Scoala Postliceala Sanitara "Grigore Ghica Voda" Iasi

Str. Nicolae Bălcescu, nr. 19, cod 700117, Telefon/Fax: 0232/219516

grigore.ghica.voda@scoalasanitara-iasi.ro

SUPORT DE CURS

(Numai pentru uz intern)

SOCIOLOGIE, POLITICI SOCIALE SI DE SANATATE

ANUL I ASISTENT MEDICAL GENERALIST

Prof. SPIRIDON VASILICA

2014- 2015

SOCIOLOGIE, POLITICI SOCIALE SI DE SANATATE

I. 1. PROBLEMTICA SOCIOLOGIEI

1.Definirea sociologiei

Într-un sens foarte general, termenul de sociologie este folosit pentru a desemna ştiinţa socialului.

Termenul de sociologie provine din îmbinarea a două cuvinte, unul latin „socius” ce înseamnă social şi altul

ce provine din limba greacă „logos” cu semnificaţia – ştiinţă; ca urmare putem considera că sociologia este o ştiinţă

despre social, despre societate.

De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri în funcţie de nivelul de cunoaştere şi de

explicare a socialului.

Filozoful pozitivist francez – Auguste Compte a folosit pentru prima dată termenul de „sociologie” într-un

studiu intitulat: „Course de philosophie positive”, publicat în anul 1838. În lucrarea respectivă a definit conceptul

de „sociologie” ca fiind o „ştiinţă a societăţii”.

Max Weber a apreciat sociologia drept ştiinţa care studiază acţiunea socială.

George Gurtvich a considerat că „sociologia este ştiinţa fenomenelor sociale totale, care are drept obiect

studiul global al relaţiilor sociale, societatea ca integralitate de raporturi”.

Dimitrie Gusti a definit sociologia ca fiind „ştiinţa realităţilor sociale”. În concepţia lui Petre Andrei

„sociologia studiază în mod obiectiv, în primul rând, existenţa socială sub aspectul ei static-structural, şi apoi sub

aspectul dinamic - funcţional al ei, arătând fazele şi tipurile sociale realizate”.

Pentru Traian Herseni „sociologia este ştiinţa societăţilor omeneşti, este o disciplină ce se ocupă cu studiul

vieţii sociale, al fenomenelor de comunicare umană, de convieţuire socială”.

Dicţionarul „Le Petit Larousse” defineşte sociologia ca fiind disciplina care „studiază ştiinţific societăţile

omeneşti şi faptele sociale”.

Cătălin Zamfirescu şi Lazăr Vlăsceanu în „Dicţionarul de sociologie” consideră că „sociologia este o ştiinţă

despre societate”.

Din succinta trecere în revistă a diferitelor definiţii date sociologiei se desprind elementele fundamentale

privitoare la specificitatea sa ca disciplină ştiinţifică.

Rezultă din definiţiile date că sociologia, ca ştiinţă, dispune de un obiect propriu de cunoaştere şi anume

societatea. Numai că societatea este obiect de studiu nu doar al sociologiei , ci şi al multor alte ştiinţe sociale. Se

naşte în mod firesc întrebarea ce anume conferă specificitate sociologiei? Se consideră că ceea ce deosebeşte

sociologia, în principal de toate celelalte ştiinţe sociale este perspectiva de abordare a obiectului de cercetare

comun, respectiv societatea. Sociologia este ştiinţa care abordează societatea ca totalitate, ca întreg, studiind

ansamblul faptelor, fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale.

Sociologia se manifestă atât ca ştiinţă a socialului, ca formă generală de existenţă a vieţii umane, cât şi ca

ştiinţă a societăţii globale, a organizării şi dinamicii sale, a subsistemelor din care se compune societatea globală şi

a relaţiilor lor atât cu sistemul social-global, cât şi cu celelalte subsisteme ale acestuia. Din această perspectivă se

desprind trei paliere ale sociologiei:

- teoria generală a socialului.

- teorie a societăţii globale

- teorii ale diferitelor subsisteme ale societăţii globale.

Un astfel de mod de manifestare arată că sociologia permite observarea şi reflectarea asupra vieţii sociale,

descoperirea disfuncţionalităţilor şi crizelor sociale de la nivelul individului şi comunităţilor umane de posibilitatea

de a găsi soluţii la problemele cu care se confruntă societatea.

2. Obiectul de studiu a sociologiei

Sociologia este o ramura a ştiinţelor sociale relativ recentă, a cărei recunoaştere oficială şi instituţionalizare

s-a făcut la cumpăna secolelor XIX şi XX. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,

revoluţia industrială a produs prin industrializare, profesionalizare şi raţionalitate ştiinţifică şi economică schimbări

sociale fără precedent, concretizate atât în apariţia unor fenomene sociale total necunoscute, precum migraţia

aglomerarea, înstrăinarea şi depersonalizarea, cât şi în intensificarea şi extinderea la nivel de societate a

fenomenelor sociale cunoscute, precum sărăcia, exploatarea, devianţa, prostituţia, divorţialitatea, naşterile ilegitime,

criminalitatea şi sinuciderea. Schimbările produse au avut consecinţe profunde asupra funcţionalităţii societăţii şi a

vieţii indivizilor, situaţie ce a impus nevoia cunoaşterii ştiinţifice - prin observaţie, descriere, explicaţie şi predicţie

- atât a fenomenelor respective, cât şi a structurilor, instituţiilor şi grupurilor sociale care le-au determinat. Astfel a

început să se constituie ştiinţa despre societate, a sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare strâns legată de schimbările

social-economice profunde petrecute în societatea europeană, fiind un reflex teoretic al acestora şi o încercare de

răspuns la problemele ridicate de aceste schimbări.

Auguste Comte (1798-1857) a conceput studierea societăţii dintr-o dublă perspectivă: una statică, ca factor

constitutiv şi de stabilitate şi una dinamică, ca factor de progres şi de schimbare. Interpretarea dată de Comte

faptelor sociale a exprimat mai mult o intenţie epistemologică (teoria cunoaşterii ştiinţifice – epistemologia) în

efortul său de a evidenţia ansamblul legilor fundamentale care guvernează în social.

Emile Durkheim (1858-1917) a desemnat un obiect de cercetare precis al sociologiei şi anume „faptele

sociale”. În studiul „Regulile metodei sociologice” (1894) el a emis o formulă celebră: faptele sociale trebuie să fie

tratate „ca lucruri” având un interes intrisec, autonom. Conform acestei înţelegeri societatea este un complex de

fapte sociale. Nici una din aceste fapte sociale nu este întâmplătoare şi nu poate fi explicată de sine stătător. Orice

fapt social pentru a putea fi înţeles trebuie raportat la totul în care se naşte şi privit paralel cu celelalte părţi

componente (fapte sociale) ale acestui tot.

Max Weber (1864 – 1920)

Născut la Erfurt, face studii de drept, economie, istorie şi filosofie, după care activează ca profesor la

Freiburg, Heidelberg şi Munchen. În lucrările sale abordează trei teme majore:

- natura dominaţiei

- caracteristicile raţionalităţii

- raporturile dintre idei şi interesele materiale (ideile religioase şi activitatea economică).

În definirea sociologiei, Weber va pleca de la distincţia dintre judecăţile de valoare şi judecăţile de raportare

la valori. Primele nu intră în corpul ştiinţei, în timp ce celelalte servesc la selecţia şi ierarhizarea faptelor sociale

devenite subiect al ştiinţei. A doua etapă a metodei propuse de Weber constă în explicaţia cauzală a faptelor sociale,

care trebuie să fie universal valabilă. La acest nivel, cercetătorul trebuie să se supună principiului neutralităţii

axiologice, trebuind să dea dovadă de obiectivitate, verificabilitate independenţă şi consistenţă logică.

În viziunea lui Weber, sociologia este o ştiinţă care îşi propune să înţeleagă prin interpretare activitatea

socială şi prin aceasta să explice cauzal desfăşurarea şi efectele activităţii sociale. Astfel, sociologia este o ştiinţă

comprehensivă şi explicativă a faptelor sociale. Ea are obligaţia înţelegerii acestor fapte şi apoi a explicării lor prin

interpretare. Sarcina sociologiei este de a reduce formele cooperării umane la o activitate comprehensibilă.

Talcott Parsons (1902 – 1979)

Născut în Colorado Springs, urmează cursurile unor prestigiose universităţi americane şi europene, după

care va activa ca profesor la Universitatea Harvard. Este principalul reprezentant al structuralismului funcţionalist

din sociologia americană, în viziunea sa, sistemul social constând dintr-o pluritate de actori individuali incluşi într-

un proces de interacţiune şi motivaţi de obţinerea unor satisfacţii optime. El a introdus şi conceptele de rol şi status

social, statusul reprezentând poziţia individului în cadrul sistemului social, în timp ce rolul defineşte latura

dinamică a acestuia, activarea sa în viaţa socială. Astfel, acţiunea umană este modelată de norme, valori şi

simboluri sociale care delimitează comportamentul adecvat şi permis al actorilor implicaţi în viaţa socială.

Conform lui Parsons, sistemul social se confruntă cu nevoia de integrare socială a indivizilor şi menţinerea

echilibrului funcţional, în acest scop reliefând patru funcţii: funcţia de intergrare, de adaptare, de atingere a

scopului şi de păstrare a structurilor sociale şi atenuare a tensiunilor. Echilibrul funcţional poate fi păstrat prin

socializarea valorilor şi prin controlul social asupra indivizilor.

Aceşti gânditori au mari merite în efortul făcut pentru:

1. a se preciza cu claritate obiectul specific de studiu

2. a se preciza raporturile cu alte discipline

3. elaborarea unui sistem conceptual şi a unei metodologii de investigaţie proprii sociologiei.

Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii şi stabilităţii ei. Studiul realităţilor

sociale arată că anumite procese, instituţii şi fenomene sociale precum: familia, stratificarea socială, raporturile

dintre componentele societăţii, mecanismele de funcţionare a societăţii au devenit obiect al unor anumite discipline

ştiinţifice numai după constituirea sociologiei ca ştiinţă, ex.: sociologia familiei, sociologia comportamentului

deviant, sociologia copilului, sociologia rurală, sociologia puterii etc.

În mod concret obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor

interumane din cadrul acestora, precum şi comportamentul uman în interiorul grupurilor şi comunităţilor umane.

Drept urmare în cadrul cursului se vor studia probleme referitoare la acţiunea socială, structura socială,

grupurile sociale, organizaţia, socializarea, grupurile de vârstă, genul social, relaţiile interetnice, rasiale şi naţionale,

familie, religie, devianţă, cultură etc.

Întrucât obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de mare diversitate şi complexitate, s-a conturat

prin diferenţierea şi aprofundarea investigaţiei ştiinţifice, un sistem de discipline sociologice. Numărul acestor

discipline sociologice se apropie de 100, dintre care enumerăm: sociologia culturii, sociologia politică, sociologia

civilizaţiilor, sociologia economică, sociologia cunoaşterii, sociologia familiei, sociologia devianţei, sociologia

comunităţilor, sociologia morală, sociologia juridică, sociologia limbii, sociologia artei, sociologia literaturii,

sociologia educaţiei, sociologia muncii etc. Numărul impresionant al ramurilor sociologiei scoate în relief două

aspecte importante privitoare la statutul acesteia ca ştiinţă. Un prim aspect are în vedere procesul de delimitare

continuu, tot mai precis şi nuanţat al obiectului de studiu al sociologiei. Celălalt aspect pune în evidenţă capacitatea

sociologiei de a evolua ca ştiinţă a socialului, de a se adapta la condiţiile sociale concrete şi de a încerca să

răspundă provocărilor agenţilor sociali şi cerinţelor realităţii sociale.

3. Funcţiile sociologiei

Sociologia, ca ştiinţă teoretică având deopotrivă o finalitate cognitivă şi una practică are o serie de funcţii:

Funcţia expozitivă sau descriptivă – se concretizează într-o acumulare de date, fapte şi informaţii

suficiente şi relevante pentru respectiva realitate. Pentru a fi îndeplinită această funcţie, sociologia trebuie să

îndeplinească o serie de condiţii:

- de completitudine – adică de luare în consideraţie a tuturor datelor şi faptelor necesare pentru a testa valoarea de

adevăr a ipotezelor utilizate.

- evitarea selectării arbitrare, strict subiective datelor şi faptelor analizate.

- maxima obiectivitate faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte având idei preconcepute despre acestea; datele,

faptele, fenomenele trebuie analizate aşa cum sem prezintă ele).

Funcţia explicativă – permite sociologiei să înţeleagă realitatea socială, să identifice mecanismele intime

de funcţionare şi schimbare a realităţii sociale , de producere şi derulare a faptelor, a fenomenelor sociale, a vieţii

sociale în general, să desprindă determinările multiple ce se manifestă la nivelul realităţii sociale şi îndeosebi,

relaţiile cauzale între variabilele realităţii sociale. Prin îndeplinirea acestei funcţii, sociologia poate elabora

generalizări teoretice de diferite grade, poate dezvolta teorii explicative, poate construi diferite paradigme.

Funcţia predictivă, prognotică sau previzională: - prin intermediul căreia sociologia cercetează atent şi

aprofundat realităţile sociale prezente pentru a identifica direcţiile cele mai probabile de evoluţie ulterioară a

societăţii. Studiind trecutul şi prezentul, sociologia poate identifica şi proiecta tendinţele probabile de evoluţie

ulterioară a societăţii.

Funcţia critică – presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la descrierea şi explicarea societăţii

aşa cum este la un moment dat şi la descrierea tendinţelor probabile de evoluţie ulterioară, ci să încerce să arate

cum ar trebui să fie această realitate socială. Pentru a reuşi acest lucru sociologia trebuie să compare realitatea

socială aşa cum se prezintă ea la un moment dat, cu un model normativ al realităţii sociale. În esenţă, o asemenea

analiză comparativă se reduce la încercarea de surprindere a nemulţumirilor, disfuncţionalităţilor existente la

nivelul realităţii investigate, la realizarea a ceea ce împiedică funcţionarea şi dezvoltarea normală, firească a

societăţii în ansamblul său, a unor unităţi sau grupuri sociale specifice (deficienţe de organizare, conducere,

structurare, deficienţe predominant subiective posibil de remediat). Pentru ca analiza să fie critică ea trebuie să

respecte două condiţii:

a) să fie întemeiată – adică să se bazeze pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a realităţii sociale.

b) să fie constructivă – analiza disfuncţionalităţilor să fie reală şi corectă având ca scop perfecţionarea

realităţii sociale.

Sociologia este o ştiinţă critică, declarat anti apologetică, negarea sau ignorarea disfuncţionalităţilor este

contraproductivă. Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe o certă utilitate socială, dar o poate face, în

acelaşi timp, relativ incomodă pentru unii factori aflaţi în posturi de decizi sau de conducere, purtând

responsabilitatea modului de derulare a vieţii sociale atât la nivel macrosocial cât şi la nivel microsocial.

Funcţia practic - operaţională - prin intermediul căreia sociologia îţi propune să identifice modalităţile

prin care se pot înlătura disfuncţionalităţile, dereglările, neajunsurile constatate în vederea modelării realităţii

sociale la un nivel cât mai apropiat de modelul normativ stabilit. Pentru realizarea acestui deziderat, sociologia

trebuie să ţină cont de următoarele:

- a) - soluţiile propuse trebuie să fie rezultatul unei analize atente atât a realităţii sociale prezente cât şi a

efectelor posibile ale aplicării acestor soluţii asupra realităţii sociale.

b) - soluţiile propuse să fie realiste.

c) – să fie oferite un set de soluţii bine fundamentate şi argumentate realist şi raţionat, set de soluţii din care

decidentul să aleagă varianta optimă.

d) sociologul să acorde asistenţă tehnică la implementarea soluţiei alese, să urmărească efectele acesteia

I .2. NOTIUNI DE ANTROPOLOGIE

Antropologia – este ştiinţa care studiază omul ca individ, grup şi specie din perspectiva biologică şi socială.

Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea omului.

Antropologia culturală studiază comportamentul uman în contextul normelor şi valorilor recunoscute de

societate la un moment dat.

Între sociologie şi antropologia culturală sunt mici diferenţe: prima studiază societăţile contemporane în timp ce a

doua studiază societăţile arhaice.

NATURA UMANA DIN PERSPECTIVA RELIGIOASA, NATURALISTA, SOCIALA

1. Conceptul de religie:

Se referă la acele moduri de gândire, sentimente şi acţiuni care au legătură cu supranaturalul. După E.

Durkheim, credinţele ăi practicile religioase sunt strâns legate de lucrurile sacre şi opuse profanului. Sacrul este

extraordinarul, misteriosul sau chiar pericolul potenţial, ceva care iese din cotidian sau din viaţa normală.

Rudolf Otto (în lucrarea „Sacrul”, editura Dacia, 1992, p.13), scrie: „Sacrul este înainte de toate o categorie

de interpretare şi evaluare a ce nu există ca atare, decât în domeniul religios….. Ea este o categorie complexă şi,

prin urmare, poartă în sine un element de un gen cu totul aparte, unul care se sustrage raţionalului… şi care

rămânând complet inaccesibil înţelegerii conceptuale… este un arreton, ceva inefabil”.

E. Kant – vorbeşte de voinţa sacră, voinţa care dintr-un impuls al datoriei se supune fără şovăire legii

morale; la fel se vorbeşte despre caracterul sacru al datoriei, al legii, avându-se de fapt în vedere necesitatea

practică şi caracterul ei de obligaţie general valabilă.

Mircea Eliade, în lucrarea „Sacrul şi profanul” aduce o perspectivă inedită asupra acestui concept. Sacrul

este o categorie a religiozităţii opusă profanului. „Sacrul este o categorie specifică unei existenţe religioase de tip

arhaic sau tradiţional, care relevă o anumită modalitate ontologică într-un spaţiu şi un timp, socotite esenţialmente

pure şi sfinte, aşa cum le relevă credinţa generalizată pentru începuturile lumii”. Spre deosebire de Otto care pune

accent pe iraţional, omul trăind „experienţa terifiantă şi iraţională” ce se bazează pe „sentimentul temerii

religioase” faţă de forţele supranaturale, Eliade analizează sacrul având în vedere Homo religuosus.

Acesta crede întotdeauna că există o realitate absolută, sacrul, care transcede lumea aceasta, dar care se

manifestă în ea şi, prin urmare, o sanctifică şi o face reală. El crede că lumea are o origine sacră şi că experienţa

umană îşi actualizează toate potenţialităţile în măsura în care este religioasă, adică participă la realitate.

Profanul este opus sacrului. Omul modern s-ar caracteriza, după Eliade, ca fiinţă ce se face pe sine însuşi şi

nu reuşeşte să se facă pe sine în întregime decât în măsura în care se desacralizează şi desacralizează lumea. Sacrul

este obstacolul, prin excelentă, în faţa libertăţii sale. Omul nu va deveni el însuşi decât în măsura în care va fi

demistificat radical. Omul modern este areligios, dar mai dispune încă de o întreagă mitologie camuflată şi de

numeroase ritualuri degradate.

Experienţa religioasă are loc în timp şi spaţiu. Spaţiul sacral se referă la primele forme ale sacralităţii lumii.

Hierofaniile relevă centre şi puncte fixe ale spaţiului sacralizat: locuri privilegiate, locuri sfinte, semne ale spaţiului.

Consacrarea unui loc se datorează credinţei în „repetarea cosmogoniei”.

Timpul sacru este un timp mitic repetabil şi recuperabil, dar etern în acelaşi timp. El este recuperabil în

rituri şi sărbători când se repetă ca în primele lui apariţii. Se regenerează prin repetarea lui în formele originale, prin

timpul festiv şi structura festivităţilor, prin mituri ca metode exemplare ce relevă istoria sacră a misterelor

cosmice, ca şi prin activitatea eroilor civilizatori. Sacrul şi profanul, arată Eliade, „constituie două modalităţi de a fi

în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei”.

Aşadar, religia diferă de alte aspecte ale vieţii sociale pentru că ea referă la un sistem de convingeri şi

credinţe care se referă la care nu este disponibil pentru observare.

Termenul de religie provine din limba latină – religio – teamă, scrupul, lealitate, superstiţie, pietate dar şi

teamă faţă de zei.

V. Kernbach (1995) arată că religia înseamnă credinţă religioasă, cult, sacralitate, ceremonie, jurământ, loc

sacru. Religia are sens şi de refugiu mistic în supranatural, printr-un sistem de credinţe în doctrina transcedentală;

încercarea omului de a cunoaşte în afara raţiunii forţele cosmice de care se simte dominat şi de a li se supune în

mod conştient.

Religia a apărut dintr-o serie de curente: animatism, animism, toteism, fetişism, demologie şi mitologie prin

care omul ar fi încercat să domine forţele ambientale şi să răspundă întrebărilor fundamentale despre viaţă şi

moarte, destin individual, fenomene din cer.

Religia este considerată ca un instrument de modelare spirituală a conştiinţei. Orice religie este un ecosistem

coerent de postulate care admit în cadrul cunoaşterii mistice, prin credinţă necondiţionată, existenţa şi forţa

autonomă şi totală a unei lumi supranaturale divine, creatoare şi diriguitoare a lumii vizibile şi invizibile reale al

cărei destin îl conduce prin legi prestabilite sau prin voinţă. Se afirmă în literatura de specialitate, de pildă

Kernbach, că încercările de a defini religia ca atare au fost împiedicate de o neclaritate semantică. De multe ori se

confundă religia cu mitologia, cu filozofia, cu superstiţia şi cu magia, toate aceste fiind, în diferite perioade, cadre

sau instrumente de constituire a religiei fără ca religia să se confunde cu ele.

J.G. Frazer a formulat o schemă de succesiune în evoluţia gândirii umane: magie-religie-ştiinţă, religia fiind

condiţionată de dezvoltarea superioară a inteligenţei, teză respinsă de alţi cercetători care consideră că în societăţile

primitive coexistă atât practicile magice şi actele religioase, cât şi elementele de ştiinţă empirică şi chiar în

societăţile moderne se menţin practici elementare de magie.

2. Alte concepte folosite în studiile despre religie:

a) Magia:

Este un sistem de ceremonii şi acţiuni determinate de credinţa în puterea magului de a acţiona asupra

realităţii obiective cu ajutorul unor forţe supranaturale şi prin mijloace oculte şi paranormale. Magia se bazează pe

credinţa în existenţa unor forţe în natură numite la unele popoare mana.

În credinţele melanisiene, mana este o forţă supranaturală, impersonală şi nediferenţiată constituind punctul

de plecare al primelor stadii religioase ale omenirii primitive: animatismul şi animismul.

Termenul a fost pus în circulaţie de către R. Codrington „relaţiile melanisienilor, în înţeles de credinţe,

constă în convingerea că pretutindeni acţionează o forţă supranaturală ţinând de domeniul invizibilului; practic ea

se traduce prin utilizarea unor mijloace de atragere a acestor forţe din partea solicitantului.

Magia este o practică prin care forţele supranaturale sunt invocate în sprijinul individului sau împotriva

acestuia. Magia primitivă are un raport direct cu anumite activităţi practice: vindecarea bolilor, relaţii de dragoste,

atragerea vânatului sau a peştelui, acţiuni militare, practici agresive (distrugerea duşmanului sau a individului

indezirabil prin străpungerea imaginii lui plastice sau prin arderea unui obiect ce îi aparţine); practicarea purificării

în al cărui ritual se include obligatoriu noţiunea de tabu, adică interzicerea atingerii unor obiecte, locuri sau fiinţe

considerate fie sacre fie necurate.

Magia este de două feluri:

- magia albă (obişnuită) – ale cărei procedee principale rezidă în forţa sonoră a rostirii: incantaţii, nume,

cuvinte magice fără sens – de exemplu abracadabra, blesteme) şi în forţa creatoare a imaginii, realitatea fiind

manevrată prin simbolurile reprezentării ei grafice.

- magia neagră – este procesul invocării demonilor în sprijinul săvârşirii actelor magice (unul din

procedeele curente ale magiei negre consta în scrierea numelui acestuia pe frunze de laur şi arderea acestora,

procedeu ce trebuia să aducă o nenorocire asupra purtătorului acelui nume.

J.G. Frazer – delimitează magia în magie teoretică (pretins ştiinţifică) ţi magia practică (pretins artă).

C. Lévi-Strauss consideră că deosebirea esenţială între magie şi ştiinţă constă în faptul că una postulează un

determinism global şi integral, pe când cealaltă operează prin diferenţierea nivelurilor dintre care numai unele

admit forme de determinism.

b) Superstiţia – este farsa credinţă despre necunoscut reprezentând sindromul complexului de inferioritate

în faza misterului. Superstiţia răstălmăceşte realitatea. Ea nu intră în lumea magiei dar foloseşte practici magice

elementare. Superstiţia poate fi considerată o infrareligie de uz individual. O regăsim în multe religii încă din

antichitate.

c) Varietatea credinţelor religioase:

Cercetătorii admit existenţa unei enorme varietăţi de credinţe religioase şi practici. Societăţile diferă în

modurile, tipurile de fiinţe supranaturale sau forţe în care cred şi caracterul acestei fiinţe. Diferă şi prin structura sau

caracterul acestor fiinţe, în ceea ce fac real fiinţele şi ce se întâmplă după moarte, precum şi în căile prin care

supranaturalul este conceput în interacţiunea cu oamenii.

3. Funcţiile religiei:

Într-un context social dat, religia îndeplineşte anumite funcţii:

a) Funcţia cognitivă – este conferită de rolul ei în cunoaşterea lumii. În principal, cunoaşterea realizată de

religie este antropomorfică, datorită explicaţiilor date existenţei prin trăsăturile fiinţei umane.

b) Funcţia acţională – este concretizată în virtutea ei de a oferi insului modalităţi de influenţare a forţelor

supranaturale.

c) Funcţia de diminuare a anxietăţii - este determinată de capacitatea religiei de a reduce spaima trăită de

om în faţa unor evenimente sau situaţii necontrolate de ei.

d) Funcţia socială: prin intermediul credinţelor, normelor şi cutumelor se implică în evenimentele cotidiene

din viaţa individului şi a societăţii.

- intervine în reglementarea relaţiilor dintre generaţii prin intermediul unor practici şi norme proprii.

Concomitent cu afirmarea credinţei într-o forţă divină, religia se implică, prin instituţiile ei în rezolvarea

unor probleme, uneori esenţiale, ale vieţii personale sau ale vieţii sociale.

- promovarea comportamentelor de viaţă sănătoase şi descurajarea unor practici negative. Religia

contribuie în cel puţin patru direcţii distincte privind configurarea comportamentului uman.

Implicarea religiei în internalizarea normelor cu privire la stilurile de viaţă personală şi de

conduită. Încălcarea acestor norme poate să ducă la vinovăţie.

În colectivităţile religioase se pot constitui grupuri de referinţă prin intermediul cărora se

încearcă implementarea unui mod de viaţă.

Nerespectarea standardelor unei comunităţi religioase este sancţionată.

Implicarea puternică în activităţile şi în grupurile religioase reduce oportunitatea de a participa la

alte activităţi. Toate aceste patru direcţii sunt de fapt mecanisme religioase de control social.

- implicarea grupurilor religioase în integrarea socială a individului: implicarea în viaţa credincioşilor,

cultivarea prieteniei, asistarea de către biserică a persoanelor cu nevoi speciale, participarea permanentă la

congregaţiile religioase, reprezintă modalităţi de formare, prin intermediul religiei, a comportamentului prosocial.

e) Funcţia de constituire şi conservare a identităţii etnice sau naţionale. Instituţiile religioase au fost primele

care s-au implicat şi au promovat idealul etnic sau naţional. Mişcările naţionale au găsit un sprijin real în credinţa

religioasă. În acelaşi context trebuie subliniat rolul bisericii în prezentarea unor tradiţii, în susţinerea, afirmare şi

promovarea unor valori culturale şi spirituale. Contribuţia bisericii la dezvoltarea culturii este fundamentală. Însăşi

civilizaţia modernă, paradoxal, în tendinţa ei spre secularizare, a fost dezvoltată din valori religioase şi cu sprijinul

bisericii.

4. Organizaţiile religioase:

Esprimarea credinţelor, normelor şi a ritualurilor au loc în cadrul unor structuri organizaţionale unde

oamenii se întâlnesc pentru a participa la activitatea unui cult, sau pentru a stabili relaţii cu persoane ce aparţin

acelui cult. Biserica este o organizaţie religioasă care tinde să includă cei mai mulţi membri ai societăţii. Are o

structură birocratică la fel cu orice altă instituţie. Apartenenţa la un cult sau altul derivă mai mult dintr-o legătură

prin naştere la un cult religios decât ca urmare a unei decizii conştiente. Bisericile sunt de regulă conservatoare în

ceea ce priveşte modul de organizare şi ierarhia din interiorul ei.

a) Biserica ortodoxă - îşi are baza în comunitatea credincioşilor ce fiinţează prin participarea la liturghie.

Ele sunt autocefale şi de aici deriva autonomia lor. Biserica ortodoxă este una sfântă, sobornicească şi apostolească

fiind alcătuită din totalitatea credincioşilor botezaţi, care se împărtăşesc din aceleaşi sfinte taine. Ea funcţionează

pe principiul succesiunii apostolice. În fruntea ierarhiei ecleziastice se află patriarhul. Toţi episcopii au aceeaşi

putere şi a căror reuniune determină structura sinodală. Biserica ortodoxă este structurată pe patriarhii, mitropolii,

arhiepiscopii, protoerii şi parohii. Viaţa călugărească este organizată în mănăstiri şi schituri. În cadrul bisericii

ortodoxe nu există ordine şi congregaţii religioase.

b) Biserica catolică – este comunitatea credincioşilor asociată cu comunitatea credinţei, a sacramentelor şi

fidelitatea faţă de Evanghelie. Ca şi biserica ortodoxă funcţionează pe principiul succesiunii apostolice. Episcopii

săi sunt consideraţi succesorii primului episcop al României, apostolul Petru. Şeful suprem al bisericii catolice, ales

pe viaţă, este Papa; el are puteri monarhice, iar acţiunile lui au puteri infailibile. Totodată el este şi şef de stat, al

cetăţii Vaticanului.

Conducerea administrativă a bisericii catolice este asigurată prin intermediul curiei alcătuită din 11

congregaţii cardinalice, 3 tribunale pontificale, oficiile curiei şi comisiile pontificale. Legătura dintre papă şi

dioceză este asigurată prin intermediul episcopilor reuniţi în jurul papei în cadrul consiliului ecumenic.

Comunitatea de bază a bisericii catolice este parohia, o subdiviziune teritorială a diocezei. Catolicismul cunoaşte

ordinele şi congregaţiile cu ierarhie şi legi proprii şi care depind direct de papă.

Bisericile şi confesiunile protestante au structuri ecleziastice care decurg din societatea în care funcţionează.

Astfel, sunt sisteme de organizare de tip episcopal, caracteristice bisericilor anglicane, bisericii lutheriene şi

metodiste, desprinse de anglicanism.

Sistemul prezbiterian sinodal este alcătuit dintr-o ierarhie de adunări şi consilii în care unitatea

fundamentală este parohia, administrată de un consiliu prezbiterian care alege pastorul, iar la nivel regional şi

naţional se aleg consistoriile constituite din pastori şi laici.

Un alt tip de organizare este cel de tip congeaţionist în care există doar nivelul local de structurate. Alianţa

reformată şi biserica baptistă sunt astfel organizate.

Cea mai mare extindere o cunoaşte anglicanismul, lutheranismul, calvinismul şi baptismul.

c) Biserica anglicană este condusă de o singură ierarhie. Deciziile conducerii bisericii trebuie să fie

confirmate în parlament şi ratificate de rege care este şeful suprem al bisericii. Trebuie reţinut că laicii se întrunesc

în adunări anuale la nivel naţional şi în conferinţe diocezane, dar fără să decidă în probleme de dogmă.

Anglicanismul funcţionează în Anglia şi în ţările foste colonii engleze.

d) Bisericile episcopale lutheriene şi metodiste – dispun de o ierarhie episcopală şi de o structură sinodală

în care sunt incluşi şi laicii. Lutheranismul fiinţează în Germania, în ţările scandinave, în ţările baltice, Elveţia şi în

alte ţări ale lumii.

Metodismul activează în S.U.A. şi în Canada, iar într-o mică răspândire în Marea Britanie şi în alte ţări ale

Europei centrale.

e) Biserica baptistă – se organizează pe principiul alegerii de către credincioşi ai bisericii şi separat de

structurile statului.

Există aşadar, o varietate de structuri în organizarea vieţii religioase creştine, aceasta ca urmare a evoluţiei

concepţiilor creştine de-a lungul timpului. Biserica romano-catolică are cea mai puternică ierarhie şi se manifestă

sub formă de organizare statală. Papa, conducător al statului Cetatea Vaticanului, apare ca reprezentant a lui

Dumnezeu. Biserica ortodoxă are o organizare mai flexibilă, deciziile importante aparţin Sfântului Sinod al fiecărei

biserici naţionale. Nu există un şef suprem al ortodoxiei. Celelalte tipuri de biserici de care pomenim reflectă modul

de organizare stabilit de doctrina religioasă, o organizare orientată spre comunitatea religioasă de bază, anume

parohia.

e) Denominarea

Este o gruparea religioasă care cuprinde un mare număr de credincioşi, dar niciodată nu ajunge să includă în

structurile ei majoritatea populaţiei unei ţări. Acceptă existenţa altor religii, normele şi valorile societăţii în care

fiinţează. Denominarea poate avea o biserică dintr-o ţară şi statut de denominare într-o altă ţară. De pildă,

catolicismul are statut ecleziastic în Italia şi Spania şi statut de denominare în România. Denominarea acordă

atenţie tuturor dimensiunilor vieţii credincioşilor, cu deosebire educaţiei religioase a tinerilor.

f) Cultele religioase

Reprezintă o grupare religioasă organizată pe principiul relaţiilor directe membrii lor în modalităţi care nu

ţin cont de întotdeauna de normele şi valorile societăţii în care fiinţează. Sunt culte religioase care se manifestă prin

acte de devianţă, iar membrii lor dovedesc o devoţiune fanatică. Preocupate în mică măsură de doctrină, cultele sunt

structurate în zone în care tradiţiile au un caracter nesemnificativ. De asemenea, ele apar în perioade de schimbare

socială. Deşi fiecare cult are reguli proprii şi sisteme de educaţie, multe dintre ele se bazează pe metoda

introspecţiei şi auto descoperirii. Cultele apar ca o alternativă la formele de viaţă spirituală derivate din civilizaţia

materială şi industrială, ele căutând să răspundă unor nevoi psihologice ale unor grupuri umane.

g) Sectele

Sunt comunităţi desprinse dintr-o religie, restrânse ca număr şi ca influenţă, opuse normelor şi valorilor

societăţii. Ele resping celelalte religii ca fiind false, iar societatea este judecată ca aparţinând forţelor răului. Aceste

forme de organizare a vieţii religioase caută să dea răspuns unor trebuinţe reale ale individului sau grupului,

speculând dificultăţile personale sau sociale. De regulă ele apar acolo unde nu funcţionează structurile sociale şi

unde biserica nu are o influenţă puternică.

Sectele funcţionează ca alternativă la biserică, adică la formele de organizare şi instituţionalizare religioasă.

Figura centrală o reprezintă preotul sau parohul. Sectele apar ca forme de perfecţionare a omului. Din această

poziţie ele promit salvarea în lumea de apoi a celor ce s-au impus prin puritate şi perfecţiune astfel că vor fi aleşi

să stea alături de Dumnezeu. Există peste 350 de secte care au putut fi inventariate.

Amintim câteva dintre sectele mai cunoscute:

Anabaptiste: Biserica Fraţilor, Biserica Fraţilor Uniţi după Evanghelie;

Mişcările de deşteptare: Adunarea fraţilor, Armata Salvării, Mişcarea Penticostală;

Milenariste: Adventiştii de ziua a şaptea, Martorii lui Iehova;

Mormonii, Vindecătorii etc.

Religia în România

Conform recensământului din anul 1992, cea mai mare parte a populaţiei ţării s-a declarat de religie

ortodoxă. Considerată în vechiul regat înainte de anul 1918) ca Biserică naţională, Biserica Ortodoxă Română şi-a

păstrat acelaşi statut şi în perioada interbelică, cel puţin în opinia publică, deşi Legea Cultelor din anul 1928 nu a

sancţionat această poziţie. Evoluţia societăţii româneşti a condus la creşterea numărului de ortodocşi, 87,6% din

populaţie fiind de religie ortodoxă. Un eveniment decisiv în afirmarea acestei ponderi a fost desfiinţarea cultului

greco-catolic în anul 1948 şi trecerea adepţilor acestui cult la religia ortodoxă.

Cultul greco-catolic a apărut ca urmare a unirii unei părţi a clerului ortodox din Transilvania cu Biserica

Romei, în contextul presiunilor exercitate de Curtea de la Viena. Din anul 1700, anul constituirii cultului greco-

catolic, acesta a cunoscut o istorie deosebit de complexă din care se desprinde contribuţia sa esenţială la afirmarea

idealului naţional românesc, la redeşteptarea conştiinţei naţionale a românilor, la crearea unor valori ale culturii

române. Recunoscută legal imediat după evenimentele din decembrie 1989, biserica greco-catolică caută să-şi

redobândească poziţia ei în societatea românească în cadrul unui context social complex.

Compararea situaţiei fiecărei religii în anul 1930 şi în anul 1992 relevă modificări importante cunoscute de

toate cultele. Cu excepţia bisericii ortodoxe nici o altă religie nu a cunoscut creşteri de adepţi.

Probabil după anul 1992 au apărut şi alte grupări religioase. Societatea românească actuală manifestă interes

pentru religie şi biserică, sondajele de opinie evidenţiază constant încrederea românilor în instituţia bisericii,

instituţie apreciată ca fundamentală în statul român.

I. 3. VIATA SOCIALA, RELATII INDIVID SOCIETATE, SOCIALIZARE, UMANIZARE

1. Conceptul de socializare

Socializare este un proces foarte complex, ce presupune multiple interacţiuni între individ, în calitate de

socializat şi societate, în calitate de socializator. Din perspectiva societăţii, socializarea este procesul de pătrundere

a noi indivizi într-un mod organizat de viaţă ţi într-o tradiţie culturală stabilită. Din perspectiva individului,

socializarea este un proces prin care animalul uman devine fiinţă umană şi dobândeşte un sine. Socializare începe

din copilărie, continuă de-a lungul vieţii oamenilor şi constă în învăţarea modului de viaţă din societatea şi din

grupurile din care face parte individul.

Prin procesul de socializare, societatea exercită o putere considerabilă asupra noilor membri pe care îi învaţă

cum ar trebui să se comporte. În formarea comportamentului intervin două influenţe puternice: ereditatea şi mediul

social. Adepţii influenţei „naturale” susţin: comportamentul uman este produsul eredităţii persoanei, ereditate cu

care este înzestrat la naştere şi care se află în afara controlului uman. Conform acestui punct de vedere multe dintre

caracteristicile, abilităţile şi trăsăturile de personalitate sunt dictate de „echipamentul” nostru biologic, de

inteligenţa înnăscută, de structura hormonală.

Cei care susţin prioritatea mediului social asupra eredităţii arată că fiinţa umană este adaptabilă şi flexibilă,

iar comportamentul său este determinat de învăţare şi de contactele sociale din cadrul lungului proces de

maturizare.

Filozoful John Locke susţine că fiinţa umană se naşte „tabula rasa”, fără nici o capacitate de înţelegere şi

cunoaştere. El afirmă că oamenii au puţine limite biologice impuse, iar comportamentul şi abilităţile sunt rezultatul

învăţării din cadrul procesului de socializare. Fără a diminua importanţa eredităţii, trebuie precizat că în viaţa

noastră şi, mai ales în primii ani de viaţă, contactul cu ceilalţi membri ai societăţii este vital.

Interacţiunea socială din această perioadă de viaţă este esenţială pentru dezvoltarea normală din punct de

vedere biologic, psihic şi social. Fără socializare, disponibilitatea omului de a folosi şi crea semne şi simboluri

rămâne nerealizată. Capacitatea omului de a învăţa este direct legată de capacitatea lui pentru limbaj. În calitatea sa

de vehicul pentru cunoştinţe şi atitudini, limbajul este factorul cheie în crearea societăţii umane. El face posibilă

depăşirea graniţelor limitate ale biologicului pur, comunicarea ideilor, interacţiunea simbolică de care depinde

societatea umană. Acest punct de vedere este puternic susţinut de studii efectuate asupra copiilor lipsiţi de

contactul uman. Contactele umane şi afecţiunea au rol deosebit în învăţarea comportamentului uman. Lipsa

acestora face ca un copil să nu poată învăţa elementele rudimentare ale comportamentului uman, dezvoltarea sa

fiind încetinită pentru totdeauna.

Socializarea poate fi definită ca un proces de comunicare interactivă a valorilor, normelor şi metodelor de

comportament specifice unui grup sau unei societăţi, desfăşurat în evoluţia individului pe parcursul întregii sale

vieţi. Socializarea este realizată în modalităţi diferite, de oameni diferiţi şi într-o varietate de contexte sociale.

Socializarea poate fi deliberată sau neintenţionată, formală sau informală. Socializarea poate fi făcută în beneficiul

celui ce urmează a fi socializat sau în beneficiul socializatorului; deci cele două interese pot fi compatibile sau

opuse. Ca urmare, socializarea poate decurge lin, proces în care credinţele, valorile şi normele societăţii sunt

internalizate de către individ în aşa mod încât aderenţa la acestea pare a fi din propria iniţiativă. Dar socializarea

poate fi aspră sau chiar brutală, cu reciprocă a coerciţiei şi conflictului, fiind marcată de discontinuităţi.

Fiinţa umană percepe influenţele mediului în raport cu modul propriu de gândire şi de acţiune. Ea are,

totodată disponibilitatea de a-şi structura comportamentul conform cerinţelor sociale. Procesul socializării îl

formează pe individ pentru stimuli sociali şi îi dezvoltă deprinderile şi conştiinţa asumării obligaţiilor sociale.

Transmiterea normelor, tradiţiilor, valorilor, concepţiilor sau a modurilor de viaţă de către grup sau de către

societate urmăreşte integrarea individului în structurile cu o conduită adecvată scopurilor sociale fundamentale,

adică asigurarea ordinii şi stabilităţii sociale.

Socializarea nu obligă pe indivizi la o asimilare mecanică a normelor şi valorilor, ci ea îi determină la o

readaptare continuă în funcţie de condiţiile specifice de diferenţiere socială. Individul este pregătit astfel ca fiinţă

socială cooperantă şi participantă. Prin socializare omul se „califică să fi om”. Prin socializare, insul devine

conştient de sine însuşi, devine o persoană capabilă de cunoaştere.

Aşadar, socializarea este procesul prin care individul deprinde, treptat, prin interacţiune cu alţi semeni şi

participare la viaţa socială, normele, valorile, gândirea şi cunoştinţele unei anumite culturi în care s-a născut.

Socializarea este un proces activ şi o formă de „programare culturală” a individului, materializată printr-o

serie de finalităţi de ordin psihic, social şi cultural.

Finalitatea psihică – constă în dezvoltarea, la copil, a trăsăturilor psihice constante prin care el percepe

sinele său, propria identitate în raport cu ceilalţi semeni.

Finalitatea socială – înseamnă formarea deprinderilor de exercitare corectă a status-urilor şi a rolurilor

sociale necesare în integrarea socială, ţinând cont de faptul că acestea se schimbă odată cu vârsta, condiţia socială,

profesia etc.

Finalitatea culturală – se referă la asimilarea simbolurilor, a limbajului şi a valorilor mediului de viaţă, a

unui model cultural.

În urma procesului de socializare, individul tinde să atingă, conştient sau nu, un anumit tip de personalitate

propriu societăţii în care trăieşte. De-a lungul timpului s-au impus diferite modele de personalitate: în Grecia

Kalokagathon, model care promova cultiva idealul armonizării virtuţilor morale cu frumuseţea fizică; în Roma

antică s-a impus Civis Romanus, ce însuma o sinteză a trăsăturilor civice; în lumea modernă capitalistă,self –made-

man-ul, omul care se realizează singur; iar socialismul a promovat modelul omului nou sau comunistuuil de omenie.

Socializarea se deosebeşte de alte procese psihologice prin care individul este integrat precum: invitaţia,

adaptarea, integrarea, culturală, procese ce se pot regăsi în cadrul socializării.

2. Tipuri de socializare şi agenţii socializării

Socializarea începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul întregii existenţe. În primii ani copilul

este introdus, prin intermediul limbajului, în elementele sociale de bază: norme, valori, credinţe etc. Dimensiunile

dobândite iniţial sunt completate cu elemente noi, care intervin pe parcursul diferitelor cicluri de viaţă. Înainte de a

exercita un anumit rol, individul parcurge o perioadă de pregătire în care învaţă comportamentele pretinse de rolul

respectiv, drepturile şi îndatoririle specifice acestuia.

Deşi este un proces social global, socializarea se realizează în cadrul unor grupuri, în medii sociale diferite.

Grupurile şi mediile sociale se raportează în mod diferit la cultura societăţii globale. Din acest punct de vedere

socializarea poate fi: pozitivă (conformă cu valorile, normele şi aşteptările sociale dezirabile şi promovate de

societate) şi negativă ( (adică contră aşteptărilor, valorilor şi normelor sociale generale, dar conformă cu cele ale

unui grup sau ale unei subculturi), concordantă ( conformă cu normele şi valorile sociale generale) şi discordantă

(neconformă cu valorile şi normele sociale generale).

Socializarea poate lua diferite forme: socializarea primară, socializarea secundară, socializarea continuă,

socializarea anticipativă şi resocializarea.

Socializarea primară:

- are loc în copilărie.

- este profund afectivă.

- reprezintă un proces de transformare a copiilor în adevărate fiinţe umane, sociale prin învăţarea

valorilor de bază, prin pregătire şi limbaj.

- cunoaşte o dezvoltare pozitivă din punct de vedere social şi psihologic atunci când copii sunt crescuţi

în familii de către ambii părinţi.

Socializarea secundară – se manifestă ca proces de învăţare a normelor şi valorilor altor instanţe de

socializare (şcoala, grupul de prieteni, grupul de adulţi etc.).

- este orientată către neutralitate afectivă.

Socializarea continuă – este procesul de transmitere şi însuşire a unor modele culturale şi normative de-a

lungul întregii vieţi a unui individ.

- acest tip de socializare reflectă necesitatea învăţării permanente de către individ, inclusiv pe perioada

adultă, a noi norme şi valori.

- educaţia adulţilor este, în esenţă, un act de socializare a adultului.

Socializarea anticipativă – implică învăţarea valorilor, credinţelor şi comportamentelor unui grup căruia

persoana nu îi aparţine în prezent, dar la care aderă.

- acest tip de socializare permite oamenilor să facă schimbări în atitudinile şi acţiunile lor, schimbări ce le

vor fi necesare de îndată ce vor intra în noul grup; - exemplu: studenţii care se pregătesc pentru noua profesie.

Resocializarea – se referă la învăţarea unui nou set de valori, credinţe şi comportamente care sunt diferite de

cele anterioare.

Resocializarea presupune că o persoană trebuie să se dezveţe de ce este vechi şi să înveţe ceea ce este nou.

Orice persoană care îşi schimbă statutul social sau grupul de apartenenţă cunoaşte un proces de

resocializare. Acest proces este normal când individul îşi schimbă slujba sau devine părinte; dar produce schimbări

dramatice atunci când este şomer sau emigrant .

3. Agenţii socializării:

Socializarea este realizată într-o multitudine de forme şi situaţii, de numeroşi agenţi, dintre care oamenii,

grupurile şi instituţiile sunt cei mai importanţi.

Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între societatea globală şi copil, locul în

care se modelează principalele componente ale personalităţii. Deşi familiile realizează funcţii socializatoare

comune, în realitate numeroase diferenţe în modul în care fiecare familie îşi socializează copiii. Aceste deosebiri

sunt date de tipul de societate (tradiţională sau modernă), de categoriile socio-profesionale ale părinţilor, de

rezidenţă etc. . Familia este cea care ne oferă o poziţie în societate, determină atribuirea de statusuri precum rasa şi

etnia şi influenţează alte statusuri precum religia şi clasa socială. În familie învăţăm să fim umani. În socializarea

realizată la nivelul familiei, imitaţia are un rol important, mai ales în primii ani de viaţă când este dominantă.

Ulterior copiii încep un proces de separare de gen, băieţii se detaşează de mamă şi se apropie de tată printr-un

mecanism de identificare, iar fetele realizează identificarea fără a se detaşa de mamă. În societăţile tradiţionale

identificarea cu părinţii şi imitarea rolurilor se realizau relativ uşor, mai ales în mediul rural. Băiatul precum şi fata

trăiau alături de părinţi, îi ajuta în muncă, le continua activitatea. În societăţile moderne, identificarea nu se poate

realiza decât parţial, mai ales în mediul urban. Locul de domiciliu este separat de locul de muncă, iar copiii nu au

decât o imagine foarte vagă a rolului profesional exercitat de părinţi. Cercetările de sociologia familiei scot în

evidenţă faptul că, în societăţile urbane moderne, familia a pierdut din importanţa sa socializatoare tradiţională. Mai

ales în situaţiile în care ambii părinţi îşi desfăşoară activitatea în afara menajului, iar copilul interacţionează cu

părinţii doar câteva ore pe zi. În acest context funcţia socializatoare a familiei se exercită mai dificil şi mai sumar,

o parte din elementele ei sunt preluate de alţi agenţi socializatori, îndeosebi de către scoală.

Grupul de prieteni (anturajul) constituie un grup social ai cărui membri au aceeaşi vârstă şi poziţii relativ

similare. Acesta se manifestă ca un puternic agent socializator în perioada copilăriei şi a adolescenţei. Grupul de

prieteni le oferă copiilor posibilitatea să se manifeste independent în afara controlului părinţilor. În grupul de

prieteni copii se află pe poziţii egale. Spontaneitatea, limitată ori cenzurată de adulţi sau autocenzurată, se exprimă

liber în absenţa adulţilor. Aici copii învaţă să interacţioneze ca egali, ca parteneri de cooperare şi colaborare, într-un

cadru cooperant, conform principiului „primeşti ceea ce oferi”. Deşi stăpânesc mai puţin simbolurile şi mijloacele

de comunicare comparativ cu adulţii, copiii comunică mai uşor decât aceştia. S-a constatat că doi copii care

vorbesc limbi diferite şi au fost socializaţi în culturi diferite stabilesc uşor raporturi , în timp ce, în aceiaşi situaţie,

doi adulţi s-ar simţi nesiguri şi incapabili să interacţioneze.

Şcoala este un agent socializator complex, care oferă atât informaţii, calificări, cât şi un întreg climat

valoric şi normativ, formal şi informal. Reprezintă primul contact major al copilului cu lumea din afara familiei. În

cadrul şcolii copilul învaţă despre noi statusuri şi roluri care nu sunt în familie şi în grupul de prieteni din care a

făcut parte până atunci. Şcoala accentuează efectul socializator al grupului de prieteni şi reduce influenţa familiei.

Socializarea din perioada şcolii este o socializare dominant participativă şi anticipativă. Şcoala suplineşte familia în

transmiterea componentelor culturii. Prin intermediul acestui agent de socializare cultura societăţii respective îşi

pune amprenta sa distinctivă asupra personalităţii umane.

Mijloacele de comunicare de masă tind să devină, în societăţile contemporane, unul dintre principalii

agenţi de socializare. Mass-media reprezintă ansamblul organizaţiilor (radio, TV, filme, ziare, reviste, afişe etc.)

care vehiculează informaţii către un număr mare de oameni. Efectele socializatoare ale mijloacelor de comunicare

de masă au făcut obiectul a numeroase analize, iar concluzia comună a fost că acestea s-au impus ca un influent

agent socializator pentru copii, cu efecte atât pozitive, cât şi negative, în funcţie de conţinutul mesajului.

Emisiunile TV cu conţinut prosocial oferă modele comportamentale conforme cu normele şi valorile sociale,

învăţându-i pe copii normele unui comportament acceptat, în timp ce emisiunile ce propagă violenţa induc copiilor

comportamente violente sau accentuează predispoziţiile agresive. Violenţa din filme determină un comportament

agresiv sau violent mai ales la băieţii cu vârste cuprinse între 8-12 ani.

Socializarea nu se limitează doar la cei patru agenţi principali amintiţi. Ea se realizează şi prin intermediul

organizaţiilor religioase, politice, asociaţiilor voluntare, în mod difuz, de ansamblul comunităţii în care trăieşte

individul.

RELATIILE INDIVID SOCIETATE:

1. Relatiile sociale

Fiinţa umană intră în relaţie cu ceilalţi membri ai societăţii din nevoia intrinsecă de celălalt. Oamenii intră

în contact unii cu alţii dintr-o necesitate. Orice societate sau grup social nu este o simplă sumă de indivizi, ci constă

într-o reţea de legături între aceştia, în mijloacele materiale şi simbolice pe care ei le folosesc în interacţiunile şi

activitatea lor, precum şi în rezultatele sau produsele materiale şi spirituale ale activităţii lor sociale. Relaţiile

interindividuale pot fi întâmplătoare, efemere sau spontane, având în această situaţie, din punctul de vedere al vieţii

sociale un rol derivat, secundar. În toate colectivităţile, grupurile şi unităţile sociale există însă relaţii fundamentale,

ce se caracterizează prin durată şi stabilitate, se desfăşoară după norme şi reguli stabilite, sunt consfinţite în legi,

coduri, reguli, obiceiuri sau tradiţii. Nu toate relaţiile dintre indivizi sunt relaţii sociale. Relaţiile interumane

prezintă mai multe forme: contactul spaţial, contactul psihic, contactul social, interacţiunile sociale Contactul

spaţial are în vedere diversele împrejurări în care indivizii intră în contact (locul de muncă, locul de studiu,

locuinţe, adunări publice etc.). Contactul psihic este o formă de relaţie de lungă durată în care indivizii îşi observă

reciproc caracteristicile, aspectul, trăsăturile de caracter, pregătirea intelectuală, preocupările etc. Contactele sociale

se nasc prin intermediul relaţiilor dintre cel puţin doi oameni care manifestă un interes comun pentru un obiect şi

acţionează împreună.

Contractele sociale pot fi : trecătoare şi durabile; particulare şi publice; directe şi indirecte; personale şi

impersonale; materiale şi personale. Indiferent de natura lor, contractele sociale stau la baza relaţiilor sociale.

Absenţa acestor contacte poate duce la marginalizare, însingurare, la consecinţe negative asupra echilibrului psihic

al indivizilor.

În situaţia în care contactele sociale sunt durabile, între indivizi apare un fenomen nou, ei caută să se

influenţeze reciproc. În acest mod se naşte interacţiunea socială. Ea generează procesele de adaptare, de acceptare,

de socializare, de cooperare, de opoziţie , de conflict etc. Interacţiunile sociale se realizează după anumite modele

statornicite în practica vieţii sociale. Intrând într-un grup, individul trebuie să se conformeze modelelor de

interacţiune existente în grupul respectiv. Interacţiunile pot fi directe sau indirecte. Interacţiunile sociale sunt mai

durabile decât contactele sociale. Pe baza lor apar relaţiile sociale.

Relaţiile sociale – reprezintă un sistem de legături ce cuprinde minimum doi parteneri (indivizi sau grupuri),

un contact, atitudini, interese şi situaţii, un sistem de drepturi şi obligaţii pe care partenerii trebuie să le realizeze.

Relaţiile sociale reprezintă elementul durabil al legăturilor sociale care unesc oamenii în grupuri. Fără relaţii sociale

şi interacţiuni interioare un grup nu poate exista un anumit timp, în mod organizat şi coeziv. Relaţiile sociale sunt

raporturi între unităţile sociale (grupuri, instituţii, colectivităţi)

Relaţiile sociale prezintă o mare diversitate, fapt care face ca să existe mai multe criterii de clasificare.

După natura lor relaţiile sociale sunt: economice, politice, educaţionale, juridice etc.

După tipul partenerilor relaţiile sociale sunt:

- relaţii interindividuale - reprezintă relaţiile stabilite între doi indivizi. În acest caz relaţiile pot fi: de

prietenie, de colaborare, de duşmănie, de conflict, de întrajutorare, de indiferenţă;

- relaţii între individ şi grup - în acest tip de relaţii individul reprezintă o entitate şi grupul cealaltă entitate în

care sunt incluse valorile, interesele şi normele grupului; de regulă în cadrul grupurilor mici relaţiile sociale sunt

relaţii de cunoaştere, afective, de comunicare, de mobilitate; o altă clasificare a relaţiilor sociale la nivelul grupului

mic este dată de Jean Piaget, conform căruia relaţiilor sociale se împart în relaţii intelectuale, afective şi morale;

- relaţii intergrupale sunt acele relaţii care au ca parteneri grupurile luate ca totalităţi.

Un alt criteriu de clasificarea a relaţiilor sociale îl constituie influenţa exercitată de acestea asupra coeziunii

sociale. Conform acestui criteriu deosebim:

- relaţia de cooperare, care poate fi personală sau impersonală, deliberată sau simbolică. În grupurile mici

cooperarea este directă şi personală. În grupurile mari ea este impersonală şi simbolică;

- relaţii de subordonare şi supraordonare; un grup sau un individ este dominat de un grup sau individ sau

domină, prin diferite mijloace un alt grup sau individ;

- relaţii de compromis şi toleranţă; presupun existenţa a doi indivizi sau grupuri cu interese şi scopuri

diferite, pe care nu şi le pot impune şi se acceptă reciproc;

- relaţia de marginalitate apare când indivizii participă la grupuri cu modele valorice diferite fără a se

identifica în totalitate cu nici unul dintre ele;

- relaţii de competiţie; ele apar când resursele de putere, prestigiu, produse, afecţiune, statusuri etc. sunt

limitate, percepute ca atare; aspectul competitiv reiese din obţinerea unui rezultat pe seama celorlalţi participanţi în

relaţie;

- relaţii conflictuale; apar când deosebirea de interese nu admite compromisul , iar partenerii încearcă să se

reciproc unul pe celălalt.

Natura activităţii reprezintă un alt criteriu de clasificare a relaţiilor sociale. Se deosebesc din perspectiva

acestui criteriu relaţii de muncă, relaţii familiale, relaţii de vecinătate, relaţii de petrecere a timpului liber.

Investigarea acestor relaţii este obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei: sociologia muncii, sociologia

familiei, sociologia timpului liber etc.

II. ELEMENTE DE SOCIOLOGIE A COLECTIVITATII

II. 1. Noţiunea de grup social (grup social mare)

Sociologia operează cu două accepţiuni ale termenului de grup social - una generică şi foarte largă,

aplicabilă tuturor formelor de grupare umană şi alta specifică şi mai riguroasă aplicabilă numai grupurilor umane.

În această ordine de idei, în literatura sociologică se întâlnesc mai multe înţelesuri ale termenului de „grup”, astfel:

- considerarea grupului ca reprezentând orice colecţie fizică de oameni ce presupune doar o apropiere fizică

(de exemplu: publicul la un spectacol; călătorii din mijloacele de transport; numărul cumpărătorilor dintr-un

magazin);

- un alt sens consideră că grupul este un număr de oameni care au anumite caracteristici comune (exemplu:

gruparea socială, categoria socială, colectivităţile sociale)

- grupul considerat ca un număr de persoane care au în comun anumite modele de organizare, au conştiinţa

apartenenţei la grup şi a interacţiunii.

Având în vedere diversitatea grupărilor umane, se consideră de către sociologi că esenţial pentru definirea

grupului social este nu apropierea fizică şi conştiinţa unei interacţiuni, care poate fi prezentă chiar atunci când nu

există interacţiune personală între indivizi. Există mai multe definiţii asupra conceptului de grup social, unele dintre

ele fiind legate de anumite orientări teoretice. În general noţiunea de grup social desemnează diferite ansambluri de

indivizi constituite în anumite contexte situaţionale şi de timp între care există unul sau mai multe tipuri de

interacţiune.

Definim grupul social ca fiind un ansamblu de mai multe persoane aflate în relaţie de interacţiune şi

dependenţă reciprocă, mijlocită de o activitate comună şi care dezvoltă norme şi valori comune pentru

componenţii grupului.

Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un număr de persoane pentru a constitui un grup social:

existenţa unui număr mai sau mai mare de persoane ce constituie membrii grupului;

existenţa unei interacţiuni între membrii grupului, care nu este obligatoriu de a fi o relaţie

directă; interacţiunea poate avea loc şi printr-un document scris sau al unei comunicări

verbale;

perceperea calităţii de membru, o anumită conştiinţă de sine, adică persoanele din grup să

se vadă ele însele ca membri ai acestuia; nu orice reuniune de persoane formează un

grup( de exemplu călătorii din staţia de metrou); uneori calitatea este atribuită, chiar şi

atunci când indivizii înşişi nu exprimă calitatea de membru al unui grup (de exemplu

grupurile etnice, religioase, rasiale);

existenţa unei structuri specifice de statusuri şi roluri şi a unui anumit nivel de

organizare; o ierarhie internă, efectiv existentă, chiar dacă incomplet conştientizată;

existenţa unui set de norme şi scopuri împărtăşite de membrii grupului; caracteristic este

că normelor şi regulile de comportament sunt acceptate şi susţinute de membrii lor;

existenţa unor acţiuni comune în care sunt implicaţi, într-un fel sau altul toţi membrii

grupului;

existenţa şi manifestarea unor forme de control şi presiune a grupului ca întreg asupra

membrilor săi, durabilitate în timp;

una dintre cauzele pentru care oamenii se reunesc în grupuri este un scop a cărui realizare

este posibilă doar având condiţia de membru a acelui grup.

interdependenţa de destin, adică implicarea tuturor persoanelor ce alcătuiesc grupul la

evenimentele care îi afectează.

2. Motivele asocierii în grup

Orice persoană aspiră să devină membru al unui grup indiferent de comunitatea naţională, statusul social

etc. ceea ce constituie o constantă universală a oricărei culturi. S-a evaluat că circa 80% din activităţile pe care

oamenii le fac în grup pot fi făcute de unul singur şi totuşi oamenii se asociază mereu şi extrem de divers, aceasta

fiind o caracteristică a societăţii contemporane. Se apreciază că principalele motive ale asocierii în grup sunt

următoarele: atracţia pentru activităţile grupului, simpatia pentru membrii grupului şi satisfacerea nevoilor per se.

3. Atracţia pentru activităţile grupului este considerat ca fiind unul din principalele motive de constituire

a grupurilor sociale. Acest motiv este susţinut de dorinţa omului de a participa la activităţi de grup şi mai ales de

faptul că atingerea unui obiectiv este mai uşor de realizat în grup decât singur. Pot fi evidenţiate mai multe tipuri de

grupuri de această natură precum:

- grupurile de muncă – formate pentru a realiza o sarcină mai eficient şi mai rapid.

- grupurile de soluţionare – mai ales atunci când apar probleme legate de activităţi civile şi sociale.

- grupuri legislative – grupurile constituite în vederea elaborării legilor, regulamentelor etc.

Experimentul lui M. Sherif a urmărit să demonstreze cum scopul poate influenţa formarea unui grup.

Experimentul s-a derulat pe mai multe faze. Au fost constituite 2 grupe de băieţi cu vârste de 11-12 ani , care au

fost aşezate în locuri opuse ale unei tabere de vară.

Faza I – antrenarea în copiilor în activităţi care puteau fi realizate doar în grup (căratul unei canoe, curăţatul

plajei etc.). Grupurile au evoluat distinct, şi-au dat nume, au stabilit de comun acord norme de comportament etc.

Faza II – a constat în organizarea unor competiţii şi întreceri între cele două grupuri de copii deja formate.

Competiţia a degenerat: cele două grupuri şi-au atacat şi devastat zona; la vizionarea unui film în comun s-au luat la

bătaie. Pentru detensionarea situaţiei a fost introdus un alt grup de copii. Noul grup a fost prezentat ca ostil, dar

rivalitatea dintre cele două grupuri nu s-a redus.

Faza III - s-a pornit de la strategia iniţială şi anume că un scop comun a transformat o grupare umană

oarecare de băieţi într-un grup social prin crearea condiţiilor de formare şi existenţă ale unui grup social. A fost

elaborată o strategie prin care cele două grupuri ostile au fost puse să îndeplinească scopuri comune în situaţii

aparent excepţionale: defectarea depozitului de apă, căutarea unui băiat „rătăcit” în pădure. După mai multe

asemenea evenimente s-a constatat diminuarea ostilităţii, dezvoltarea prieteniilor şi în final unificarea grupurilor.

Experimentul a pus în evidenţă importanţa scopurilor în explicarea calităţii de membru al grupului.

4. Simpatia pentru membrii grupului reprezintă un alt motiv care stă la baza constituirii grupurilor

sociale. S-a pornit de la observaţia că adeseori oamenii aderă la un grup nu pentru că sunt interesaţi de scopurile sau

activităţile grupului, ci pentru că membrii grupului respectiv sunt atractivi din punct de vedere interpersonal.

Grupurile care se formează pe baza atracţiei interpersonale apar în mod spontan. Ex: clicile, bandele de stradă,

grupurile de prieteni, cluburile sociale apar şi se şi se dezvoltă ca o alternativă la interacţiunea inadecvată social.

Grupurile astfel constituite au mai multe moduri formale de susţinere a activităţii din partea membrilor săi.

Experimentul lui Festinger a fost elaborat pentru a evidenţia acest motiv al asocierii în grup. S-a bazat pe

trăsături ale spaţiului de locuit: zonă, sistem stradal, forma clădirilor, trotuare, holurile, scările etc., trăsături care au

provocat simpatia individului pentru locuitorii zonei. Această simpatie l-a determinat pe individ să-şi aleagă

prietenii din spaţiul respectiv. Odată ce prietenia s-a stabilit, grupurile s-au născut spontan şi un mare număr de

oameni se simt atrase de acestea.

5. Satisfacerea nevoilor emoţionale personale

Oamenii devin membri ai unui grup pentru că numai în cadrul unei colectivităţi le sunt îndeplinite nevoile

emoţionale de comparare, de evaluare socială. Omul în stare izolată nu are posibilitatea de a se autoevalua corect,

de a-şi compara abilităţile în raport cu ceilalţi oameni. De aceea omul caută oameni asemănători pentru a-şi evalua

calităţile, abilităţile, pentru a maximaliza vizibilitatea socială a acestora.

6. Clasificarea grupurilor

O preocupare constantă a sociologiei a constituit-o găsirea unor modalităţi de clasificare tipologică a

grupurilor sociale. De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe „scheme clasificatorii”, având la bază o

diversitate de criterii. Literatura sociologică a înregistrat ca cele mai des utilizate următoarele proprietăţi: mărimea

grupului, cantitatea de interacţiune fizică dintre membrii grupului, gradul de intimitate, nivelul de solidaritate,

extensiunea formalizării regulilor ce guvernează relaţiile dintre membri, locul controlului activităţilor în grup etc.

A) Grupul primar – este un grup format dintr-un număr mic de membri, aflaţi într-o relaţie directă,

coezivă şi de lungă durată.

- fiecare membru se simte angajat în viaţa şi activitatea grupului, îi percepe pe ceilalţi ca membri de familie sau

prieteni.

- grupul reprezintă pentru membri acestuia un scop şi nu un mijloc în vederea realizării unor scopuri.

În cadrul acestui grup individul trăieşte sentimentul propriei identităţi direct şi totodată îşi afirmă

specificitatea pe care ceilalţi membri o acceptă ca atare.

Tipuri de grupuri primare:

- familie

- grupul de joc al copiilor

- grupul de vecinătate

- comunitatea de bătrâni.

Funcţiile grupului primar:

Funcţia de socializare reprezintă o funcţie fundamentală a grupului primar.

Grupurile primare au rol esenţial în socializare. Primele procese de socializare copilul le învaţă în familie. În

cadrul familial copilul achiziţionează normele şi valorile prin intermediul cărora descifrează mecanismele vieţii

sociale. Grupurile primare sunt punţi între individ şi societate pentru că ele transmit şi oferă modele culturale ale

societăţii după care individul îşi organizează propria viaţă. Orice individ de formează ca om între-un grup primar,

de aceea grupurile primare sunt fundamentale pentru individ şi societate. În cadrul acestora oamenii

experimentează prietenia, iubirea, securitatea şi sensul global al existenţei.

Funcţia de control social.

Prin intermediul acestei funcţii grupurile primare se manifestă ca puternice instrumente de control asupra

comportamentului individului. Comportamentul individului trebuie să se conformeze normelor grupului. În acest

sens grupul impune individului un comportament care să se conformeze atât la valorile şi normele sale interne cât şi

la cerinţele societăţii.

B) Grupul secundar

Dezvoltarea generală a societăţii, îndeosebi în epoca actuală, este marcată de o tendinţă accelerată de trecere

spre o societate bazată, în principal, pe grupuri secundare, în care relaţiile sunt impersonale, contractuale,

specializate, orientate spre obiective şi interese. Rezultă că grupul secundar este acel grup format din două sau mai

multe persoane implicate într-o relaţie impersonală şi care au un scop practic specific. În grupul secundar oamenii

cooperează pentru atingerea unui ţel, iar relaţiile interumane se stabilesc pe baza unor regulamente pe care, fie că le

acceptă sau nu, trebuie să le respecte.

În acest tip de grup, oamenii se reunesc dincolo de diferenţele ce-i marchează pentru că nu au altă cale de

înfăptuire a intereselor lor. În cadrul grupurilor secundare individul fiinţează ca realitate socială. Grupul primar

acţionează pentru insul concret, în timp ce grupul secundar activează individul prin status-urile sale. De pildă în

grupul primar poţi fi prieten ceea ce este o condiţie suficientă în timp ce în grupul secundar apartenenţa este dictată

în special de status-ul social, de profesiune, de cultura, religie etc. Grupurile secundare au un rol esenţial în

afirmarea socială şi profesională a individului.

Raportul grup secundar/grup primar

Trebuie reţinut că în societatea contemporană grupul secundar, deşi a pus în umbră grupul primar, nu l-a

eliminat şi nu-l va putea înlătura. Grupurile primare persistă şi vor persista într-o lume dominată de grupul

secundar, deoarece nevoia umană de asociere intimă simpatetică este o nevoie permanentă. Omul nu poate trăi bine

fără să aparţină unui grup mic de oameni cărora realmente să le pese ce se întâmplă cu ei. Aşa se explică de ce în

cadrul grupului secundar apar şi se dezvoltă relaţii interumane care duc la formarea grupurilor primare.

C) Grupul de referinţă

Conceptul şi teoria aferentă au fost elaborate de Robert Merton, care l-a definit ca fiind un număr de oameni

care interacţionează unii cu alţii, în conformitate cu modelele stabilite anterior. Aşadar grupul de referinţă

reprezintă o unitate socială utilizată pentru evaluarea, compararea şi modelarea atitudinilor, trăirilor şi acţiunilor

individului. Grupul de referinţă poate fi grupul din care face parte individul sau unul exterior lui. Grupul de

referinţă este baza din care individul vede lumina.

Funcţiile grupului de referinţă:

Funcţia normativă – prin intermediul acestei funcţii grupul de referinţă influenţează direct

criteriile şi standardele individului. Individul în tendinţa sa firească, pentru o poziţie mai bună

întru-un grup, în societate, aderă la valorile şi normele grupului de referinţă. Aceasta se face prin

adaptarea stilului de viaţă, atitudinilor politice, preferinţelor muzicale, alimentaţiei specifice

grupului de referinţă.

Funcţia comparativă – conform acestei funcţii individul face o evaluarea propriei activităţi şi

comportament prin comparaţie cu standardele grupului de referinţă. În acest fel, oamenii judecă

viaţa, comportamentul, valorile proprii precum sănătatea, inteligenţa, nivelul de trai, poziţia

socială etc. Uneori individul conştientizează că există o diferenţă între ceea ce reprezintă grupul

de apartenenţă şi ceea ce crede el că ar putea fi, prin comparare cu grupul de referinţă. În aceste

situaţii apare sentimentul de deprimare relativă care contribuie la alienarea socială.

Funcţia asociativă – are în vedere posibilitatea preluării status-ului membrilor grupului de

referinţă de către o persoană din afară lui. În îndeplinirea acestei funcţii se porneşte de la teza

conform căreia un grup poate influenţa comportamentul unui individ din afara sa.

D) Grup intern - grup extern

În orice societate există grupuri interne şi grupuri externe.

Grupul intern este acel tip de grup de care aparţin membrii săi şi cu care se identifică. La membrii acestui

tip de grup există conştiinţa de NOI, adică ei realizează că fac parte din acel grup şi sunt implicaţi în tot ceea ce se

întâmplă în grup. Prin conştiinţa de NOI, membrii grupului realizează că, simultan, existenţa lor se situează şi în

afara altor grupuri.

Deci, conştiinţa de se afirmă în raport cu conştiinţa de ei. Această diferenţă a conştiinţei de NOI şi de EI,

conferă membrilor unui grup identitatea lor. Clasificarea grup intern – grup extern este semnificativă în evidenţa

graniţelor sociale. Liniile de demarcaţie între structurile grupale apar acolo unde începe şi sfârşeşte interacţiunea

socială. Graniţele unui grup încadrează indivizii într-o structură de desfăşurare a acţiunilor astfel încât ei se simt

incluşi în ea. Unele graniţe se bazează pe modul de aşezare spaţială: vecinătate, comunitate, naţiune, stat. Alte linii

de demarcaţie îşi au temeiul în diferenţele sociale şi culturale: religioase, etnice, politice, ocupaţionale, lingvistice,

rudenie, status-uri socio-economice etc.

E) Grup formal-grup informal

Grupurile formale sunt constituite, în mod deliberat, de către societate pentru îndeplinirea unor sarcini sau

atingerea unor obiective. Ceea ce caracterizează, atât structura, cât şi relaţiile dintre membrii grupurilor formale

este faptul că sunt reglementate oficial, instituţionalizat, prin acte normative, decizii etc.

Caracteristici:

- structura, atât pe orizontală, cât şi cea ierarhică, este determinată de specificul sarcinii grupului(de

exemplu: formaţii de muncă, clase de elevi, pluton de soldaţi);

- relaţiile dintre componenţii grupului, conduita membrilor acestuia, sunt precis reglementate şi obligatorii,

fiind menite să asigure funcţionalitatea optimă a grupului;

- liderul grupului este desemnat sau ales în conformitate cu anumite reglementări legale sau statutare;

- nerespectarea regulilor de conduită, a raporturilor de lucru, a regulamentelor specifice grupului atrage

sancţiuni

De subliniat că în cadrul grupurilor formale, dincolo de relaţiile formale, obligatorii dintre membrii acestora

pot exista şi relaţii interpersonale foarte variate, de la relaţii afective, prieteneşti, până la relaţii deschis conflictuale.

Grupurile informale apar fie în cadrul grupurilor formale (echipă de muncă, clasă de elevi, grupă de

studenţi), fie în afara acestora, independent de grupurile formale.

Grupurile informale sunt grupuri mici şi primare, care nu crează instituţii formalizate. Se constituie în mod

spontan bazându-se preponderent pe afinităţi şi contacte personale. Atât structura, cât şi relaţiile interpersonale,

sunt informale în sensul că nu sunt oficial reglementate. Liderii sunt recunoscuţi spontan, nu beneficiază de un

status oficial.. caracterul informal nu înseamnă lipsa organizării. Dimpotrivă, uneori grupurile informale au o

organizare internă foarte bine pusă la punct, o structură ierarhică proprie, anumite norme de conduită şi valori

proprii bine conturate.

II. 2. GRUPURI SOCIALE MICI

1.Conceptul de grup mic. Relaţiile şi funcţiile grupului mic.

Grupurile sociale se disting între ele ăi prin mărimea lor, prin numărul de membrilor. Este de domeniul

evidenţei că oamenii fac parte , simultan sau succesiv, în decursul vieţii lor, dintr-un număr considerabil de grupuri

mari şi mici, în cadrul cărora furnizează răspunsuri personale la normele, valorile şi simbolurile specifice fiecărui

grup. Deşi în literatura sociologică s-au afirmat o diversitate de puncte de vedere referitoare la grupurile mici, s-au

impus câteva caracteristici specifice acestora, precum: un număr relativ mic de membri; relaţiile sociale se

manifestă direct, nemijlocit, prin aceasta diferenţiindu-se de alte grupuri sociale; au o structură simplă, neexistând

în cadrul lor nici un fel de subgrupuri distincte.

Fără a avea o structură foarte complexă, grupurile mici dezvoltă, în schimb, un sistem deosebit de complex

de relaţii, atât în interiorul său, cât şi în raporturile cu societatea. Relaţiile din interior sunt orientate şi structurate în

funcţie de sarcinile grupului, de personalităţile membrilor, de raporturile dintre aceştia. Relaţiile cu mediul social ia

în considerare faptul că grupul mic este un sistem deschis, relativ independent, integrat în viaţa socială şi aflat în

interrelaţia cu ea.

Relaţiile interumane din grupul mic se clasifică după mai multe criterii. În funcţie de conţinutul lor

psihologic: cognitiv (oamenii se văd, se aud, se cunosc, emit păreri, impresii sau convingeri unii faţă de alţii),

comunicaţional ( oamenii comunică, fac schimb de informaţii unii cu alţii) şi afectiv (se simpatizează, se resping, se

preferă), iau naştere următoarele categorii de relaţii interumane, în cadrul grupului:

-relaţii cognitive sunt cele prin care se realizează strângerea, interpretarea şi utilizarea corectă a

informaţiilor despre parteneri. Existenţa unor informaţii corecte, reale asigură o funcţionare optimă a grupului şi o

eficienţă ridicată în îndeplinirea scopurilor;

- relaţii comunicaţionale sunt considerate de unii sociologi ca esenţiale în perceperea şi descrierea relaţiilor

umane. Procesele de comunicare au un rol vital în afirmarea grupului ca entitate şi favorizează mecanismele prin

care grupul îşi promovează originalitatea pentru a fi acceptat în mediul social. Calitatea relaţiilor comunicaţionale

influenţează în mod direct performanţele grupului, coeziunea şi unitatea sa, eficienţa în îndeplinirea sarcinilor, în

timp ce o comunicare precară determină disfuncţionalităţi în funcţionarea acestuia;

- relaţiile afective au la bază sentimente şi afecte; pot fi de cooperare sau conflictuale şi au capacitatea fie de

a stimula, fie de a împiedica buna funcţionare a grupului. Cele trei tipuri de relaţii determină apariţia în cadrul

grupului de structuri adecvate fiecăreia dintre ele, respectiv: structuri cognitive, structuri comunicaţionale, structuri

afective. Aceste structuri se combină într-o diversitate de configuraţii care determină însăşi evoluţia grupului.

În analiza socială se acordă a importanţă deosebită problemei efectelor de grup. Grupurile nu pot fi reduse

la suma indivizilor care îl compune, iar cunoaşterea grupului este altceva decât studierea fiecărui individ în parte.

Efectele de grup pot fi constatate în eficienţa grupului (modul cum îşi îndeplineşte sarcinile), în existenţa lui ca

structură socială de sine stătătoare, în influenţa asupra comportamentului şi personalităţii membrilor săi. În cazul

grupului mic efectele de grup sunt puse în evidenţă de: eficienţa lui; de existenţa şi dezvoltarea ca fenomen de sine

stătător; de influenţa sa exercitată asupra personalităţii prezente şi viitoare a membrilor grupului. Rezultă că grupul

mic este un fenomen calitativ distinct, o structură care poate să dezvolte o forţă sau să aibă un efect mult mai mare

decât al membrii săi luaţi separat.

Cele mai mici grupuri sunt diada şi triada. În interiorul acestora iau naştere relaţii le diadice. Unii sociologi

consideră orice grup mai mare ca diada nu este altceva decât o extensie a acesteia ( a diadei,n.ns.), de fapt a

relaţiilor diadice . Din totalul activităţilor umane, 71% - se desfăşoară în diadă, 21% - în triadă, 6% - la 4 persoane,

2% în grupul de 5 persoane. Mărimea optimă a grupului este discutabilă. Unii autori consideră că grupul de 5

persoane e optimal.

Pe baza analizei făcute asupra grupului mic, în calitatea sa sistem social deschis, având o calitate proprie,

diferită de cea a elementelor componente, se pot evidenţia caracteristicile de bază ale grupului mic, precum: un

număr redus de membri; relaţii interpersonale între aceştia şi grup; o anumită durată; o anumită solidaritate, atât

timp cât membrii se identifică cu grup; diferenţierea membrilor grupului de ceilalţi membri din afara acestuia; ţeluri

comune; simboluri comune; o anumită autonomie în stabilirea metodelor şi măsurilor pentru realizarea sarcinilor.

În concluzie se poate afirma că grupul mic este o realitate supraindividuală, născută ca urmare a

interacţiunii directe a unui număr redus de persoane în scopul realizării unor sarcini (obiective) şi are o importanţă

atât pentru membrii săi, întrucât contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii lor, prin transmiterea unor

sisteme de norme şi valori, cât şi pentru societate, deoarece asigură mediază integrarea indivizilor în societatea

cărora le aparţin.

Funcţiile grupului mic:

a) satisfacerea diferenţiată a nevoilor – grupul nu poate satisface în mod egal dorinţele şi aspiraţiil

membrilor săi;

b) nevoia de încorporare socială şi de dominare – grupul distribuie roluri ce permit afirmarea

membrilor după calităţile lor: - indivizi cu potenţial de lider – prin care se acoperă nevoia de dominare.

- indivizi cu potenţial participativ – indivizi ce simt nevoia de a fi încorporaţi în grup, de a lucra

în echipă;

c) crearea de noi nevoi – aderând la grup, nevoile individului se schimbă, se transformă potrivit

noilor cerinţe şi aspiraţii specifice grupului respectiv;

d) funcţia de securitate, de integrare;

Se manifestă tendinţa de a identifica grupul mic cu grupul primar. Între cele două tipuri de grupuri sunt

foarte multe asemănări. Dar sunt şi deosebiri de fond. Deosebirea principală constă în modul de percepere a

grupului de către indivizi. Grupul primar este vital pentru individ datorită relaţiilor directe , nemijlocite, de lungă

durată şi cu o încărcătură afectivă deosebit de puternică dintre membrii acestuia (de exemplu familia). Deşi în

grupul mic individul este perceput într-o configuraţie şi o potenţialitate fizică şi spirituală deosebit de complexă,

grupul nu dobândeşte acelaşi caracter vital pentru membrii săi, întrucât diferă gradul de implicare afectivă.

Raportul grup mic/grup mare:

În grupul mic individul este perceput direct, nemijlocit ca individ, care posedă o configuraţie şi o potenţialitate

fizică şi spirituală deosebit de complexă. De aceea, relaţiile în grupul mic capătă un pronunţat caracter psihologic şi

au o importanţă deosebită asupra vieţii cotidiene a individului. În grupul mare individul este evaluat prin status şi

constituie o unitate statistică.

Unii autori consideră că grupurile mici sunt raţionale, conştiente, pe când cele mari sunt inconştiente şi

iraţionale, de aici rezultă concepţia psihologică asupra societăţii. Asta înseamnă că elementul psihologic este

fundamental în constituirea societăţii

2. Grupul conformist

Conformismul de grup – apare în grupurile puternice, coezive, în care toţi membrii sunt interesaţi în menţinerea

consensului, reprimarea oricărei tendinţe spre critică, asigurarea unanimităţii şi sprijinirea liderului.

Caracteristicile grupului conformist:

1. Iluzia că grupul este invulnerabil şi nu poate comite erori importante.

2. Efortul este îndreptat spre raţionalizarea şi reducerea informaţiilor contradictorii.

3. Alte grupuri sunt percepute ca neimportante (subestimarea adversarului).

4. Se fac presiuni asupra membrilor grupului pentru a adopta punctul de vedere majoritar şi de a elimina opiniile

divergente, minoritare.

5. Membrii grupului îşi reprimă opiniile sau convingerile personale care nu sunt conforme cu opinia dominantă.

6. Există opinia unanimităţii, ca efect a presiunii făcute asupra membrilor grupului pentru a se conforma.

7. Grupul este protejat prin anumite persoane de informaţiile divergente sau contradictorii.

Un caz de notorietate în demonstrarea efectelor gândirii de grup îl reprezintă modul simplist de organizare şi

executare a atacul american asupra Cubei, în anul 1962. O analiză statistică a deciziilor militare luate de armata

americană în timpul celui de al doilea război mondial a arătat că 42% din soluţii au fost bune, 37% din soluţii au

fost impuse de grupul conformist, iar diferenţa greşite.

Tehnici de diminuare a gândirii de grup:

Comunicarea de informaţii membrilor grupului asupra consecinţelor şi cauzelor existenţei situaţiei specifice

grupului conformist.

Liderul să fie imparţial şi să nu adopte nici o poziţie.

Instruirea membrilor grupului pentru a evalua critic problemele şi a exprima îndoielile şi obiecţiunile lor.

Desemnarea unuia sau a mai multor membri din grup drept „avocat al diavolului”.

Dividerea grupului în grupuri mai mici în vederea evaluării separate a temei.

Urmărirea atentă a semnalelor de avertizare ale adversarului.

Influenţa grupului asupra comportamentului individual sau colectiv.

Procesele şi funcţiile grupurilor evidenţiază în mod clar că aceste influenţează în mod clar comportamentul

individual şi colectiv. Această influenţare are o mare semnificaţie pentru individ şi societate câteva efecte ele

acestei influenţe:

Facilitatea socială.

Economia de efort.

Dilema socială.

Facilitatea socială este o consecinţă a integrării în grup şi se manifestă prin îmbunătăţirea performanţelor

individuale datorită tendinţelor individului de a răspunde cât mai bine la sarcinile de grup. Teoria facilităţii sociale

a fost elaborată de către Robert Zagonec, care a ajuns la concluzia că, prezenţa altor persoane induce o motivaţie

puternică ce sporeşte tendinţa pentru îndeplinirea de sarcini importante, fie că aceste sunt corecte sau incorecte. Alţi

sociologi şi psihologi precum Robert Feldman, H. Markus, N.B. Conttrell au dezvoltat cercetările privind facilitatea

socială şi au adus importante contribuţii la descifrarea mecanismelor psihologice care inflenţează activitatea

grupurilor umane.

Economia de efort (lenea socială)

Max Ringelmann a descoperit că în cadrul grupului acţionează principiul „mai multe mâini fac munca mai

uşoară”.

Experimentul a constat în punerea subiecţilor de a trage de o funie în mod individual sau în grupuri de

diferite dimensiuni. S-a constat că în situaţia când a fost solicitată o singură persoană , aceasta a dezvoltat o forţă de

85,3 de kg. Când au fost implicate mai multe persoane s-a observat o descreştere a forţei cu care s-a implicat fiecare

persoană din grup. În situaţia de şapte persoane a rezultat o medie de 65 de kg; iar la grupul de 14 persoane media a

fost de 61,4 kg. S-a constatat o diminuare a efortului colectiv într-o acţiune comună, fapt care a fost denumit

fenomenul „economiei de efort”.

În acest caz indivizii sunt dispuşi să muncească mai puţin şi să nu răspundă pe deplin la efortul cerut de

activitatea în grup.

Cauze care explică fenomenul economiei de efort:

Perceperea de către membrii grupului a faptului că o parte din aceştia sunt mai motivaţi sau mai

puţin calificaţi decât ei.

Alegerea de către membrii grupului a unor scopuri mai puţin semnificative, pornind de la premiza

că astfel de scopuri sunt mai uşor de realizat împreună cu ceilalţi.

Convingerea indivizilor că eforturile lor nu pot fi cuantificate în cadrul efortului general.

Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor

Nu numai că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii, dar aceştia aşa cum am văzut chiar la

începutul acestei teme, au chiar tendinţa de a se comporta diferit în interiorul şi în afara grupurilor.

Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna la anumite comportamente şi anumite moduri de acţiune datorită

presiunilor pe care le exercită orice fel de grup asupra propriilor membri. Am putea spune, mai mult decât atât,

există chiar un proces de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual, proces de care nu suntem

întotdeauna conştienţi. Potrivit unui asemenea mecanism acţionăm în diverse situaţii potrivit unor norme instituite

în grup fără să ne propunem voluntar anumite comportamente.

Spre exemplu, un cercetator a încercat să observe modul în care un grup de medici şi asistenţi medicali

acţionează într-o anumită situaţie dată. Era vorba de un spital de urgenţă şi s-au analizat doar cazurile de atac de

cord. S-au observat modalităţile de intervenţie ale echipei medicale (grupul studiat) în toate cazurile de acest tip.

Cercetarea a relevat un aspect extrem de interesant. Deşi era vorba de fiecare dată de acelaş tip de caz medical,

procesul intervenţiei avea durate foarte diferite. Mai mult, durtata intervenţiilor s-a dovedit a fi direct proporţională

cu vârsta pacienţilor.

Cu alte cuvinte durata creştea o dată cu vârsta, pentru persoanele vârstnice durata intervenţiei fiind practic

dublă. Altfel spus echipa medicală se mişca mult mai încet în cazul bătrânilor decât în cazul tinerilor. Singura

explicaţie pentru această situaţie nu era alta decât aceea că la nivelul grupului respectiv se definea diferit situaţia. În

cazul persoanelor tinere, atacul de cord era considerat mai puţin normal şi apărea astfel că salvarea vieţii era o

cerinţă mai presantă decât în cazul bătrânilor, pentru care se considera mai normal un eventual deces. Nimeni din

echipa medicală nu conştientizase vreun moment acest lucru, de altfel problematic din punct de vedere deontologic.

Acţiunea medicală, dealtfel perfect sincronizată, se producea la fel, numai că în ritmuri diferite. Evident în

decursul intervenţiilor nu existau nici un fel de mesaje privitoare la ritmul acţiunilor, totul ţinea de o presiune

exercitată de grup membrilor săi.

Efectul de aşteptare. Un alt tip de efect care se produce la nivelul grupurilor, ilustrativ pentru mecanismele

prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor lor îl reprezintă efectul de aşteptare. El a fost descoperit de

Bibb Latene în urma unui studiu de caz. Studiul său se referea la un viol, produs într-un cartier din New York, unde

o femeie a fost agresată, chiar în faţa blocului unde locuia. La scenă au fost martori zeci de vecini, care puteau

urmării scena de la ferestre.

Cercetătorul american a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să o ajute pe

femeie, dând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie, aceasta a fost chemată abia după aproape jumătate de oră.

Vecinii, marea majoritate, erau persoane respectabile, religioase, cu un puternic sentiment civic. Cu toate acestea

ajutorul lor, cel mai simplu posibil, chemarea poliţiei, s-a făcut cu o mare întârziere.

Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latene a denumit efectul de aşteptare.

Acest efect apare în orice situaţii de grup, sau în situaţii în care indivizii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul

studiat). Efectul de aşteptare spune că un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie, apare într-un

interval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. Prin urmare cu cât pot oferii mai puţini

ajutorul, cu atât acesta va fi oferit mai repede.

Aşteptarea se produce datoprită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de grup ei doresc să

primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt consideraţi a fii în poziţii superioare. Astfel, cei mai

mulţi, aşteaptă ca altcineva să ia iniţiativa.

Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator, care au dovedit că acest mecanism se produce în

orice situaţii de acest tip. Spre exemplu, Latene a efectuat un experiment, care a dat chiar o măsură temporală

cantitativă aşteptării. El chema pentru un test diferite persoane (le se spunea subiecţilor că li se va aplica un test

oarecare) care aşteptau împreună cu un asistent într-o sală pentru a fi testate.

Asistentul, la un moment dat, pleca într-o cameră alăturată. Imediat, din camera alăturată, se auzeau nişte

sunete puternice si un ţipăt al asistentului. Au fost organizate mai multe situaţii de experrimentare în care în sală se

aflau un singur subiect, doi, trei etc.

Atunci când în sală se afla un singur subiect, aproape în toate cazurile acesta se ridica şi mergea în camera

vecină spre a vedea ce s-a întâmplat, încercând evident să îşi ofere ajutorul. Atunci cînd se aflau două persoane

timpul de reacţie al acestora era mai mare, timp care, în general, creştea odată cu creşterea numărului de subiecţi.

Atunci când aceştia erau mai mulţi exista chiar frecvent situaţia în care aceştia nu reacţionau deloc, rămânând să

aştepte în continuuare fără a face nimic.

Efectul pierderii de vreme. Un alt efect de grup este efectul Ringelmann sau, rebotezat tot de B. Latene,

efectul pierderii de vreme. Acest efect care se produce la nivelul grupurilor se referă la faptul că într-o sarcină de

grup efortul individual pentru rezolvarea acesteia este invers proporţional cu numărul participanţilor. Cu alte

cuvinte, dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună, în condiţii de anonimat al

efortului individual, implicarea acestora va fii invers proporţională cu numărul membrilor.

Efectul a fost sesizat prima dată de Ringelmann şi a fost rebotezat de Latene ca efect al pierderii de vreme

pentru că acesta este mecanismul producerii sale. Explicaţia este aceea că, puşi să rezolve sarcini în condiţii de

anonimat, oamenii consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin cu cât anonimatul este mai mare.

Dacă vom pune de exemplu un individ să tragă de o sfoară legată de un dinamometru vom constata că

acesta trage sfoara cu o forţă F. Dacă vom pune doi oameni să tragă de aceeaşi sfoară, forţa lor reunită Fr va fi mai

mică decât suma forţelor individuale (pentru cazul în care ar trage singuri), adică F1+F2. Dacă vor trage patru

persoane, forţa totală a acestora va fi mai mică decât cea a două perechi şi si mai mică decât suma celor patru forţe

individuale.

Acest efect ne explică de ce activităţile colective, în care nu pot fii cuantificate eforturile individuale sunt

întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. Efectul mai ne sugerează un aspect extrem de important pentru

desfăşurarea oricărei activităţi economice. Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar

o creştere a eficienţei proporţională cu numărul acestora, ba mai mult, dincolo de o anumită limită efortul

subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea respectivă

Conducerea grupurilor şi liderii

Efectul de aşteptare ne-a sugerat mai devreme faptul că la nivelul grupurilor, extrem de frecvent, este

semnalată nevoia unui lider, adică a unei persoane care să conducă grupul respectiv. Problematica liderilor

constituie un subiect extrem de incitant, dat fiind faptul că pregătirea liderilor şi asigurarea competenţei conducerii

reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei organizaţii sociale. Au existat şi există chiar, în istoria ştiinţelor

sociale, adevărate şcoli de cercetare a liderului şi a conducerii.

Eficienţa procesului de formare a liderilor este una însă discutabilă, dat fiind faptul că poziţia de lider

depinde atât de anumite caracteristici ale acestuia, cât şi de caracteristicile grupului din care liderul face parte. Prin

urmare este imposibil să putem avea un lider care să poată deţine acest statut în orice tip de grup. Pe de altă parte,

nu întotdeauna un grup reclamă un lider. Cercetările au arătat că o serie de caracteristici sunt importante pentru a

dobândi statutul de lider.

Este vorba în principal de:

Experienţă

Competenţă de comunicare

Competenţă profesională sau de sarcină

Capacităţi empatice

Personalitate puterncă

Înalţimea

Forţa

Toate aceste caracteristici se judecă însă în raport cu un grup particular, grup la nivelul căruia putem

identifica aceste caracteristici. Prin urmare experienţa este raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu

reprezintă o valoare absolută, la fel şi competentele de comunicare, sau cele de sarcină. Spre exemplu, un student

de anul II poate mai uşor să se impună ca lider într-un grup de studenţi de anul I, dar probabil mult mai greu dacă

aceştia sunt în anul III. Pe de altă parte, o serie de caracteristici sunt discutabile în raport cu situaţii particulare.

Cercetările au arătat că într-un grup oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi mai înaltă spre

exemplu, dar nu putem trece cu vederea faptul că în istorie, covârşitoarea majoritate a personalităţilor politice au

avut mai puţin de un metru şaptezeci. Conducerea implică deci un complex de calităţi, fiind primordiale aspectele

funcţionale social şi nu cele fizice. O regulă oarecum generală în privinţa atributelor fizice fiind doar aceea a

necesităţii absenţei unor handicapuri majore vizibile pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii de lider. Nu

trebuie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există excepţii istorice, este adevărat nu foarte multe.

Dintre toate atributele semnalate, capacitatea de a comunica şi implicit competenţele de comunicare par a fi

de o importanţă capitală, de multe ori chiar, înnaintea competenţelor profesionale. Spre exemplu, într-un

experiment unor grupuri, care aveau de rezolvat o problemă, li s-a dat câte un consilier (cu rol de lider) care să le

dea sfaturi pe tot parcursul rezolvării problemei respective.

Existau două categorii de consilieri. Unii, pe de o parte, care dădeau sfaturi pertinente, dar vorbeau puţin şi

alţii care, dimpotrivă, vorbeau foarte mult, dar nu dădeau sfaturi utile. Cei mai apreciaţi în finalul experimentului

erau aproape de fiecare dată cei care vorbeau mult şi nu cei care dădeau sfaturi utile.

Tipologia liderilor

Există înainte de toate tipologii ale liderilor care corespund tipologiilor grupurilor. Putem vorbi astfel de

lideri formali şi de lideri informali.

Liderii formali sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup formal şi deci ei pot

exista doar în astfel de grupuri.

Liderii informali sunt cei care exercită rolul de lider într-un context particular pe baza unor caracteristici

personale. Ei pot exista însă atât în grupuri informale, cât şi în grupuri formale (în sensul că ei îi influenţează pe

ceilalţi membrii ai grupului deşi nu ocupă o poziţie formală care să le confere drept).

Pe de altă parte mai putem distinge între lideri de sarcină şi lideri socioafectivi. La nivelul aceluiaş grup

este posibil să existe atât lideri profesionali, cei care conduc grupul în vederea rezolvării unor sarcini, cât şi lideri

care gestionează relaţiile afective. Aceşti liderii au o funcţie mai degrabă integrativă. Ei sunt cei care întreţin

atmosfera, buna dispoziţie, mediază conflictele, menţin un climat social şi afectiv optim în grup. Cele două

caracteristici pot să se reunească în una şi aceeaşi persoană, dar acest lucru nu este unul uzual.

O alta clasificare a liderilor, din punctul de vedere al modului în care ei conduc grupul, face distincţia între

liderii autoritari, democraţi şi “laissez-faire”.

Etichetele cu care operăm, trebuie să menţionăm, nu au nici un fel de încărcătură ideologică, ele se referă

doar la stilul de conducere. Liderii autoritari sunt cei care controlează şi monopolizează total actul conducerii, sunt

liderii care îşi asumă întreaga răpspundere pentru orice aspect al activităţilor desfăşurate în grup. Liderii democaraţi

cooptează o parte a membrilor pentru luarea anumitor decizii, nu îşi asumă decât parţial responsabilitatea

conducerii, controlează doar parţial membrii.

Ultima categorie o reprezintă un caz oarecum limită, în care nici nu mai avem de a face propriu-zis cu lideri.

Aceştia sunt liderii care lasă membri să acţioneze aproape cum vor ei, nu intervin decât minimal în influenţarea

acestora.

Cea mai eficientă categorie, la nivelul conducerii grupului, o reprezintă liderii autoritari. Pentru anumite

situaţii însă, sunt mai eficienţi liderii democraţi. Spre exemplu în cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi

o cunoaştere înaltă a activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare, liderii democraţi sunt mai eficienţi. La fel, atunci

când este vorba de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad mare de autonomie, sunt din nou mai

eficienţi liderii democaţi. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o situaţie.

Conducere, decizie şi efecte de grup

Presiunile exercitate de grup asupra membrilor lor fac să existe influenţe atât la nivelul modului în care se i-

au decizii în grup, cât şi la nivelul conducerii ca atare.

Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru aceste tipuri de

presiuni de grup.

Dilemele sociale.

Dilema socială – este situaţia în care membrii unui grup se confruntă cu alternativa între maximalizarea

propriilor interese şi maximalizarea interesului public.

Dilema socială apare în legătură cu contextele sociale derivate din experienţa unor resurse limitate.

- dilema socială denumită „tragedia comunelor ” a fost descrisă de Garrett Hardin într-un studiu din anul

1968.

- alte dileme sociale: dilema controlului populaţiei; dilema barierelor vamale; dilema O.P.E.C; dilema

sindicalistului; dilema soldatului; dilema bugetului etc.

Dilemele desemnează situaţii în care la nivelul unui grup, (dar ele apar şi la un nivel mai larg, comunitar) se

gestionează în comun o anumită resursă limitată (a grupului sau a comunităţii). Dilema socială apare atunci când un

membru al grupului încălcă norma de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi. Dacă spre exemplu un grup de

prieteni pun banii împreună pentru a-şi petrece vacanţa, iar din fondul comun fiecare i-a aceeaşi sumă zilnic, o

dilemă socială apare atunci când unul dintre aceştia îşi însuşeşete mai mult. Dilema apare pentru ceilalţi membri

care sunt puşi în situaţia de a respecta în continuuare regula de consum, sau de a imita pe cel care a consumat mai

mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult.

Dacă toţi vor imita însă pe cel care a încălcat regula, atunci resursa în cauză se va epuiza rapid şi în final toţi

vor pierde. Dacă un membru al grupului păstrează norma de consum şi în acest caz el va pierde, comparativ cel

puţin cu cei care consumă mai mult. Mai mult decât atât, dacă majoritatea vor imita pe cel care a declanşat

mecansimul, este posibil ca în final resursa să dispară şi cel în cauză să nici nu fi beneficiat la nivelul celorlalţi de

ea. Practic orice ar face un membru al grupului rezultatul poate fi unul distructiv.

Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului consumului, şi eventual la presiuni

exercitate de grup asupra membrilor. Dilemele sociale apar însă, în special în momente de criză, în care controlul

grupal sau comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales eficient. Dacă extindem dilemele de la grup, la

comunitate, atunci ele apar ca fiind chiar mult mai periculoase.

Resursa (patrimoniul) a dispărut, iar cei care nu au dorit să participe la acest proces nu au mai obţinut

absolut nimic în final. Dilemele sociale reprezintă unul din mecanismele sociale principale care pot explica cauzele

epuizării resurselor limitate.

Există un corolar al dilemelor sociale care poartă numele de problema bunurilor publice. Este vorba de un

tip de dilemă socială în care nu mai se pune problema consumului în comun a unor resurse, ci a contribuţiei

colective pentru a produce un bun public (utilizat de toţi membri).

Situaţia este identică atunci când un membru al grupului se decide să nu contribuie cu efortul propriu la

producerea bunului respectiv. Dacă o singură persoană nu participă şansa de a se produce totuşi acel bun este

relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va utiliza acel bun (fiind public) şi nu a cheltuit

nimic pentru el. Dacă însă comportamentul lui este imitat de alţii şansa de a mai apre bunul respectiv este practic

nulă. Dacă spre exemplu locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la intrare şi un

vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi acel interfon, care evident însă va deservi şi pe cel care nu a

contribuit.

Problema bunurilor publice ne explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public, care implică

activităţi voluntare nu se realizează.

Groupthink Este un efect care apare în grupurile decizionale datorită presiunii pe care grupurile le exercită

asupra membrilor lor. Termenul a fost propus de sociologul american Irving Janis care a analizat una dintre cele

mai catastrofale acţiuni militare americane de după al doilea război mondial. Este vorba de acţiunea de invadare a

Cubei, de la Bay of Pigs, din 17 aprilie 1961.

Janis a facut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat într-o lucrare unsprezece ani mai târziu.

Grupul studiat a fost un grup decizional condus chiar de preşedintele J.Kennedy, care a planificat şi condus

operaţiunile militare. Operaţiunea presupunea debarcarea la Bay of Pigs a 1400 de cubanezi exilaţi, care fuseseră

pregătiţi de CIA, şi sprijiniţi de armata americană ei trebuiau să producă revolte în provincie, iar în final să conducă

la o revoltă aparent populară, care să-l înlăture de la putere pe Fidel Castro.

Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit de americani după al doilea

război mondial. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost omorâţi sau luaţi prizonieri, toată tehnica militară americană fiind

distrusă sau capturată. Janis şi-a propus să explice cauzele pentru care această operaţiune nu a reuşit.

El a considerat că membrii grupului de decizie au fost victime ale grouthink, adică a unui efect de grup

caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri şi care produce efecte distructive asupra

percepţiei şi analizei realităţii, asupra judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale

înalt coezive.

Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura, de a estompa atitudinile critice, de a

polariza atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu poltica grupului. Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi

uriaşe, analiza lui Janis reliefând zeci de greşeli pe care specialişti, chiar mult mai slabi profesional, nu le-ar fi făcut

în condiţii normale.

Printre fenomenele care însoţesc acest efect trebuie menţionate: iluzia invulnerabilităţii, supraîncrederea,

credinţa absolută în justeţea cauzei, subaprecierea adversarului, tendinţa exagerată de asumare a riscului etc. Pe de

altă parte acest efect este însoţit întotdeauna şi de o tendinţă exagerată de secretizare a informaţiilor, care are şi ea,

la rândul său, efecte negative majore. Spre exemplu în cazul analizat de Janis nu s-a apelat la mulţi specialişti

dealtfel necesari, tocmai pentru a menţine grupul la dimensiuni mici şi a putea păstra astfel mai bine secretele

operaţiunilor. Nu s-a apelat de exemplu la specialiştii de la marină, deşi avea loc o debarcare şi astfel debarcarea a

întârziat mai multe ore dat fiind că vasele care îi duceau pe cubanezi nu au putut ajunge, datorită reliefului marin,

acolo unde grupul de decizie a considerat că ar trebui să ajungă. Exemplele pot continuua.

II. 3. STRUCTURA SOCIALĂ

1.Conceptul de structură socială

În ştiinţă, conceptul de structură desemnează părţile componente ale unui obiect, fiinţă, concepţie, doctrină.

Structura socială se referă la modul de alcătuire al realităţii sociale, la modul în care elementele sistemului

social se ordonează şi se ierarhizează, la relaţiile necesare, esenţiale ce se stabilesc între aceste elemente. Teoriile

despre stratificare sunt destinate în special analizei ierarhiilor sociale ale indivizilor şi grupurilor. Ele încearcă să

explice nivelurile existente în diferite comunităţi sociale şi relaţiile acestora cu stabilitatea sau schimbarea socială.

Aproape toate pornesc de la premisa că toate societăţile cunosc sisteme variate de stratificare socială ( nu

există societăţi fără ierarhii sociale.

Structura socială reprezintă un ansamblu de interacţiuni umane şi sociale integrate într-un sistem,

căruia îi conferă omogenitate şi continuitate şi-i determină identitatea şi stabilitatea.

Structura socială ca sistem include pe axa orizontală forme precum familia, satul, oraşul, naţiunea, iar pe

verticală – grupările clasice, de stratificare, ocupaţionale, generaţii, sexe, vârste, nivel de instruire şcolară etc.

Structura socială cuprinde relaţii sociale repetate şi stabile între componenţii unui sistem social. Datorită existenţei

structurilor sociale, viaţa umană şi socială capătă caracterul de regularitate şi organizare.

Orice societate nu poate fiinţa decât dacă dispune de structuri, adică de elemente de durabilitate, în temeiul

cărora să se desfăşoare viaţa socială. Însuşi convieţuirea oamenilor întru-un anumit spaţiu şi într-o anumită epocă

este determinată de structuri sociale.

Aşadar, structurile sociale sunt colective de indivizi care acţionează în anumite moduri percepute ca o

convieţuire. În raport de relaţiile de convieţuire, oamenii se grupează pe diferite niveluri ale societăţii, rezultând

stratificările de diferite tipuri.

Studiul structurilor sociale asigură descoperirea elementelor esenţiale pentru evaluarea oamenilor, a

modului lor de viaţă, a poziţiei în ansamblu social a diferitelor colectivităţi umane, a coeziunii interne a unui

sistem.

2. Status social

Prin socializare, individul învaţă să exercite anumite acţiuni sociale, să interacţioneze cu alţii şi ajunge să

ocupe anumite poziţii în cadrul societăţii. Astfel spus, în cadrul structurii sociale, indivizii deţin anumite statusuri şi

joacă anumite roluri.

Statusul social reprezintă poziţia ocupată de o persoană în societate. În mod obişnuit, statusul este definit

drept poziţia sau rangul unui individ în cadrul grupului sau ale unui grup în raport cu alte grupuri.

În literatura de specialitate se întâlnesc diverse definiţi date conceptului de status social. Astfel Septimiu

Chelcea consideră că statusul social exprimă drepturile şi obligaţiile unei persoane, puterea de care dispune. Max

Webber aprecia că statusul social este echivalent cu prestigiul social. Robert Linton a definit statusul social ca fiind

o colecţie de drepturi şi datorii determinate de locul ocupat de individ în societate.

Statusul social este, aşadar, treapta pe care se află un individ într-o structură socială şi reflectă tipul de

apreciere asupra lui dată de către ceilalţi membri din structură. Fiecare om este evaluat în funcţie de poziţia ocupată

în cadrul structurii din care face parte. Recunoaşterea status-ului depinde atât de personalitatea individului, cât şi de

normele şi valorile specifice structurii sociale din care face parte. (ex. medic/dar şi membru al celei mai înalte

asociaţii ştiinţifice din lumea medicală).

Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri şi trece mereu de la un status la altul. Talcott Parsons a

evidenţiat două tipuri de statusuri sociale: status atribuit sau prescris, care reprezintă poziţia, treapta, recunoaşterea

dată de societate, ca urmare a unor dimensiuni psihosociale (vârstă, religie, sex, rasă, mediu familial etc.) şi status

dobândit, care este poziţia câştigată de o persoană prin învăţare, prin efort.

Atribuirea statusurilor se face în raport cu sexul, vârsta, naţionalitatea, rasa, religia sau clasa socială.

Socializarea statusurilor prescrise începe foarte timpuriu. Încă de la naştere, în majoritatea societăţilor, copiii sunt

socializaţi diferenţiat în raport cu sexul. Prima diferenţiere simbolică apare în culoarea cu care sunt îmbrăcaţi băieţii

şi fetele. Ulterior jocurile pe care le practică fetele, jucăriile pe care la folosesc sunt diferite de cele ale băieţilor. În

mod tradiţional fetele sunt socializate pentru a deţine statusuri de mame, soţii, gospodine, în timp ce băieţii sunt

socializaţi în raport cu alte aşteptări sociale; ei trebuie să dea dovadă de forţă, curaj şi fermitate.

Atribuirea statusurilor în funcţie de sex se face pe baza unor modele culturale, în temeiul normelor sociale

dominante. Spre exemplu în unele societăţi, pregătirea hranei este o activitate exclusiv feminină, în altele

predominant masculină; în unele societăţi activitatea agricolă este exercitată predominant de către bărbaţi, în altele,

de către femei; în unele societăţi din Asia de Sud-Est şi din Orientul Apropiat, munca de secretariat este făcută de

către bărbaţi, pentru că se apreciază că femeile nu pot ţine un secret şi nu pot lucra în acelaşi loc cu bărbaţii.

Realizarea statusurilor specifice de sex este supravegheată de către societate prin diverse mijloace. Un individ care

nu-şi îndeplineşte atribuţiile statusului său riscă să fie penalizat social şi marginalizat. În general, societăţile (mai

ales cele moderne, industrializate) au devenit mai tolerante în raport cu prescrierea statusurilor de sex.

Atribuirea statusurilor în funcţie de vârstă se face în societate în raport cu categoriile de vârstă (copii,

adolescenţi, adulţi şi bătrâni). Societatea atribuie fiecărui individ un anumit status în funcţie de vârsta pe care o are.

Importanţa statusurilor de vârstă s-a achimbat pe măsura modernizării societăţilor. Societăţile moderne sunt mult

mai puţin riguroase, comparativ cu cele tradiţionale, în prestabilirea statusurilor în funcţie de vârstă. În societăţile

tradiţionale exista o puternică diviziune comunitară a statusurilor în funcţie de vârstă. Trecerea de la o vârstă la alta

era pregătită şi marcată prin ceremonii şi ritualuri. În societăţile tradiţionale, bătrâni aveau un status cu prestigiu

social ridicat. Ei erau stăpânii averii, principalii decidenţi şi judecători.

În societăţile moderne, trecerea de la vârsta de adolescent la cea de adult este mai puţin marcată şi nu mai

constituie obiectul unui control comunitar. În prezent, bătrânii sunt marginalizaţi social în majoritatea societăţilor.

După ieşirea la pensie ei îşi reduc brusc importanţa statusului social. Societăţile moderne au dezvoltat un o formă

de cvasiatribuire de status: meritocraţia - un sistem social în care statusul este prescris în raport cu meritul, care este

măsurat prin performanţe educaţionale şi profesionale.

Statusul dobândit se conturează şi se obţine de către individ în cadrul competiţiei cu ceilalţi membri ai

societăţii care aspiră la el (exemplu de statusuri dobândite: student, director, actor economist etc.).

Toate societăţile distribuie un număr limitat de status-uri dobândite. Spre deosebire de statusurile atribuite

care sunt caracteristice pentru întreaga populaţie dintr-o comunitate (ex. bărbaţi, femei, copii, tineri, adulţi, bătrâni

etc.), statusurile dobândite fiinţează într-un număr stabilit de societate, în raport cu oportunităţile sale. Dobândirea

unui status este rezultatul unei alegeri individuale şi al unei competiţii. Statusul de bărbat este ptrescris/atribuit, cel

de soţ este dobândit. Nu toţi bărbaţii ajung soţi. Căsătoria este rezultatul unei alegeri individuale. În societăţile

tradiţionale, majoritatea statusurilor erau prescrise în raport cu condiţiile sociale ale familiei din care se năştea

copilul. Societăţile industriale au redus sfera statusurilor prescrise şi oferă posibilităţi mari de mobilitate a statusului

descendenţilor faţă de cel al părinţilor şi de dobândire de statusuri noi prin preformanţe. Dobândirea unui status se

face prin eforturi personale şi este însoţit de anumite costuri personale, întrucât obligă individul la alegeri multiple:

carieră şcolară, ocupaţională, relaţii cu prietenii, loc de rezidenţă etc. Dobândirea unui nou status este asociată cu

schimbări în raport locuinţa, grupul de prieteni, relaţiile sociale, raporturile cu rudele, inclusiv cu distanţarea faţă de

părinţi.

Un tip special de status este status-ul fundamental. Vârsta, sexul şi, în anumite condiţii - ocupaţia, sunt

status-uri fundamentale. În virtutea acestui status, societatea, membrii acesteia, aşteaptă de la noi un anumit

comportament. Într-un fel se manifestă cerinţele legate de acţiunile şi abilităţile unui copil (conformarea la regulile

sociale, inocenţă, puritate) şi în cu totul alt mod este perceput adultul, judecat, în principiu, prin asumarea

responsabilităţilor sociale, competenţă profesională şi socială.

Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri care se asociază între ele şi formează un ansamblu denumit

status global. Statusul global poate fi unitar, coerent, dacă statusurile care îl compun sunt congruente între ele.

Tendinţa generală a oricărui individ este de a asocia statusurile pe care le deţine, de a evita orice conflict între ele,

de ale face congruente. Conflictele sau incongruenţa de status se manifestă între componentele profesionale,

familiale, economice, politice, sociale etc. ale statusului global. Absenţa congruenţei între diferitele statusuri

provoacă la nivelul individului un anumit sentiment de insecuritate sau de culpabilitate, care se poate compensa fie

printr-un conformism accentuat, fie prin revoltă. Inconsistenţa statusurilor pot crea confuzie. Soţul şi soţia au , de

regulă, vârste apropiate. Statusul de soţ bătrân şi de proaspăt tată sunt considerate statusuri incongruente.

3.Rolul social

Rolul social exprimă totalitatea aşteptărilor care definesc comportamentul oamenilor exprimate în drepturi

şi responsabilităţi ca fiind proprii sau improprii pentru ocuparea unui status. Statusul este o poziţie ocupată de

individ în societate iar rolul social reprezintă comportamentul aşteptat de societate de la cel care ocupă acel status.

Rolurile sociale sunt expresia comportamentului social direcţionate pentru îndeplinirea unui scop bine

definit. Rolurile pun în evidenţă toate sarcinile ce-i revin sau pe care şi le asumă un individ din poziţia socială

ocupată. Rolul este comportamentul real al unei persoane care deţine un status. Rolul îndeplinit de fiecare este unic,

el nu poate fi reprodus sau recreat de altcineva. În schimb societatea dispune de un sistem de norme şi de mijloace

ce obligă pe membrii săi să-şi adapteze comportamentul la rolurile derivate din status-ul dobândit sau atribuit.

Rolurile sunt primele legături între structurile instituţionale şi experienţele personale ale membrilor unei

societăţi. Rolurile sociale por fi dobândite sau pot fi atribuite. Fiecare rol are, în societate sau în grup, semnificaţia

sa. Învăţarea rolului implică două aspecte: dobândirea capacităţii de a exercita îndatoririle şi de a pretinde

privilegiile rolului şi dobândirea atitudinilor, sentimentelor aşteptărilor pretinse de rol. Primul aspect se realizează

mai uşor, al doilea presupune reorientări mentale şi atitudinale necesare pentru exercitarea eficientă a rolului.

Personalitatea influenţează alegerea rolurilor, modul de exercitare al acestora. În acelaşi timp, dobândirea

unui rol produce modificări ale eului, ale personalităţii. O fată îşi schimbă personalitatea după căsătorie, iar o soţie

după ce naşte. Faţă e fiecare rol există aşteptări din partea celorlalţi. Se deosebesc trei tipuri de aşteptări: necesare,

obligatorii şi facultative. Aşteptările necesare se impun cu forţă maximă, iar deţinătorul unui rol nu se poate

sustrage lor. Dacă individul nu satisface aceste aşteptări, el este sancţionat în mod sever. Un poliţist care fură este

sancţionat mai sever decât alte persoane care fură. În mod asemănător sunt sancţionaţi: un judecător care ia mită, un

preot imoral, un contabil care fraudează etc. Aşteptările obligatorii se manifestă la nivelul grupurilor sociale, care

impun anumite reguli de conduită, iar gradul de conformare la ele este variabil. Aşteptările facultative exprimă

libertatea individului de a le respecta mai mult sau mai puţin.

Un rol nu fiinţează autonom. Fiecare persoană îndeplineşte mai multe roluri. Fiecare status este determinat

de mai multe roluri. Totalitatea rolurilor asociate unui status formează un set de roluri. Statusul unui individ este

determinat de contextul social şi de numărul de roluri jucate. De exemplu statusului de student îi revin mai multe

roluri: rolul de membru al comunităţii universitare; rol de învăţare şi pregătire; rolul de coleg; rolul de membru al

familiei; rolul de prieten; rolul de cititor al bibliotecii universitare; rolul de membru al societăţilor ştiinţifice; rolul

de membru al consiliului facultăţii etc. Rolurile jucate de o persoană se pot combina într-un ansamblu omogen,

persoanele exercitând fără dificultăţi întregul set de roluri. Persoanele care realizează aceste performanţe sunt

puţine. În foarte multe cazuri stresurile de rol care desemnează dificultăţile pe care le au oamenii în exercitarea

cerinţelor de rol. Stresul de rol se datorează pregătiri inadecvate pentru rol, dificultăţilor în tranziţiile de rol,

conflictelor de rol şi eşecurilor de rol.

Orice rol are cel puţin un rol reciproc ataşat lui. Drepturile legate de un rol sunt îndatoriri legate de un alt

rol. De aceea există situaţii când individul este obligat să joace simultan mai multe roluri şi atunci apare conflictul

interroluri. De exemplu un individ care medic fiind trebuie să-şi opereze propriul copil.

II. 4. FAMILIA CA GRUP SOCIAL

1. Interpretarea sociologica a familiei

De-a lungul timpurilor, pentru a supravieţui, oamenii au fost nevoiţi să se asocieze intim în grupuri sau

cupluri, statuate sub denumirea de familie. Reuşind să asigure supravieţuirea, calitativ şi cantitativ a tot mai multe

persoane, familia a devenit din ce în ce mai funcţională, viaţa a elaborat, a uniformizat şi a impus tot mai multe

norme de formare şi existenţă a acesteia. Familia a fost prima instituţie socială din istoria lumii.

Familia este definită drept un tip de comunitate umană alcătuită din persoane legate între ele prin relaţii

de consangvinitate şi înrudire, care trăiesc împreună, cooperează şi au grijă de copii.

Familia s-a delimitat, în funcţie de posibilităţile concrete, într-o diversitate de forme. Grupul familial poate

fi restrâns sau lărgit în raport de condiţiile economice, de contexte istorice şi culturale specifice diferitelor culturi

umane. Indiferent de mărimea ei, familia constituie o instituţie regăsită în orice societate de oriunde şi din orice

timp, ceea ce nu este valabil pentru alte tipuri de instituţii: religioase, economice, politice, educaţionale, medicale.

Nu exista societate fără relaţii familiale.

Modele teoretice de familie

Se bazează pe distincţia dintre domeniul privat al familiei, asociat naturii şi sfera publică, cu instituţiile şi

dezideratele ei, în intenţia de a identifica modalităţile de coroborare a celor două aspecte şi explicarea unor

fenomene noi apărute în sfera familiei.

1.Modelul tradiţional european. Conform acestui model familia este considerată o asociere naturală cu

caracter privat. Este alcătuită dintr-un bărbat, o femeie şi copii lor naturali.

Soţul este capul familiei, este responsabil cu asigurarea mijloacelor economice necesare acesteia. Fiind soţ

şi tată este recunoscut ca autoritatea centrală în raport cu ceilalţi membri ai familiei, deţine controlul asupra

modului de alocare a resurselor în interiorul şi în afara familiei, este reprezentantul familiei în sfera publică.

Soţia răspunde de organizarea vieţii domestice, conduce gospodăria, îngrijeşte şi educă copiii, ea nu este

implicată în deciziile majore ale familiei.

Modelul se bazează pe o diviziune strictă a rolurilor domestice, pe subordonarea femeii.

2. Modelul contractualist - are ca punct de plecare individul autonom, stăpân pe viaţa sa. Consideră relaţiile

interumane ca opţionale, selective şi susceptibile de a fi negociate şi tratate ca subiecte ale unor înţelegeri de tip

contractual.

Căsătoria este considerată un parteneriat încheiat conform voinţei părţilor. Soţii pot decide prin contract

modul de administrare a relaţiilor personale şi financiare în timpul căsătoriei şi în eventualitatea unui divorţ. Statul

nu se amestecă în încheierea contractelor maritale, astfel încât libertatea oricărui om este limitata doar de obligaţiile

autoasumate.

Adepţii acestui model identifică următoarele avantaje:

manifestarea pluralismului şi a diversităţii în viaţa de familie;

contractul este o modalitate de detaşare de stereotipiile de gen;

ar putea facilita diverse căi de introducere a copiilor în familie, inclusiv prin sarcini contractuale (mame

surogate);

ar permite cuplurilor homosexuale şi persoanelor singure să devină părinţi.

Criticii acestui model consideră că:

teoria contractualistă promovează libertatea individuală dar neglijează valorile sociale: reglementările

contractualiste nu modifică mediul economic şi condiţiile sociale care creează relaţiile de subordonare dintre

bărbaţi şi femei.

3. Modelul comunitar - se fundamentează pe ideea că familia este expresia unor relaţionări personale şi

sociale mai ample decât cele individuale. În primul rând orice persoană devine autonomă după ce a parcurs o

perioadă îndelungată de dependenţă, în care a fost modelată de apartenenţa la o comunitate etnică, religioasă,

socială, regională.

În al doilea rând familia este precondiţia oricărei forme de viaţă socială, iar mariajul nu este în primul rând o

relaţie între doi oameni, ci posibilitatea perpetuării generaţiilor. În consecinţă, rolurile şi îndatoririle sociale sunt o

sarcină politică, ceea ce implică opţiuni şi valori. În consecinţă, problema căsătoriei între persoane de acelaşi sens

aparţine domeniului decizional comunitar care operează pe baza sistemelor colective de judecată, după

principiul:”cei mulţi au dreptate”. Acest model articulează valorile comune, dar limitează libertatea individuală şi

pluralismul social.

4. Modelul bazat pe drepturi . Abordarea legislaţiei familiei din perspectiva drepturilor subliniază

importanţa caracterului privat al familiei. Recunoaşte natura politică dar şi caracterul negociabil al normelor şi

valorilor sociale.

Există două poziţii distincte privind drepturile:

concepe familia ca entitate unitară îndreptăţită să fie ocrotită de amestecul din partea statului;

atribuie drepturile fiecărui individ care trebuie protejat de prejudiciile pe care statul le-ar putea aduce

opţiunilor şi comportamentelor sale intime.

Se conturează conflictul dintre drepturile individuale şi drepturile familiei. Ex: violenţa domestică necesită

intervenţia statului pentru protejarea victimei, dar sunt stabilite condiţiile legale ale intervenţiei, dreptul la

contracepţie este un drept al cuplului dar şi al soţiei sau soţului chiar împotriva deciziilor partenerului.

5. Modelul bazat pe drepturi şi responsabilităţi relaţionale. Consideră individul o entitate distinctă dar şi o

persoană puternic implicată în relaţii de dependenţă, îngrijire, responsabilitate, iar familiile ca asociaţii cu caracter

privat, entităţi modelate de ordinea politică şi juridică. Ex: respectarea gradelor de rudenie prohibite de la relaţii

sociale şi căsătorie; adopţiile legale care permit alcătuirea unei familii, măsura în care nelegitimitatea unui copil

duce la ignorarea legală a relaţiilor tată-copil.

Drepturile nu mai sunt privite ca aparţinând indivizilor ci, mai curând, ca revendicări fundamentale ce

decurg din relaţii umane de diferite grade de privatitate. Această teorie are în vedere atât libertăţile individuale, dar

şi drepturile de a întemeia şi menţine asocieri private compatibile cu concepţiile publice asupra responsabilităţilor

pe care acele asocieri le atrag după ele.

Tipologia familiei

Taxonomia familiei poate cuprinde o varietate impresionantă:

1. Clasificări conjuncturale utile doar la gruparea unor date statistice sub sintagme ale limbajului cotidian

(bogate – sărace, tinere – bătrâne, active - pasive).

2. Clasificări care au fost elaborate în contextul, şi pentru necesităţile unor cercetări sociologice concrete, pe

anumite teme privind familia (agrare – non-agrare – mixte , muncitoreşti – ţărăneşti – intelectuale, tradiţionale –

moderne, reprimatoare - liberale).

3. Cu valoare generală pentru sociologia familiei (nucleară – extinsă, consangvină – conjugală, patriarhală

– matriarhală, biparentală - monoparentală).

Ne vom ocupa doar de cea de-a treia categorie. Începem cu binomul nuclear - extins:

familia nucleară sau simplă este unitatea compusă dintr-o pereche maritală şi copiii dependenţi de ei care

locuiesc şi gospodăresc împreună. Este considerată unitatea pan - umană minimală, este tipică pentru

societăţile industriale şi post – industriale;

familia extinsă, lărgită sau compusă - cuprinde pe lângă un nucleu familial şi alte rude sau generaţii (de

regulă trei). Este tipică, fără a fi exclusiv prezentă,în societăţile tradiţionale rurale.

Familia nucleară şi extinsă, aşa cum au fost prezentate sunt tipuri ideale; cazurile concrete fiind abateri, mai

mult sau mai puţin semnificative, de la modelul teoretic.

În ambele tipuri identificăm familii complete şi incomplete.

Dacă examinăm tipurile de familie din diferite contexte socioculturale, ca şi cazurile concrete de structuri

familiale din interiorul acestor contexte, constatăm un continuu, nuclear ( ideal ) extins ( ideal). Între ele întâlnim

mai multe variante intermediare.

Cele mai semnificative sunt:

familia tulpină – reuneşte trei generaţii: tată, mamă, unul dintre copii cu soţia şi copiii lor precum şi copiii

rămaşi celibatari. Toţi aceştia formează un grup domestic.

familia extinsă modificată - conceptul sugerează un fenomen mai des întâlnit în lumea contemporană şi constă

în următoarele: deşi noile cupluri devin independente se separă teritorial de părinţi, familia continuă să se

manifeste ca extinsă. Între părinţi şi copii, între fraţi, între bunici şi nepoţi se menţin puternice relaţii

socioafective dar şi economice. Toate deciziile şi evenimentele importante sunt trăite împreună.

Î n continuare vom analiza binomul familie consangvină – familie conjugală.

familia consangvină – este familia din care provin indivizii - mamă, tată, fraţi, surori, bunici, unchi, veri.

Este principala sursă de socializare primară, de aceea mai este numită şi familie de orientare;

familia conjugală – este constituită de regulă prin căsătorie alcătuită din soţ / soţie, copii, socri, cumnaţi.

Mai este numită familia de procreare.

Cei mai mulţi adulţii (bărbaţi şi femei) aparţin simultan celor două tipuri. Acest fapt aduce beneficii dar şi

costuri importante.

Familia matriarhală şi patriarhală:

în familia patriarhală relaţii economice, sociale şi politice sunt dominate de bărbaţi. În unele societăţi este

admisă poligamia. Sunt legate de descendenţa pe linie paternă şi rezidenţa patrilocală;

în familia matriarhală relaţiile sunt dominate de femei; e mai puţin prezentă azi în forma clasică. Este tipică

pentru societăţile matrilineare şi matrilocale.

În societatea contemporană se înregistrează un număr tot mai mare de configuraţii centrate pe mamă din

care cele mai multe sunt monoparentale.

Relaţiile dintre bărbat şi femeie în cadrul familiei au cunoscut de-a lungul timpului următoarele modele:

monogamia – de fapt cuplul conjugal. Este forma preferată de către societăţile civilizate.

poliginia – un bărbat, soţul cu mai multe soţii.

poliandria – o femeie, soţia cu mai mulţi soţi.

grupul de cupluri – doi sau mai mulţi soţi cu mai multe soţii.

Familia se constituie prin mariaj ca modalitate istoric standardizată şi socialmente acceptată de unire a două

persoane de sex diferit. Mariajul se realizează prin oficiere juridică, facultativ şi religioasă, sub forma de contract

între parteneri şi între aceştia şi stat, prin care părţile îşi recunosc reciproc drepturile şi obligaţiile. Oficierea

mariajului, cunoscută oficial prin termenul de nuntă, realizându-se sub forma unei ceremonii, constituie prilejul

iniţial şi major de recunoaştere socială a noii familii şi de conştientizare publică de către comunitate şi de către

parteneri a noului lor status, atât ca familie cât şi ca indivizi. Constituie totodată şi unul din marile prilejuri

comunitare de a se strânge legăturile şi de a se sprijini material, prin daruri, tinerele mariaje.

Un aspect important al sociologiei familiei îl reprezintă analiza descendenţei şi a raporturilor de rudenie.

Rudenia – relaţia dintre un individ şi alţii dar care provin dintr-un strămoş comun. Rudenia poate fi: biologică

(consangvină) – bazată pe legături de sânge; afină – rezultată din căsătorie şi spirituală – determinată de un

eveniment deosebit din viaţa individului (frăţia de cruce, năşia etc.)

Pentru a se realiza compatibilizarea, alegerea partenerilor se realiza, în societăţile tradiţionale, în majoritatea

cazurilor în mod endogam (adică din cadrul aceleiaşi comunităţi rasiale, etnice şi religioase) şi în mod homogam

( din aceiaşi arie geografică şi de aceiaşi condiţie socială şi culturală). În ultimul secol s-a înregistrat o continuă

înmulţire a mariajelor exogame şi heterogame datorită mobilităţii sociale şi emancipării.

Descendenţa – este totalitatea inşilor în linie directă care se trag dintr-un cuplu conjugal sau dintr-o

persoană. Principiul descendenţei atribuie indivizii la grupuri de rudenie în funcţie de linia de descendenţă. Cele

mai multe societăţi preferă numai o linie de descendenţă. Descendenţa poate fi:

- patrilineală – tatăl este considerat important în afirmarea individualităţii unei persoane şi în stabilirea

dreptului asupra moştenirii şi a proprietăţii.

- matrilineală – mama este responsabilă de evoluţia descendenţilor şi stabilirea drepturilor în cadrul

societăţii se face în raport de familia mamei – societatea evreiască.

- bilineală – ambii părinţi sunt luaţi în considerare la stabilirea descendenţei.

Familia modernă îşi transmite, în succesiunea generaţiilor, majoritatea valorilor (status social, idealuri,

avere) în mod biliniar, însă numele se transmite în mod patriliniar, cu excepţia cazurilor când numele tatălui este

inestetic sau al mamei este foarte cunoscut şi prestigios.

Rezidenţa familială - este determinarea relaţiilor intrafamiliale şi interfamiliale determinate de modul de

locuire al tinerilor căsătoriţi. Din acest punct de vedere rezidenţa poate fi :

- patrilocală - tânăra familie locuieşte cu familia soţului.

- matrilocală - tânăra familie locuieşte cu familia soţiei.

- neolocalismul - tânăra familie locuieşte independent de familiile părinţilor. În societate românească multă

vreme a dominat tipul de reşedinţă patrilocală. În prezent în majoritatea cazurilor reşedinţa familiei se stabileşte

neolocal.

2. Funcţiile familiei

Satisfacerea necesităţilor care au determinat apariţia instituţiei familiei au devenit funcţii specifice ale

acesteia. O familie este constituită în scopul realizării unor scopuri clare, derivate din trebuinţele fiecăruia, dar şi

din oportunităţi şi obligaţii sociale. Funcţiile familiei sunt:

Funcţia de reproducere biologică. Familia este locul de procreare şi naştere a copiilor (descendenţilor

biologici). În prezent această funcţie are o tendinţă regresivă, mai ales în ţările dezvoltate, datorită: diminuării

semnificaţiei valorice a copilului în comparaţie cu alte valori (serviciu, carieră, confort) şi opţiunii, mai ales a

femeii pentru aceste valori; conştientizării răspunderii faţă de naşterea unui copil, în condiţiile supraocupării

părinţilor, mai ales a mamelor, dar şi creşterii cheltuielilor pentru educaţie şi pregătire a copilului conform

standardelor ştiinţifice, tehnologice şi economice; ofertei medico-farmateutice de produse anticocepţionale etc.

Funcţia economică - este determinată de necesitatea asigurării condiţiilor materiale necesare vieţii de

familie, a creşterii şi educării copiilor. În familiile tradiţionale, soţul era singurul furnizor de venituri acesta fiind

principalul argument de stabilire a autorităţii paterne în familie. În societăţile preindustriale, funcţia economică a

familiei era şi mai pregnantă deoarece familia întreagă era un producător de bunuri, bunuri care erau valorificate în

vederea susţinerii materiale a familiei.

În societatea modernă ambii soţi sunt aducători de venituri în familie ceea ce îi conferă acesteia un mai mare

echilibru. Prin modificările survenite în statusul economic şi social al femeii au dat posibilitatea obţinerii de către

aceste a unor drepturi de care nu beneficia în societăţile vechi, tradiţionale:

creşterea posibilităţilor de putere şi autoritate în cadrul familiei între soţ şi soţie.

creşterea posibilităţilor femeilor de a avea o carieră socială şi profesională proprie.

augmentarea gradului de satisfacţie.

Fără o bună colaborare şi înţelegere între cei doi parteneri, acele puncte favorabile câştigate în statusul

social al femeii pot avea şi aspecte negative:

diminuarea rolului familiei.

sărăcirea conţinutului vieţii de familie.

diminuarea atenţiei acordate copiilor în ceea ce priveşte afecţiunea şi supravegherea.

Funcţia de socializare. În mod firesc familia constituie mediul primar de îngrijire a copiilor încă din

primele momente ale vieţii. Prin socializarea din cadrul familiei copilului îi sunt inoculate valorile, motivaţia şi

comportamentele specifice ascensiunii sociale. Procesul de dezvoltare a copilului este de lungă durată şi autonomia

şi răspunderea reală îi sunt acordate acestuia de către societate la vârsta majoratului. Pe toată această perioadă din

copilărie până la obţinerea independenţei totale, procesul de socializare a copilului are loc în cadrul familiei.

Funcţia de satisfacere sexuală morală. Familia, prin norme morale şi cutume reglementează

comportamentul sexual. În trecut funcţia respectivă era riguros reglementată şi controlată. Această funcţie cunoaşte

particularităţi semnificative în societatea contemporană datorită scăderii controlului social în marile aglomeraţii

urbane, heterogenitatea modelelor şi rapiditatea schimbărilor, creşterii procentului de imprevizibilitate

comportamentală.

Modele alternative ale vietii de familie

Relaţiile sexuale s-au liberalizat sub forma:

- sexualismului precoce, ca relaţii premaritale, diminuându-se motivaţia pentri întemeierea familiei;

- sexualismului labil, ca relaţii sexuale extrafamiliale, subminându-se consistenţa şi durabilitatea familiei;

- sexualismului pervers, ca relaţii homosexuale, negându-se ontologoc familia şi viaţa.

- Funcţia educativă - se manifestă prin efortul familiei de a educa pe membrii săi conform unor norme şi

cutume proprii în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate. În foarte multe cazuri familiile îşi educă

membrii în spirit tradiţionalist şi al conservatorismului.

- Funcţia afectivă. În trecut, consistentă prin integrare în cadrul afectiv al comunităţilor locale. În prezent

familia a rămas, după distrugerea comunităţilor locale, unicul refugiu sufletesc într-o lume supraaglomerată, ultra-

rapidă, impersonală şi crudă, în care partenerii sunt tot mai diferiţi ca socializare, tot mai nevrotici şi mai

imprevizibili, ceea ce face compatibilizarea lor să devină tot mai dificilă. Se observă o creştere a preferinţelor către

singurătate, relaţii efemere, reorientare afectivă către animale, mai ales câini şi pisici, a căror stabilitate instinctuală

este interpretată, prin raţionalizare, drept afecţiune şi fidelitate.

3. Problemele sociale ale familiei

În trecut familia constituia unica şansă de supravieţuire asigurând protejarea totală economică, fizică,

psihică, mai ales a femeii şi a copiilor. În prezent s-a produs o diminuare a funcţiei protectoare a familiei prin

apariţia instituţiilor de protecţie a familiei, a condiţiei femeii şi copiilor. Evoluţia unui cuplu nu este scutită de o

serie de dificultăţi sociale, dificultăţi care îşi au origini diferite. Statusul social şi economic al femeii din societatea

modernă, diminuează mult prezenţa afectivă a acesteia în familie şi în relaţiile cotidiene cu copii. De aici rezultă o

serie de modificări în relaţiile din cadrul familiei. Întrucât soţia lucrează acelaşi timp cu soţul determină o

redistribuire a timpului destinat implicării ei în activităţile gospodăreşti. Evident că aceasta nu se poate face decât

după perioada achitării obligaţiilor profesionale, ceea ce măreşte în mod considerabil efortul fizic şi intelectual al

femeii.

În asemenea circumstanţe poziţia soţului în cadrul familiei suferă modificări prin împărţirea sau preluarea

unei părţi din atribuţiile din sfera de activitate tradiţională a soţiei. Dar această schimbare, de regulă, se produce cu

încetinitorul deoarece este încă predominantă mentalitatea bărbatului orientată pe o anumită înţelegere tradiţională

a masculinităţii concomitent cu perpetuarea de către femeia însăţi a mentalităţii existente de veacuri privind poziţia

lor în familie.

În cazul imposibilităţii partenerilor de a convieţui, societatea recunoaşte necesitatea şi voinţa acestora de a

se despărţi, instituindu-se astfel divorţul, ca oficiere de anulare a mariajului.

Divorţul este un fenomen determinat de factori sociali şi personali multipli. În plan personal divorţul este

determinat, de regulă, de insatisfacţia rezultată din incompatibilitatea celor doi parteneri, care provin fie din două

moduri de socializare prea diferite, fie din două segmente sociale prea distanţate. Dificultăţile materiale şi sociale

îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre soţi şi amplifică divergenţele deja existente. Divorţul este iniţiat în

majoritatea cazurilor de către femei din cauza înmulţirii insatisfacţiilor cauzate de bărbaţi prin gradul de ocupare,

uzură, abrutizare, vulgaritate şi imoralitate; susceptibilităţii specifice psihismului lor; reducerii, prin emanciparea

lor culturală şi economică a ataşamentului faţă de familie. Divorţul este traumatizant pentru ambii soţi din cauza:

sentimentului reciproc de dependenţă inerţială a partenerilor; percepţiei publice nefavorabile; panicii specifice

golului relaţional în care rămân partenerii, generaţiile lor fiind deja căsătorite; dificultăţilor privind încredinţarea şi

creşterea copiilor, locuinţa, veniturile, bunurile materiale etc. Posibilitatea femeii de a-şi asigura singură un venit

prin prestarea unei activităţi este un factor ce acţionează în hotărârea pentru despărţire. În perioada actuală, în

România se constată cea mai înaltă rată a divorţurilor.

Violenţa în familie vizează mai ales violenţa soţului faţă de soţie dar şi faţă de ceilalţi membri ai familiei

(copii, părinţi) ea este generată de trăsăturile de personalitate, de nivelul de educaţie, de modelul parental cunoscut

în copilărie, de comportamentul soţiei şi de forţa ei de a interzice un asemenea comportament, de tipul de

comunicare dintre membrii familiei, de respectul pe care îl/şi-l acordă fiecare etc. Faţă de copii violenţa poate fi

manifestată şi din partea mamei. Stresul social generat atât de mediul social cât şi de evenimentele din viaţa socială

(divorţ, pierderea slujbei, exercitarea unei activităţi potrivnică nivelului de aspiraţii şi de pregătire profesională)

accentuează comportamentul violent şi abuziv faţă de copii. Mulţi dintre aşa-zişii copii ai străzii provin din familii

în care se manifestă un comportament abuziv şi violent.

Problema bătrânilor – În epoca actuală s-a înregistrat o modificare semnificativă a mentalităţii şi

comportamentului faţă de bătrâni. În general, în societăţile dezvoltate se constată o foarte scăzută implicare a

familiilor în întreţinerea bătrânilor. Spre exemplu în S.U.A circa 80% dintre persoanele în vârstă nu au primit nici

o îngrijire din partea altor membri ai familiei. În societatea românească putem observa în majoritatea familiilor o

comunicare permanentă între generaţii şi acordarea de sprijin pentru generaţia în vârstă. Totuşi, evenimentele din

1989 au erodat şi la noi relaţiile dintre părinţi şi copii, fără însă a putea susţine că acest fenomen este o tendinţă

generalizată a societăţii româneşti. Nu este mai puţin adevărat că în societatea românească actuală, bătrânii nu

dispun de un sistem de asigurări de sănătate sau de viaţă adecvat şi de aceea sprijinul acordat de copii rămâne

fundamental.

Măsura în care funcţiile familiei s-au diminuat relevă măsura în care familia a decăzut şi, totodată, măsura

prin care este concurată de stiluri de viaţă alternative precum:

Celibatul – reprezintă opţiunea individului de a trăi singur fără ca această opţiune să se manifeste ca o

constrângere exterioară. Celibatul este rezultatul direct al diminuării funcţiilor de protecţie, economice şi afective

specifice familiei, şi indirect, al funcţiei de socializare în familia de provenienţă, al incapacităţii tinerilor de a

socializa roluri de părinte ţi soţ. Celibatul include persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente, şi persoane

care au relaţii sexuale cu alte persoane celibatare. Acest stil de viaţă este unul dintre factorii care determină

scăderea natalităţii, ceea ce a determinat în majoritatea ţărilor adoptarea de acţiuni de descurajare a acestuia: taxe pe

celibat, impozite mai mari pentru celibatari, restricţii în obţinerea de credite pentru locuinţe din fondurile publice

etc.

Coabitarea consensuală – convieţuire informală de scurtă durată, practicată de persoane de sex opus între

care nu există relaţii de căsătorie. Din punct de vedere funcţional acest tip de cuplu determină o percepere reductivă

a funcţiilor familiei, stimulează efemeritatea şi instabilitatea, reduce probabilitatea formării familiei. Este un stil

adoptat de tineri, mai ales în perioada studiilor.

Căsătoria fără copii – este o altă alternativă faţă de familia clasică (soţ, soţie, copii). Dacă tradiţional acest

tip de cuplu era întâlnit accidental, astăzi ponderea lui a crescut foarte mult. Cauzele rezultă din incapacitatea de

procreare naturală sau deliberată; din imaturitatea specifică opţiunii spre valori mai mici precum serviciu, confort,

distracţii sau din maturitatea specifică unei meniri deosebite (ştiinţifice, artistice) benefice pentru societate. În

prezent, în România, cauza principală pentru familiile tinere de a nu avea copii o constituie insuficientele resurse

financiare necesara creşterii şi asigurării educaţiei acestora.

Familiile monoparentale presupune creşterea de către un singur adult a unui sau mai multor copii. Apariţia

familiilor monoparentale poate fi determinată de:

- divorţ – în majoritatea cazurilor.

- decesul unuia dintre soţi.

- naşteri în afara căsătoriei.

- adopţii din partea unui singur individ – de regulă femeile singure adoptă un copil.

Concubinajul este o formă informală de convieţuire de lungă durată, aparent similar familiei, dar cu

reducţia responsabilizării şi a funcţiilor specifice acesteia şi deci, cu o durată imprevizibilă.

Familia homosexuală este constituită din indivizi marcaţi fie din punct de vedere organic, fiziologic şi

psihic, fie din punct de vedere social, prin pervertire, frustrare şi complexare. În unele ţări s-a legiferat căsătoria

între persoane de acelaşi sex (Olanda). Manifestarea acestui mod de raporturi dintre bărbaţi sau femei trezeşte în

opinia publică românească atitudini de respingere, dat fiind faptul că, tradiţional, în societatea românească a existat

dintotdeauna familia sub forma cuplului heterosexual.

II. 4. CULTURA ORGANIZATIONALA

1. Structura culturii

Prin cultura intelegem ansamblul modelelor de gandire, atitudine si actiune care caracterizeaza o populatie

sau o societate, inclusiv materializarea acestor modele in lucruri.

Cultura cuprinde, deci, componente ideale (credinte, norme, valori, simboluri, modele de actiune) si

componente materiale (unelte, locuinte, imbracaminte, mijloace de transport etc.). Cultura se dobandeste prin

convietuire sociala.

Prin cultura intelegem produsele ideale si materiale ale unui grup, iar prin societate intelegem un grup

relativ autonom, care se autoreproduce, ocupa acelasi teritoriu si participa la o cultura comuna.

Cultura ofera oamenilor posibilitati multiple de adaptare la medii naturale foarte diferite.

Sa vedem care sunt principalele elemente ale culturii:

A. Simbolurile

Simbolurile sunt semne arbitrare utilizate la nivel social pentru a desemna ceva (un obiect, o actiune, o

atitudine etc.). Modurile in care ne imbracam, mancam, ne adresam altora, ne iubim sau ne dusmanim, vorbim sau

gandim sunt orientate de simboluri.

Simbolurile pot lua forme foarte diferite de la o societate la alta sau de-a lungul istoriei unei societati.

Dinamica simbolurilor este uneori foarte rapida, producandu-se modificari de la o generatie la alta.

B. Ritul

Ritul se poate defini ca o secventa formalizata si stereotipa de acte savarsite intr-un context religios sau

magic. In societatile industriale, riturile magice sau religioase si-au diminuat importanta sau au disparut. In schimb,

s-au multiplicat riturile profane: protocolul, ceremonialurile, regulile de politete si de comportare, sarbatorile etc.

C. Limbajul

Limbajul este un sistem structurat la nivel social de modele sonore, cu semnificatii specifice si arbitrare.

Insusirea limbajului semnifica nasterea omului ca fiinta sociala, ca om. Limbajul este principalul depozitar al

simbolurilor. De asemenea, limbajul depoziteaza achizitiile culturale trecute si, in acelasi timp, organizeaza

perceperea lumii de catre noi. Un specialist, de exemplu, distinge zeci de tipuri de computere si pe fiecare il

desemneaza cu un nume diferit. Un cioban, la randul lui, foloseste in activitatea sa numeroase vase si ustensile de

lemn, fiecare cu denumirea sa.

D. Normele

Normele sunt reguli sociale care specifica comportamentele de adoptat in situatiile date. Astfel, nu

traversam strada pana cand nu se aprinde o lumina verde, nu ne amuzam in timpul unei ceremonii funerare, ne

ridicam in picioare la intonarea imnului national etc.

E. Traditiile

Traditiile sau cutumele sunt modalitati comportamentale obisnuite si practicate de multa vreme de un grup.

Astfel, in mod obisnuit, trebuie sa fim punctuali la o intalnire; ajunsi in acelasi moment in fata unei intrari, barbatul

o lasa pe femeie sa intre mai intai etc.

F. Moravurile

Moravurile sunt idei, afirmatii puternice cu privire la ceea ce este drept si gresit si, in raport cu aceasta,

permis si interzis de intreprins in situatii date. Astfel, o persoana care umbla neingrijita, murdara, va fi considerata

de catre comunitate ca fiind nesimtita.

Prohibitiile fata de violarea anumitor moravuri poarta numele de tabu-uri. Astfel, tabu-urile reprezinta o

forma specifica a moravurilor (tabu-ul referitor la incest, etc.).

G. Legile

Legile sunt reguli stabilite sau intarite de un organism politic (statul) compus din persoane carora li se

recunoaste dreptul de a folosi forta. Reglementarea prin norme atinge forta maxima in cazul legilor. Trasatura

particulara a legilor este utilizarea legitima a constrangerii fizice.

H. Valorile

Valorile sunt idei abstracte despre ceea ce este dezirabil, corect si bine sa urmareasca majoritatea membrilor

unei societati. Ele sunt variabile de la o societate la alta si de-a lungul istoriei unei societati.

Cea mai simpla caracteristica a unei culturi este denumita trasatura. Trasaturile culturii se asociaza si se

combina intre ele, formand complexe culturale. Au fost identificate numeroase trasaturi si complexe culturale,

comune majoritatii sau totalitatii culturilor; acestea poarta numele de universalii culturale.

In cadrul unei culturi generale a unei societati apar ansambluri specifice de trasaturi si complexe culturale

caracteristice unor anumite grupuri, care sunt denumite subculturi.

In unele situatii, trasaturile si complexele culturale specifice unor grupuri nu numai ca se deosebesc de

cultura dominanta, dar se si opun acesteia; este cazul contraculturilor.

In situatia in care celelalte culturi sunt judecate in raport cu propria cultura, cand modul propriu de viata

este considerat singura cale normala de a gandi, simti si actiona avem a face cu fenomenul de etnocentrism.

Preferinta fata de ceea ce este strain, credinta ca produsele, normele, ideile propriului grup sunt inferioare

celor produse in alta parte poarta numele de xenocentrism.

Socializat cu normele si valorile unei culturi, cum va reactiona sociologul atunci cand va studia alta cultura,

diferita de a sa? Daca va studia si va judeca o cultura straina prin prisma normelor si valorilor propriei culturi, el nu

va putea realiza o analiza stiintifica obiectiva. Raspunsul la aceasta dificultate a fost dat prin recurgerea la

relativism cultural, care consta in suspendarea judecatilor si in considerarea trasaturilor unei culturi din perspectiva

persoanelor care traiesc in acea cultura. Astfel, pentru a intelege fundamentalismul islamic, cercetatorul trebuie sa

se plaseze in situatia fundamentalistilor; sau, privit din perspectiva unei culturi europene, canibalismul apare ca

ceva oribil, anormal; privit din perspectiva celor care il practica, canibalismul apare ca un mecanism social de

impunere a ordinii in haos, de comunicare cu lumea supranaturala, de regenerare a societatii, de captare a puterilor

inamicului.

Relativismul cultural nu semnifica abandonarea de catre cercetator a propriilor standarde morale. Nu

inseamna ca el va accepta sau justifica canibalismul. El nu inseamna neutralitate politica sau etica, ci invita

cercetatorul sa fie obiectiv si onest.

Relativismul cultural indica faptul ca functia si semnificatia unei trasaturi culturale este relativa in raport cu

contextul cultural. O trasatura nu este buna sau rea prin ea insasi. Ea poate fi apreciata intr-un sens sau altul, numai

prin referire la cultura in care functioneaza.

2. Principalele funcţii ale culturii

Studiul diferitelor societăţi a condus la punerea în evidenţă a patru funcţii importante ale culturii:

Prima este funcţia de adaptare. Pentru antropologul american Clyde Kluckhohn, cultura permite

individului adaptarea la mediul geografic şi climatic, oferindu-i un ansamblu de soluţii pentru rezolvarea

problemelor de supravieţuire (locuinţă, hrană, îmbrăcăminte etc.). Datorită culturii, societăţile umane s-au putut

adapta climatului mai rece sau mai cald, cercului polar sau deşertului.

O altă funcţie a culturii este comunicarea. Unii autori consideră că aceasta ar fi principala sa funcţie.

Comunicarea presupune folosirea limbajului şi simbolurilor care disting grupurile sociale între ele şi pe acestea de

animale. Comunicarea între indivizi se stabileşte mai uşor în cadrul aceleiaşi culturi.

O a treia funcţie a culturii permite membrilor societăţii să prevadă comportamentele celorlalţi. La om,

cultura joacă acelaşi rol, precum instinctul la animal. Spre deosebire de animale, care au comportamente instinctive,

fiinţa umană  nu dispune de comportamente înnăscute. Ea învaţă comportamentele de-a lungul vieţii. Într-o cultură,

indivizii adoptă comportamente asemănătoare şi au aşteptări precise unii faţă de alţii. Dacă este cunoscută cultura

unui popor, se pot prevedea, în parte, şi comportamentele individuale ale membrilor săi.

Cea de-a patra funcţie are în vedere faptul că o cultură favorizează anumite tipuri de relaţii afective între

indivizii care aparţin unui grup. Ea propune individului identificarea cu aceleaşi valori, simboluri, norme şi

modele de conduită. Se asigură, astfel, unitatea grupului. 

3. Evoluţie socioculturală

 Altădată, tradiţiile făceau posibile schimbul şi vecinătatea între membrii unei comunităţi. Fiecare îl cunoştea

pe celălalt. Această cunoaştere crea un sentiment de apartenenţă la comunitate foarte puternic. Desigur, multe dintre

aceste tradiţii au slăbit sau au dispărut complet, luând cu ele şi sentimentul de apartenenţă. Astăzi, relaţiile au

devenit mai impersonale.

Cultura modernă se caracterizează printr-o creştere a individualismului şi o deplasare a legăturilor de

solidaritate din familie şi comunitate spre grupuri din ce în ce mai restrânse. Rata ridicată a sinuciderii şi creşterea

numărului de celibatari atestă neliniştile ce rezultă de aici. Nici indivizii şi nici societăţile nu pot trăi izolaţi.

Contactul cu alte culturi poate conduce la două atitudini: o atitudine etnocentristă (afirmarea superiorităţii

unei culturi asupra alteia) şi o atitudine de relativism cultural (afirmarea egalităţii culturilor)

III. ELEMENTE DE SOCIOLOGIE MEDICALA

III. 1. Sociologia medicală. Subramură importantă a sociologiei.

Apariţia sociologiei medicale se bazează atât pe pluridimensionalitatea fenomenului „sănătate“, cât şi pe

ambiţia sociologiei care se dreşte, în conformitate cu dezioderatele enunţate de întemeietorii săi, o ştiinţă a

„bunăstării“ şi a „libertăţii“ umane.

Sociologia medicală a debutat practic odată cu publicarea lucrării „Le suicide. Etude de sociologie“ (1897) a

lui Durkheim, în care el distinge două tipuri de solidaritate: mecanică şi organică.

Solidaritatea mecanică este, ca formă de integrare socială caracteristică societăţilor primitive, definite de o

minimă diviziune a muncii, omogenitate a rolurilor sociale, experienţe de viaţă comună şi o conştiinţă colectivă

puternică.

Solidaritatea organică este specifică societăţii moderne industriale cu o diviziune a muncii sociale

complexă, care presupune prin specializare şi interdependenţa între indivizi. Membrii societăţii sunt diferiţi, fiecare

având propria personalitate, iar conştiinţa colectivă restrangându-se în favoarea celei individuale. Fiecare parte a

sistemului are propria mişcare, diviziunea complexă a muncii asigurând armonia şi coeziunea ansamblului.

Indivizii cooperează pentru realizarea unor scopuri pe care nu le pot atinge singuri, datorită diferenţelor de rol şi a

interdependenţei impuse de diferenţelor de status.

Dezagregarea relaţiilor sociale – anomia - are consecinţe negative pentru societate, dar şi pentru persoane,

acestea putând fi îminse către comiterea sucidului. Folosind date statistice, demografice din surse autorizate,

Durkheim contrazice teoriile potrivit cărora rata suicidului este influenţată de factori geografici, climatici, biologici,

rasiali sau psihologici. El a susţinut că suicidul este un fapt social obiectiv şi poate fi explicat numai prin factori

sociali. Analizând fenomenul sinuciderii (fenomen medical şi social) Durkheim a demonstrat că acesta variază în

funcţie de un alt fapt social, integrarea şi coeziunea socială, apărând astfel cerinţa metodologică de a explica un fapt

social tot prin factori de natură socială.

Primele teorii de sociologie medicală au apărut în anii ’50 fiind elaborate de cercetători celebri precum

Parsons, Merton sau Kendall. Ei au abordat din perspectivă sociologică aspecte ale instituţiilor de îngrijire a

sănătăţii, ale rolurilor profesionale, organizarea instituţiilor de învăţământ medical, au definit conceptele de boală şi

sănătate şi au precizat şi principalele drepturi aşi obligaţii ale statusurilor şi rolurilor de pacient şi medic.

Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentele sociale ale sănătăţii şi îmbolnăvirii,

interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau de boală a populaţiei, precum şi incidenţa stării de

sănătate sau de boală asupra vieţii sociale a indivizilor şi a grupurilor umane.

Sociologia medicinei – studiază factori precum structura organizatorică, relaţiile dintre roluri, sistemul de

valori, ritualurile şi funcţiile medicinei ca un sistem de conduite (R. Strauss, 1955)

Sociologia în medicină – integrează conceptele, principiile şi cercetările sociologice în medicină, inclusiv

educaţia sociologică a studenţilor medicinişti, studiul comportamentului sanitar şi al epidemiologiei sociale, studiul

proceselor de dezvoltare ale unei boli sau ale factorilor care influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală (R.

Strauss, 1972)

Sociologia sănătăţii – studiul particular al aspectelor economico-sociale ale sănătăţii, ale locului sitemului

sanitar în societate şi raporturile dintre diferitele politici sanitare (Steudler, 1972)

Toate aceste definiţii sunt complementare, vizează aspecte particulare ale sistemelor de sănătate şi se

circumscriu sociologiei medicale.

Între obiectivele sociologiei medicale se numără:

distribuirea bolilor în societate, în funcţie de sistemul social, mediul familial, religie, sex, clase sociale,

profesie.

factorii sociali şi culturali legaţi de natura şi gravitatea bolii

tipul de tratament adoptat

elementele sociale care intervin în procesul terapeutic

etiologia socială şi ecologia bolii

comportamentele sociale ale terapiei şi readaptării

medicina ca instituţie socială

sociologia învăţământului social

studiul variabilelor culturale ale manifestării sănătăţii şi bolii

relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici

bazele economice ale serviciilor medicale

influenţa industriilor medicale asupra stării de sănătate a populaţiei

conexiunea dintre structura socială şi boală

influenţa factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate şi răspunsul societăţii la sănătate şi

îmbolnăvire.

Aceste obiective interferează cu cele ale epidemiologiei şi sănătăţii publice, dar exită diferenţe remarcabile

în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile utilizate de foecare disciplină în parte, precum şi direcţiile şi obiectivele

cercetării.

2. Factorii medicali şi sociali ai dezvoltării sociologiei medicale

Sociologia medicală se va dezvolta în special în SUA, unde cercetarea organizaţiilor medicale a reprezentat

o prioritate pentru sociologie. Ulterior, după anii ’70, şi în ţările europene se va dezvolta acest sector ştiinţific. Între

factorii care au influenţat evoluţia sociologiei medicale se numără:

evoluţia practicii medicale

transformarea instituţiilor de îngrijire a sănătăţii

creşterea preţului sănătăţii şi introducerea sistemelor de asigurare a sănătăţii

organizarea studiilor de medicină

modificarea tabloului morbidităţii

implicarea guvernamentală sporită în domeniul sănătăţii şi apariţia surselor de finanţare pentru cercetarea

sociologică a sistemelor sanitare.

3. Obiectivele sociologiei medicale

Obiectivul medical

Sociologia medicală informează asupra proceselor sociale care interferează cu echilibrul fizic sau mental al

indivizilor, aducându-şi aportul la realizarea studiilor de epidemiologie socială, la studiul concepţiilor despre

sănătate, şi al comportamentului sanitar, în organizarea activităţii sanitareşi elaborarea politicii sanitare.

Obiectivul economic

Sociologia medicală efectuează cercetări asupra costurilor îngrijirii medicale, consumul de medicamente,

cheltuielile individuale şi de la buget referitoare la sănătate, oferind cunoştinţe utile asupra comportamentelor

sociale care influenţează producerea şi consumul prestaţiei sanitare.

Obiectivul sociologic

Analizând problemele de sănătate, sociologia medicală vizează cunoaşterea societăţii, domeniul medical

reflectând în mod specific comportamentul individual şi al grupurilor sociale. Studiind raportul sănătate – boală –

societate, sociologia medicală încearcă să dezvăluie acest loc particular al vieţii sociale.

4. Boala şi sănătatea. Aspecte socio-medicale.

Conceptele de boală şi sănătate sunt concepte evaluative, fiind circumscrise de dezvoltarea cunoaşterii

biomedicale, de orientările intelectuale ale culturii, de sistemul axiologic al societăţii. Astfel vor exista diferenţe

notabile în ceea ce priveşte statutul bolnavului şi natura stării, considerată normală sau patologică, în funcţie de

tipul de societate şi nivelul de dezvoltare la care a ajuns aceasta.

În prezent, medicii definesc boala în urma aplicării unor standarde riguroase şi a analizării temeinice a

pacientului, definind starea de boală, creând rolul său social şi astfel legitimând comportamentul bolnavului. Există

însă şi factori care afectează negativ acest proces medico-social: divergenţe de opinii asupra diagnosticului,

prognosticului, profilaxiei şi tratamentului anumitor afecţiuni, un adevărat fenomen al modei în tratarea unor boli,

precum şi alte implicări ale socialului şi medicalului în actul medical.

Boala şi sănătatea nu pot fi deci definitie decât prin raportare la fiinţa umană privită entitate biologică,

psihică şi socială în acelaşi timp.

Conceptul de sănătate este, la fel ca şi cel de boală, unul plurisemantic, semnificaţia sa înregistrând nuanţări

în funcţie de grupuri, clase sociale sau populaţii. În domeniul medical, sănătatea este privită de către patolog ca o

stare de integritate, de către clinician ca lipsă de simptome şi de bolnav ca o stare de bien-etre (A. Athanasiu, 1983).

Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită drept acea stare a unui organism neatins de boală,

în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal (organism în homeostazie).

Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă drept armonia dintre comportamentul cotidian şi

valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ, reprezentând starea organismului în care capacitatea sa de a

munci, a studia sau a desfăşura activităţile preferate este optimă.

Conform OMS (1946), sănătatea reprezintă starea de completă bunăstare fizică, mentală şi socială, care nu

se reduce la absenţa bolii sau a infirmităţii. Deţinerea celei mai bune stări de sănătate de care este capabilă persoana

umană este unul dintre drepturile fundamentale ale omului.

Conceptul de boală este şi el mai multe dimensiuni. Din punct de vedere biologic, boala este o stare a

organismului sau a unei părţi din organism în care funcţiile sunt afectate sau deranjate de factori interni sau externi.

Din perspectivă plurifactorială, boala poate fi definită drept o stare finală, rezultat al unei combinaţii a

factorilor ecologici şi comprotamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţiile genetice, care plasează statistic

individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a unei alimentaţii neraţionale, dezechilibrate, de lungă durată,

expunerii cronice la agenţii patogeni ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori (R. Fitzpatrick, 1986).

Boala reprezintă, mai mult decât o o sumă de simptome, fiind un proces care chiar dacă nu conduce la

modificări importante structurale sau funcţionale, afectează psihicul individului ca o reacţie la boală. Starea de

boală, legitimată prin diagnostic, conduce la apariţia unui comportament structurat în jurul acestei stări. Conştiinţa

bolii conduce la manifestarea unor stresuri psihice majore şi de lungă durată.

Se diferenţiază în acest sens anozognozia, negarea subiectivă sau nerecunoaşterea bolii şi opusul său,

hipernozognozia, respectiv supraevaluarea subiectivă a simptomelor.

Pentru dimensiunile particulare ale bolii, literatura medicală anglo-saxonă a introdus următorii termeni:

illness – realitatea subiectivă a bolii, ceea ce percepe bolnavul şi nu suferinţa corporală, ci percepţia

individuală a unei schimbări negative în bunăstarea sa şi în activităţile sale sociale.

disease – realitatea biofizică a bolii, adică anomalia funcţională a structurii sau fiziologiei organismului.

sickness – realitatea socioculturală a bolii, adică modelarea rolului social al bolnavului, formele de

adaptabilitate socială a maladiei ori atribuirea etichetei de bolnav persoanei suferinde.

Boala presupune şi anumite restricţii modificând stilul de viaţă al individului şi implicit afectând starea sa

psihică:

restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice

limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale

suprimarea unor activităţi extraprofesionale

modificarea relaţiilor intepersonale în sensul diminuării contactelor cu cei apropiaţi

dereglarea raporturilor familiale sau conjugale

pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi, implicit, a posibilităţilor asigurării subzistenţei

dependenţa de alte persoane, mai ales în cazul apariţiei unor infirmităţi.

Starea de boală depăşeşte astfel limita biologicului, fiind o stare socială deviantă şi de nedorit. Prin devianţă

se înţelege orice abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colective, iar

comportamentul deviant este supus de obicei corecţiei, tratamentului sau pedepsirii de către agenţiile de control

social.

În funcţie de semnificaţia socio-culturală dobândită de boală în societate, de apartenenţa indivizilor la medii

culturale diferite variază şi reacţia acestora faţă de boală şi durere, stări fiziologice părecum foamea sau durerea

având şi determinare socio-culturală. Dacă durerea este un indiciu al stării morbide sau premorbide a individului,

atât contextul biologic cât şi cel cultural au un anumit rol în definirea lor.

Astfel, societatea în care se găseşte individul devine factorul care condiţionează formarea tipurilor de reacţie

individuală faţă de durere. Durerea este identică la toţi indivizii având funcţia de a provoca reacţii de evitare a

stimulilor nocivi pentru sănătatea individului, dar reacţia faţă de durere este diferită, depinzând de mediul cultural

al indivizilor.

Clasificarea bolilor a ţinut cont de mai multe criterii, pentru sociologia medicală fiind important criteriul

frecvenţei şi al celor mai efecte asupra vieţii colective a oamenilor.

III. 2. TIPURI DE RELATIE ASISTENT MEDICAL –PACIENT, aspecte psiho-sociale:

Relaţia asistent medical – pacient este una extrem de complexă, vizând aspecte culturale, psihologice şi

sociale, care vor influenţa comportamentul fiecăruia dintre cei doi actori.

Această relaţie este una care se stabileşte între membrii a două grupuri sociale distincte în ceea ce priveşte

prestigiul, puterea şi orientările lor: un grup ce oferă îngrijiri specializate unui alt grup care solicită aceste îngrijiri

de sănătate. Totodată, această relaţie se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, după un anumit ritual.

Astfel, în această relaţie se conturează extrem de bine conceptele de status şi rol social.

Statusul social

Statusul reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau un grup de persoane în societate, având determinare

atât pe orizontală, în ceea ce priveşte reţeaua de contacte şi schimburi cu persoane având acelaşi nivel social, cât şi

pe verticală, vizând relaţiile cu persoane aflate în poziţii superioare sau inferioare în ierarhia socială.

Statusul social a primit din aceste puncte de vedere mai multe definiţii şi caracterizări:

ansamblu de relaţii egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu alţi membri din grupul din care face

parte

prestigiu social (M. Weber)

colecţie de drepturi şi de datorii generate de locul ocupat de fiecare individ în societate (R. Linton)

statusurile atribuite (vârstă, sex, rasă) diferă de cele achiziţionate (profesie, poziţie economică, stare

civilă), pentru care individul a optat şi a depus anumite eforturi (T. Parsons)

Statusul de vârstă, cel profesional şi cel cultural evoluează împreună în copilărie, ulterior distanţându-se şi

dezvoltându-se separat. Există de asemeni, distincţii, între statusul actual şi cel latent, posibil de actualizat în alte

contexte sociale.

Fiecare persoană posedă mai multe statusuri, grupate astfel:

Statusul biologic

Statusul familial

Statusul extrafamilial

Toate statusurile asociate unei persoane formează setul de statusuri proprii acesteia, între care cel cultural,

cel economic şi cel profesional au cel mai importan rol în configurarea statusului social al persoanei respective.

Statusul profesional este cel mai important în societăţile moderne, divizându-se în:

statusuri formale (oficiale, distribuite conform cu organigrama)

informale (dobândite pe baza caracteristicilor persoanei)

Statusul formal face diferenţa între gradul de autoritate conferit de organizaţie angajaţilor şi se

exteriorizează printr-un set de simboluri:

titluri profesionale

avantaje suplimentare

posibilitatea de a desfăşura o muncă plăcută

condiţii de lucru luxoase

Statusul informal vizează prestigiul obţinut de angakaţi pe baza unor trăsături necerute expres de

organizaţie:

angajaţii în vârstă şi cu mai mare experienţă sunt percepuţi cu un status mai înalt decât ceilalţi colegi

cei care au capacităţi speciale au de asemeni un status mai înalt

femeile şi persoanele aparţinând unor grupuri minoritare sunt valorizaţi mai puţin

Dobândirea unui status profesional mai înalt se face pe mai multe căi:

experienţă câştigată

trecerea prin posturi de suport mai puţin prestigioase, care oferă posibilitatea dobândirii de experienţă

concursuri sau numiri în posturi noi

calităţi excepţionale

status privilegiat al familiei individului, relaţii sociale de suport, intervenţii de susţinere în momentul

avansării

Schimbarea statusului profesional implică şi schimbarea statusului economic (venituri şi prestigiu social).

Totodată, statusurile parţiale ale unei persoane pot fi congruente sau incongruente, putând genera conflicte (statusul

profesional cu cel familial), iar poziţiile ierarhice intermediare determină conflicte intersatus, depăşite doar prin

modul în care persoana îşi percepe propiul status.

2. Rolul social

Rolul social reprezintă model de comportare asociat unui status, punerea în act a drepturilor şi datoriilor

prevăzute de statusurile indivizilor şi grupurilor într-un sistem social. Învăţarea rolurilor sociale duce la formarea

personalităţii şi asigură funcţionalitatea colectivităţilor umane. Rolul social reprezintă atât comportamentul efectiv

cât şi prescripţia normativă în legătură cu acesta., fiind definit şi ca ansamblul de comportamente pe care în mod

legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă un status social.

În raport cu statusul social, rolul este mai flexibil. Statusl poate rămâne neschimbat, dar rolul se poate

modifica pe măsura schimbării cerinţelor sociale. Rolurile sociale evoluează în funcţie de aşteptările rolului

(prescripţiile normative care definesc modul în care trebuie jucat un rol), iar realizarea rolului este dependentă de

cerinţele de rol, perceperea lor de către individ, trăsăturile de personalitate ori gradul de identificare a individului cu

grupul de apartenenţă.

Rolurile sociale au funcţia de reglare a raporturilor sociale şi de structurare a comportamentului indivizilor

în limite aşteptate de societate. Statutul social presupune existenţa concomitentă a unui set de roluri ce pot fi sau nu

congruente.

Astfel, conflictele între roluri devin factori de schimbare socială, având potenţial perturbator pe paln social

şi personal, provocând chiar, prin amplificare la nivelul societăţii, o revizuire a aşteptărilor şi a datelor obiective.

Rolurile sociale pot fi şi ele impuse şi dobândite, în condiţii similare statusurilor sociale, iar între rol şi

personalitate există o strânsă interdependenţă

Relaţia asistent medical – pacient devine astfel şi o relaţie de roluri, asimetrică şi consensuală, în care

asistentul medical are poziţia de superioritate, fiind elementul activ care caută soluţia la boala de care suferă

pacientul, văzut aici ca un element pasiv.

Totodată, pacientul recunoaşte autoritatea asistentului medical, iar relaţia terapeutică se bazează pe

reciprocitate, cele două roluri alcătuind un cuplu complementar.

Atitudinile pe care asistentul medical le adoptă în cadrul acestei relaţii pot fi:

tutor autoritar

mentor

părinte bun şi protector

avocat al „adevărului înainte de toate“

Natura relaţiei asistent medical – pacient influenţează în mod decisiv actul terapeutic şi stabilirea

diagnosticului.

În caracterizarea acestei relaţiei sociale s-au impus două puncte de vedere:

1. relaţie între doi actori sociali (T. Parsons), în care cele două roluri sunt complementare, iar drepturile şi

obligaţiile sociale prevăzute potenţează eventualul conflict interrelaţional, fără a-l elimina în totalitate. Acest model

se referă însă la bolile acute, care în societatea actuală au cedat locul bolilor cronice, în care pacienţii rămân în

activitatea socio-economică cu responsabilităţile aferente. Prin prisma faptului că bolile cronice sunt greu

vindecabile, relaţia a suferit modificări apărând şi incertitudini de ordin clinic (privind diagnosticul şi prognosticul

său) şi funcţionale (privind secretul păstrat de medic asupra diagnosticului).

În acest model de relaţie s-au diferenţiat trei situaţii, legate de simptomele organice ale pacientului :

activitate – pasivitate, asistentul medical este activ, bolnavul pasiv (răni grave, comă, anestezie)

conducere – cooperare, bolnavul urmează sfaturi şi are raţionament (boli acute, infecţii)

participare reciprocă,asistentul medical ghidează bolnavul în a-şi acorda singur ajutorul, întâlnirile

fiind ocazionale (boli cronice)

Relaţia asistent medical – pacient are şi o importantă coordonată socială, bolnavii proveniţi din

clasele medii şi înalte bucurându-se de o mai atentă îngrijire decât cei din clasele de jos, acest aspect

modificând natura raporturile existente între cei doi actori

2. relaţie potenţial conflictuală (E. Freidson), originile stării conflictuale fiind interesele şi perspectivele

diferite avute de medic şi pacient.profesia de medic este una dintre grupele de interes din societate, iar codurile

etice şi legile care reglementează exerciţiul medical devin mecanisme care îî protejează pe medici de ingerinţa

publicului şi de concurenţa altor profesionişti. Medicul percepe boala şi bolnavul din perspectiva specializării

sale profesionale şi va defini el însuşi conţinutul şi formele serviciului pe care îl acordă bolnavului, în timp ce

acesta din urmă îşi percepe afecţiunea în funcţie de nevoile cotidiene şi de nivelul său cultural. Chiar dacă nu va

reuşi să îşi impună punctul de vedere în faţa medicului, bolnavul nu va fi un element docil pe parcursul

existenţei unei relaţii între el şi medic.

Situaţiile conflictuale au la origini şi alţi factori:

tipul de activitate medicală (chirurgie, psihiatrie, neurologie, etc.)

tipul de pacient

tipul de boală.

De asemeni, tensiuni interrelaţionale pot apărea şi în cazul în care asistentul medical va efectua sarcini fără

acceptul pacientului, acesta putând deveni un pericol pentru anturaj (Baron):

alcoolicul violent în stare de intoxicaţie acută

psihoticul care poate comite suicid sau acte agresive

toxicomanul în lipsă de drog,solicitând violent doza

pacienţii antrenaţi într-un conflict ce poate degenera în violenţe extreme

Între priorităţile actului medical într-un astfel de caz se numără rezolvarea următoarelor probleme:

tulburări de comportament ale pacientului

suferinţei bolnavului

perturbarea ordinii publice

Priorităţile diferite ale asistentului medical şi pacientului constituie o altă sursă importantă de conflicte pe

parcursul derulării relaţiei între cei doi. În timp ce pentru pacient prioritatea absolută o are propria afecţiune şi

tratamentul efectuat, asistentul medical trebuie să se implice în ingrijirea unui număr mai mare de pacienţi.

Tot sursă de conflicte în relaţie este şi diferenţa dintre cei doi actori în ceea ce priveşte evaluarea gravităţii

bolii, diferenţă ce provine din inechilibrul în cunoştiinţe medicale şi din experienţa personală diferită a bolii. Astfel,

de cele mai multe ori, asistentii medicali par a subestima gravitatea bolii şi mai ales efectul acesteia asupra vieţii

cotidiene a bolnavilor, în timp ce pacienţii o supraestimează, considerând-o extrem de gravă.

Aşteptările contradictorii ale indicilor cu privire la comportamentul bolnavilor se constituie într-o altă sursă

de conflict între cei doi. În viziunea asistentilor, pacientul ideal este cel capabil să îşi evalueze starea de sănătate cu

suficient discernământ pentru a cunoaşte problemele pe care trebuie să le supună atenţiei medicului, deci un individ

cu suficiente cunoştiinţe medicale. Acest ideal vine însă în contradicţie cu dorinţa ca pacientul să accepte fără

echivoc diagnosticul şi tratamentul prescris, iar pacientul văzut în această dublă ipostază devine o potenţială sursă

de conflict.

Din fericire însă, toate aceste surse de conflict sunt unele potenţiale, ele îmbrăcând rareori forme deschise.

Strategiile de control în relaţia asistent medical – pacient se împart în patru categorii (Morgan):

Persuasiunea - dacă pacienţii încearcă să convingă că un anumit tip de tratament este mai potrivit, prezentând

informaţiile legate de boală într-un mod convenabil lor, şi asistentul medical va încerca la rândul său să

convingă pacientul că procedeul său este cel mai bun prin copleşirea sa cu dovezi sub formă de analize de

laborator ori exemple din experienţa anterioară şi nu acceptă sugerarea de proceduri de către pacient.

Negocierea – procesul prin care asistentii medicali şi pacienţii ajung la un compromis, de obicei în ceea ce priveşte

durata programului de tratament.

Incertitudinea funcţională – în momentul în care există siguranţă privind evoluţia unei boli ori succesul unei

terapii, asistentul medical poate menţine incertitudinea pacientului, în scopul economisirii de timp, evitării unor

scene emoţionale, ori al menţinerii autorităţii asupra pacientului.

Comportamentul non-verbal – joacă un rol important în desfăşurarea acestei relaţii şi în influenţarea calităţii

informaţiei communicate. Aceste tehnici non-verbale servesc la controlul consultaţiei, ori pentru a indica

sfârşitul acesteia. Din punctul de vedere al comportamentului non-verbal, asistentul medical ocupă poziţia

dominantă, conducând dialogul şi semnalând intrarea ori ieşirea pacientului, posibilitatea acestuia din urmă de a

influenţa în vreun fel conversaţia depinzând de nivelul cunoştiinţelor medicale pe care le posedă, de gradul de

disconfort creat de boală, precum şi de capacitatea de a-şi exprima trăirile, dar şi de bunăvoinţa asistentului.

Pentru optimizarea relaţiilor, a fost elaborat chiar un cod de conduită (I. Saas):

Reguli pentru cetăţeni privind îngrijirile medicale

1. consultaţi un expert medical experimentat şi demn de încredere

2. dezvoltaţi-vă simţul responsabilităţii şi competenţa pentru a înlătura riscurile medicale

3. utilizaţi din plin medicina preventivă şi predictivă

4. profitaţi de îngrijirile medicale de vârf, dar fiţi atenţi la limitele şi riscurile oricărei intervenţii medicale.

5. cereţi informaţii şi sfaturi experţilor medicali şi fiţi-le un partener loial

6. definiţi-vă sensul calităţii vieţii, valabil din copilărie până la bătrâneţe, pentru perioadele de boală şi de sănătate

şi bucuraţi-vă de ea

7. pregaătiţi un testament biologic şi desemnaţi pe cineva pentru a lua decizii dacă veţi deveni dependent

8. folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune

Reguli pentru personalul medical

trataţi fiecare pacient ca pe o persoană, nu ca pe un caz

ajutaţi pacienţii să îşi dezvolte competenţa lor medicală pentru a elimina riscurile medicale

integraţi statusul de valori al pacientului în statusul său clinic din diagnosticul diferenţial şi pentru a stabili

prognosticul

cunoaşteţi avantajele, limitele şi riscurile medicinei de vârf şi discutaţi-le cu pacienţii

fiţi un partener cometent în relaţiile cu pacientul şi respectaţi-I punctele de vedere şi valorile sale

preocupaţi-vă permanent de perfecţionarea pregătirii voastre profesionale şi oferiţi cele mai bune servicii

clinice şi personale pacienţilor

ajutaţi pacientul să îşi pregătească un testament biologic (privitor la donarea de organe) şi colaboraţi cu cei

apropiaţi lui, în interesul său.

folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune.

III. 3 COMUNICAREA SI ROLUL SAU IN PRACTICA MEDICALA

Procesul comunicării reprezintă transmiterea, recepţionarea, stocarea, prelucrarea şi utilizarea informaţiilor,

fiind caracteristică individului şi societăţii în toate etapele dezvoltării. Prin comunicare omul dispune de principalul

mijloc de socializare, în timp ce sistemele şi structurile sociale îşi menţin stabilitatea şi îşi realizează finalităţile prin

intermediul reţelelor de comunicaţie disponibile.

Claude Shannon emite prima teorie matematică a comunicării, conform căreia cel mai elementar act al

comunicării presupune existenţa unui emiţător, care utilizând un limbaj codifică un mesaj pe care îl transmite

printr-un canal de comunicare spre un receptor ce primeşte mesajul în decodifică şi îi înţelege sensul. Există de

asemenea şi răspunsul receptorului la mesajul primit, fiind vorba de feedback.

În cercetările asupra comunicării au fost emise şi şapte axiome ale acestui proces:

1. Comunicarea este inevitabilă atâta timp cât între doi interlocutori comunciarea nu se limitează la

componenta verbală, ci include procesul complex al mişcării corporale voluntare sau involuntare, al

gesturilor, privirii, tăcerii, spaţiului individual, vestimentaţiei, toate acestea având o valoare

comunicativă foarte bogată.

2. Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii

de interpretare a conţinutului celui dintâi.

3. Comunicarea este un proces continuu, care nu poate fi tratat în termeni de cauză – efect sau stimul

răspuns.

4. Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică.

5. Comunicarea este ireversibilă.

6. Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare.

7. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acordare.

Procesul de comunicare presupune şi existenţa unor scopuri, care au fost reliefate de N. Stanton:

să fim recepţionaţi (auziţi sau citiţi)

să fim înţeleşi

să fim acceptaţi

să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine)

E. La Monica propune alte nouă scopuri ce pot fi găsite în procesul comunicării:

1. a învăţa, transmite sau primi cunoştiinţe

2. a influenţa comportamentul cuiva

3. a exprima sentimente

4. a explica sau a înţelege propriul comportament sau al altora

5. a întreţine legături cu cei din jur sau a te integra într-o colectivitate sau grup social

6. a clarifica o problemă

7. a atinge un obiectiv propus

8. a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict

9. a stimula interesele proprii sau ale celor din jur

Clasificarea comunicării a pornit de la două tipuri principale:

comunicarea verbală

comunicarea non-verbală,

Fiecare categorie poate avea două subgrupe:

comunicare într-un sens

comunicare în ambele sensuri (cu feedback)

A. Comunicarea verbală include tot ceea ce este scris sau spus, mijlocind schimbul de semnificaţii în

societate şi reprezantând o paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare umană.

În comunicare, limbajul are şase funcţii, conforme cu cele şase elemente ale procesului comunicativ –

emiţător, transmiţător, referent (realitatea la care se referă mesajul), codul, canalul şi destinatarul

Functiile comunicarii:

Funcţia emotivă – exprimă direct atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse de el

Funcţia conativă sau persuasivă – urmăreşte obţinerea unui anumit tip de răspuns din partea destinatarului

Funcţia referenţială – denotativă sau cognitivă vizează referentul, interesul fiind pentru semnificaţia, conţinutul

exprimat

Funcţia fatică – se referă la controlul canalului de comunicare dintre cei doi interlocutori.

Funcţia poetică – vizează mesajul, modul de exprimare şi forma care reţin atenţia la fel de mult ca şi conţinutul

cognitiv al mesajului

Funcţia metalingvistică – se referă la codul utilizat, manifestându-se atunci când în comunicare apare

necesitatea atenţionării în legătură cu codul utilizat.

Aceste funcţii coexistă în orice tip de comunicare, într-un mesaj predominând una dintre ele, care

determină, de altfel, şi structura verbală a acestuia.

O altă caracteristică a limbajului este productivitatea sa, orice utilizator putând construi mesaje inteligibile

pentru orice recpetor aparţinând aceleiaşi comunităţi lingvistice, cu privire la orice subiect, real sau imaginar. Astfel

pot apărea şi mesaje sau relatări in absentia despre evenimente ori situaţii, generatoare ale unei subclase degradate

de mesaje, zvonurile sau minciuna. Folosirea minciunii are anumite raţiuni, pe lângă cele legate de obţinerea unor

avantaje personale existând şi unele chiar altruiste.

B. Comunicarea non-verbală însoţeşte limbajul verbal, comunicând o serie de informaţii despre emitent,

vocea acestuia putând oferi date despre starea sa de sănătate, originea socială, geografică, starea de spirit din

acel moment. Informaţiile verbale sunt însoţite de un ansamblu de procedee non-verbale (gesturi, mimică,

manifestări vocale, accent, intonaţie, ritm, pauze etc.) care contribuie la precizarea intenţiei vorbitorului.

Aceste mijloace non-verbale au fost grupate în opt tipuri (N. Hayes, S. Orrel):

Paralimbaj, contact vizual,expresii, faciale, postură, gesturi, atingere, proximitate, îmbrăcăminte

O altă categorisire a indicilor non-verbali (N. Stanton)

expresia feţei (zâmbet, încruntare)

gesturi (mişcarea mâinilor şi a corpului)

poziţia corpului (în picioare sau aşezaţi)

orientarea (cu faţa sau spatele la interlocutor)

proximitatea (distanţa faţă de interlocutor)

contactul vizual (privirea îndreptată sau nu spre interlocutor)

contactul corporal (atingere, bătaie pe umăr)

mişcări ale corpului (indică aprobarea sau dezaprobarea, încurajare)

aspectul exterior (înfăţişarea fizică, vestimentaţia)

aspectele non-verbale ale vorbirii (variaţii de volum şi tonalitate)

aspectele non-verbale ale scrisului (aşezare, acurateţe, organizare, aspect vizual general)

În categoria limbajelor non-verbale se înscriu:

limbajul tăcerii – formă de limbaj cu profunde semnificaţii comunicative. Tăcerea presupune mai multe stări:

neştiinţa răspunsului la o întrebare, plicitseală, meditaţie, ascultare.

ascultarea nu este un proces pasiv, el presupunând înţelegerea, interpretarea şi integrarea informaţiei primite în

modelele de cunoaştere proprii, dar există şi posibilitatea ca individul să se gândească la altceva în timpul

ascultării, ori să se conceapă propriul răspuns, neglijând astfel ascultarea eficientă.

C. Paralimbajul include aspectele nonverbale ale vorbirii care dezvăluie o serie de informaţii despre

vorbitor, despre emoţiile şi sentimentele sale, precum şi despre atitudinea sa faţă de mesajul verbal pe care îl

transmite. Între elementele de paralimbaj se remarcă tonul vocii, intensitatea vorbirii, timbrul vocii, ritmul sau

fluenţa vorbirii. Toate acestea furnizează date extrem de utile despre calităţile psihice ale vorbitorului şi despre

starea în care acesta se află în momentul comunicării (nesiguranţă, anxietate, nelinişte, furie, spaimă etc.)

D. Contactul vizual – are un poate cel mai important rol în emiterea şi receptarea semnelor interpersonale,

pentru că:

multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe durata şi timpul contactului vizual pe

care îl avem cu acestea

este un puternic indicator al stărilor interioare

are o mare putere de influenţare a sentimentelor

Contactul vizual urmează o serie de reguli sociale nescrise care stabilesc, în funcţie de circumstanţe, timpul

cât putem privi o persoană fără a-i provoca iritare sau reacţii ostile. Durata medie a privirii unei persoane

necunoscute este de 1,28 secunde, peste această limită putând fi interpretată ca un act de agresiune şi

determinând reacţii ostile. Într-o conversaţie obişnuită, modul de a privi este în relaţie cu interesul acordat

interlocutorului.

Fără contact vizual nu se poate ghici întreg conţinutul mesajului, totodată acest contact denotând şi relaţia

socială întreţinută cu interlocutorul. O durată mai mare a contactului vizual presupune dorinţa de intimitate, în

timp ce evitarea contactului vizual conduce la o relaţie de inamiciţie. Un alt criteriu privind reacţia determinată

de contactul vizual este cel oferit de dilatarea pupilei, proces determinat şi de sentimentele pe care le încercăm

în legătură cu persoana privită.

E. Expresia facială: Faţa reprezintă cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare, musculatura feţei

conferind o mobilitate ce exprimă o gamă variată de reacţii, emoţii, sentimente. Au fost distinse 21 de tipuri de

trăsături faciale (Paul Eckman), împărţite în trei grupe:

statice (structura osoasă a feţei)

mobile dar lente (pigmentaţia pielii, dentiţia, ridurile, relifeul feţei)

rapide (temperatura, culoarea, poziţia feţei)

Faţa omenească poate furniza 18 tipuri de informaţii, printre care: temperament, inteligenţă, emoţie,

dispoziţie, vârstă, starea sănătăţii.

Totodată s-a demonstrat că multe dintre expresiile emoţionale de bază sunt înnăscute, manifestându-se

similar la indivizi aparţinând unor medii culturale diferite, precum şi la persoane care nu au avut posibilitatea de a

şi le însuşi prin învăţare. Emoţiile sunt astfel definite drept fenomene psihologice şi comportamentale care:

a) se produc în situaţii repetabile la aceste situaţii

b) implică aprecierea şi reacţiile la aceste situaţii

c) au un debut brusc

d) au în general durată scurtă

e) sunt percepute ca reacţii involuntare

f) sunt prezente şi la alte primate

g) au elemente comune într-un anumit context, dincolo de diferenţele individuale produse de ereditate sau educaţie

Emoţiile fundamentale au un număr variabil: fericire, mirare, furie, tristeţe, dezgust, teamă, dispreţ, ruşinea,

culpabilitatea, bucuria

Pe lângă acestea există şi emoţii complexe sau mixte,alcătuite din combinarea celor de bază (gelozia =

teamă + furie; anxietatea = teamă + culpabilitate + tristeţe + ruşine). Aceste emoţii sunt comune tuturor indivizilor,

indiferent de mediul social şi cultural din care provin, dar gradul de expresivitate facială variază.

Au fost astfel diferenţiaţi:

internalişti – persoane cu feţe relativ inexpresive şi reactivitate fiziologică internă mare

externalişti – indivizi cu feţe expresive şi reactivitate fiziologică redusă.

Expresiile universale de bază pot fi controlate conştient, în trei situaţii:

conformarea la regulile culturale de exprimare a emoţiilor

autoprezentarea într-o lumină favorabilă

tendinţa de a înşela pe cineva

Controlul expresiei faciale şi astfel al informaţiei afective exprimate include trei forme:

inhibarea reacţiei

exagerarea reacţiei

mimarea reacţiei contrare

F. Atitudinile şi poziţiile corporale

Poziţia corporală indică şi ea, involuntar uneori, indicii privind starea psiho-socială a individului. Astfel,

modul în care stăm în picioare, stăm aşezaţi sau ne mişcăm transmit o serie de atitudini complexe, printre care pot fi

remarcate cu uşurinţă starea socială, dorinţa de dominaţie, supunerea, ostilitatea, teama etc.

Atingerea: este în strânsă corelaţie cu ideea de spaţiu personal şi chiar dacă este considerată cea mai veche

formă de comunicare, atingerea corpului de către diferite persoane este permisă extrem de selectiv. Dacă

mâinile sunt permise atingerii de către persoane chiar atunci cunoscute, faţa, trunchiul, gâtul sunt interzise

străinilor. Culturile occidentale prevăd norme ce au stabilit zonele corpului ce pot fi atinse de către anumite

persoane, în anumite împrejurări, existând diferenţe privind vârsta, sexul, statusul social ori gradul de apropiere

al interlocutorului.

Funcţiile comunicării tactile se împart în cinci categorii (S. Jones, E. Yarbrough)

1. atingeri care transmit emoţii pozitive – exprimă afecţiune, căldură

2. atingeri în joacă –exprimă încurajare, apropiere, solidaritate

3. atingeri de control – dirijează comportamentul sau atitudinea persoanei atinse

4. atingeri rituale – exprimă formă de salut, de respect

5. atingeri în alt scop decât comunicare – ajutor, control fiziologic, nu au drept scop comunicarea, dar transmit

şi o serie de informaţii afective

În ultimul timp se discută şi despre atingerea terapeutică, întâlnită în cadrul terapiei bioenergetice.

Indiciile non-verbale ale comunicării

Indiciile non-verbale al comunicări au fost clasificate în cinci grupe (N. Hazes, S. Orrel):

1. Simboluri – acţiuni sau gesturi non-verbale cu o semnificaţie explicită, ce poate fi exprimată şi verbal

2. Ilustratorii – gesturi şi acţiuni non-verbale ce însoţesc şi completează comunicarea verbală

3. Manifestări specifice – indici non-verbali ce dezvăluie stările afective

4. Elemente de reglaj – gesturi şi acţiuni non-verbale ce controlează şi întreţin comunicarea

5. Elemente de adaptare – mişcări şi gesturi ce răspund unor necesităţi umane şi care ne permit adaptarea la

anumite situaţii.

Comunicarea non-verbală este frecvent întrebuinţată în procesele de instruire, învăţământ, artă dramatică şi

medicină. Între indivizi există diferenţe semnificative privind comportamentul non-verbal sau stilul non-verbal

de comunicare, de asemeni există corelaţii strânse şi între indicii non-verbali utilizaţi în comunicare, precum şi

între mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de individ. Între nivelul de pregătire, statusul social şi

disponibilităţile de vorbire ale unei persoane şi numărul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj

există de asemeni o strânsă legătură.

Efectele comunicării adecvate în practica medicală:

1. Controlul durerii postoperatorii – fenomen fiziologic identic la toţi indivizii, durerea presupune, pe lângă

„senzaţia de durere“ cu răspunsurile ei imediate şi o serie de stări afective asociate în „experienţa durerii“.

Comunicarea cu pacienţii înainte de actul operator reduce atât nervozitatea acestora, care este legată de durere,

cât şi durerile postoperatorii, contribuind la îmbunătăţirea stării lor fizice.

2. Reducerea anxietăţii şi stresului preoperator – neliniştea dinaintea intervenţiei chirurgicale influenţează starea

pacientului, uneori fiind necesară mărirea dozei de anestezic. O bună comunicare cu pacientul înainte de actul

operator contribuie la optimizarea stării fiziologice generale a pacientului, la reducerea stresului şi la scăderea

complicaţiilor somatice care survin după operaţie.

Respectarea indicaţiilor medicale – mulţi pacienţi nu respectă întru totul recomandările medicului privind

tratamentul pe care trebuie să îl urmeze. La originea acestei atitudini se găsesc doi factori principali, calitatea

consultaţiei şi durata tratamentului, dar şi lipsa de comunicare. Nerespectarea indicaţiilor medicale creşte astfel

atunci când medicul nu oferă explicaţii privind natura şi cauzele bolii ori când manifestă dezinteres în implicare

pacientului într-o relaţie de colaborare având drept scop ameliorarea stării de sănătate.

3. Satisfacţia pacientului faţă de îngrijirea medicală primită – pacienţii au tendinţa de a pune accent pe calităţile

personale ale medicului, în defavoarea abilităţilor tehnice, profesionale. Buna comunicare asistent medical –

pacient va conduce la scăderea nemulţumirii celui din urmă în ceea ce priveşte calitatea serviciilor medicale

primite şi a acuzelor de neglijenţă profesională.

Metode de îmbunătăţire a comunicării în practica medicală

Pentru eficientizarea relaţiei de comunicare între cei doi actori ai actului medical, au fost elaborate câteva

sugestii:

1. îndrumările şi recomandările să fie date la ănceputul interviului

2. să fie accentuată importanţa recomandărilor şi indicaţiilor medicale

3. să se folosească propoziţii şi cuvinte scurte

4. informaţia ce trebuie comunicată să fie furnizată în propoziţii clare

5. recomandările să fie repetate

6. să fie furnizate informaţii concrete, precise, în mod detaliat, mai degrabă decât informaţiile generale.

7. să fie date şi informaţii scrise pacientului, pentru a se putea orienta atunci când este cazul.

8. desemnarea unei persoane specializate în comunicare a cu pacientul din rândul echipei terapeutice.

IV. METODE DE CERCETARE UTILIZATE IN SOCIOLOGIE

Metoda este ansamblul de procese şi tehnici folosite în activitatea de cercetare ştiinţifică. În sociologie

metoda se referă la ansamblul procedeelor şi tehnicilor de culegere şi prelucrare ale datelor empirice, în vederea

confirmării sau infirmării unor teorii sau ipoteze ştiinţifice.

Metodologia se referă la procesul de cercetare, la perspectiva teoretică adoptată în procesul cunoaşterii

realităţii de către cercetător. În sociologie, inclusiv în sociologia medicală, sunt utilizate trei perspective

metodologice complementare:

- perspectiva pozitivistă (studiază cauzele fenomenelor socio-medicale)

- perspectiva fenomenologică sau interpretativă (dezvăluie sensul actelor socio-medicale)

- perspectiva critică (studiază structurile sociale opresive, inegalităţile sociale şi rolul lor în dinamica vieţii socio-

medicale).

Metoda de cercetare sociologică include următoarele elemente:

- enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru structura patradigmatică a unei teorii ce se

transformă în principii metodologice de abordare a realităţii sociale.

- metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice (observaţia, experimentul, ancheta, studiul de caz,

experimentul clinic, trialurile clinice).

- tehnicile şi procedurile de prelucrare a datelor empirice, de ordonare, sistematizare şi corelare a acestora, pentru

dezvăluirea semnificaţiilor lor teoretice.

- procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică, pe baza setului de date empirice, în

vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi predicţii teoretice.

1. Cercetarea sociologică include următoarele etape:

- alegerea problemei, a temei de cercetare în funcţie de teoriile sociologice relevante şi de experienţa de

cercetare în domeniu

- studiul bibliografiei, pentru a afla ce alte cercetări s-au mai întreprins în domeniul temei alese, delimitarea clară

a obiectivelor cercetării

- operaţionalizarea conceptelor, care presupune:

- definirea conceptelor din punct de vedere teoretic

- meditaţia asupra diferitelor aspecte ale conceptului şi descompunerea sa în dimensiuni ce acoperă sensul

conceptului investigat

- elaborarea indicatorilor fiecărei dimensiuni

- selectarea unuia sau mai multor indicatori pentru fiecare dimensiune

- elaborarea de întrebări adecvate pentru a culege cu ajutorul lor informaţii pertinente despre fiecare indicator

- stabilirea ipotezelor de lucru

- alegerea metodelor şi tehnicilor de investigaţie cele mai adecvate:

- observaţia propriu-zisă, care poate fi exterioară sau coparticipantă, cerectărtorul implicându-se în viaţa

grupului cercetat

- interviul, realizat direct sau prin telefon pe baza unui ghid de interviu

- ancheta, folosind chestionarul drept instrument de cercetare, care poate fi directă sau indirectă (cu

autocompletare)

- analiza documentelor sau analiza secundară a datelor înregistrate în biografii, documente scrise personale

sau instituţionale, statistici oficiale, etc.

- experimentul social care presupune analiza relaţiilor dintre variabila independentă şi cea dependentă în

grupul experimental comparat cu grupul de control, mai des întâlnit în psihologie şi psihologia socială

- analiza de conţinut pentru desprinderea conţinutului tematic dominant prezent în materiale scrise.

- construcţia instrumentelor de cercetare (chestionarul şi interviul) care trebuie să îndeplinească două cerinţe

majore:

- fidelitatea reprezintă capacitatea de a reproduce în mod consistent anumite însuşiri constante ale mediului

studiat. Un instrument de măsurare aplicat în mod repetat la acelaşi obiiect va da aceleaşi rezultate de

fiecare dată.

- Validitatea desemnează capacitatea instrumentului de măsurare de a dezvălui ceea ce urmăreşte să obţină

prin cercetare, precizia cu care datele empirice măsoară dimensiunile conceptului cercetat.

Fiabilitatea anchetelor depinde de fiabilitatea instrumentului de cercetare (chestionarul), respectându-se în

acest sens următoarele norme:

- întrebările să nu fie prea generale şi imprecise

- să se folosească un limbaj accesibil pentru subiecţi, să se elibereze de prejudecăţile operatorului

- întrebările să fie lipsite de ambiguităţi

- cuvintele vagi, care atrag răspunsuri vagi, trebuie evitate

- evitarea întrebărilor care sugerează răspunsul

- utilizarea unor întrebări ocolitoare în cazul problemelor delicate, personale, intime

- evitarea întrebărilor ipotetice care dau şi răspunsuri ipotetice

- formularea atentă a întrebărilor referitoare la probleme şi situaţiipersonale, stigmatizante

- evitarea întrebărilor ce afectează drepturile civile ale persoanei anchetate

- sporirea atenţiei la întrebările bazate pe memorie

Delimitarea universului de studiu şi a eşantionului, eşantionul reprezentativ constituind o colecţie de cazuri

din populaţia investigată, care din punct de vedere statistic este tipică pentru populaţia respectivă.

Organizarea activităţii practice de cercetare, planificându-se desfăşurarea în timp a studiului, procurarea şi

distribuirea mijloacelor materiale şi stabilirea sarcinilor fiecărui membru al echipei de cercetare.

Iniţierea şi realizarea studiului pilot, o modalitate de testare a validităţii şi fidelităţii instrumentelor de

culegere a datelor, familiarizarea operatorilor şi obţinerea de sugestii pentru prelucrarea datelor. Poate include două

etape: studiul pre-pilot, în care se testează doar proiectul de chestionar sau interviu şi studiul pilot complet, în care

se verifică toate fazele cercetării, pe un grup mai mic decât eşantionul proiectat.

- culegerea datelor se realizează de către cercetător cu ajutorul metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de

cercetareaplicate populaţiei selectate în eşantion, reprezentând o măsurare a unor variabile empirice stabilite

prin procesul de operaţionalizare a conceptelor. Pentru ca procesul de cercetare să fie eficient, datele trebuie să

fie fiabile şi valide, măsurarea fiabilă presupunând precizie şi lipsă de distorsionare sistematică (bias).

Principalele metode si tehnici utilizate in cercetarea sociologica sunt:

- experimentul sociologic: este tehnica ce permite cel mai bine verificarea legaturii dintre doua variabile.

Experimentul se poate desfasura in laborator sau in conditiile vietii sociale reale. Experimentul de laborator are

avantajul ca permite controlul variabilelor, masurarea exacta a modificarilor de la nivelul grupului experimental si

eliminarea unor influente necontrolabile;

- observatia sociologica: aceasta poate fi neparticipativa (cercetatorul observa din exterior

comportamentele si actiunile indivizilor si grupurilor) sau participative (cercetatorul devine membru al grupului

studiat si participa la activitatea acestuia).

De asemenea, poate fi cantitativa (se bazeaza pe date statistice colectate in scopuri generale sau in scopul efectuarii

cercetarii ) sau calitativa (poate imbraca o forma impresionistica sau mai sistematica).

- ancheta pe baza de interviu sociologic: o persoana pune anumite intrebari altei persoane si inregistreaza

raspunsul (in scris, pe reportofon etc.).Intrebarile formeaza o lista coerenta, pe baza ipotezelor avansate in

cercetarea respectiva. Interviul se poate desfasura prin telefon sau fata in fata;

- ancheta pe baza de chestionar sociologic: Chestionarul se aseamana mult cu tehnica interviului, cu

exceptia faptului ca, intotdeauna, in chestionar, intrebarile si raspunsurile se dau in scris. Chestionarul poate fi

trimis prin posta sau prezentat subiectului de catre anchetator. Atat in cazul interviului, cat si in cel al

chestionarului, perosanele care culeg datele de la cei intervievati/chestionati nu sunt, de regula, sociologii ce au

initiat cercetarea, ci ajutoare ale acestora, anume operatorii de ancheta;

- analiza documentara: aceasta este utilizata mai ales in situatiile in care cercetatorul nu are acces direct la

realitatile sociale pe care intentioneaza sa le studieze. Informatii referitoare la aceste realitati se gasesc, insa, sub

alte forme: arhive publice sau private, jurnale personale, corespondenta, date statistice, ziare, reviste, carti etc.

Aceste informatii sunt prelucrate si utilizate de catre sociolog in verificarea ipotezelor enuntate.

ESANTIONAREA SAU CERCETAREA SELECTIVA

1. Eşantionarea se referă la metode sistematice de selecţie a subiecţilor care vor fi studiaţi. Precum am

menţionat într-un capitol anterior, cel mai adesea este necesară selecţia unităţilor de înregistrare din universul

cercetării, deoarece mărimea populaţiei investigate depăşeşte interesul ori resursele cercetătorului. Cel mai

frecvent, eşantionarea se aplică în cazul anchetelor sau al sondajelor, când unităţile de înregistrarea sunt indivizi. .

Scopul eşantionării probabiliste (denumită şi aleatoare) este de a oferi cercetătorului capacitatea de a realiza

inferenţe precise privitoare la o populaţie mare pe baza unui număr mult mai mic de cazuri.

Cum funcţionează eşantionarea probabilistă? Eşantion probabilist (aleator) este acel eşantion care este

proiectat pe baza regulilor probabilităţii, care permite determinarea măsurii în care eşantionul reprezintă populaţia

din care a fost selectat. Este considerat aleator doar acel eşantion în al cărui caz fiecare individ din populaţie a avut

o probabilitate calculabilă de a fi inclus.

Statistici implicate în estimarea reprezentativităţii:

Parametru – valoarea variabilei în populaţie – statisticile bazate pe eşantion încearcă estimarea acestor

parametri – de ex. Media veniturilor unei populaţii.

Media pe eşantion (care estimează media din populaţie);

Varianţa, adică gradul de împrăştiere al caracteristicii estimate;

Eroarea de eşantionare – diferenţa dintre estimare şi mărimea parametrului în populaţie. Erorile de

eşantionare (aleatoare) trebuie deosebite de cele sistematice, datorate unor erori în realizarea cercetării. Cele

aleatoare nu sunt datorate unor greşeli ale cercetătorului ci variabilităţii eşantionului selectat din populaţie.

Evident, cu cât eşantionul este mai mare, cu atât erorile de eşantionare vor fi mai mici. Însă, cu creşterea

mărimii eşantionului, creşte şi probabilitatea de apariţie a erorilor sistematice (nealeatoare). Pentru a înţelege

principiile estimării parametrilor prin eşantioanele aleatoare, un număr de elemente merită să fie amintite.

se extrag eşantioane repetate din aceeaşi populaţie; câte eşantioane de 1000 de persoane se pot extrage din

300.000 de mii de oameni? Combinaţii de 300000 luate câte 1000. Adică foarte multe.

Fiecărui eşantion i se calculează media parametrului estimat. Să zicem înălţimea.

Dacă avem un număr suficient de mare de eşantioane, se poate construi o histogramă a distribuţiei acestor

medii. – distribuţia de eşantionare a mediei pe eşantioane – aici este baza înţelegerii chestiunii.

Ştim că media acestor medii este egală cu media din populaţie.

Acestei distribuţii i se poate calcula abaterea standard (abaterea medie de la medie) care poartă numele de

eroare standard.

Distribuţia de eşantionare a mediei pe eşantioane este normală. Histograma ia forma unui clopot (clopotul

lui Gauss). Cu cât numărul eşantioanelor este mai mare cu atât mai mult se apropie distribuţia de rigorile

distribuţiei normale.

Curba normală are anumite probabilităţi care fac posibil calculul reprezentativităţii eşantioanelor. – plecând de

estimarea proporţiei de estimări care sunt la o anumită distanţă de la media din populaţiei (parametru).

Eroarea standard este afectată de varianţa populaţiei şi de mărimea eşantioanelor realizate. Acum putem

trece la măsurarea reprezentativităţii.

A măsura reprezentativitatea înseamnă a aprecia măsura în care estimările din eşantionul nostru se abat de la

parametri din populaţie. Dar nu ştim, de obicei, parametri din populaţie (altfel n-am mai face anchete) şi nici nu am

realiza un mare număr de eşantioane din aceeaşi populaţie. Putem înlocui eroarea standard a distribuţiei de

eşantionare cu eroare standard a eşantionului.

Cadre de eşantionare

Enumerarea, lista indivizilor dintr-o populaţie constituie cadrul de eşantionare. De exemplu, listele

electorale sunt folosite adeseori pentru constituirea de eşantioane aleatoare pentru sondaje de opinie.

Calitatea unui eşantion aleator depinde de calitatea cadrului de eşantionare. Cărţile de telefon, de exemplu,

nu constituie un bun cadru de eşantionare pentru extragerea de eşantioane reprezentative pentru sondaje

preelectorale (sunt foarte bune pentru eşantioane de posesori de telefon, însă). Este clar că cercetătorul are nevoie

de ceva perspicacitate pentru a găsi cel mai potrivit cadru de eşantionare.

2. Elaborarea unui eşantion aleator

Trebuie realizaţi trei paşi:

1) stabilită unitatea de analiză (cine este inclus în analiză)

2) realizată o listă a unităţilor de analiză

3) aleasă o metodă de selecţie, astfel încât eşantionul să fie reprezentativ

3. Metode de eşantionare aleatoare

Simplă – numere aleatoare

Înregistrările din cadrul de eşantionare au un număr de identificare unic iar subiecţii din eşantion sunt

extraşi pe baza acestor numere cu ajutorul unor numere aleatoare. Pe vremuri se foloseau tabele de numere

aleatoare dar astăzi, cu posibilităţile tehnice disponibile, numerele aleatoare pot fi generate de către computere.

Această metodă de eşantionare mai poartă şi denumirea de eşantionare pură aleatoare.

Sistematică – metoda pasului (cvasi aleatoare)

Pentru această procedură de eşantionare, ca şi în cazul celei de mai întâi, este nevoie de existenţa unui cadru

de eşantionare care să cuprindă toate unităţile de analiză. Împărţindu-se toată populaţia la mărimea dorită a

eşantionului se stabileşte pasul de eşantionare p. Apoi se alege aleatoriu un prim individ, care trebuie să aibă un

număr de ordine mai mic decât pasul de eşantionare. Respectându-se pasul de eşantionare se alege, pornind de la

primul subiect, întreg eşantionul, selectând fiecare ale p-lea individ. Metoda est e numită cvasi aleatoare deoarece

în momentul în care este stabilit primul individ din eşantion este stabilit întreg eşantionul, astfel că nu se mai

respectă condiţia stabilită mai sus pentru eşantioanele aleatoare: probabilitate egală non-nulă de selecţie pentru

fiecare subiect. Mai mult, în cazul acestei proceduri, numărul eşantioanelor posibile pentru o populaţie este egal cu

mărimea pasului de eşantionare, ceea ce constituie din nou o restricţie greu de acceptat de către unii metodologi.

Stratificată

În cazul în care anumite caracteristici sunt importante faţă de variabilele pe care dorim să le măsurăm, şi

cunoaştem distribuţia acestor variabile în populaţia investigată, este bine să se realizeze grupuri omogene după

respectivele caracteristici iar apoi se selectează subiecţii aleator din aceste grupuri proporţional cu măsura în care

aceste grupuri sunt reprezentate în eşantion. De exemplu, dacă este important într-un sondaj de opinie ca

reprezentarea pe cartierele oraşului să fie proporţională cu distribuţia din populaţie, vom împărţi cadrul de

eşantionare – listele electorale să zicem – pe cartiere şi vom selecta aleator printr-una din procedurile descrise mai

sus din fiecare dintre populaţiile de cartier. Această procedură de eşantionare produce erori mai mici decât

eşantionarea pură aleatoare.

Ponderată

Când aven nevoie de subeşantioane reprezentative pe anumite categorii mai mici în populaţie. Să

presupunem că dorim să comparăm români şi romi într-un eşantion de 200 de persoane, putem selecta aleator 100

de români şi aleator 100 de romi. Evident, romii sunt suprareprezentaţi, dar aşa putem face comparaţii mai precise.

Altfel, dacă am fi atribuit tuturor subiecţilor aceeaşi probabilitate de a fi selectaţi, nu am fi avut, probabil, mai mult

de 2, 3 romi în eşantion.

Cluster

Clusterele (ciorchini în limba engleză) adună grupuri eterogene care sunt deja formate ca şi grupuri stabile.

– şcoli, organizaţii, etc. Deci, în eşantionarea cluster, stabilim grupurile de acest tip, din care facem apoi selecţia.

Membri grupurilor selectate constituie eşantionul nostru. Situaţia poate fi mai complicată. Aceste colectivităţi pot fi

grupate, iar selecţia din acestea se poate face, deci, stratificat. Să presupunem că dorim să facem o anchetă cu

privire la practicarea sporturilor la elevii de liceu. În acest caz putem să lucrăm cu o eşantionare multistratificată

cluster. Stabilim că cea mai eficientă tehnică de anchetă este cea indirectă cu aplicarea chestionarelor în

colectivitate (gen extemporal). În acest caz obiectivul eşantionării îl vor constitui clasele de elevi şi nu elevii înşişi.

Clasele de elevi le vom stratifica după an (a IX-a, a X-a ...), liceu, profil sau tipul liceului (colegiu naţional, liceu

teoretic, grup şcolar). După ce am realizat această grupare vom alege clasele aleator din fiecare strat, astfel încât să

se respecte proporţiile.

Eşantionarea nealeatoare

Pe lângă procedurile de eşantionare expuse, care sunt singurele care permit realizarea calculelor de

reprezentativitate, în anumite situaţii se aplică şi proceduri nealeatoare. Cea mai cunoscută este eşantionarea pe cote

a cărei realizare presupune următoarele etape:

Se stabileşte distribuţia populaţiei în funcţie de anumite caracteristici importante (pentru care dorim să avem

reprezentativitate).

Se împarte eşantionul în cote, funcţie de distribuţiile stabilite la etapa anterioară. Cotele reprezintă numărul

de subiecţi care au anumite caracteristici. Cotele pot fi simple sau legate. Adică distribuţiile pe

caracteristicile importante pot să fie legate sau pot fi luate separat. În urma împărţirii eşantionului, fiecare

dintre operatori ştie ce caracteristici trebuie să aibă subiecţii pe care îi va intervieva, aceste criterii

constituind şi criteriu de includere în eşantion.

OBSERVATIA SOCIOLOGICA

1. Observarea sociologică

Este o metodă de cunoaştere a realităţii sociale, care presupune constatarea şi înregistrarea de către

observator a faptelor aşa cum se desfăşoară ele, în mod natural (firesc), fără ca el să intervină.

1. Prin intermediul observării sociologice cercetătorul poate să cunoască o diversitate de aspecte privind:

- atitudinile, comportamentele, relaţiile sociale;

- durata, frecvenţa de apariţie, repetarea, intensitatea, succesiunea faptelor sau evenimentelor sociale.

Rolul observatorului este doar acela de a consemna, informaţii, date sau fapte despre realitate, fie direct, în

timpul producerii lor, fie după ce ele au avut loc.

2. Tipuri de observare sociologică

a) Observarea spontană (întâmplătoare):

- nu este pregătită din punct de vedere teoretic şi practice (este neintenţionată), deci, nu este organizată şi

sistematizată;

- nu se desfăşoară, în consecinţă, potrivit unui plan elaborate dinainte şi nu are un scop;

- observarea şi înregistrarea sunt fragmentare;

- are un caracter subiectiv, fiind orientată de interesele şi opiniile celui ce observă;

- informaţiile obţinute sunt vagi şi necritice;

- datele consemnate nu sunt tezaurizate.

b) Observarea ştiinţifică:

- se întemeiază pe o concepţie sau teorie ştiinţifică, care o orientează şi sistematizează şi îi conferă coerenţă;

- este analitică şi critică;

- este metodică, întrucât utilizează metode şi tehnici adecvate;

- este verificată prin confruntarea cu rezultatele altor observări ştiinţifice.

c) Observarea participativă se caracterizează prin faptul că observatorul este integrat direct în colectivitatea

sau evenimentul pe care îl cercetează, participând nemijlocit la unele activităţi.

Observatorul, în acetst caz, trebuie să respecte anumite reguli:

• să ţină seama de normele şi tradiţiile locurilor, comunităţilor, colectivităţilor investigate;

• să nu facă opinie separată;

• să nu afişeze o superioritate, care i-ar putea inhiba pe cei investigaţi, chiar dacă ea ar fi justificată de calităţile lui

de cercetător în domeniu;

• să nu şocheze prin limbaj; trebuie să adopte tipul de limbaj specific comunităţii în care este integrat;

• să nu se implice cu ostilitate în activităţile şi în discuţiile cu subiecţii;

• să fie discret;

• să demonstreze adaptabilitate la toate condiţiile existente în comunitatea studiată

Conţinutul activităţii observatorului;

• notarea faptelor observate;

• notele trebuie să includă obligatoriu: data, ora, durata observării, locul desfăşurării faptelor, aparatele utilizate,

factorii ce afectează comportamentele, schimbările intervenite în timpul observării;

• reţinerea exactă a conţinutului dialogului cu persoanele investigate;

• înregistarea separată a consideraţiilor personale, dacă ele există.

Calităţile observatorului: intuiţie, imaginaţie creatoare, capacitate de sinteză, experienţă, rigoare şi precizie.

Deşi este utilizată frecvent şi cu bune rezultate, observarea ştiinţifică are, ca metodă de cercetare, anumite limite:

- nu permite cercetarea unor anume tipuri de comportament, din motive lesne de înţeles (ex.: comportamentul

sexual);

- se aplică cu dificultate studierii unor loturi mari şi condiţiilor de existenţă ale individului sau grupului investigat,

dincolo de momentul cercetării.

EXPERIMENTUL SOCIOLOGIC

Este o metodă de cunoaştere (cercetare) a realităţii sociale care constă în modificarea intenţionată a acestei

realităţi, observarea ei în condiţii speciale, create de cercetători, potrivit scopului cercetării.

1. Particularităţi ale experimentului:

- oferă posibilitatea producerii şi repetării lui după dorinţa cercetătorilor, determinată de nevoile cercetării;

- permite variaţia condiţiilor în funţie de interesul cercetării;

- fenomenul cercetat este desprins din interacţiunile lui fireşti cu alte fenomene, fiind studiat în formă “pură” ;

- datorită acestor caracteristici experimentul este numit “observare provocată”.

Ca şi observarea ştiinţifică, experimentul presupune existenţa unui moment teoretic, sub forma unei ipoteze

de lucru, care structurează munca experimentală, îi dă un sens, îi asigură caracterul sistematic şi planificat. În

acelaşi timp, permite ordonarea materialului experimental existent şi chiar descoperirea unor aspecte noi.

Experimentele sociologice se pot desfăşura în teren sau în laborator.

a) Experimentele în teren prezintă interes deoarece:

• surprind comportamentele “naturale”, spontane ale subiecţilor, care au loc în situaţii sociale reale.

b) Experimentul în laborator

• asigură un control mai riguros a situaţiei experimentale, fapt pentru care în laborator sunt provocate experimente

majore, prin care se testează ipotezele formulate. Interpretarea informaţiilor rezultate din experiment şi formularea

concluziilor sunt valabile numai pentru grupurile cercetate.

2. Experimentul psiho-sociologic

- Este un experiment prin care se analizează efectele unor variabile independente asupra variabilelor dependente

într-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor;

• variabilele independente sunt factori introduşi în experiment de către cercetător sau de către alte instanţe,

care se modifică în timp: valoare, intensitate, durată, frecvenţă.

- Practic, se organizează două grupuri identice în toate dimensiunile lor;

• într-un grup se intrduce o schimbare (o variabilă independenţă); el este numit grupul experimental;

• celălalt grup rămâne neschimbat; el se numeşte grup de control.

• prin raportarea celor două grupuri putem cunoaşte modul în care se produce un proces social în lipsa intervenţiilor

experimentatorului.

• Deşi experimentul presupune intervenţia activă a cercetătorului în cunoaşterea realităţilor sociale, aceasta

nu înseamnă înlăturarea obiectivităţii în interpretarea datelor şi formularea conluziilor.

METODA INTERVIULUI SOCIOLOGIC

Engl. interview, „întrevedere, întîlnire", tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor

verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a

fenomenelor socioumane.

1. Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri, ca şi chestionarul. Spre

deosebire însă de chestionar, unde întrebările şi răspunsurile sînt de regulă scrise, interviul implică totdeauna

obţinerea unor informaţii verbale. Convorbirea reprezintă elementul fundamental în tehnica interviului, în timp ce

întrevederea nu constituie decît o condiţie care facilitează transmiterea indirecţională a informaţiilor: de la persoana

intervievată spre operatorul de interviu. În cercetările socioumane, se recomandă utilizarea interviului cînd se

studiază comportamente greu de observat, pentru că se desfăşoară în locuri private, în studiul credinţelor, opiniilor

şi atitudinilor.

Ancheta prin interviu a devenit metoda cea mai frecvent utilizată în cercetarea sociologică. Utilizarea

interviului in cercetarea sociologică are mai multe scopuri:

de explorare, de identificare a variabilelor şi a relaţiilor dintre ele;

ca principală tehnică de recoltare a informaţiilor;

de recoltare a unor informaţii complementare obţinute cu ajutorul altor metode şi tehnici

2. Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului

Ca avantaje sînt enumerate:

flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de faptul că pot oferi informaţii şi persoanele care nu ştiu să scrie

şi să citească, precum şi cele care se simt mai protejate cînd vorbesc decît cînd scriu;

observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea informaţiilor;

asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat, de exemplu, în cazul

chestionarelor poştale;

asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra acurateţei

răspunsurilor;

spontaneitatea răspunsurilor, ştiut fiind că primele reacţii exprimă afectivitatea subiecţilor mai fidel decît

cele realizate sub control normativ;

asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;

asigurarea răspunsului la toate întrebările şi, prin aceasta, sporirea volumului informaţiilor;

precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;

studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghiduri de interviu

mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.

Dezavantajele utilizării interviului sînt ordonate astfel:

costul ridicat;

timpul îndelungat;

erorile datorate operatorilor de interviului;

imposibilitatea subiecţilor de a consulta diferite documente scrise în vederea formulării unor răspunsuri

precise;

inconveniente legate de faptul că li se cere subiecţilor să răspundă indiferent de dispoziţia psihică, de starea

de oboseală etc.;

neasigurarea anonimatului;

lipsa de standardizare în. formularea întrebărilor;

dificultăţi privind accesul la cei incluşi în eşantion.

Atît avantajele cît şi dezavantajele interviului , sînt relative şi trebuie să fie evaluate prin raportare la

celelalte metode şi tehnici de cercetare şi, mai ales, în funcţie de diferitele procedee şi tipuri de interviu.

4. Criterii de clasificare a interviurilor sînt numeroase (conţinutul comunicării, calitatea informaţiilor

obţinute, gradul de libertate a cercetătorului în abordarea diferitelor teme şi formularea întrebărilor şi în respectarea

succesiunii lor, repetabilitatea convorbirilor, numărul persoanelor participante, statusul socio-demografic al

acestora, modalitatea de comunicare, funcţia îndeplinită în cadrul procesului de investigare), dînd naştere

multiplelor tipuri de interviului.

Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se face distincţie între interviu de opinie şi interviu

documentar .

În funcţie de calitatea informaţiilor, se disting interviuri extensive de interviuri intensive.

Trecerea gradată de la deplina libertate a cercetătorului de a inova pînă la eliminarea oricărei libertăţi de

inovare în alegerea temelor şi succesiunea întrebărilor a dat naştere mai multor tipuri de interviului , prezentate de

Madeleine Grawitz :

Interviul clinic reprezintă forma extremă a interviului nondirectiv. Interviul clinic a fost propus ca tehnică

de intervenţie psihoterapeutică de psihologul american Carl Rogers .

Metoda nondirectivă pe care o propune în Client-centred Psychotherapy (1952) presupune comunicarea

autentică bazată pe încredere şi înţelegere între pacient şi terapeuţi. Este o relaţie de ajutorare în vederea dezvoltării

şi maturizării persoanei, pentru o mai bună înţelegere a experienţei proprii şi pentru sporirea capacităţii de

confruntare cu viaţa interviului clinic nu se utilizează numai în scop terapeutic, ci şi pentru psihodiagnoză, pentru

acţiunile de orientare profesională şi de asistenţă socială.

Interviul in profunzime ca si inteviu cu raspunsuri libere se utilizează atît în psihoterapie, cît şi în

cercetarea socioumană. Spre deosebire de interviului clinic, interviului in profunzime, centrat tot pe persoana

intervievată, vizează doar un singur aspect al personalităţii, nu persoana în întregul ei. La fel stau lucrurile şi în

cazul interviului cu răspunsuri libere.

Interviul centrat (ghidat sau focalizat) ca procedeu de cercetare în ştiinţele socioumane, a fost prezentat

pentru prima dată de sociologul american Robert K. Merton, în 1956. Este un interviu semistructurat, în sensul că

abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite, dar întrebările şi succesiunea lor nu sînt prestabilite.

Acest tip de interviu impune centrarea convorbirii pe o experienţă comună tuturor subiecţilor. Cercetătorul

elaborează un ghid de interviu in care sînt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată pe

experienţa subiectivă a implicării persoanelor intervievate în situaţia analizată.

Interviurile cu intrebari deschise si interviurile cu intrebari inchise fac parte din categoria i structurate.

Astfel de interviuri sînt larg utilizate în cercetările sociologice. Interviurile pot fi unice şi repetate, ca de

exemplu în anchetele panel. Cel mai adesea, interviului se derulează ca o comunicare între două persoane:

operatorul de interviu şi persoana care răspunde.

Acesta este tipul de interviu personal. În cercetările sociologice se poate apela şi la interviul de grup, care

are exigenţe specifice în vederea elaborării prin interacţiunea grupului a unui răspuns colectiv la problemele puse în

discuţie.

Interviurile pot fi făcute cu adulţi, cu tineri sau copii. Pot fi intervievate personalităţi ale vieţii politice,

ştiinţifice şi culturale. De fiecare dată diferenţele dintre statusurile socio-profesionale ale cercetătorului comparativ

cu persoana intervievată ridică probleme în ordinea acceptării, desfăşurării şi valorificării interviului.

Problematica intervievării copiilor a fost explorată de Leon Yarrow, în 1960. Interviul cu copii îşi găsesc

aplicabilitatea în studiul unor teme precum: socializarea, formarea prejudecăţilor, relaţiile copii-părinţi, relaţiile

între grupurile preşcolare şi şcolare etc.

Interviurile se clasifică şi după modalitatea de comunicare a informaţiilor, fiind luate în discuţie interviurile

face-to-face (directe, personale) şi interviurile telefonice.

Unii cercetători consideră că în deceniul al Vlll-lea al secolului nostru s-a produs o minirevoluţie în

cercetarea sociologică din S.U.A.: „copilul vitreg" al anchetelor sociologice, interviului , a devenit „copilul favorit"

al acestora. Această schimbare s-a produs datorită faptului că în prezent aproximativ 98% din populaţia americană

are acces la un post telefonic, precum şi datorită punerii la punct a unui sistem de eşantionare adecvat - Random-

digit dialing (ROD).

În cele mai murte ţări, între care şi România, dotarea limitată cu posturi telefonice a populaţiei nu permite

efectuarea încă a unor anchete telefonice reprezentative la nivel naţional.

În fine, interviurile pot fi clasificate - aşa cum preciza Fred N. Kerlinger în Foundations of Behavioral

Research şi după funcţia pe care o au în cadrul cercetării, identificîndu-se trei tipuri:interviu explorative, interviu

de cercetare(propriu-zis) si interviu de verificare.

METODA ANALIZEI DOCUMENTELOR

Un tip special de metodă care ne permite să studiem în ştiinţele sociale nu doar prezentul, ci şi procesele şi

fenomenele, ca şi produsele culturale ale societăţilor trecute, este analiza documentelor sociale. Evident acest tip de

analiză este posibil de realizat faţă de documentele sociale ale oricărei societăţi, inclusiv contemporane.

Documentele sociale pot fi:

publice (exemplu, ziare, emisiuni tv/radio, cărţi),

oficiale (acte, certificate de naştere, de deces, fişe medicale, acte de proprietate,hotărâri de divorţ, etc.)

personale (autobiografii, scrisori, cv-uri, memorii etc)

Principala tehnică de analiza a acestor documente este tehnica analizei de conţinut. Ea a fost lansată în

perioada interbelică şi s-a utilizat masiv atât pentru a investiga fenomenele politice din URSS (faţă de care exista o

blocadă comunicaţională), cât şi în al doilea război mondial, în special de Marea Britanie.

Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de analiză pe care le

identificăm într-un anumit document. Unităţile de analiză clasice sunt:

spaţiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicate anumitor probleme spre

exemplu),

cuvintele (se presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte, de exemplu de câte ori apare cuvântul

dreptate într-un program electoral);

temele (sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat. (dăm câteva exemple tot din

domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru România”, “Monarhia a distrus cultura

romanească”, “Comunismul este de vină pentru starea naţiunii” etc.)

personajele Sunt utilizate ca unităţi de analiză în special în analiza unor produse culturale care implică sau

acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj. Putem spre exemplu studia evoluţia rolului femeii

în societatea americană, studiind personajele feminine dintr-un serial ca Dallas, care pe o perioadă de mai

bine de un deceniu a reflectat în fapt schimbările din societatea americană.

itemul Este în fapt un tip special de produs care este analizat ca atare, de exemplu, articolul, editorialul, etc.

Tipuri speciale de investigaţii

Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale de investigaţii, care implică

utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau complementare. Un astfel de tip de investigaţie este

cercetarea participativă pe care am amintit-o deja şi in cadrul căreia se utilizează atât observaţia cât şi ancheta pe

baza de interviu. Se pot efectua însă şi analize de documente la fel de bine.

Un alt tip de investigaţie, derivat din anchetă este focus grupul. La limită, este un tip de anchetă, adică de

interviu de grup. Cu toate acestea, el este un tip mult mai complex de investigaţie în care se pot realiza şi

experimente (sau pot fi părţi ale unor experimente), se pot aplica teste, se pot face analize de documente (asupra

conţinutului comunicării membrilor în cadrul focus grupului etc).

Există de asemenea un alt tip de investigaţie complexă, în care se pot reuni mai multe metode simultan, este

vorba de studiul de caz. Studiul de caz se realizează evident asupra unui singur caz care este considerat

reprezentativ pentru o problematică dată. Putem studia de exemplu modul în care s-au format relaţiile de muncă

într-o comunitate industrială mică studiind cu diverse metode, pe o anumită perioadă de timp, o singură comunitate

pe care o considerăm reprezentativă. Putem utiliza chestionare, putem realiza interviuri, putem să facem observaţie

participativă etc. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au însă acelaşi obiectiv de cercetare.

În fine, ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentam se leagă de analiza temporală a

unor procese sociale. Este vorba de analiza longitudinală şi de studiul panel. În cadrul ambelor se pot aplica orice

fel de metode, ideea fiind aceea de a utiliza aceeaşi metodă, cu aceleaşi instrumente de investigaţie, asupra

aceleiaşi populaţii, într-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau fenomen.

Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este aceea că în cadrul analizei longitudinale se utilizează

acelaşi instrument de cercetare (chestionar, grilă de observaţie etc) aplicat unor eşantioane similare decupate la

nivelul aceleiaşi populaţii, în timp ce în cazul panelului se utilizează acelaşi instrument în raport cu exact acelaşi

eşantion, pe o anumită perioadă de timp. Ambele tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor

sociale şi evident sunt extrem de utile pentru analiza socială.

METODA INTERVIULUI SOCIOLOGIC

ANCHETA SOCIOLOGICA SI SONDAJUL DE OPINI, METODE PREDILECTE ACTUALE

Este metoda cea mai utilizată în cercetarea sociologică, fiind cea mai cunoscută, fiind uneori identificată cu

cercetarea sociologică însăşi.

1.Definiţii

Literatura de specialitate cuprinde numeroase încercări de definire a acestei metode. Prezint mai jos câteva

dintre acestea pentru a ilustra varietatea posibilităţilor de abordare.

„O metodă de a aduna informaţii de la un număr de indivizi, un eşantion, cu scopul de afla informaţii despre

populaţia din care este extras eşantionul. „ (Ferber, apud May, 1990, p. 65)

„Ancheta are drept scop căutarea de informaţii referitoare la un grup social dat ( un stat, un grup etnic, o

regiune, o clasă socială etc.). Aceste informaţii trebuie să poată fi prezentate sub formă cuantificabilă.” (Javeau,

1970 )

Ancheta – o metodă interogare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii etc.) la nivelul grupurilor

umane, mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în vederea descrierii şi explicării lor. (Cauc, 1997)

În cele ce urmează vom aborda câteva probleme de clasificare: raporturile metodei cu sondajele de opinie şi

cu interviul sociologic (ca metodă).

2. Raportul dintre anchetă şi sondaj

Ancheta sociologică include, ca şi categorie, sondajul. Sondajele sunt anchete pur şi simplu. Dar trebuie să fie

făcute de profesionişti. Nu ajunge să fii în stare să extragi un eşantion aleator, pentru a putea accepta rezultatele

unui sondaj.

Sondajul se ocupă mai ales cu descrierea opiniilor. Sondajele, spre deosebire de majoritatea celorlalte

anchete, sunt mai rapide, mai eficiente. Pe de altă parte, ancheta face uz de metode complementare (observaţia,

analiza documentară)

Iluţ şi Rotariu (1997) dezbat pe larg relaţia dintre anchetă şi sondaj? Ei identifică următoarele caracteristici

ale sondajelor:

centrare pe aspectul opinional

centrare pe probleme de interes public

pronunţat caracter descriptiv

realizate foarte rapid

rezultatele sunt prezentate rapid

se realizează la comanda unui beneficiar

fac parte din viaţa unei societăţi democratice

3. Anchetă şi interviu

De ce şi de către cine se identifică cele două metode? Metodologul român Chelcea precum şi mulţi autori

anglo-saxoni operează această identificare. Logica lor ar fi următoarea: aplicarea chestionarelor presupune adeseori

intervievarea (discuţia între un operator şi subiect) prin urmare, ancheta ar fi doar o formă a interviului standardizat

– iar chestionarul – ghid de interviu standardizat.

De fapt, diferenţele sunt esenţiale şi ţin de orientările metodologice diferite care susţin cele două metode, de

calitatea datelor obţinute, de modalitatea de prelucrare şi de finalitatea teoretică şi paradigmatică a cercetării.

Ancheta, tehnici (directă, indirectă) – de ce îi zice directă la cea în care informaţia este obţinută prin

intermediar (operatorul de interviu?)

Interviul (individual, de grup)

Caracteristicile anchetei:

metodă cantitativă, accent pe validitatea şi fidelitatea măsurărilor, prelucrare statistică

rezultatele sunt generalizabile – se lucrează pe eşantioane reprezentative

ţine de metodologia pozitivistă – empiristă

Caracteristicile metodologice ale interviului:

tehnică (metodă) etnografică, calitativă

datele sunt arareori cuantificate şi analizate statistic

se lucrează pe un număr redus de cazuri, pe loturi, grupuri care nu sunt reprezentative

Este adevărat că uneori se utilizează protocoale de interviu pentru a obţine date care vor fi utilizate în

analize cantitative. Aceasta se întâmplă:

în preanchetă (când se explorează o problematică mai puţin cunoscută şi se experimentează construcţia unui

instrument – chestionar – într-o temă sau pentru o populaţie – puţin cunoscută);

când cercetătorii au dificultăţi în operaţionalizarea anumitor concepte, excluzând situaţiile de mai sus, e vorba

de cercetători cam tâmpiţei;

când protocoalele de interviu sunt folosite pentru analiză secundară – analiza lor de conţinut.

Faptul că se foloseşte interviul în asociere cu metodele cantitative nu-l face metodă cantitativă în sine. În

primele două situaţii interviul este doar o cale spre realizarea unui chestionar, spre desăvârşirea unei anchete

concrete. În situaţia în care interviurile se prelucrează prin analiză de conţinut (ceea ce, îndeobşte, nu se face) pe

analist îl interesează caracteristicile discursului, ale textului, pe care încearcă să le descrie cantitativ. Premisa

anchetei este că datele obţinute se referă la o realitate obiectivă, la ceva care este dincolo de discurs.

Ce fel de informaţii se caută

Ancheta poate servi la înregistrarea următoarelor categorii de caracteristici ale populaţiei investigate:

opinii, atitudini, comportamente

aspiraţii, trebuinţe, motivaţii

cunoştinţe

caracteristici demografice

caracteristici ale mediului sociale

Ancheta poate servi la:

descriere

explorare

explicare (verificare de ipoteze, construcţie de modele) – uzând de canonul variaţiilor concomitente, pe

care Durkheim l-a considerat calea fundamentală a sociologiei, care poate fi aplicat în forme foarte

diversificate disponibile în aplicaţiile statistice.

4. Etapele unei anchete sociologice: planificarea cercetarii, constructia instrumentului, alegerea esantionului,

pretestarea instrumentului, revizuirea instrumentului, culegerea datelor, analiza datelor, elaborarea

raportului/valorificarea rezultatelor

Tehnicile de anchetă

Una dintre momentele importante ale planificării unei anchete sociologice este alegerea tehnicii care va fi

folosită. Modalitatea de administrare defineşte tehnicile de anchetă, care sunt următoarele:

- Anchetă directă

- Anchetă indirectă

Diferenţa dintre cele două modalităţi constă în modalitatea de colectare a datelor. În cazul anchetei indirecte

instrumentul de cercetare, chestionarul, este completat de către subiect, în timp ce la ancheta directă, operaţiunea

aceasta îi revine operatorului de anchetă, care poate realiza comunicarea cu subiectul pe diferite căi.

Tehnica de anchetă este aleasă în funcţie de obiective de reprezentativitate, validitate şi fidelitate constrânse

de tema cercetării şi de populaţia cercetării, pe de o parte, şi de considerente de fezabilitate a culegerii datelor.

Exemple:

1. În cazul unei cercetări care are ca obiect adaptarea adolescenţilor la viaţa şcolară, vom alege un eşantion

stratificat de tip cluster (vom selecta aleator clase de elevi şi vom aplica chestionarele la toţi elevii claselor

selectate) tehnica cea mai fezabilă este cea indirectă de tip extemporal.

2. Anchetele privind incidenţa corupţiei în rândul agenţilor economici recurg cel mai adesea la tehnica

autoadministrarii, din motive lesne de înţeles.

Ancheta directă are ca variante, definite de modalitatea de comunicare dintre operator şi subiect:

- faţă în faţă, la domiciliu, de obicei, dar oriunde unde e potrivit. Cel mai bine este la domiciliul, totuşi; De

ce – cadrele de eşantionare trimit la domicilii (avem de fapt populaţii de domicilii din care selectăm, apoi

din fiecare locuinţă trebuie să alegem persoana). Când instrumentul este lung, e recomandabil ca interviul să

se realizeze la domiciliu (confort, sentimentul controlului). Se poate face observaţie (să se valideze

răspunsurile subiecţilor). Are cea mai mică rată de non-răspunsuri parţiale datorită prezenţei operatorului.

- prin telefon, tehnică descrisă mai jos.

Anchetele prin telefon

Anchetele realizate prin telefon, în care comunicarea între operator şi subiect se realizează telefonic este o

procedură foarte populară de culegere a datelor în ţările occidentale. Colectarea telefonică a informaţiilor este o

strategie fezabilă în aceste ţări deoarece un procent satisfăcător de cămine dispun de abonament telefonic (peste

90%). În alte contexte, mai deprivate din punct de vedere economic sau al infrastructurii disponibile, aplicarea

telefonică a chestionarelor nu este recomandabilă datorită problemelor de reprezentativitate. Astfel este situaţia şi în

România unde ponderea gospodăriilor care au acces direct la reţeaua telefonică este de sub 50%. Deoarece

deţinerea abonamentelor telefonice nu este omogen distribuită în populaţie sunt rare situaţiile în care prin procedura

aceasta se pot constitui eşantioane reprezentative.

Americanii au dezvoltat cel mai bine tehnica anchetei telefonice. Aceasta se realizează direct prin

calculatoare conectate prin modemuri la reţeaua telefonică (computer assisted telephone inteviewing), dotate cu

microfoane şi căşti. Calculatorul generează aleator numărul de telefon (random digit dialing) iar datele se introduc

de către operator direct în baza de date. Este, în mod cert, cea mai rapidă şi ieftină modalitate de a realiza o anchetă.

Avantajele anchetelor prin telefon:

rapiditate ( se pot realiza 500 chestionare cu 30 operatori, într-o zi);

mare arie de acţiune (se pot lua eşantioane aleatoare din toate localităţile patriei);

cost redus (telefonul e mai ieftin decât deplasare, diurnă etc.);

fiabilitate (puţine refuzuri, oricum mai puţine decât în cazul în care subiectul este solicitat să primească în

casă un străin);

studiu pilot în condiţii ideale (se poate îmbunătăţi instrumentul pe parcurs, cooperare, coordonare

permanentă între membri echipei de cercetare);

control constant al terenului (întrucât totul se întâmplă într-o cameră cu telefoane);

introducerea rapidă a datelor.

Anchetă indirectă (în scris, sau prin autoadministrarea chestionarului)

Modalităţi de aplicare în scris:

în prezenţa operatorului (care îi oferă instrucţiuni)

aplicarea în grup (tip extemporal)

prin poştă

chestionare publicate în presă

Avantaje autoadministrării sunt multiple:

cost redus;

se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului;

se înlătură greşelile de înregistrare şi interpretare ale operatorului;

anonimatul răspunsului este mai bine protejat;

operatorul are timp de gândire;

subiecţii pot fi dispersaţi în teritoriu.

Dezavantaje pot, la rândul lor, afecta validitatea cercetării:

nu ştim, în funcţie de modalitatea de administrare, cine răspunde la chestionar

se pierde spontaneitatea răspunsurilor

se pierde posibilitatea de a se elimina efectul de contaminare a răspunsurilor

multe non-răspunsuri

se pierde multă informaţie (oamenii scriu greu)

teama de răspunsuri în scris

apar multe erori datorate chestionarului

nu putem clarifica sensul anumitor răspunsuri.

Ancheta poştală (după Babbie, 1994)

Metoda de bază în acest caz este distribuirea chestionarelor în cutiile poştale. Se introduc în cutiile poştale:

chestionarul, scrisoare explicativă şi un plic timbrat. (în cazul în care introduceţi plicuri timbrate plătiţi şi pentru

subiecţii care nu vor completa chestionarul. Probabil că există soluţii, negociabile cu Poşta Română, pentru

problema asta).

Problema cea mai spinoasă la distribuirea prin poştă o constituie rata de retururi – procentul din chestionare

care sunt returnate completate cercetătorilor. În cazul de bază, în care se face simpla distribuire, prezentată mai sus,

rata obişnuită de retururi nu depăşeşte 30%, care este arareori satisfăcătoare. Supărător este mai ales faptul că

eşantionul astfel obţinut nu constituie niciodată un eşantion reprezentativ, completarea şi returnarea chestionarelor

depinzând de diferite caracteristici socio-demografice ale subiecţilor.

Esenţial este de a face completarea şi returnarea chestionarului mai uşoară îmbunătăţeşte calitatea studiului.

Monitorizarea retururilor

Se poate urmări rata retururilor printr-un grafic care va cuprinde, pe zile, numărul de chestionare returnate, ca şi

frecvenţa cumulată a acestora. Urmărind curba retururilor va fi mai uşor să stabiliţi când să interveniţi pentru a

stimula completarea şi expedierea chestionarelor completate.

Chestionarele primite vor primi numere de ordine, corespunzătoare ordinii în care au sosit, chiar dacă au

fost deja atribuite alte numere de identificare. Aceasta va contribui la evaluarea erorilor induse de non-răspunsuri.

Exemplu: Să presupunem că vârsta subiecţilor este corelată linear negativ cu acest număr de ordine (cei

tineri răspund mai greu, nu-I interesează, spre exemplu). Este corect să presupunem că, după utilizarea mai

tehnicilor de stimulare a răspunsurilor, cei care nu au răspuns fac parte din categoriile cele mai tinere. Datele pot fi

ponderate în consecinţă.

Ce se poate face?

O strategie care poate fi aplicată este colectarea chestionarelor de către operatori de la domiciliul subiecţilor.

Aceasta va mări rata retururilor.

Pentru mărirea ratei retururilor se pot folosi chestionare auto-timbrate, care nu mai solicită introducerea în

plicuri.

Cea mai eficientă soluţie găsită până acum este stimularea periodică a subiecţilor în direcţia completării şi

returnării chestionarelor. Se utilizează aşa-numitele scrisori de urmărire (follow-up mailing). Concret, după

un număr de zile, cercetătorii trimit subiecţilor de la care nu au primit încă instrumentele de cercetare

completate plicuri conţinând chestionarul şi o scrisoare în care se justifică necesitatea completării

chestionarului. Treaba asta se poate face de 2-3 ori, şi se pot obţine chiar 80% din chestionare completate.

Utilizarea de stimulente materiale: Într-o cercetare realizată de noi la Cluj am organizat o tombolă, în care

cei care au returnat chestionarele completate puteau câştiga premii, cât de cât substanţiale. Cu toate acestea

nu ne-au fost returnate mai mult de 25% din chestionare.

Specialiştii Universităţii din Hawaii au identificat un model de retururi care transcede, se pare, diferitele

specificităţi. În primele 2 săptămâni se primesc aproximativ 40% din chestionare. La alte două săptămâni de la

prima scrisoare de urmărire revin încă 20% din chestionare. Iar în cele două săptămâni care urmează expedierii

ultimei scrisori de urmărire revin încă 10% din chestionare. Chiar dacă realizarea unor cercetări prin cercetări

poştale ar produce cifre diferite, este evident că, odată cu trecerea timpului, probabilitatea ca un chestionar să fie

returnat scade.

Ancheta directă

Calitatea datelor rezultate din anchetele directe depinde în mare parte de operatorii de interviu. astfel, o

buna parte din atenţia cercetătorilor trebuie sa se îndrepte către soluţionarea unor probleme legate de selecţia,

instruirea, motivarea si supervizarea operatorilor de ancheta.

Erori datorate operatorilor

Rotariu şi Iluţ trec în revista mai multe tipuri de erori din anchete, care pot fi atribuite operatorilor:

Erori determinate de trăsături de personalitate

Acestea includ aspecte care variază de la aspectul fizic, la cel comportamental până la aspectul moral care

determina refuzuri sau erori de completare intenţionate sau nu . aici intra si fraudele comise de operatori - când

aceştia, în mod deliberat, deformează răspunsurile subiecţilor sau completează de la sine din burta chestionare sau

porţiuni din instrumente de cercetare.

Erori determinate de corelaţia dintre tema anchetei şi atitudinea sau opinia intervievatorului

Asemenea corelaţii pot apare în legătură cu temele investigate - operatori puternic partizani vor tinde sa

deformeze rezultatele cum ar fi de exemplu operatorul greco-catolicul din Cluj, care avea sistematic, 80-90 din

subiecţi greco-catolici şi votanţi ai PNŢCD .

Erori rezultate din anticipaţiile operatorului

Ele pot fi de mai multe tipuri:

anticipaţii de structura-atitudine: pe baza răspunsurilor la primele întrebări cercetătorul evaluează

structura atitudinală a subiectului îl etichetează, clasifica; ex.: stânga, dreapta si va interpreta răspunsurile

la întrebările următoare prin prisma acestei clasificări;

anticipaţii de rol: operatorii tind sa clasifice subiecţii după date obiective factuale iar în cazul în care

primesc răspunsuri ambigue, vagi, sa decidă pentru răspunsul "adecvat" respectivei categorii rol ;

anticipaţii de probabilitate - operatorii au, uneori, supoziţii despre distribuţia anumitor variabile opinii

sau factuale în populaţia pe care o investighează. daca datele din teren nu confirma aceste supoziţii, unii

operatori tind sa schimbe răspunsurile pentru a le face conforme cu aceste teorii.

Caracteristicile operatorului

Erorile datorate operatorilor pot fi minimizate printr-o selecţie riguroasa a operatorilor, motivarea lor,

instruire de calitate si control strict, care sa sancţioneze orice abatere. se poate vorbi de încercarea de a construi un

portret robot al operatorului ideal ( Rotariu şi Iluţ, 1997, p. 184 ). operatorul trebuie sa fie plăcut din punct de

vedere fizic, de preferat de sex feminin. din punct de vedere psihologic, se recomanda ca operatorii sa fie

extrovertiţi, cu abilităţi de comunicare si cu un anumit grad de empatie vis-a-vis de subiecţi fără a exagera în

momente de compasiune, care pot compromite cercetarea pregătirea anchetei directe. Importante sunt şi

trăsăturile de caracter, cinstea, corectitudinea şi conştiinciozitatea fiind cerinţe fără de care nu se poate imagine

activitatea de operator.

Operatorii trebuie să fie suficient de instruiţi şi de inteligenţi pentru a îndeplini cerinţele anchetei, dar să

nu depăşească anumite praguri superioare deoarece:

- operatorii foarte educaţi sunt greu de motivat – adeseori aceştia consideră aplicarea chestionarului ca

subangajare, ceea ce determină superficialitate în aplicare sau chiar fraudă; o altă consecinţă este că

operatorii de acest gen se vor plictisi mult mai repede, vor încerca să producă variaţie în desfăşurarea

interviurilor – modifică formularea întrebărilor, comentează şi negociază cu subiectul aspectele surprinse de

întrebările din chestionar etc. ceea ce induce automat erori;

- operatorii foarte educaţi şi cei evident erudiţi/ inteligenţi pot să inhibe subiecţii (reacţii de prestigiu,

dezirabilitate socială etc.), ducând la deformarea răspunsurilor;

De ce acceptă oamenii să coopereze cu operatorii de interviu?

Este greu de crezut pentru mulţi dintre cei care nu sunt familiarizaţi cu cercetările realizate prin anchetă că

mii de oameni, din diferite categorii sociale, acceptă să primească necunoscuţi în căminele lor şi le oferă informaţii

de natură personală, pe care le-ar împărtăşi cu greu altor persoane. Rotariu şi Iluţ sintetizează motivaţiile care

explică gradul destul de mare de cooperare din partea subiecţilor în anchetele sociologice.

reflexul de politeţe ( e greu să refuzi...)

dorinţa de influenţare

nevoia de a vorbi

Problemele de securitate din mediul urban, şi măsurile de securizare a locuinţelor ridică dificultăţi în calea

operatorilor.

Remarcarea gradul înalt de colaborare din partea populaţiei la realizarea anchetelor sociologice nu înseamnă

că refuzurile nu ar constitui, adeseori, o problemă serioasă în desăvârşirea operaţiunilor de colectare a informaţiilor

în anchetă. Dimpotrivă, în funcţie de momentul realizării anchetei şi de tematica acesteia, rata refuzurilor poate

ajunge la valori îngrijorătoare. Un număr mare de refuzuri afectează negativ realizarea obiectivele cercetării în cel

puţin două modalităţi:

îngreunează culegerea datelor, întârzie obţinerea rezultatelor şi sporeşte costurile;

poate compromite reprezentativitatea eşantionului, persoanele care refuză să colaboreze cu operatorul

neconstituind un eşantion aleator.

Evitarea unei rate mari de refuzuri subliniază importanţa momentului realizării contactului cu subiectul. O

parte din refuzuri pot fi evitate printr-o atentă pregătire a operatorilor. Cu toate acestea, contactul efectiv cu

subiecţii depinde de ei, iar cercetătorii trebuie să urmărească numărul de refuzuri obţinut de fiecare operator. Aceia

dintre operatori care înregistrează sistematic un număr mare de refuzuri vor trebui excluşi din echipa de cercetare.

Construcţia chestionarului

Ceea ce diferenţiază ancheta de alte metode de investigare ştiinţifică este faptul că este necesară construcţia

unui instrument de colectare a datelor nou cu ocazia fiecărei investigaţii. Acest aspect este neplăcut mai ales

deoarece face dificilă compararea rezultatelor din cercetări diferite. Pe de altă parte, întrucât nu există instrumente

standardizate, cu excepţia unor scale de atitudini care au fost deja scalate pe populaţia care urmează a fi investigată,

trebuie să se abordeze faza elaborării instrumentului cu cea mai mare atenţie.

Consideraţii generale despre chestionarul sociologic

Elaborarea instrumentului se bazează pe etapa, anterioară, a operaţionalizării. În această etapă se construiesc

procedeele de măsurare a diferitelor concepte care intervin în cercetare.( De exemplu: coeziunea grupului,

participarea la activităţile grupului de elevi, motivaţia pentru participarea la orele de educaţie fizică, bugetul de

timp liber, bugetul de timp alocat pentru activităţi fizice, etc.). Finalitatea acestei etape este asigurarea unei cât mai

bune validităţi şi fidelităţi a măsurărilor noastre.

Chestionarul reprezintă o listă de întrebări. Întrebările corespund indicatorilor identificaţi pentru conceptele

pe care dorim să le măsurăm. De exemplu, conceptului de satisfacţie faţă de orele de educaţie fizică poate să îi

corespundă un singur indicator, şi deci, un singur item:

Cât de mulţumit sunteţi de orele de educaţie fizică?

4. foarte mulţumit 3. mulţumit 2. nemulţumit 1. foarte nemulţumit 9. nu ştiu/ NR

Orice întrebare din chestionar are un rost. În mod normal derivă dintr-un set de ipoteze referitoare la

fenomenul cercetat. Adeseori, ipotezele nu sunt explicitate, dar ele au orientat, chiar dacă nu sistematic şi conştient

construcţia instrumentului.

Să mai menţionăm că regulile de formulare a întrebărilor din chestionar se aplică atât în anchetele indirecte

cât şi în cele directe. Chiar dacă în cazul administrării cu operatori putem să ne bizuim pe aceştia, care putea adapta

formulările la capacitate de înţelegere a subiecţilor, cel mai bine este ca întrebările să fie formulate şi în

chestionarele din anchetele directe ca şi cum ar fi destinate auto-administrării iar operatorilor să li se solicite

respectarea cât mai strictă a formulărilor din chestionar, intervenţiile idiosincratice ale operatorilor putând provoca

erori sistematice.

Pretestarea chestionarului şi studiul pilot

Un moment care nu poate să lipsească din elaborarea instrumentului unei anchete este pretestarea

chestionarului. După elaborarea chestionarului într-o primă formă, acesta este aplicat unui lot de subiecţi selectat

din populaţia cercetării. Analiza rezultatelor acestei aplicări poate aduce mai multe contribuţii valoroase la

producerea, în final, a unui chestionar cât mai bun:

- Identificarea întrebărilor care produc multe non-răspuunsuri sau răspunsuri evazive

- Identificarea erorilor de formulare a întrebărilor sau a variantelor de răspuns

- Stabilirea variantelor de răspuns la întrebările închise prin înregistrarea acestora prin întrebări deschise în

pretestare

- Indentificarea unor întrebări necesare dar ignorate iniţial

- Aprecierea validităţii şi fidelităţii unor instrumente de măsurare complexe

Mărimea şi modul de selecţie al eşantionului folosit la pretestare variază în funcţie de resursele şi

obiectivele cercetării. În cazul unui studiu vast, care foloseşte multe întrebări inedite, în care precauţia

metodologică este importantă, este bine să realizeze pretestarea cu subeşantioane aleatoare suficient de mari pentru

a se putea aprecia aspecte precum incidenţa non-răspunsurilor sau validitatea concurentă a unor instrumente.

CHESTIONARUL IN ANCHETA INDIRECTA

La chestionarea cu operatori de anchetă subiectul depinde de operator pentru accesul la întrebările de

chestionar. Prin urmare, operatorul controlează aplicarea întrebărilor din chestionar, înţelegerea lor de către subiecţi

şi înregistrarea răspunsurilor. În acest caz, discuţia trebuie să se concentreze, în mod evident, pe evitarea erorilor pe

care le pot produce operatorii. În cazul anchetelor indirecte, chestionarul se dovedeşte foarte important, de vreme ce

este interfaţa prin care subiecţii comunică cu echipa de cercetare. Chestionarul trebuie să fie astfel construit încât

datele colectate să fie valide şi fidele, altfel spus, să aibă acelaşi înţeles pentru toţi subiecţii, înţeles care să fie

identic cu cel plănuit de către cercetător.

Reguli generale pentru construirea chestionarelor în anchete indirecte

Se pot elabora câteva reguli generale pentru construirea chestionarelor auto-administrate

Includeţi toate întrebările care acoperă interesele cercetării şi pe care planificaţi să le analizaţi;

1. Faceţi chestionarul cât mai atrăgător pentru subiecţi;

2. Chestionarul să fie cât mai scurt, în măsura în care se acoperă temele care se intenţionează a fi analizate;

3. Instrucţiunile să fie scurte, dar să conţină toate informaţiile necesare pentru completarea corectă a

chestionarului;

4. Luaţi în considerarea toate problemele pe care le poate întâmpina un subiect în momentul în care primeşte

chestionarul. Fiţi siguri că instrumentul construit de voi rezolvă aceste probleme.

În afară de chestionar, setul de materiale recepţionat de subiect în cazul anchetei indirecte trebuie să

cuprindă şi o scrisoare de introducere şi un set de instrucţiuni.

Scrisoarea de introducere (cover letter)

Acesta va prezenta subiecţilor obiectivele cercetării şi solicită cooperarea din partea subiectului. Obiectivele

studiului trebuie prezentate onest, suficient de simplu pentru a fi înţelese de orice subiect şi de o manieră care, într-

un fel sau altul, indică importanţa cercetării. Importanţa studiului susţine şi apelul al participare. Acesta poate fi

egoist – cazul în care se subliniază interesul subiectului în derularea cu succes a cercetării (fără a se exagera prea

mult) sau altruist, când i se solicită subiectului să facă un gest de generozitate faţă de cercetători prin completarea

chestionarului. Pe lângă aceasta, scrisoarea de introducere va include şi informaţii referitoare la sponsorul

cercetării, la modalitatea de selecţie a subiecţilor şi asigurări privind păstrarea anonimatului răspunsurilor.

Setul de instrucţiuni

Instrucţiunile trebuie să conţină toate informaţiile necesare completării corecte a formularului.

Exemplificăm câteva probleme pe care trebuie să le abordeze aceste instrucţiuni:

- Modul de marcare a răspunsurilor – codurile se încercuiesc, sau se marchează în alt fel

- Numărul de variante care pot fi marcate în cazul întrebărilor închise. Problema este importantă, multe seturi

de date fiind compromise de exprimarea unui număr de opţiuni mai mare decât cel dorit de cercetători. De

regulă se alege o singură variantă, iar acest principiu se afirmă de la început iar în cazul întrebărilor unde se

solicită mai multe răspunsuri se va menţiona expres în formular.

- Instrucţiuni clare pentru abordarea întrebărilor filtru.

Tipuri de întrebări.

După conţinut

a. Factuale: prin care se înregistrează stări şi acţiuni ale indivizilor sau ale comunităţilor în care

trăiesc. Se referă la date direct observabile, dar deoarece observaţia ar costa prea mult, preferăm să-i întrebăm

direct pe subiecţi.

Ex. De câte ori ai jucat fotbal în ultima lună? .....

Întrebările de identificare trebuie plasate la finalul chestionarului pentru a nu permite modificarea

răspunsurilor. Oricum, subiectul trebuie asigurat că aceste informaţii socio-demografice sunt

solicitate doar datorită rigorilor cercetării, anonimatul răspunsurilor fiind asigurat.

b. De opinie, prin care se înregistrează tendinţe, date referitoare la universul interior al

subiectului, adică păreri, opinii, atitudini, motivaţii, credinţe. Acestea nu pot fi obţinute prin observaţie directă,

e nevoie de interogarea subiecţilor. Interesul pentru opinii este justificat de presupoziţia că universul „interior”

al persoanei explică în mare parte comportamentul acesteia. Măsurări valide şi fidele ale atitudinilor presupun

utilizare scalelor, adică a mai multor întrebări care să acopere extensiunea conceptului atitudinal şi să elimine

erorile sistematice care ne pândesc la fiecare întrebare în parte.

c. Cunoştinţe: care pot fi utilizate pentru a evalua gradul în care subiecţii cunosc anumite subiecte,

pentru a evidenţia preocupările intelectuale ale subiecţilor ori pentru a verifica onestitatea sau doar simpla

tendinţă a subiecţilor de a oferi răspunsuri dezirabile din punct de vedere social.

După formă de înregistrare

1) Închise, precodificate – care au variante de răspuns prestabilite;

2) Deschise, postcodificate – care nu au variantele de răspuns prestabilite. Pe lângă acestea apar destul de des

următoarele variante:

3) Întrebările aparent deschise – când formularea întrebării este tipică întrebărilor închise, dar subiectului nu i

se cere să aleagă dintre variantele prestabilite, ci operatorul introduce răspunsul liber primit într-una dintre

variantele prestabilite din chestionar.

4) Întrebări semi-deschise (sau semi închise) când alături de variantele prestabilite apare şi o variantă deschisă,

alta, care.....

Discuţie: întrebări închise şi întrebări deschise

Chestiunea merită ceva discuţie, mai ales în ceea ce priveşte alegerea între întrebările deschise şi cele

închise.

Răspunsurile la întrebările închise se înregistrează prin coduri. Codurile sunt pur şi simplu nişte simboluri,

asociate variantelor de răspuns. Este de dorit ca aceste simboluri să fie numerice, deoarece programele de

prelucrare a datelor se descurcă mai bine cu cifre decât cu litere.

La întrebările închise, variantele de răspuns trebuie să satisfacă anumite cerinţe:

o Exhaustivitate – oricărui răspuns posibil să i se poată asocia o variantă prestabilită; mai mult în cazul

întrebărilor de opinie, variantele pozitive trebuie să fie simetrice cu cele negative;

o Exclusivitate – unui răspuns concret primit să-i corespundă o singură variantă prestabilită.

Întrebările deschise vor fi transformate în final tot în cifre. Diferitele răspunsuri primite sunt clasificate în

categorii. Categoriile acestea, stabilite după colectarea datelor seamănă foarte mult cu variantele de răspuns

ale întrebărilor închise.

Se discută mult despre avantajele şi dezavantajele celor două tipuri fundamentale de întrebări. Părerea mea

este că avantajele sunt mult în favoarea întrebărilor închise din următoarele motive:

o Datele se prelucrează mult mai uşor şi mai rapid;

o Chestionarele se completează mult mai repede;

o Conţinutul întrebării este precizat în întregime;

o Înţelegerea întrebării şi a răspunsurilor este uniformă;

o Se evită erorile datorate operaţiilor de postcodificare;

o Întrebările închise ajută la găsirea răspunsurilor potrivite (fiind mai uşor să recunoşti decât să

reproduci), numărul non-răspunsurilor fiind mai mic.

Întrebările închise au, bineînţeles şi dezavantaje:

- întrebările închise sugerează răspunsurile (s-a arătat, de pildă, că la formele închise,

ponderea răspunsurilor pozitive este semnificativ mai mare decât la formularea deschisă);

- nu se pretează la studierea fenomenelor complexe şi a celor prea puţin studiate.

Reguli de formulare a întrebărilor din chestionare

Am mai afirmat, în altă parte, că rezultatul operaţionalizării îl constituie, cel puţin în cazul anchetei

sociologice, chestionarul. Întrebările din chestionar reprezintă instrumentul prin care se înregistrează indicatorii

conceptelor şi dimensiunilor identificate. O bună parte din chestionarele sociologice sunt alcătuite din scale de

atitudine, a căror construcţie am abordat-o într-un curs anterior. Chiar dacă par mai simplu de elaborat, itemii care

nu fac parte din scale de atitudine trebuie să îndeplinească aceleaşi rigori vis-a-vis de validitate şi fidelitate.

Recomandările de mai jos sunt formulate tocmai în vederea rezolvării acestor probleme (Oppenheim, 1992, p.128):

Lungime. Întrebările să nu fie prea lungi. Frazele să fie de mai puţin de 20 de cuvinte (asta în limba

engleză). Este bine ca înaintea fiecărei secţiuni să fie un text introductiv care să-l acomodeze pe subiect şi

să-l tempereze pe intervievator. Uneori, în cazul în care întrebarea solicită lămuriri e bine să se renunţe la

regula cu privire la lungimea întrebării.

Evitaţi întrebările cu două sau mai multe sensuri (double barrelled questions): „Aveţi o bicicletă sau o

motocicletă?”

Evitaţi proverbele, ele vor provoca o reacţie afirmativă. La fel, nici citatele nu ar trebui să fie utilizate.

Evitaţi dublele negaţii: textul întrebării trebuie să fie pozitiv. Deci, pe de o parte, textul întrebării nu trebuie

să conţină negaţii. În ceea ce priveşte dublele negaţii, este clar că nu sunt recomandabile datorită

caracterului lor confuz.

Nu ştiu şi Nu e cazul nu trebuie să lipsească atunci când sunt posibile aceste răspunsuri. Potrivit lui Chelcea

răspunsurile „nu ştiu” indică neinformare sau lipsă de interes în tema abordată. Nu este de mirare, deci, că

primim mai des gen de răspunsuri de la cei cu un nivel de instrucţie scăzut sau de la femei. Frecvenţa

răspunsurilor „nu ştiu” poate fi redusă printr-o formulare şi prezentare atractivă.

Folosiţi cuvinte simple, evitaţi acronimele, abrevierile, jargonul şi termenii tehnici (de exemplu termenii din

jargon vor provoca reacţie de prestigiu – răspunsuri aiurea).

Unele cuvinte sunt notorii pentru ambiguitatea lor – trebuie evitate ori sensul lor trebuie făcut clar; de

exemplu: „Aveţi o maşină?” cine are maşina? Familia, subiectul, firma? Cum o are, cumpărată, închiriată...?

Toate întrebările închise trebuie să-şi înceapă existenţa ca întrebări deschise. (închiderea întrebărilor se face

în urma studiilor pilot). Nu trebuie să lipsească varianta Altceva.... acolo unde este cazul;

Evitaţi întrebările prezumtive. Altfel spus, întrebările nu trebuie să sugereze subiecţilor răspunsul la acestea.

Evitaţi cuvintele cu încărcătură axiologică şi afectogenă – democratic, negru, liber, sănătos. Etc.

Nu supralicitaţi memoria subiecţilor. Când se solicită estimarea unui frecvenţei unui comportament

întrebarea nu trebuie să fie generală ci să solicite o privire retrospectivă pe un orizont temporal precis şi

adecvat posibilităţilor memoriei. În nici un caz să nu suprasolicitaţi memoria celor anchetaţi.

Ordinea întrebărilor în chestionar (după Chelcea, 1998)

Tipuri de întrebări după funcţia lor în chestionar

1.Introductive , de „spart gheaţa”, care au rolul de a „încălzi atmosfera”. Prima întrebare trebuie să fie

închisă şi simplă. A intrat deja în folclor întrebarea introductivă a chestionarelor din Barometrul de Opinie Publică

al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă:

Credeţi că România se îndreaptă într-o direcţie bună sau într-o direcţie greşită?

Se îndreaptă într-o direcţie bună

Se îndreaptă într-o direcţie greşită

Nu ştiu

Este greşit să începeţi un chestionar cu întrebări de identificare (sex, naţionalitate, venit, religie) care pot

provoca reacţii negative din partea subiectului. La fel, primele chestionare nu trebui să fie prea dificile pentru a

genera refuz.

2. Întrebările de trecere – marchează, în structura chestionarului, trecerea de la o grupă de întrebări (pe o

temă) la o altă grupă de întrebări, referitoare la altă temă. Separarea grupelor de întrebări se poate face şi grafic

(grupările de întrebări pe teme pot fi separate prin chenare, semne etc.), sau poate fi marcată de operator (pauză,

schimbă tonul etc.), rostul lor fiind acela de relaxare, de „pauză”, similar oarecum celor de introducere în raport cu

segmente ale chestionarului.

3.Întrebări filtru – blochează trecerea unor grupe de subiecţi la un grup de întrebări

Ex. Sunteţi membru în vreo asociaţie?

1. DA 2. NU

Dacă DA, ce fel de asociaţie/asociaţii? .... etc.

Este discutabilă utilitatea acestui gen de întrebări în chestionare. Mulţi afirmă că ele doar complică

instrumentele de colectare a datelor din anchete, ele putând fi incluse în întrebări simple. Pentru exemplul de mai

sus, în locul celor două întrebări, ar fi fost suficientă una singură:

Din ce fel de asociaţie faceţi parte?

1. Nu fac parte din nici o asociaţie 2. Asociaţie sportivă ....

4.Întrebările bifurcate – care distribuie subiecţilor grupe de întrebări diferite în funcţie de răspunsul la

acest tip de întrebare

Ex. Sunteţi fumător?

1. DA 2. NU

Pentru cei care au răspuns DA:

Ce mărci de ţigarete fumaţi de obicei?.....

Pentru cei care au răspuns NU:

Menţionaţi câteva mărci de ţigarete ale căror reclame v-au atras atenţia în ultima lună........................

5. Întrebările „ de ce”. Prin acestea se caută motivarea răspunsurilor primite. Acest tip de întrebări sunt

nerecomandate din cel puţin două motive:

Sunt recepţionate ca foarte directe, agresive de către subiecţi;

Explicaţiile sunt meseria cercetătorului, justificările subiecţilor interesează în măsura în care studiul

vizează teoriile de bun-simţ sau dimensiunea atribuţională a cogniţiei umane.

5. Întrebările de control sunt cele prin care se verifică fidelitatea, consistenţa răspunsurilor primite. De

obicei se aplică o formulare alternativă a întrebării a cărei consistenţă ne interesează.

6. Întrebări de clasificare, cunoscute şi sub denumirea de întrebări de identificare sunt introduse în

chestionar la final şi servesc la gruparea indivizilor după variantele unor variabile socio-demografice (sex,

naţionalitate, vârstă, religie etc.). Elaborarea acestor întrebări pare pentru mulţi un exerciţiu de rutină, ceea ce poate

duce la erori. Absenţa sau proasta formulare a oricăreia dintre aceste întrebări poate avea efecte dezastruoase asupra

cercetărilor sociologilor deoarece majoritatea ipotezelor implică raporturi dintre asemenea variabile „structurale” şi

alte variabile sociologice. Este necesar ca, secţiunea întrebărilor de clasificare să fie supusă unor verificări atente,

chiar încrucişate (experţi din afara echipei de cercetare să verifice chestionarul). Ca o părere personală, sugerez ca

la variabilele care sunt de tip numeric (vârstă, venit), cuantificarea să se facă la nivel numeric, existând posibilitatea

ulterioară de a transforma scalele la care sunt măsurate variabilele.

Modalităţi de structurare a chestionarelor

Au fost propuse mai multe modalităţi de structurare a chestionarelor

Tehnica pâlniei

Se porneşte de la întrebări generale ajungându-se, treptat, la întrebări specifice.

Tehnica pâlniei răsturnate

Este tehnica inversă celei menţionate anterior, pornindu-se de la întrebări particulare ajungându-se apoi la

întrebări mai generale. Utilizarea aceste tactici este recomandabilă în cazul unor subiecţi cu un nivel de instrucţie

scăzut, cu capacitate de abstractizare redus, întrebările iniţiale constituind cadru de referinţă pentru cele generale.

De exemplu – în chestionarul de la CCD, întrebările de la 7-10.

Ambele tehnici prezentate presupun o ordonare a întrebărilor după o logică a trecerii de la particular şi de

grupare a întrebărilor care acoperă aceleaşi teme. Aceste procedee incumbă riscul contaminării răspunsurilor de la o

întrebare de la răspunsurile de la alte întrebări. Aceste contaminări poartă denumirea de efecte, o discuţie extinsă a

lor întâlnindu-se la Chelcea (1998, pp. 237-239).

Efectul halo

Derivă din presiunea spre consistenţă a cogniţiei umane. Odată ce au răspuns într-un anumit fel la o

întrebare care îi angajează poziţia, subiecţii sunt atenţi la consistenţa răspunsurilor la întrebările ulterioare cu

răspunsul la această întrebare.

Cine s-a declarat de acord cu propoziţia: „Tinerilor de astăzi le place să muncească” va respinge probabil

propoziţia: „Tinerii de astăzi preferă să se distreze decât să muncească”. Este foarte probabil că înregistrata

consistenţă din răspunsurile subiecţilor să fie datorată unei structuri atitudinale bine configurate. Un număr de

răspunsuri pot fi afectate, totuşi, şi de efectul halo.

Efectul de poziţie

Poziţia diferitelor teme în chestionar poate influenţa orientarea şi intensitatea răspunsurilor de la alte teme.

Este bine în general ca întrebările generatoare de tensiune să fie lăsate la final pentru a nu afecta răspunsurile la cele

mai puţin neutre. Din acest motiv, întrebările pe teme politice, pe teme care suscită polemici în viaţa publică trebuie

plasate la final.

Diferenţe între chestionarele autoadministrate şi cele administrate prin operatori de interviu.

- Efectele de halo şi de poziţie nu mai pot fi controlate în cazul chestionarelor autoadministrate.

POLITICA SOCIALA

1. Politici sociale – definire şi rolul acestora

Conceptul de politică socială

Politicile sociale reprezintă măsuri şi acţiuni ale statului (strategii, programe, proiecte, instituţii,

legislaţie etc) care se adresează nevoilor de protecţie socială, educaţie, sănătate, locuire şi care în general

vizează promovarea bunăstării sociale.

Politicile sociale au ca scop modificarea caracteristicilor vieţii sociale a comunităţii într-un sens considerat

dezirabil. Elementul central este bunăstarea individului, a familiei, a colectivităţii şi a societăţii în general.

Statul este numai unul dintre furnizorii bunăstării. Sursle bunăstării individuale sunt:

Economia / Piaţa:

o Venituri din muncă, salarii, profit, etc

o Venituri private / individuale din proprietăţi (rente, chirii), din vânzări, din asigurări private, din

împrumuturi, etc.

Familia şi comunitatea (familia, rude mai îndepărtate, vecini, prieteni, instituţii sociale de tip nuntă, botez,

etc)

Sectorul neguvernamental (ONG-urile, fundaţii, asociaţii)

Statul prin politicile sociale

Principala consecinţă a politicilor sociale ale statului este protecţia socială a populaţiei, însă aceasta se

realizează prin efortul conjugat al tuturor factorilor implicaţi – economia, piaţa muncii, sectorul neguvernamental,

comunitate, stat.

Politicile sociale în sesul lor restrâns vizează numai acţiunile statului (şi parteneriate, acţiuni comune cu alte

organizaţii), însă în sens larg pot fi circumscrise şi acţiunile actorilor neguvernamentali pentru asigurarea protecţiei

sociale.

Politicile sociale sunt parte a politiclor publice. Politicile publice cuprind politicile statului în toate

domeniile funcţionării societăţii: politici economice, demografice, fiscale, salariale, politici de mediu, etc. Toate

celelalte politici publice au influenţe majore asupra politicilor sociale (mai ales cele economice), adesea acţiunile se

întrepătrund şi nu se poate face o delimitare strictă a acestora.

Ca urmare, şi disciplina politicilor sociale este o disciplină de graniţă. Preia concepte, teorii, metode din

ştiintele sociale în general – sociologie, economie, ştiinţe politice, asistenţă socială, etc.

2. Delimitări terminologice

Există unele neclarităţi la nivel terminologic privind politica socială.

Politica – în sensul de viaţă politică, partide, instituţii, ideologii etc. în cadrul sistemului de reprezentare

politică

nu trebuie confundată cu

Politici – în sensul operativ, ca ansamblu de măsuri şi activităti prin care administraţia centrală sau locală

intervine într-un anumit domeniu.

În limba engleză distincţia este mai clară:

politica este desemnată prin termenul de „politics”

politicile (sociale, publice în general) sunt desemnate prin termenul „policy, policies”, în sensul de strategii,

planuri de acţiune pe diferite domenii (social, economic, fiscal, etc).

Această distincţie este necesară pentru a nu exista confuzii între politicile sociale / publice în general şi

politica în sensul ei larg.

3. Contextul (factorii) dezvoltării politicilor sociale

Creştere economică, industrializare şi urbanizare

Creşterea economică a condus la creşterea resurselor pentru stat şi a favorizat dezvoltarea programelor

sociale. Industrializarea şi urbanizarea au presupus migraţia masivă a forţei de muncă din rural în urban şi creşterea

populaţiei urbane şi au condus la apariţia populaţiei muncitoreşti, a populaţiei salariate, vulnerabilă la mersul

economiei, la crizele economice. În acelaşi timp, amploarea şi puterea sindicatelor a crescut continuu, exercitând

presiuni în momentele de criză, în principal pentru recunoaşterea şomajului ca stare involuntară. Pe de altă parte,

industrializarea a favorizat consolidarea clasei mijlocii care în perioada postbelică a avut un rol crucial în

constutirea şi dezvoltarea statului bunăstării.

Schimbare demografică, îmbătrânirea populaţiei

Ameliorarea stării de sănătate, creşterea speranţei de viaţă au condus la creşterea populaţiei şi la creştarea

ponderii populaţiei vârstnice în totalul populaţiei. Populaţia vârstnică este o populaţiei inactivă, dependentă, cu

nevoie sporită de suport. În trecut vârstnicii, ca şi restul grupurilor dependente erau în grija familiei (extinse), dar

industrializarea şi urbanizarea au contribuit la nuclearizarea familiei care îşi pierde tot mai mult din funcţia de

întreţinere a dependenţilor. Presiunea pentru dezvoltarea de programe destinate vârstnicilor a devenit în acest

context tot mai puternică.

Consolidarea statului, întărirea statelor – naţiune

Statele naţiune au devenit mai puternice economic, mai centralizate şi industrializate. Aceasta a contribuit la

creşterea resurselor pentru guverne, la creşterea capacităţii de supraveghere şi control, a favorizat dezvoltarea

administraţiei centrale şi a bazelor instituţionale pentru implentarea programelor şi politicilor sociale.

Consolidarea democraţiei politice

Creşterea drepturilor politice ale cetăţenilor, dreptul de vot universal întâi pentru bărbaţi, apoi pentru femei,

dezvoltarea partidelor politice şi consolidarea ideologiei social-democraţiei au reprezentat de asemenea elemente

cheie pentru politicile sociale.

Creşterea puterii politice a social-democraţiei

Problemele sociale sau politice ale clasei muncitoare au fost promovate în special de partide de stânga şi de

sindicate. Social democraţia a contribuit la dezvoltarea politicilor sociale, chiar dacă ulterior acestea au fost

dezvoltate de toate partidele politice.

Crizele economice din anii 1930

Crizele economice di anii ’30 au condus la probleme sociale grave: şoamaj de masă, sărăcie, foamete, etc.

În faţa crizelor economice, statelor occidentale au avut doua reacţii majore:

În plan economic: intervenţia statului în economie

o Necesitatea intervenţiei statului în economie pentru a preveni prăbuşirea sistemului de piaţă

În plan social: întărirea potecţiei sociale

o Necesitatea unor sisteme de asigurări sociale şi de protecţie socială adecvate (având in vedere

probleme sociale grave generate de criza economică)

Ca urmare a crizei economice, Statele Unite ale Americii au adoptat „New Deal” în 1935, lege care pune

bazele sistemului de sigurări şi asistenţă socială – sunt reglementate asigurările de şomaj, pensii de bătrâneţe,

asistenţă socială pentru copiii săraci, invalizi, pentru persoanele nevăzătoare, pentru bătrâni, asigurări de sănatate

pentru mame şi copii, etc. În 1933 Danemarca întreprinde Marea Reformă Socială, iar Suedia în perioada 1933 –

1938 (când partidul social-democrat a ajuns la guvernare pentru prima dată) elaborează pachete de legi

fundamentale pentru consolidarea statului bunăstării.

Războiul

Se pare că încă din Antichitate războiul a jucat un rol important în creşterea solidarităţii sociale şi

consolidarea politicilor soaciale. Unii speciaişti (Titmuss) susţin că statul Atenian ar fi dezvoltat o astfel de politică

după invazia persană.

După Primul Război Mondial au avut loc un val de schimbări sociale în majoritatea statelor: dreptul de vot

universal, creşterea ponderii femeilor pe piaţa muncii, reducerea şomajului, educaţia a devenit obligatorie pentru

copii, etc.

Cel de-al II-lea Razboi Mondial a provocat schimbări fără precedent. A întărit influenţa statului în

economie, şi a creat o nevoie acută de reconstrucţie nu numai economică, ci şi socială datorită pierderilor

înregistrate. A produs o uriaşă solidaridate socială în rândul populaţiei, stimulând ideologii bazate pe egalitate,

echitate si justiţie socială şi favorizând acceptarea largă a intervenţiei sociale a statului.

Blocul Comunist, „Războiul Rece”

Unii specialişti (Th. Marshall) susţin că dezvoltarea politicilor sociale în statele occidentale este în fapt o

reacţie la sistemul socialist / comunist. Paradoxal, reformele sociale au fost adesea promovate de liberali, de

conservatori sau de creştin-democraţi, tocmai pentru a evita răspândirea ideologiei socialiste în cadrul societăţilor

occidentale. Un argument în plus în acest sens – apreciază susţinătorii acestei teorii (Ramesh Mishra) – îl reprezintă

faptul că după slabirea regimului şi mai ales după prăbusirea blocului comunist, rolul satului în protecţia socială în

societătile occidentale a scăzut.

4. Structura sistemului de politici sociale

Politicile sociale sunt elaborate şi promovate de sat, prin instituţiile centrale şi locale, cu sprijinul

comunităţilor. Parlamentul adoptă legislaţia, Guvernul propune legi, le pune în practică prin ministere, agenţii

naţionale şi structurile din teritoriu.

1. Legislaţia în domeniul social reprezintă cadrul general al politicilor sociale, stabilind responsabilităţile

legate de finanţare, implementare şi chiar şi de evaluare a politicilor sociale.

2. Finanţarea se referă la resursele necesare pentru implentarea programelor, proiectelor, pentru acordarea

beneficiilor, serviciilor etc.

3. Resursele umane reprezintă specialiştii în politici sociale, asistenţă socială, personalul administrativ şi restul

personalului necesar pentru funcţionarea sistemului.

5. Finanţarea politicilor sociale

Principalele surse de finanţare de care dispune administraţia centrală şi locală pentru a finanţa politicile

publice sunt:

Bugetul de stat şi

Bugetele locale – constituite prin colectarea de taxe şi impozite

o Impozitul direct: se aplică pe venituri si bunuri – ex: impozitul pe venit, impozitul pe salariu,

impozitul pe profit, impozitul pe proprietate, etc.

o Impozit indirect: se plaică pe consum – ex: TVA, accize (pe anumite produse considerate de lux sau

cu externalităţi negative precum cafea, tutun, alcool, haine de blană)

Fondurile sociale – se constituie prin intermediul unor contribuţii speciale şi au destinaţie specifică. Ex:

Fondul de asigurări soaciale, Fondul de şomaj, Fondul de asigurări sociale de sănătate, etc.

Resursele financiare pentru politicile socale

6. Instrumentele de intervenţie ale statului

Statul are ca instrumente de intervenţie:

Beneficii:

o Beneficii monetare (de tip alocaţie)

o Beneficii în bunuri şi „în natură” (alimente, rechizite pentru copii şcolari, etc)

Servicii sociale. La noi, cele mai importanete sunt (serviciile sociale – educaţie şi sănătate şi servicii de

asistenţă socială)

o educaţie gratuită sau subvenţionată

o servicii de sănătate gartuite sau compensate de tip asiguratoriu

o servicii pentru protecţia anumitor categorii defavorizate cum ar fi: copii abandonaţi, persoane cu

handicap, persoane victime ale violenţei etc...

o servicii de asistenţă socială în general: de prevenire a unor probleme sociale, de consiliere şi de

creştere a capacităţilor individului de a face fată situaţiei, pentru cei în nevoie ex cantina socială, etc

Taxe generale

Impozite indirecte TVA, accize

Impozite directe venit, profit,

proprietăţi

Taxe locale

Transferuri de la bugetul de stat

Cotizaţii sociale

Bugetul de stat

Bugete locale(judeţene şi

ale oraşelor şi comunelor)

Fonduri socialefondul de asigurări socialefondul de şomajfondul de asigurări de sănătate

Gratuităţi – oferirea de servicii gratuite sau plata integrală a celui care produce acele servicii (ex:

gratuităţile de transport, tabere gratuite)

o Gratuitatea serviciilor are drept scop încurajarea consumului acestora, considerându-se ca reprezintă

externalităti pozitive. Acestea cresc egalitatea şanselor pentru indivizi şi echitatea distibuirii

anumitor resurse în societate.

o Ex: serviciile educaţionale primare sunt gratuite şi totodată obligatorii, considerându-se ca educaţia

este esenţială pentru reuşita individului în societate şi reprezintă una din cele mai importante

modalităti de creştere a egalităţii de şansă.

Subvenţii celor care produc anumite servicii sau pentru consumator (ex: subvenţii pentru lapte praf pentru

sugari)

Scutiri / reduceri de taxe şi impozite anumite categorii sunt scutite parţial sau total de la plata impozitelor

sau taxelor. Ex: parintele care are copil în întreţinere este scutit de un anumit procent din impozit.

Tipuri de trasnferuri sociale:

Transferurile sociale pot fi:

De tip contributoriu sau asiguratoriu: acordarea beneficiului este condiţionată de plata anterioară a unei

contribuţii – ex: pensia de vârstă, de invaliditate, de boală, concediul de maternitate platit, ajutorul de şomaj,

serviciile de sănătate.

De tip non-contributoriu:

o Beneficii şi servicii universale / categoriale: se acordă tuturor indivizilor (universale) sau tuturor

indivizilor dintr-o anumită categorie (categoriale). Ex: alocaţii pentru copii, familii cu copii.

o Beneficii şi servicii focalizate / pe baza testării mijloacelor: se acordă numai celor în nevoie,

segmentelor defavorizate, săracilor sau persoanelor cu risc crescut de a ajunge în sărăcie.

Acordarea se face prin „testarea mijoacelor” de trai: analiza situaţiei familiei / gospodăriei /

individului atât financiară cât şi materială, a bunurilor, dotărilor, proprietătilor, accesului la

servicii, inclusiv a relaţiilor de familie dacă este cazul.

Testarea este efectuată

prin organe ale administraţiei publice – când există criterii simple şi omogene, de regula

strict pentru testarea veniturilor

prin experţi, asistenţi sociali care evaluează nivelul de trai şi nevoile individului, când

este necesară evaluarea personalizată a cazurilor

Protecţia socială şi metafora plasei de siguraţă

Individul îşi poate asigura singur nevoile în anumite limite. Când nu mai este capabil (îşi pierde locul de

muncă, se îmbolnăveşte, ajunge la bătrâneţe), este „prins” de către sistemele de asigurări – prima plasă de

siguranţă, cu ochiuri mai largi. Individul poate cădea printre ochiurile acestei plase pentru că nu îi „prinde” şi pe cei

care nu au cotizat. Atunci o nouă plasă, mai deasă vine în ajutor: sistemul de beneficii universale / categoriele. Dacă

totuşi individul trece şi de aceasta, rămâne plasa asistenţei sociale focalizate care cel puţin teoretic îi „prinde” pe

toţi indivizii care au căzut.

7. Serviciile sociale

Primele măsuri de protecţie socială în România

În România prima lege mai importantă este dată în 1775 şi viza protecţia copilului şi a persoanelor în

nevoie; sunt înfiinţate instituţii specializte pentru mame tinere, săraci, bolnavi cronici, vârstnici, persoane cu

dizabilităţi. Primele măsuri asiguratorii datează din 1872, sub forama unor asocieri ale muncitorilor de într-

ajutorare în caz de boală.

Câteva legi sunt deosebit de importante în evoluţia politicilor sociale din România:

Privind sistemul de asigurări: Legea Missir adoptată în 1902 şi care introduce un sistem de asigurăi de tip

corporatist şi mai les Legea Neniţescu adoptată în 1912 care instituie obligativitatea contribuţiei şi lărgeşte

numărul şi tipul beneficciilor din asigurări. În 1933 a fost adoptată legea care unifică şi generalizează

sistemul de asigurări sociale, acoperind toţi angajaţii.

Privind sistemul de asistenţă socială: Legea privind organizarea serviciilor de ajutor social din 1931 prin

care s-au pus bazele dezvoltării în perioada interbelică a unuia dintre cele mai moderne sisteme de servicii

de asistenţă socială din Europa la acea vreme (Şcoala lui Dimitrie Gusti având contribuţia esenţială).

POLITICI SOCIALE DE SANATATE

1. Consideraţii generale privind serviciile sociale de sănătate

Sfârşitul secolului XX poate fi considerat, cu optimism sau pesimism, ca un sfârşit de secol marcat de o

evidentă dezordine care va fi cu greu stopată. Motivul acestei neputinţe nu rezidă numai în profunzimea şi

complexitatea crizei mondiale, ci şi în incapacitatea aparentă a programelor vechi sau noi de a gira şi a ameliora

problemele umane.

`Mai mult ca oricând omul este cauza, dar şi soluţia rezolvării multor probleme. Pe plan internaţional există

şansa de a ameliora viaţa locuitorilor Terrei, acum când războiul rece s-a terminat, iar pe viitor există posibilitatea

de a reorienta energiile în vederea găsirii unor soluţii pragmatice pentru problemele presante (combaterea sărăciei

în lume, îmbunătăţirea poziţiei femeii în societate).

În realizarea sau nerealizarea acestor obiective nu sunt implicate numai inevitabilele defecte ale naturii

umane, ci şi controlul politic ce se poate exercita asupra acestei lumi dezorganizate. Explicaţia rezidă în faptul că

deşi războiul rece s-a terminat îi urmează alte două: ”războiul contra sărăciei şi cel contra statului” (ideologie

neoliberală).

Acceptarea acestei dogme ar echivala cu cedarea în faţa disperării. Speranţa poate renaşte numai dacă sunt

contrazise aceste ideologii de război împotriva săracilor şi statului, lucru ce semnifică recunoaşterea anumitor forţe

pentru găsirea unor soluţii pragmatice.

Renaşterea societăţii va avea ca rezultat îmbunătăţirea vieţii locuitorilor ei şi va constitui punctul de plecare

la realizarea bunăstării sociale.

Bunăstarea, ca situaţie opţională la care aspiră individul, nu presupune agonisirea economică fără oprire şi

nu provoacă obligatoriu distanţarea bogat-sărac.

Formularea conceptului “economia bunăstării” şi elaborarea ulterioară a conceptului de “bunăstare socială”

au contribuit la formarea termenului de “stat al bunăstării”; de aceea, trebuie reţinut, că, treptat, s-a trecut de la

funcţia de protecţie statală exercitată asupra individului la funcţia de asistenţă, având loc o deplasare de la apărarea

drepturilor civile (viaţă, proprietate) la apărarea drepturilor economice şi sociale (dreptul la muncă, asistenţă

socială).

În ultimii ani, Internaţionala Serviciilor Publice a recunoscut importanţa mai mare a serviciilor în acest

context lărgit.

În 1972 s-a creat un comitet al serviciilor sociale şi de sănătate, care în 1991 decide să integreze serviciile

sociale în Programul de principii, iar Congresul adoptă Rezoluţia în acest sens:

Programul Mondial de Principii pentru servicii sociale şi de sănătate;

Serviciile Sociale şi de Sănătate;

Aceste rezoluţii recunoşteau necesitatea stabilirii unei legături mai strânse între serviciile sociale şi cele de

sănătate, având scopul ca amândouă să se axeze pe nevoile dominante şi să înţeleagă importanţa prevenirii,

îndepărtându-se de ideea unui control social axat pe lupta împotriva mizeriei şi sărăciei.

Trebuie să se cunoască, deci, faptul că serviciile sociale şi de sănătate nu sunt simple servicii de îngrijire a

bolnavilor şi a celor nevoiaşi, ci şi mijloace prin care pot fi atinse multe din numeroasele obiective sociale:

egalitatea şanselor, securitatea financiară în perioada de boală, bătrâneţe, educaţia copiilor etc. Ele îndeplinesc

funcţia complexă de stabilire a reţelelor în calitate de canal de comunicaţie între indivizi şi diversele servicii de care

au nevoie aceştia la un moment dat.

2. Politica serviciilor sociale de sănătate

Sfaturile nu sunt aceleaşi pentru toţi, creşterea importanţei serviciilor sociale şi a influenţei lor asupra

societăţii putând fi interpretată în mod diferit în funcţie de politica adoptată. În literature de specialitate sunt

prezentate mai multe puncte de vedere cu privire la politica serviciilor sociale de sănătate.

Punctul de vedere tradiţionalist

Evoluţia dezvoltării poate fi în mare măsură pozitivă. Conform acestei teorii, sectorul de stat s-a extins,

viaţa economică şi socială a devenit mai complexă, iar democraţia se află din ce în ce mai mult calea pe care trebuie

să o urmeze orice societate, anumite aspecte din activitatea economică, socială şi politică pot funcţiona sub egida

autorităţilor publice.

Punct de vedere “neoliberalistul” este diametral opus şi enunţă ideea conform căreia angajamentul colectiv

ar împiedica libertatea personală şi ar frâna creşterea economică. Întreprinderile care încearcă să vadă mai departe

şi să menţină condiţii de muncă decente sunt dezavantajate pe termen scurt, iar ţările lumii industrializate tind să se

depărteze de ortodoxia monetaristă, aplicând măsuri expansioniste sau generoase în materie de asistenţă, ele riscând

să fie readuse la ordine prin “lipsa de încredere” manifestată vis-a-vis de alte măsuri pe care acestea

mizează pe pieţele monetare mondiale.

Neoliberalismul a fost şi rămâne la originea prejudiciilor aduse economiei, el ridicând profitul speculativ pe

termen scurt la rangul de obiectiv prioritar, dispreţuind creşterile pe termen lung. Dogma monetaristă a instituţiilor

economice internaţionale se opune ideii de a lupta contra sărăciei şi şomajului în lume, în ciuda faptului că mai

mult de un miliard de persoane trăiesc într-o sărăcie cruntă şi peste 120 de milioane se aflau în şomaj în anul 1994.

Concentrându-se asupra performanţelor personale, neoliberalismul punea accent pe faptul că vina o purta

individul, insistând pe faptul că şomerii erau responsabili de şomaj şi sărăcie. Astfel, neoliberalii minimalizează

rolul statului şi al organismelor care lucrează în numele său, serviciile sociale punând în evidenţă modul cum statul

a creat şi perpetuat problemele sociale în loc să le rezolve.

Politicienii de dreapta s-au angajat să restructureze şi să distrugă serviciile sociale şi să reducă la minimum

resursele alocate.

Al treilea aspect al repercusiunilor neoliberalismului asupra serviciilor sociale este simplul fapt că serviciile

sociale au fost chemate să preia problemele victimelor şomajului, sărăciei, totul conducând la schimbări

demografice, la restructurare.

Este necesar să se înţeleagă că politicienii de dreapta au fost capabili să încheie alianţe cu oamenii de rând,

pierzând din vedere anumite aspecte ale statului-providenţă sau convinşi că, în viitor, drumul ales va fi mai mult un

progres individual decât colectiv.

Punctul de vedere radical, al statului. Strategiile tradiţionale de dezvoltare din ţările lumii a treia, fondate pe

creşterea produselor de substituţie din importuri în vederea creării unei pieţe naţionale pentru producţia internă şi

finanţarea unui stat-providenţă, a înregistrat câteva progrese începând cu anii ‘70.

Eşecul lor a contribuit la fenomenul de îndatorare. Este momentul când ISP-ul (Internaţionala Serviciilor

Publice) a înteţit campania pentru apărarea elementelor pozitive din trecut ale acţiunii colective a statului, totul

ducând către o a treia viziune despre stat, acesta depăşindu-şi simultan radiţionalismul şi neoliberalismul fondate pe

servicii sociale “radicale”.

Deşi acest al treilea mod de abordare a subiectului se sprijină pe o nouă reglare între stat şi societatea civilă,

el se opune total privatizării şi supunerii organizaţiilor din sectorul comercial şi terţiar regimului de stat-providenţă.

Acest mod de abordare se referea la ceea ce se cheamă “comunalism”, incitând statul la a-şi abandona

responsabilităţile comunităţii.

Perspectivele de succes ale aceste strategii sunt pe viitor mai mari ca niciodată. Insuccesul neoliberalismului

este evident, dacă se ia în considerare cortegiul de victime lezate şi ostile pe care le-a lăsat în urmă, iar ISP poate,

deci, să joace un rol chiar în orientarea către scopuri constructive, opunându-se formelor mai puţin plăcute ale

naţionalismului şi ale urii interetnice, care, din nefericire, constituie reversul noii politici mondiale.

3. Programul mondial de servicii sociale şi de sănătate elaborat de Internaţionala Serviciilor Publice

ISP-ul este una din cele mai vechi organizaţii sindicale de lucru creată în l907 pentru dezvoltarea legăturilor

de solidaritate între lucrătorii din serviciile publice din întreaga lume. La ora actuală, ISP-ul numără 20.000.000 de

membri.

Comitetul serviciilor sociale şi de sănătate al ISP a lansat un program mondial care urmăreşte două teme

majore:

A) integrarea serviciilor sociale şi de sănătate;

B) funcţionalitatea şi calitatea serviciilor sociale şi de sănătate.

A) Integrarea serviciilor sociale şi de sănătate

Integrarea serviciilor sociale şi de sănătate este una din condiţiile prealabile, indispensabile elaborării unui

sistem ce va putea să răspundă nevoilor efective ale lumii a treia şi să corecteze greşelile ţărilor industrializate.

Serviciile sociale şi de sănătate trebuie să contribuie la apărarea sănătăţii publice pentru a pune capăt

mizeriei şi altor handicapuri sociale şi să colaboreze cu serviciile administrative din alte ectoare.

Dacă sănătatea este deja afectată, trebuie să fie administrat un tratament pentru a vindeca afecţiunile avute

sau cel puţin pentru a atenua efectele; în plus, un mod complex de a aborda problemele este singura modalitate de a

garanta că ajutorul orientat către individ va putea fi extins pentru a putea răspunde nevoilor de grup ale societăţii şi

creşterii populaţiei, cu scopul de a elimina riscurile ce ameninţă desfăşurarea normală a vieţii.

Toate persoanele angajate în sectorul serviciilor sociale şi de sănătate trebuie să beneficieze de un anumit tip

de pregătire profesională, furnizând sectorului capacitatea lor de a coopera, de a organiza şi administra în cazul

schimbărilor de procedură.

Conform rezoluţiei numărul 22 adoptată la al XXIV-lea Congres Mondial se propunea: “Tot personalul

utilizat în sectorul serviciilor sociale şi de sănătate trebuie să beneficieze de pregătirea profesională cerută pentru ca

profesiunile medicale şi sociale să se completeze şi să poată colabora unele cu altele”.

B) Funcţionalitatea şi calitatea serviciilor sociale şi de sănătate depind într-o mare măsură de calificarea

salariaţilor şi de condiţiile lor de muncă.

Colaborarea între diversele servicii şi ajutorul acordat persoanelor particulare sau anumitor grupuri de

persoane nu poate să fie fructuoasă decât dacă se are în vedere, în egală măsură, nu numai tratare simptomelor, ci şi

cercetarea şi eliminarea cauzelor răului.

Locurile de muncă propuse angajaţilor din cercetare în domeniul serviciilor sociale şi de sănătate trebuie să

fie concepute în aşa fel încât să atragă un personal suficient format. Cursurile de pregătire axate pe domenii

restrânse de specializare sau pentru locuri de muncă semicalificate nu furnizează o bază destul de largă pentru a

acoperi gama variată de servicii ce trebuie îndeplinite; în consecinţă, nevoia de extindere a modurilor de pregătire

profesională impune ca pregătirea să insufle salariaţilor responsabilitatea şi capacitatea de a munci în echipă şi a-i

pregăti pentru o întreagă viaţă de ucenicie şi evoluţie profesională.

Motivul existenţei serviciilor sociale şi de sănătate este de a servi populaţia şi de a munci cu indivizii în

cauză. Atunci când este posibil, trebuie aplicat principiul: “Ajută-l pe individ, dar să se ajute şi singur”.

* Salariaţii vor resimţi o motivaţie reală dacă sunt implicaţi în procesul de realizare a deciziilor. În

consecinţă, trebuie să le fie acordate o autonomie suficientă în exerciţiul de sarcini corespunzător nivelului de

pregătire ca şi condiţii de muncă acceptabile, permiţându-le de a se achita de funcţii fără a fi expuşi unui stress

permanent.

Activitatea ISP-ului, prin câteva congrese care au avut loc de-a lungul timpului, s-a concretizat în

conturarea câtorva obiective majore. La al XXII-lea Congres Mondial al ISP, ţinut la Singapore în 1981, s-a adoptat

cu unanimitate rezoluţia numărul 4 asupra serviciilor de sănătate care enunţă exigenţele de bază ale unui serviciu

de sănătate structurat în funcţie de lucrători şi nevoile populaţiei.

Prezentul program a fost fondat pe revendicările înscrise în această rezoluţie din 1981. El are ca scop

crearea cadrului de acţiune a diverselor organizaţii afiliate pentru realizarea obiectivelor de mai jos:

* A elabora, lărgi şi garanta un serviciu de sănătate complet, gratuit, furnizat de stat şi evident finanţat din

banii publici;

* A-i asigura pe lucrători şi pe familiile lor de asistenţa şi protecţia materială totală a statului contra

riscurilor majore (boli, accidente etc.).

4. Sistemul de asigurare a stării de sănătate a populaţiei

Sistemul de asigurare a stării de sănătate a populaţiei este format din ansamblul furnizorilor de servicii

medicale, indiferent dacă sunt persoane fizice sau persoane juridice: medicii şi personalul sanitar (asistentele

medicale care, potrivit legii pot presta servicii de sănătate în spitale, policlinici, cabinete medicale şi independent la

domiciliul asiguratului bolnav); cabinetele medicale pentru practică individuală; dispensarele medicale pentru

practică de grup; centrele de diagnostic şi tratament; centrele de sănătate; spitalele; alte unităţi sanitare aflate în

relaţii contractuale cu casele de asigurări sociale cum ar fi: serviciile judeţene de ambulanţă; furnizorii de

medicamente; persoane fizice sau juridice acreditate pentru a produce şi furniza diverse materiale sanitare, proteze.

Sistemul de asigurare a sănătăţi a suferit schimbări esenţiale în toată lumea începând cu anii ’90 ca urmare a

nemulţumirilor apărute atât în masa contribuabililor şi a utilizatorilor de servicii medicale, a medicilor şi

instituţiilor sanitare, cât şi în rândul autorităţilor politice şi administrative.

Insatisfacţiile au fost generate de creşterea cheltuielilor pentru sănătate într-un ritm greu de suportat, fără

ameliorarea substanţială a stării de sănătate, insuficienta acoperire a populaţiei cu servicii medicale, absenţa unor

mecanisme eficiente de asigurare a calităţii actului medical, insuficienţa elementelor de stimulare, ineficienţă

managerială etc.

Pornind de la aceste neajunsuri, specialiştii în domeniu au scos In evidenţă principalele condiţii pe care

trebuie să le îndeplinească sistemul de asigurare a sănătăţii: acoperire generală;accesibilitate promptă; pertinenţa

faţă de nervi; echitate; posibilităţi de alegere; eficacitate şi eficienţă; acceptabilitate socială largă; responsabilitatea

statului faţă de sănătatea publică.

Până în prezent în nici-o ţară din lume nu s-a găsit formula unui sistem de asigurare a stării de sănătate care

să răspundă integral acestor criterii, dar se fac mari eforturi de diversificare a furnizorilor de servicii medicale care

să se adapteze rapid la schimbările, tot mai frecvente, impuse de evoluţia tehnologiilor, priorităţile de dezvoltare,

creşterea economică şi nu în ultimul rând, descoperirile din această zonă sensibilă de activitate.

Întrucât între furnizorii de servicii de sănătate, cele mai importante categorii de prestatori sunt dispensarele,

spitalele, centrele de diagnostic şi tratament şi sănătate, în continuare vom face referire la acestea.

Dispensarul medical este veriga de bază organizată în diferite localităţi, întreprinderi şi instituţii, pentru

aplicarea măsurilor sanitare şi acordarea asistenţei medicale generale, profilactice sau curative.

Principalele atribuţii ale dispensarului medical sunt: aplică măsuri de prevenire şi combatere a bolilor;

urmăreşte evoluţia stării de sănătate a populaţiei din zona, întreprinderea sau instituţia în care funcţionează; acordă

asistenţă medicală de urgenţă în caz de boală sau accident; controlează respectarea condiţiilor igienice şi aplicarea

măsurilor privind înlăturarea factorilor nocivi din zonele pe care le deservesc; analizează îmbolnăvirile care

determină incapacitate de muncă şi ia măsuri corespunzătoare etc.

Spitalul este unitatea sanitară care asigură asistenţa medicală completă – preventivă, curativă de recuperare

– într-o anumită zonă teritorială, având drept atribuţii apărarea sănătăţii populaţiei şi prevenirea îmbolnăvirilor,

asistenţa medicală a populaţiei şi a bolnavilor internaţi. În fig… se prezintă structura organizării a unui spital.

Pe lângă aceste instituţii medicale care asigură şi menţin starea de sănătate a populaţiei mai funcţionează în

sistemul sanitar şi alte unităţi specializate: staţiile de salvare, centrele de recoltare şi conservare a sângelui,

sanatoriile şi preventoriile, reţeaua farmaceutică, centrele sanitaro-antiepidemice etc.

Centrele de diagnosticare şi tratament au apărut în urma reorganizării unor dispensare policlinici existente

din dorinţa de a facilita accesibilitatea populaţiei la serviciile medicale de specialitate.

Structura organizatorică a acestora include următoarele componente:

un staţionar cu maximum 20 de paturi, unde pot fi reţinuţi bolnavi pentru o zi în

scop de diagnostic sau alte practici terapeutice;

un număr de cel puţin 12 cabinete de specialitate ;

un minim de servicii paraclinice de specialitate cu trei compartimente: laborator

de radiologie şi imagistică medicală; laborator de analize medicale; compartiment

de recuperare şi fizioterapie;

săli de tratamente;

farmacie;

compartiment de evaluare şi statistică medicală;

compartiment financiar-contabil;

compartiment administrativ şi de resurse umane.

Centrele de diagnostic şi tratamente sunt bunuri publice destinate prestării de servicii medicale de

specialitate în condiţii de eficienţă sporită. Acolo unde este posibil, se recomandă ca aceste centre să se organizeze

în cadrul spitalelor judeţene sau municipale, situaţie în care costurile de spitalizare se reduc sensibil şi în plus, se

poate asigura bolnavilor masa de prânz.

Centrele de sănătate reprezintă furnizorul de servicii de îngrijire primară de sănătate a populaţiei din zone

geografice cu accesibilitate dificilă din cauza condiţiilor naturale, a distanţelor şi a stării drumurilor. Consumatorii

de servicii ale acestor centre sunt rezidenţii locali. Aceste centre sunt în fapt mici unităţi de diagnostic şi tratamente

echipate cu tehnologie medicală avansată şi în care lucrează un personal medical adecvat.

Un astfel de centru include în structura sa următoarele componente:

un sistem de dispecerat

un sistem de ambulanţă asigurată cu un cadru sanitar mediu pentru transportul bolnavilor de la domiciliu la

centru, de sănătate sau în caz de nevoie la cel mai apropiat spital

cabinete medicale pe profile de bază: urgenţă; pediatrie; ginecologie; interne

un calup (ansamblu; platou) tehnic constituit din laboratoare de analiză medicală, radiologie, ECG

sală de tratamente

punct de sterilizare

staţionar cu paturi – în medie 10-15 – care poate spitaliza pacienţii pe o durată de 1-3 zile.

Centrele de sănătate rurală care funcţionează în prezent în România, aproximativ 95, au fost înfiinţate prin

reorganizarea spitalelor comunale şi a dispensarelor cu spaţii corespunzătoare.

Organizarea centrelor de sănătate rurală conduce la îmbunătăţirea substanţială a asistenţei medicale de

urgenţă din mediul rural şi la reducerea timpului de intervenţie ca urmare a scurtării distanţelor cu 30-40 km

concomitent cu degrevarea secţiilor din spitalele orăşeneşti.

Centrul de sănătate rurală trebuie să fie astfel structurat, încât fiecare medic coordonator să fie antrenat şi

preocupat de perfecţionarea relaţiilor cu populaţia (asiguraţii) locală, făcându-se astfel un pas important în acţiunea

de deplasare a centrului de greutate şi problemelor stării de sănătate, din sfera furnizorilor de servicii medicale,

către comunitate, cu implicarea activă şi responsabilă a autorităţilor locale.

Relaţia medic-pacient trebuie să fie una strict profesională, supravegherea modului de respectare a

drepturilor pacienţilor asiguraţi, revenind casei de asigurări.

5. Serviciile de sănătate şi asigurările sociale de sănătate

În Dicţionarul explicativ al limbii române, se precizează că prin ocrotirea sănătăţii se înţelege un complex

de măsuri luate de stat pentm prevenirea bolilor, întărirea şi refacerea sănătăţii, prelungirea vieţii şi a capacităţii de

muncă a oamenilor.

În art. 33 din Constituţia României se consacră dreptul la ocrotirea sănătăţii şi se menţionează:

dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat;

statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice;

organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boala,

accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a

activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi

mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

Acest drept constituţional valorifica la rândul său dispoziţiile unor acte internaţionale în materia sănătăţii.

Astfel, art. 25, alin. l din Declaraţia universala a drepturilor omului, adoptata de Adunarea Generala a

Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie1948, prevede că orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă

corespunzătorasigurării sănătăţii sale, la îngrijire medicală şi la serviciile sociale necesare.

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale, adoptat de către Adunarea

Generală a O.N.U. la 19 decembrie 1966 consacră în art. 9 dreptul pe care îl are orice persoană la securitate sociala,

inclusiv asigurării sociale.

În art. 12 din acest pact se reglementează dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai

bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge, în baza următoarelor măsuri:

scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi

dezvoltarea sănătoasă a copilului;

îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;

profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora,

precum şi lupta împotriva unor maladii;

crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în

caz de boală.

Asigurările sociale de sănătate, reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătăţii populaţiei.

Având în vedere dispoziţiile legale în vigoare putem defini asigurările sociale de sănătate ca un ansamblu

de norme juridice prin care se reglementează îngrijirea medicala a salariaţilor şi a altor categorii de persoane

prin intermediul serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi dispozitivelor medicale urmarindu-

se îndeplinirea de calitate a acestor prestaţii de către casele de asigurări sociale de sănătate ce funcţionează pe

baza fondurilor constituite in acest scop.

Odată cu adoptarea Legii nr. 145/1997, se reglementează, începând cu data de l ianuarie 1998, o nouă formă

de asigurări sociale de stat, alături de cele existente şi anume asigurările sociale de sănătate.

Protecţia (ocrotirea) sănătăţii face parte integrantă din sistemul securităţii sociale, Legea nr. 145/1997,

constituie începutul unor schimbări a sistemelor de îngrijire a sănătăţii cetăţenilor din ţara noastră.

După cum se poate constata din definiţia de mai sus, rezulta că elementele esenţiale ale asigurărilor sociale,

sunt exprimate, în principal, prin dreptul asiguraţilor şi a altor persoane la servicii medicale, medicamente şi

materiale sanitare.

6. Principiile asigurărilor sociale de sănătate

Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, ele protejează practic toată populaţia ţării şi anume atât

salariaţii, cât şi pensionarii, şomerii, precum şi persoanele care lucrează pe baza de convenţii civile, dar şi

persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea potrivit prevederilor Legii nr. 145/ 1997.

Datorită faptului că asigurările sociale de sănătate funcţionează în regim obligatoriu, consecinţa imediată

este aceea că plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate este obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât şi

pentru cele juridice, în cuantumurile şi la termenele prevăzute.

În afara asigurărilor sociale de sănătate care funcţionează în regim obligatoriu, pot funcţiona şi alte forme de

asigurări de sănătate care acoperă riscuri individuale, în diferite situaţii speciale. De asemenea, se pot organiza şi

societăţi private de asigurări de sănătate. Aceste asigurări nu suntobligatorii.

Este de menţionat că reforma sistemului sanitar din ţara noastră cuprinde majoritatea componentelor

acestuia, iar asigurările sociale de sănătate obligatorii, adecvate economiei de piaţa şi practicilor din Uniunea

Europeană, joacă un rol deosebit.

Acestea sunt idei de maximă generalitate care exprima ceea ce este esenţial şi hotărâtor în sistemul

asigurărilor sociale de sănătate. Caracteristica asigurărilor sociale de sănătate este ca principiile acestora sunt

formulate direct în articolele din Legea nr. 145/1997.

Astfel, potrivit art. 1. alin. 2, asigurările sociale de sănătate funcţionează pe principiul solidarităţii şi

subsidiaritaţii în colectarea şi utilizarea fondurilor.

Potrivit principiului solidarităţii sociale, toţi cetăţenii, indiferent de veniturile de care dispun au dreptul la o

protecţie adecvată. Prestaţiile susceptibile de a fi acordate populaţiei sunt definite prin lege şi este de la sine înţeles,

că vor trebui găsite fondurile necesare pentru a le asigura finanţarea şi de a răspunde condiţiilor impuse de

executarea prestaţiilor.

Principiul solidarităţii în baza căruia funcţionează asigurările sociale de sănătate din ţara noastră îşi are

sorgintea în sistemul larg răspândit în lume şi anume în asigurările sociale prin transferuri în flux, numite şi

redistributive. Acestea s-au organizat prin analogie cu sistemul general de impozite: plăteşti pe măsura ce câştigi

(pay as you earn - PAYE). Asigurările redistributive se bazează pe solidaritatea între generaţii dar şi între

persoanele din cadrul aceleiaşi generaţii. În mod concret, generaţia activa susţine prin contribuţii prestaţiile

beneficiarilor actuali, urmând ca şi ea, la rândul ei să fîe susţinută de generaţia activă viitoare (ce îi succede).

Această modalitate de organizare a asigurărilor sociale prezintă avantajul că este deosebit de

flexibilă, se adaptează uşor la nevoile care apar.

Principalul dezavantaj al acestui sistem apare în cazul dezechilibrelor dintre generaţii, când un număr mai

restrâns de activi trebuie sa susţină un număr sporit de populaţie activă. De asemenea, art. l alin. 2 din Legea nr.

145/1997, consacră un alt principiu şi anume principiul alegerii libere de către asiguraţi a medicului, a unităţii

sanitare şi a casei de asigurări de sanatate.In conformiitate cu prevederile art. 15 din lege, asiguraţii au dreptul să-

şi aleagă medicul de familie care să le acorde serviciile medicale primare.

Prin consacrarea acestui principiu, se doreşte sa se realizeze îmbunătăţiri concrete în calitatea îngrijirilor

medicale, activitate ce constă în libera alegere a practicianului sau a stabilimentului, într-o tehnică mai bună.

Pentru cazurile urgente care necesită asistenţă medicală de urgenţă se acorda îngrijiri în dispensare,

policlinici sau spitale la prezentarea la camera de gardă ca şi până la apariţia Legii nr. 145/1997. Asistenţa

medicala de urgenta nu este condiţionata de calitatea de asigurat.

Un alt principiu al asigurărilor sociale de sănătate, este reglementat de art. 3 alin. l din Legea nr. 145/1997

care constă în faptul că asiguraţii şi membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale în mod

nediscriminatoriu. Potrivit acestui principiu asiguraţii şi membri lor de familie, au dreptul la servicii medicale, fără

a se ţine cont de criterii politice, etnice, confesionale, de vârstă, sex şi de stare materială.

7 Modele de sisteme de îngrijire de sănătate

Organizarea asigurărilor sociale de sănătate se realizează potrivit art. 62 din Legea nr. 145/1997, de către

casele de asigurări de sănătate, care sunt instituţii publice autonome, nelucrative şi care desfăşoară activităţi în

domeniul asigurării sănătăţii.

În afara acestor instituţii, importante atribuţii revin şi altor organe. Statul defineşte politica generala în

materie de asigurări de sănătate, legiferează şi exercită o supraveghere de ansamblu. În acest cadru casele de

asigurări de sănătate au o mare autonomie.

În Europa operează trei modele de sisteme de îngrijire de sănătate şi anume:

- modelul serviciului naţional de sănătate - tip Beveridge;

- modelul sistemului de asigurări sociale de sănătate - tip Bismark;

- modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.

1. Modelul Serviciului National de Sanatate (SNS)-tip Beveridge.Are ca sursa de inanatare taxele generale, este

controlat de Guvern si dispune de un buget de stat.Are si un sitem privat, accesul este liber pentru toti cetatenii,

acoperirea este generala, conducerea se asigura prin autoritatile de stat.Medicii sunt, fie salariati, fie platiti in

functie de numarul de pacienti, si se practica co-plata de catre solicitant a unei parti din costul unei prestatii.

2. Modelul Sistemului de Asigurari Sociale (SAS)-tip Bismarck.Este finantat de contributia obligatorie a

salariatilor si patronilor si prin taxe generale.Acoperierea este larga, dar acolo unde asigurarea nu este obligatorie

raman categorii de populatie, fara acces la beneficiile sistemului.

3. Modelul Sistemului Centralizat (SCS)-tip Semasko.Finanatarea se face de la bugetul de stat, controlat de stat,

care are monopolul serviciilor de sanatate.Personalul este salariat, accesul la servicii fiind general, neexistand un

sector privat, iar prioritatea sociala este joasa.

La acestea ar mai putea fi adăugat modelul care funcţionează în S.U.A. şi care este în mod practic bazat pe

asigurări private. Fiecare dintre aceste sisteme are avantajele şi dezavantajele sale.

Ne referim la sistemul tip Bismark care operează în Austria, Belgia, Franţa, Olanda şi Germania, sistem ce a

constituit sursă de inspiraţie în elaborarea sistemului actual de asigurărisociale din tara noastră. Astfel, în ţările

respective sistemul de asigurări sociale de sănătate este finanţat prin contribuţia în general obligatorie a salariaţilor

şi patronilor, în funcţie de venit sau/şi prin taxe generale.

Acoperirea este larga dar acolo unde nu este obligatorie rămân categorii de populaţie fără acces la prestaţiile

oferite de sistem. Sumele rezultate din constituirea fondurilor pentru finanţarea asigurărilor de sănătate sunt dirijate

spre organisme sau agenţi care asigură gestiunea lor şi care contractează cu spitalele şi medicii de familie ori

medicii de medicină generală serviciile ce urmează a fi oferite asiguraţilor. Contractele cu pacienţii au la bază taxa

pe servicii/prestaţie, iar cu spitalele se bazează pe bugete adesea globale.

În cadrul acestui sistem, performanţele medicale sunt relativ înalte, dar cheltuielile pe care le implică sunt

cele mai mari din Europa, pentru ca şi costurile administrării sale sunt mari.

Schimbările în sistemul de sănătate au căpătat o amploare fără precedent la sfârşitul anilor '80 si începutul

deceniului actual, extinderea lor cuprinizând numeroase ţări din Europa şi America. Schimbările urmăresc

eliminarea sau reducerea disfuncţiilor apărute atât în ţările democratice cu o economic de piaţa stabila cât şi în ţările

care au avut o economie bazata pe monopolul de stat alfactorilor de productie, cu un sistem de planificare

centralizat, rigid si de comanda.

Nemulţumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor îngrijirilor de sănătate (SIS) au fost

prezente atât în masa contribuabililor şi a ulilizatorilor, a medicilor şi instiiutiilor sanitare (a furnizorilor de

îngrijiri) cât şi a autorităţilor politice şi administrative. Insatisfacţiile vizau creşterea cheltuielilor peniru sănătate

într-un ritm greu de suportat, fără ameliorarea substanţiala a stării de sănătate, insuficienta acoperire a populatei cu

servicii, abseta unor mecanisme eficiente de asigurare a calităţii, volumul exagerat de munca zilnica, insuficienta

elementelor de stimulare, ineficienta manageriala etc.

Condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească un SIS corespunzător ar fi, după Maxwell şi alţi specialişti

următoarele:

a) acoperire generala,

b) accesibilitatea prompta,

c) pertinenta fata de nevoi

d) echitate

e) posibililati de alegere,

f) eficacitate,

g) eficienţa înalta,

h) acceptabilitate sociala larga.

i) responsabilitatea statului fata de sănătatea publica.

De fapt, nici un SIS nu a putut răspunde integral acestor criterii, iar daca s-ar fi putut imagina un SIS perfect

el ar fi fost oricum efemer fiind supus după un interval de timp modificărilor cerute de nevoile în schimbare ale

societăţii, practicii medicale si rezervelor disponibile (îmbătrânirea populaţiei, introducerea de tehnologii noi,

creşterea economică şi priorităţile de dezvoltare).

Potrivit Legii nr. 145/1997, începând cu l ianuarie 1998 sistemul asigurărilor sociale de

sănătate din ţara noastră va avea următoarele elemente componente: angajatorii şi asiguraţii;

furnizorii de servicii medicale, de aparatură şi de medicamente; contribuţiile la asigurările sociale

de sănătate; casele de asigurări de sănătate. Relaţiile dintre ei sunt de natură contractuală.

Obiectivele reformelor in sistemul îngrijirilor de sănătate din Europa

Echilibrarea alocării resurselor financiare (teritorial si intre categorii de servicii) si controlulcosturilor.

Reducerea inechităţilor in oferta si accesul la servicii

Îmbunătăţirea gradului de satisfacţie a furnizorilor si utilizatorilor de îngrijiri

Ameliorarea eficacităţii si impactului sistemului de îngrijiri de sănătate asupra stării de sănătate

Reducerea utilizării inadecvate a tehnologiilor moderne

Corectarea stimulării inadecvate a consumului medical

Introducerea competiţiei controlate (intre furnizori publici si privaţi, organizaţiile de asigurări,etc.)

Separarea furnizorilor de servicii (medici, spitale) de cumpărătorii de servicii

Plata medicilor si a instituţiilor pe baza unor criterii de performanta

Introducerea metodelor manageriale moderne in conducerea serviciilor de sănătate

Descentralizarea sistemului îngrijirilor de sănătate prin deconcentrare, devolutie si delegarea autorităţii.

Priorităţi in reformarea sistemelor îngrijirilor de sănătate in tarile Europei Centrale si de Răsărit

1. descentralizarea sistemului de îngrijiri de sănătate

2. modificarea metodelor de planificare si gestionare

3. menţinerea unei largi accesibilităţi

4. dezvoltarea serviciilor de sănătate comunitare

5. dezvoltarea serviciilor preventive bazate pe factori de risc prevalenţi

6. îmbunătăţirea sisemului de formare a personalului de sănătate

POLITICILE SOCIALE DE SĂNĂTATE

ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Principalele scopuri ale politicilor de sănătate sunt realizarea unui nivel ridicat de sănătate cu realizarea

distribuirii echitabilă a serviciilor de asistenţă medicală. În Uniunea Europeană există o mare diversitate de modele

de sisteme sanitare, fiecare cu modul său particular de organizare şi finanţare. Ceea ce face dificil să se urmeze un

anumit model, adică un sistem sanitar unitar.

Asigurările de sănătate obligatorii precum şi asigurările voluntare sunt administrate de Case de Asigurări de

Sănătate, organisme autonome ce colectează contribuţiile în funcţie de venituri, pentru a le redistribuii sub formă de

beneficii în momentul utilizării serviciilor medicale, ori de rambursare a cheltuielilor angajate.

În concluzie, în aproape toate ţările membre ale UE există o insatisfacţie legată de modalităţile de finanţare

şi de furnizare a serviciilor medicale. Principalele probleme comune – care ocupă diverse locuri în ordinea

preocupărilor naţionale – le reprezintă carenţele lor în materie de echitate şi egalitate la accesul la serviciile

medicale, de control asupra cheltuielilor, de utilizare eficientă a resurselor şi de control al calităţii serviciilor

medicale. Asupra planului de stabilitate socială, prioritatea constă în garantarea îngrijirilor medicale pentru

persoanele în vârstă, mai bine adaptate la nevoile lor, preferată fiind crearea unui echilibru între îngrijirile la

domiciliu, îngrijirile comunitare şi serviciile spitaliceşti. Ingrijirile preventive constituind o potenţială alternativă

economică a îngrijirilor medicale bazate pe tehnologii costisitoare.

La ora actuală se pune accent mai mult pe reorientarea sistemelor de sănătate către obiective măsurabile atât

în ceea ce priveşte calitatea îngrijirilor medicale cât şi în ceea ce priveşte satisfactia utilizatorilor.

Asigurarea sănătăţii este considerată obiectivul principal al sistemului sanitar. Principalele scopuri

fiind realizarea unui nivel ridicat de sănătate şi distribuirea echitabilă a serviciilor de asistenţă medicală. Sistemul

sanitar trebuie să corespundă aşteptărilor populaţiei, implicând astfel respectul faţă de cetăţean (autonomie şi

confidenţialitate) şi orientarea beneficiarului (servicii prompte şi calitate a dotărilor). Un alt obiectiv îl reprezintă

finanţarea echitabilă, în care cheltuielile să reflecte capacitatea de plată, şi nu neapărat riscul de îmbolnăvire.

Conform opiniei unor specialişti care a fost publicată într-o prestigioasă revistă engleză de specialitate,

sistemele sanitare ale lumii se clasifică potrivit eficienţei cu care transformă cheltuielile în sănătate. Se au în vedere

aici, în corelaţie, cheltuielile pentru îngrijirea sănătăţii, ajustate conform preţurilor locale, cu asigurarea stării de

sănătate. Ca factor esenţial pentru sănătate, în calcul a fost cuprins şi nivelul de educaţie a populaţiei. Dar aceşti

specialişti nu a reuşit să ofere răspunsul la întrebarea în ce măsură un sistem sanitar este mai bun decât altul.

De altfel, în Uniunea Europeană există o mare diversitate de modele de sisteme sanitare,

fiecare cu modul său particular de organizare şi finanţare. Ceea ce face încă şi mai dificil să se urmeze un anumit

model, adică un sistem sanitar unitar.

Ca şi structură general, la ora actuală există trei sisteme de finanţare performante predominante în Uniunea

Europeană.

Primul (cunoscut sub numele de modelul Beveridge) se caracterizează prin finanţare publică pe baza

impozitelor culese de la contribuabili.

Al doilea sistem (cunoscut sub numele de modelul Bismark) în care finanţarea se realizeaza prin

intermediul asigurării obligatorii ale populaţiei .

Altreilea sistem constă în finanţarea privată prin asigurări voluntare.

În anul 1997, România a introdus un nou sistem de asigurări de sănătate prin Legea nr. 145/1997, bazat pe o

versiune modificată a modelului Bismarck. În mod practic în prezent, în afară de modelul Bismarck, mai coexistă şi

elemente din alte modele. Diferenţa dintre aceste modele constă în modalitatea prin care sistemul sanitar este

finanţat):

modelul Semashko – bugetul asigurărilor sociale de stat;

modelul Beveridge – principiul rolului de „filtru” (avut de medicii de familie – aleşi, înmod liber, de către

pacienţi şi finanţat prin impozite);

modelul Bismarck – sistemul de asigurări sociale de sănătate (bazat pe prime obligatorii de asigurare,

dependente de venituri).

În majoritatea acestor modele pacienţii contribuie, într-o proporţie variată la finanţarea îngrijirilor medicale

în toate ţările membre ale Uniunii Europene.

Majoritatea statelor membre aplică dispoziţii de exonerare de la participare la toate costurile acategoriilor cu

venituri mici cât şi al persoanelor din alte grupuri defavorizate. Asigurările obligatorii precum şi asigurările

voluntare sunt administrate de Case de Asigurari de Sănătate, organisme autonome ce colectează

contribuţiile în funcţie de venituri, pentru a le redistribuii sub formă de beneficii în momentul utilizării serviciilor

medicale, ori de rambursare a cheltuielilor angajate.

Modul de finanţare al spitalelor variază în general de la un stat la altul. Principalele forme fiind: tariful pe zi

de spitalizare, şi tariful pe grupe de diagnostic clinic.

Modele de finanţare ale sistemelor de sănătate ale statelor membre ale U.E.

SISTEMELE DE SĂNĂTATE ÎN STATELE MEMBRE UE :

1. AUSTRIA

Legea generală a asigurărilor sociale conferă dreptul la protecţie socială şi la îngrijiri medicale din

anul 1956. Legea a fost fondată pe principiul asigurărilor publice obligatorii. Astfel sistemul deprotecţie socială

austriac acoperă 99% din populaţie.

În această ţară asigurările sociale se împart în patru mari categorii în funcţie de riscurile acoperite :

asigurarea de boală, asigurarea de accident, asigurarea de bătrâneţe şi asigurarea de somaj. Sistemul de sănătate

austriac este foarte apropiat, în multe privinţe de sistemul german, dar principalele diferenţe sunt legate de plăţile

directe pentru serviciile din sistemul ambulatoriu şi negocierea retribuţiilor prin camerele regionale ale

medicilor.

Sistemul austriac de sănătate este unul dintre cele mai bune din UE. Asigurarea de boală cuprinde o gama

de servicii foarte variată şi complexă, şi majoritatea populaţiei - 63.3% - se arată foarte satisfăcută.

Populaţia şi starea de sănătate

Până în anul 1997 populaţia austriacă a fost de 8.1 milioane de locuitori. Procentul tinerilor până în 20 de

ani este de 23.7%. Proporţia persoanelor în vârstă este inferioară mediei europene: populaţia peste 65 ani reprezintă

14.6%, iar populaţia de peste 75 ani reprezintă 6%. Vârsta medie a populaţiei conform datelor statistice, ar trebui să

crească până în anul 2010 cu un procent semnificativ la persoanelor cu vârsta de peste 75 ani.

Rata somajului este de circa 1.7% calculată în 1997, fiind printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană

(4.7%).

Speranţa de viaţă este de circa 80.2 ani pentru femei şi 73.9 ani pentru bărbaţi.

Rata mortalităţii este de 7.8 la 1 000 locuitori, media UE fiind de 8.2 la 1.000 locuitori.

Mortalitatea infantilă este de 5.1 pentru 1000 născuţi vii, şi este inferioară mediei UE (5.4).

Mortalitatea prenatală este de 6,9 in 1997 şi este inferioară mediei UE (7.5).

Principalele cauze de deces sunt reprezentate de bolile cardio-vasculare (50%) şi cancerul(23%) .

Rata de sinucidere este destul de ridicată în Austria în special la bărbaţi; fiind de 651 la 100.000 pentru

bărbaţi şi la 196 la 100.000 pentru femei

Incidenţa SIDA este de 16 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori.

Consumul de alcool este de 12.6 litri pe persoană în comparaţie cu media UE de 11.6 litri. Cu toate acestea

s-a observat o scădere în 1997 la 11.9 litri pe persoană.

Consumul de tutun a fost inferior mediei UE pentru ambele sexe: 35.5% la bărbaţi şi 20.3% la femei

fumători de mai mult de 15 ani, (media UE fiind de 37%- bărbaţi, 30%- femei).

Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate.

Austria este un stat federal alcătuit din nouă landuri. Sistemul de sănătate se împarte în jurul diviziunii

constituţionale a responsabilităţilor între autoritatile federale şi autorităţile locale provinciale.

Ministerul Sănătăţii formulează doar cadrul politicii globale cu privire la oferta de îngrijiri medicale şi

eliberarea autorizaţiilor de scoatere pe piaţă a noilor medicamente. Gestionarea şi administrarea serviciilor de

sănătate cade în responsabilitatea autorităţilor sanitare din provincii. Ministerul Muncii şi Afacerilor sociale

efectuează controlul asupra caselor de asigurări de sănătate.

Există trei tipuri de asigurări sociale de sănătate : pentru serviciile medicale de urgenţă, asigurări de sănătate

şi asigurări sociale, acestea din urma fiind concretizate în principal prin beneficii în bani. Asigurările sunt

obligatorii 99% din populaţie fiind afiliată la una din cele 24 de case de asigurari de sănătate. Acestea sunt

organisme autonome.

Finanţarea acestor case de asigurări se realizează în mod esenţial prin contribuţii financiare. În jur de 40%

din austrieci deţin şi o asigurare medicală privată suplimentară. Finanţarea sistemului de sănătate este bazată pe:

contribuţiile la asigurările de sănătate obligatorii (59%) ; pe fiscalitate (24%) ; pe asigurări private (7.5%), coplata

reprezintă în jur de 14% din resursele financiare. Cotizaţiile căre casele de asigurări de sănătate sunt plătite atât de

salariaţi cât şi de angajatorii lor, ele variând în funcţie de salarii, suma fiind cuprinse între 6 şi 8.5% din venitul

brut. Coplata este utilizată pentru tratament, pentru serviciile stomatologice, cazare în spital.

Medicii care lucrează în spitale sunt salariaţi. Pentru bolile acoperite de asigurări de sănătate privatese

aplică tarife distincte. Onorariile medicilor de familie sunt reglate de casele de asigurări de sănătate sau de casele

private dupa caz. Plata se realizează pe baza convenţiilor cadru negociate între Uniunea

Caselor de Asigurari Sociale şi Camerele Regionale ale Medicilor. Există în continuare probleme de

coordonare între serviciile spitalicesti şi serviciile de asistenţă medicală primară. Din acest motiv există în

perspectiva statului austriac o reformă a modalităţii de finanţare în medicina ambulatorie.

Personalul medical în sistem.

Numărul medicilor titulari este de 26.6 pentru 10.000 de locuitori – inferior mediei europene (28.1), cu o

proporţie de 12.1 pentru medicii de familie (media UE- 8.2) şi de 13.4 pentru medicii specialisti (media UE -11.3).

2. BELGIA

Sistemul de sănătate din Belgia se bazează pe asigurarea obligatorie, care acoperă populaţia în totalitate.

Pacienţii sunt liberi să îşi aleagă medicul, care poate fi un medic specialist sau medicul de familie. Accesul

la spitalizare este direct. Libertatea de alegere şi accesul la o largă gamă de servicii medicale se traduce printr-un

înalt nivel de satisfacere a utilizatorilor în comparaţie cu alte ţări europene.

Administrarea sistemului de sănătate este împărţită între o casa de asigurari de sănătate publică şi alte

cinci organisme nonprofit. Sistemul belgian de sănătate favorizează o inflaţie sigură a ofertei de servicii medicale

de sănătate. Pe de alta parte sistemul de sănătate belgian este unul dintre cele mai complicate din Europa şi de

aici dificultatea de a realiza o reglementare efectivă .

Populaţia şi starea de sănătate

În anul 1997 populaţia Belgiei număra 10 milioane de locuitori, din care 24% sunt tineri sub 20 de ani

(media UE-24.6%), si 16% persoane în vârsta de peste 65 ani, procent mai ridicat decât media UE- 15%. Proporţia

persoanelor de peste 75 de ani este estimată la 6.3% se situează puţin deasupra mediei UE-6.1%. Vârsta medie a

populaţiei conform datelor statistice, ar trebui să crească în cursul viitoarelor decenii cu procent semnificativ la

persoanelor cu vârsta de peste 75 ani

Speranţa de viaţă este de 81 ani pentru femei (UE-80.2) si de 74.3 ani pentru bărbaţi (UE- 73.9).

Mortalitatea infantilă este de 6 decese la de născuţi vii, fiind superioară mediei UE (5.4).

Rata deceselor cauzate de bolile cardiovasculare este relativ scazută. Principala cauză fiind reprezentată de

cancere

Incidenta SIDA este de 18.8 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori.

Consumul de alcool este de 11.2 litri pe persoană în comparatie cu media UE de 11.6litri.

Consumul de tutun este inferior mediei UE pentru ambele sexe : 31% la bărbaţi si de 21% la femei toţi

fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%-bărbaţi, 35.8%-femei).

Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate

Guvernul se limitează la reglementarea juridică şi finanţarea parţială a sistemului sanitar. Prestatorii de

servicii medicale beneficiază de o largă autonomie atât în planul gestiunii cât şi în cel al activităţii. La nivel

national şapte portofolii ministeriale sunt responsabile de problemele depolitica de sănătate, de reglementare şi

control a sistemului. Guvernul fixează cotele de cotizaţie şi definesc nivelul minim de acoperire cu prestaţii

medicale.

Sistemul naţional de asigurare medicală obligatorie acoperă 88% din populatie. Liber profesionişti

reprezinta în jur de 12% din populaţie.

Programul naţional de asigurări de sănătate este coordonat de către o casă publică de asigurări de sănătate şi

cinci Uniuni de Mutualitate. Administrarea este centralizată la nivel naţional de două organisme dominante şi

anume Alianţa Naţională de Mutualitate a Creştinilor, care acoperă 45% din populaţie şi Alianţa Naţională de

Mutualitate a Socialiştilor, care acoperă 27% din populaţie. Consumatorul este liber să aleagă la ce casă de

asigurări să se afilieze. Deoarece fixarea nivelului de cotizaţie şi definirea pachetului de servicii medicale sunt

realizate prin decret ministerial, concurenţă se limitează la asigurării complementre.

Finanţarea sistemului de sănătate se bazează pe cotizaţiile la asigurările de sănătate (36%),fiscalitate (38%),

plăţi directe (17%). Procentul de 9% rămas este acoperit prin asigurările suplimentare de sănătate şi de fiscalitatea

indirectă. Sistemul de coplată este unul dintre cele mai ridicat din UE.

Serviciile medicale ambulatorii sunt reglate direct de către pacienţi, care sunt rambursate în termen scurt de

către casele de asigurări în procent de 75% in medie. 25% din cheltuieli revine pacientilor. Tarifele medicale sunt

negociate între casele de asigurări de sănătate şi asociaţile medicilor cu aprobarea ministerului. Contractele

încheiate între medici şi casele de asigurări sunt valabile doi ani.

Medicamentele sunt rambursate pe baza unei liste. In functie de categoria de produse medicamentoase

compensaţia variază de la 0 la 100%. In medie 30% din preţ reprezintă compensaţia.

Personalul medical în sistem.

Numărul medicilor titulari este de 37.4 pentru 10.000 de locuitori – fiind cel mai ridicat în raport cu media

europeană (28.1), numărul medicilor de familie este egal cu cel al medicilor specialişti.

3. FRANŢA

Sistemul de sănătate francez rezultă dintr-o combinaţie complexa între sectorul privat şi cel public

şi se bazează pe asigurările de sănătate obligatorii, completat de asigurării voluntare private. Acoperirea este

aproape completă, atingând 98% din populaţie. Atât sectorul spitalicesc cât şi în medicina ambulatorie se oferă o

gamă vastă de servicii medicale şi un volum aproape nelimitat de servicii de sănătate iar pacienţii se bucură de o

libertate totală de consultare.

În ceea ce priveşte speranţa de viaţă şi mortalitatea, Franţa este pe primele locuri în cadrul UE. Sănătatea

publică în schimb are puncte slabe, reprezentate de incidenţa mare a SIDA de consumul de alcool şi de tutun.

Sistemul medical francez este unul dintre cele mai răspandite în UE.

Populaţia şi starea de sănătate

În anul 1997 populaţia Franţei era de 58.5 milioane de locuitoridin care 26% tineri sub 20 de ani (media

UE-24.6%), si 15.4% persoane în vârstă de peste 65 ani, procent comparativ apropiat cu media UE-15%. Proporţia

persoanelor de peste 75 de ani a fost estimată la 6.6% mai ridicată faţă de media UE de6.1% şi se aşteaptă o rată de

8.2% în anul 2020. În jur de 75% din populaţia franceză se află concentrată întrun numar mic de zone urbane. Doar

în capitală sunt circa 9 milioane de locuitori, iar alte oraşe cum ar fi Lille, Lyon sau Marseille au peste un milion de

locuitori.

Speranţa de viaţă este de 82 ani pentru femei (UE-80.2) şi de 74.1 ani pentru bărbaţi (UE- 73.9) fiind

superioară mediei UE.

Mortalitatea este cea mai scăzută din cadrul UE şi anume 6.7 decese la 1.000 locuitori (UE-8.2).

Mortalitatea infantilă este de 4.9 decese la de născuţi vii şi este inferioară mediei UE (5.4).

Principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare şi de cancerul. Rata mortalităţii cauzate de cancer

este foarte ridicată pentru sexul masculin. Pentru femei principala cauză de deces o reprezintă bolile

cardiovasculare.

Incidenta SIDA este estimat la 72 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori.

Consumul de alcool este ridicat în Franţa fiind estimat la 16.7 litri pe persoană, mult ridicat în comparaţie cu

media UE de 11.2litri. În prezent 63% din bărbaţi şi 30% din femei consumă cel puţin un pahar de alcool pe

zi.

Consumul de tutun a fost superior mediei UE pentru barbati şi inferior pentru femei :38% la bărbaţi şi 20%

la femei toţi fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%-bărbaţi, 25.1%-femei).

Riscul unei morti premature este mai ridicat pentru categoriile defavorizate şi pentru muncitorii necalificaţi.

Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate

În Franţa statul joacă un rol important în cadrul sistemului de sănătate.Acesta îşi asumă responsabilitatea

pentru protecţia tuturor cetatenilor.

Guvernul se ocupă de sănătatea populaţiei şi de sistemul de protecţie socială, controlând relaţiile între

diferite organisme financiare, şi sectorul spitalicesc public. Ministerul Muncii şi Solidarităţii si Secretarul de Stat

pentru sănătate, elaborează politica de sănătate la nivel naţional. Înaltul Comitet de Sănătate Publică prezidat de

Ministrul Sănătăţii fixeazaă obiectivele principale de sănătate publică iar Agenţia Naţională de Acreditare şi

Evaluare în Sănătate(ANAES) are rolul de evaluare a practicilor medicale, a calitaţii şi a performanţelor în sectorul

de sănătate public şi privat.

La nivel regional, cele 22 de Directii Regionale ale Problemelor de Sănătate şi Sociale (DRASS)

implementează politicile de sănătate prin elaborarea de “carduri sanitare” care fixează numărul de paturi pe

specialităţii şi pe zone şi stabileşte reguli pentru cumpărarea şi instalarea echipamentelor medicale costisitoare.

Finanţarea sistemului de sănătate se realizează prin strângerea de cotizaţii din partea angajatorilor şi din

partea salariaţilor, ce reprezintă 12.8% din venitul brut (firme) şi 6.8% din salariu ( angajaţii). Pensionarii

contribuie cu un procent inferior. Sistemul de asigurări de sănătate acoperă în proporţie de 75% din cheltuielile

totale din domeniul sanitar. O cotă de 6.8% din cheltuieli este acoperită de mutualitate si 5% de asigurările private.

Fiscalitatea contribuie cu mai puţin de 3%, în timp ce participarea directă a pacienţilor prin coplată se ridică

la mai mult de 13%.

In cadrul sectorului ambulatoriu medicii sunt renumeraţi pe baza documentelor conform unor tarife

convenţionale stabilit de către stat.

Personalul medical în sistem.

Densitatea medicilor titulari este de 29 pentru 10.000 locuitori număr superior faţă de media UE de 28.1.

Numărul specialiştilor este egal cu cel al medicilor generalişti.

4. GERMANIA

Între 1945 şi 1990, Germania a fost divizată în doua state, unul de vest şi unul de est, în cadrul cărora

sistemul de sănătate se baza pe concepţii practic opuse. În Germania de Vest a existat un sistem democrat liberal, în

timp ce în Germania de Est a existat un model de planificare controlat, centralizat.

După reunificare, sistemul de sănătate a fost reformat în vederea adaptării la structura financiară şi

organizaţională vest-germană.

Modelul german este bazat pe asigurare socială obligatorie, care a rămas relativ neschimbat de la fondarea

sa de catre Bismark în anul 1883. Acesta garantează egalitate la acces şi un volum important de servicii medicale

avansate. În proporţie de 89% din cetăţenii germani se declară foarte satisfăcuţi sau satisfăcuţi de sistemul lor de

sănătate. Cu toate acestea sistemul de sănătate se confrunta cu importante probleme, deoarece îmbătrânirea

populaţiei duce la descentralizarea principiului de distribuţie pe care este bazată securitatea socială.

Populaţia şi starea de sănătate

În anul 1997 populaţia Germaniei număra 82 milioane de locuitori. Procentul tinerilor este de 21.6% tineri

sub 20 de ani ( media UE-24.6%), în schimb proporţia persoanelor în vârstă de peste 65 ani este de 15.3%, procent

apropiat cu media UE-15%. Proporţia persoanelor de peste 75 de ani a fost estimată la 6.2% şi relativ ridicată faţă

de media UE-6.1% , dar se aşteaptă la o rată de 10.6% în anul 2020 care este superioară mediei europene prevăzute

de 8.9%.

Speranţa de viaţă este de 73.4 ani în vest ţării, si doar de 70.3 ani în est ţării. Pentru femei ea este de 79.7

ani în vest şi de 77.7 ani în est. Aceasta diferenţă se explică în general prin incidenţa bolilor cardiovasculare

datorate modului diferit de alimentaţie, a culturii oarecum diferite şi a condiţiilor de viaţă dintre est şi vest,

precum şi de nivelul diferit de difuzare a tehnologiilor medicale de vârf.

Rata mortalităţii infantile este de 5%, relativ scăzută faţă de media UE de 5.4% la 1.000 de născuţi.

Rata deceselor datorate bolilor aparatului cardio - circulator si sinuciderilor este superioară mediei

europene.

Incidenţa SIDA este de 18.4 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori.

Consumul de alcool a fost estimat de 14.2 litri pe persoană, mult mai mare în comparaţie cu media UE de

11.2 litri.

Consumul de tutun a fost apropiat mediei UE pentru bărbaţi -36.8% şi mult inferior pentru femei-21.5% toti

fumatori de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%-barbati, 25.1%-femei).

Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate

Organizarea şi finanţarea servicilor de sănătate se bazează pe descentralizare şi autoreglare. Rolul

guvernului se limitează doar la un cadrul legislativ al sistemului de sănătate, în timp ce responsabilităţile executive

sunt în mare parte rezervate administraţiilor Landurilor. Sistemul obligatoriu de sănătate acoperă aproape 88% din

populaţie, existând 600 de case de asigurări de sănătate. Pentru un procent de 10% din populaţie asigurările sunt

acoperite de către angajatori în timp ce populaţia cu venituri mai ridicate se asigură la una din cele 45 de companii

private de asigurare.

Mai puţin de 0.5% din populaţie nu beneficiază de nici un fel de protectie. Casele de asigurări de sănătate

sunt organizate pe districte, pe profesiuni sau pe grupe de firme. Salariaţii îşi pot alege casa de asigurări.

În jur de 60% finanţarea este acoperită din asigurării obligatorii şi voluntare de stat, 21% din fiscalitate, 7% din

asigurările private şi 11% prin participarea directă la costuri (coplată). Cotizaţiile către casele de asigurări sunt

plătite în părţi egale atât de salariaţi cât şi de angajatori. Valoarea medie a cotizaţiei se ridică la 13.5%. Există o

strictă separare între casele de asigurări de sănătate şi furnizorii de îngrijiri de sănătate. Onorariile medicilor de

familie sunt fixate printr-un proces de negociere descentralizat între principalii intermediari din sectorul de

sănătate.

Principalul mod de renumerare a medicilor de familie, specialiştilor şi a stomatologilor de către casele de

asigurări de sănătate este pe baza documentelor. Există un barem general denumit “norma de evaluare uniformă”, în

care valoarea monetară efectivă este negociată la nivel regional, după care este ajustată la venitul global al

medicilor.

Personalul medical în sistem.

Numărul medicilor este de 32.8 la 10.000 locuitori, destul de ridicat faţă de media europeană.(28.1).

5. GRECIA

Sistemul de sănătate grec este fondat pe principiul asigurărilor sociale obligatorii. Este finanţat prin impozit

şi într-o mai mică măsură prin cotizaţii din venituri. Este un sistem nu se încadrează în nici o categorie omogenă,

deoarece participarea sectorului privat, atât la finanţare cât şi la oferta de îngrijiri medicale este foarte importantă.

Sistemul naţional de sănătate grec (ESY) a fost creat în anul 1983, în acelaşi timp în care alte ţări din sudul

Europei îşi implementau propriile servicii naţionale de sănătate.

Totusi, sistemul de sănătate grec nu a fost decat parţial implementat iar vechile structuri există în continuare

practic fără modificări. De aceea există o inegalitate a accesului la îngrijiri, o distribuire inegală a ofertei medicale

(concentrată mai mult în mediul urban) şi creşterea cheltuielilor. Nivelul de satisfacţie al utilizatorilor este foarte

scăzut : doar 18.4% din beneficiari se declară foarte multumiţi sau mulţumiţi de sistemul lor de sănătate.

Populaţia şi starea de sănătate

Populaţia Greciei se ridica în anul 1997 la 10.5 milioane de locuitori. Proporţia tinerilor sub 20 de ani

reprezintă 24% şi este inferioară mediei europene de 24.6%. Persoanele cu vârsta de peste 65 ani reprezintă 16.4%,

cifra ridicată faţă de media UE de 15%. Proporţia celor de peste 75 ani a fost estimata la 6.2% (media UE-6.1%).

Se asteapta în anul 2020 o creştere de până la 9.2%.

Speranţa de viaţă este de 75.1 ani pentru barbaţi (73.9ani- UE) si de 80.4 ani pentru femei (80.2 ani-UE)

ceea ce plaseaza Grecia pe primul loc în cadrul UE.

Rata mortalităţii este relativ mică: 7.2 la locuitori (8.2-UE). Rata mortalităţii infantile are o valoare ridicată

de 8.1 decese la 1 000 de nascuti vii, faţă de media UE (5.7).

Principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare si cancerul in Grecia, dar incidenţa cancerului

rămâne inferioara celei din UE.

Incidenţa SIDA este de 24.8 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori şi este relativ mică faţă de

media UE (42.7).

Consumul de alcool este de 2.3 litri pe persoana şi este net inferior în comparaţie cu media UE de 11.2 litri.

Consumul de tutun a fost relativ ridicat faţă de media UE în special la bărbaţi -57% şi la femei-24% toti

fumatori de mai mult de 15 ani, (media UE 37.4%-barbati, 25.1%-femei).

Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate

Ministerul Sănătaţii şi al Prevederii Grec defineşte politica de sănătate la nivel naţional, reglementând oferta

şi finanţarea serviciului naţional de sănătate. Consiliul Central de Sănătate (KESY), este alcătuit din reprezentanţii

profesioniştilor din sănătate (medici) şi ai utilizatorilor care se află în slujba ministerului şi oferă recomandări şi

opinii asupra politicii de sănătate şi a cercetării medicale.

Sistemul naţional de sănătate este împărţit în 13 regiuni şi 52 districte, în care fiecare district cuprinde cel

puţin un spital. Centrele medicale universitare sunt amplasate în şapte regiuni. O mare parte din populaţie este

acoperită de către 300 case de asigurări de sănătate autonome administrate ca organisme publice. Institutul de

Asigurări Sociale (IKA) acoperă peste 50% din populaţie, în principal orăşeni, muncitori, funcţionari şi cadre.

Organizaţia Asigurărilor din Agricultură (OGA) cuprinde 25% din populaţie (din mediu rural), şi Casa

Comercianţilor, a Industriaşilor şi a Micilor Intreprinzători (TEVE-TAE) acoperă 13% din populaţie. Statul acopera

9% din populaţie în timp ce restul sunt asiguraţi de numeroase mici case de asigurări.

Sistemul este alimentat parţial prin fiscalitate şi partial prin cotizaţii sociale. IKA, principala casă de

asigurări de sănătate este finanţat prin cotizaţii asupra veniturilor, plătite în parte de salariaţi şi în parte de către

angajatori. Proporţia este fixată de către guvern iar cotizaţiile sunt completate din bugetul central. OGA este

finanţată în totalitate de către stat. Nu există o graniţă financiară neta între casele de securitate socială şi de stat.

Regimul naţional nu prevede participarea la costuri în caz de spitalizare, dar slăbiciunile serviciului public

crează o veritabilă piaţă paralelă de îngrijiri de sănătate.

Cazurile de îmbolnăviri joacă un rol semnificativ în finanţarea serviciilor de îngrijiri de sănătate ambulatorii

în Grecia. Medicii din spitalele IKA, primesc un salariu pentru serviciile primare şi cele stomatologice pe care

acestia le ofera. Pe de alta parte medicii de familie care au contracte cu casele de asigurări pentru îngrijiri primare

sunt plătiţi pe baza documentelor. Un anumit număr de servicii furnizate de către medici clienţilor privaţi sau de

către centrele de diagnostic sunt achitate direct de către pacienţi .

Personalul medical în sistem.

Numărul medicilor titulari este de 38.8 la 10.000 locuitori, număr foarte de ridicat faţă de media europeană.

(28.1). Numărul mare de medici în ansamblul personalului de sănătate mai mult decat dublul mediei europene este

rezultatul unei proaste planificări a resurselor umane.

6. ITALIA

Serviciul naţional de sănătate italian (Servizio Sanitario Nazionale-SSN) a fost înfiinţat în anul 1978, şi

asigură accesul universal şi gratuit la îngrijirile de sănătate. Finanţarea sistemului este publică, combinând

fiscalitatea cu asigurările sociale. Oferta de îngrijiri este mixtă (publică şi privată). Guvernul fixează nivelul minim

de servicii care trebuie să fie garantat pe tot ansamblul ţării, şi precizeaza condiţiile în care utilizatorii pot recurge la

sectorul privat.

Serviciile de sănătate italiene sunt considerate inferioare nivelului mediu al UE. Inegalităţile derepartizare a

resurselor sanitare sunt foarte pronunţate între regiunea de Nord şi ceea de Sud. Italienii par nemultumiţi de

sistemul lor de sănătate atât public cât şi privat.

Populaţia şi starea de sănătate

Populaţia în Italia se ridica în anul 1997 la 57 milioane de locuitori. Proporţia tinerilor sub 20 de ani este

sub 21% mult inferioară mediei europene-24.6%. Persoanele cu vârstă de peste 65 ani reprezinta 16.4%, cifră

comparativ ridicată faţă de media UE-15%. Proporţia celor de peste 75 ani a fost estimată la 6.2% (media UE-

6.1%). Se aşteaptă ca în anul 2020 să existe o creştere până la 10.7%.

Speranţa de viaţă este de 74.9 ani pentru bărbaţi (73.9ani-UE) şi de 81.3 ani pentru femei (80.2 ani- UE)

Rata mortalităţii este la: 7.1 la 1.000 locuitori (8.2-UE).

Rata mortalităţii infantile este de 5.8 decese la 1.000 de născuţi vii (media UE- 5.4).

Principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare şi cancerul. Rata deceselor cauzate de traumatisme

sau otrăviri este ridicată de 16.7 pentru 100 000 de locuitori ..

Incidenţa SIDA este de 91.8 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori (este cea mai ridicată după

Spania (media UE- 42.7)).

Consumul de alcool este de 10.9 litri pe persoană - (media UE de 11.2 litri).

Consumul de tutun este relativ ridicat faţă de media UE pentru ambele sexe la femei -26% si la bărbaţi -

38% toţi fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%-bărbaţi, 25.1%-femei).

Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate

Serviciul de Sănătate Italian (SSN) asigură o protecţie universală a populaţiei. Administrarea sa naţională,

regională şi locală, este criticată pentru marea sa birocraţie. Consilile regionale şi unităţile sanitare locale (USL)

formează structura de bază a Serviciul de Sănătate Italian.

Italia este divizată în 21 de regiuni, în care există 320 unităţi sanitare locale, din care 148 spitale publice dar

administrate autonom. Rolul guvernului este limitat, deoarece regiunile se ocupă de planificarea, finanţarea şi

controlul serviciilor de sănătate în teritoriile respective. Guvernul se ocupă de determinarea nivelului financiar şi

alocarea lor pe diferite regiuni în funcţie de numărul de locuitori cu definirea nivelului minimal de servicii care

trebuie asigurat de către regiuni.

Finanţarea sistemului de sănătate este în proporţie de 40.8% publică şi se bazează pe asigurările sociale şi

37.5% pe impozit. Diferenţa este finanţată prin cheltuieli private care rezulta din coplata serviciilor SSN. Partea

cotizaţiilor de sănătate în finanţarea sistemului rămâne importantă, în care angajatorii plătesc în medie 9.6% din

venitul brut şi salariaţii 0.9% dar taxele efective sunt variabile pe regiuni.

Medicii de familie care îşi exercită profesiunea în mod liber sunt remuneraţi în funcţie de numărul de

pacienţi aflaţi pentru îngrijirile primare.

Personalul medical în sistem.

Densitatea medicilor titulari la 10.000 locuitori, este net superioar faţă de media UE.

7. OLANDA

Sistemul de sănătate olandez (Algemene Wet Bijzondere Ziektekosten- AWBZ) suprapune asigurarea

socială cu cea privată. Asigurarea socială acoperă 62% din populaţie asigurarea privată 31%. Un regim naţional de

asigurare pentru cheltuieli medicale specialeacoperă riscurile catastrofice, bolile cronice, invaliditate, îngrijirile

psihiatrice. Sectorul privat joacă un rol semnificativ în furnizarea îngrijirilor de sănătate.

Sistemul de sănătate beneficiază de un larg consens din partea populaţiei, astfel 72.8% din olandezi se

declară foarte satisfacuţi sau satisfacuţi de sistemul lor de sănătate, faţă de media europeană dee 50.3%. Una dintre

atu-urile sistemului de sănătate olandez constă în implementarea unei reţele complexe de îngrijiri ambulatorii şi

îngrijiri de lungă durată pentru persoanele în vârstă.

Populaţia şi starea de sănătate

Populaţia Olandei se ridică în anul 1997 la 15.5 milioane de locuitori, cu o proporţie a tinerilor sub 20 de ani

asemănătoare mediei UE.

Speranţa de viaţă este de 74.7 ani pentru bărbaţi (73.9ani-UE) si de 80.4 ani pentru femei (80.2ani-UE)

Rata mortalităţii este de 9.0 la 1.000 locuitori(8.2-UE).

Rata mortalităţii infantile este de 5.2 decese la 1.000 de născuţi vii în 1996 (media UE-5.4).

Rata deceselor cauzate de bolile cardiovasculare pentru ambele sexe este mult scazută fata de media UE în

timp ce mortalitatea datorată cancerului este mult superioară mediei UE.

Incidenţa SIDA este de 25.1 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori – net inferioară mediei

europene (media UE-42.7).

Consumul de alcool este de 9.9 litri pe persoană – nivel net inferior mediei UE - 11.2 litri.

Consumul de tutun este relativ ridicat faţă de media UE pentru ambele sexe la femei - 30.5% şi la bărbaţi -

42.9% toti fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%- bărbaţi, 25.1%-femei).

Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate

Asigurarea generală pentru cheltuielile medicale speciale (AWBZ) este obligatorie pentru populaţie şi

priveşte toate bolile cronice şi îngrijirile de lungă durată. Cu toate acestea majoritatea îngrijirilor spitaliceşti au

rămas excluse, ele fiind suportate prin coplată.

Asigurarea de sănătate obligatorie (Verplichte Ziekenfondsverzekering-ZFW) este administrată de 40 de

case de asigurări de sănătate care acoperă circa 60% din populaţie. În jur de 37%, din populaţie este alcatuită în

principal din liberi profesionişti care nu consideră avantajos regimul obligatoriu şi subscriu la o asigurare privată

(Particular Verzekering) în vederea acoperirii îngrijirilor acute, exceptate ca regulă de la plata directă.

Funcţionarii din administraţia publică (în jur de 6% din populaţie) au propriul lor regim obligatoriu, care

foloseşte beneficiile în natură pentru o paleta de servicii mai mare decât cea din ZWF.

Asiguraţii pot subscrie şi la o asigurare de sănătate suplimentară (Aanvullende Ziekenfondsverzekering)

pentru acoperirea riscurilor necuprinse de către regimul legal. De fapt 90% din asigurati au contractat de asigurari

suplimentare pentru îngrijiri medicale.

Finanţarea sistemului de sănătate este realizat de către asigurarile sociale, care au preluat 68% din

cheltuielile de sănătate, în timp ce asigurările private reprezintă 13.7% din cheltuieli. Diferenţa este completată din

subvenţii acordate de către stat şi plăţi directe ale pacienţilor. Cotizaţiile către casele de asigurări de sănătate sunt în

funcţie de venituri. O parte este plătită de către angajator (5.15% din venitul brut) şi o parte de către salariaţi

(1.15%). Suplimentar asiguraţii mai plătesc o taxă modică stabilită de către fiecare casă de asigrari.

Onorariile medicilor de familie sunt negociate între casele de asigurari publice sau private şi furnizorii de

îngrijiri pe bază de contract. Plafoanele tarifare sunt fixate de către guvern dar se negociază tarife inferioare.

Olanda are o îndelungată tradiţie în domeniul finanţării publice în domeniul îngrijirilor de lungă durată şi a

îngrijirilor paleative.

Medicii de familie îşi exercită profesia în mod liber. Pentru clienţii privaţi, medicii de familie sunt

remuneraţi pe client şi pe servicii asigurate.

Personalul medical în sistem.

Numărul medicilor titulari este ridicat de circa 29.3 pentru 10.000 locuitori - media europeana fiind de 28.1.

Densitatea specialiştilor este de 8.7 pentru 10.000 locuitori (media UE-11). In principal Olanda se confruntă cu o

lipsă de personal specializat în diferite domenii ca: ortopedie, oftalmologie, reumatologie, neurologie şi psihiatrie.

8. ROMÂNIA

Sistemul de sănătate românesc, a fost instituit în anul 1997, când s-a introdus un nou sistem de asigurări de

sănătate prin Legea nr. 145/1997, bazat pe o versiune modificată a modelului Bismarck. Sistemul serviciilor de

sănătate din Romania de până în 1989, nu a suferit modificări substanţiale, nici după 1989. El a fost inspirat la

apariţia sa (la sfârşitul anilor '40 şi în anii '50) din modelul sovietic (Semaşko), însă a avut similititudini şi cu

sistemele existente în unele ţări din Europa de Vest - Marea Britanie, ţările nordice.

Creditarea serviciilor sanitare cu foarte multă responsabilitate şi puţine efecte asupra stării de sănătate a

populaţiei a dus la o culpabilizare a medicilor şi a sectorului sanitar pentru toate insatisfacţiile generate de

deteriorarea stării de sănătate care de fapt a fost rezultatul acţiunii conjugate a mai multor factori (social -

economici, omportamentali, biologici, ambientali).

Populatia şi starea de sănătate

În anul 1997 România 21,53 de milioane de locuitori, cu o proporţie a tinerilor sub 20 de ani de 23% (media

UE-24.6%) şi o proportie de 19.3% pentru persoanele în vârstă de peste 65 ani. Proporţia celor de peste 75 de ani

este mai mare decât media UE şi este de 9.1% şi se aşteaptă în 2020 o creştere la 11.9%.

Speranţa de viaţă este de 66.1 ani pentru bărbaţi (73.9 ani-UE) şi de 73,99 ani pentru femei (80.2 ani-UE) .

Rata mortalităţii este de 12,29 la 1.000 locuitori (8.2-UE).

Rata a mortalităţii infantile este de 12,09 decese la 1.000 de născuţi vii (media UE- 5.4).

Principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare, cancerul cu o medie crescută peste media UE

Incidenţa SIDA 8,2 noi cazuri diagnosticate la un million de locuitori în (media UE-42.7).

Consumul de alcool este de 7,5 litri pe persoană – nivel inferior mediei UE - 11.2 litri.

Consumul de tutun prezinta variaţii între cele două sexe- pentru femei -25,3% şi la bărbaţi – 42,5% toţi

fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%-bărbaţi, 25.1%-femei).

Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate

Lipsa unei politici coerente în domeniul sănătaţii dupa 1990 a fost favorizată şi de moştenirea unui deficit în

capacitatea de analiză sistematică şi dedezvoltare de strategii, în condiţiile unei cercetari şi pregătiri insuficiente în

domeniul managmentului sănătaţii publice şi al serviciilor de sănătate. Un punct pozitiv a fost posibilitatea unei

liberi alegeri a medicului şi salarizarea sa în funcţie de numărul persoanelor servite si calitatea prestatiei, toate

efectuate pe baze contractual. Finantarea unităţilor din asistenţa primară şi ambulatorul clinicilor de specialitate,

precum şi a celor private, se realizeaza prin contracte încheiate cu casele locale de asigurări de sănătate.

Rambursarea cheltuielilor pentru serviciile prestate asiguraţilor se face conform prevederilor din

Contractului Cadru, care se aprobă anual prin hotărâre de guvern. Finanţarea sistemului de sănătate se va face din

fondurile asiguraţilor şi din plăţile pacienţilor.

Bugetul de stat finanţează programele medicale naţionale şi investiţiile din spitale, construcţiile şi

echipamentele de înaltă performanţă. Fondurile de asigurări de sănătate finanţează serviciile de sănătate (primară,

ambulatorie, spitalicească, de urgenţă, stomatologică, reabilitare, produse farmaceutice compensate). Pacientul

contribuie parţial la plata unor servicii medicale şi integral la plata altor servicii medicale, precum şi la cea a

medicamentelor compensate.

Personalul medical în sistem.

În Romania densitatea medicilor titularri este de 17 la 10.000 de locuitori, faţă de densitatea medie din

Uniunea Europeană de 28.1

9. SPANIA

Sistem de sănătate spaniol (Sistema Nacional de la Salud-SNS)a fost instituit în anul 1986 şi acoperă 98.5%

din populatie. Dezvoltarea sistemului s-a efectuat pe o bază regională, obiectivul fiind ca fiecare regiune să fie în

masură să îşi administreze propriile servicii de îngrijire de sănătate. Instaurarea SNS a permis punerea în practică a

unei acoperiri cvasiuniversale, care cuprinde o largă paletă de îngrijiri.

Populaţia şi starea de sănătate

În anul 1997 Spania numară 39.7 milioane de locuitori, cu o proporţie a tinerilor sub 20 de ani de 24%

(media UE-24.6%) şi o proportie de 15.3% pentru persoanele în vârstă de peste 65 ani. Proporţia celor de peste 75

de ani corespunde mediei UE de 6.1% şi se aşteaptă în 2020 o creştere la 7.9%.

Speranţa de viaţă este de 74.4 ani pentrubarbati (73.9 ani-UE) şi de 81.6 ani pentru femei (80.2 ani-UE) .

Rata mortalităţii este de 7 la 1.000 locuitori (8.2-UE).

Rata a mortalităţii infantile este de 5.0 decese la 1.000 de nascuti vii (media UE- 5.4).

Principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare, cancerul şi accidentele rutiere înaintea vârstei de

35 ani. Mortalitatea relativ ridicată a persoanelor până în 35 de ani constituie un fenomen frapant. Faţă de

alte ţări ale UE Spania are o rata de sinucideri mult inferioară.

Incidenţa SIDA este cea mai ridicată în cadrul UE- 162 noi cazuri diagnosticate la un million de locuitori în

1996 – (media UE-42.7).

Consumul de alcool este de 13,5 litri pe persoană –nivel superior mediei UE - 11.2 litri.

Consumul de tutun prezinta variaţii între cele două sexe- pentru femei -21% şi la bărbaţi - 44% toti

fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%- bărbaţi, 25.1%-femei).

Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate

Cele 7 regiuni autonome deţin propriile lor direcţii sanitare – departamentele de sănătate din cadrul

guvernărilor regionale - sunt responsabile cu sănătatea publică, planificarea structurilor sanitare precum şi cu

gestionarea şi administrarea serviciilor de sănătate peteritoriul lor. Toate regiunile autonome au divizat teritoriul

Spaniei în zone sanitare în funcţie de mărimea populaţiei, caracteristicile geografice, factorii demografici,

epidemiologici şi socio-economici.

Zonele sanitare sunt împărtite la rândul lor în zone de bază pentru planificarea şi gestionarea resurselor

sanitare primare.

Ministerul Sănătatii stabileşte programe de sănătate publică, şi vegheaza implementarea lor, defineste

nivelul îngrijirilor primare, îngrijirilor spitaliceşti interne şi externe, nivelul coplăţilor pentru medicamente şi

proteze medicale. Consiliul sanitar interteritorial al SNS coordonează schimburile între autorităţile sanitare

regionale pe de o parte şi Ministerul Sănătăţii pe de altă parte în scopul de a garanta obiectivele şi prioritatile fixate

la nivel naţional.

Serviciul naţional de sănătate acoperă 98.5% din populaţie, din care 93% sunt afiliaţi la regimul general, 1%

primesc alocaţii de la stat şi 4.5% (in principal funcţionarii) sunt afiliaţi la regimuri speciale.

Companiile de asigurare private joacă un rol minor în sistemul de sănătate spaniol. In jur de 80% din cazuri

finanţările provin din fiscalitate, 18% provin din cotizaţii plătite în funcţie de venit atât de catre angajaţi cât şi de

către angajatori, iar diferenţa de 2% provine din alte forme de asigurare de sănătate.

Medicii de familie sunt remuneraţi în funcţie de numărul de pacienţi, şi doar în anumite cazuri după o

formulă combinată salariu-număr de pacienţi.

Personalul medical în sistem.

Numărul medicilor titulari este de 40.8 pentru 10.000 locuitori extrem de ridicat faţă de media UE (28.1).

10. MAREA BRITANIE

Serviciul Naţional de Sănătate (NHS) creat în anul 1948 a instituit accesul universal la îngrijirile de

sănătate. Este un serviciu public de sănătate finanţat în principal din impozit. Gama de servicii oferite de NHS este

completă iar accesul la îngrijiri medicale este gratuit. Solicitanţii care intervin pe piaţa medicală sunt autoritatile

sanitare de district ( DHA) şi mediciide familie “gestionarii de fonduri” (General Practitioner Fundholders) care

cumpară îngrijiri trusturilor spitalicesti (fundaţii autonome în cadrul NHS) şi centrelor de sănătate comunitare.

Concentrarea asupra îngrijirilor primare şi rolul central al medicilor de familie, punct de trecere obligatoriu

pentru a accede la îngrijirile secundare, sunt punctul forte ale sistemului britanic. Punctul slab este reprezentat

resursele financiare mici consacrate îngrijirilor secundare fiind considerată principala cauză ale lungilor liste de

aşteptare din spitale.

Problema listelor de aşteptare explică nivelul de satisfacere relativ mic al britanicilor cu privire la sistemul

lor de sănătate. Sistemul funcţionează corect pentru bolile grave sau urgenţe dar mai putin bine pentru afecţiunile

minore.

Populaţia şi starea de sănătate

Marea Britanie număra în anul 1997 58 milioane de locuitori, cu o proporţie a tinerilor sub 20 de ani de

25% (media UE-24.6%) şi o proportie de 15.8% pentru persoanele în vârstă de peste 65 ani. Proporţia celor de

peste 75 de ani este mult mai ridicată decat media UE(-6.1%). Se asteaptă în 2020 la o creştere de 12.4%.

Speranţa de viaţă este de 74.4 ani pentru bărbaţi (73.9ani-UE) şi de 79.3 ani pentru femei (80.2ani-UE)

Rata mortalităţii este de 7.9 la 1.000 locuitori (8.2-UE).

Rata a mortalităţii infantile este de 6.1 decese la 1.000 de născuţi vii (media UE- 5.4).

Principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare,cancerul şi accidentele rutiere înaintea vârstei de 35

ani..

Incidenţa SIDA este de 24 cazuri noi diagnosticate la un million de locuitori (media UE- 42.7).

Consumul de alcool este de 8.9 litri pe persoana – nivel inferior mediei UE - 11.6 litri.

Consumul de tutun este mult inferior mediei UE pentru bărbaţi -29% în timp ce pentru femei este relativ

ridicat-28% toţi fumători de mai mult de 15 ani, (media UE 37.1%-barbati, 25.1%-femei).

Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate

Secretarul de stat de la sănptate este responsabil în faţa Parlamentului de oferta de îngrijiri medicale.

Consiliul director al NHS este responsabil în faţa secretarului de stat de fixarea obiectivelor şi priorităţilor. El

distribuie fondurile în cadrul unui buget anual, către 106autoritati sanitare districtuale (DHA) care acoperă fiecare

între 250.000 şi 1 milion de locuitori.

Autoritpţile sanitare locale - districtuale şi medicii de familie administrează bugetele pentru cumpărarea

îngrijirilor primare şi secundare. Trusturile din cadrul NHS, cuprind mai multe instituţii spitaliceşti autonome. În

Marea Britanie se află 463 de trusturi, care cuprind mai mult de 1.600 de spitale şi reprezentă marea

majoritate a instituţiilor spitalicesti, de servicii de ambulanţă şi unităţile de îngrijiri comunitare din cadrul NHS.

Trusturile spitaliceşti propun serviciile lor în cadrul negocierii de contracte cu cumparatorii de îngrijiri –

medicii de familie. NHS este finanţat în principal prin fiscalitate (95%) şi prin alte contribuţii (5%) în cadrul unui

buget global stabilit de către minister şi supus aprobării Parlamentului. Asigurările private acoperă 3.5% din

cheltuieli.

Sistemul de remunerare a medicilor de familie constă într-o combinaţie complexă între onorariu şi alocări

specificate în contractul lor. Remuneraţia lor se constituie în funcţie de numărul de pacienţi înscrişi pe listele lor. Ea

fiind influenţată şi de alţi factori, precum vârsta pacienţilor. Anumite servicii (contracepţia şi vacinarea) sunt srvicii

plătite direct de către pacienţi.

Personalul medical în sistem.

Numărul medicilor titulari este de 15.6 pentru 10.000 locuitori, este foarte scăzut faţă de media europeană

(28.1). Toate domeniile de sănătate se confruntă cu o lipsă acută de personal.

În concluzie se constată că în aproape toate ţările membre ale UE există o insatisfacţie legată de

modalităţile de finanţare şi de furnizare a serviciilor medicale. Principalele probleme comune – care ocupă diverse

locuri în ordinea preocupărilor naţionale – le reprezintă carenţele lor în materie de echitate şi egalitate la accesul la

serviciile medicale, de control asupra cheltuielilor, de utilizare eficientă a resurselor şi de control al calităţii

serviciilor medicale. Asupra planului de stabilitate socială, prioritatea constă în garantarea îngrijirilor medicale

pentru persoanele în vârstă, mai bine adaptate la nevoile lor, preferată fiind crearea unui echilibru între îngrijirile la

domiciliu, îngrijirile comunitare şi serviciile spitaliceşti.

Ingrijirile preventive constituind o potentială alternativă economică a îngrijirilor medicale bazate pe

tehnologii costisitoare.

La ora actuală se pune accent mai mult pe reorientarea sistemelor de sănătate către obiective măsurabile atât

în ceea ce priveşte calitatea îngrijirilor medicale cât şi în ceea ce priveşte satisfactia utilizatorilor.

BIBLIOGRAFIE

1. Achim M. Sociologia ameriană a grupurilor mici. - Bucureşti, 1970

2. Allport G.W. Structura şi dezvoltarea personalităţii. - Bucureşti, 1991

3. Andrei P. Posibilitatea sociologiei ca ştiinţă. - Bucureşti, 1970

4. Andrei P. Sociologia generală. - Iaşi, 1997

5. Andrei P. Sociologia politicii şi culturii. Opere sociologice. V.2. –Bucureşti, 1975

6. Bădescu A. Istoria sociologiei. - Galaţi, 1994

7. Bădina O. Introducere în sociologie. - Cimişlia, 1993

8. Banciu D. Rădulescu S., Voicu M. Întroducere în sociologia devianţei. – Bucureşti, 1985

9. Bondrea A. Sociologia culturii. - Bucureşti, 1993

10. Boudon R. Tratat de sociologie. - Bucureşti, 1997

11. Bulgaru M. Sociologie generală. Manual, II volume. –Chişinău, 2003

12. Buzărnescu Ş. Istoria doctrinelor sociologice. - Bucureşti, 1995

13. Buzărnescu Ş. Introducere în sociologia organizaţională şi a conducerii. – Bucureşti, 1995

14. Cazacu H. Mobilitatea socială. - Bucureşti, 1974

15. Celac S. Probleme globale ale omenirii. - Bucureşti, 1988

16. Ciobanu-Băcanu M. Cultură şi valori în perioada de tranziţie. - Bucureşti, 1994

17. Codul deontologic al sociologilor. – Revista de cercetări sociale. 1994, nr.1

18. Cosmovici A. (coord) Metode pentru cunoaşterea personalităţii. - Bucureşti, 1972

19. Determinarea şi motivarea acţiunii sociale. - Bucureşti, 1991

20. Dobre A. Cunoaşterea ştiinţifică şi raţionalitatea acţiunii sociale. - Bucureşti, 1986

21. Dogan M. Sociologie politică. - Bucureşti, 1999

22. Drăgan I. (coord). Sociologie. Îndrumar teoretic şi practic. - Bucureşti, 1985

23. Drâmba O. Istoria culturii şi civilizaţiei. - Bucureşti, 1985

24. Dumitrescu-Codreanu L. Sistemul sociologic a lui T.Parsons. – Bucureşti,1995

25. Durkheim E. Regulile metodei sociologice. - Bucureşti, 1974

26. Elemente de sociologie cu aplicări la cunoaşterea ţării şi a neamului nostru. - Chişinău, 1992

27. Ene H. Teoria reglării sistemelor sociale. - Bucureşti, 1972

28. Florea M. Responsabilitatea acţiunii sociale. - Bucureşti, 1976

29. Golu M. Dinamica personalităţii. - Bucureşti, 1993

30. Goodman N. Introducere în sociologie. - Bucureşti, 199

31. Hălăşan G. Personalitatea umană. - Bucureşti, 1976

32. Herseni T. Ce este sociologia? - Bucureşti, 1981

33. Herseni T. Sociologie-teoria generală a vieţii sociale. - Bucureşti, 1982

34. Ionescu I., Stan D. Elemente de sociologie. - Iaşi, 1999

35. Linton R. Fundamentul cultural al personalităţii. - Bucureşti, 1968

36. Mateescu N. Studii de sociologie. Analiza fenomenului social: despre starea de mulţime şi despre instituţia

socială. - Bucureşti, 1993

37. Mihăilescu I. Sociologie generală. - Bucureşti, 2000

38. Moraru I. Acţiunea socială şi comportamentul individual. - Bucureşti, 1986

39. Rădulescu S. Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană. - Bucureşti, 1994

40. Rădulescu S. Banciu D. Sociologia crimei şi criminalităţii. - Bucureşti, 1996

41. Ralea M. Întroducere în sociologie. - Bucureşti, 1924

42. Roman T., Simionescu T. Elemente de sociologie. - Bucureşti, 1993

43. Roth A. Individ şi societate. - Bucureşti, 1976

44. Stănciulescu E. Teorii sociologice ale educaţiei. – Iaşi, 1997

45. Structură socială. Diversificare, diferenţieri, omogenizare. - Bucureşti, 1988

46. Structurile organizaţionale şi eficienţa acţiunii. - Bucureşti, 1978

47. Sudeţeanu C. Introducere în sociologia lui A.Compte. - Arad, 1932

48. Szczepanschi J. Noţiuni elementare de sociologie. - Bucureşti, 1972

49. Timuş A. Omul, colectivul, societatea. - Chişinău, 1980

50. Timuş A., Istrati N. Intensificarea aspectului social al proceselor demografice. – Economie şi Sociologie, 1998,

nr.2

51. Toffler A. Consumatorii de cultură. - Bucureşti, 1997

52. Toynbee A. Oraşele în mişcare. - Bucureşti, 1979

53. Ungureanu I. Paradigme ale cunoaşterii societăţii. - Bucureşti, 1990

54. Zamfir E. Cultura relaţiilor interpersonale. - Bucureşti, 1992

55. Zapan G. Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii. - Bucureşti, 1984

56. Au fost studiate documente oficiale emise de catre Guvernul Romaniei, Ministerul Sănătăţii şi CNAS între anii

2001 - 2008.

57. Sursa datelor a fost reprezentată de baza de date a O.M.S (Health for All), a OECD, a I.N.S. şi Ministerul

Sănătăţii