu legături între ele. Săpate în masivul de cretă, ele reproduc şi amplifică în sculptură, spaţii şi volume cunoscute în arhitectura construită a secolelor VII-X.

Atât pe paramentul monumentelor cât şi al carierei vechi, au fost incizate cu cuţitul sau cu un vârf ascuţit desene cu caracter laic şi religios: animale diverse, cai, şerpi fantastici, corăbii, arme, călăreţi, oameni în atitudine de oranţi, cruci – o mare varietate de forme. În strânsă legătură cu desenele, sunt incizate inscripţii greceşti şi slave vechi, care fiind citite, aruncă o rază de lumină asupra evenimentelor petrecute în jurul anului 950 e. n. în aşezarea de la Basarabi. Cea mai mare parte a inscripţiilor sunt într-o scriere enigmatică ce n-a putut fi descifrată până în prezent; este asemănătoare cu scrierea runică, ce se întâlneşte în Scandinavia, dar şi în zone complet diferite, ca Asia Centrală şi Asia Mică.

Parte din încăperile rupestre au fost zugrăvite în culoare roşie, elementele de arhitectură, arcade, capiteluri, având un decor subliniat prin benzi de culoare mai închisă.

În strânsă legătură cu ansamblul rupestru, a fost degajată în imediata lui apropiere o mică aşezare formată din locuinţe construite deasupra terenului din materiale locale, vetre de foc şi un cimitir.

În cursul cercetărilor s-au descoperit unelte cu care s-a lucrat în încăperile rupestre şi în vechea carieră de cretă: topoare, târnăcoape, tesle, dălţi, obiecte de uz casnic: oale şi ulcele din ceramică cu caractere foarte diverse, cuţite, amnare, fusaiole, pietre de râşniţă, cât şi arme, vârfuri de săgeţi şi o halebardă.

20 OPREANU, Mihai. „Ansamblul rupestru din Basarabi (I), (II),Basarabi Rupestrian Ensemble (III)”. ARHITEXT-DESIGN 4 (111)/2002, 5 (112)/2002, 6(113)/2002.

69

După descoperirea ansamblului în anii ’60, elementele de rocă parţial zdrobite au fost repoziţionate într-o structură din beton armat şi mortar din ciment. O construcţie de protecţie din beton armat a fost realizată parţial, pe mai puţin de jumătate din suprafaţa sitului; restul a rămas sub o protecţie provizorie din lemn şi carton asfaltat. Construcţia provizorie a fost recent înlocuită cu indicatori de policarbonat pe o structură din lemn care este cea a vechii construcţii cu reparaţiile necesare.

Aceste construcţii nu au realizat un microclimat adecvat, astfel încât ansamblul a suferit degradări multiple, în special la nivelul paramentelor incizate.

Proiectul prevede un ansamblu de măsuri progresive de conservare şi restaurare a componentelor de rocă, realizarea unei noi construcţii de protecţie şi intervenţii asupra celei existente, pentru realizarea unui microclimat favorabil cu mijloace naturale controlate.

Monumentul este în stare extrem de critică, având în vedere sensibilitatea rocii în care a fost construit, creta; aceasta s-a degradat într-un ritm accelerat după descoperirea ansamblului. Din acest motiv sunt imperios necesare măsuri excepţionale pentru protecţia sa.

Încă din anii 1960, s-a preconizat construirea unei clădiri permanente de protecţie, care să protejeze întreg situl împotriva intemperiilor, variaţiilor de temperatură şi umiditate şi a altor factori susceptibili de a compromite monumentele.

După patru decenii de studii şi lucrări de restaurare şi consolidare supervizate de fostul I. S. L. G. C. Bucureşti, astăzi PRODOMUS, şi proiectate de un colectiv condus de către arh. Liana Bilciurescu, ne aflăm în prezenţa unui ansamblu restaurat şi consolidat în ceea ce priveşte monumentele propriu-zise, construcţia de protecţie din beton armat fiind realizată în proporţie de circa 30%. O construcţie provizorie de protecţie, din lemn, acoperită cu carton bitumat vine în completarea acesteia. Aceasta a fost reparată în cursul anului 2006, cartonul bitumat fiind înlocuit cu închideri din policarbonat.

Variaţiile de temperatură şi excesul de umiditate, vandalismul manifestat prin inscripţii recente, agresive, precum şi spolieri din substanţa monumentului şi din construcţii, riscă să compromită aceste monumente.

Proiectul propus se va situa în continuitatea proiectului realizat de către colectivul arh. L. Bilciurescu, în ceea ce priveşte partiul funcţional şi dimensiunile incintei, dar va fi actualizat în ceea ce priveşte expresia arhitecturală şi materialele de execuţie, optând pentru o soluţie reversibilă, cu utilizarea structurilor uşoare (metal).

Totuşi, proiectul va prelua în întregime clădirea construită deja, cu remedieri şi ameliorări din punct de vedere al performanţei de control ambiental, fără a modifica imaginea de arhitectură.

Lucr ări realizate: intervenţie de urgenţă pentru înlăturarea umidităţii excesive şi asanare; au fost aduse sub control principalele mecanisme de degradare excesivă şi rapidă, şi s-au realizat condiţiile de mediu necesare pentru începerea tratamentelor pe paramente, repararea construcţiei provizorii de protecţie din lemn şi înlocuirea închiderilor din carton asfaltat cu policarbonat.

ARGUMENTE ÎN ALEGEREA TEMEI – PROGRAM ŞI OBIECTIVELE

GENERALE ALE STUDIULUI:

70

ARGUMENTE: Ansamblul rupestru de la Basarabi, reprezintă un monument unic în România

şi un excepţional exemplar de arhitectură rupestră creştină din Europa. Spre deosebire de exemplele rupestre din Republica Moldova sau Bulgaria, dar şi faţă de mai îndepărtatele monumente rupestre creştine din Cappadocia, ansamblul de la Basarabi este realizat într-o carieră prin excavarea unui deal de cretă, material deosebit de friabil, solubil în apă şi deci, cu mare risc de a fi distrus total într-un interval scurt.

OBIECTIVE: Realizarea unui sistem spaţial care să asigure pe de o parte, o imagine

estetică a sitului, lipsită de agresivitate, care să se încadreze cât mai bine în zonă punând în valoare ansamblul monastic, iar pe de altă parte să asigure protecţia faţă de intemperii, de pătrunderea umană necontrolată şi de acţiunile nefaste ale extremelor climatice şi altor factori nocivi.

Construcţia de protecţie nou creată, care va înlocui actuala construcţie provizorie, trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

A. - să asigure un microclimat adecvat conservării ansamblului şi detaliilor

epidermei acestuia (control solar estival, aport solar controlat, ventilaţie naturală controlată);

- împiedicarea pătrunderii apelor meteorice (ploaie, zăpadă, ceaţă, etc); - asigurarea unor temperaturi propice conservării, cât mai constante atât

în oscilaţiile sezoniere cât şi în succesiunea zi-noapte; - asigurarea unor nivele acceptabile de umiditate relativă, cu evitarea

formării condensului atât la suprafaţa epidermei ansamblului cât şi pe suprafaţa interioară a construcţiei protectoare, evitarea fenomenelor de îngheţ-dezgheţ;

- drenarea apelor meteorice (realizarea unui sistem de drenaj la baza calotei şi la partea superioară a versantului, inclusiv existenţa unui canal intermediar, interceptiv (subteran);

- evitarea infiltraţiilor de apă perimetrale; - controlul apelor de ascensiune capilară; - evitarea supraîncălzirii estivale şi a răcirii sub temperatura de îngheţ

iarna; - evitarea dezvoltării de microorganisme capabile de a altera suprafeţele; - evitarea dezvoltării de ciuperci, muşchi sau alţi factori patogeni

biologici; - evitarea pătrunderii accidentale a păsărilor, liliecilor, insectelor – pe cât

posibil. B. - structura va fi realizată din elemente modulate, demontabile (va fi

reversibilă); - se acceptă structuri din lemn lamelar încleiat, tratate din fabrică şi care

să fie tratate mult timp înainte de a fi puse în operă, pentru a nu emite substanţe capabile de a influenta negativ microclimatul interior, dispozitivele de control ambiental vor fi reglabile şi adaptabile;

- noua clădire va trebui să „respire” şi să asigure schimburi de aer corespunzătoare cu exteriorul;

71

- accesule eventualilor vizitatori şi specialiştilor se va face pe pasarele sau scări astfel amplasate încât să intre în contacte minimale cu elementele din cretă.

STAREA ACTUAL Ă Până la realizarea construcţiei de protecţie definitive, prevăzută pentru vara-

toamna 2008 cel mai devreme, construcţia provizorie trebuie să-şi poată îndeplini rolul în cea mai mare măsură cu putinţă, dată fiind pe de o parte starea extremă a ansamblului, iar pe de altă parte necesitatea asigurării unor condiţii controlabile pentru realizarea lucrărilor de consolidare prealabilă a paramentelor.

Reamintim că lucrări de reparaţie a construcţiei provizorii existente din lemn, cât şi înlocuirea închiderilor extrem de degradate din carton asfaltat cu închideri de policarbonat s-a făcut în vara 2006, fără însă a se asigura în paralel o consolidare a paramentelor, acestea devenind extrem de friabile în urma uscării şi expunându-se astfel unui pericol suplimentar. Aşa încât, din păcate, degradarea nejustificată a paramentelor cu inscripţii valoroase continuă, de această dată datorită pulverizării rocii extrem de casante.

Starea fizic ă a ansamblului este critic ă în cel mai înalt grad. Degradările sunt extrem de intense, ceea ce arată că debutul lor este de dată relativ recentă. Altfel paramentele cu incizii ar fi fost de mult pierdute. Patologia este cauzată în mod evident de concurenţa extrem de negativă a factorilor de mediu şi de microclimat determinat de clădirile de protecţie, atât cea "definitivă" cât şi cea provizorie.

Monumentele rupestre se desfăşoară pe o suprafaţă de 2 684 metri pătraţi,

din care 924 sunt protejaţi cu o construcţie definitivă, realizată din beton armat, sub forma unui acoperiş înclinat la 30°, în trepte, construcţie ridicată între anii 1971-1977.

Lucrările din acea etapă au avut un caracter de excepţie atât prin amploare cât şi prin demersul asumat, şi anume conservarea ansamblului arheologic în situ, descoperit de sub acumulările de sol care l-au ascuns atâtea secole, dar l-au şi protejat în mod esenţial. Acest demers a inclus lucrări de reconstituire a unor volume fragmentate (surpate şi fracturate în momentul descoperirii). Necesitatea protejării sub o construcţie a apărut evidentă din cauza naturii fragile a rocii şi în urma intenţiei de a lăsa ansamblul accesibil publicului

Restul de 1760 metri pătraţi au fost acoperiţi cu o construcţie provizorie de

protecţie, din lemn şi stuf, învelită cu carton asfaltat. Această construcţie trebuia să protejeze monumentele contra precipitaţiilor şi vântului, dar şi contra variaţiilor de temperatură şi umiditate.

Masivul de cretă în care sunt săpate monumentele rupestre a fost consolidat în zonele fracturate sau degradate de infiltrarea apelor şi îngheţ, prin elemente din beton armat. Fracturile au fost injectate cu mortar fluid de ciment şi adaos de nisip şi rostuite cu mortar de culoare apropiată de a cretei.

Clădirea de protecţie proiectată iniţial urma să se desfăşoare în lungul falezei masivului de cretă, acoperind ansamblul rupestru şi s-ar fi împărţit în şapte tronsoane ce corespund zonelor monumentului. Aceste tronsoane urmau a fi delimitate de muchii, dolii şi rosturi de dilataţie.

În prima etapă s-au realizat tronsoanele 1, 2, 3 şi parte din fundaţiile tronsonului 4. În etapa ulterioară ar fi urmat a se executa tronsoanele 4, 5, 6, 7.

72

În prezent structura din lemn a construcţiei de protecţie provizorie a fost reparată, iar cartonul asfaltat înlocuit cu închideri din poliester armat cu fibră de sticlă (primăvara 2007).

Lucr ări hidrogeologice Investigaţiile propuse sunt următoarele:

• 6 foraje cu adâncimi de 15 ÷ 20m, amplasate în afara sitului, cu rol de cercetare hidrogeologică şi geologică. Acestea vor cerceta nivelul freatic, condiţiile hidrogeologice în zona amplasamentului monumentului, a acumulării de apă din carieră şi a posibilei scurgeri a levigatului din depozitul de gunoi spre carieră. De asemenea ele vor reprezenta un control al măsurătorilor geofizice şi vor asigura probări de rocă alterată şi rocă proaspătă.

• analiza de proprietăţi fizice generale pe probe din foraje pentru cunoaşterea proprietăţilor fizice generale, îndeosebi microfisuraţia, porozitate, capilaritate.

Investigaţia hidrogeologică va realiza cunoaşterea caracteristicilor

hidrogeologice ale amplasamentului, poziţia nivelelor de apă subterană faţă de obiectiv, condi ţiile de migrare a apei subterane spre obiectiv, sau posibilele migr ări ascensionale pe care aceasta le poate avea în zo na obiectivului .

Prelucrarea datelor, interpretarea şi redactarea studiului final Datele obţinute prin diferitele mijloace de investigaţie propuse vor fi

interpretate integrat, corelat pentru obţinerea imaginii celei mai complexe asupra stării geologice a monumentului şi a zonei înconjurătoare.

Vor rezulta totodată concluziile şi recomandările cele mai precise privind starea geologică a zonei în care este amplasat obiectivul, a zonei înconjurătoare de siguranţă geologică, a condiţiilor de fundare care să constituie elementele de cunoaştere geologică esenţiale, necesare stabilirii măsurilor de conservare şi protejare a ansamblului rupestru Basarabi, recomandări pentru măsuri de protecţie a mediului geologic pe termen lung.

În anexă se prezintă investigaţiile ambientale planificate (şi realizate în parte)

de INOE (Institutul Naţional de OptoElectronică) în cadrul unui program de cercetare realizat în parteneriat cu Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa şi cu proiectantul general UAUIM – CCPEC.

De asemenea, se prezintă în anexă programul de investigaţii, probe şi încercări în vederea consolidării şi restaurării paramentelor, în primul rând a celor care constituie suportul inciziilor.

73

5.7. ANSAMBLUL CURTEA VECHE DIN BUCURE ŞTI PATOLOGIE. TABLOUL DEGRADĂRILOR NESTRUCTURALE MECANISME DE DEGRADARE ŞI SCHEMA DE INTERVENŢIE 1. Ansamblul ruinelor conservate şi reconstituite se află sub cerul liber. Peste

bolţile pivniţelor, la nivelul principal al palatului, s-a realizat o terasă descoperită, cu paviment de marmură pe substraturi cu mortare de ciment.

INFILTRAŢIILE DE APĂ AU ANTRENAT SĂRURI ŞI ALTE COMPONENTE DIN MORTARELE DE SUBSTRAT ALE PAVIMENTELOR , şi le-au depus în cantităţi mari pe suprafeţele intradosurilor, sub formă de acumulări masive, asemănătoare cu stalactitele.

Se pot observa depuneri masive de s ăruri alcaline si alte substan ţe provenite din mortarele cu ciment sub arcadele de acces către vechile pivniţe (deasupra acestei zone se află terasa acoperită cu dale de marmură, aşezate pe umplutura de pe extradosul bolţilor).

. ROSTURILE DIN MORTAR CU CIMENT au determinat degradarea masivă a

cărămizilor de parament, la adâncimea de 2-3 cm, ce corespunde grosimii rosturilor. Cauzele sunt: permeabilitatea mai redusă a mortarelor cu ciment faţă de acea a cărămizii, şi conţinutul ridicat în săruri al acestor mortare.

74

Zidăria veche cu mortarul de var iniţial, este relativ sănătoasă… Propunem: 1) ÎNLĂTURAREA BETOANELOR EXISTENTE peste tot unde este

posibil din punct de vedere structural. Betoanele folosite în intervenţie vor fi doar betoane sărace in săruri.

75

2) ÎNLĂTURAREA PARDOSELII DIN PIATR Ă EXISTENTE în curtea de

acces principal ă (Str. Domneasc ă) şi refacerea straturilor necesare: strat de pietriş, plăci de beton (sărac în săruri) peste care se fixează pardoseala finală din piatră naturală. În lateralele pardoselii pentru curte, se vor lăsa rosturi perimetrale (de 15 cm) umplute cu pietriş anticapilar.

3) ÎNLĂTURAREA PARDOSELILOR DE PESTE PIVNI ŢE, cu

toate substraturile si umplutură, până la extradosul bolţilor; realizarea umpluturii noi cu sticlă spongioasă spartă si realizarea stratului hidroizolant cu material foarte eficient modern (membrane termosudabile).

Unele defecte ale rosturilor, rigolelor, pardoselii de marmura etc permit

pătrunderea apei la nivelul inferior (vechile pivniţe). 4) ÎNDEPĂRTAREA SĂRURILOR pe toate traseele pe care le-au urmat,

în profunzimea alcătuirilor existente se va face prin spălare (apă pulverizată cu presiune redusă, se impregnează zidul până la adâncimea la care există acestea, se lasă să se usuce astfel încât să iasă la suprafaţă sărurile, operaţiunea se va repeta

76

până la îndepărtarea tuturor urmelor). Ulterior se execută un tratament hidrorepelentă; ulterior apa nu va mai stagna.

5) ÎNLĂTURAREA TUTUROR MORTARELOR CU CIMENT, îndeosebi la

rosturi, dar şi în alte zone unde se vor observa pe parcursul lucrărilor şi chituirea cu mortar de var si cărămidă (conform reţeteiş D.M.I.).

Acolo unde se vor executa tencuieli, acestea vor fi speciale, cu proprietăţi anticapilare.

6) INTRODUCEREA UNEI BARIERE ANTICAPILARE orizontal e prin

injectarea de substanţe hidrorepelente in foraje.

7) TRATAMENT HIDROREPELENT pe toate suprafeţele exterioare expuse apelor meteorice incidente.

reconstituire ipotetica – exercitiu didactic, indrumator arh. Mihai Opreanu, stud. arh. Elena Botica

77

6. CONCLUZII

6.1. DISCUŢIE ASUPRA SCOPULUI LUCR ĂRII Scopul esenţial al acestui studiu nu este conservarea obiectelor de arhitectură

istorică. Acesta este unul dintre mijloace. Scopul esenţial este conservarea echilibrului în mediu . Atât în mediul fizic

cât şi în mediul mental , adică în mediul cultural, perceput în cel mai obiectiv şi mai larg înţeles cu putinţă.

„Omul are nevoie să se înconjoare de lucruri care îi dau sentimentul

stabilităţii şi al continuităţii dincolo de trecătorul lui destin. El caută peste tot mărturii concrete ale acestui gând. Arhitectura dă fizionomia civilizaţiilor şi exprimă valabil istoria. De aceea ea este o temă fecundă a cugetării.21 Caracterul schimburilor de substanţă, energie şi informaţie ce au loc în mediu,

între oameni, mediul construit şi mediul natural, este dinamic şi evolutiv. Starea de echilibru este tot dinamică, şi trebuie să sperăm că dinamica schimbărilor nu va depăşi în mod grav şi ireversibil limitele acestei stări de echilibru.

În mediul natural echilibrul are un anumit caracter ciclic extrem de important, care face posibilă evoluţia pe baza unor resurse care sunt până la urmă limitate la nivelul planetei. Societatea omenească s-a dezvoltat într-un mod care poate fi perceput într-un anumit sens drept liniar: populaţia creşte accelerat, intensitatea utilizării resurselor creşte de asemenea, echilibrul este în mod evident în pericol.

Vrem să sperăm că noi, oamenii, vom putea păstra echilibrul, pentru că impactul omenirii asupra mediului a ajuns la un nivel de amploare care este principalul factor de risc, deci nu mai putem spera ca natura să reziste mult timp în continuare şi să se vindece singură la nesfârşit de bolile (stările de dezechilibru) pe care omenirea contribuie în mod esenţial să le cauzeze.

Sperăm, dar nu este suficient. Trebuie să înţelegem şi să reuşim să acţionăm în sensul conservării echilibrului.

Suntem în situaţia ucenicului vrăjitor care a dezlănţuit forţe pe care nu le mai poate controla, şi bătrânul vrăjitor bun nu va veni în mod miraculos să rezolve problema, să-l tragă de urechi pe ucenicul nesăbuit şi apoi totul să reintre în normal, ca în frumosul basm de pe valea Rinului. Tot noi va trebui să înţelegem unde „vraja” ne-a scăpat de sub control şi cum putem să restabilim echilibrul. Afirm din nou, scopul esenţial este conservarea echilibrului.

În vederea apropierii de acest scop esenţial, lucrarea de faţă reprezintă o

încercare în intenţia de a cunoaşte şi de a înţelege mai bine arhitectura de calitate, clădirile care au reuşit să supravieţuiască cu succes, atât în mediul fizic cât şi în interesul şi afecţiunea oamenilor. Pentru că nu au supravieţuit, aceste clădiri, numai pentru că au fost corect şi solid construite, şi eventual bine reparate. Au supravieţuit în mare măsură, sunt convins, pentru că şi-au păstrat semnifica ţia pentru oameni, 21 Arhitectura ca temă a gândirii, articol semnat „S”, în Simetria, Caiete de artă şi critică, II, Bucureşti,

vara MCMXXXX, pag. 98.

78

de-a lungul timpului, au rămas „interesante ”, în fond, valoroase dincolo de valoarea material ă şi de întrebuin ţare, şi aceasta a fost cea mai importantă performanţă a lor.

6.2. A ÎNVĂŢA DE LA CL ĂDIRILE ISTORICE Este o lecţie de învăţat de la aceste construcţii care şi-au păstrat un anume fel

de integritate fizică şi de semnificaţie, calităţi care s-au modificat cu timpul, dar nu s-a pierdut, ci de multe ori chiar s-au amplificat. Această lecţie este esenţială şi complexă, dificilă în orice caz.

„Transmiterea monumentelor vechi este o operă infinit delicată, pentru că

acestea, edificate cu multă îndrăzneală în condiţii climatice destul de ostile, nu au ajuns până la noi decât datorită lucrărilor neîncetate.”22

6.3. CUNOAŞTEREA CONCRETĂ A PATRIMONIULUI ARHITECTURAL

Sper că această lucrare poate contribui la cunoa şterea patrimoniului arhitectural din ţara noastr ă într-un context mai amplu şi semnificativ . Este vorba în mod concret de cunoaşterea caracteristicilor fizice, materiale, de la ansamblu până la detaliu. În acelaşi timp, este o încercare de analiză a informaţiei conţinute în aceste componente şi caracteristici ale substanţei, de la elementele obiective ale informaţiei (textură, culoare, aspect în general, stare fizică) spre unele elemente mai complexe şi chiar subtile, cum ar fi patina (iată o concisă definiţie obiectivă a noţiunii de patină: ”Grupăm sub acest termen ansamblul evoluţiilor superficiale non-destructive”23). Am încercat şi o anumită analiză a elementelor cu rol important în expresia edificiilor, şi a contribuţiei concrete a acestor elemente la calitatea imaginilor, frumuseţea edificiilor.

Mai sper că am atins şi unele chestiuni dificile legate de anumite intervenţii care fac să se diminueze sau chiar să se piardă unele dintre aceste calităţi, sau cel puţin o parte din informaţia conţinută în substanţa şi în imaginea clădirii, existente înainte de intervenţie. Acesta din urmă este un subiect dificil şi chiar spinos; este greu de analizat cu pretenţia obiectivităţii, şi este şi mai puţin potrivit a pretinde să dai reţete.

Se pot desprinde, cred, unele concluzii valabile în urma analizei pe exemple, şi în orice caz, cât mai mult cu putinţă, în urma analizei şi experienţei directe, pe teren.

22 FROIDEVAUX, Yves-Marie, Techniques de l’architecture ancienne. Sprimont (Belgia): Mardaga,

1986, pag. 185. 23 JEANNETTE, Daniel. Structures de porosité, mécanismes de transfert des solutions et principales

altérations des roches des monuments, Cours de Chaillot, Paris, CESHCMA, 1997.

79

6.4. EXPERIENŢA DIRECTĂ DE TEREN Din acest unghi de abordare, unul dintre scopurile acestei lucrări este acela de

a aduce o experien ţă direct ă de teren, de studiu dar şi de ac ţiune, cu un pas mai aproape de persoane interesate, în special colegi şi potenţial colaboratori mai tineri, dar nu numai.

Afirm însă aici cu convingere că experienţa directă este absolut necesară, nu poate fi înlocuită de nici un fel de alt gen de informaţie. Aşa cum, dacă cineva merge pe teren fără să fi studiat cărţile, riscă să greşească „temeinic”, adică grav, tot aşa, experienţa concretă şi înţelegerea nemijlocită sunt necesare pentru cunoaştere.

Lucrarea de faţă este modesta contribuţie a unui arhitect care nu şi-a propus să facă exclusiv restaurare; am avut şansa însă de a întâlni persoane remarcabile, alături de care am început să înţeleg câte ceva. Vreau să amintesc aici pe regretatul arhitect Paul Emil Miclescu; a fost un noroc şi un privilegiu să îl cunosc, să îl ascult şi să lucrez cu el mai mulţi ani (din 1976 până în 1991).

Mă interesează arhitectura de calitate, şi am găsit-o în clădirile istorice, dar nu numai. Sunt preocupat de ecologie în arhitectură, şi cred că arhitectura ecologică a viitorului nu va fi ceva nemaivăzut, ci cred că oamenii vor găsi un nou echilibru între ceea ce construiesc şi natură, un echilibru care sub o formă sau alta a existat din vremurile dintâi până în epoca dezvoltării industriei şi consumului. Casele care au reuşit ca nici în vremurile noastre să nu ajungă bunuri de folosit şi de aruncat merită atenţie şi înţelegere, nu numai pentru ele, ci pentru noi toţi, şi în special pentru noi arhitecţii care sperăm să facem case care să însemne ceva.

„De fals lumea se umple până la refuz în anumite timpuri, iar noi nu suntem

vinovaţi de asta; câteodată acesta dispare dintr-o dată (din modă). De autentic nu avem parte niciodată îndeajuns. Autenticul nu e niciodată suficient. Adevărul, binele, frumosul nu trebuie să sufere dacă le privim corect. Ceea ce este adevărat şi bun este colorat şi condiţionat în diverse feluri de către timp; dar şi conştiinţa este condiţionată de timp; iar devotamentul, mai ales acela legat prin pericole şi sacrificii de adevărul şi de binele condiţionate temporal, este ceva cu totul grandios.”24

Lucrarea aceasta este o lucrare despre arhitectură istorică, şi este rezultatul

efortului unui arhitect care nu este specializat în istoria arhitecturii. Asemenea lucrări nu sunt foarte multe, după cum am afirmat în primul capitol (1.8). Acest fapt nu reprezintă un argument de valoare, nici în sus, nici în jos, dar poate că este un argument în favoarea existenţei acestui volum de informaţii şi sinteze de experienţă, în spaţiul nostru profesional.

Sunt un arhitect specializat în anumite ştiinţe tehnice, şi în acelaşi timp

practician. Experienţa în tehnologie arhitecturală sper că a ajutat practicianului să nu greşească prea grav, şi invers. Vreau să subliniez din nou caracterul interdisciplinar al domeniului profesional al intervenţiei pe arhitectură de patrimoniu, pentru că, aşa cum am mai spus, ca şi în medicină, greşelile sunt irecuperabile. Este esenţial să ai cu cine să te sfătuieşti în chestiuni de istoria şi teoria arhitecturii şi a artei şi nu numai. Ca arhitect restaurator, nu cred că, de la un anumit nivel de experienţă şi 24 Jakob Burckhardt, Consideraţii privind istoria universală, Oradea: Antaios, 1999, pag. 21

80

cunoaştere, nu mai am nevoie de specialişti în istorie, istoria şi teoria arhitecturii şi artei. In toate domeniile, teoretice, ştiinţifice, tehnice, ideile şi cunoaşterea evoluează şi nu poţi şti, nimeni nu poate şti ceva definitiv niciodată.

La fel de important este să ai specialişti în investigaţii şi în ştiinţele şi disciplinele concrete ce pot fi necesare (specialişti ca geologi, fizicieni, chimişti, biologi şi mulţi alţii care pot fi necesari intr-o situaţie concretă). Nu este cazul de a încerca stabilirea vreunei ordini de importanţă în cadrul echipei pluridisciplinare, iar arhitectul nu este cel mai important în echipă, este cel care are răspunderea (şi trebuie să aibă autoritatea) nu de a conduce membrii echipei, ci de a coordona demersul, funcţionarea şi finalitatea efortului echipei – şef de orchestră, dirijor.

6.5. DESPRE DEMERSUL PROFESIONAL AL ARHITECTULUI RESTAURATOR

Există o anumită concepţie despre arhitectul restaurator, cum că el este condamnat să se abţină de a face creaţie. Sper că înţeleg rolul arhitectului în restaurare, şi cred că este util să fac unele precizări.

Demersul de restaurare este un demers profesional , în măsura în care

rezultatul este un obiect de arhitectură, ce trebuie să fie (după Vitruviu) util, frumos şi solid, adică nu doar un exponat de muzeu. Ca orice operă de arhitectură, edificiul restaurat trebuie să fie rezultatul unei compoziţii clare şi coerente. Principiile restaurării trebuie respectate, în mod evident, dar mai cu seamă în spiritul decât în litera lor, ca orice lege. Teoria restaurării nu este imuabilă, dar are o evoluţie coerentă, pe care trebuie în permanenţă să ne străduim să o înţelegem, să nu ne închipuim vreodată că deţinem adevărul absolut.

Dar ce vreau să spun aici este faptul că respectarea unui principiu de

restaurare nu poate fi niciodat ă o justificare pentru un rezultat mai modest în calitatea arhitectural ă a lucr ării. Arhitectul restaurator este creator în măsura în care reuşeşte o operă coerentă, o compoziţie unitară şi semnificativă în care calităţile subiectului istoric să fie în armonie cu elementele intervenţiei şi cu rezultatul ca operă unitară. În acest sens înţeleg creaţia nu neapărat ca invenţie a ceva nemaivăzut. În sensul acesta redau faimoasa afirmaţie a lui Ludwig Mies wan der Rohe, după care nu este nevoie să inventezi un nou fel de arhitectură în fiecare luni dimineaţă.

Am ajuns, în urma observaţiilor şi lucrărilor făcute de-a lungul anilor, să cred

că informaţia conţinută într-un obiect de arhitectură valoros este, într-un anume fel, nesfârşită. Orice operă de artă poate fi subiectul unei lecturi, unei înţelegeri nelimitate, spre deosebire, de exemplu, de o teoremă de geometrie. Sunt convins că trebuie să facem tot ce ne stă în putere să ne asigurăm că am cercetat şi înţeles toate datele concrete despre edificiul pe care intervenim, dar în acelaşi timp să încercăm să înţelegem şi elementele de ordin mai subtil, mai puţin cuantificabile, dar la fel de importante în semnificaţia şi valoarea obiectului de arhitectură

Nu am spus în această lucrare multe lucruri semnificative despre calităţile subtile şi complexe ale operei de artă, categoric, în care se înscrie orice obiect de arhitectură valabil. Am încercat să subliniez importanţa înţelegerii acestor calităţi, şi sper că am reuşit într-o anumită măsură, poate, cu ajutorul imaginilor pe care le prezint. În orice caz, am încercat să pun în lumină relaţiile complexe pe care le-am

81

putut observa între ceea ce se poate şi trebuie să fie măsurat şi cântărit, şi ceea ce poate fi numai simţit în experienţa profesională.

Sper însă că am realizat un tablou coerent, de şi nu complet, al elementelor obiective ce fac parte dintr-un anumit domeniu esenţial în existenţa oricărei construcţii de valoare, fie că există de câteva secole, ori că este în stadiul de proiect.

Pentru orice intervenţie profesională pe o clădire care a parcurs un timp de

viaţă, este important să existe datele unei expertize cât mai complete, adică, aşa cum am încercat să arăt în cuprinsul lucrării, a expertizei de fizica construc ţiilor, care este de dorit să devină şi în contextul profesional şi ştiinţific din ţara noastră o componentă clară şi concretă a demersului profesional.

Este necesar ca aceste componente să devină în mod mai clar componente concrete din conţinutul - cadru al oricărei intervenţii pe o clădire cu valoare culturală, de fapt pe orice clădire de interes public. Sigur că şi promotorii din sectorul privat ar putea fi convinşi de necesitatea unei bune performanţe profesionale în acest domeniu concret.

Ceea ce lipseşte de multe ori în viaţa clădirilor este concep ţia profesional ă în între ţinerea curent ă şi în urm ărirea st ării de s ănătate. Ca şi în medicina pentru fiinţe vii, este mai uşor să previi decât să tratezi. De prea multe ori casele sunt lăsate sa se „îmbolnăvească” mult prea grav înainte să fie tratate, şi iarăşi de prea multe ori sunt tratate incorect (chiar dacă cu bune intenţii).

Voi încheia cu un exemplu pe care nu l-am discutat în lucrare, dar care merită

studiat şi înţeles de noi, de arhitecţii, si de toti profesioniştii, de promotorii şi de beneficiarii de acum. Arhitecţii din anii 1930–40 care au construit în Bucureşti şi în alte locuri din ţară, şi-au pus de multe ori numele pe clădirile pe care le-au construit. După mai bine de o jumătate de secol, cele mai multe din aceste clădiri au trecut prin timp cel puţin cu decenţă, dacă nu cu o surprinzătoare performanţă a calitatii de supravieţuire. Au fost de regulă construite corect, dar cu mijloace rezonabile, uneori chiar modeste. În mare măsură, performanţa pe care au dovedit-o este datorată calit ăţii concep ţiei.

82

PLANŞE

83

84

BIBLIOGRAFIE

CĂRŢI DE ISTORIA ARHITECTURII şi TEORIE 1. BRANDI, Cesare. Teoria restaurării. Bucureşti : Meridiane, 1996. 2. BURCKHARDT, Jacob. Artă şi istorie. Bucureşti : Meridiane, 1987. 3. BURCKHARDT, Jacob. Consideraţii privind istoria universală. Oradea: Antaios,

1999. 4. CHOISY, Auguste. Histoire de l'architecture. Paris: Vincent, Fréal & Cie, 1954,

(1991). 5. CHOISY, Auguste . L'art de bâtir chez les Byzantins. Paris: Librairie de la

Société anonyme des publications périodiques, 1883. 6. CHOISY, Auguste. L'art de bâtir chez les Romains. Paris, 1923. 7. COCHE DE LA FERTE, Etienne. L'art de Byzance. Paris: Edition d'art Lucien

Mazenod, 1981. 8. CURINSCHI-VORONA. Gheorghe. Arhitectura, Urbanism, Restaurare, Discurs

asupra istoriei, teoriei şi practicii restaurării monumentelor şi siturilor istorice. Bucureşti: Editura Tehnică, 1996.

9. DIEHL, Charles. Manuel d'art byzantin, 2 volume. Paris, 1925-1926. 10. DIEHL, Charles. L'art chrétien primitif et l'art byzantin, Paris, 1928. 11. DINKEL, René. Encyclopédie du Patrimoine. Paris: Les Encyclopédies du

Patrimoine, 1997. 12. DOWNEY, G. "Byzantine Architects: Their Training and Methods", în, Byzantion

XVIII (1946-48). 13. DOWNEY, G. L'art de la fin de l'antiquité et du moyen âge. Paris: Collège de

France, 1968. 14. DOWNEY, G. L'Art du Moyen Age en Europe Orientale. Paris: A. Michel, 1968. 15. DOWNEY, G. L'Art Byzantin du Moyen Age, du VIII-e au XV-e siècle. Paris: A.

Michel, 1963 ; Martyrium, 3 vol., Paris, 1943-1946, (prèf.). 16. DOWNEY, G. Roumanie, Églises peintes de Moldavie. New York: Collection

UNESCO de l'art mondial, 1962. 17. GHIKA BUDEŞTI, Nicolae. „Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi în Oltenia”, în,

BCMI, fasciculele 53-54/1927 (partea întâi), fasciculele 63-66/1931 (partea a doua), fasciculele 71-74/, 1933 (partea a treia), fasciculele 87-90/1936, (partea a patra).

18. HONNECOURT, Villard de. Cahier de Villard de HONNECOURT. Paris: Stock, 1981.

19. IONESCU, Grigore. Istoria arhitecturii în România (2 vol.). Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1965.

20. LAROUSSE, Pierre. Grand Dictionnaire Universel. Paris: Administration du Grand Dictionnaire Universel tome quatorzième, (17 volume; nu este datat; a apărut în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea)

21. MANGO, Cyril. Architettura bizantina. Milano: Electa, 1974. 22. MARTIN, Roland. Manuel d'architecture grècque, matériaux et techniques.

Paris: Picard, 1965 (Stegen). 23. RADDING, C. M. şi W. W. CLARK. Medieval Architecture, Medieval Learning.

London: RIBA Publications, 1992. 24. RIEGL, Aloïs. Le culte moderne des monuments. Son essence et sa genèse.

Paris: Seuil, 1984.

85

25. STRZYGOWSKI, J. Die Baukunst der Armenien und Europa, 2 volume. Viena: Kunstverlag Anton Schroll & Co, 1918.

26. TALBOT RICE, D. The Art of Byzantium. New York: Abrams, 1959. 27. TEXIER, Charles şi R. POPPLEWELL PULLAN. Byzantine Architecture.

London: Day & Son, 1864.

86

CĂRŢI DE SPECIALITATE 28. ADAM, Jean Pierre. La construction romaine, matériaux et techniques. Paris:

Picard, 3e ed. 1995. 29. AMOROSO, Giovanni G. Materiali e tecniche nel restauro, Dario Flaccovio

Edittore, 1996. 30. AMOROSO, G. G. şi V. FASSINA. Stone Decay and Conservation:

Atmospheric Pollution, Cleaning, Consolidation and Protection. Amsterdam; New York: Elsevier Science Publishers, 1983.

31. ASANACHE, Horia. Higrotermica clădirilor. Bucureşti: Ed. Matrix, 1999. 32. ASANACHE, Horia, Demir, V., Delia, Fl. Higrotermica clădirilor. Aplicaţii.

Bucureşti: Ed. Matrix, 2000, (Asanache, H., coordonator). 33. ASHURST, John şi Nicola ASHURST. Practical Building Conservation. Halsted

Press (a division of John Wiley & sons), 1988 (4 volume). 34. BAER, Norbert Sebastian şi SNETHLAGE, Rolf (Editori). Saving our

Architectural Heritage. The Conservation of Historic Stone Structures. Report of the Dahlem Workshop. Chichester: Wiley 1996.

35. BAER, Norbert Sebastian şi SNETHLAGE, Rolf (Editori). Saving Our Architectural Heritage: The Conservation of Historic Stone Structures, New York: John Wiley & Sons, 1997.

36. CRIŞAN, Mircea. Restaurarea structurală a clădirilor de cult ortodox din Tara Romaneasca şi Moldova. Bucureşti: Editura Universitară Ion Mincu, 2003.

37. CRIŞAN, Rodica. Reabilitarea locuirii urbane tradiţionale. Bucureşti: Paidea, 2004.

38. CRIŞAN, Rodica. Recomandări privind conservarea patrimoniului arhitectural. Bucureşti: Editura Universitară ION MINCU, 2004.

39. CRIŞAN, Rodica. Analiza integrativă a valorii, Bucureşti: Editura Universitară ION MINCU, 2004.

40. DE JONGE, Krista and Koen VAN BALEN (editori). Preparatory Architectural Investigation in the Restoration of Historical Buildings, Leuven University Press, 2002.

41. DRDÁCKÝ, Miloš. “Cultural Heritage research needs in Europe - Introductory comments”, în European Research on Cultural Heritage – State-of-the-Art Studies (M. Drdácký ed.), Praga: ITAM, 2004

42. DUVAL, Georges. Restauration et Réutilisation des Monuments Anciens, techniques contemporaines, Liège: Mardaga, 1990, pag. 9 şi 10.

43. FEILDEN, Bernard M. Conservation of Historic Buildings. Third edition. Elsevier Science & Technology, 2004.

44. FROIDEVAUX, Yves-Marie, Techniques de l’arhitecture ancienne. Sprimont (Belgia): Mardaga, 1986.

45. FROSSEL, Frank. Uscarea zidăriilor şi asanarea subsolurilor. Bucureşti: Editura Tehnică, 2005.

46. JOKILEHTO, Jukka. A History of Architectural Conservation, Elsevier Science & Technology, 2004.

47. KORRES, M., G. A. PANETSOS, T. SEKI (editori). The Parthenon, Architecture and Conservation. Atena: Hellenic foundation for culture, 1999.

48. KUNZEL, Helmut, Bauphysik und Denkmalplege. Stuttgart: Fraunhofer IRB, 2007.

87

49. MACHAT, Christoph, (editat de): Denkmaltopographie Siebenburgen, Topografia Monumentelor din Transilvania, Rheinland-Verlag GmbH Koln: Vol.1 (5.1.1) Stadt Hermanstadt, Municipiul Sibiu, Alexandru AVRAM şi Ioan BUCUR, 1999.

50. MACHAT, Christoph, (editat de): Denkmaltopographie Siebenburgen, Topografia Monumentelor din Transilvania. Koln: Rheinland-Verlag GmbH, Vol. 2 (4.1), Stadt Schaessburg, Municipiul Sighişoara, 2002.

51. MACHAT, Christoph, (editat de): Denkmaltopographie Siebenburgen, Topografia Monumentelor din Transilvania, Koln: Rheinland-Verlag GmbH, Vol. 3.(4) Kreis Kronstadt, Judeţul Braşov, 2004.

52. MASSARI Giovanni, MASSARI Ippolito. Risanamento Igienico dei Locali Umidi. Milano: Hoepli, 1985.

53. PRICE, C. A.. Stone Conservation, An Overview of Current Research. Santa Monica, CA: The Getty Conservation Institute, 1996.

54. SIEGESMUND, Siegfried; AURAS, Michael; RUEDRICH, Joerg; SNETHLAGE, Rolf. Geowissenschaften und Denkmalpflege, Bauwerkskartierung, Natursteinverwitterung, Konservierungsstrategien, Zeitschrift der Deutschen Gesellschaft für Geowissenschaften, Band 156 Heft 1, 2005.

55. SIMON, Ştefan şi Miloš DRDÁCKÝ (editori). „European Research on Cultural Heritage – State-of-the-Art Studies”, în, Problems of salts in masonry (jointly with the GETTY CI) ARCCHIP, Volume 5, ITAM, Academy of Sciences of the Czech Republic, 2006.

56. SZABO, Balint. Introducere în teoria reabilitării structurilor de rezistenta istorice (ediţie bilingvă romană şi maghiară). Cluj-Napoca: Utilitas, 1998.

57. SZABO, Balint. Dicţionar ilustrat de construcţii portante istorice. Ediţia a II-a. Cluj-Napoca: Kriterion/Utilitas, 2005.

58. SZABO, Balint, Imola KIRIZSAN, The Durability of Historic Buildings (Durabilitatea structurilor portante istorice). Cluj-Napoca: Utilitas, 2002.

59. XXX. Architectures et Decors Peints, Actes des Colloques de la Direction du Patrimoine, Amiens, oct. 1989.

60. XXX. La Brique Ed. Anthèse, Paris 1992. 61. XXX. Conservation of Historical Stone Buildings and Monuments, Report of the

Committee on Conservation of Historical Stone Buildings and Monuments, National Academy Press, Washington, D.C., 1982.

62. XXX. Enduits dégrades par les sels: pathologies et traitements, ICOMOS France, dossier technique no. 6-2004.

63. XXX. Techniques et Pratique de la Chaux. École d’Avignon, Paris: Eyrolles, 1998.

64. XXX. The Acropolis at Athens, Conservation, Restoration and Research 1975-1983. Atena: The Committee for the preservation of the Acropolis Museum, 1986.

65. XXX. Faut-il Restaurer les Ruines?. Paris: Actes des Colloques de la Direction du Patrimoine, noiembrie 1991.

ARTICOLE, COMUNICĂRI PUBLICATE IN EXTENSO, CURSURI

POSTUNIVERSITARE 66. ABRAHAM, Pol. Viollet-le-Duc et le Rationalisme Médiéval, CEESCMA Centre

d'Études Supérieures d'Histoire et de Conservation des Monuments Anciens (École de Chaillot), Paris 1991.

88

67. CHAPPUIS, R. Géométrie et structure des coupoles sur pendentifs dans les églises romanes entre Loire et Pyrénées, Paris, Bulletin Monumental tome CXX, 1962.

68. CIŞMIGIU, Alexandru, Sandu MICLESCU, Mihai OPREANU, Mircea CRIŞAN. Tipologia monumentelor religioase din Tara Românească şi strategia de restaurare", Studiu prezentat la Bucureşti (1977, Palatul Şuţu), Skoplje şi Tokyo.

69. CRISAN, Rodica. State of the Art Report, in European Research on Cultural Heritage – State-of-the-Art Studies, edited by Milos Drdacky. Volume 3, ARCCHIP, ITAM, Academy of Sciences of the Czech Republic, 2004.

70. DERER, Anca Hanna. „Biserica fortificata din Mosna/Meschen; certitudini şi ipoteze”, BCMI, 2005, “In memoriam Vasile Drăguţ”.

71. JEANNETTE, Daniel. „Structures de porosite, mecanismes de transfert des solutions et principales alterations des roches des monuments”. Paris: CESHCMA, Cours de Chaillot, 1997.

72. MĂNCIULESCU, Ştefan, Olivier POISSON, Yves PEPIN, Matei LĂZĂRESCU şi Dider LEGRAND. La restauration de la Cathédrale Notre-Dame du Puy-en-Velay et de la chapelle Saint-Michel d’Aiguilhe, [monumental] 2005 semestre 1.

73. MILLET, Gabriel. „Cozia et les églises serbes de la Moravia” în, Mélanges Iorga. Bucureşti: Sărindar, Bucureşti, 1933-1934.

74. MOUTON, Benjamin. Consolidation. Paris: CESHCMA, Cours de Chaillot, 1992.

75. MOUTON, Benjamin. Maçonnerie. Paris: CESHCMA, Cours de Chaillot, 1992. 76. MOUTON, Benjamin. Analyses destructives et non-destructives. Paris:

CESHCMA, Cours de Chaillot, 1994. 77. MOUTON, Benjamin. Stéréotomie. Paris: CESHCMA, Cours de Chaillot, 1998. 78. OPREANU, Mihai. „O scrisoare către un arhitect, în secolul al şaselea”

(articole), în, Arhitectura, 5/1982, 3, 5/83, 5/84. 79. OPREANU, Mihai. Architectes Français en Roumanie. Paris: Monuments

Historiques, Paris, nr.169/1990. 80. OPREANU, Mihai. Un ensemble de monastères fortifiées du XVII-e et du XVIIIe

siècles, en Roumanie. Paris: École des Hautes Études en Sciences Sociales, Diplôme d’Études Approfondies, 1992.

81. OPREANU, Mihai. Faţadele Universităţii Bucureşti. Bistriţa: Simpozion MC – CNMI, 1997.

82. OPREANU, Mihai. „Restaurarea faţadelor edificiului Universităţii Bucureşti”. Construct Design 1, 1999.

83. OPREANU, Mihai. „Restaurarea faţadelor Palatului Şcoalei Superioare de Arhitectură”. Construct Design 2-3, dec. 1999.

84. OPREANU, Mihai. „Basarabi, monument rupestru”. Construct Design 12, oct. 2000.

85. OPREANU, Mihai. „Ansamblul rupestru din Basarabi (I), (II),Basarabi Rupestrian Ensemble (III)”. ARHITEXT-DESIGN 4 (111)/2002, 5 (112)/2002, 6(113)/2002.

86. OPREANU, Mihai. „O discuţie concisă despre materiale şi tehnici noi in restaurarea monumentelor de arhitectură. ARHITEXT-DESIGN 8(127) sept. 2003.

87. OPREANU, Mihai. O poveste despre turle. ARHITEXT-DESIGN 9-10 (128-129) oct. 2003.

89

88. OPREANU, Mihai. „Cetatea RUPEA, judeţul Braşov, proiect de conservare şi reabilitare”. ARHITEXT-DESIGN 9-10 (128-129) oct. 2003

89. OPREANU, Mihai. „O poveste despre paramente”. ARHITEXT-DESIGN 3 (134) martie 2004

90. OPREANU, Mihai. „New Materials and Technologies for Conservation and Safeguarding of Cultural Heritage”, în, European Research on Cultural Heritage – State-of-the-Art Studies (Miloš DRDÁCKÝ, editor), Volume 3, ARCCHIP, ITAM, Academy of Sciences of the Czech Republic, 2004.

91. OPREANU, Mihai. „Moşna – Biserica evanghelică fortificată. Probleme de conservare şi restaurare”. BCMI, 2005, “In memoriam Vasile Drăguţ”.

92. OPREANU, Mihai. „Basarabi Rupestrian Ensemble”. Lucrările Simpozionului European Symposium on Renewable Energies in European Universities of Architecture. Bucureşti: UAUIM, Oct. 2007.

93. PEDREGAL, Pierre Diaz. Monuments historiques: la question du climat – Les monuments historiques échappent-ils aux lois de la physique?. Saint-Flour: INP, sept. 2006.

94. SZABO, Balint. Compatibilitatea intervenţiei legate de mediul construit, Documentele simpozionului Tuşnad 2003, Cluj-Napoc: Utilitas, 2004.

95. TEODORU, Horia. „Biserica schitului Mărculeşti-Flămânda din Câmpulung-Muscel, studiu arhitectonic”. BCMI nr. 113-114, iulie-octombrie 1942.

90

PROIECTE MĂNCIULESCU, Ştefan, ACMH, Franţa, proiecte de restaurare pentru :

• Biserica din BRIOUDE, Haute-Loire • Biserica din RETOURNAC, Haute-Loire • Biserica din CUREMONTE, Correze • Catedrala din Le Puy en Vélay, Haute-Loire • Capela Saint Michel d’Aiguilhe, Le Puy en Vélay, Haute-Loire

PROIECTE PROPRII : • Un teatru de primire pentru turnee (premiul întâi al OISTT la Stockholm -

1983)25 • Un muzeu de arhitectură (menţiune la Gand-1983)1 • Un muzeu de sculptură Tokyo, Glass House Competiton 19831 • Un turn de sticlă (A Glass Tower) Tokyo, Glass House Competiton 1987 • Ansamblul fostei mănăstiri din Plăviceni, judeţul Teleorman în curs de

realizare. • Mănăstirea Plătăreşti, judeţul Călăraşi (realizat; nominalizare la expoziţia

UNRMI Uniunea Naţională a Restauratorilor de Monumente Istorice 1996). • Mănăstirea Floreşti, judeţul Vaslui (în curs de realizare; premiu ARHITEXT-

DESIGN 1993 şi nominalizare la expoziţia UNRMI 1996) • Mănăstirea Berislăveşti, judeţul Vâlcea, în curs de realizare. • Restaurarea ansamblului rupestru Basarabi, judeţul Constanţa, proiect şi

realizare în curs, 1999, lucrări de intervenţie de urgenţă în curs, 1998 2007. • Restaurarea ansamblului bisericii fortificate din Moşna, judeţul Sibiu, proiect şi

realizare în curs, 1998 2007. • Restaurarea faţadelor edificiului Universităţii Bucureşti, 1997-98, în curs de

realizare. • Restaurarea "Palatului Şcoalei Superioare de Arhitectură" sediul UAUIM, aripa

veche, faza studiu, 1996 şi proiect tehnic pentru faţada principală 1998, în curs de realizare.

• Ansamblul Curtea Veche din Bucureşti, Studiu de Fezabilitate, 2005 • Farmacia "Ţinc" din Galaţi, realizat • Biserica din Verneşti Buzău, realizat • Biserica din Saint-Phal, Aube, Franţa (pentru agenţia J-M Musso ACMH,

Paris) – realizat (menţiune la Bienala de Arhitectură, Bucureşti, 1993). • Restaurare de parament la Catedrala din Troyes, Aube, Franţa (pentru

agenţia J-M Muss, ACMH, Paris 1992; realizat). • "Reduta" din Braşov restaurare şi refuncţionalizare, 1994 (cu prof. dr. arh.

Marius Smigelschi)

25) Împreună cu arhitecţii Ruxandra CLIT-SARBULESCU, Alice HENRY, Ştefan MÅNCIULESCU, Rodica TURICU-CRIŞAN

91

• în colaborare (sub îndrumarea arhitecţilor Paul Emil Miclescu şi Sandu Miclescu) între anii 1978-90: Bisericile Slobozia şi Flămânda din Bucureşti, Mogoşoaia, Stănceşti, judeţul Prahova, Sf. Filofteia şi Eroilor din Buzău, Năeni, judeţul Buzău, Popeşti şi Urecheşti din judeţul Vrancea, Hiereşti, judeţul Giurgiu, Domnească şi Săpunaru din Focsani, Turbaţi şi Săftica, judeţul Ilfov, Verbila şi Sărăteanca, judeţul Prahova, Soveja, Fitioneşti şi Lespezi, judeţul Vrancea, Tetcoi, judetul Arges şi Dăeşti, judeţul Vâlcea;

• studii pentru: fosta casă Luigi Cazzavillan, fosta casă Grigore Cerkez, fostul imobil vechi al Bibliotecii Academiei, cinematograful "Capitol"; biserica şi mănăstirea Plumbuita, din Bucureşti; bisericile din Cătina şi Valea Cătinii, judeţul Buzău; Muzeul memorial Ştefan Luchian din Stefăneşti, judeţul Botoşani; Rezervaţia arheologică Târgşorul Vechi, judeţul Prahova; construcţii din centrul istoric demolat din Bucureşti

STUDII ŞI PROIECTE DE ARHITECTURĂ BIO-CLIMATICĂ ŞI ECOLOGICĂ

• serie de studii şi proiecte de arhitectură energo-eficientă, bio-climatică, ecologică; trei construcţii experimentale realizate, in anii 1978-88;

• PLEA 86, proiect de concurs, Pecs, Ungaria; • studiu pentru evaluarea factorului de formă în eficienta energetică a

construcţiilor, în colaborare cu Universitatea Tehnică de Construcţii, prof. dr. ing. Horia Asanache, 1996-98.

92

SURSELE IMAGINILOR Imaginile pentru care nu există menţiuni în această listă aparţin autorului. Cele cu menţiunea “red.”, urmată de nume, sunt redactate de persoanele

menţionate, pe baza informaţiilor autorului. Următoarele imagini provin din sursele menţionate mai jos:

PLANŞA 1, a, http://www.gorden.us/images/Ise1.gif; PLANŞA 1, b, www.pitt.edu/~asian/week-4/week-4.html; PLANŞA 1, c , www.geocities.com/mokuraibozu/garden_timeline.html PLANŞA 1, d, members.tripod.com/reentravelpics/philadelphia.htm PLANŞA 1, e ww.nps.gov/archeology/sites/npSites/franklinCourt.htm PLANŞA 3 : red. arh. Radu Pană, arh. Oana Măciucă PLANŞA 5 : red. stud. arh. Alexandru Gîrjoaba PLANŞA 6 b,c,d, 36, : arh. Silviu Gogulescu PLANŞELE 8 d,e, 9 d : red. stud. arh. Tiberiu Tudor PLANŞA 9 c, 11 d,e,f : MOUTON, Benjamin. Stéréotomie, Cours de Chaillot,

CESHCMA, Paris 1998. PLANŞELE 14 e, f, 17 a, b, 19, : arh. Ana Botez PLANŞELE 20 b, 32 a : stud. arh. Cristian Alexandru Neagu PLANŞA 23, a, b, c : COSTESCU, Arhitect Em., „Restaurarea bisericii Mihai Vodă

din Bucureşti”. BCMI, anul XXXVI, 1943, pag. 72, 57, 67 PLANŞA 37: red. stud. arh. Memet Adnan PLANŞA 40, a, b : GHIKA BUDEŞTI, Nicolae. Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi în

Oltenia, în BCMI, fasciculele 87-90/1936, (partea a patra) PLANŞA 42 : atelier-şcoală franco-român, UAUIM-CESHCMA 1998-99 PLANŞA 45 a : autor necunoscut, fotografie în colecţia autorului PLANŞA 50 c : ing. Dumitru Bahamat PLANŞA 56 a, b, d, e, f : arh. Virgil Apostol PLANŞA 56 b : Seymour Z. LEWIN, The Mechanism of Masonry Decay Through

Crystallisation, în PRICE, C. A.. Stone Conservation, An Overview of Current Research, The Getty Conservation Institute, Santa Monica, CA, 1996

PLANŞELE 65, 66, 67 : Jean-Michel Musso, ACMH, Mihai Opreanu PLANŞELE 68 - 73: Ştefan Mănciulescu, ACMH PLANŞA 96 : Cătălin Ştefănescu PLANŞA 98 a, c : IONESCU, Grigore. Istoria arhitecturii în România, (vol. 2) Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1965 PLANŞA 99 : releveu de arh. Radu Pană şi colectiv PLANŞA 100 a-f : Dorin Dănilă, sculptor PLANŞA 104 : releveu de arh. Radu Pană şi colectiv PLANŞA 107 a,stânga, şi c, stânga : arhiva INMI PLANŞELE 110-112 : red. stud. arh. Ştefan Cristescu şi Raluca Oprea

93

COLABORATORI LA PROIECTE ŞI LUCRĂRI Proiectele proprii prezentate in lucrare sunt rezultatul colaborării cu un mare

număr de colegi şi studenţi. Menţionez aici pe profesorii mei, arh. Sandu Miclescu, şi dr. arh. Marius

Smigelschi, şi apoi pe colegii : conf. dr. arh. Anca Hanna Derer, conf. dr. arh. Liviu Gligor, dr. arh. Radu Pană, drd. arh. Silviu Gogulescu, conf. dr. arh. Gabriel Negoescu, arhitecţii Tana Lascu, Cristina Pană, Antonia Cîrciumărescu, Oana Măciucă, Codina Duşoiu, Ana Botez, Ana Maria Labo.

Vreau să adresez un gând regretatului Jean-Michel Musso, ACMH, cu care

am lucrat ca stagiar în 1991-93, beneficiind de o bursa a statului francez. Din motive de spaţiu, nu pot da aici numele tuturor colaboratorilor la aceste

proiecte, desfăşurate pe parcursul a peste 20 de ani. Le mulţumesc tuturor pe această cale.

O menţiune specială trebuie să fac pentru oamenii deosebiţi cu care am lucrat

pe şantierele de restaurare, în special ing. Dumitru Bahamat din Galati, Vasile Bârlea din Sighetul Marmatiei, ing. Lucian Mihu din Sibiu, Ion Preoteasa din Galati, Ioan Mihu din Sibiu, Vasile Mihu din Sighet,impreuna cu echipele lor, dar şi mulţi alţii, ale căror nume nu le pot da aici, din lipsă de spaţiu. Le mulţumesc şi lor şi consider un noroc faptul că am lucrat, şi sper că vom mai lucra o vreme împreună.

94

ABREVIERI

AEERPA: Association Européenne des Entreprises de Restauration du Patrimoine Architectural

ACMH : Architecte en Chef des Monuments Historiques ARIADNE: Advanced Research Initiation Assisting and Developing Networks in

Europe ARCCHIP: Advanced Research Centre for Cultural Heritage Interdisciplinary

Projects BCMI: Buletinul Comisiuniii Monumentelor Istorice, seria veche, ante 1948; Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, serie nouă, din 1990 CCPEC: Centrul de Cercetare, Proiectare, Expertiza si Consulting al UAUIM CESHCMA: Centre d'Études Supérieures d'Histoire et de Conservation des

Monuments Anciens: École de Chaillot (Şcoala de la Chaillot) CMI: Comisiunea Monumentelor Istorice CNMI: Comisia Naţionala a Monumentelor Istorice DMI: Direcţia Monumentelor Istorice INMI: Institutul Naţional al Monumentelor istorice MC: Ministerul Culturii MCC: Ministerul Culturii si Cultelor IAIM: Institutul de Arhitectură “ION MINCU:, Bucureşti INOE: Institutul Naţional pentru OptoElectronică SCUPAD: Salzburg Congress for Urban Planning And Development UAUIM: Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “ION MINCU:, Bucureşti

95

Aceasta lucrare nu ar fi putut ajunge sa existe fara profesorii mei, arhitectii

Sandu Miclescu si Mario Smigelschi.

Un gand din inima pentru cel care a fost arhitectul Paul Emil Miclescu, alaturi

de care am avut norocul sa lucrez si sa-l ascult mai bine de zece ani.

Nu in ultimul rand, ci doar in ordine cronologica a desfasurarii faptelor,

arhitectul Cristian Alexandru Neagu a fost alaturi de mine in ultimii doi sau trei ani, si

a facut mult pentru redactarea imaginilor din intreaga lucrare.

Multumesc in mod special colegei ing. Elena Dinu, redactor-sef al Editurii

Universitare ION MINCU pentru ajutorul esential in redactarea acestei lucrari.

Neajunsurile sunt ale autorului, care spera ca lucrarea sa se bucure de un

oarecare interes din partea colegilor si studentilor, si sa reprezinte un subiect de

dialog.

96

COMENTARII (coperta a 4-a)

Autorul, referindu-se la “SUPRAFEŢE ARHITECTURALE”, subliniază că

acestea reprezintă suportul fizic al “imaginii obiectului de arhitectură”, şi face un apel

la “conservarea echilibrului în mediu”, referindu-se atât la mediul fizic cât şi la cel

informaţional, cultural. În consecinţă păstrarea integrităţii clădirii presupune şi

păstrarea în timp a calităţii imaginii.

Prof. dr. arh. Marius Smigelschi, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “ION

MINCU”

De ce şi de când începe degradarea materialelor, sunt două din întrebările

iniţiale la care este esenţial sa găseasca răspuns profesionistul restaurator căruia i

se cere să readucă la viaţă un monument.

Printr-o analiză minuţioasă şi o operaţie, pe care am putea-o denumi prin

analogie, de disecţie chirurgicală, autorul pune pe masa restauratorului un preţios

instrument de lucru, de care acesta din urmă nu se va mai putea lipsi.

Pe de altă parte, participarea la multele discuţii, avute cu dascălii nostri,

Ştefan Balş, Gil Antonescu şi P.E.Miclescu se poate să-i fi indus autorului

convingerea ponderii decisive a valorii emoţionale în aprecierea construcţiilor noastre

istorice, lipsite de copleşitoarea răceală a monumentalităţii, dar desăvârşit adaptate

cadrului natural cât şi omului trăitor pe locurile neliniştitei istorii a ţării.”

Arh. Sandu Miclescu, fost profesor la Institutul de Arhitectură “ION MINCU”

Modul de abordare a subiectului este dublu, pe de o parte cel ecologic, pe de

altă parte cel al arhitectului “practician”, cu indelungată experienţă de şantier şi

contact direct şi continuu cu monumentul de arhitectură. Atitudinea ecologică este

împartăşită deja de mai multă vreme de conservatorii de monumente nu numai din

Germania, ci şi la nivel ICOMOS. Însă lucrările deanaliză şi reflexie, bazate pe

experienţa practică de şantier, au fost, sunt şi probabil vor rămâne şi în viitor o mare

raritate peste tot în lume. Subliniez convingerea mea că prezenta lucrare este de

mare pondere pentru dezvoltarea atitudinii moderne faţă de conservarea

monumentelor istorice în Romania.

Dr. Christoph Machat, istoric de artă, Germania, preşedintele de onoare al

Comitetului Internaţional pentru Arhitectură Vernaculară al ICOMOS

97

Calitatea ecologică a răspunsului tehnic la intervenţii in urma degradării

edificiilor este dată de excelenţa răspunsului. Această lucrare este o contribuţie cu

adevărat originaă[, umplând o lacună în categoria cărţilor tehnice de restaurare.

Puţine sunt lucrările scrise de restauratori cu experienţ[, de tipul sintezei postume a

lui Yves-Marie Froidevaux, profesorul carismatic al :colli din Chaillot. Nici Viollet-le-

Duc, nici Ştefan Balş nu au lăsat in urma lor tratate practice de restaurare.

Ştefan M ănciulescu, arhitect şef al monumentelor istorice în Franţa, profesor

asociat la Ecole de Chaillot ( Ecole de Hautes Etudes de Conservation et de

Restauration des Monuments Anciens), Paris

Mihai Opreanu este arhitect, doctor în arhitectură, conferenţiar univ. la

Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “ION MINCU” din Bucureşti, Catedra de

Ştiinte Tehnice. Predă cursuri şi îndrumă proiecte în domeniile: fizică arhitecturală,

tehnică de restaurare a monumentelor de arhitectură şi arhitectură ecologică. În

paralel, face studii, proiecte şi urmărire de şantiere de restaurare.

Este expert în restaurarea monumentelor de arhitectură, atestat de Ministerul

Culturii şi înscris în Registrul Naţional al Restauratorilor de Monumente Istorice.