UNIVERSITATEA ACADEMIEI DE ŞTIINŢE A MOLDOVEIFACULTATEA ŞTIINŢE ALE NATURII

CATEDRA ECOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE MEDIULUI

Leonid VOLOŞCIUC

AGRICULTURAECOLOGICĂ

Suport de curs

CHIŞINĂU2012

2

CZU

Leonid VOLOŞCIUC. Agricultura ecologică. Suport de curs. Chişinău, 2012.

Lucrarea a fost elaborată în cadrul Institutului de Protecție a Plantelor și Agricultură Ecologică al AȘM și aprobată de Consiliul

Științific al institutului (Proces verbal nr. 6 din 12 iulie 2012).

Recomandat de Senatul Universităţii Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Responsabilitatea asupra conţinutuluirevine în exclusivitate autorului

© Leonid Voloşciuc, 2012© Universitatea Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2012

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

3

CUPRINSINTRODUCERE …………………………………………………. 7REALIZĂRILE AGRICULTURII CONVENŢIONALE ŞI PROBLEMELE ECOLOGICE DIN AGRICULTURĂ ....………. 10SISTEME DE AGRICULTURĂ ………………………..……….. 20BAZELE ŞTIINŢIFICE ALE AGRICULTURII ECOLOGICE……. 29Agricultura ca factor poluant al mediului ……………………........ 29Imperativele care deteremină necesitatea aplicării agriculturii ecologice ………………………………………………………….. 30Scurte schiţe istorice cu privire la agricultura ecologică …………. 35Oportunităţile dezvoltării agriculturii ecologice în Republica Moldova ………………………………………….……………….. 40Avantajele Agriculturii Ecologice ………………………………... 45Experienţa acumulată de Republica Moldova în domeniul agriculturii ecologice …………………………………………....... 48Ce este Agricultura Ecologică ?....................................................... 52Diversitatea sistemelor de agricultură ecologică ……….…………. 59CONSTITUIREA FERMEI ECOLOGICE CA MODEL DE GOSPODĂRIRE …………………………………………………. 64Particularităţile managementului fermei ecologice……………….. 64Animalele ca component al fermei organice …………………....... 68PROBLEMELE FERTILIZĂRII SOLULUI ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ ………...................................................................... 68Managementul fertilităţii solului ………………………………… 72Asolamentele - element indispensabil al agriculturii ecologice ….. 78Sisteme de lucrare a solului în agricultura ecologică …………....... 80Rolul seminţei şi semănatului (plantatului) în agricultura ecologică ………………………………………………………….. 91PROTECŢIA PLANTELOR ……………………………………... 94Protecţia plantelor - reflectare a nivelului tehnologic din fitotehnie .......................................................................................... 94Măsuri de protecţie a plantelor ………………………………….... 101Direcţii alternative în protecţia plantelor …………………………. 105

4

Protecţia Biologică - fundament şi parte componentă a agriculturii ecologice …………………………………………....... 110Particularităţile protecţiei plantelor în agricultura ecologică …….. 113Utilizarea prădătorilor şi paraziţilor în agricultura ecologică ………………………………………………………….. 114Rolul şi locul preparatelor biologice pentru obţinerea produselor ecologice ………………………………………….......................... 121Măsuri alternative de protecţie a plantelor ……………………….. 126Metode de prevenire în protecţia plantelor ……………………….. 133Măsuri agrotehnice de protecţie a plantelor ……………………… 135Utilizarea metodelor termice în protecţia culturiloragricole .......………………………………………………………. 146Materiale folosite în captarea insectelor ……………...................... 153Metode genetice de combatere a organismelor dăunătoare ………. 157Imunitatea plantelor - cale sigură de optimizare a funcţionării agroecosistemelor ………………………………………………… 160Utilizarea organismelor modificate genetic în protecţia plantelor………………………………………………………........ 163Măsuri şi mijloace populare de combatere a bolilor şi dăunătorilor ………………………………………………………. 166CREŞTEREA ANIMALELOR ÎN AGRICULTURA ORGANICĂ ……………………………………………………… 174CONVERSIA DE LA AGRICULTURA CONVENŢIONALĂLA CEA ECOLOGICĂ …............................................................... 177MARKETINGUL PRODUSELOR ECOLOGICE ………………. 181STRATEGIA TEHNOLOGICĂ ŞI DE CERCETARE - BAZA SUCCESULUI ÎN PROMOVAREA AGRICULTURII ECOLOGICE …………………………………………………….. 185Sporirea biodiversităţii în sistemele de agricultură ecologică ......... 188Priorităţi în agricultura ecologică ………………………………… 193Obstacole în calea agriculturii ecologice …………………………. 194Dezavantajele agriculturii ecologice …………………………....... 195Principalele probleme economice ……………………………........ 197Bibliografie………………………………………………………... 199

5

AGRICULTURA ECOLOGICĂ

Suport de curs Credite 5

Semestrul de toamnă Titular de curs: prof. univ. Leonid VOLOŞCIUC, biroul 301, str. Pădurii, 26/1, E-mail: l.volosciuc@gmail.com Eligibilitatea: program de masterat Biologie, Biologie Moleculară, Ştiinţe ale Mediului (la solicitare).

Pre-rechezit: studii universitare de licenţă Ştiinţe ale naturii.

Structura: curs teoretic – 30 ore (2 ore săptămânal)seminar – 15 ore (2 ore săptămânal)activităţi individuale – 23 ore

Activităţi formative Masteranzii ascultă un ciclu de lecţii de sinteză a informaţiei în domeniu care reflectă analiza particularităţilor diferitor tipuri de agricultură (convenţională, durabilă, ecologică, biologică, biodinamică), procesele fundamentale ce stau la baza problemelor, care determină impactul puternic asupra mediului înconjurător. În cadrul lecţiilor teoretice şi practice masteranzii învaţă să analizeze şi obţin deprinderi practice în identificarea problemelor principale, evidenţierea factorilor, cadrul legislativ naţional şi internaţional şi normele tehnologice de obţinere, procesare şi comercializare a produselor agroalimentare ecologice. Acumularea informaţiei aprofundate despre pârghiile tehnologice de organizare a producerii produselor agroalimentare ecologice va permite masteranzilor să însuşească şi să implementeze procedeele tehnologice de obţinere a diverselor produse agricole, în baza cărora se înregistrează ameliorarea condiţiilor ecologice, precum şi sporirea nivelului de viaţă a lucrătorilor din sectorul rural. Activităţile individuale planificate includ descrierea şi analiza informaţiei privind elaborarea tehnologiilor acceptabile în sistemele de agricultură ecologică. În acest sens masteranzii vor fi încadraţi în activitatea de pregătire şi prezentare a lucrărilor sub formă de eseu, iar cei mai activi vor fi stimulaţi pe calea participării la elaborarea şi realizarea unor proiecte de cercetare în domeniul agriculturii ecologice.

Conţinutul cursului Sistemul de agricultură – definiţie, structură, funcţii. Agricultura şi bunăstarea omului. Sistemele de agricultură convenţională şi problemele de mediu. Agricultura şi dezvoltarea durabilă. Sisteme alternative de agricultură. Analiza şi proiectarea sistemelor agricole; concepte, definiţii, organizare. Agricultura

6

ecologică: definiţie, caracterizare generală. Principii şi obiective ale agriculturii ecologice. Situaţia agriculturii ecologice pe plan mondial, comunitar şi în Republica Moldova. Cadrul legislativ de organizare şi funcţionare a agriculturii ecologice. Certificarea produselor ecologice. Oportunităţi privind protecţia mediului prin sistemul de agricultură ecologică: concepte şi aplicaţii. Proiectarea şi elaborarea unui sistem de agricultură ecologică. Suport instituţional pentru dezvoltarea şi promovarea agriculturii ecologice: guvern şi ministere de resort, universităţi şi institute de cercetare, organizaţii şi asociaţii, societatea civilă ş.a. Rolul fermierilor şi organizaţiilor teritoriale şi locale în dezvoltarea agriculturii ecologice. Soluţionarea problemelor tehnologice (prelucrarea solului, sporirea productivităţii culturilor agricole, combaterea organismelor dăunătoare) de obţinere, procesare, transportare şi comercializare a produselor agroalimentare ecologice. Organismele modificate genetic. Monitoringul mediului în condiţiile agriculturii ecologice. Planul Naţional de acţiuni în domeniul Agriculturii Ecologice.

EvaluareaActivitatea masteranzilor va fi monitorizată la fiecare tip de activitate şi va fi apreciată prin note. La sfârşitul cursului va avea loc examenul final (120 min., scris), care va include un test complex de întrebări la nivel de cunoaştere, integrare şi aplicare a cunoştinţelor. Nota finală se va constitui din reuşita academică demonstrată la elaborarea eseului şi la lucrările de control (20%), activităţile individuale (20%), aplicaţiile practice (20%) şi examenul final (40%).

Onestitatea academicăStudenţii sunt încurajaţi să lucreze în echipă, să se ajute reciproc în cadrul seminarelor şi activităţilor multimedia, efectuând temele în cadrul activităţilor individuale, însă fiecare temă, activitate sau lucrare prezentată spre evaluare trebuie să fie una personală. Nu se acceptă plagierea, copierea, utilizarea materialelor din internet, etc.

7

INTRODUCERE

Evoluţia fenomenelor din agricultură este legată de sporirea consumului de energie necesare pentru obţinerea unei unităţi de producţie, eliminarea masivă a deşeurilor, care, pe fundalul nerespectării tehnologiilor de prelucrare a solului, au cauzat probleme ecologice serioase. Cât n-ar fi de regretabil, dar e necesarde recunoscut, că în tendinţa sa de a obţine performanţe majore, agricultura a devenit o sursă serioasă de poluare a mediului înconjurător. Anume chimizarea excesiva din agricultura a provocat un puternic impact negativ asupra calităţii mediului. Aceasta a condus nu numai la degradarea ecosistemelor naturale, dar şi la reducerea statutului imun şi la înrăutăţirea sănătăţii omului.

Umanitatea, fiind frământată de perspectivele stopării fenomenelor negative înregistrate în mediul înconjurător, încearcă să elaboreze diferite măsuri de diminuare a proceselor de poluare, dar şi de ameliorare a condiţiilor de mediu. Această problemă a fost abordată cu ajutorul conceptului de agricultură durabilă, dar şi a celei ecologice, care îşi lărgeşte permanent arealul de răspândire fără a depăşi limitele posibilităţilor economice şi a necesităţilor vitale alegeneraţiilor viitoare.

Agricultura Republicii Moldova se confruntă cu fenomene negative înregistrate la desfăşurarea activităţilor de cultivare şi de irigare a culturilor agricole, utilizarea tehnologiilor de predominare a monoculturii sau aplicarea asolamentelor de scurtă durată, afânarea excesivă a solului, reducerea suprafeţelor de culturi ierboase perene, nerespectarea procedeelor tehnologice elementare de lucrare a solului, încălcarea structurii terenurilor însămânţate, gestionarea incorectă şi folosirea iraţională a fondului forestier, utilizarea nejudicioasă a îngrăşămintelor organice şi a celor minerale. Toate acestea cauzează intensificarea degradării fizice şi chimice a solului, eroziunea hidrică şi eoliană, acumularea pesticidelor şi a altor substanţe toxice, contribuind astfel la agravarea poluării mediului înconjurător (Andrieş S., Boincean B., Jigău Gh., 2007).

8

Îngrăşămintele organice şi minerale, ca elemente tehnologice absolut necesare pentru conservarea şi sporirea productivităţii culturilor agricole, pe parcursul ultimelor decenii s-au transformat în surse de poluare cu nitraţi, care în anumite condiţii generează nitriţi, ce au efecte nocive asupra organismelor superioare şi a sănătăţii omului.

Deosebit de dificilă devine starea fitosanitară a câmpiilor noastre mănoase şi a plantaţiilor noastre frumoase. Din cauza lipsei acţiunilor în domeniul protecţiei plantelor sau a acţiunilor negative înregistrate în activitatea serviciului de protecţie a plantelor şi pe fundalul condiţiilor climatice nefavorabile, s-a mărit considerabil densitatea şi gradul de dăunare a diverselor specii de dăunători şi agenţi patogeni ai plantelor de cultură. Tot mai frecvente sunt efectele cancerigene şi mutagene ale pesticidelor şi fertilizanţilor utilizaţi în agricultură, care, acumulându-se în lanţurile trofice, cauzează toxicitatea acută şi dereglarea gravă a echilibrului natural.

În paralel cu agricultura intensivă, în statele Europei occidentale şi SUA a fost iniţiată elaborarea şi implementarea unui sistem nou de agricultură, numită ecologică, fundamentul căreiaconstă în obţinerea de recolte înalte prin folosirea îngrăşămintelor organice, sporirea activităţii biologice şi fizico-chimice ale solului, fără aplicarea pesticidelor şi fertilizanţilor de sinteză.

Drept rezultat al activităţilor ştiinţifice şi al practicii avansate, precum şi al atenţiei sporite acordate problemelor poluării în agricultură, pretutindeni în lume au fost efectuate activităţi orientate la promovarea tehnologiiilor prietenoase mediului şi a celor întruchipate în agricultura ecologică. Aceasta reprezintă o nouă modalitate de gestionare a mijloacelor din agricultură, bazat pe crearea unui sistem echilibrat şi durabil, fără folosirea îngrăşămintelor minerale, pesticidelor şi altor produse sintetice interzise de standardele internaţionale de certificare pentru întreg ciclul de obţinere, procesare şi depozitare a produselor agroalimentelore ecologice (Voloşciuc L., 2007, 2008).

Deşi agricultura ecologică în Republica Moldova se află doar la fazele incipiente, totuşi prezenţa unor premise evidente favorabile

9

pentru dezvoltarea şi implementarea ei, demonstrază că ea reprezintă un domeniu de mare perspectivă de activitate ştiinţifică şi de producere (Voloşciuc L., 2008, 2009). E de menţionat că pentrupromovarea agriculturii ecologice, cât şi implementarea largă a compartimentelor ei este necesară fundamentarea teoretică şi practică a acţiunilor concrete, precum şi aplicarea realizărilor practiciiagricole avansate.

Actualul suport de curs reprezintă o sursă valoroasă de informare pentru studenții instituțiilor universitare de profil, care este şi un instrument practic pentru asigurarea funcţionalităţii agriculturii durabile şi iniţierii agriculturii ecologice, care contribuie la conştientizarea unei noi modalităţi de gospodărire, chemate să asigure nu numai obţinerea recoltelor mari de înaltă calitate, dar şi o cale de păstrare a biodiversităţii şi ameliorarea a condiţiilor mediuluiînconjurător. Prin aceasta suportul are o semnificaţie nu numai economică şi ecologică, ci şi politică. Acesta reflectă citata ilustrului savant francez Louis Pasteur, care accentua: „Eu nu cunosc o asemenea ştiinţă care poate fi numită practică. Există doar ştiinţa şi sferele de aplicare a ei, care sunt legate între ele asemenea unui fruct cu arborele ce l-a crescut”. Anticipând conţinutul actualei lucrări şi în lumina acestei idei, aşi putea conchide că conţinutul ei accentuează că nimic nu poate fi mai practic decât o teorie bine argumentată.

10

REALIZĂRILE AGRICULTURII CONVENŢIONALE ŞI PROBLEMELE ECOLOGICE DIN AGRICULTURĂ

Agricultura, ca cea mai veche şi mai remarcabilă activitate economică a omului, a înregistrat succese impunătoare, care au stat la baza mişcării ascendente a civilizaţiei umane. Dintre realizările semnificative ale agriculturii tradiţionale, în baza mai multor faze ale „revoluţiei verzi”, pot fi enumerate:

- asigurarea omenirii şi îndeosebi a ţărilor occidentale cu produse alimentare variate şi la un preţ accesibil;

- contribuţia considerabilă la ameliorarea condiţiilor de viaţă a populaţiei. Dacă în anii 60 ai secolului trecut un agricultor asigura cu produse alimentare 7 persoane, în anul 1990 acest indiciu atingea cifra de 30, iar la începutul secolului XXI –mai bine de 40 de oameni;

- modificarea semnificativă a părţii din bugetul familiei destinată alimentaţiei. Bunăoară, dacă la etapa iniţială acest indice depăşea 40%, astăzi în ţările occidentale el constituie mai puţin de 18 la sută.

Randamentul agriculturii depinde de funcţionalitatea elementelor principale din componenţa ecosistemelor agricole. Dintre compartimentele ecologiei moderne ecologia agricolă are o importanţă decisivă pentru existenţa şi prosperitatea omenirii. Ea poate fi definită ca ramură a ecologiei, care se ocupă cu studiul multilateral, al influenţei factorilor de mediu asupra ecosistemelor agricole. Analiza noţiunii de “argoecosistem” se situează în contextul principiilor ecologiei generale. E necesar de menţionat că argoecosistemele corespund în întregime caracteristicilor generale ale ecosistemului.

Una din problemele globale a fost şi este asigurarea populaţiei cu produse alimentare, care, bineânţeles este determinată de de suprafeţele folosite în scopuri agricole. Creşterea permanentă a populaţiei pe glob a căpătat tendinţe stabile, care se dublează pe parcursul unei generaţii. Tempourile sporirii populaţiei pământului constituie 88-90 mln/an. Către anul 2020 se prognozează populaţia

11

de 8,5 mlrd de oameni. Sporirea populaţiei globului este indispensabil legată de reducerea suprafeţei care revine unui locuitor. Aşa bunăoară, dacă în 1965 fiecărui locuitor îi revenea 4000 m2, apoi către anul 1988 acest indiciu a constituit 2700 m2, iar către anul 2020 – doar 1600 m2.

Reducerea permanentă a suprafeţelor agricole agravează şi mai mult problema alimentară. Deşi pe parcursul ultimilor ani se înregistrează sporirea volumului de producere a produselor alimentare, totuşi se atestă creşterea ratei populaţiei care suferă de foame şi malnutriţie, care actualmente constituie circa 1 mlrd de oameni, iar către anul 2020 acest indiciu va depăşi 1,4 mlrd. Este evident că solutionarea problemei alimentare la nivel global este indispensabil legată de organizarea corectă a structurii agroecisistemelor şi de asigurare a funcţionării optimal a lor.

Făcând o analiză comparativă dintre ecosistemele naturale şi agroecosisteme, un interes deosebit prezintă originea şi evoluţia agroecosistemului. Înainte de a cunoaşte agricultura, omul era o fiinţă absolut dependentă de lanţurile trofice naturale. Locul omului în aceste lanţuri n-a fost stabilit rigid, datorită modului omnivor de nutriţie. La fazele iniţiale de dezvoltare, omul, în calitate de culegător se hrănea cu diferite produse vegetale, iar mai târziu, după practicarea vânătoarei, condiţionată de confecţionarea unor unelte şi de folosirea focului, alimentaţia lui s-a completat cu proteine animale. Fiind în stare de dependenţă nutritivă absolută de productivitatea ecosistemelor naturale, omul era o simplă verigă într-un lanţ. În această stare, activitatea omului la început avea efecte reglatoare foarte slabe. Pornind de la randamentul ecosistemelor natural, la această fază omul putea spera la obţinerea a cel mult zece kilocalorii de pe un metru pătrat de suprafaţă pe an. Existenţa fiecărei fiinţe umane cu necesarul ei zilnic de hrană presupunea “exploatarea” prin cules şi prin vânat a cel puţin 10 hectare de teren a ecosistemului natural.

O fază deosebit de importantă în dezvoltarea agroecosistemelor este schimbarea raportului dintre om şi natură şi scoaterea treptată a omului şi a societăţii din reţeaua ecosistemelor naturale. Odată cu

12

cultivarea primitivă a plantelor şi păstoritul nomad omul a început să obţină din agroecosisteme şi din ecosistemele naturale o cantitate dublă de energie, aproximativ 20 kcal/m2 pe an. Aceasta permitea o scădere a suprafeţei de alimentaţie a omului de la 10 hectare până la 5 hectare pentru un individ. Astfel, omul a căpătat o funcţie reglatoare important în ecosistemele agricole. Contactul cu ecosistemele naturale şi cu acţiunea lor de reglare se mai simte, însă nu numai prin influenţele de ordin fizic. Deosebit de evidentă devinerolul omului în provocarea acţiunii organismelor dăunătoare fitofage, prin răpitori şi agenţii patogeni ai diferitor epidemii. Chiar şi la această fază productivitatea agroecosistemelor este încă mică, permiţând o creştere lentă a populaţiei.

Acţiunea reglatoare a omului asupra ecosistemelor naturale s-a intensificat odată cu începutul confecţionării uneletelor de muncă. Crearea unor unelte din ce în ce mai perfecţionate a asigurat sporirea productivităţii ecosistemelor agricole în aşa măsură, încât s-au putut obţine surplusuri de producţie.

Cele mai impunătoare schimbări în devenirea agroecosistemelor s-au înregistrat odată cu manifestarea efectelor revoluţiei tehnico-ştiinţifică. Începând cu secolul XX, îndeosebi în ultimele decenii, schimbări radical au fost înregistrate în toate sferele, dar cel mai evidente au fost fixate în agricultură. In afară de energia solară, a cărei afluenţă constantă întreţine întregul sistem, omul introduce în agricultură energia concentrată, care în esenţă este tot de origine solară în ultimă instanţă, ce se conţine în diferite bogăţii subterane. Acestea îşi manifestă acţiunea fie direct, fie indirect, prin intermediul industriei, care îi furnizează agriculturii produsele necesare, în primul rând o gamă largă de fertilizanţi şi pesticide.

Este evident că agricultura contemporană mecanizată şi chimizată crează condiţii în care fertilizanţii sintetici înlocuiesc înmare măsură îngrăşămintele naturale. În aceste condiţii legătură cu ecosistemele naturale se realizează prin intermediul fitofagilor, care, în condiţiile dezvoltării puternice, pot fi eliminaţi cu ajutorulpesticidelor doar până la o anumită limită. Drept urmare a acestor transformări structurale şi funcţionale fundamentale producţia

13

agricolă într-o perioadă istorică scurtă (circa 50 de ani) a înregistrat un ritm înalt de creştere. Astfel s-a înregistrat sporirea volumului de energie acumulată de la 80 de kilocalorii de pe un metru pătrat pe an până la aproximativ 800 kkal/m2/an. Concomitent cu aceasta, suprafaţa agricolă necesară pentru alimentarea unui om scade corespunzător până la valorile actuale, iar creşterea demografică atinge ritmurile cunoscute în present, ceea ce crează probleme grave în asigurarea populaţiei cu alimente.

Scurta privire retrospectivă istorică ne oferă posibilitatea să vedem care sunt părerile savanţilor în ceea ce priveşte raportul «natură-om-agricultură». În primul rând, cultivarea plantelor a dus la formarea unor ecosisteme agricole dependente de om şi la ieşireaomului de sub acţiunea preponderentă a ecosistemelor naturale. In al doilea rând, în agroecosisteme omului îi revine rolul dominant nu sub raport numeric, ci din punctul de vedere al reglării structurii şi funcţiilor ecosistemelor. Pe parcursul secolelor s-a manifestat tendinţa de creştere a productivităţii şi de scădere a suprafeţei minime necesare pentru alimentaţia unui om (Barr C. et al., 1993). E necesar de menţionat faptul că în decursul mai multor faze a “revoluţiei verzi” au fost create condiţii de asigurare a omenirii cu alimente.

Creşterea explozivă a populaţiei umane în anumite perioade a fost determinată de transformările profunde în modul de producere a hranei. Diversitatea îndeletnicirilor umane şi începutul urbanizării au depins de construirea ecosistemelor agricole de către om. In general, agricultura poate fi considerată drept o activitate permanentă a omului pentru crearea condiţiilor optime de dezvoltare a unor ecosisteme cu o productivitate sporită. Agroecosistemele, ca şi stadiile tinere ale culturilor de alge sau bacterii, se caracterizează printr-o productivitate înaltă, care nu mai poate fi realizată în stadiile mature sau de îmbătrânire ale acestora. Aşadar, o consecinţă a dezvoltării agriculturii o constituie crearea unor sisteme ecologice noi - a agroecosistemeior, care au substituit pe teritorii din ce în ce mai mari ecosistemele naturale şi care au fost şi sunt menţinute, în interesul omului, la un înalt grad de nesaturare.

Pe de altă parte, istoria de aproape 10 mii de ani a agroecosistemelor scoate în evidenţă unele particularităţi ecologice

14

ale omului. Având în vedere necesităţile sale biologice principale,omul, asemeni oricărui alt vieţuitor, pentru a trăi exploatează natura în folosul său. Sub acest raport agricultura constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace, prin care omul este în acelaşi timp legat de natură şi totodată în stare să-i folosească raţional resursele.Agroecosistemele l-au transformat pe om dintr-o fiinţă ce ocupă o nişă ecologică îngustă în ecosistemul natural, bazată pe funcţiile de culegător şi vânător, într-o fiinţă capabilă să pună stăpânire pe mai multe nişe ecologice. Astfel s-au conturat două caracteristici ecologice ale omului, care-l deosebesc de alte veţuitoare şi anume: dimensiunea mare a populaţiei şi folosirea energiei fosile (Ionescu I., 1993).

La scară mondială omul foloseşte cantităţi mai mari de energie decât energia adusă în ecosisteme prin fotosinteză. Se ştie că omul contemporan foloseşte de 100-300 de ori mai multă energie, raportată la un locuitor, decât omul primitiv şi mult mai multă energie decât cea provenită din lumina solară prin producţia ecosistemelor natural şi antropizate. Surplusul de energie consumat de om, din care o parte însemnată este folosită în agricultura mecanizată şi chimizată, provine în cea mai mare parte din arderea sub diverse forme a resurselor energetic fosile.

Dezvoltarea agriculturii pe parcursul ultimelor decenii se caracterizează cu unii indicatori, care nu se înscriu în legile de funcţionare a biocenozelor naturale. Aceasta se referă în primul rând la sporirea volumului de energie necesar pentru creşterea volumului de producţie agricolă.

Din punct de vedere al structurii trofice, agroecosistemele nu diferă esenţial de sistemele naturale. Partea principală producătoare este alcătuită în ambele cazuri din plante verzi, care fixează energia solară. Deosebirea nu constă deci în structura trofică generală, ci în complexitatea ei. Ecosistemele naturale mature au, de regulă, o diversitate internă mult mai mare, datorită numărului sporit de specii care ocupă toate nişele ecologice. Această diversitate generează mai multe lanţuri trofice, prin care circulă o cantitate redusă de substanţe şi energie. Datorită diversificării structurale în ecosistemele naturale materia circulă prin mai multe canale înguste. În agroecosisteme

15

diversitatea internă este scăzută şi drept rezultat substanţa şi energia sunt distribuite printr-un număr mic de canale, dar largi, cu o capacități mai mari decât cele din ecosistemele naturale.

O altă caracteristică a ecosistemelor agricole este structura lor simbiotică. Componentele care constituie agroecosistemele sunt dependente de om, ele nu pot concura cu formele spontane, dar şi omul depinde într-o mare măsură de productivitatea şi echilibrul ecosistemelor agricole. Conservarea grupelor de vieţuitoare din ecosisteme este posibilă numai prin ameliorarea continuă a raporturilor dintre om şi ecosistemele pe care le-a creat.

O deosebită importanţă prezintă raportul dintre om şi biosferă. Atât ecosistemele naturale, cât şi agroecosistemele, fiind în fond sisteme deschise, sunt supuse unor tulburări permanente. Când aceste tulburări depăşesc capacitatea de restabilire a ecosistemelor, echilibrul ecologic este ireversibil distrus. Dezechilibrul în agroecosisteme se caracterizează prin exportul de material necompensat prin fertilizanţi organici şi minerali, creşterea numărului de specii străine agroecosistemului (buruieni, fitofagi, dăunători, patogeni). Stabilirea unor asemenea dezechilibre ca urmare a intervenţiei omului poate duce la denaturarea raportului dintre om şi natură, lucru înregistrat tot mai frecvent.

Ţinem să menţionăm că în lipsa cunoştinţelor despre echilibrele naturale şi dinamica lor, transformările produse de om s-au extins larg, fiind însoţite de pierderi grave pentru biosferă şi om.

Se cunoaşte că intensificarea bazată pe mecanizarea şi chimizarea agriculturii au contribuit la sporirea producţiei agricole pe o unitate de suprafaţă. Cantităţile de pesticide fabricate şi folosite anual au atins un nivel deosebit de mare. Pentru obţinerea recoltelorînalte de fructe livezile se tratau şi pe alocuri se mai stropesc cu pesticide în mediu de 12-15 ori pe an. Toate substanţele din pesticide sunt compuşi chimici străini ecosistemelor naturale. Iată de ce agricultura modernă poate deveni pe această cale un poluant al mediului. Pe de altă parte, poluarea industrială afectează într-o măsură însemnată pe mari suprafeţe productivitatea agroecosistemelor. Toate pesticidele reprezintă substanţe toxice,

16

străine ciclurilor naturale ale substanţelor din biosferă. Astfel, raportul dintre om şi natură capătă aspecte noi, necunoscute anterior, care, cu regret au un impact negative serios asupra biosferei.

Deşi la scară globală problema alimentaţiei mai continuă să fie una exepţională, totuşi progresul tehnico-ştiinţific oferă căi reale pentru atingerea obiectivului de a propune omenirii volume suficiente de produse alimentare, asigurând o creştere considerabilă a productivităţii agroecosistemelor existente. Se consideră că producţiile medii realizate până în prezent reprezintă mai puţin de 1/5 faţă de producţiile record înregistrate la diferite culturi.Majoritatea savanţilor consideră că experienţa construirii şi reglării agroecosistemelor de către om poate oferi perspective optimiste privind securitatea alimentară la scară planetară. Doar asocierea agiculturii cu protecţia mediului înconjurător permite analiza în aspect integral al uneia şi aceleiaşi probleme, acea a ameliorării condiţiilor actuale şi de perspectivă ale vieţii omului pe planeta noastră. E de menţionat că perspectivele omenirii în afara unei asemenea colaborări devin foarte sumbre.

Tendinţa neabătută a agriculturii spre obţinerea unor volume maxime de produse agricole pe calea intensificării, chimizării şi mecanizării excesive a înregistrat fenomene evidente de dereglare a echilibrului dinamic din natură. Pe această cale agricultura a devenit o sursă permanentă de poluare a mediului înconjurător, având un serios impact negativ asupra calităţii mediului, cauzând atât degradarea unor ecosisteme, cât şi periclitând sănătatea omului. Factorul principal care cauzează impactul maximal asupra resurselor naturale, transformându-le din resurse regenerabile în resurse neregenerabile, este poluarea.

Acumularea stocurilor şi scurgerile de nutrienţi cauzează poluarea cu nitraţi, care în anumite condiţii generează nitriţi, ce au efecte nocive asupra sănătăţii umane. Cantităţile excesive de elemente nutritive (fosfaţi şi compuşi ai azotului) din bazinele acvatice cauzează declanşarea şi intensificarea proceselor de eutroficare, care condiţionează eliminarea oxigenului şi formarea unor compuşi toxici, care limitează sau distrug fauna ecosistemelor

17

acvatice stătătoare. Deosebit de grave sunt efectele cancerigene şi mutagene ale poluanţilor din agricultură precum şi acumularea lor în cadrul lanţurilor trofice, cauzând manifestări de toxicitate acută şi dereglând grav echilibrul dinamic din natură.

Mediul înconjurăror foarte frecvent este afectat de diferite tipuri de deşeuri. Impactul deşeurilor poate fi ilustrat după informaţia prezentată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care demonstrează că 88 % din toate bolile sunt cauzate de insuficienţa apei potabile calitative şi condiţiile sanitar-igienice incorecte, determinate de nimerirea zilnică în bazinele acvatice a mai bine de 2 mil tone de deşeuri. Îmbolnăvirea populaţiei ca rezultat a acumulării deşeurilor cauzează pierderi care depăşesc 12 mlrd USD şi dereglări serioase funcţionării ecosistemelor naturale.

În Republica Moldova deşeurile acumulate au un impact mare asupra mediului înconjurător şi sănătăţii oamenilor, determinat de emisiile substanţelor poluante din componenţa lor în atmosferă, ape şi sol. Cantitatea de deşeuri formate pe teritoriul republicii în anul 2006 a constituit 2422 mii tone, iar volumul lor acumulat la sfârşit de an, 4005 mii tone. Pe parcursul anilor 2001-2006 s-a înregistrat o scădere lentă a deşeurilor stocate, fapt datorat nimicirii şi utilizării unor cantităţi considerabile a lor. Cu regret, lichidarea deşeurilor în Republica Moldova se efectuează prin tehnologii cunoscute încă la fazele iniţiale de dezvoltarea a civilizaţiei, iar performanţele tehnologice modern, folosite pe larg în lume, deocamdată rămân doar un vis irealizabil.

Fenomene negative se înregistrează şi la efectuarea activităţilor de ameliorare agricolă, utilizarea tehnologiilor de monocultură sau asolamente de scurtă durată, afânarea excesivă a solului, nerespectarea procedeelor tehnologice elementare de lucrare a solului, încălcarea structurii terenurilor însămânţate, gestionarea incorectă şi folosirea iraţională a fondului forestier.

Deosebit de mare este impactul eroziunii solurilor, care anual scoate din circuitul agricol suprafeţe impunătoare de teren.

18

Generalizând informaţia prezentată, pot fi enumerate un şir de probleme ecologice, care ţin de dezvoltarea agriculturii. Printre acestea pot fi numite următoarele:

∑ Sporirea consumului de energie la o unitate de producţie.∑ Eroziunea şi poluarea solurilor şi bazinelor acvatice.∑ Reducerea biodiversităţii.∑ Poluarea bazinului aerian.∑ Acumularea deşeurilor de la complexele agro-zootehnice şi

mărirea concentraţiilor de nitriţi şi nitraţi.∑ Utilizarea iraţională şi formarea stocurilor de pesticide.∑ Acumularea masivă a deşeurilor generate de procesarea

producţiei agricole şi a celor menagere.∑ Respectarea proastă a operaţiilor tehnologice elementare, care

în mare măsură cauzează poluarea mediului înconjurător, cum este bunăoară arderea miriştii.

Realizarea dezideratelor majore a agriculturii durabile şi a celei ecologice necesită conştientizarea faptului că orice activitate desfăşurată de către om trebuie să includă acţiuni în vederea reducerii impactului negativ asupra mediului înconjurător, care pot deveni realitate doar prin utilizarea largă a mijloacelor de prevenire a poluării, prin folosirea raţională şi conservarea resurselor naturale. Soluiţionarea problemelor ce ţin de reducerea fertilităţii solurilor şi reducerea poluării şi a alror dereglări ale mediului poate fi prevenită prin utilizarea celor mai adecvate materiale, tehnici, tehnologii şi practici care să conducă la eliminarea sau la reducerea acumulării deşeurilor sau a altor poluanţi. Lucrul acesta este posibil prin limitarea transferării factorilor poluanţi dintr-un mediu în altul şi printr-o gestionare corectă a deşeurilor, pentru a evita pătrunderea lor în mediul înconjurător. O manifestare reală a dezvoltării durabile reprezintă şi agricultura ecologică.

Dezvoltarea şi implementarea agriculturii ecologice ca modalitate de gospodărire şi soluţionare a problemelor ecologice în Republica Moldova este determinată şi de prezenţa unor oportunităţi evidente (Voloşciuc L., 2000, 2007, 2009), printre care enumerăm:

19

∑ răspunde cerinţelor interne şi externe crescânde de produse naturale;

∑ diversifică considerabil sortimentele la unele categorii de produse;

∑ înlesneşte activitatea de producere a firmelor autohtone;∑ cointeresează material producătorii prin preţurile la produsele

ecologice;∑ sporeşte calitatea biologică, biochimică şi nutritivă a

produselor ecologice;∑ sporeşte posibilităţile producătorilor agricoli din Republica

Moldova pentru pătrunderea pe piaţa produselor agricole apusene;

∑ prezenţa în Republica Moldova atât a realizărilor în domeniul utilizării metodelor alternative de protecţie a plantelor şi de întreţinere a solului, precum şi a deprinderilor fermierilor şi specialiştilor de obţinere a recoltelor înalte de calitate.

Ţinem să menţionăm că starea de alertă în vederea soluţionării problemelor din agricultură sunt recunoscute şi abordate la toate nivelurile de organizare. Această grijă este clar exprimată în Raportul UNESCO (Comisia IAASTD) privind lipsa perspectivei de dezvoltare a agriculturii tradiţionale şi necesitatea implementării direcţiilor noi de agricultură bazate pe circuitele naturale, inclusiv implementarea agriculturii ecologice (Paris, UNESCO, 15 aprilie 2008). Îngrijorarea se simte şi în aprecierile date de organele responsabile de dezvoltarea agriculturii în Republica Moldova. Aşa bunăoară, Ministrul Agriculturii şi Industriei Alimentare în Strategia de dezvoltare a sectorului agroalimentar în perioada anilor 2006-2015 recunoaşte că „Este bine cunoscut faptul că reforma agrară care a avut loc în Republica Moldova nu a adus succese palpabile nici economiei naţionale, în ansamblu, nici ţăranilor împroprietăriţi, în particular. Cât n-ar fi de tristă această constatare, de la un timp încoace ea a devenit o realitate dură”.

Drept soluţie pentru dezvoltarea sectorului agro-industrial şi de ameliorare a mediului înconjurător este recunoscută implementarea largă a tehnologiilor performante, inclusiv a agriculturii ecologice.

20

Aceasta e recunoscut şi de Preşedintele AŞM, Domnul academician Gh.Duca, care nu întâmplător demonstrează că „O societate are viitor numai dacă se bazează pe cunoaştere”.

Pornind de la caracterul activ al civilizaţiei şi abordării conştiente de către om a problemelor globale de mediu, folosind potențialul agriculturii ecologice, devin evidente capacităţile ei de a-şi continua perpetuarea pe planeta Pământ.

SISTEME DE AGRICULTURĂ

În funcţie de etapa social-economică de dezvoltare a societăţii, sistemele de agricultură se clasifică în: agricultură convenţională, durabilă, şi ecologică. În prezent pe plan mondial sunt: agricultura convenţională, ecologică (biologică), organică, naturală, biodinamică, extensivă cu imputuri reduse, durabilă şi de precizie.

Sisteme de agricultură convenţională. Deşi agricultura convenţională a înregistrat succese semnificative de dezvoltare, totuşi concentrarea şi specializarea în producţia agricolă atât în ramura fitotehniei, cât şi în creşterea animalelor sunt una din caracteristicile de bază ale sistemului de agricultură convenţional. Deseori gospodăriile agricole sunt lipsite de sectorul zootehnic, ceea ce duce la excluderea ierburilor perene din structura suprafeţelor de însămânţare, nerespectarea asolamentelor. În consecinţă, are de suferit fertilitatea solului .

Reziduurile din ramura zootehniei şi fitotehniei nu sunt folosite reciproc, astfel solul fiind lipsit de posibilitatea de a-şi restabili fertilitatea. Spectrul îngust de culturi din asolament cu dominarea culturilor repetate şi chiar a culturilor permanente, excluderea ierburilor perene din asolament, predominarea culturilor prăşitoare însoţite de doze mari de îngrăşăminte minerale şi pesticide în combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, folosirea insuficientă a îngrăşămintelor organice nu contribuie la restabilirea fertilităţii solului şi la ameliorarea stării fitosanitare a semănăturilor.

Agricultura convenţională în ansamblu cu practica de subvenţionare a unor tipuri de produse agricolă a mascat timp

21

îndelungat fenomenele negative caracteristice sistemelor intensive de producere. Acest sistem de agricultură aşa şi nu a asigurat acoperirea necesităţilor alimentare a populaţiei Moldovei.

Caracterul instabil al sistemelor de agricultură convenţională este determinat şi de relaţiile incorecte dintre partenerii procesuului de producere a produselor agricole, pe de o parte şi partenerii implicaţi în procesul de producere a mijloacelor de producere şi a celor preocupaţi de comercializarea produselor agro-alimentare.

E de menţionat şi faptul că, deşi Republica Moldova a păşit pe calea relaţiilor de piaţă doar pe parcursul ultimilor 2 decenii, totuşi legitatea descrisă manifestată în tendinţa de diminuare a veniturilor lucrătorilor antrenaţi în sectorul agro-alimentar, devine o realitate tot mai evidentă.

Nerespectarea legităţilor de funcţionare a sistemului de agricultură duce la sporirea dozelor de substanţe chimice. Ca urmare se creează un cerc vicios, în care agricultorul luptă cu consecinţele nerespectării unui sau altui procedeu tehnologic, fără a putea înlătura cauzele care au dus la apariţia problemelor (carenţa de nutrienţi, dezvoltarea bolilor, dăunătorilor etc.). Lucrarea excesivă a solului cu plugul cu cormană agravează degradarea fertilităţii lui. Mecanizarea şi chimizarea intensivă în agricultura socialistă sunt specifice sistemului de agricultură convenţională şi constă în: executarea a numeroase lucrări mecanic precum aratul, discuirile şi lucrările repetate de întreţinere; fertilizarea cu doze mari de îngrăşăminte; practicarea monoculturii; tratamentele chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor. Astăzi este unanim acceptat că acest sistem de agricultură degradează chimic, biologic, şi fizic mediul înconjurător.

Sisteme de agricultură durabilă. Sistemele de agricultură durabilă presupun o îmbinare optimă a diferitelor ramuri de producţie în fiecare gospodărie agricolă şi îndeosebi a ramurii fitotehniei şi zootehniei.

Bunele practici agricole din cadrul sistemului de agricultură durabilă includ:

22

∑ lărgirea spectrului de culturi şi a diversităţii de soiuri şi hibrizi cu un potenţial genetic sporit şi adaptaţi la condiţiile pedoclimatice din fiecare gospodărire agricolă;

∑ utilizarea ierburilor leguminoase perene în asolament ca sursă de azot biologic ieftin şi mijloc stabil de reducere a pierderilor prin eroziune, stabilizarea balanţei de substanţă organică în sol;

∑ folosirea culturilor intercalate, după recoltarea culturilor cerealiere păioase, în scopul protejării solului de factorii atmosferici distructivi şi ameliorării stării fitosanitare a semănăturilor;

∑ asigurarea folosirii în doze optime a îngrăşămintelor organice şi minerale, care vor permite nu numai asigurarea plantelor cu elemente nutritive, dar şi vor contribui la restabilirea fertilităţii solului;

∑ evaluarea capacităţii biologice a diferitelor culturi de a concura cu buruienile, care împreună cu măsurile agrotehnice vor permite reducerea dozelor de erbicide folosite la combaterea buruienilor;

∑ folosirea mijloacelor biologice şi agrotehnice pentru reducerea până la pragul economic de dăunare;

∑ minimizarea lucrărilor de bază a solului şi lucrarea solului când acesta este reavăn (solul este „copt”), îndeosebi atunci când lucrările se fac primăvara, ceea ce va permite reducerea cheltuielilor de carburanţi şi micşorarea efectului negativ al compactării solului;

∑ amplasarea unei „carcase” verzi din fâşii de protecţie cu copaci şi arbuşti în scopul micşorării pericolului eroziunii şi diminuării consecinţelor negative ale secetei.

În a doua jumătate a secolului trecut s-a înregistrat un evident progres economic şi social, manifestat îndeosebi în ţările dezvoltate ale lumii. Dar, în acelaşi timp, au apărut şi s-au consolidat o serie de probleme globale cu un impact deosebit pentru omenire, cum ar fi: criza alimentară şi subdezvoltarea, degradarea mediului şi criza

23

ecologică, asigurarea în condiţii de securitate a materiilor prime şi a energiei, inflaţia şi crizele financiar-monetare şi economice, cursa înarmărilor şi imensele cheltuieli militare, extinderea necontrolată a urbanizărilor etc. Toate acestea impun noi cerinţe pe linia securităţii naţionale îndeosebi a componentei ei ecologice. Starea mediului natural influenţează direct problemele securităţii, înainte de toate prin modul de exploatare a resurselor şi tehnologiilor folosite, care pot produce mari dezastre ecologice şi pune în pericol securitatea ţării.

Dezvoltarea durabilă include şi analiza problemelor şi căilor de ameliorare a stării social-economice a populaţiei în raport cu condiţiile mediului înconjurător. Analizând starea social-economică, politică şi etico-morală din Republica Moldova, constatăm că pe parcursul ultimilor ani calitatea mediului înconjurător care este o determinantă a calităţii vieţii, scade continuu. Conform Indicelui Dezvoltării Umane (IDU), Republica Moldova, după nivelul de trai a populaţiei ocupă ultimul loc în Europa şi locul 137 în lume, lucru care indică la volumul mare de muncă şi problemele care îşi aşteaptă soluţionarea. Securitatea economică, la rândul ei, presupune, de asemenea, exploatarea raţională a resurselor, determinarea strategiei de dezvoltare şi modernizării industriei, transporturilor şi agriculturii în raport cu factorii de mediu pe baza tehnologiilor modern (tab.1).

Pornind de la rata agriculturii în economia naţională a Republicii Moldova şi luând în consideraţie schimbările, care deşi lent, dar totuşi devin tot mai evidente, am efectuat analizacomparativă a indicilor principal ice stau la baza sistemelor de agricultură convenţională şi a celei durabile.

24

Tabelul 1Analiza comparativă a sistemelor de agricultură

convenţională şi a celei durabile

NR.D/O

SISTEME DE AGRICULTURĂConvenţională Durabilă

Particularităţile organizaţionale1. Sporirea indicatorilor

economici, creşterea productivităţii muncii,

mecanizarea şi chimizarea intensivă

Ameliorarea indicatorilor ecologici, utilizarea

eficientă a forţei de muncă

2. Specializarea Diversificarea3. Aducerea furajelor şi

fertilizanţilor din alte regiuniAsigurarea cu furaje şi fertilizanţi din resurse

proprii4. Nivelul de producer este

determinat de cererea pieţii de desfacere

Stabilitatea este asigurată de diversitatea formelor de

producereParticularităţile procesului de producere

1. Producerea şi utilizarea permanent a elementelor nutritive din alte regiuni

Asigurarea randamentului maximal a circuitului

elementelor nutritive din sursele interne a gospodăriei

2. Utilizarea fertilizanţilor solubili

Utilizarea fertilizanţilor cu un grad redus de solubilitate

3. Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor

Controlul dezvoltării buruienilor cu aplicarea

asolamentelor şi metodelor agrotehnice

4. Combaterea organismelor dăunătoare cu ajutorul

pesticidelor

Controlul densităţii populaţiilor de organism dăunătoare prin metode alternative celor chimice

25

Atât analiza indicatorilor prezentaţi în tabelul de mai sus, cât şi cunoaşterea gospodăriilor, care utilizează diferite sisteme de agricultură, ne demonstrează că acestea se deosebesc nu numai după indicatorii organizatorici şi de producere, ci şi după tendinţa lor de a folosi inovaţiile tehnico-ştiinţifice, precum şi după mentalitatea gospodarilor şi atitudinea lor faţă de valorile naturii şi mediului înconjurător.

Pentru constituirea în viitor a unei autentice securităţi economice contează foarte mult modul cum conceperea acestora în mod sustenabil poate asigura adevăratul progres economic şi social, prosperitatea şi stabilitatea dezvoltării, deoarece o asemenea societate înseamnă implicit o societate bazată pe viziune pe termen de lungă durată, orientată spre perpetuarea generaţiilor viitoare, constituind o societate a justiţiei sociale demne de istoria victorioasă a neamului nostru.

În conformitate cu Strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă „Agenda XXI” dezvoltarea sectorului agro-alimentar este considerat ca una din priorităţile strategice ale Republicii Moldova, având în vedere condiţiile specific favorabile ale ţării – cadrul natural şi socio-economic, tradiţiile istorice şi experienţa populaţiei rurale. În scopul depăşirii crizei îndelungate sunt necesare politici focalizate spre modernizarea şi reorientarea agriculturii spre eficienţă şi competivitate, soluţionând următoarele obiective:

∑ formarea sistemului agro-alimentar competitiv, eficient şi durabil, care prin utilizarea raţională a resurselor naturale să asigure securitatea alimentară şi un nivel decent de trai al populaţiei;

∑ eficientizarea economică şi ecologică a expluataţiilor agricole şi reamenajarea terenurilor agricole după principiile ecologice;

∑ revizuirea structurii producţiei agricole în funcţie de fertilitatea solurilor, capacităţile de regenerare a resurselor pedologice, de cerinţele pieţii şi necesităţile protecţiei mediului;

∑ specializarea agriculturii şi promovarea agriculturii ecologice;

26

∑ dezvoltarea socială a satului şi diversificarea economiei rurale.

Realizarea acestor obiective poate devin realitate, pe lângă caracterul polifuncţional al politicilor de guvernare, doar la elaborarea unor noi tehnologii de gospodărire şi de asigurare a producţivităţii înalte, care vor fi conformate la legităţile de funcţionare a zonelor ecologice concrete, folosind sisteme non-poluante de agricultură, cum este agricultura ecologică.

Agricultura extensivă cu imputuri reduse de subzistenţă cu o producţie slab competitivă, poate crea şi ea dezechilibre asupra mediului înconjurător. Dacă în agricultura convenţională se faceabuz la aplicarea lucrărilor mecanice, a tratamentelor şi a cantităţilor de îngrăşăminte, în agricultura de subzistenţă acestea se aplică doar în cantităţi foarte mici, care se consideră că nu afectează mediul înconjurător. Acest sistem este practicat în multe ţări de către foarte mulţi producători agricoli individuali. Această modalitate de gospădărire predomină de mai mulţi ani şi în Republica Moldova, pornind de la starea grea a producătorilor agricoli. Pe fundalul privatizării terenurilor agricole şi parcelării exesive a pământului, care au coincis în timp cu reducerea activităţilor de producere şi pauperizarea totală a celei mai mari părţi a proprietarilor agricoli (circa 1,7 mil de proprietari agricoli) au redus fără seamăn investiţiile în agricultură şi exclus respectarea operaţiunilor tehnologice de obţinere a produselor agricole. În aceste condiţii incorect se considera că întreaga Republică Moldova poate fi declarat ca teritoriu acceptabil pentru agricultura ecologică.

Agricultura de precizie este cea mai avansată formă de agricultură care se practică în ţările dezvoltate din Europa şi SUA şi care presupune implicarea tehnologiilor moderne, a informaticii, a sateliţilor în evaluarea indicatorilor de fertilitate a solului, a factorilor de vegetaţie, în dozarea imputurilor şi protecţia culturilor. (Toncea I., 2002; Todiraş V., 2003). Folosind posibilităţile tehnologiilor informaţionale (GIS, GPRS, GPS) devine realitate colectarea, procesarea şi utilizarea momentană a bazelor de date, orientate la spriginul deciziilor privind controlul şi efectuarea tuturor operaţiilor

27

tehnologice de producer a culturilor agricole. E de menţionat şi faptul că aceste tehnologii, graţie extinderii proceselor de informatizare, pot fi folofite şi în regim on-line, adică aplicate de utilizator imediat la executarea operaţiilor tehnologice.

Sistemele de agricultură ecologică. Bunele practicii agricole orientate să asigure dezvoltarea unei agriculturi ecologice se constituie din:

∑ prevenirea dar nu combaterea consecinţelor negative cauzate de activitatea umană în agricultură, minimalizarea poluării şi degradării mediului ambiant şi micşorarea concomitentă a riscului afectării sănătăţii oamenilor;

∑ diversitatea biologică la nivel de landşaft şi diversitatea activităţii în fiecare unitate de producţie (gospodărie) ca garanţie a stabilităţii economice şi a dezvoltării durabile;

∑ îndestularea cu produse alimentare în cantităţi suficiente şi de calitate înaltă la nivel local a comunităţilor rurale şi urbane, precum şi exportul surplusului de produse;

∑ asigurarea unui circuit de energie şi elemente nutritive cât mai deplin şi închis în cadrul fiecărei gospodării (subdiviziuni) cu folosirea preponderentă a surselor locale de energie renovabilă;

∑ conservarea şi revitalizarea fertilităţii solului prin respectarea unui sistem de agricultură ecologică.

Printre caracteristicile fundamentale ale sistemelor de agricultură ecologică menţionăm:

∑ îmbinarea armonioasă a diferitelor ramuri de producţie, îndeosebi a şeptelului de vite rumegătoare şi a fitotehniei;

∑ folosirea raţională a tuturor resturilor vegetale, gunoiului de grajd şi a altor deşeuri de producţie;

∑ respectarea asolamentelor cu un raport echilibrat dintre culturile prăşitoare şi de semănat compact, inclusiv culturi furajere perene;

∑ folosirea măsurilor agrotehnice şi biologice în combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor;

28

∑ menţinerea unui nivel înalt de vitalitate a solului (activitatea microorganismelor, mezofaunei solului), de sănătate a plantelor şi animalelor;

∑ organizarea teritoriului pe principii de landşaft (optimizarea raportului dintre bazinele de apă, terenuri arabile, pajişti, păduri etc.) în concordanţă cu rolul şi valoarea lor în peisajul integral ecologic.

Sistemul ecologic de management a solului este pe bună dreptate considerat ca fiind cheia succesului în agricultura ecologică. În scopul funcţionării eficiente a solului, se recomandă:

∑ introducerea permanentă şi în cantităţi suficiente a surselor energetice sub formă de resturi organice;

∑ susţinerea unui nivel suficient de activitate microbiologică pentru mineralizarea materialelor organice şi descompunerea mineralelor nesolubile în elemente nutritive simple, asimilabile de către rădăcinile plantelor;

∑ păstrarea şi sporirea populaţiei de râme şi altor reprezentanţi ai mezofaunei;

∑ acoperirea completă, pe o durată cât mai îndelungată, a solului cu culturi agricole, inclusiv îngrăşăminte verzi (siderate), care asigură protejarea atât a organismelor vii din stratul superficial al solului, cât şi păstrarea structurii solului în condiţiile de influenţă negativă a temperaturilor înalte (secetă), apei (ploi torenţiale) sau a vânturilor puternice;

∑ monitorizarea sistematică a conţinutului de materie organică în sol, inclusiv a materiei organice active şi a conţinutului de elemente nutritive accesibile în sol, prin analize de laborator şi vizuale în teren;

∑ minimizarea operaţiunilor tehnologice la lucrarea solului în scopul reducerii pierderilor de substanţă organică a solului, degradării structurii lui, evitării compactării etc;

∑ alegerea corectă a asolamentului, care este factorul decesiv în menţinerea sănătăţii solului.

29

BAZELE ŞTIINŢIFICE ALE AGRICULTURII ECOLOGICE

Agricultura ca factor poluant al mediului

Este unanim acceptat faptul că agricultura intensivă poate conduce la poluarea solului şi a apei prin utilizarea excesivă a fertilizanţilor, a pesticidelor, a apei de irigaţie necorespunzătoare calitativ şi cantitativ, în special pe terenurile arabile excesiv afânate prin diferite lucrări. Această situaţie se manifestă în toate regiunile agricole, îndeosebi în Republica Moldova.

Agenţii poluanţi se pot acumula în cantităţi ce depăşesc limitele maxim admisibile, atât în sol, cât şi în apele de suprafaţă şi subterane. Printre aceşti agenţi mai enumerăm: reziduuri zootehnice, nămoluri orăşeneşti, deşeuri provenite de la procesarea materiei prime agricole, care conţin peste limitele maxim admisibile metale grele, substanţe organoclorurate ş.a. Deosebit de grave sunt efectele negative cauzate de utilizarea şi stocarea noxelor, inclusiv a pesticidelor din clasa HCH şi DDT, triazine, nitraţi şi fosfaţi, dar şi diferiţi agenţi patogeni (Berca M., 2000). Printre consecinţele nocive ale acestor substanţe menţionăm în mod special efectele cancerigene şi mutagene, acumularea în verigile lanţului trofic, toxicitate mare etc, toate contribuind la perturbarea gravă a echilibrului natural.

Un impact deosebit de grav au consecinţele acumulării pesticidelor interzise şi a fertilizanţilor cu termenul expirat de utilizare, care s-au acumulat în Republica Moldova în cantităţi considerabile (circa 1,8 mii tone acumulate în diferite localităţi şi mai bine de 5 mii tone de pesticide înhumate în vecinătatea localităţii Vulcăneşti).

Paralel cu impurificarea directă se înregistrează şi transformarea chimică a efluenţilor din agricultură, ceea ce sporeşte cu mult impactul asupra mediului. Aşa bunăoară, nitraţii pot genera nitriţi care în cantităţi mari au efecte nocive asupra sănătăţii umane. De asemenea, dacă fosfaţii şi nitraţii ajung pe diferite căi în apele stătătoare, contribuie la producerea şi intensificarea procesului de eutrofizare, care, în final, determină degradarea acestora şi

30

distrugerea parţială sau chiar totală, a faunei prin eliminarea oxigenului şi formarea unor compuşi chimici nocivi (Andrieş S., et al., 2007). E de menţionat şi faptul că interacţiunea chimică dintre compuşii formaţi pe parcursul proceselor de eutrofizare se soldează cu apariţia unor complexe, care manifestă proprietăţi şi mai toxice decât cei iniţiali. Metabolizarea acestor elemente străine a naturii este mai complicată şi de lungă durată, reprezentând un impact serios asupra bazinelor acvatice.

Irigaţia şi drenajul incorect, asociate cu alte practici necorespunzătoare (monocultură, culture permanente sau asolamente de scurtă durată, afânare excesivă a solului cu precădere prin lucrări superficiale numeroase, nerespectarea perioadelor optime de lucrabilitate şi traficabilitate a solului etc). Pe lângă aceste nereguli înorganizarea producerii, agricultura Moldovei se mai caracterizează şi cu un şir de încălcări tehnologice, cum ar fi bunăoară, lucrarea solului pe terenurile situate în pantă din amonte în aval etc la care se mai adaugă o gestionare şi utilizare necorespunzătoare a terenurilor agricole şi o folosire iraţională a fondului forestier. Toate acestea în ansamblu determină apariţia şi intensificarea degradării fizice a solului prin aşa procedee, cum sunt, de exemplu: destructurarea, compactarea, eroziunea eoliană şi hidrică, contribuind în acest mod şi mai mult la sensibilizarea, favorizarea şi accentuarea poluării, pe diferite căi, a principalelor componente ale mediului. Pe lângă reducerea evidentă a fertilităţii solurilor, exprimată în primul rând prin diminuarea conţinutului de humus şi scăderea recoltelor la pincipalele culture agricole, a devenit o realitate dură şi fenomenul „oboselii solului”, care în condiţiile promovării unei reforme agrare incorecte, transform agricultura Republicii Moldova într-o activitate problematică şi nerentabilă.

Imperativele care deteremină necesitatea implementării agriculturii ecologice

Deşi capacităţile omului au depăşit mult dreptul său de a modifica mediul înconjurător, totuşi, pornind de la caracterul limitat

31

al capacităţilor biosferei de a asigura cu produse agroalimentare calitative, mai rămân un şir de probleme care ţin de păstrarea tempourilor de creştere a populaţiei globului. Tot mai frecvent se manifestă multiplele probleme ecologice din agricultură, în care nici ştiinţa şi tehnologia actuală nu pot soluţiona problemele determinate de trei fenomene, care persistă de mai mulţi ani.

Graţie succeselor înregistrate în elaborarea şi aplicarea tehnologiilor industriale de producer a culturilor agricole se înregistrează efectele negative ale activităţilor agricole asuprafertilităţii solurilor ca urmare a favorizării proceselor de eroziune, acidifiere, sărăturare şi de epuizare a rezervei de materie organică; reducerea diversităţii genetice şi biologice; creşterea riscului poluării apelor freatice şi de suprafaţă, poluarea solurilor cu nitraţi, şi alţi nutrienţi, metale grele şi substanţe organice; contaminarea produseloragroalimentare cu substanţe toxice etc.

Urmările negative ale producţiei de subzistenţă se manifestă permanent prin subnutriţia unei părţi a populaţiei şi inechitatea socială, care tot mai frecvent afectează populaţia Republicii Moldova. Din acest punct de vedere Moldova se plasează, după indicele dezvoltării umane ultimul loc în Europa şi s-a coborât pe locul 137 la nivel global, iar populaţia noastră, în special cea din mediul rural, este tot mai mult afectată de malnutriţie.

E necesar de menţionat că pe plan mondial, circa 1 mlrd de oameni suferă de foame, iar o bună parte dintre aceştia, în special copii şi persoanele de vârsta a treia, mor din lipsă de hrană. Criza de încredere în agricultura convenţională este alimentată, de asemenea,de noile cazuri grave de intoxicare cu dioxină, gripa aviară, boala „vacii nebune”, febra aftoasă şi organismele modificate genetic.

O altă problemă gravă a agriculturii este contradicţia dintre protecţia plantelor şi calitatea mediului înconjurător. Ea este determinată de faptul că pe parcursul ultimilor decenii omenirea şi-a demonstrat posibilităţile aprofundării unei vaste şi grave probleme, cum este problema protecţiei plantelor în cadrul agriculturii convenţionale. Se cunoaşte că pierderile producţiei fitotehnice

32

condiţionate de diferite specii de dăunători, boli şi buruieni constituie circa 25-50%.

Actualmente s-a constatat, că plantele de cultură şi roada obţinută de la ele sunt atacate de circa 8 mii de specii de organisme dăunătoare dintre care mai bine de 140 specii de fitofagi, numeroase specii de organisme patogene şi dăuntori ai rezervelor alimentare. E necesar de menţionat, că în condiţiile dezvoltării epifitotice a bolilor şi invaziei vertiginoase a dăunătorilor şi buruienilor, pierderile de roadă depăşesc nivelul de 50-60% şi mai mult.

Agricultura tradiţională bazată în special pe aplicarea intensă a diferitor mijloace chimice, îndeosebi a pesticidelor, a soluţionat una din problemele globale ale omenirii, cea a asigurării cu produse alimentare. Având drept fundament aplicarea largă a realizărilor ştiinţelor genetice şi progresele înregistrate în domeniul chimiei aplicate, ea a contribuit obiectiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă a omenirii. Dacă în anii 60 a secolului trecut un agricultor asigura cu hrană 7 persoane, apoi in anul 1990 acest indiciu atingea 30, iar la începutul secolului XI – mai bine de 40 de oameni. Agricultura chimică a modificat considerabil partea din bugetul familiei destinată alimentaţiei. Aşa bunăoară, dacă la perioada iniţială acest indiciu depăşea 40%, apoi actualmente în ţările occidentale el constituie mai puţin de 18 la sută. Astfel, agricultura tradiţională, trecând prin diverse valuri ale „revoluţiei verzi” a scos omenirea din penuria alimentară multiseculară, asigurând o alimentaţie abundentă, variată şi la un preţ accesibil.

Pe fundalul realizărilor strălucite ale agriculturii bazate pe aplicarea masivă a mijloacelor chimice sunt evidente şi fenomenele negative ale reversului acestei medalii. În numărate rânduri deja a fost accentuat că aplicarea intensivă a chimizării agriculturii condiţionează numeroase urmări grave. Fără a discuta pe marginea efectelor negative înregistrate la aplicarea pesticidelor, e necesar de conştientizat că complexul de probleme legate de criza ecologică în mare măsură sunt determinate de aplicarea masivă, uneori abuzivă a pesticidelor.

33

Este evident, că rolul organismelor dăunătoare, în calitate de factor de reducere a roadei, creşte foarte mult în condiţiile dezvoltării intensive a agriculturii şi reducerea atenţiei asupra stării fitosanitare a terenurilor şi culturilor. Actualmente s-a constatat că şi concentrarea şi intensificarea producerii agricole condiţionează în mare măsură înrăutăţirea stării fitosanitare din republică. În acest scop anual în Republica Moldova se consumau circa 45-50 mii tone de pesticide. Pornind de la efectele negative ale pesticidelor, în ultimul timp volumul de pesticide s-a redus şi constituia circa 20-25 mii t. sau câte 10-11 kg/ha, iar actualmente această cifră s-a redus considerabil. Paralel cu aceasta e necesar de accentuat că odată cu reducerea controlui asupra activităţilor de protecţie a plantelor s-a agravat mult situaţia în achiziţionarea, repartizarea şi aplicarea pesticidelor. În condiţiile lipsei controlului din partea statului, deşi în republică aplicarea anuală a pesticidelor nu depăşeşte 3-5 mii tone, totuşi impactul negativ dintre măsurile de protecţie a plantelor şi cerinţele ocrotirii mediului înconjurător s-a mărit considerabil.

Paralel cu reducerea ravagiilor provocate de organismele dăunătoare, pesticidele condiţionează dereglări serioase în echilibrul ecologic, reducând cu mult numărul şi rolul florei şi faunei utile. Aplicarea lor îndelungată duce la unele schimbări genetice la organismele dăunătoare, fapt ce condiţionează apariţia rezistenţei la pesticide. Aceasta, la rândul ei, condiţionează necesitatea sporirii dozelor şi numărului de tratamente în combaterea organismelor dăunătoare. Toate acestea până la urmă influenţează negativ asuprapotenţialului populaţiei umane, ceea ce se reflectă în reducerea îngrozitoare a vârstei oamenilor, scăderea imunităţii, creşterea nivelului mortalităţii şi morbidităţii populaţiei. În aşa mod, cerinţele de organizare a măsurilor de protecţie a plantelor se află în contradicţie cu cerinţele ocrotirii mediului înconjurător şi a sănătăţii omului.

Problemele globale determinate de factorii naturali, economici şi sociali care afectează în mare măsură nivelul de viaţă al populaţiei de mai multă vreme nu pot fi soluţionate. În acest sens, civilizaţia globală a propus şi aplică tot mai larg un nou mod de sospodărire,

34

przentat de agricultura ecologică, care a apărut din experienţa seculară a umanităţii şi practicii avansate, care se bazează pe mijloace de producţie eficiente atât din punct de vedere ecologic, precum şi economic şi social.

Pentru caracterizarea agriculturii ecologice au fost înaintate mai multe definiţii. Conform definiţiei, dată de Organizaţia pentru Alimente şi Agricultura (FAO), şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) în „Codul Alimentarius”, agricultura ecologică reprezintă un „sistem integral de gestionare a procesului de producţie, care contribuie la sprijinirea şi consolidarea rezistenţei agroecosistemului, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului. Agricultura ecologică pune accent pe folosirea unor practici de gestionare corespunzătoare, în loc de introducerea unor produse fabricate afarǎ din ferma respectivă şi ia in consideraţie şi faptul cǎ particularitǎţile fiecǎrei regiuni în parte necesită sisteme, bine adaptate specificului acestei regiuni. Asta se poate realiza prin folosirea, unde este posibil, a metodelor agronomice, biologice şi mecanice în loc de folosire a materialelor sintetice pentru anumite operaţii în cadrul sistemului. Agricultura ecologică respectă reguli stricte, stabilite prin normele legislative.

Agricultura ecologică este strâns legată de respectarea unor reguli stricte de producţie, stabilite prin anumite norme legislative agricultura ecologică trebuie controlată şi certificată. În scopul a garanta consumătorului respectarea regulilor de producţie stabilite.Ea reprezintă o direcţie de producţie, în care se ţine cont de cunoştinţele tradiţionale ale ţăranilor şi care integrează progresele ştiinţifice şi practicii agronomice avansate, răspunzând preocupărilor sociale şi ale mediului înconjurător şi asigurând populaţia cu produse calitative.

Obiectivul principal al agriculturii ecologice este de a proteja biosfera şi resursele naturale ale planetei, excluzând utilizarea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor de sinteză şi a erbicidelor, controlând densitatea populaţiilor de organisme dăunătoare prin metode de prevenire şi de protecţie biologică a plantelor. În acestsens e necesar să se ţină cont de tehnicile biologice utilizate şi de

35

condiţiile locale, adaptându-se la realităţile socio-economice dar şi la metodele tradiţionale, prin utilizarea optimă a resurselor din agroecosisteme. Principiile pe care este fondată agricultura ecologică sunt universale, dar tehnicile utilizate sunt adaptate în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de resurse şi de tradiţiile locale. Agricultura ecologică necesită de la om capacităţi de observare şi de reflexie. Ea foloseşte nu mai multă muncă manuală, necesitând deci locuri noi de muncă, şi menţine ţăranii la munca câmpului, aspect important într-o perioadă de şomaj, pe de o parte, şi exod masiv din zonele rurale către aglomerările urbane, pe de altă parte (Lupaşcu M., 1998; Kristiansen P., Taji A., Reganold J., 2006).

Scurte schiţe istorice cu privire la agricultura ecologică

Istoria agriculturii ecologice, suprapunându-se agriculturii, îşi are începutul cu mai bine de 10 mii de ani, de când se înregistrează primele deprinderi ale omului în activitatea grijulie în domeniul cultivării plantelor şi creşterii animalelor. Pe parcursul evoluţiei simbiotice multimilenare s-a stabilit corelaţia dintre structura alimentaţiei primare şi comportamentul popoarelor care o consumă.

Dacă la fazele iniţiale ale ascensiunii sale omul a cules şi ales pentru asigurarea necesităţilor biologice, apoi mai târziu, pas cu pas, făcea legătura directă dintre ciclurile de vegetaţie, precum şi comportamentul animalelor şi plantelor de influenţa factorilor de mediu, de fenomenele astrale, care influenţau, pozitiv sau negativ, starea şi existenţa sa. În aşa mod au fost acumulate cunoştinţe, care au stat la baza alegerii corecte a locul de trai, care asigurau cele mai favorabile condiţii de viaţă. Dezvoltarea ulterioară a omenirii a demonstrat adevărul că nu există civilizaţie prosperă fără o agricultură prosperă. E necesar de accentuat că întreaga civilizaţie umană (circa 10-15 mii de ani) s-a constituit pe o agricultură nepoluantă, utilizând experienţa milenară de folosire a unor mijloace naturale de sporire a productivităţii agriculturii. Acumulând o moştenire serioasă de gospodărire nepoluantă, omenirea poate şi e datoare să actualizeze şi să folosească metodele şi procedeele acumulate de veacuri.

36

Primele elemente conceptuale ale agriculturii nepoluante au fost difuzate îndată după iniţierea proceselor de industrializare a agriculturii. Aceasta ţine de sfârşitul secolului al XIX-lea, când în Germania se pleda pentru o alimentaţie şi igienă naturală.

Ceva mai târziu, în Statele Unite ale Americii, au apărut primele publicaţii cu privire la agricultura ecologică, în care Franklin King explica fenomenele unicale de păstrare a fertilităţii solurilor din Asia de Est, fără a fi epuizată pe parcursul a mai bune de 4 mii de ani. E lesne de amintit că în Europa au existat 3 mari curente care au promovat ideile agriculturii ecologice.

În primul rând, e vorba de idea agriculturii biodinamice ale filozofului austriac Rudolf Steiner, care promova agricultura bazată pe diversitatea comunităţilor vegetale şi ciclurile de viaţă ale acestora.

În al doilea rând, e vorba de concepţia agriculturii organice a lui Sir A. Howard, care considera că succesul agriculturii şi sănătatea plantelor e determinată de fertilitatea solului, iar fertilizarea organică a solului este singura capabilă să întreţină capacităţile de producţie ale lui.

În al treilea rând, e vorba de viziunea profesorului elveţian Rush-Muller, care, conştientizând caracterul limitat al resurselor, elaborează bazele teoretice ale agriculturii biologice, care ar asigura perpetuarea populaţiei, fără a afecta potenţialul productiv al biosferei.

Agricultura durabilă este şi o problemă de educaţie, în spiritul respectării naturii şi a cunoaşterii tradiţiilor. în condiţiile acestor moşteniri de cunoştinţe teoretice şi practice, agricultura ecologică, în toate curentele sale, propune actualizarea metodelor tradiţionale verificate timp de secole şi îmbinarea lor cu metodele moderne. în scopul menţinerii şi creşterii potenţialului productiv natural al solului. Astfel sunt recunoscute 3 curente în agricultura ecologică.

Rudolf Steiner şi agricultura bio-dinamică. In anul 1924 filozoful austriac Rudolf Steiner, elev ai lui Goethe, lansează principiile "agriculturii biodinamice". Spre sfârşitul vieţii, Rudoif Steiner îşi exprimă conceptele şi orientările despre şi pentru agricultură,

37

propunând o agricultură "subtilă'' care ţine cont de diversitatea "comunităţilor vegetale" şi de ciclurile de viaţă ale acestora. El este primul om care a intuit noţiunea de "ecosistem". Sistemul preconizat de el a fost perfecţionat şi completat de un discipol al său Dr. Pfeiffer. Datorită activităţii acestuia agricultura biodinarnică este bine reprezentată în Germania, Elveţia, Austria, Franţa, Italia, Marea Britanie, SUA., în ţările nordice precum şi in unele ţări din lumea a treia.

Howard A. şi agricultura organică. Sir A. Howard a lucrattimp de 40 ani în India, în direcţia rezolvării problemei alimentare. El a reevaluat sistemele agricole tradiţionale şi a pus la punct tehnologii mai puţin costisitoare dar cu exigenţe în muncă. Howard a încercat să generalizeze agricultura taraneasca în Anglia, începând încă din anii1940-1945, iar în concepţia sa fertilizarea organică a solului, puţin costisitoare, este singura capabilă să întreţină capacitatile de producţie ale solului. A.Howard este la originea mişcării anglo-saxone de agricultură organică şi a "Asociaţiei Solului”. El a preconizat compostarea materiei organice pe platforme, procedeul special descris în lucrarea "Testament agricol", care influenţează sporirea rezistenţei culturilor la paraziţi, fertilizând solul doar cu acest compost.

Rush-Muller şi agricultura biologica. În plină expansiune industrială, profesorul elveţian Rush, evaluează caracterul limitat al resurselor omenirii. A căutat şi a găsit bazele ştiinţifice ale unei noi agriculturi care să asigure subzistenţa populaţie: fără a afecta potenţialul productiv al agriculturii şi care se bazează exclusiv pe resurse reciclabile. Pentru a menţine humusul, care este principala bogăţie agricolă, el propune un compostaj de materie organică proaspătă la suprafaţa solului care nu trebuie încorporată decât după fermentare.În 1932 dr. Muller (biolog) pune la punct o metodă de agricultură biologică după teoriile lui Rush, astfel încât în 1948 metoda Rush-Muller a fost extinsă în agricultură şi se creează "Cooperativa Muller". Această metodă este practicată şi astăzi mai ales în Elveţia şi Austria.

După organizarea IFOAM au fost iniţiate acţiuni concrete de producere, transformare şi realizare a produselor ecologice. Deşi în

38

diferite ţări aceste mişcări se deosebesc după formă, totuşi poate fi evidenţiat principiul fundamental al acestora – „a dezvolta agricultura ca un organism complex, de a o considera ca un ecosistem care se modelează în natură şi constituie ca o alternativă la intensivizare, la specializare şi la dependenţa faţă de utilizarea produselor chimice”.Apoi au fost înregistrate un şir de firme îndeletnicite de obţinerea produselor ecologice.

Agricultura ecologică în Republica Moldova are o istorie mai îndelungată şi contradictorie. Deşi aici a fost acumulată informaţie ştiinţifică valoroasă cu privire la metodele de obţinere a produselor ecologice, totuşi finalizarea acestor acţiuni cuscopul înregistrării firmelor producătoare se tărăgănează mult timp. Informaţia referitoare la obţinerea produselor ecologice, pentru prima data, a fost oglindita in Moldova pe la mijlocul anilor 90 ale secolului trecut. Între timp, activităţile, preluate de unele organizaţii non-guvernamentale si iniţiative individuale în diferite locuri din republica, au continuat limitat. Lipsa cadrului legislativ pentru obţinerea produselor ecologice cauzează diverse dubii şi discontinuităţi în realizarea dezideratelor principale prezentate de agricultura ecologică. Deocamdată şi termenul de agricultură ecologica nu este bine înţeles şi de aceea, pe piaţa, multe produse, care au fost produse fără chimicale, sunt marcate ca produse ecologice. Paralel cu aceasta, majoritatea agricultorilor moldoveni nu acordă un interes sporit agriculturii ecologice, cu toate că diferite organizaţii deja au atras atenţia publicului(Voloşciuc L., 2000, 2009; Voineac V., 2003).

Dat fiind faptul ca în sectorul agricol restructurarea continuă deja mai mult de 10 ani, gospodăriile agricole, din lipsa de finanţe, folosesc materialele chimice foarte puţin sau nu le folosesc deloc, lucru care favorizează agricultura ecologica. Dintre actele legislative referitoare la obţinerea produselor ecologice putem nominaliza:

- Decretul Preşedintelui RM nr. 1287-11 din 29 decembrie 1999 privind constituirea Comisiei pentru elaborarea Concepţiei Naţionale de producere a produselor agro-alimentare.

39

- Hotărârea Guvernului RM nr. 863 din 21.08.2000 pentru aprobarea Concepţiei Naţionale a agriculturii ecologice, fabricării şi comercializării produselor alimentare ecologice şi genetic nemodificate.

- Standardul Moldovean, Produse Biologice: Ghid de producere, procesare, etichetare şi comercializare a produselor agro-alimentare biologice, aprobat deDepartamentul "Moldova-Standard", 2001.

- Reglementările Tehnice pentru producerea şi prelucrarea produselor ecologice, aprobate la 14 martie 2002 de Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare alRepublicii Moldova.

Agricultura ecologică se impune astăzi ca o practică modernă, cu rezultate care au la bază date ştiinţifice ce creează o nouă concepţie despre viaţă, muncă şi agricultură, cu eficienţă sporită şi care poate asigura produse în concordanţă cu cerinţele exigente ale consumatorilor.

Relaţia „agricultură–alimentaţie-sănătate” este din ce în ce mai evidentă, deoarece în mare parte „bolile civilizaţiei" sunt puse pe seama unei alimentaţii necorespunzătoare calitativ, urmare a exceselor de utilizare a chimizării în cadrul tehnologiilor intensive şi ca atare piaţa produselor “eco” este din ce mai căutată şi mai apreciată.

Aceasta se referă la majoritatea ţărilor industrial dezvoltate, care, deşi au o ofertă reduse de produse ecologice, se deosebesc cu cererile foarte mari de asemenea produse. Lucrurile în Republica Moldova nu sunt atât de clare, deşi noi am emnţionat o serie evidentă de premise şi avantaje de dezvoltare a acestui gen de activitate. Fără a face abuz de informaţie, care ţine de cerinţele standardelor IFOAM, pregătirea gospodăriilor agricole pentru atestarea pentru acest gen de activitate, precum şi de multitudinea de probleme tehnologice pentru obţinerea acestor produse, e necesar de accentuat că în Republica Moldova, deja există condiţii favorabile pentru iniţierea şi promovarea acţiunilor de obţinere a produselor ecologice. Deşi Republica Moldova a aderat la multe convenţii internaţionale, care

40

constituie fundamentul agriculturii ecologice, totuşi volumul producţiei ecologice deocamdată rămâne foarte modest. E necesar de constatat, că deşi a fost elaborat cadrul juridic necesar pentru promovarea acestui gen de activitate, totuşi mai rămân deschise un şir de probleme ce ţin de aspectele tehnologice de asigurare a proceselor de obţinere a produselor ecologice.

Oportunităţile dezvoltării agriculturii ecologice înRepublica Moldova

La începutul celui de al treilea mileniu, cea mai mare atenţie a opiniei publice mondiale a început să fie atrasă de laturile negative ale civilizaţiei contemporane, care, după cum se recunoaşte,pretutindeni ameninţă mediul ambiant şi chiar existenţa omului. Dar care e situaţia în ţara noastră? Timp de zece ani totul a fost distrus fără nici o milă, iar astăzi batem pasul pe loc. Metodele de producere învechite nu stimulează nici economisirea de resurse energetice, nici dezvoltarea producţiei ca atare. Pe de o parte, se ştie că cercetările ştiinţifice multilaterale constituie colacul de salvare pentru toate ţările în care lipsesc resursele proprii de energie, iar pe de altă parte, ştiinţa rămâne nestimulată.

În ceea ce priveşte sectorul agrar, astăzi pe ordinea de zi în toate ţărilor lumii se află trei probleme dintre care cele mai importante: implementarea în producţie a tehnologiilor avansate, elaborarea sistemelor de protecţie integrată a plantelor şi crearea unor soiuri imune de culturi agricole, care posedă noi calităţi genetice. Merită atenţie soiurile, hibrizii şi formele noi de plante, care posedă rezistenţă şi imunitate specifică contra agenţilor patogeni şi a dăunătorilor. Realizarea acestor direcţii de activitate reprezintă bilanţul dezvoltării timp de două milenii a ştiinţei în domeniul biologiei. A fost obţinut ceva nemaipomenit – şi toate acestea sunt un rezultat al cercetărilor ştiinţifice fundamentale şi creării pe baza lor a unor tehnologii performante, fără de care Republica Moldova nu poate face paşi siguri spre prosperare.

41

Referitor la căile de ieşire din situaţia economică precară în care ne-am pomenit s-a vorbit mult, făcându-se abuz de diverse teorii şi promisiuni despre un viitor mai fericit. În condiţiile mult prea îndelungatei perioade de tranziţie la economia de piaţă Republica Moldova aşa şi nu şi-a găsit calea adecvată de eficientizare a economiei naţionale. Ca ţară agrară, cu tradiţii frumoase în domeniul complexului agro-industrial, Republica Moldova a acumulat experienţă serioasă în producerea recoltelor înalte, dar, cu regret, a utilizat excesiv diferite pesticide, care au creat probleme ecologice grave. Pe fundalul problemelor economice generale, a acţiunilor indiscrete în domeniul determinării direcţiei fundamentale de dezvoltare a tânărului stat Republica Moldova, problemele ecologice agravează şi mai mult nivelul de viaţă a populaţiei. Pe lângă faptul că ne aflăm la subsolul dezvoltării economice mondiale, cetăţenii Republicii Moldova sunt permanent afectaţi de acţiunea numeroşilor factori nocivi, care diminuează nu numai condiţiile elementare de viaţă dar şi potenţialul genetic al populaţiei noastre. Concepţiile şi orientările politice de tipul „spre Vest” sau „spre Est” şi-au demonstrat incapacitatea soluţionării complexelor probleme cu care se confruntă de mai mulţi ani Republica Moldova.

Dintre diversitatea impunătoare de factori care agravează condiţiile de viaţă din Republica Moldova un rol aparte revine poluării din agricultură, dintre care cea mai importantă este poluarea cu pesticide. Fiind utilizate pentru stoparea răspândirii şi combaterea organismelor dăunătoare (agenţi patogeni ai bolilor, insecte dăunătoare şi buruieni), pesticidele, pe lângă capacitatea de nimicire a dăunătorilor, mai cauzează diverse dereglări grave în echilibrul dinamic din natură şi provoacă schimbări ireversibile în genotipul organismelor utile, inclusiv a omului şi plantelor de cultură.

Drept soluţie pentru aplanarea problemelor ecologice grave din agricultură şi modalitate de ameliorare a situaţiei economice generale, colaboratorii Institutului de Protecţie a Plantelor şi Agricultură Ecologică al AŞM, graţie cercetărilor fundamentale multianuale, au elaborat şi propus în repetate rânduri concepţia protecţiei integrate a plantelor, care permite controlul densităţii

42

populaţiilor organismelor dăunătoare prin metode complexe, reducând considerabil utilizarea pesticidelor. Ţinând cont de tendinţele mondiale de ecologizare a tuturor acţiunilor şi de ameliorare a condiţiilor de viaţă, cercetătorii institutului au elaborat şi trasat căi de soluţionare a problemelor ecologice prin dezvoltarea agriculturii ecologice. Cercetările multianuale au demonstrat faptul că dialectica contradicţiilor dintre cerinţele protecţiei plantelor şi a celor a ocrotirii mediului înconjurător şi au cristalizat punctul de vedere ecologic de protecţie a plantelor, reprezentat prin sistemele de protecţie integrată a plantelor şi de obţinere a produselor ecologice.

În scopul asigurării progresului permanent şi îndelungat al agriculturii, care trebuie să rămână în armonie cu natura, în lume s-a constituit Federaţia Internaţională a Mişcărilor pentru Agricultura Ecologică (IFOAM). Pe parcursul ultimilor ani au fost cristalizate şi cerinţele principale pentru produsele ecologice. E regretabil faptul că în Republica Moldova, deşi a fost acumulată o bogată experienţă de producere şi aplicare a mijloacelor biologice de protecţie a plantelor, totuşi nu au fost înregistraţi paşi concreţi de iniţiere a tehnologiilor de producere a produselor ecologice. Pe fundalul incertitudinilor în determinarea strategiilor de dezvoltare a Republicii Moldova şi ţinând cont de concurenţa dură pe pieţele produselor agricole, devine clar că pătrunderea Moldovei pe piaţa agricolă mondială, şi îndeosebi cea apuseană, poate avea loc doar pe calea producerii şi exportului produselor ecologice

Pornind de la oportunitatea acţiunilor îndreptate la obţinerea şi comercializarea produselor ecologice e necesar de menţionat că în Republica Moldova au fost întreprinse unele măsuri răzleţe, care, cu regret, n-au permis ca această mişcare să ia amploare. E lesne de accentuat că pentru aceasta se cunosc şi unele premise favorabile. Pe lângă realizările deja înregistrate în direcţia elaborării şi aplicării metodelor biologice de protecţie a plantelor – ca bază primordială pentru obţinerea produselor ecologice, în Moldova deja au fost aprobate sau elaborate un şir de acte legislative, dar care deocamdată nu funcţionează. Colaboratorii Institutului de Cercetări pentru

43

Protecţia Plantelor, în bază rezultatelor cercetărilor fundamentale, au demonstrat că din punct de vedere al producţiei obţinute, agricultura ecologică mai răspunde şi unor deziderate deosebit de importante pentru Republica Moldova, cum sunt bunăoară:

∑ răspunde cerinţelor interne şi externe crescânde de produse naturale, care demonstrează elocvent contribuţia la menţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a oamenilor şi animalelor;

∑ diversifică considerabil sortimentele la unele categorii de produse la care piaţa este în stare de supraproducţie şi sporeşte volumul de producere a culturilor cu valori deocamdată ne apreciate la justa valoare;

∑ înlesneşte activitatea de producere a firmelor autohtone pentru ieşirea pe piaţa externă şi lipsită de concurenţă pentru unele legume şi fructe, care în condiţiile Republicii Moldova au condiţii optime pentru aplicarea tehnologiilor de obţinere a produselor ecologice;

∑ cointeresează material producătorii prin preţurile la produsele ecologice, care depăşesc de 1,5-2 ori preţurile produselor convenţionale, deşi inutilizarea fertilizanţilor minerali şi a unor pesticide condiţionează diminuarea cu 15-20 la sută a volumului de producere;

∑ sporeşte calitatea biologică, biochimică şi nutritivă a produselor ecologice. Pornind de la faptul că produsele ecologice nu reprezintă un rezultat al proceselor industriale, consumatorul nu le alege după criteriile morfometrice, aşa cum se întâmplă astăzi, ci după valoarea lor biologică;

∑ ridică posibilităţile producătorilor agricoli din Republica Moldova pentru pătrunderea pe piaţa produselor agricole apusene, care este extrem de concurentă la produsele tradiţionale şi manifestă cerinţe deosebit de mari pentru cele ecologice.

E de menţionat că în Republica Moldova, pe parcursul dezvoltării agriculturii convenţionale a fost acumulată practică considerabilă în demonstrarea atitudinii grijulii faţă de tezaurul

44

natural şi în primul rând faţă de solul, apa, aerul şi produsele consumate. E lesne de amintit că ţăranii moldoveni conştientizează că agricultura ecologică nu presupune să lăsăm totul în voia soartei, să aşteptăm ca plantele să crească singur şi să obţinem „mere viermănoase”, ci înseamnă sporirea atitudinii grijulii faţă de ceea ce avem şi lăsăm generaţiilor următoare şi presupune utilizarea materialelor şi proceselor naturale şi care se încadrează în circuitele elementelor din natură.

Una din problemele-cheie în agricultura ecologică este acreditarea firmelor producătoare şi respectarea standardelor aprobate de organele abilitate, cum sunt bunăoară cele elaborate de Comisia Comunităţii Europene. În conformitate cu acestea, un anumit produs obţine calificativul "ecologic" numai după ce el a fost supus unei proceduri de certificare, şi drept rezultat el obţine un semn de etichetare "bio", "eco", etc. Semnul "ecologic" indică consumatorului faptul ca produsul dat a fost obţinut, folosind metodele respective. În acest sens "ecologic" este mai mult un indice de proces decât de produs. Este evident că respectarea standardelor, inspectarea şi certificarea sunt elemente deosebit de importante într-un sistem de agricultură ecologică.

Având un şir de premise favorabile pentru promovarea spre agricultura ecologică noi deocamdată nu putem vorbi de statornicirea unei mişcări masive spre acest gen de activitate. Devine evidentă contradicţia dintre avantajele agriculturii ecologice pentru Republica Moldova şi tendinţele evidente a întreprinzătorilor de a se încadra în obţinerea, procesarea şi comercializarea produselor ecologice, pe de o parte, şi lipsa acţiunilor concrete de iniţiere şi stimulare a aşa gen de activitate, pe de altă parte. Nu e clar de ce se înregistrează o tărăgănare atât de îndelungată a elaborării şi aplicării documente fundamentale pentru obţinerea produselor ecologice. Adoptarea lor va însemna doar începutul acţiunilor concrete şi ar clarifica atitudinea organelor de vârf în acest domeniu deosebit de important pentru Republica Moldova. E necesar de accentuat că în Republica Moldova, deja există condiţii favorabile pentru iniţierea şi

45

promovarea acţiunilor de obţinere şi comercializare a produselor ecologice.

Urgentarea activităţilor în acest domeniu şi conştientizarea faptului că agricultura ecologică este o necesitate vitală adecvată condiţiilor Republicii Moldova ar constitui un fundament clar pentruîntreprinderea de acţiuni concrete pe fundalul numeroaselor declaraţiide păşire spre o Europă Unită.

Avantajele Agriculturii Ecologice

Deşi activităţile în domeniul elaborării şi implementării procedeelor de obţinere, procesare şi comercializare a produselor ecologice au o istorie mai îndelungată, totuşi discuţiile privindraţionalitatea aplicării şi randamentul utilizării acestor tehnologii mai continuă. Pornind de la rezultatele înregistrate în cercetările noastre, luând în consideraţie analizele efectuate de diferite centre ştiinţifice internaţionale şi în scopul clarificării punctelor forte a tehnologiilor ecologice, constatăm următoarele:

1. Agricultura ecologică sporeşte calitatea produselor agricole. Pe parcursul ultimilor 50 de ani valoarea produselor agricole convenţionale a scăzut considerabil. La principalele specii de legume şi fructe s-a înregistrat reducerea cu circa 80% a vitaminei A, cu 57 % a vitaminei C, cu 50% a riboflavinei, 28 % a calciului ş.a.

2. Asigură apariţia valorii nutritive suplimentare. La creşterea în condiţii de agricultură ecologică a fructelor, cerealelor şi legumelor se înregistrează apariţia unei valori nutritive suplimentare, care se manifestă la indicatorii biochimici principali şi constituie circa 20-60% în comparaţie cu compoziţia culturilor crescute în agricultura convenţională.

3. Produsele ecologice sunt mai gustoase. Datorită valorii nutritive suplimentare culturile agricole, îndeosebi cele utilizate în stare proaspătă, deşi sunt mai puţin atrăgătoare după dimensiuni şi culoare, sunt mult mai gustoase după calităţile organo-leptice.

46

4. Produsele ecologice sunt inofensive pentru om şi alte mamifere. Utilizarea fertilizanţilor sintetici şi a pesticidelor este legată de pătrunderea şi acumularea lor sau a metaboliţilor lor în sol, apă şi uneori în plantele agricole. Unele pesticide, pe lângă reducerea intensităţii multor procese fiziologo-biochimice, mai posedă proprietăţi mutagene şi cancerigene, iar produsele obţinute în tehnologiile ecologice asigură formarea unor produse care blochează acţiunea lor.

5. Agricultura ecologică ameliorează mediul ambiant. Practica analizei comparative a tehnologiilor organice şi tradiţionale de cultivare a plantelor demonstrează că agricultura ecologică, spre deosebire de cea intensivă, nu afectează condiţiile de viaţă ale omului.

6. Agricultura ecologică păstrează biodiversitatea. Pe lângă diversificarea gamei de culturi agricole cultivate, agricultura ecologică mai contribuie şi la păstrarea speciilor din flora şi fauna spontană. În gospodăriile ecologice numărul speciilor de plante din flora spontană depăşeşte de 2-3 ori numărul acestora din fermele cu agricultura tradiţională, numărul speciilor de păsări depăşeşte cu 57 % numărul acestora din fermele clasice şi cu 44 % se întâlnesc mai multe nevertebrate.

7. Tehnologiile agricole ecologice agigură un şir de consecinţe indirecte pozitive asupra mediului ambiant. Agricultura ecologică acţionează benefic asupra solului. Cercetările recente au demonstrat că tehnologiile ecologice contribuie în mare măsură la păstrarea structurii şi compoziţiei biologice a solului. Produsele ecologice activează procesele de reproducere a animalelor domestice șisoluţionează problemele cardiace şi stopează dezvoltarea tumorilor. Agricultura ecologică reduce impactul negativ al schimbării climei.

8. Agricultura ecologică poate satisface necesităţile alimentare ale Terrei. Deşi mai bine de o treime din

47

populaţia globului suferă de foame sau subnutriţie, totuşi, aceasta e mai mult o problemă socială, iar capacităţile Pământului permit satisfacerea necesităţilor alimentare ale populaţiei pe calea agriculturii ecologice. Rezultatele experienţelor multianuale (150 de ani) de la Staţiunea de Cercetări din Rotamsted unde pe terenurile cu aplicarea chimiei recolta de cereale constituie 3,4 tone/ha, iar în variantele fără aplicarea îngrăşămintelor minerale– 3,45 tone/ha.

9. Agricultura ecologică schimbă modul de viaţă a locuitorilor din sectorul rural şi educă atitudinea grijulie faţă de natură şi aplicarea tehnologiilor prietenoase mediului.

10. Agricultura ecologică asigură protecţia ecosistemelor.Ecosistemul reprezintă o unitate fundamentală, funcţională a biosferei, cu un tip determinat al interacţiunilor componentelor anorganice şi organice şi configuraţieenergetică proprie, care asigură desfăşurarea ciclurilor bio-geochimice şi transformările de energie în fragmentul dat al scoarţei terestre. Se constituie în ecosisteme lacurile, pădurile, pajiştile, culturile etc, cu fauna şi flora lor. Structura unui ecosistem natural este constituită din patru componente. Prima este componenta abiotică reprezentată de resursele energetice şi trofice ale mediului, a doua este componenta producătoare de materie organică şi anume biomasa vegetală, a treia este componenta consumatoare de materie organică, reprezentată de organismele ierbivore şi carnivore şi a patra este componenta descompunătorilor reprezentată de microorganismele care descompun şi mineralizează resturile organice.

48

Experienţa acumulată de Republica Moldova în domeniulagricuturii ecologice

Fiind înfiinţată în 1972, la Reuniunea de la Versalles (Franţa), Federaţia Internaţională a Mişcărilor pentru Agricultura Organică actualmente include peste 750 de membri din peste 100 de state şi întruneşte asociaţii de producători, transformatori şi consultanţi, instituţii de cercetare, didactice şi informare, precum şi diverse persoane fizice şi întreprinderi private. Aria mondială ocupată de diverse culturi unde se aplică tehnologii de obţinere a produselor ecologice depăşeşte 32 mil. ha. Comerţul produselor ecologice a crescut de la $10mlrd în anul 1997 până la $20mlrd în anul 2002. În anul 2004 s-a obţinut suma de $27mlrd, în anul 2005 - $31mlrd, iar în 2011 - $44mlrd (IFOAM, 2012).

Ca o urmare firească a unor mişcări ecologiste, rezultate a chimizării abuzive a activităţii agrare, agricultura ecologică pretinde la poziţia de alternativă reală agriculturii convenţionale poluante şi răspunde scopurilor mişcărilor care au generat-o. Printre acestea pot fi enumerate:

∑ prin renunţarea la utilizarea pesticidelor pentru combaterea organismelor dăunătoare şi limitarea fertilizanţilor sintetici, agricultura ecologică reduce impactul dintre protecţia plantelor şi starea mediului înconjurător;

∑ lărgirea gamei şi ponderii complexului de măsuri agrotehnice contribuie la sporirea fertilităţii solului şi a activităţii biotei solului, demonstrând teza expusă încă de Heraclit (circa 500 de ani înainte de Christos) că „Sănătatea omului este reflexia sănătăţii solului”;

∑ reducerea volumului de fertilizanţi sintetici şi înlocuirea unor lucrări mecanice ineficiente diminuează dependenţa agriculturii convenţionale de sursele energetice costisitoare;

∑ implicarea şi activizarea proceselor naturale de reglare aechilibrului dinamic din agroecosisteme creează un mediu de viaţă nepoluant şi asigură producătorului o recompensă corespunzătoare muncii efectuate.

49

E de menţionat faptul că întreaga activitate a acestei organizaţii se concentrează prin elaborarea de metode şi difuzarea informaţiei privind practicarea unei agriculturi pentru care contează nu doar procesul de producţie şi rezultatul final în sine, ci în mod egal şi acţiunile de conservare şi ameliorare a mediului, calitatea nutritivă şi biologică a produselor, inofensivitatea acţiunilor de producere şi a rezultatelor înregistrate, precum şi independenţa agricultorului.Conform definiţiei propuse de Codex Alimentarius, Agricultura Ecologica este un sistem de management care promovează şi ameliorează sănătatea agro-ecosistemului, biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologica durabilă a solurilor.

Pornind de la oportunitatea acţiunilor îndreptate la obţinerea şi comercializarea produselor ecologice şi luând în consideraţie familiarizarea specialiştilor din agricultură devine raţională prezentarea obiectivelor principale ale agriculturii ecologice. Printre acestea pot fi enumerate:

∑ obţinerea produselor agricole de înaltă calitate nutritivă în cantităţi suficiente;

∑ catalizarea, diversificarea şi sporirea randamentelor sistemelor vii şi a circuitelor biologice, utilizând capacităţile microorganismelor, componenţii florei şi faunei solului, culturile agricole şi activitatea animalelor;

∑ menţinerea şi ameliorarea durabilă a fertilităţii solurilor; ∑ utilizarea maximală a resurselor naturale şi reciclabile;∑ evitarea tuturor formelor de poluare pe care le poate favoriza

practica agricolă;∑ utilizarea sistemelor agricole eficiente din punct de vedere

energetic şi a utilizării materialelor;∑ menţinerea diversităţii genetice a sistemelor agricole şi a

biodiversităţei florei şi faunei spontane;∑ asigurarea condiţiilor decente de viaţă a agricultorilor,

precum şi a mediului de muncă sigur şi sănătos;∑ controlul asupra impactului tehnicilor culturale asupra

mediului şi a relaţiilor sociale.

50

Întru realizarea acestor deziderate în Republica Moldova au fost întreprinse unele măsuri răzleţe, care nu au permis ca această mişcare să ia amploare. E necesar de menţionat că pentru aceasta se cunosc şi unele premise favorabile. Pe lângă realizările deja înregistrate în direcţia elaborării şi aplicării metodelor biologice de protecţie a plantelor – ca bază primordială pentru obţinerea produselor ecologice, în Moldova deja au fost aprobate sau elaborate un şir de acte legislative printre care pot fi enumerate: Legea Ocrotirii Sănătăţii nr.411-XIII din 28 martie 1995, Legea privind protecţia consumatorilor nr.1453-XII din 25 mai 1993, Hotărârea Guvernului nr.863 din 21 august 2000 ”Concepţia Naţională a agriculturii ecologice, fabricării şi comercializării produselor alimentare ecologice şi genetic nemodificate”.

Ţinem să menţionăm că din punct de vedere al producţiei obţinute, agricultura ecologică mai răspunde şi unor deziderate deosebit de importante pentru Republica Moldova, cum sunt bunăoară:

∑ răspunde cerinţelor interne şi externe crescânde de produse naturale, care demonstrează elocvent contribuţia la menţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a oamenilor şi animalelor;

∑ diversifică considerabil sortimentele la unele categorii de produse la care piaţa este în stare de supraproducţie şi sporeşte volumul de producere a culturilor cu valori deocamdată ne apreciate la justa valoare;

∑ înlesneşte activitatea de producere a firmelor autohtone pentru ieşirea pe piaţa externă şi lipsită de concurenţă pentru unele legume şi fructe, care în condiţiile Republicii Moldova au condiţii optime pentru aplicarea tehnologiilor de obţinere a produselor ecologice;

∑ cointeresarea materială a producătorilor prin preţurile la produsele ecologice, care depăşesc de 1,5 – 3 ori preţurile produselor convenţionale, deşi se atestă o diminuare cu 15-20 la sută a volumului de producere;

51

∑ sporirea calităţii biologice, biochimice şi nutritive a produselor ecologice. Pornind de la faptul că produsele ecologice nu reprezintă un rezultat al proceselor industriale, consumatorul nu le alege după criteriile morfometrice, aşa cum se întâmplă astăzi, ci după valoarea lor biologică;

∑ sporeşte posibilităţile producătorilor agricoli din Republica Moldova pentru pătrunderea pe piaţa produselor agricole apusene, care este extrem de concurentă la produsele tradiţionale şi manifestă cerinţe deosebit de mari pentru produsele ecologice.

Pentru realizarea obiectivelor majore şi în scopul atingerii dezideratelor susnumite, mişcările de agricultură ecologică sub egida IFOAM au elaborat un şir de acte normative şi au adoptat tehnici şi tehnologii, care respectă echilibrele biologice şi permit debarasarea de tehnologii şi de anumite restricţii, care contravin obiectivelor principale. În acest sens au fost reliefate şi se respectă următoarele principii:

∑ co-existenţa şi nu dominanţa asupra sistemului natural;∑ menţinerea continuă şi sporirea fertilităţii naturale a solului;∑ evitarea şi minimizarea poluării şi degradării mediului

înconjurător;∑ eliminarea oricăror tehnologii poluante;∑ aplicarea realizărilor tehnologice tradiţionale şi avansate de

soiri şi asolamente adaptate condiţiilor locale;∑ susţinerea concepţiilor agriculturii naturiste, modelarea

proceselor tehnologice şi a vieţii pe ciclurile naturale existente.

Anume pe această cale putem spera la stoparea proceselor de criză ecologică şi de păstrare a echilibrului natural. Aplicarea tehnologiilor de obţinere a produselor ecologice ar permite obţinerea unor produse cu valoare biologică sporită, sănătoase, în mare măsură libere de pesticide şi cu conţinut de calitate superioară.

Prevederile Legii nr.115-XVI din 09.06.2005 cu privire la producţia agroalimentară ecologică adoptă agricultura ecologică în

52

documentul de poziţie al Republicii Moldova în curs de negociere cu Uniunea Europeană, recunoaşte Regulamentul Consiliului Europei nr. 2092/91, Regulamentul Consiliului Europei nr. 1804/99, Regulamentele Comisiei Europene Nr. 94/92, 3457/92, 207/93,precum şi acceptă popularitatea acestui domeniu.

Producţia agroalimentară ecologică certificată de organisme de inspecţie şi certificare internaţionale este un sector nou în Republica Moldova. Numărul unităţilor/fermelor care aplică metode de producţie agroalimentară ecologică este în creştere.

Pe fundalul interesului crescând al agricultorilor moldoveni, al ridicării gradului de informare şi stimulaţi de legislaţia elaborată de Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, asistăm la crestereainteresului agenţilor economici privind producţia agroalimentară ecologică.

Ce este Agricultura Ecologică ?

Ecologia, ca o rețea complexă de raporturi dintre entitățile vii, precum și acestea cu factorii mediului înconjurător, prezintă un spectru larg de mecanisme de control a acestor relații. Activitățile din agricultură reprezintă influențe asupra acestor interacțiuni, folosind diverse mijloace. Spre deosebire de agricultura tradițională, în agricultura ecologică se intervine asupra acestor interacțiuni numai utilizând mijloace naturale.

Pornind de la faptul că agroecosistemele create de către om depind de activitățile antropice, intensificarea exploatării lor provoacă unilateralitatea și reduc rezistența organismelor vii pe care le conțin. Agroecosistemele, la aplicarea mijloacelor și metodelorde protecție a culturilor trebuie să conducă la supraviețuirea, concomitentă, a cât mai multor organisme vii. Sporirea diversitățiivegetală și animală sporește rezistența și activează capacitățile dereglare. Astfel, infestarea puternică a plantelor cu reprezentanți diverși ai organismelor dăunătoare este mai puțin periculoasă decât o infestare cu o singură specie.

53

Biodiversitatea mare din cadrul exploatației agricole sporește echilibrul natural și intensifică circuitele substanțelor. Aici plantele agricple produc hrană pentru om și animale, iar îngrășăimintele organice obținute alimentează elementele biotei solului, careeliberează elemente nutritive, punându-le la dispoziția plantelor.Astfel solul reprezintă un ,,organism viu", a cărui fertilitate trebuie menținută pentru generațiile viitoare.

Agricultura ecologică se bazează pe sporirea conținutului materiei organice în componența solului prin folosirea fertilizanților organici naturali (gunoi de grajd, composturi, siderate). Astfel se realizează principiul ecologic fundamental, carese referă la legătura care există intre ,,a trăi", ,,a se hrăni" și ,,a constitui hrană pentru alte ființe vii". Pornind de la faptul căelementele biotei sunt localizate, mai frecvent, în orizonturilesuperficiale a solului, în agriculfura ecologică arăturile se executăsuperficial, iar gunoiul de grajd, de asemenea, se administrează lasuprafață. Respectarea acestor principii constituie o garanție pentru obținerea unor bune rezultate în agricultura ecologică.

Pornind de la particularităţile tehnologiilor de agricultură ecologică şi întru delimitarea clară a acţiunilor întrunite în acest gende activitate, au fost elaborate şi adoptate un şir de acte legislative interne şi internaţionale. Baza legislativă a agriculturii ecologice constituie un şir de documente dintre care enumerăm: Regulamentul CE 2092/91, Standardele IFOAM, Regulamentul CE 2078/92, Regulamentul CE 1804/99, Programul FAO din 1999, CodexAlimentarius din 1999, Standardul RM 1008-ST, Legea nr.115-XVIdin 09.06.05, Hotărârea Guvernului RM nr.149 din 10.02. 2006.

Agricultura ecologică reprezintă un proces lent de schimbări, ce permite folosirea de lungă durată a potenţialului mediului înconjurător, menţinând la un nivel acceptabil calitatea lui. Agricultura ecologică cu un sistem integru de gospodărire, prevede excluderea folosirii substanţelor chimice de sinteză (îngrăşămintelor, erbicidelor, pesticidelor, hormonilor de creştere) şi a altor substanţe interzise, la creşterea, prelucrarea, transportarea şi păstrarea produselor agricole, respectarea asolamentelor, îmbunătăţirea legăturii vieţii animale cu

54

cea vegetală, care constă în crearea unui ciclu natural închis de creştere a animalelor şi plantelor, reîntoarcerea substanţelor organice în sol în urma utilizării deşeurilor.

În conformitate cu Regulamentul 2092 din 24 iunie 1991 au fostpropuşi mai mulţi termeni cu acelaşi înţeles, cum sunt bunăoară: agricultură organică (Anglia), agricultură biologică (Grecia, Franţa,Italia, Olanda şi Portugalia) şi agricultură ecologică (Danemarca, Germania şi Spania), precum şi un şir de termeni specifici, consideraţi în calitate de sinonime. E de menţionat că fiecare din aceşti termeni sunt supuşi criticii, făcându-se eforturi de justificare că întreaga agricultură este biologică sau organică şi că nu ar exista agricultură neecologică. Asemenea discuţii au avut loc şi în Republica Moldova, dar în conformitate cu Legea nr.115-XVI din 09.06.05, noi aplicăm pe bună dreptate termenul de agricultură ecologică (Popuşoi I., Voloşciuc L., 2004; Voloşciuc L., 2005, 2007).

În conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 834/2007 din 28 iunie 2007 privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice, precum şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 „producţia ecologică” înseamnă utilizarea metodelor de producţie care respectă normele stabilite prin prezentul regulament în toate stadiile de producţie, procesare şi distribuţie. Parafrazând această difiniţie constatăm că agricultura ecologică este un sistem global de gestiune agricolă şi de producţie alimentară care combină cele mai bune practici de mediu, un nivel înalt de biodiversitate,conservarea resurselor naturale, aplicarea unor standarde înalte privind bunăstarea animalelor şi o metodă de producţie care respectă preferinţele anumitor consumatori pentru produse obţinute cu ajutorul şi unor substanţe şi utilizând procesele naturale de transformare a materiei şi energiei. Astfel, agricultura ecologicăjoacă un dublu rol social, deoarece, pe de o parte, alimentează o piaţă specifică ce răspunde cererii consumatorilor de produse ecologice, iar, pe de altă parte, furnizează bunuri publice, contribuind la protecţia mediului şi la bunăstarea animalelor, precum şi la dezvoltarea rurală, asigurând prin aceasta durabilitatea dezvoltării.

55

Ținând cont de caracterul complex al agriculturii ecologice, se impune o gamă largă de activităţi ştiinţifice legate de elaborarea metodelor şi procedeelor tehnologice de producere şi procesare dinagricultură şi celelalte ramuri economice care prelucrează şi comercializează produse agricole şi agro-industriaie şi pune un accent deosebit pe valorificarea şi protecţia resurselor naturale, tehnico-financiare şi umane specifice agroecosistemelor locale şi zonale. În baza utilizării potenţialului natural al ecosistemelor agricole tehnologiile ecologice folosesc structurile naturale (organismele vii şi habitatul ior), precum şi mecanismele funcţionării sistemelor agricole şi folosind managementul agroecositemelor capabile a asigura, timp îndelungat, necesităţile umane de hrană, îmbrăcăminte şi de locuit, fără a le diminua potenţialul ecologic, economic şi social.

Agricultura ecologică, ca o modalitate deosebită de gospodărirereprezintă activitatea de utilizare a tuturor cunoştinţelor teoretice despre natură şi agricultură în sisteme tehnologice durabile, bazate pe resursele materiale, energetice şi informaţionale ale sistemelor agricole. Spre deosebire de tehnologiile intensive, acele ecologice se bazează pe potenţialul de cunoaştere de către om a solului, plantelor şi a altor vieţuitoarelor, precum şi retrăire pentru realităţiile economice şi sociale, pentru asigurarea bunăstării familiei şi ţării.

Funcţionarea sistemelor de agricultură ecologică asigură îndeplinirea unui şir de obiective, dintre care un rol deosebit revine celor privind protecţia mediul înconjurător, lucru care se exprimă prin mai multe activităţi, cum ar fi bunăoară:

∑ echilibrarea bilanţurilor energetic se ezprimă prin faptul că agricultura ecologică, spre deosebire de agricultura convenţională, care este un mare consumator de resurse energetice (lumină, apă, căldură, eforturi de mecanizare, fertilizanţi şi pesticide) reduce acest consum la o unitate de producţie şi contribuie la echilibrarea raportului dintre consumul de energie şi producţia agricolă;

∑ sporirea si menţinerea îndelungată a fertilităţii solurilor în agricultura ecologică este manifestată prin promovarea sistemelor agricole mixte de gospodărire după tipul vegetal-

56

animal şi a celor integrate de tip producţie-prelucrare-comercializare produse agricole vegetale şi animale. Acesteacontribuie la păstrarea fertilităţii solurilor şi activizării proceselor biogenice de transformare a materiei organice în solceea ce exclude aplicarea îngrăşămintelor minerale sintetice;

∑ protecţia resurselor de apă este determinată de necesitatea conservării resurselor acvatice, care, după cum se cunoaşte este un fenomen giobal. Aceasta se referă în mod deosebit la deficitul de apă, îndeosebi a celei potabile în Republica Moldova. Tehnologiile atestate în agricultura ecologică (păstrarea resturilor vegetale, semănatul în făşii, plantarea pe contur, utilizarea asolamentelor, excluderea pesticidelor, îndeosebi a erbicidelor) exclud pierderile masive de apă, ameliorând regimul hidric al plantelor de cultură;

∑ stimularea activităţii microorganismelor, florei şi faunei utile reprezintă una din contribuţiile substanţiale ale agriculturii ecologice. Ea crează condiţii de activizare a biotei solului, care pe parcursul aplicării tehnologiilor bazate pe aplicarea abuzivă a chimiei, a fost lipsită de microflora şi microfauna utilă, permiţând astfel infestarea cu buruieni, agenţi patogeni, insecte şi alţi dăunători;

∑ conservarea biodiversitătii în sistemele de agricultură ecologică se exprimă prin lărgirea sortimentului de culturi agricole utilizate în tehnologiile de producere şi prin stimularea dezvoltării organismelor utile la excluderea produselor sintetice de fertilizare şi protecţie a plantelor;

∑ refacerea şi protejarea peisajului natural este determinată de schimbările, care au fost înregistrate în structura ternurilor agricole. Este bine cunoscut că diversitatea reliefului şi varietatea florei şi faunei sunt legate de sistemele de agricultură practicate. Agricultura intensivă a provocat deteriorarea puternică a peisajului natural şi distrugerea multor complexe peisajere. Stoparea acestor fenomene poate fi înregistrată prin aplicarea sistemelor agricole prietenoase

57

mediului, care promovează nu numai folosirea durabilă a resurselor naturale, ci şi conservarea mediului înconjurător;

∑ integrarea naturală a speciilor şi varietăţilor cultivate propusă de tehnologiile ecologice optimizează condiţiile de creştere a plantelor de cultură cu condiţiile specifice centrului de originea naturală, adică în centrele de origine a lor;

∑ optimizarea structurilor agricole vegetale optimale se manifestă în respectarea relaţiilor dintre plantele cultivate celedin flora spontană, creând un raport optim ca număr şi suprafaţă ocupată;

∑ optiizarea spaţiilor de nutriţie în fermele ecologice se reflectă în reducerea densităţii mai mici a plantelor, creând astfelplantelor spaţii de nutriţie mai mari pentru a fi mai viguroase şi mai sănătoase;

∑ optimizarea raportului dintre sectorul fitotehnic şi cel zootehnic se manifestî în utilizarea sistemelor agricole asemănătoare ecosistemelor care conţin atât plante cât şi animale, iar diversitatea şi numărul animalelor sunt condiţionate de potenţialul fotosintetizant al mediului lor de viaţă;

∑ îmbunătăţirea şi conservarea fondului genetic este determinată de săracirea permanentă în sistemele de agricultură intensivă a diversităţii genetice a organismelor, care activează în cenozele agricole. Agricultura ecologică stimulează refacerea şi păstrarea fondului genetic al speciilor de plante şi animale, prevenind astfel diminuarea efectelor negative manifestate sub formă de epidemii sau fenomene de degradare a speciilor şisaselor;

∑ dezvoltarea sistemelor agricole şi agroindustriale multifuncţionale este o fincţie deosebită a agriculturii ecologice prin care gospodăriile agricole îndeplinesc funcţii economice, de protecţie a mediului şi sociale, promovândsistemele organizatorice şi tehnologice care au efecte pozitive nu numai asupra nivelului şi calităţii recoltelor, dar şi asupra mediului înconjurător şi a societăţii;

58

∑ minimizarea impactului negativ al activităţilor agricoe asupra mediului înconjurător se manifestă prin optimizarea în cadrul sistemelor de agricultură ecologică a diversităţii biologice, sporirii activităţii biologice a florei şi faunei şi uneori amicroreliefului terenurilor cultivate. Aceste fenomene pot fi stăpânite prin promovarea sistemelor agricole ecologice, a cărui obiectiv principal este folosirea durabilă a resurselor naturale;

∑ diversificarea producţiei agricole în sistemele ecologice estedeterminată de posibilităţile consumatorilor de a utiliza cele maicăutate produse agricole şi alimentare ieftine, sănătoase şi cu calităţi nutritive şi comerciale bune;

∑ reducerea consumului de resurse neregenerabile se manifestă prin limitarea numărului de lucrări mecanice şi a consumului specific de carburanţi, lubrifianţi, fertilizanţi, pesticide, apă, precum şi prin folosirea resurselor energetice regenerabile: lumina şi căldura solară, precipitaţiile, vântul, puterea energetică a lunii şi a celorlalte corpuri cereşti, îngrăşămintele naturale, preparatele biologice, biogazul, produsele energetice vegetale ş.a;

∑ îmbunătăţirea eficienţei muncii si calităţii vieţii producătorilor agricoli este un obiectiv major al agriculturii ecologice determinat de aşa fenomene negative, cum sunt bunăoară, declinului vieţii rurale, exodul populaţiei de la sat la oraş şi peste hotarele ţării. Infrastructura insuficientă, serviciile neadecvate şi lipsa multor activităţi educaţionale şi culturale sunt principalele cauze ale depopulării satelor şi degradării mediului rural;

∑ refacerea şi conservarea valorilor materiale şi spirituale tradiţionale se manifestă prin stimularea practicilor agricoletradiţionale care nu sunt orientate numai către producţii mari, dar şi spre menţinerea frumuseţilor naturii şi ale peisajului rural, precum şi a unor comunităţi rurale active, fărâ a afectaactivităţile cu un impact pozitiv asupra mediului înconjurător.

59

Diversitatea sistemelor de agricultură ecologică

Pe parcursul dezvoltării civilizaţiei umane s-au stabilit diferite raporturi dintre natură şi agricultură. Clasificarea tipurilor de agricultură în funcţie de rolul ei în relaţia cu societatea, precum şiimpactul asupra mediului înconjurăror, cunoaşte următoarele 3 grupe de agricultură: convenţională, durabilă şi ecologică. Ultima de asemenea nu este atât de omogenă, incluzând 4 tipuri de agriculturăecologică: agricultura organică sau biologică, agricultura biodinamica, agricultura naturală şi agricultura recomandată pentru utilizare în perioada de conversie (Toncea I., 2002). Deosebirea agriculturii ecologic în mai multe tipuri se face în funcţie deconsumurile de producţie aplicate pentru o unitate de producţie. Pornind de la acestea şi luând în consideraţie că calculele inputurilor într-un sistem de producţie este foarte complicat de realizat, este evident că sistemele agroecologice interferează, inclusiv cu sistemele convenţionale. Astfel, vorbind de cele 4 tipuri de agricultură ecologică, este foarte dificil de întâlnit sisteme agricole ecologicepure. În practică noi putem vorbi doar de sisteme mixte pe care le vom numi prin termenul general de sisteme agricole ecologice.

Agricultura ecologică de tranziţie pentru formarea recoltei foloseşte resursele locale de sol, capacităţile climatice ale regiunii şi forţele de muncă. Pentru soluţionarea problemelor de producţie în acest sistem se folosesc fertilizanţi chimici şi pesticide, maşini şi instalaţii agricole convenţionale, ingrediente alimentare şi furajere,însă numai pentru acoperirea deficitului de resurse şi dacă nu afectează mediul înconjurător. Acest sistem de agricultură se recomandă în perioada de trecere de la agricultura convenţională la cea ecologică cu scopul de a reface şi păstra potenţialul economic şi social al fermelor aflate la faza de conversie. În acest sens ele amintesc tehnologiile integrate de producere a culturilor agricole. Însă, menţionăm că tehnologiile convenţionale se substituie treptat cu cele ecologice.

Agricultura organică (biologică) a fost fundamentată la începutul anilor 30 a secolului trecut şi s-a distins ca sistem prin anii

60

1950-1960. Drept fondatori au fost agronomul englez, A.Howard şicel german E.Pfeiffer, poziţiile cărora au fost fortificate de un biolog elveţian, H. Muller. Sistemele organice de agricultură sunt orientate spre:

∑ obţinerea de produse agricole cu calităţi nutritive sporite: fără reziduri sau cu conţinut foarte scăzut de pesticide şi nitraţi, acumulează multe substanţe nutritive, substanţe uscate, proteine, aminoacizi esenţiali, glucide, grăsimi, vitamine, microelemente etc. Produsele ecologice posedă calităţi superioare de păstrare şi culinare, calităţi organoleptice înalte şi digestibilitate bună.

∑ ameliorarea fertilităţii solurilor: creşterea conţinutului de humus, corectarea acidităţii şi a carenţelor de elemente nutritive, îmbunătăţirea însuşirilor fizice, redresarea activităţii biologice.

∑ excluderea tuturor formelor de poluare a solului, apei şi aerului.

∑ reducerea migrării populaţiei de la sat la oraş: îmbunătăţirea condiţiilor de valorificare a producţiei şi menţinerea viabilă a gospodăriilor şi fermelor mici şi mijlocii.

∑ diminuarea consumului de energie neregenerabilă: reducerea volumului de lucrări mecanice şi a consumului specific de carburanţi şi lubrifianţi, precum şi a inputurilor de fertilizanţi şi alte mijloace pe larg folosite în agricultura convenţională.

∑ îmbunătăţirea condiţiilor de viată ale animalelor, asigurarea nu numai a nevoilor fiziologice, dar şi a principiilor umane de îngrijire, care exclud creşterea în baterii, concentrarea excesivă şi mutilarea efectivului de animale.

E de menţionat că pentru realizarea obiectivelor enumerate sunt folosite, atât tehnicile convenţionale, cât şi unele tehnici noi, elaborate în mod special pentru a înlocuirea celor intensive. În acestsens se folosesc asolamente pe rotaţii lungi, cu aplicarea obligatorie aplantelor leguminoase şi a îngrăşământelor verzi. Prelucrarea solului se efectuează cu încorporarea superficială a fertilizanţilor organici, iar combaterea organismelor dăunătoare se face prin sistemele de

61

protecţie integrată cu aplicarea metodelor preventive şi curative, mecanice şi biologice.

În sistemele de agricultură biologică un rol deosebit se acordăcreşterii animalelor, atrăgând atenţie mare alegerii speciilor şi raselor mai adaptate la condiţiile de mediu şi de hrană. Perioada de tranziţie de la agricultura convenţională la agricultura organică este relativdificilă şi durează 1-3 ani sau o rotaţie, în funcţie de gradul de intensivizare al sistemului în conversie. Obţinerea certificatului defermă ecologică necesită controlul amănunţit şi de mai multe ori de către o instituţie de certificare naţională sau organele internaţionaleabilitate de Comisia Economică Europeană (CEE) sau Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură Organică (IFOAM).

Agricultura biodinamică se bazează pe utilizarea energiei vieţii şi are ca scop principal producerea de hrană cu valoare nutritivă sporită şi sănătoasă. Bazele agriculturii biodinamice au fost puse de Rudolf Şteiner drept răspuns la problemele legate de scăderea producţiei agricole din cauza degenerării seminţelor şi a materialelor de plantat. Astfel a apărut ideea că o fermă reprezintă un organism viu, cu particularităţi structurale şi funcţionale proprii, în care solul, biota solului, plantele, animalele şi omul sunt strâns legate între ele, presupunând astfel prezenţa unei forme de mişcare şi transformări inevitabile. E necesar de menţionat că Ştainer explica fenomenul vieţii din punct de vedere spiritual şi admiţând că aceasta este organizată şi condusă de spirit. Şteiner acorda atenţie deosebită influenţei soarelui, lunii, stelelor, forţelor cosmice, precum şi a mediului înconjurător, care au o acţiune directă dezvoltării plantelor şi animalelor. Acestea mai au acţiune puternică şi asupra gospodarului.

Unul din postulatele fundamentale a agriculturii biodinamice este recunoaşterea faptului că sănătatea unui organism este menţinută prin stimularea proceselor vitale imunitare, iar buruienile şi insectele dăunătoare se combat folosind puterea preparatelor homeopatice pe bază de cenuşa obţinută prin arderea proprilor seminţe sau a insectelor adulte. Fertilitatea şi procesele vitale din sol sunt sporite şi menţinute prin folosirea composturilor, preparatelor cu adaos de coada şoricelului, păpădiei, muşeţelului, urzicii vii, coajei de stejar şi

62

valerianei, precum şi prin stropirea câmpurilor cu soluţii obţinute din unele preparate specifice (macerat de balegăr şi de praf de cuarţ în corn de vacă).

E necesar de menţionat că conversia la agricultura biodinamică are unele particularităţi:

∑ include toate câmpurile, animalele şi structurile materiale din fermă şi nu admite desfăşurarea în paralel a nici unui alt tip de producţie agricolă;

∑ fermele biodinamice trebuie să aibă diferite animale, inclusiv bovine şi alte rumegătoare;

∑ menţine fertilitatea solului prin fertilizarea cu compost fermentat preparat prin metode biodinamice;

∑ tratamentul cu soluţie preparată din bălegăr sau conţinutul macerat din corn de vacă trebuie să se facă pe întreaga suprafaţă a fermei, şi nu doar parţial;

∑ procesarea produselor din fermele biodinamice se facerespectând măsurile de menţinere şi sporire a calităţii iniţiale;

∑ inspecţia şi certificarea fermelor biodinamice se face de către inspectori independenţi şi agenţii autorizaţi pe bază de contract şi în conformitate cu standardele societăţii Demeter.

Agricultura naturală reprezintă un sistem de agricultură ecologică de interes local care, în conformitate cu postulatele Fukuoka(1978), trebuie să respecte următoarele condiţii:

∑ NU lucrări adânci ale solului, admiţând afânarea pământului doar cu unelete de suprafaţă, prin penetrarea lui de către rădăcinile plantelor şi prin activitatea microorganismelor şianimalelor mici.

∑ NU fertilizanţi chimici sau compost preparat, admiţând doar metodele şi mijloacele de conservare a fertilităţii solului pe seama activităţii plantelor şi animalelor.

∑ NU combatere buruieni prin lucrări mecanice sau erbicide, considerând că buruienile sunt componente esenţiale ale lanţurilor trofice şi au un rol important înrefacerea fertilităţii solurilor, menţinând dezvoltarea lor la un

63

nivel corespunzător pragului de dăunare, fără a fi combătute integral.

∑ NU pesticide, recomandând cultivarea de plante viguroase şi creşterea de animale rezistente la boli şi dăunători.

Agricultura naturala, promovată de Fukuoka, nu implicăfolosirea vehiculelor agricole de arat sau plivit, sau a fertilizanţilor sintetici şi a pesticidelor. De-a lungul vieţii sale, Fukuoka a supravegheat un colegiu cu profil agricol din Gifu, apoi a lucrat la un serviciu public din Yokohama şi la un laborator agricol din Japonia. Spre finalul vieţii, autorul renumitei cărţi despre agricultura naturalăs-a retras în localitatea sa de baştină pentru a practica agricultura, care nu necesită fertilizanţi artificiali sau pesticide. El a stabilit căîncercările noastre de a controla toate complexităţile vieţii sunt distructive, accentuând importanţa revenirii agriculturii la starea ei naturală. În momentul său de revelaţie, a demisionat de la locul său de muncă din calitatea de om şi savant şi a revenit la ferma tatălui său. Pe parcursul a 30 de ani de experimente, el a reuşit să dezvolte un sistem de agricultură care ofera o înaltă calitate a fructelor, legumelor şi cerealelor, şi randamente egale sau mai mari decât în fermele vecine.

Fukuoka scria: "Pentru a deveni una cu natura - agricultura este o profesie în care agricultorul se adaptează la natură şi nu invers. Pentru a face aceasta, va trebui să vorbească cu orezul şi să asculte cuvintele spuse de plante. Dacă întelege ceea ce spune orezul, atunci i-şi armonizează inima sa cu cea a plantelor şi acestea se vor dezvoltaviguros. De fapt vor creste singure". El a practicat sistemul de cultivare cu două culturi pe sezon - vara orez, orz şi secară, iar iarna, trifoi alb, folosind doar paie de la culturile precedente şi găinaţul de pasare în calitate de fertilizant. "Natura, lasată nemodificată, este in perfect echilibru", afirma Fukuoka cu o încredere care vine din experienţa sa personală. Prin acest sistem, munca fizică se reduce de 5 ori. De asemenea, a cultivat legume şi fructe pentru piaţă, folosind tehnici similare cu cele în cultivarea orezului. "Scopul final al agriculturii nu este în creşterea culturilor, ci in perfecţionarea

64

culturilor şi a fiinţelor umane". Pentru Fukuoka, agricultura a reprezentat o cale de perfecţionare spirituală (Fukuoka M., 1978).

CONSTITUIREA FERMEI ECOLOGICE CA MODEL DE GOSPODĂRIRE

Particularităţile managementului fermei ecologice

Agricultura ecologică, spre deosebire de agricultura convenţională, reprezintă nu doar o direcţie ştiinţifică şi practicănouă, ci este o formă a dezvoltării durabile a societăţii. Ea se bazează pe capacităţile de autoreglare a agroecosistemelor, utilizând potenţialele naturale şi resursele locale regenerabile de pe teritoriul fermei în baza managemenului permanent al proceselor ecologice şi biologice. Realizarea obiectivelor agriculturii ecologce este posibilă doar la fortificarea legăturii dintre agricultură şi natură şi promovareaatitudinii grijulii faţă de echilibrul natural. Ca oricare alt tip de agricultură, cea ecologică necesită planificarea minuţioasă a activităţilor şi executarea unui management integral, care ţine desoluţionarea tuturor problemelor, atât a fermei ecologice, cât şi acomunităţii în care se integrează.

Pornind de la particularităţile agriculturii ecologice, e necesar de trasat elementele principale, care stau la baza managementului unei ferme ecologice. În acest sens se evidenţiază durata mai îndelungată a sistemelor agroecologice, ceea ce e determinat destabilitea structurală şi funcţională şi servesc în calitate de tampon laacţiunea factorilor care iniţiază perturbarea sistemului. Spre deosebire de agricultura convenţională, producţia ecologică se realizeză în ferme, gospodării individuale, asociaţii familiale sau în societăţi pe acgţiuni mai mari, dar trebuie să corespundă tuturor exigenţelor privind calitatea şi protecţia mediului înconjurător.

Permanent se vehiculează întrebarea privind dimensiunilefermelor ecologice, incorect promovând ideea despre suprafeţele mici ale acestora şi că producţia ecologică este doar pentru proprietarii mici, “de pe lângă casă”. Deşi majoritatea fermelor

65

ecologice sunt de dimensiuni mici şi mijlocii, totuşi acestea ating 5 şi 50 ha. În aceste cazuri agenţii economici sunt preocupaţi de producerea culturilor intensive din sere, solarii, ciupercării, producerea fructelor şi strugurilor, precum şi pentru unele activităţispeciale, cum sunt bunăoară, creşterea viermilor de mătase, a melcilor, a struţilor etc. Agricultura ecologică poate fi practicată şi în zonele cu suprafeţe întinse de teren şi care dispun de capacităţitehnologic mai mari, unde suprafeţele lor pot depăşi 100 ha, iar uneori şi mai mult de 1000 ha. Practica aplicării metodelor alternative celor chimice, adică fără utilizarea produselor chimice, demonstrează că efectul maximal se înregistrează la obţinerea produselor ecologice pe suprafeţe destul de mari, care depăşesc 100 ha.

Toate fermele şi societăţile agricole ecologice parcurg o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, de conversie, care este egală cu timpul scurs între începerea managementului ecologic şi obţinereacertificatului de fermă ecologică. Trecerea de la agricultura convenţională la cea ecologică se face pas cu pas, pentru ca structurile economice să nu resimtă efectele scăderii productivităţii, iar producătorii să capete încredere în noile sisteme. Certificarea se face imediat ce toată unitatea economică sau o parte din activitatea acesteia corespunde standardelor ecologice.

De regulă, fermele ecologice sunt mixte, având activităţi atât fitotehnice, cât şi zootehnice, ceea ce contribuie la valorificarea profundă a producţiei vegetale pentru a restabili elementele nutritive extrase din sol de plantele cultivate. Rentabilitate înaltă poate fi asigurată şi la fermele ecologice vegetale şi societăţile de procesare şi comercializare a produselor ecologice. În asemenea ferme cea mai mare parte din producţie este folosită direct în consumul uman (legumele, fructele, conservele de legume şi carne, brânzeturile, extractele vegetale şi animale etc), iar procesarea produselor se face cu consum minim de energie, folosind aşa resurse regenerabile deenergie, cum este biogazul, energia solară, eoliană şi hidrică sau resursele energetice locale, inclusive rezidurile şi deşeurile organice.

66

Activităţile din fermele şi societăţile agroindustriale se desfăşoară conform normelor internaţionale şi naţionale.

Spre deosebire de întreprinderile agricole, care practică agricultura convenţională, fermele ecologice folosesc resursele funciare, economice şi sociale proprii. Terenurile, bunurile şi serviciile unităţilor agroecologice sunt proprietate privată, iar fondurile băneşti sunt asigurate, în cea mai mare parte, din resurse proprii. In ţările cu agricultură ecologică dezvoltată, o parte semnificativă din resursele financiare este asigurată de stat printr-un mecanism diversificat de subvenţii şi granturi. Tehnologiile agroecologice îmbină metodele tradiţionale cu cele moderne caracterizate cu un înalt nivel de înzestrare tehnologică. Materialul semincer şi de plantat, precum şi animalele de prăsilă sunt certificate ecologic şi se produc în ferma proprie sau în alte ferme ecologice specializate .

Deosebit de discutabile sunt aspectele economice ale tehnologiilor ecologice, adic ă gradul de rentabilitate a lor. Sistemele ecologice vegetale şi animale înregistrează pierderi mici ca urmare a atacului de buruieni, boli şi insecte şi alte organisme dăunătoare datorită activităţilor preventive permanente şi a măsurilor curative lipsite de toxicitate, precum şi a stimulării competiţiei interspecifice. Efectele tehnologiilor ecologice se manifestă mai lent, cum se întâmplă bunăoară la tratamentul seminţei şi al materialului de plantat cu preparate biologice. Deşi mai persistă discuţii îndelungate asupra efectului economic al acestor mijloace, totuşi e necesar de menţionat că ele participă la sporirea capacităţii nutritive şi protectoare a solului, precum şi la activizarea componenţilor utili ai agroecosistemelor.

Randamentul maxim al fermelor ecologice se înregistrează la îmbinarea tehnologiilor modern de producere, procesare şi comercializare a produselor ecologice. E necesar de menţionat că procesarea produselor agricole ecologice se face mecanic, fizic sau biologic, cu menţinerea calităţii şi a integrităţii structurale a produselor agricole, în condiţii ireproşabile de igienă. Se va ţine cont de faptul că chiar şi materia primă, ingredienţii şi aditivii folosiţi în

67

procesul de prelucrare sunt certificaţi ecologic. Produsele ecologice se depozitează separat de produsele neecologice. Ambalajul lor este din materiale biodegradabile, care nu contaminează nici produsele şi nici mediul înconjurător. Toate acestea indică la necesitatea abordării în complex a procesului de organizare şi trecerea la agricultura ecologică.

Un element deosebit al agriculturii ecologice este etichetarea. Produsele ecologice sunt etichetate sau/şi însoţite de un document pe care se indică denumirea produsului, numele şi adresa persoanei sau a companiei producătoare, denumirea firmei ce a făcut certificarea, metodele de producere sau de prelucrare şi menţiunea "Produs certificat ecologic". Pe etichetă se înscrie, de asemenea, compoziţia produsului, inclusiv ingredienţii şi aditivii, precum şi termenul de valabilitate. Produsele din fermele şi societăţile agroindustriale în conversie se etichetează diferit de cele ecologice. Folosirea expresiei "Produs ecologic în conversie" nu se recomandă.

Deocamdată mai rămâne discutabilă întrebarea privind productivitatea fermelor ecologice. De regulă recoltele ecologice sunt mai mici decât cele obţinute în fermele convenţionale. Pornind de la caracterul manual al multor operaţii tehnologice, produsele ecologice devin mai scumpe cu 10-20 % în comparaţie cu cele convenţionale. Scăderea recoltei şi a eficienţei economice estecompensată de creşterea calităţii şi a stabilităţii producţiilor ecologice.

Managementul integral al fermelor ecologice începe de laidentificarea unui scop bine determinat, precum şi sarcinile înaintate spre soluţionare. Acest tip de management contribuie mult la protecţia şi sporirea calităţii solului, apei şi a altor resurse naturale de la fermă şi din vecinătatea ei. La determinarea sarcinilor managementului e necesar de ţinut cont de orientarea în viitor al companiei, modalitatea în care ferma va căpăta profit, starea resurselor umane şi sociale, volumul resurselor economice şi financiare, starea resurselor de mediu şi natural, precum şi asigurarea cu braţe de muncă.

68

E necesar de ţinut cont că managementul fermelor ecologice, spre deosebire de celelalte tipuri de agricultură se bazează pe resursele naturale şi cele proprii. Aceasta asigură nu numai beneficii economice, dar şi sociale, deoarece antrenează mai multă forţă de muncă. Folosirea resurselor externe, cum sunt fertilizanţii anorganicişi pesticidele sintetice, nu se admite. Managementul integral are oimportanţă mare la momentul certificării, ceea ce determină necesitatea perfectării corecte şi la timp a registrelor tehnologice.

Animalele ca component al fermei organice

Randamentul maxim al producţiei agroalimentare ecologice poate fi asigurat la îmbinarea dintre sectorul fitotehnic cu cel zootehnic. Fermele zootehnice reprezntă sisteme ecologice ale animalelor agricole, păşunilor, fâneţelor si culturilor furajere, orientate spre obţinerea unui randament înalt al producţiei animaleecologice. Tendinţa principală a fermelor ecologice zootehnice este transformarea procesului de consum primar al biomasei printr-un circuit biogenic în baza lanţurilor biologice naturale si transformăriiîn produse utile a tuturor deseurilor provenite din sectoarelezootehnice. Drept rezultat al unei asemenea cooperări se utilizează furajele obţinute, care după utilizarea de către animalele domestice şi transformarea biogenă se obţin reziduurile animaliere, care, fiind compostate se transformă într-un preţios fertilizant natural.

Astfel fermele zootehnice reprezintă sisteme care asigură obţinerea producţiei ecologice, protejarea mediului înconjurător. Componentele unui ecosistem utilizează, transformă şi participă la circuitul materiei şi energiei, care ulterior se restituie în mediul înconjurător.

PROBLEMELE FERTILIZĂRII SOLULUI ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ

Solul ca un corp natural, format în rezultatul proceselor istoricede dezagregare şi solificare în stratul superficial al scoarţei terestre,

69

are proprietăţi deosebite, care stau la baza funcţionării agriculturii ecologice. În primul rând, solul este un substrat optimal pentru dezvoltarea sistemului radicular a plantelor, pentru dezvoltarea animalelor vertebrate şi nevertebrate, funcţionareamicroorganismelor ce formeză biota solului, care în ansamblu cu factorii abiotici asigură circuitul substanţelor în natură. Solulacumulează humusul şi energia chimică legată cu substanţa organică ce garantează în mare măsură stabilitatea fertilităţii solului. Dacă în agricultura tradiţională solul serveşte ca mediu de acumulare a elementelor nutritive din îngrăşăminte, în agricultura organică solul nemijlocit asigură nutriţia plantelor prin biota şi conţinutul ridicat al humusului din sol.

Vorbind de rolul solului în agricultură e necesar de menţionat despre rolul cernoziomurilor, ca un fenomen deosebit al erei cainozoice, care în cea mai mare masură poate acumula energia cosmică şi asigura funcţionalitatea superioară a plantelor de cultură. Din momentul trecerii civilizaţiei de la vânătorie şi colectare la prelucrarea solului s-a început intervenţia omului în procesele de funcţionare a cernoziomului (Крупеников И.А., 2008). Intensificarea proceselor de reducere a stabilităţii cernoziomurilor s-a înregistrat după declanşarea activităţilor de irigare, construcţie a digurilor şi canalelor, schimbare a albiei râurilor, mecanizare şi chimizare, care iminent au cauzat fenomene de eroziune puternică.Ţinem să accentuem că transformările solurilor cernoziomice nu reprezintă doar reacţii la acţiunile antropice, ci sunt şi un rezultat a raportului dintre energia acumulată de sol şi cea degajată de el pe parcursul proceselor de realizare a circuitului mare geologic şi cel mic (biologic). Dar în activitatea gospodărească, îndeosebi în agricultura ecologică, e necesar de deosebit procesele primare de evoluţie natural a solurilor cu cele cauzate de activitatea antropică.

Agricultura ecologică, spre deosebire de cea convenţionalăreprezintă un sistem de gospodărire care contribuie la dezvoltareasistemelor agroecologice vitale. Însă pentru realizarea acestei funcţii deosebite e necesar de conştientizat că însăşi solul reprezintă un organism viu şi necesită atitudine grijulie faţă de organismele care-l

70

populează şi procesele, care au loc în cadrul lui. Dintre acestea menţionăm:

∑ incorporarea cantităţilor necesare de materiale energetice sub formă de fertilizanţi organici compostaţi;

∑ stimularea activităţii biotei pentru a garanta mineralizarea substanţelor organice şi dezagregarea mineralelor cu scopul obţinerii elementelor de nutriţie în formă simplă uşor asimilabile de rădăcinile plantelor;

∑ păstrarea şi ameliorarea activităţii biotei şi populaţiilor de râme;

∑ acoperirea deplină a solului cu culturile agricole pe o perioadă îndelungată inclusiv siderate, ce garantează protecţia biotei solului şi a structuri lui de acţiunea negativă a factorilor abiotici.

Humusul ca factor determinant al fertilităţii soluluiDin componenţa organică a solului un loc deosebit revine

humusului. Humusul reprezintă materia organică a solului, care este unicul furnizor de azot în sol, sulf, fosfor şi alte elemente biogene şi necesare pentru nutriţia plantelor. Humusul este unul din principalii componenţi ai solului care determină însuşirile fizice, chimice şi biologice, precum şi capacitatea lui productivă. De conţinutul de humus depinde rezistenţa antierozională a solurilor. Humusul participă la formarea structurii solului, reţinerea şi cedareasubstanţelor nutritive, în procesele termice şi de aeraţie, condiţionând fertilitatea solului. Acumularea humusului are loc în orizonturile superioare ale solului şi redă culoarea neagră sau cenuşie închisă. Astfel humusul condiţionează fertilitatea solului. În sistemele de agricultură ecologică o atenţie mare se atrage monitoringului sistematic al conţinutului substanţei organice în sol, inclusiv părţii active a ei, efectuând în acest scop analizele de laborator şi observări vizuale în câmp.

Pornind de la mecanismele de pedogeneză şi luând în consideraţie impactul negativ al factorilor ecologici, în natură se înregistrează reducerea permanentă a conţinutului de humus, fenomen care afectează puternic fertilitatea solului şi reducerea

71

semnificativă a recoltelor la principalele culturi agricole. Stoparea acestor fenomene îngrozitoare poate fi atinsă la implementarea largă a unui set de măsuri orientate la sporirea conţinutului de substanţe organice din sol (Andrieş S. şi col., 2007), inclusive aplicarea sistemelor de agricultură ecologică.

Ţinem să menţionăm că realizarea obiectivelor agriculturii ecologice este imposibilă fără implementarea unui management bazat pe legităţile reale de evoluţie a fertilităţii solurilor în cadrul întregului complex de factori naturali şi antropici. Fertilitatea solului urmează a fi abordată ca formă aparte de existenţă a materiei. În acest sens fertilitatea trebuie să fie examinată nu doar ca un indiciu statistic al recoltelor, ci ca o totalitate a proceselor biochimice, iar reproducerea ei presupune implicarea de resurse energetice active. În naturăaceasta se realizează prin resturile organice proaspete încadrate în procesele de formare a solurilor. Depozitarea acestora în anumite perioade ale anului, transformarea şi descompunerea lor în mai multe etape determină procesele unidirecţionale de autoreglare şi autoreproducere a solurilor. Ţinând cont de aceste fenomene, creşte mult rolul humusului, care nu constă doar în asigurarea nutriţiei plantelor, dar şi menţinerea stabilităţii proceselor ce determinăactivitatea biologică a solurilor, reglarea regimului hidric, de aeraţie şi termic şi stoparea eroziunii. Doar în aceste condiţii au loc procesele naturale fireşti de formare a humusului şi se reliefează clar măsurile de stopare a proceselor de diminuare a conţinutului de humus din sol. Întru susţinerea acestor procese complexe, agriculturaecologică consideră necesară întreprinderea măsurilor următoare:

∑ Protejarea îndelungată a fertilităţii pentru susţinerea nivelului materiei organice, precum şi stimularea activităţii biologice ale solului şi prudenţa intervenţiei mecanice.

∑ Asigurarea indirectă a nutriţiei plantelor prin consumul surselor de nutriţie relativ insolubile, care pot deveniaccesibile prin transformarea biologică cu participarea componenţei biotei solului.

∑ Asigurarea culturilor agricole cu azot prin folosirea culturilor leguminoase şi fixarea biologică a azotului cât şi reciclarea

72

efectivă a materialelor organice inclusiv a resturilor vegetale, gunoiul de grajd.

∑ Aplicarea largă a mijloacelor biologice de combatere a organismelor dăunătoare şi de activizare a componenţilor biotei solului, ş.a.

Managementul fertilităţii solului

Este bine cunoscut faptul că îngrăşămintele reprezintă unul din factorii care determină nivelul cantitativ şi calitativ al recoltelor agricole. Aplicarea fertilizanţilor este o pârghie eficientă în reglarea proceselor de sinteză şi acumulare a principalelor grupe de substanţe organice (proteinelor, amidonului, glucidelor, lipidelor şi a altor substanţe). Acesta depinde de diferiţi factori, cum ar fi bunăoară,specia şi soiul plantei de cultură, tipul de sol, nivelul hidric al solului, metoda, epoca şi doza de aplicare.

Compoziţia chimică a plantelor arată că acestea conţin circa 60 de elemente. Conţinutul în elemente necesare nutriţiei plantelor constituie o componentă esenţială a fertilităţii. In vederea utilizării îngrăşămintelor într-o fermă ecologică este necesar să se efectueze lucrări de cartare agrochimică pentru cunoaşterea gradului de aprovizionare a solurilor cu elemente în forme uşor accesibile plantelor şi stabilirea însuşirilor, ce trebuie corectate prin amendamente. Cartarea agrochimică scoate în evidenţă cantităţile de elemente minerale ce pot constitui o sursă de nutriţie pentru plante cel puţin un sezon de vegetaţie încît, pe baza calculelor teoretice, să se poată interveni prin fertilizare în scopul realizării producţiei prognozate.

Asigurarea productivităţii terenurilor agricole este indispensabil legată de întoarcerea substanţelor organice şi minerale, care au fost extrase pe parcursul activităţii plantelor. În acest sens sunt utilizaţi diferiţi fertilizanţi, care reprezintă substanţe simple sau compuse de natură minerală sau organică, conţinând elemente chimice necesare nutriţiei plantelor, sau care contribuie indirect la

73

îmbunătăţirea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor, sporind fertilitatea solului. Fertilizanţii se împart în următoarele grupe:

∑ chimici (cu azot, fosfor, potasiu, microelemente etc.), respectiv produse industriale anorganice (minerale) şi organice (ureea şi derivatele ei);

∑ organice naturale (deşeuri obţinute din activitatea sectoruluizootehnic);

∑ verzi, sau siderate (care provin de la plantele verzi şi plante uscate);

∑ bacteriene (celule bacteriene sau produse ale activităţii lor, cum sunt bunăoară, preparatele nitragin, azotobacterin, fosfobacterin etc.).

Folosirea neraţională a fertilizanţilor, fără a se ţine cont de însuşirile solului, indicii agrochimici, necesarul plantelor în elemente nutritive pentru formarea recoltelor scontate, conduce la poluarea mediului ambiant, îndeosebi a resurselor acvatice. Cauzele principale de poluare a mediului înconjurător cu nutrienţi sunt tehnologiile imperfecte de transportare, păstrare, amestecare şi aplicare a îngrăşămintelor. Anume din această cauză în sursele acvatice ajung circa 5-20% din fertilizanţi, cere devin în aşa mod, poluanţi gravi.Impactul negativ asupra mediului înconjurător din cauza aplicării neraţionale a fertilizanţilor minerali poate fi de diferite aspecte:

∑ poluarea solului, a apelor de suprafaţă şi a celor freatice;∑ intensificarea proceselor de eutroficare ale resurselor

acvatice;∑ dereglarea circuitului elementelor şi a balanţei elementelor

nutritive;∑ degradarea agrochimică şi agrofizică a solurilor;∑ înrăutăţirea stării fitosanitare a plantelor de cultură;∑ scăderea productivităţii culturilor agricole şi a calităţii

producţiei obţinute.În funcţie de modul de obţinere se deosebesc următoarele tipuri

de:∑ fertilizanţi organici naturali;

74

∑ fertilizanţi minerali naturali;∑ fertilizanţi minerali sintetizaţi.

E necesar de menţionat că în agricultura ecologică este interzisă aplicarea fertilizanţilor de sinteză, iar baza fertilizării o constituie îngrăşămintele organice şi minerale naturale. În acest sistem de agricultură nutriţia plantelor este văzută în strânsă legătură cu desfăşurarea naturală a proceselor vieţii şi cu factorii de mediu. Substanţele nutritive trebuie puse la dispoziţia plantelor treptat şi în raporturi optime, în funcţie de particularităţile biologice a lor. În aceast sens se aplică fertilizanţii organici, din care substanţele nutritive în urma activităţii biotei se mineralizează şi devin accesibile sub formă de compuşi care se găsesc în mediul natural. În urma descompunerii materiei organice numai unele substanţe trec direct în sol, de unde pot fi asimilate de plante. Alte substanţe, cum sunt bunăoară, fosforul, magneziul, fierul mai întâi sunt folosite demicroorganismele solului şi apoi prin descompunerea biomasei lor revin în soluţia solului.

Menţinerea fertilităţii solului în condiţiile fermelor ecologice cere respectarea strictă a 2 principii fundamentale:

∑ folosirea dozelor moderate şi repetate la un interval de timp mai mic, decât dozele mari, care favorizează parazitismul şi au o acţiune de încetinire a germinării şi creşterii plantelor;

∑ nu se admite incorporarea fertilizanţilor organici în stareproaspătă, deoarece descompunerea anaerobă a lor duce la eliminarea produelor toxice pentru plante.

Buna gospodărire în agricultură în vederea menţinerii fertilităţii solului se începe cu determinarea dozelor de fertilizanţi şi optimizarea nutriţiei minerale în funcţie de tipul culturii agricole, nivelul recoltelor calculate şi însuşirile agrochimice ale solului.Aplicarea fertilizanţilor minerali şi organici trebuie să se efectueze în baza următoarelor principii:

∑ optimizarea nutriţiei plantelor cu elemente biofile (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, fier, mangan, cupru, zinc, bor, molibden etc.) pe întreaga perioadă de vegetaţie prin respectarea asolamentelor ştiinţific fundamentate,

75

implementarea sistemului optim de fertilizare şi lucrare a solului, protecţia plantelor de buruieni, boli şi vătămători;

∑ valorificarea la maximum şi combinarea corectă a îngrăşămintelor organice cu cele minerale pentru culturile agricole şi asolamente în fiecare zonă pedoclimatică. În acest sens reamintim că pentru formarea unui bilanţ echilibrat sau pozitiv de humus este necesară încorporarea în solurile neerodate, în medie pe an, a circa 8-10 t/ha gunoi de grajd, pe solurile erodate – 14-15 t/ha şi pe cele irigate – 10-12 t/ha. Fecare solă în asolament trebuie să fie fertilizată o dată în 4-5 ani, iar solurile puţin fertile, cu un conţinut scăzut de humus (sub 2%) – o dată în 3-4 ani; gunoiul de grajd se aplică, în primul rând, la sfecla de zahăr şi cea furajeră, porumb pentru boabe, culturile legumicole, la fondarea plantaţiilor viticole şi pomicole. E de menţionat că îngrăşămintele organice şi composturile se introduc înainte de arat sau la desfundarea solului;

∑ aplicarea îngrăşămintelor chimice în doze şi proporţii optime, în funcţie de necesităţile culturilor agricole, indicii agrochimici ai solului, cultura premergătoare, condiţiile agrometeorologice. Se impune de amintit că reducerea sau majorarea neîntemeiată a dozelor de fertilizanţi este inadmisibilă, deoarece şi una şi cealaltă conduce la scăderea eficienţei sistemului de îngrăşăminte;

∑ transportarea, păstrarea corectă şi aplicarea uniformă a îngrăşămintelor pe suprafaţa terenului agricol, deoarecedevierea de la normele indicate de fertilizare nu trebuie să depăşească 5–10 la sută. Este obligatorie încorporarea imediată în sol a îngrăşămintelor organice, a ureei, amoniacului anhidru şi a apei amoniacale;

∑ acumularea azotului biologic în sol prin cultivarea plantelor leguminoase în asolamentele de câmp, respectând cota optimă a culturilor leguminoase în asolamente, care trebuie să fie de 20–25 la sută;

76

∑ formarea raportului optim între azotul biologic şi cel chimic, care constituie 70:30. Ţinem să menţionăm că pentru diminuarea poluării solului şi a apei cu compuşi de azot este necesar ca surplusul de azot mineral să fie legat în substanţă organică prin îmbogăţirea solului cu humus;

∑ optimizarea nutriţiei plantelor cu azot se efectuează în baza diagnozei complexe a relaţiei “sol-plantă”, inclusiv prin determinarea rezervelor de azot mineral, a capacităţii de nitrificare a solului şi a condiţiilor meteorologice concrete;

∑ aplicarea fracţionată a îngrăşămintelor azotoase, îndeosebi la culturile legumicole, furajere, pe solurile irigate, desecate, nisipoase, asigurând apropierea termenelor de aplicare a lor de epocile de utilizare maximală a azotului de către culturile agricole;

∑ optimizarea nutriţiei plantelor cu microelemente.În Republica Moldova, principalele surse de poluare a solului,

a apelor de suprafaţă şi a celor freatice cu nutrienţi sunt: ∑ eroziunea solului;∑ reziduurile din sectorul zootehnic, care se cumulează în

spaţiul rural. În acest sens reamintim că anual se acumulează circa 6–8 mln tone gunoi de grajd şi doar 10% din el se incorporează în sol.

Pentru diminuarea poluării solului şi a apei cu nutrienţi e necesar ca fiecare fermier, gospodărie agricolă să dispună de:

∑ platforme individuale şi comunale pentru acumularea gunoiului de grajd şi producerea composturilor;

∑ depozite pentru păstrarea fertilizanţilor chimici;∑ tehnică agricolă pentru aplicarea fertilizanţilor în sol cu apa

de irigaţie şi fertilizarea de stimulare a plantelor concomitent cu lucrările de protecţie a plantelor;

∑ planul de aplicare a îngrăşămintelor în asolamente;∑ cartea istoriei câmpurilor, care reprezintă registrul evidenţei

utilizării fertilizanţilor cu înregistrarea dozelor şi termenelor de aplicare a lor pentru fiecare câmp.

77

În agricultura ecologică în calitate de fertilizanţi organici se utilizează gunoiul de grajd, tulbureala (nămolul) de bovine şi porcine, urina şi mustul de gunoi de grajd, dejecţiile din sectorulavicol, composturile din resturi organice gospodăreşti, paiele nefermentate, sideratele, ş.a.

Composturi din resturi organice reprezintă un amestec de origine vegetală (paie, rumeguş, frunze, scoarţe de copaci, deşeuri de tescovină), gunoi de grajd, urină, must de gunoi de grajd, gunoiul de păsări, cenuşa şi poate fi echivalat cu compostul obţinut din gunoi de grajd.

Paiele ne fermentate pot fi utilizate ca îngrăşământ fără o prealabilă compostare sau transformare în gunoi artificial. Ele se folosesc ca îngrăşământ pe terenul de pe care sa ridicat recolta sau pe altele învecinate, îndeosebi pe soluri argiloase, unde, ameliorează procesele de aerare şi circulaţie a apei, contribuind la creşterea conţinutului de humus din sol.

Îngraşâmintele verzi (sideratele) reprezintă o element important a sistemului de agricultură ecologică. Plantele verzi se cultiva cu scopul incorporarii lor in sol odata cu lucrarile de baza. Ele trebuie sa produca o masa vegetala cat mai bogata intr-un timp cat mai scurt si sa nu fie pretentioasa fata de sol. Se incorporeaza in sol in scopul de marire a fertilitatii. Au efect 2-3 ani si amelioreaza proprietatile fizico-chimice ale solului. Sunt indispensabile pentru culivarea plantelor ecologice.Pentru aceasta se cultivă plante care au capacităţifotosintetice mari de a produce cantităţi importante de bimasă pentruîmbogăţirea solul în azot Se folosesc culturi din familia Fabaceae,care în condiţiile unei simbioze cu bacteriile azotfixatoare, aculează cantităţi mari de azot în sol. Leguminoase utilizate ca plante verzi sunt trifoiul rosu, lupinul, sulfina, seradela, mazarichea, bobul, etc. Leguminoasele verzi ridica fertilitatea solului, si sunt considerate foarte bune plante premergatoare pentru majoritatea culturilor agricole. Mai frecvent sunt folosite următoarele: lupinul galben, trifoiul roşu, mazărea, sparceta, măzărichea, muştarul, hrişcă, secara ş.a. Culturile leguminoase în amestec cu cele graminee (borceagul) produc cantităţi bogate de biomasă. Plantele se încorporează în sol în

78

perioada îmbobocirii-înfloririi, înregistrând îmbogăţirea solului cu materie organică și sporirea acivităţii biotei.

Agricultura ecologică este indispensabil legată de utilizarea în calitate de îngrăşăminte minerale a produselor minerale naturale. În acest sens se poate folosi Salpetrul de Chile (azotatul de sodiu), careeste unicul produs mineral natural cu azot care s-a acumulat de-a lungul timpurilor în America de Sud ca sare ce conţine azot, făina de fosforite; fosfaţi naturali calcinaţi; zgura lui Thomas; făina de oase,cenuşa din lemne, precum şi unele săruri potasice, cum sunt bunăoară silvinul, silvinitul, kainitul, ş.a.

Asolamentele – element indispensabil al agriculturii ecologice

Este bine cunoscut faptul că cultivarea plantelor pe aceleasi masive cauzeză fenomene negative, care reduc cantitatea şi calitatea recoltelor obţinute. Practica agricolă mondială, întru reducerea efectelor negative a elaborat propuneri de alternare a plantelor pe fiecare solă, după anumite principii ştiinţifice. Astfel a fost propusă aplicarea asolamentelor, care reprezintă împărţirea terenurilor în sole pe care plantele de cultură se succed în timp şi spaţiu într-o ordine bine stabilită şi pe care se aplică sisteme raţionale de lucrare a solului, de fertilizare şi de protecţie a culturii în vederea creşterii fertilităţii solului, a sporirii cantitative şi calitative a producţiilor agricole.

Rolul pozitiv al asolamentelor în sporirea recoltelor şi restabilirea fertilităţii solului, care a fost stabilit din cele mai vechi timpuri, a fost şi rămâne unul dintre cele mai eficiente şi mai puţin costisitoare măsuri agrotehnice. Asolamentele pe parcursul dezvoltării agriculturii s-au perfecţionat permanent, dar totusi pentru asigurarea funcţionalităţii lor perfecte mai rămân numeroase reserve.

Deşi în practica agricolă asolamentele sunt aplicate pe suprafeţe impunătoare, totuşi noţiunea de asolament se confundă frecvent cu cea de rotaţie a culturilor. Ţinem să accentuem că rotaţia culturilor reprezintă succesiunea lor in timp pe una şi aceeaşi solă pentru evitarea fenomenelor de „oboseală", şi menţinerea fertilităţii

79

solului. Aceasta este determinat de particularităţile plantelor de afolosi aceleaşi elemente nutritive din sol.

Elaborarea asolamentelor eficiente, cu o rotaţie raţională a culturilor necesită cunoaşterea particularităţilor reliefului, condiţiilor pedo-climatice, expoziţia terenului, cerinţele agro-biologice ale plantelor. Speciile intensive (sfecla pentru zahăr, floarea soarelui, tutunul) trebuie să alterneze cu plante care necesită un consumurimai redus de elemente şi energie. Foarte importantă este utilizarea raională a resurselor disponibile în diferite orizonturi ale solului. În acest sens se recomandă care penetrează straturile profunde (lucerna, sfecla pentru zahăr, floarea soarelui), să alterneze cu plantele care au rădăcini superficial, cum se întâlnesc, de exemplu, la fasole, mazăre, cartofi.

Problema elaborării şi implementării asolamentelor este strâns legată de arganizarea general a teritoriilor şi forma de proprietate asupra pământului. Respectarea aceastora a devenit deosebit de complicată odată cu parcelarea terenurilor agricole.

Cerinţa principală faţă de asolamente, pe lângă cea de păstrare a fertilităţii solului, constă în evitarea pericolului îmburuienării, deoarece cultivarea permanentă a unei specii pe aceeaşi solă cauzează înmulţirea abundentă a buruienilor specifice.

Elaborarea şi aplicarea asolamentelor se face după cunoaştereaprofundă a particularităţilor biologice a setului de culturi propuse în structura lui. În acest sens se deosebesc următoarele grupe de plante de cultură:

∑ cereale păioase de toamnă: grâu de toamnă, orz de toamnă, secară, triticale;

∑ cereale păioase de primăvară: ovăz, orz de primăvară, mei;∑ culturi prăsitoare: porumb, floarea soarelui, sfecla pentru

zahăr, tutun, cartof, sorg;∑ leguminoase anuale: mazăre, fasole, soie, fasolită, linte, bob,

năut, arahide, lupin;∑ leguminoase perene: lucerna, sparcetă, trifoi, eventual

graminee perene;

80

∑ plante furajere anuale: borceag de primăvară, iarbă de Sudan, porumb pentru masă verde, porumb pentru siloz;

∑ plante medicinale şi aromatice: mentă, levănţică, muştar negru, coreandru;

∑ plante legumicole, care, pornind de la particularităţile biologice se împart în următoarele grupe: vărzoase, solonacee, leguminoase, rădăcinoase, bulboase,tuberculifere, verdeţuri, ş.a.

Impresionează atitudinea grijulie faţă de sol a agricultorilor olandezi, care au elaborate şi implementează pe larg diferite tipuri de asolamente, inclusive şi pentru culturile decorative.

Pentru soluţionarea diferitor scopuri au fost elaborate diferite tipuri de asolamente pentru toate zonele pedo-climatice ale republicii.

Sisteme de lucrare a solului în agricultura ecologică

Succesul agriculturii ecologice în mare măsură este determinat de modul de îngrijire a solului şi eficienţa măsurilor de control a organismelor dăunătoare. Efectul scontat al sistemelor de agricultură ecologică poate fi realizat doar la respectarea strictă a tuturor elementelor tehnologice. Orice suprafaţă de teren este valorificată cel mai bine prin cultivarea cu una sau mai multe specii de plante. Aceasta impune, în afară de cunoaşterea particularităţilor biologice ale plantelor de cultură, proprietăţilor solului, climei, florei şi faunei din zona respectivă, efectuarea lucrărilor cu un impact pozitiv asupra dezvoltării plantelor de cultură şi calităţii mediului înconjurător. Efecte benefice au fost înregistrate la aplicarea procedeelor tehnologice de plelucrare a terenurilor (Боинчан Б., 1999), care au impact pozitiv asupra solului, climei, florei şi faunei. De un real folos se bucură aplicarea asolamentelor, lucrările soiului, fertilizarea, rolul materialului semincer, combaterea buruienilor, agenţilor şi dăunătorilor, irigarea şi recoltarea. După importanţa pe care o au pentru producţia agricolă, aceste elemente pot fi:

81

∑ Lucrări strict obligatorii - operaţii şi procedee tehnologice fără de care producţia agricolă nu se poate realiza sau procesul de producţie este lipsit de sens. Din această grupăfac parte operaţiile legate de efectuarea semănatului(plantatului) şi recoltat, precum şi valorificarea producţiei.

∑ Lucrări obligatorii - activităţi agricole care au ca obiectiv realizarea condiţiilor optime de desfăşurare a lucrărilor din prima categorie. Din această grupă fac parte rotaţia culturilor, lucrările solului şi lucrările de îngrijire - fertilizarea, combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor şi irigarea.

∑ Lucrări speciale - procedee tehnologice specifice unor situaţii particulare privind însuşirile terenurilor şi ale plantelor cultivate. Acestea se referă la terenurile denivelate sau tasate, dispuse în pantă, pe solurile argiloase, nisipoase, acide şi sărăturoase, precum şi la anumite cerinţe speciale ale plantelor, cum este bunăoară, fixarea simbiotică a azotuluiatmosferic, irigarea prin inundare, subterană şi prin picurare; polenizarea suplimentară, ş.a.

Lucrarea solului influenţează şi modifică proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale lui şi reprezintă o pârghie eficientă pentru menţinerea condiţiilor optimale pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor agricole. In funcţie de scopurile urmărite se cunosc 3sisteme de lucrări:

∑ sistemul clasic de lucrări bazată pe aplicarea arăturii cu plugul cu cormană şi întoarcerea brazdei;

∑ sistemul neconvenţional exclude arătura cu plugul cu cormană total sau periodic, raţionalizarea numărului de lucrări şi păstrarea la suprafaţa solului a cel puţin 30 % din totalul de resturi vegetale;

∑ sistemul de semănat direct, renunţindu-se la orice fel de lucrare a solului.

Fiecare sistem din cele 3 grupe are mai multe variante, la care lucrările de bază şi de pregătire a solului pentru semănat se fac într-o anumită succesiune, care depinde de tipul de sol, particularităţilepremergătorului, planta cultivată, starea de îmburuienire a solului, şi

82

proprietăţile reliefului. În agricultura ecologică preferinţe se dă sistemelor neconvenţionale de lucrare a solului, care asigură conservarea solului, reducerea pierderilor de sol şi apă.

Deosebirea principială dintre tehnologiile agriculturii convenţionale şi cele ecologice constă în crearea şi menţinerea armoniei între protecţia mediului şi tehnologia de cultură specifică fiecărei culturi. Tehnologiile care asigură această armonie şi păstrează echilibrul dintre resursele naturale utilizate şi optimizarea acestora conform cerinţelor plantelor de cultură sunt sistemele minime de lucrare a solului şi semănatul direct. Alternativele ecologice la lucrarea convenţională sunt de altfel mult mai numeroase, şi ele sunt cuprinse sub noţiunea de sisteme neconvenţionale de lucrare a solului. Pornind de la problemele legate de gradul redus de asigurare cu soluri fertile, cu care se confruntă agricultorii chinezi, ei acordă o atenţie deosebită planificării teritoriilor, structurii suprafeţelor însemânţate şi respectării operaţiilor tehnologice de lucrare a solului.

Consecinţele pozitive ale sistemelor neconvenţionale de lucrare a solului în comparaţie cu sistemul convenţional sunt diferite de la o zonă geografică la alta. Deosebit de importante acestea devin în cazul solurilor degradate, în special în cazul eroziunii pe terenurile în pantă, la conservarea apei în sol, la reducerea compactării solurilor, la stoparea declinului materiei organice humificate, a degradării structurale a solului. Aplicarea sistemelor neconventionale de lucrare a solului asigură mai multe beneficii:

∑ reducerea timpului de lucrare a solului de 2-4 ori;∑ reducerea consumului de combustibil cu 30-50%, precum şi

reducerea necesarul de maşini agricole la unitate de suprafaţă;∑ refacerea structurii solului şi diminuearea compactării de

suprafaţă şi adâncime;∑ sporirea conţinutului de materie organică din sol;∑ creşterea permeabilităţii solului pentru apă şi reducerea

eroziunii solului;∑ sporirea activităţii biotei solului datorită incorporării

resturilor vegetale;

83

∑ protecţia calităţii apelor freatice şi de suprafaţă;∑ menţinerea calitatea aerului prin reducerea emisiilor de

combustibili fosili utilizaţi în traficul pe teren şi prin reducerea carbonului eliminat în atmosferă.

Lucrările neconvenţionale ale solului includ o gamă variată deprocedee, care cuprind lucrări ce se referă la semănatul direct în sol neprelucrat până la afânarea adâncă fără întoarcerea brazdei. Foarte frecvent se sunt folosite lucrările reduse ale solului, lucrările minime (cu acoperire sub 30%), lucrările minime cu mulci vegetal (cu acoperire peste 30%), semănatul pe biloane, lucrările parţiale sau în benzi.

Variantele de lucrări pentru conservarea solului sunturmătoarele: lucrarea raţionalizată a solului, de lucrări minime acoperire 15-30%), de lucrare minimă cu mulci (acoperire > 30%), de lucrare în benzi sau fâşii înguste, "fără lucrări" sau semănatul direct, lucrări cu strat protector, de lucrări pe biloane.

Printre gama largă de variante agricultura ecologică este orientată la sistemul de lucrări minime a solului, care se caracterizează prin prelucrarea terenului fără intoarcerea brazdei, păstrarea resturilor vegetale în proporţie de 15-30 % la suprafaţa solului şi executarea lucrărilor solului şi semănatul prin unul sau cel mult două treceri.

În funcţie de agregatul folosit se evidenţiază două sisteme de lucrări minime:Sistemul de lucrări minime, cu afânare, dar fără intoarcerea brazdei, care include:

∑ lucrat cu cizelul + agregat complex (grapa rotativă +sămănătoare + tăvălug): distanţa dintre piesele active ale cizelului sunt de 25-28 cm. Lucrările se realizează prin două treceri. Aplicarea cizelului se face toamna pentru a incorporao parte din resturile vegetale, iar primăvara se foloseşte doar agregatul complex.

∑ lucrat cu plugul paraplow + agregat complex: se face toamna la fel ca şi cu cizelul, folosindu-se pe terenurile în pantă.

84

Primăvara se foloşeste doar agregatul complex de semănat format din grapa rotativă, semănătoare şi tăvălug.

∑ lucrat cu agregat complex (scarificator + grapa rotativa +tavalug + semănătoare): se face pentru decompactarea solului cu scarificatorul montat în faţa tractorului şi folosirea agregatului complex (grapa, semănătoare, tăvalugi), care se montează în spatele tractorului.

Sistemul de lucrări minime cu pregătirea patului germinativinclude:

∑ lucrat cu grapa cu discuri: se execută în alternanţă cu arătura; la culturile cu cerinţe reduse faţă de afânarea solului, monitorizând minuţios structura solulului şi îmburuienarea culturilor;

∑ lucrat cu agregat multifunctional: în componenţă intrăorganele de marunţire a solului, alături de semănătoare, fertilizatoare şi instalaţia de erbicidat, utilizate in special laculturile păioase;

∑ lucrat cu grape rotative: se realizează prin două treceri: în prima trecere se lucrează cu agregat complex (freza), iar în a doua trecere se execută lucrarea de semănat şi tăvălugit. Poate fi efectuat şi cu un agregat complex, care execută o singură trecere.

Sistemul de lucrări minime cu mulci se aplică în condiţiisimilare cu sistemul de lucrări minime dar include păstrarea a cel puţin 30-80% din resturile vegetale rămase la suprafaţa solului. Este aplicabil în zonele cu precipitaţii medii anuale sub 700 mm. Drept rezultat producţia secundară vegetală constituită din paie, ciocleje, vreji şi tulpini ale plantelor agricole nu sunt îndepărtate de pe teren, ci fărâmiţate şi împrăştiate uniform la suprafaţa solului, unde susţin procesele de pedogeneză şi menţinere a fertilităţii solului. Agregatele pentru lucrări minime cu mulci trebuie să aibă organe de lucru cucapacitate mare de mărunţire a resturilor vegetale, care se monteazăîn faţa brăzdarelor de tip cizel, paraplow şi daltă. Se recomandată în zonele secetoase şi pe terenuri supus degradării şi eroziunii şinecesită afânarea stratului arabil. Sistemul nu admite lucrări

85

mecanice de întreţinere a culturilor. Solul se lucrează numai pe fâşii late de 15-20 cm, în momentul semănatului, seminţele fiind aşezate în mijlocul zonei lucrate. Agregatul este dotat cu piese active tip grapă rotativă şi cizel.

Actualmente tot mai frecvent se aplică sistemul "fără lucrări",sau semănatul direct, care presupune semănatul într-un teren neprelucrat până la recoltare, fiind fără lucrări mecanice de întreţinere şi combatere a buruienilor. Sistemul poate fi aplicat doarîn condiţiile de agricultură performantă. E necesar de menţionat că sistemul reprezintă o tehnologie cu păstrarea obligatory a mulciului, care asigură conservarea apei în sol. Aceasta ridică responsabilitateafaţă de executarea precisă a semănatului, combaterii buruienilor, agenţilor patogeni şi dăunătorilor, precum şi măsurilor de fertilizare.Semănatul ca atare se face direct în mirişte sau pe terenul cu resturi vegetale ale plantei premergătoare. E necesar de menţionat că în cazul cantităţilor mari de resturi vegetale apar deficienţe în funcţionare pe terenurile umede, unde discul nu taie resturileveqetale, ci se rostogoleşte peste acestea, iar la prezenţa cantităţilormari de resturi vegetale şi condiţiile de secetă, se înregistreazăînrăutăţirea germinaţiei, până când rădăcinile plantei străpung stratul vegetal şi se fixează de sol.

Semănatul direct sporeşte importantă protecţiei plantelor, accentuind caracterul preventiv al măsurilor. Tehnologia se aplică la toate culturile cu excepţia celor rădăcinoase şi tuberculifere.Diferenţa dintre sistemul cu lucrări minime şi semănatul direct constă în asigurarea mulciului de la suprafaţa soiului prin semănatul unor culturi intermediare iar lucrările solului se efectuează cu unelte care afânează solul fără a îngropa stratul protector vegetal. Sistemulcontribuie la stăvilirea eroziunii şi limitează destructurarea agregatelor de sol.

Sistemele de lucrări cu strat protector sunt recomandate pe terenurile în pantă, deoarece structura culturilor pe versanţi, partucularităşile plantelor cultivate şi lucrările efectuate contribuie la apariţia şi amplificarea proceselor morfogenetice. Aceasta se manifestă prin închegarea slabă a particulelor de sol şi prin lucrările

86

agrotehnice de întreţinere, care slăbesc coeziunea lor. Toate acestea sporesc importanţa sistemelor de lucrări cu strat protector.

Sistemul de lucrări cu biloane se aplică pentru plantele prăsitoare şi include deschiderea biloanelor, folosind cultivatorul cu cormane, iar semănatul se face prin tăierea coamei bilonului (cu cuţite tip disc rotative, săgeată cu deflectoare lateral, discuri orizontale cu tăiş continuu), în urma căreia brăzdarele îngroapă sămânţa. Sistemul contribuie la încălzirea rapidă, semănatul se face la timp, iar plantele cresc mai viguros, stopând dezvoltarea buruienilor şi reducând eroziunea solului.

Constituirea sistemului de lucrare a solului se va facă în funcţie de starea plantei de cultură, condiţiile naturale şi posibilităţile tehnologice, ţinând cont de faptul că solul acţionează asupra atât asupra plantei cât şi asupra sistemului iniţial. Solul amplifică sau micşorează acţiunea în relaţie cu celelalte sisteme, cum sunt bunăoară efectele climei, dezvoltarea planta, activitatea biotei, iar calitatea lucrărilor solului este influenţată de celelalte elemente tehnologice (combaterea buruienilor, irigaţii, fertilizare).

Amenajarea teritoriului contribuie la favorizarea protecţiei biologice a culturilor şi stimulează activitatea organismelor utile. Easporeşte rolul prădătorilor, parazitoizilor şi microorganismelor antagoniste, creând o infrastructură ecologică similară peisajuluiagricol. Acestea trebuie să fie integrate într-un teritoriu favorabil în spaţiu şi timp pentru organismele utile şi menţin reproducerea agenţilor biologici implementaţi în practica agricolă. Aplicarea lor sporeşte heterogenitatea vegetală şi animală din jurul zonelor cultivate şi favorizează creşterea în ansamblu a abundenţei şi diversităţii organismelor prădătoare şi parasite, care servesc în calitate de agent biologic natural de control al densităţii populaţiilor de organism dăunătoare.

Culturi intercalate sau culturi în benzi reprezintă cultivarea a două sau mai multe specii de plante pe acelaşi teren în benzi paralele sau în parcele alăturate. Cercetările multianuale au demonstrate că sistemele de culturi intercalate sporesc densitatea entomofagilor, parazitoizii sunt mai abundenţi în 72% din cazurile de

87

culturi intercalate studiate, iar rata parazitismului a fost mai ridicatăîn culturile intercalate. Culturile intercalate reprezintă o cale de reducere a densităţii populaţiilor de organism daunătoare, deoarece amestecul de specii din punct de vedere fiziologic, interferează cu abilitatea dăunătorilor de a-şi găsi sau de a reacţiona asupra plantei gazdă şi prin aceea ca amestecul de plante constituie un refugiu pentru mai mulţi duşmani naturali care prădează dăunătorii.Aplicarea sistemului la varză cu benzi de trifoi alb demonstreazăeficienţa combaterii muştei rădăcinilor (Delia radicum) datorităsporirii activităţii carabidelor prădătoare. Intensificarea activităţii carabidelor a înregistrat în culturile intercalate de porumb şi trifoi alb, golomăţ şi un amestec de plante perene. Aplicarea acestor habitate în calitate de refugiu a determinat creşterea numărului de carabide prădătoare în cultura de porumb în timpul verii. De aceste refugii au beneficiat şi alţi prădători, cum sunt stafilinidele şi arahnidele. Benzile inerbate au redus efectele negative ale insecticidelor asupra carabidelor, prin asigurarea refugiului în timpul aplicării tratamentelor cu insecticide.

Subînsămânţatul reprezintă un tip de culturi intercalate, când o cultură este însămânţată în prima cultură, în acelaşi timp sau mai târziu, obţinând două recolte în acelaşi timp. Benzile în care se cultivă cea de-a doua cultură, planta initală se transformă în mulci vegetal (prin cosire, erbicidare, mulcire cu materiale plastice sufocante). În cazul în care culturile sunt subînsămânţate cu plante leguminoase, se înregistrează fertilitatea naturală a solului şi sporirea abundenţei şi activităţii acarienilor prădători, reducând astfel impactul organismelor dăunătoare.

Benzi îmburuienate în cultură reprezintă însămânţarea câtorva benzi apropiate cu buruieni cu flori sau ierburi la anumite intervale transversal zonei cultivate. Sistemul sporeşte abundenta şi activitatea insectelor prădătoare pentru combaterea afidelor.

Margini de cultură şi zone de carabide reprezintă un sistem ce sporeşte numărul de habitate disponibile pentru prădători şi parazitoizi in vederea iernării, reproducerii în timpul primăverii şi hrănirii în timpul verii, intensificându-se astfel potenţialul protecţiei

88

biologice a culturilor agricole. Marginile formate din raigras sunt importante locuri de cuibărit pentru păsări, viespile solitare, albine şi bondari. Sectoarele cu flori spontane furnizează pollen şi nectar pentru un număr impunător de nevertebrate, incluzând speciile de bondari. Interesul botanic pe care îl prezintă acest sistem este căacţionează ca nişte importante benzi tampon între practicile culturale şi habitatele sensibile, cum sunt bunăoară, gardurile vii şi cursurile de apa. Marginile cu plante sălbatice atrag, de asemenea, mamiferele mici care constituie hrană petru păsările nocturne, inclusiv pentru bufniţe. E necesar de menţionat că zonele pentru carabide sunt create în mijlocul culturii, fiind asemănătoare cu cele de pe margini.Reprezintă zone înierbate situate trasversal în centrul culturii, unde prădătorii pot ierna, acţionând astfel ca nişte cuiburi de insecte prădătoare care primăvara migrează uşor în cultură. Sunt aplicate pe loturile ce depăşesc 20 de hectare şi prevăzute cu o bună reţea de margini de iarbă sau sunt semănate cu specii de graminee perene în amestec cu leguminoase perene.

Plantele insectar pot fi adăugate în cultură ca benzi intercalate sau ca plante individuale în pepinieră, sau pot implica introducerea unei culturi acoperitoare între sau printre rândurile de plante. Un spectru mai larg de resurse vegetale (nectar, polen) pentru duşmanii naturali poate fi asigurat prin cultivarea în benzi a plantelor din speciile din familia Apiaceae (patrunjel), Brassicacee (mustar), Lamiaceae (mentă), Asteraceae (coada şoricelului).

Atragerea şi conservarea duşmanilor naturali presupune inţelegerea nevoilor de bază a acestora privind hrana, comportamentul şi găzduirea lor şi porneşte de la necesităţile populaţiilor de agenţi biologici de protecţie în nectar, polen şi pradăsuplimentară. În aşa mod agricultorii pot spori numărul şi diversitatea prădătorilor şi paraziţilor, ameliorându-şi concomitent fertilitatea terenului şi reducând costurile tratamentelor cu pesticideşi soluţionând problemele grave de mediu.

Combaterea buruienilor în condiţiile agriculturii ecologiceeste orientată nu la nimicirea completă, ci menţinerea lor sub controlul permanent, deoarece reprezintă componenţi ai mediului

89

înconjurător şi îndeplinesc unele funcţii importante, cum sunt bunăoară: participă la îmbunătăţirea structurii şi stopează eroziunea solului, constituie baza nutritivă pentru multe organism utile, sunt ca indicatori ai calităţii solului. Combaterea buruienilor din culturile agricole se efectuiază prin măsuri preventive şi curative. Acesteasunt orientate la stoparea înmulţirii buruienilor şi răspândirii lor, evidenţiind următoarele:

∑ Măsurile de carantină fitosanitară orientate la stopareapătrunderii buruienilor din alte ţări şi pentru limitarerăspândirii lor în interiorul ţării.

∑ Utilizarea fertilizanţilor organici din gunoi de grajd bine fermentat.

∑ Folosirea seminţelor condiţionate lipsite de buruieni şi alte resturi.

∑ Evitarea greşurilor din culturi determinate de înfundarea tuburilor de semănătoare şi excluderea rândurilor sau porţiunilor ne prăşite.

∑ Distrugerea buruienilor din diferite focare de infestare: marginile drumurilor, şoselelor, căilor ferate, digurile, canalele de irigaţie sau de secare, cărările din gradinele de legume, livezi şi podgorii, locurile din jurul fântânilor, stâlpilor reţelelor electrice şi de telecomunicaţii.

∑ Recoltarea la timp şi corectă a culturilor. ∑ Evitarea răspândirii seminţelor de buruieni prin intermediul

animalelor.În agricultura ecologică mai frecvent se folosesc metodele

agrotehnice de combatere a buruienilor şi se exclud complet metodele chimice. De foarte multă vreme s-a constat, că buruienile trebuiesc combătute până nu se văd, cu cât începem lucrarea mai devreme, cu atât este mai bine. Printre cele mai importante măsuri agrotehnice de combatere a buruienilor se numără următoarele:

∑ Rotaţia culturilor reprezintă metoda de bază în combaterea buruienilor deoarece monocultura şi cultura permanentă, îndeosebi în cazul plantelor neprăşitoare, favorizează

90

înmulţirea buruienilor. Unele plante de cultură, sfecla, mazărea, porumbul, sorgul, cerealele păioase de primăvară sunt sensibile la înburuienire, mai ales, în primele săptămâni după răsărire. Altele, fiind mai competitive, înăbuşă buruienile, cum sunt, de exemplu rapiţa, secara, iarba de Sudan, floarea soarelui, lucerna ş.a.

∑ Lucrările solului se execută cu plugul, grapa, cultivatorul, freza, contribuind la distrugerea buruienilor în vegetaţie sau în curs de răsărire. Prin arătură sunt tăiate, încorporate în sol şi distruse aproape toate buruienile anuale şi bienale şi numaitemporar cele perene (pirul, pălămida, volbura) care regenerează după un timp din organele vegetative (rizomi, bulbi etc). O bună parte din masa organelor subterane este adusă la suprafaţa solului şi distrusă prin uscare vara, sau prin îngheţ, în timpul iernii, întreţinerea arăturilor prin lucrări superficiale (de exemplu graparea) determină distrugerea buruienilor abia răsărite.

∑ Grapatul terenului distruge buruienile şi în acelaşi timpcrusta solului şi buruienile în stadiul de plantulă. Culturile de toamnă se pot lucra cu ţesala de buruieni, încă din toamnă. Pe solurile uşoare, cu textură bună, ţesala de buruieni arerandament mai bun, decât pe cele bătătorite şi cu pojghiţă. Pe lângă ţesala de buruieni, pe solurile grele, se poate folosi grapa, îndeosebi la pregătirea patului germinativ.

În agricultura ecologică un loc aparte revine prăşitoarii, la efectuarea căreia trebuie să ţinem cont de următoarele:

∑ Cu cât se începe lucrarea mai repede cu atât este rezultatul mai bun. Buruienile dezvoltate se taie, cele mai mici se acoperă pentru a împiedica o nouă răsărire.

∑ Buruienile care se înmulţesc prin rădăcini se combat greu cu praşila. Pălămida după praşile nu înfloreşte, dar rizomii se dezvoltă mai bine. Prăşitul, nici în cazul agriculturii ecologice, nu înseamnă sapa manuală, ci numai cea mecanică.

Semănatul raţional presupune asigurarea unei desimi optime, efectuarea acestei lucrări la timpul potrivit, într-un pat germinativ

91

pregătit în mod corespunzător, în ajunul semănatului. O desime mai mare decât limita maximă recomandată pentru specia, soiul sau hibridul cultivat împiedică dezvoltarea buruienilor. Dacă desimea este mică, buruienile invadează repede cultura şi mai ales golurile din ea.

Mulcirea constă în acoperirea solului cu paie, gunoi de grajd, folie din plastic, hârtie, cartoane ş.a. Mulcirea combate bine multe buruieni, chiar şi cele perene (pirul gros, pirul târâtor, volbura etc).Materialele organice folosite (cu excepţia foliei) contribuie şi la ameliorarea conţinutului de humus din sol.

Rolul seminţei şi materialului săditor în agricultura ecologică

Pornind de la importanţa mare a materialului semincer, practica agricolă avansată înaintează o serie de cerinţe, respectarea cărora este obligatorie pentru toate categoriile de lucrători agricoli. Semănatul şi plantatul culturilor agricole reprezintă chezăşia succesului în toate tipurile de agricultură. Cu excepţia păşunilor şi fâneţelor naturale şi a unor specii din flora spontană, toate terenurile agricole se însămânţează sau se plantează. Din punct de vedere operaţional, semănatul (plantatul) constă în introducerea sau împrăştierea materialului de semănat sau plantat în sol sau la suprafaţa lui. La această lucrare agricolă trebuie să se ţină seama de normele tehnice privind calitatea seminţei şi a materialului săditor, precum şi epoca, metoda, densitatea şi adâncimea de semănat sau plantat.

Sămânţa trebuie să fie de soiuri raionate şi certificată în modul respectiv, asigurând puritatea biologică de cel puţin 98% şi o capacitate de încolţire de 80%. Culoarea şi luciul seminţelor indică lacondiţiile de păstrare a seminţele şi cât de vechi sunt ele. La calcularea cantităţii de seminţe la fiecare hectar se determină mai întâi cât cântăresc 1000 de boabe, deoarece aceasta indică la rezerva de substanţe nutritive din fiecare bob. Dintre două probe de seminţe, e mai bună aceea care cântăreşte mai mult. La semănat se asigură desimea boabelor caracteristică pentru cultura dată. Cu cât seminţele

92

sunt mai bune, cu atât mai mică va fi cantitatea lor utilizată la o unitate de suprafaţă.

Pentru sporirea eficienţei culturilor agricole frecvent se aplică bacterizarea seminţelor de plante care contribuie la fixarea pe calesimbiotică a 80-170 kg de azot la hectar, asigurând o bună parte dinnecesarul de azot al plantelor respective şi o rezervă pentru plantele care vor fi cultivate pe acelaşi teren după ele cu cheltuieli minime şi fără riscul de a aduce vre-o daună mediului înconjurător. Se întrebuinţează preparatele biologice Nitragin pentru speciile respective de plante leguminoase.

Epoca de semănat pentru cerealele de toamnă trebuie să asigure înfrăţirea plantelor şi pregătirea lor pentru iernare. Culturile cerealiere şi cele leguminoase timpurii se vor semăna după ce vor fi create condiţii necesare pentru pregătirea corectă a patului germinativ. Grăbirea acestei lucrări, când solul încă nu e destul de zvântat, duce la un semănat de proastă calitate, iar întârzierea nemotivată duce la o răsărire neuniformă. Semănatul se va începe cu soiurile cu înfrăţiresporită şi se va încheia cu cele cu înfrăţire redusă. Soiurile şi hibrizii de culturi timpurii se seamănă la începutul celui mai potrivit interval, după care se seamănă soiurile târzii.

Direcţia rândurilor la semănat are o importanţă deosebită, îndeosebi pe terenurile în pantă. Semănând din deal la vale, urmele roţilor de tractor ca şi cele ale roţilor de tasare de la semănătoare ajută la concentrarea scurgerii apei şi la începerea eroziunii. Culturile prăsitoare se vor semăna numai pe direcţia generală a curbelor de nivel.

Desimea de semănat se stabileşte în funcţie de soiul sau hibridul cultivăt, de aprovizionarea cu apă, fertilitatea solului, de particularităţile premergătorului şi de condiţiile de cultivare. La semănat desimea cea mai mică se recomandă atunci când umiditatea optimală a solului şi calitatea patului germinativ. La respectareaacestor condiţii se înregistrează răsărirea uniformă şi o capacitate mare de înfrăţire. Desimea cea mai mare se recomandă pentru soiurile şi hibrizii de talie mică.

93

Originea şi calitatea seminţei şi a materialului săditor are o mare important în tehnologiile agro-alimentare ecologice. Majoritatea plantelor cultivate se înmulţesc prin seminţe, iar restulvegetativ, prin tuberculi, bulbi, stoloni, butaşi, frunze, ş.a. Răsadurilede legume, puieţii de pomi şi butaşii de viţă de vie înrădăcinaţi sunt materiale săditoare care se obţin din seminţe sau organe vegetative, care conform standardelor internaţionale, se produc în gospodării, ferme, asociaţii şi societăţi agricole certificate din punct de vedereecologic. Aceste unităţi agricole trebuie să respecte şi să aplice atât legislaţia seminţelor şi materialului săditor, cât şi tehnologiile ecologice de cultivare a terenurilor, de recoltare şi depozitare a recoltelor şi de pregătire a seminţelor şi materialului săditor.

Productivitatea unei culturi agricole depinde şi de uniformitatea repartizării plantelor pe teren. Ideal ar fi ca fiecare plantă din biocenoza agricolă să beneficieze în mod egal de lumină, căldură, aer, apă şi substanţe nutritive. În practică acest lucru nupoate fi însă realizat. Sămânţa şi materialele de plantat se aşează în sol sau pe sol în rânduri echidistante, în benzi sau se împrăştie uniform pe teren.

Semănatul în rânduri sau benzi se face cu diferite tipuri de maşini şi echipamente autopropulsate, care lucrează în agregat cu tractorul. Distanţa dintre rânduri şi benzi variază în funcţie de specia cultivată şi tehnologia de semănat. În fermele ecologice, spre deosebire de întreprinderile agricole tradiţionale, se folosesc distanţe mai mari. Aşa, de exemplu, grâul sau orzul se seamănă la 25 cm şi nu la 12,5 cm cum se obişnuieşte la aceste culturi. În ceea ce priveşte orientarea rândurilor, cea mai avantajoasă este direcţia de la Nord spre Sud, întrucât permite o mai bună interceptare a razelor solare, precum şi dispunerea în rânduri concentrice pentru a se elimina sau reduce efectul umbririi. În gospodăriile care practică obţinerea produselor agro-alimentare ecologice se folosesc şi alte măsuri tehnologice de utilizare a potenţialului biologic al culturilor agricole.

Utilizarea seminţelor calibrate şi de calitate înaltă pe fundalul respectării cerinţelor tehnologice de prelucrare a solului şi îngrijire a

94

plantelor agricole reprezintă un complex eficient de măsuri care asigură obţinerea recoltelor înalte.

PROTECŢIA PLANTELOR

Protecţia plantelor – reflectare a nivelului tehnologic din fitotehnie

Pierderile anuale a producţiei fitotehnice cauzate de diferite specii de dăunători, boli şi buruieni constituie circa 25-30% (Voloșciuc L., 2000). Plantele de cultură şi recolta obţinută de la ele sunt atacate de circa 8 mii de specii de organisme dăunătoare dintre care mai bine de 140 specii de fitofagi, numeroase specii de organisme patogene şi dăuntori ai rezervelor alimentare. E necesar de menţionat, că în condiţiile dezvoltării epifitotice a bolilor şi invaziei vertiginoase a dăunătorilor şi buruienilor, pierderile de roadă depăşesc nivelul de 50-60%, sau culturile pot fi compromise complet.

Plantele cultivate, ca şi unele dintre cele necultivate, dar folositoare, trebuie protejate prin măsuri tehnologice speciale datorită capacităţii lor de autoapărare relativ reduse şi tendinţei de intensificare a frecvenţei şi intensităţii unor factori abiotici (îngheţ, arşiţă, secetă, exces de apă, degradare fizică, chimică şi biologică a solurilor, greşeli tehnologice etc.) şi biotici (buruieni, boli şi dăunători) nefavorabili. Pentru a supravieţui, plantele cultivate trebuie să facă faţă concurenţei a circa 30 000 de buruieni, din care 1800 pot produce serioase pierderi economice, să reziste atacurilor a peste 50 000 de fungi, care provoacă mai bine de 1500 de boli, a 15 000 de nematozi, din care 1500 provoacă pagube grave şi a peste 800 000 de insecte, din care 10 000 pot uneori provoca efecte devastatoare. Pagubele produse de aceşti factori biotici plantelor cultivate variază, în medie, între aproximativ 24 % şi 45 %, indiferentde tehnologia de cultivare şi, de obicei, la aceste pierderi de recoltă contribuie, mai mult sau mai puţin, toate categoriile de dăunători.

95

Datele din acest tabel sugerează, de asemenea, ierarhizarea duşmanilor naturali în următoarea ordine crescătoare: buruieni, dăunători şi boli.

De regulă, lucrările ştiinţifice de protecţia plantelor utilizează unul sau mai multe dintre următoarele cuvinte: buruiană, dăunător, boală şi combatere. Buruiană este numele dat diverselor plante care cresc în locuri unde noi nu dorim să crească. Această definiţie, promovată, se pare, de adepţii agriculturii intensive, include toate speciile de plante care cresc împreună cu plantele cultivate, reducând considerabil potenţialul plantelor agricole de a obţine recolte înalte şi stabile. Recunoscând rolul buruienilor în calitate de organism dăunător, noi apreciem înalt şi rolul biosferic al acestor organisme. Multe dintre aceste, aşa-zise, buruieni, pe lângă rolul lor în desfăşurarea circuitelor principalelor elemente biogenice şi de acumulare a oxigenului atmosferic, sunt însă surse de medicamente pentru menţinerea sănătăţii oamenilor. E necesar de menţionat că peste 40% din medicamentele moderne, se obţin din produse naturale, în majoritate din plante. Actualmente în lume se atestă şi o sporire a interesului populaţiei în direcţia utilizării acestor plante în calitate de mijloace populare de menţinere a sănătăţii.

E de menţionat faptul că culturile agricole sunt atacate permanent de diferite specii de buruieni, inclusiv şi de cele de carantină. Gradul de îmburuienire pate atinge aşa dimensiuni, încât e foarte greu de determinat care este cultura însemânţată.

Ţinem să menţionăm că noţiunea de dăunător este utilizată pentru a denumi organismele animale care atacă plantele ori produsele vegetale, producând pagube economice semnificative. Definiţia include toţi factorii biotici dăunători. Specialiştii în protecţia plantelor nu introduc în această categorie organismele folositoare, precum albina, viermele de mătase, râma, melcul, racul, prădătorii naturali.Mai amintim că unele organisme dăunătoare în diferite condiţii au un impact diferit asupra plantelor, dar uneori pot provoca pagube colosale, cum este bunăoară în cazul lăcustelor.

Pentru explicarea perturbărilor provocate de diferiţi agenţi patogeni se foloseşte noţiunea de boală, care întruneşte totalitatea

96

relaţiilor dintre organismele gazdă cu cele infecţioase, care tulbură starea de sănătate plantelor. Sunt bine cunoscute diferite grupe deagenţi patogeni (virusuri, micoplasme, viroizi, bacterii, ciuperci şinematozi paraziţi.

Virusurile fitopatogene reprezintă microorganisme de dimensiuni ultramicroscopice, caracterizate printr-un parazitism celular şi genomic strict, care infectează sau provoacă boli, numite viroze, la numeroase plante. Pornind de la caracterul cosmopolit al răspândirii virusurilor, aceştea parazitează toate organismele vii şi participă la transmiterea pe orizontală a informaţiei genetice, lucru care tot mai frecvent se foloseşte în cercetările molecular-biologice.

Bacteriile fitopatogene reprezintă organisme monocelulare microscopice, care au un impact deosebit în agricultură. Deşi o bună parte de bacterii (saprofite) participă la circuitul elementelor în natură şi în biotehnologiile moderne, totuşi numeroase specii de bacterii parazite provoacă numeroase boli (bacterioze) la toate planteleagricole, cauzând pierderi colosale recoltei şi calităţii ei.

Ciupercile, ca organisme mono- şi pluricelulare, de rând cu alte elemente ale biotei, au o importanţă deosebită pentru agricultură. Pe lângă alte organisme din sol ele participă la procesele de mineralizare a materiei organice, intră în relaţii simbiotice cu rădăcinile plantelorparticipă în tehnologiile de fermentare din industria alimentară, unele specii reprezintă dăunători serioşi, provocând micoze cu un impactsimţitor asupra recoltelor agricole.

Controlul dezvoltării agenţilor patogeni reprezintă totalitatea acţiunilor orientate la distugerea sau stoparea dezvoltării lor. Strategia de protecţie a plantelor se bazează pe particularităţileacţiunii tuturor factorilor biotici şi abiotici, precum şi măsurile care manifestă efecte pozitive asupra ecosistemului agricol. Elaborarea şi implementarea sistemelor de control al organismelor dăunătoare se efectuează in funcţie de evoluţia atacului, menţinând populaţia lor laun nivel inferior pragului economic de dăunare.

Pe fundalul reducerii atenţiei faţă de îndeplinirea operaţiilor tehnologice şi respectarea slabă a cererilor de combatere a organismelor dăunătoare, pierderile anuale cauzate de acţiunea

97

bolilor, dăunătorilor şi buruienilor depăşesc 1,5 mlrd lei (Voloşciuc L., 2007, 2009). Aceasta determină necesitatea aplicării diferitor metode de combatere, inclusiv a tratamentelor chimice, ceea ce cauzează probleme grave, inclusiv afectarea sănătăţii omului şi dereglarea echilibrului ecologic. Drept răspuns, au fost întreprinse măsuri de elaborare a mijloacelor de protecţie eficientă a plantelor cu impact minimal asupra mediului înconjurător.

Reducerea atenţiei faţă de acţiunile de protecţie a plantelor şi condiţiile climatice nefavorabile au creat probleme economice şi ecologice serioase, determinate de mărirea considerabilă a densităţii şi gradului de dăunare a diverselor specii de dăunători şi agenţi patogeni ai plantelor de cultură. Drept exemplu menţionăm sporirea impactului sfredelitorul-porumbului, răspândirea căruia a crescut de la 20% în anul 1991 până la 65% în anul 1994 şi 80% în 2006. Creşte considerabil densitatea noctuidelor dăunătoare, îndeosebi a buhei fructificaţiilor. Sporeşte impactul cauzat de viermele merelor şi a altor tortricide. Se înregistrează creşterea bruscă a daunelor cauzate de acarieni şi afide în livezi, la culturile legumicole şi de câmp. Infectarea boabelor de mazăre cu gărgăriţa-mazării în unele gospodării depăşeşte 80%, ceea ce face problematică cultivarea în genere a acestei culturi valoroase.

Se lărgeşte permanent arealul răspândirii bolilor micotice, bacteriene şi virale la toate grupele de culturi agricole. Pierderi deosebit de grave cauzează agenţii patogeni ai bolilor cronice. Sporesc suprafeţele de floarea-soarelui atacate de phomopsis. Creşte impactul agenţilor de carantină. Se măresc suprafeţele de culturi pomicole infectate de Păduchele-de-San-Jose, ceea ce condiţionează deteriorarea serioasă sau compromiterea multor suprafeţe pomicole. Pretutindeni se înregistrează răspândirea largă a tuturor speciilor de buruieni, îndeosebi a celor perene.

Deşi pe parcursul mai multor decenii n-au fost înregistrate pierderi masive cauzate de atacul insectelor ortoptere, totuşi prezenţa lor în componenţa ecosistelelor naturale şi antropizate, precum şi lărgirea permanentă a arealelor de răspândire a lor în statele vecine ne indică să fim prudenţi cu această grupă de insecte dăunătoare.

98

Dezvoltarea periodică, dar tot mai frecventă a lor pe teritoriul Republicii Moldova ne demonstrează că creşte pericolul invaziei lăcustelor.

Agravarea stări fitosanitare şi sporirea permanentă a impactului organismelor dăunătoare asupra plantelor de cultură şi asupra mediului înconjurător sunt diverse, dar se evidenţiază următoarele (Voloşciuc L., 2000):

- deteriorarea puternică a unui din cele mai înaintate servicii de protecţie a plantelor şi sporirea neglijenţei faţă de măsurile de combatere a organismelor dăunătoare.

- micşorarea volumul şi sortimentului pesticidelor importate, ceea ce a condiţionat practic lipsa completă a mijloacelor de combatere a unui şir de dăunători periculoşi.

- nerespectarea regulamentelor de transportare, achiziţionare, procurare, păstrare şi aplicare a pesticidelor. Serviciul ecologic şi de protecţie a plantelor a fixat numeroase cazuri de diferite încălcări. Continuă să se stocheze pesticide necondiţionate (interzise şi cu termenul expirat de utilizare. Se înregistrează cazuri de importare a pesticidelor falsificate sau interzise pentru folosire.

- micşorarea bruscă a volumului de folosire a mijloacelor biologice. Din 14 laboratoare biologice de producere din republică numai 2 mai continuă să producă mijloace biologice în cantităţi neânsemnate.

Toate acestea ne demonstrează că protecţia plantelor reprezintă o verigă deosebit de importantă în hărţile tehnologice de obţinere a producţiei fitotehnice.

Aplicarea îndelungată a noxelor cauzează schimbări genetice la organismele dăunătoare, fapt ce condiţionează apariţia rezistenţei la pesticide. Aceasta, la rândul ei, determină necesitatea sporirii dozelorşi numărului de tratamente.

Drept consecinţă se reduce potenţialul populaţiei umane, ceea ce se reflectă în reducerea îngrozitoare a vârstei populaţiei, scăderea imunităţii, creşterea nivelului mortalităţii şi morbidităţii. Aceasta şi determină necesitatea abordării nu numai ştiinţifice a problemei

99

nominalizate, ci şi de toate păturile sociale (Кирюшин В.И., 1996; Боинчан Б.П., 1999). Drept răspuns sporeşte necesitatea elaborării şi aplicării largi a metodelor alternative de protecţie a plantelor.

Bazele teoretice ale elaborării strategiei de protecţie integrată a plantelor. Stabilitatea pierderilor cauzate fitotehniei de organismele dăunătoare în ciuda creşterii eforturilor de diminuare a acestui indiciu din punct de vedere ecologic şi a principiilor termodinamicii, poate fi interpretată ca un nivel minimal de cheltuieli din volumul global al producţiei, care trebuie să fie întors în circuitul mare a materiei şi energiei pentru asigurarea mersului normal al circuitului substanţelor în natură. El reprezintă nivelul, care s-a stabilit pe parcursul evoluţiei organice şi care menţine homeostaza biosferică. Pe parcursul luptei permanente dintre tendinţa omului de a extrage din energia acumulată de către natură pe parcursul evoluţiei şi caracterul conservativ al naturii de a păstra potenţialul maximal de energie depozitată, probabil, s-a stabilit acest nivel, care constituie circa 25-30% (Voloşciuc L., 2000, 2009; Волощук Л.Ф., 2007, 2010).

Activitatea multianuală a omenirii de a reduce pierderile cauzate de către organismele dăunătoare a demonstrat că aceasta cauzează intensificarea proceselor distructive din biocenoze. Devine evident, că gradul de distrucţie este direct proporţional cu intensitatea încercărilor de reducere a acestui indiciu. Deci, pentru reducerea pierderilor de roadă e necesară majorarea considerabilă a cheltuielilor. Pornind de la legitatea generală de creştere în progresie geometrică a stării energetice a sistemului pentru obţinerea majorării în progresie aritmetică a nivelului de producţie, în mod analogic poate fi aplicată această legitate şi la starea energetică a sistemului în cazul protecţiei plantelor de boli, dăunători şi buruieni. Admiţând aceasta, devine evidentă şi nu încape îndoială în lipsa de temei a încercărilor tehnologice şi economice de a reduce pierderile de roadă la nivel global. Aceasta ar iniţia creşterea nestăvilită a cheltuielilor de energie, pe de o parte, şi aprofundarea proceselor negative de dezechilibrare a homeostazei biosferice şi de înrăutăţire a stării mediului înconjurător, pe de altă parte.

100

Pentru a atenua caracterul îngrozitor al acestui indiciu e necesar de accentuat că asemenea criterii îşi manifestă actualitatea şi veridicitatea doar în sistema concretă pentru care el se determină. Noi considerăm, că el reflectă gradul eficienţei biologice a metodei chimice de protecţie a plantelor, care predomină deja de câteva decenii în agricultură. În scopul ievitării fetişizării acestui indiciu e necesar de a pune la baza aprecierii sistemelor de protecţie a plantelor nu doar indicatorii economici. Admiterea acestui fapt ar asigura soluţionarea divergenţelor principiale dintre aprecierea ecologică şi economică a protecţiei plantelor (Voloşciuc L., 2009).

Pornind de la particularităţile abordării sistemice, care elucidează cel mai complet şi mai adecvat relaţiile dintre sistemele complexe, noi considerăm că însăşi evoluţia milenară a organismelor din componenţa ecosistemelor naturale şi a relaţiilor multiple dintre ele, reprezintă un exemplu şi un model eficient de reglare a densităţii populaţiilor de organisme dăunătoare. Elaborarea oricărui sistem de protecţie integrată a plantelor doar atunci poate asigura necesităţile crescânde ale agriculturii contemporane, când vor fi elucidate, cercetate şi aplicate mecanismele naturale de reglare din componenţa ecosistemelor (Vronschih M., 2005).

Luând în consideraţie caracterul progresiv şi dezvoltarea ascendentă permanentă a omenirii în viitorul apropiat pot fi elaborate şi propuse noi surse de protecţie a plantelor, care ar depăşi cu mult şi s-ar deosebi principial de mijloacele chimice de protecţie a plantelor. Asemenea concepţii au fost create şi se bucură de apreciere înaltă, cum este bunăoară concepţia reglării biocenotice în cadrul agroecosistemelor (Захаренко В.А, Павлюшин В.А., Воронин К.Е., 2005). Dar ţinând cont de complexitatea unor astfel de investigaţii, precum şi legităţile generale descrise mai sus noi considerăm şi suntem convinşi că perspectiva dezvoltării sistemelor de protecţie a plantelor va fi inevitabil legată de cunoaşterea şi aplicarea largă a mecanismelor naturale de autoreglare a agrocenozelor în baza principiilor biocenotice, precum şi în alternarea raţională a tuturor metodelor existente incluse în sistemele de protecţie integrată a anumitor tipuri de agrocenoze.

101

Măsuri de protecţie a plantelor

Practica avansată, pe parcursul dezvoltării fitotehniei, a propus diverse masuri de protecţie a plantelor. Activităţile orientate lareducerea daunelor cauzate de organismele dăunătoare pot fi grupate, în funcţie de efectul principal, în două categorii:Măsuri de prevenire. Din această grupă fac parte activităţile agricole destinate pentru crearea condiţiilor optime de creştere şi dezvoltare, dar şi efecte pozitive de protecţie a plantelor, cum sunt bunăoară:

∑ înfiinţarea de minirezervaţii naturale (perdele agroforestiere, garduri vii, benzi şi drumuri înierbate, biotopuri umede) pentru conservarea şi îmbunătăţirea factorilor climatici şi a însuşirilor solului, precum şi pentru protejarea, sporirea şi diversificarea faunei şi florei folositoare;

∑ organizarea de asolamente agricole care, în cazul culturilor de câmp şi al legumelor, ar trebui să conţină 25-50 % plante furajere perene, 25-35 % plante anuale semănate în rânduri dese şi 15-30 % plante anuale prăsitoare. În plantaţiile viticole şi pomicole pe rod, intervalul dintre rânduri este, de obicei, înierbat sau cultivat cu amestecuri de plante furajere anuale sau perene;

∑ practicarea de rotaţii lungi, de minimum 4 ani, cu culturi intercalate, (asociate) şi succesive de acoperire. Gradul optim de acoperire a terenurilor cu vegetaţie în perioada de iarnă poate fi mai mare de 60 % , dar şi sub 50 % în zonele cu soluri grele, aride sau semiaride;

∑ alternarea adâncimii de lucrare a solului, cel mai eficace procedeu fiind desfundarea terenului după încheierea fiecărei rotaţii şi lucrarea solului la adâncimi normale în ceilalţi ani;

∑ fertilizarea terenurilor doari cu compost fermentat. Gunoiul de grajd şi compostul preparat necalitativ reprezintă surse importante de infestare cu buruieni şi boli deoarece, pe de o parte, conţin un număr mare de seminţe de buruieni şi agenţi patogeni şi, pe de altă parte, germinaţia primelor şi activitatea celorlalte sunt stimulate de procesele fermentative prin care trec

102

în aparatul digestiv al animalelor sau în platformele de depozitare a gunoiului menager;

∑ optimizarea activităţilor privind sămânţa şi semănatul,deoarece procedeele tehnologice determină sporirea saureducerea infestării culturilor. Aceasta ridică rolul cunoştinţelor privind dirijarea cu procesele de dezvoltare a organismelor dăunătoare. În acest caz neştiinţa şi ignoranţa constituie greşeli cu repercursiuni grave asupra nivelului producţiilor agricole.

∑ orientarea lucrărilor de îngrijire a plantelor la prticularităţile de creşterea şi dezvoltare a organismelor dăunătoare. Astfel irigarea şi desecarea pot avea consecinţe pozitive sau negative la răspândirea buruienilor, agenţilor patogeni şi dăunătorilor;

∑ recoltarea culturilor la timp reprezintă o pârghie eficientă de control a organismelor dăunătoare, or întârzierea recoltării poate favoriza infestarea cu buruieni şi intensifică atacul de boli şi dăunători;

∑ depozitarea recoltelor în condiţii optime, deoarece depozitele pot contribui la infestarea suplimentară cu boli şi dăunători.

Măsurile curative reprezintă activităţi specifice directe împotriva factorilor biotici nocivi şi sunt orientate la scăpareaculturile de buruieni şi dăunători şi vindecarea de boli prin eliminarea sau îndepărtarea lor. Se cunosc următoarele tipuri de metode curative:

∑ Metodele fizico-mecanice de combatere a buruienilor se bazează pe folosirea factorilor fizici (temperatura, lumina, apa, forţa umană etc.) şi mecanici (energia animală şi mecanică). Înacest sens se folosesc următoarele metode de combatere:

Combaterea manuală. Din această categorie fac parte cele mai vechi metode de combatere a buruienilor: plivitul manual, plivitul cu săpăliga şi prăşitul cu sapa. Plivitul manual constă în smulgerea manuală, individuală sau în grup, a buruienilor din culturile semănate des. Procedeul se practică şi astăzi pe scară largă pentru combaterea buruienilor perene, precum şi a celor anuale din culturile legumicole foarte dese (pătrunjel, morcov, mărar, ridiche de

103

lună). Metoda se aplică pentru combaterea buruienilor dintre rândurişi cele de pe rând.

Combatere mecanică. Din această categorie fac parte plivitul şi prăşitul mecanic, care se efectuează cu maşini agricole speciale trase de animale şi de tractoare. Plivitul mecanic se face cu grapa cu colţi ficşi sau reglabili trase de cabaline sau bovine, sau cu ţesala de buruieni şi sapa rotativă trase de tractor. Lucrarea se execută, de obicei, primăvara şi contribuie semnificativ la combaterea buruienilor anuale din culturile semănate des.

Combatere termică. Se realizează cu ajutorul unor instalaţii cu propan lichid amplasate pe tractor sau portabile. Solul se încălzeşte doar câţiva centimetri în adâncime. Această metodă se foloseşte în legumicultura pentru combaterea buruienilor din culturile prăsitoare, înainte şi după răsărirea plantelor cultivate. Metoda este cunoscută de către legumicultorii, care o utilizează pentru combaterea buruienilor din răsadniţe, solarii sau sere, care apar în perioada dintre semănat şi răsărirea plantelor cultivate. Instalaţia folosită în acest caz este butelia de aragaz cu arzător.

Metode hidrice. Cea mai cunoscută metodă hidrică este inundarea terenurilor cultivate, prin care pot fi distruse multe din buruienile abia răsărite sau în curs de răsărire. Metoda dă rezultate numai în cazul culturilor rezistente la băltire şi dacă buruienile sunt mici şi pot fi acoperite de apă în întregime mai multe zile.

Metode fizico-mecanice de combatere a dăunătorilor. Diversitatea biologică şi fiziologică a dăunătorilor plantelor cultivate a impusdiversificarea corespunzătoare a metodelor de combatere, inclusiv a celor fizico-mecanice:

∑ Termoterapia se foloseşte pentru combaterea insectelor, unilizând arderea resturilor vegetale după recoltarea plantelor în cazul infestării lor cu organisme dăunătoare, colectarea dăunătorilor (limacşi şi gândaci) şi a cuiburilor cu ouă sau/şi de omizi şi opărirea acestora, depozitarea seminţelor de cereale, leguminoase pentru boabe şi de plante tehnice atacate de molii şi gărgăriţă în spaţii reci sau congelarea acestora.

104

∑ Radioterapia se utilizează pentru sterilizarea masculilor cu ajutorul radiaţiilor X.

∑ Inundarea se foloseşte în combaterea unor dăunători care trăiesc în sol (şoareci, şobolani, cârtiţe, coropişniţe etc) prin inundarea cu apă a galeriilor în care trăiesc.

∑ Metodele sonore se aplică împotriva păsărilor şi rozătoarelorprin instalarea aparatelor cu aer comprimat sau cu carbid care produc zgomote puternice. Pentru combaterea rozătoarelor din depozite se folosesc aparate cu ultrasunete.

∑ Metode atractive se folosesc la prinderea şoarecilor şi şobolanilor, utilizând capcane luminoase, cleioase şi brâie din carton, precum şi curse mecanice.

∑ Instalarea de sperietori, plase şi garduri împotriva păsărilor şi a animalelor rozătoare, precum şi strivirea ouălor, larvelor şiadulţilor.

Metode fizico-mecanice de combatere a bolilor. Agenţii patogeni vegetali se pot ţine sub control prin două categorii de metode fizico-mecanice:

∑ Termosterilizarea se efectuează prin arderea resturilor vegetale după recoltarea plantelor, colectarea plantelor şi părţilor de plante (scoarţă, frunze, ramuri, fructe, flori) infestate şi opărirea sau arderea acestora, tratarea cu aburi fierbinţi a seminţelor şi a amestecurilor de sol folosite în răsadniţe, sere şi solarii.

∑ Solarizarea reprezintă o metodă care cumulează efectul antibiotic al radiaţiilor calorice şi luminoase ale soarelui şi se utilizează pentru dezinfectarea seminţelor şi fructelor atacate la exterior prin expunerea la soare şi lopătarea periodică a acestor produse vegetale.

∑ Metodele biotehnice îmbină procedeele biologice cu cele tehnologice şi sunt specifice fiecărei categorii de dăunători.

∑ Metode biotehnice de combatere a buruienilor sunt orientate la lipsirea buruienilor de lumină, condiţie în care seminţele buruienilor nu germinează, iar plantele răsărite se etiolează şi

105

mor. Această particularitate fiziologică este valorificată de cultivatori prin două procede practice:

Mulcirea reprezintă activitatea de acoperire a solului cu paie, frunze, aşchii şi coji de copaci, rumeguş, compost, bălegar şi cu folie de plastic de culoare neagră sau cu covoare vechi şi alte ţesături. Se foloseşte frecvent în legumicultura la culturile semănate în rânduri distanţate şi în pomicultură şi viticultură, pentru înăbuşirea buruienilor de pe rândul de plante. Momentul optim de mulcire este primăvara cât mai devreme, concomitent sau înainte de plantarea culturilor, respectiv de pornirea plantelor în vegetaţie. Uneori, precum la căpşun, mulcirea cu paie se face şi după înflorit şi are un rol dublu: de combatere a buruienilor şi de protejare a umidităţii.

Pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje acoperite a fost propusă de Karl Hartmann şi Werner Nezadal (1989) de la Institutul de Botanică al Universităţii din Nurnberg, recomandând ca pregătirea terenului pentru semănat să fie efectuat noaptea pe întuneric, deoarece seminţele de buruieni scoase din sol germinează numai la lumină naturală sau artificială. Având în vedere dificultatea executării pe întunernic a acestor lucrări şi ţinând cont că seminţele unor buruieni "mor" imediat dacă nu dau de lumină când sunt scoase din sol de maşinile agricole, Johan Ascard (1994), de la Universitatea de atiinţe Agricole din Suedia, propune acoperirea utilajelor de arat şi de pregătire a solului cu prelate de culoare închisă şi mai lungi decât utilajele respective (Toncea I., 2002).

Direcţii alternative în protecţia plantelor

Cercetările multianuale au permis de a elabora o concepţie bine echilibrată, care constă în faptul că dialectica contradicţiilor dintre cerinţele protecţiei plantelor şi a celor a ocrotirii mediului înconjurător a cristalizat punctul de vedere ecologic de protecţie a plantelor, reprezentat prin sistemele de protecţie integrată a plantelor şi de obţinere a produselor ecologice. Realizările tehnico-ştiinţifice curente au constituit o bază serioasă pentru fundamentarea concepţiei de obţinere a produselor ecologice, care pe parcursul ultimilor ani a

106

antrenat activităţi intense în diverse ţări dezvoltate. Progresele înregistrate în înţelegerea fenomenelor chimice şi biologice din biosferă au lărgit considerabil posibilităţile omenirii întru soluţionarea problemelor impactului protecţiei plantelor asupra mediului înconjurător. Abordarea sistemică a acestor probleme ne demonstrează elocvent oportunitatea urgentării acţiunilor de fixare a limitelor şi noilor obiective în activitatea agricultorilor. Devine absolut raţională tamponizarea impactului dintre cerinţele protecţiei plantelor şi ocrotirea mediului înconjurător, armonizarea necesităţilor imediate ale omenirii cu legile funcţionării îndelungate a naturii. Continuarea ignorării acestor conflicte profunde ar însemna recunoaşterea incapacităţilor omenirii şi admiterea expunerii tacite a umanităţii la ruinarea continuă (Voloşciuc L., 2000, 2007, 2011).

Cercetările ecosistemice profunde au demonstrat că aprofundarea impactului dintre protecţia plantelor şi mediul înconjurător poate fi stopată doar la dezvoltarea agriculturii ca un organism, ca un ecosistem viu, care îşi are modelul în natura însăşi. Anume aceasta poate constitui o alternativă a intensificării, specializării şi a dependenţei depline faţă de produsele chimice, de pesticide. Fiind dirijate armonios, ecosisteme agricole nu cauzează careva pagube mediului înconjurător în care ele evoluează în conformitate cu legile interne de dezvoltare a biosferei.

Necesităţile elaborării metodelor alternative de combatere a organismelor dăunătoare sunt determinate de următoarele argumente:

∑ Plantele sunt atacate de circa 80-100 mii specii de organisme dăunătoare, inclusiv 30 mii specii de agenţi patogeni.

∑ Pierderile de roadă – 33%, iar uneori 40-50% sau compromiterea completă a recoltei.

∑ Anual pe glob agenţii patogeni cauzează pierderi ce depăşesc 50 tril USD.

∑ Necesită utilizarea anuală a pesticidelor în valoare de 36 mlrd USD dintre care circa 21% sunt mutagene şi cancerigene.

În scopul asigurării progresului permanent şi îndelungat al agriculturii, care trebuie să rămână permanent în armonie cu natura, în lume s-a constituit în 1972 Federaţia Internaţională a Mişcărilor

107

pentru Agricultura Organică (IFOAM). Pe parcursul ultimilor ani au fost cristalizate şi cerinţele principale pentru produsele ecologice (biologice), care actualmente sunt încadrate în Reglementarea Uniunii Europene nr. 2092/91 din 24 iunie 1991. E regretabil faptul că în Republica Moldova, deşi a fost acumulată o bogată experienţă de producere şi aplicare a mijloacelor biologice de protecţie a plantelor, totuşi nu au fost înregistraţi paşi concreţi de iniţiere a tehnologiilor de producere a produselor ecologice. Pe fundalul incertitudinilor în determinarea strategiilor de dezvoltare a Republicii Moldova şi ţinând cont de concurenţa dură pe pieţele produselor agricole, devine clar că pătrunderea Moldovei pe piaţa agricolă apuseană poate avea loc doar pe calea producerii şi exportului produselor ecologice (Popuşoi I., Voloşciuc L., 2004; Volosciuc L., 2009).

Protecţia integrată a plantelor – ca fundament al tehnologiilor de obţinere a produselor ecologice - reprezintă un bloc tehnologic de măsuri în hărţile tehnologice de cultivare a plantelor agricole, destinarea căreea constă în protecţia plantelor şi a roadei lor în baza principiilor biocenotice, adică luând în consideraţie legităţile ecologice şi toate necesităţile societăţii. Noi suntem ferm convinşi, că pentru elaborarea şi aplicarea sistemelor de obţinere a produselor ecologice este absolut necesară organizarea investigaţiilor ştiinţifice profunde.

Ultimul timp se fac auzite unele afirmaţii referitoare la existenţa şi funcţionarea sistemelor de protecţie integrată, reducândaceastă direcţie importantă doar la combinarea mecanică a metodelor chimice de protecţie a plantelor. Noi considerăm, că esenţa acestei noi direcţii nu constă doar în acumularea mecanicistă a diferitor surse de protecţie, nu la perfecţionarea sau schimbarea unor metode chimice de protecţie cu altele, ci în schimbarea şi restructurarea profundă a concepţiei de protecţie a plantelor. Deja au fost înregistrate primele întreprinderi acreditate pentru obţinerea produselor ecologice. Însă, pe fundalul dezvoltării epifitotice a diferitor agenţi patogeni şi invaziei masive a diferitor specii de insecte şi acarieni dăunători, nu e clar, cum aceste firme reuşesc să

108

obţină produse ecologice fără aplicarea metodelor biologice de protecţie a plantelor, or standardele internaţionale nu admit (cu unele excepţii a unui spectru foarte redus) aplicarea a careva pesticide. Organizarea producţiei ecologice doar atunci va deveni realitate, când va exista un sistem amplu de principii organizatorice, când responsabilitatea directă a conducătorilor faţă de eficienţa protecţiei vegetale va fi indisolubil legată de responsabilitatea faţă de starea mediului înconjurător şi de cointeresarea materială a producătorilor agricoli. Cu alte cuvinte, noi am ajuns să recunoaştem că producţia ecologică poate deveni realitate doar în cazul abordării cercetărilor sistemice. Este evident, că doar în acest caz poate fi obţinută optimizarea protecţiei plantelor şi de a evita contradicţia dintre protecţia plantelor şi cerinţele contemporane ale societăţii.

Abordarea cercetărilor sistemice presupune integrarea largă a cunoştinţelor din mai multe ştiinţe, cum sunt bunăoară, fitopatologia, entomologia, microbiologia, ecologia, virusologia, biotehnologia ş.a., care sunt în mare măsură legate de protecţia plantelor. În afară de relaţiile directe, legăturile indirecte în protecţia integrată a plantelor sunt deosebit de imense şi includ cunoştinţe, care ţin de biologie, fitotehnie, economie, ocrotirea sănătăţii ş.a. Anume abordarea investigaţiilor sistemice a permis de a determina, că protecţia plantelor - ca bloc tehnologic al agriculturii include un şir de sisteme specifice, care interacţionează şi funcţionează ca un tot unitar. Investigaţiile sistemice permit de a evidenţia direcţiile principale în soluţionarea problemelor practice şi contribuie la utilizarea metodelor de modelare a proceselor, care au loc în agrocenoză(Arthurs S., Lacey L., Behle R., 2006; Arthurs S., et al., 2007).

Producţia ecologică reprezintă un complex flexibil de măsuri, chemate să asigure protecţia optimală a plantelor pe o perioadă îndelungată de timp şi care corespunde cu diverse cerinţe aledezvoltării societăţii. Ea se elaborează în baza cunoştinţelor imense despre agroecosistemă - în calitate de unitate funcţională a biosferei, şi se foloseşte nu pentru combaterea unei anumite specii de organisme dăunătoare, ci controlul întregului complex de organisme ce dăunează cultura dată, luând în consideraţie schimbările continui

109

în ecosistem. În scopul reducerii ravagiilor cauzate de organismele dăunătoare se prevede folosirea factorilor naturali ai agrocenozelor, care sunt capabili să limiteze în mare măsură densitatea şi dauna cauzată de ele. Aplicarea largă a cunoştinţelor despre imunitatea şi rezistenţa plantelor la boli şi dăunători, factorii biotici şi abiotici, care acţionează asupra organismelor dăunătoare, introducerea şi aclimatizarea organismelor utile permit în mare măsură să reducă densitatea populaţiilor de organisme dăunătoare în aşa măsură, încât dauna de la ele devine neconsiderabilă, adică sub pragul daunei economice.

În scopul includerii în acţiune a acestor factori noi propunem folosirea diferitor măsuri, numite de constituire, care condiţionează în mare măsură reglarea densităţii populaţiilor şi stabilirea agenţilor utili în agrocenoza dată. În condiţiile când aplicarea acestor măsuri nu asigură efectul scontat, se aplică măsurile de corectare, care sunt folosite cu scopul reducerii densităţii populaţiilor de organisme dăunătoare, până la nivelul economic admisibil. În cazul efectuăriimăsurilor de corectare se iau în consideraţie nu numai rezultatele apropiate, ci şi urmările ulterioare, mai îndepărtate.

E necesar de menţionat, că orice ştiinţă, şi îndeosebi, protecţia plantelor cu scopul obţinerii produselor ecologice, doar atunci poate deveni prosperă, când asigură beneficii reale şi considerabile omenirii şi activităţii de producere a omului. Deşi suntem impuşi să recunoaştem că deocamdată ecologizarea societăţii contemporane se află doar la etape embrionare, totuşi au fost propuse şi susţinute de activitatea de producere a omului un şir de direcţii cu caracter alternativ, cum este bunăoară, protecţia biologică a plantelor, ca parte principală a sistemelor de obţinere a produselor ecologice (Voloşciuc L., 2000, 2007).

În cadrul sistemelor de protecţie integrată a plantelor, cu scopul accentuării rolului şi locului metodelor biologice de protecţie a plantelor a fost expusă concepţia biointensivă de protecţie integrată a plantelor. Ulterior au fost propuse şi alte sisteme de gospodărire a pământurilor, cum este bunăoară cea ecologo-economică (Войняк В., 2003).

110

Protecţia Biologica - fundament şi parte componentă a agriculturii ecologice

Tehnologiile moderne de cultivare a culturilor agricole cuprind toate verigile de activitate ale omului începând cu protecţia solului de eroziune, chimizare excesivă şi păstrarea fertilităţii lui şi terminând cu protecţia plantelor de boli şi dăunători. În protecţia plantelor tot mai insistent se pune accentul pe metode noi de protecţie, alternative celor chimice. Din metodele noi cele mai preferabile sunt metodele biologice de combatere. În concepţia actuală ar fi mai corect de vorbit de metode biologice nu de combatere a organismelor dăunătoare, ci de dirijare a densităţii lor prin intermediul unui sau mai multor agenţi biologici.

Folosirea metodelor biologice de combatere a bolilor şi dăunătorilor plantelor cuprinde un spectru larg de procedee începând cu introducerea şi aclimatizarea agentului biologic pe areale noi şi terminând cu producerea lui în masă în condiţii de laborator şi lansarea lui sezonieră în agrocenozele protejate.

Sporirea eficienţei protecţiei biologice poate avea loc numai în baza cunoaşterii situaţiei fitosanitare curente a culturii protejate, a biologiei organismului dăunător şi a caracteristicilor agentului biologic. În condiţiile folosirii preponderente a protecţiei biologice nu mai este rezonabil de vorbit de pragul economic de pagubă, noţiune foarte frecvent întâlnită şi astăzi în literatura de specialitate. Această noţiune este strâns legată de metodele chimice de luptă cu dăunătorii şi bolile culturilor agricole. Din punct de vedere numeric, pragul economic de dăunare exprimă densitatea organismelor dăunătoare, paguba provocată de care economiceşte este egală cu cheltuielile, necesare pentru combaterea lor. În multe cazuri în protecţia biologică această noţiune nu lucrează. De exemplu, în livada de meri faţă de speciile de molii minere această noţiune nu se mai aplică, deoarece în dependenţă de densitatea paraziţilor naturali ai moliilor pragul economic de pagubă este diferit. Deci, este vorba nu de un număr fix (valoarea pragului economic de pagubă), ci de o funcţie de cel puţin 2 variabile (densitatea dăunătorului şi densitatea

111

parazitului). Pragul economic de pagubă ar trebui să fie tratat ca o funcţie de mai multe variabile, printre care, pe lângă cele menţionate mai sus, trebuie să fie incluse şi variabile, ce reflectă starea şi faza de dezvoltare a plantei-gazdă, influenţa factorilor abiotici etc. Cu alte cuvinte, protecţia biologică a plantelor este o parte componentă a ecologiei aplicate şi fundamentul sigur şi indispensabil al oricărui sistem de obţinere a produselor ecologice.

Abordarea problemelor protecţiei biologice a plantelor şi elaborarea sistemelor de obţinere a produselor ecologice poate fi făcută şi ţinând cont de cele 3 mari grupe de agenţi biologici: insectele utile, microorganismele (virusuri, ciuperci şi bacterii) şi substanţele biologic active (în primul rând feromonii sexuali ai insectelor dăunătoare). Asemenea drosofilei în genetică speciile de trihograma - parazit al ouălor unei game largi de dăunători din ordinul Lepidoptera pot fi considerabile obiect clasic în domeniul metodelor biologice de protecţie a plantelor. Pentru Trichogramma sp. au fost soluţionate un şir de probleme, ce ţin de sporirea eficienţei aplicării ei şi sunt specifice oricărui alt obiect - entomofag. Acestea sunt probleme, ce ţin de căpătarea culturii materne, găsirea unei gazde de laborator eficiente, mecanizarea procesului de înmulţire în masă şi de lansare optimală a lor, etc.

Nu mai puţin importantă este şi soluţionarea problemelor, ce apar la folosirea biopreparatelor pe bază de microorganisme în protecţia biologică a plantelor. Rezultate interesante se capătă la aplicarea biopreparatelor pe bază de virusuri ai insectelor dăunătoare, care provoacă epizootii pe arealuri mari cu unele legităţi de manifestare a efectului de postacţiune. Sunt căpătate şi alte rezultate pozitive la folosirea biopreparatelor pe bază de ciuperci şi bacterii la combaterea biologică a bolilor.

În aşa mod au fost analizate relaţiile dintre componenţii ecosistemelor naturale şi s-a constatat că fundamentul teoretic a sistemelor contemporane de protecţie integrată a plantelor trebuie să fie constituit în baza abordărilor sistemice. Aceasta este determinat de caracterul sistemic a organizării ecosistemelor naturale şi se reflectă evident în structura mecanismelor naturale de reglare a

112

densităţii populaţiilor în componenţa ecosistemelor naturale constituite pe parcursul evoluţiei milenare.

Pornind de la faptul că mecanismele reglării naturale din cadrul ecosistemelor este determinat de relaţiile complexe dintre componenţii nivelurilor mai inferioare de organizare a materiei vii (nivelul sistemelor consorţionale şi a lanţurilor trofice), care pot fi cercetate în conformitate cu metodele existente, este evident că investigaţiile ecosistemice în scopul determinării mecanismelor naturale de reglare din cadrul ecosistemelor, pot fi efectuate doar la nivelul lanţurilor trofice.

Drept rezultat al cercetărilor efectuate în cadrul Institutului de Protecţie a Plantelor şi Agricultură Ecologică al AŞM a fost elaborată schema şenerală a protecţiei integrate a plantelor cu aplicarea preponderentă a mijloacelor de protecţie a plantelor.

Astfel e necesar de cercetat lanţurile trofice în care sunt încadrate speciile edificatoare de plante precum şi speciile specializate de fitofagi, deoarece speciile polifage şi cele oligofage de dăunători nu determină starea circuitelor de substanţe, ci doar servesc în calitate de elemente de dublare în mecanismele de transformare a energiei. De aceea în scopul elaborării modelelor de sisteme de protecţie integrată a plantelor e necesar de depistat mecanismele reglării naturale din cadrul ecosistemelor naturale sau a celor mai puţin modificate sub influenţa factorilor antropici, care sunt megieşe sau se află în aceleaşi condiţii cu agrocenozele pentru care este necesară elaborarea sistemelor de protecţie integrată a plantelor.

În calitate de indice pentru selectarea mijloacelor de protecţie a plantelor nu trebuie de aplicat gradul de mortalitate a organismelor dăunătoare, ci nivelul de eliminare a fitofagului pe parcursul întregii perioade ontogenetice, precum şi luând în consideraţie fenomenul postacţiunii în decurs de mai mulţi ani, adică pe parcursul mai multor generaţii.

113

Particularităţile protecţiei plantelor în agricultura ecologică

Deşi în sistemele de agricultură ecologică se manifestă sporirea mecanismelor naturale de reglare a activităţii organismelor dăunătoare, totuşi plantele cultivate în fermele ecologice necesită combaterea dezvoltării virtiginoase a lor. Din totalitatea mijloacelor de protecţie a plantelor în agricultura ecologică pot fi utilizate orice metodă care se încadrează în unul din următoarele principii:

∑ Menţinerea atacului factorilor biotici sub pragul economic de dăunare. Dăunătorii din producţia agricolă vegetală sunt, ca orice vieţuitoare, componenţi ai unor biocenoze şi au un rol important în ciclurile trofice.

∑ Refacerea şi conservarea însuşirilor naturale ale ecosistemelor agricole. Revenirea sistemelor agricole la metodele naturale de control al densităţii populaţiilor de organisme dăunătoare contribuie direct la creşterea stabilităţii biocenozelor agricole, indiferent de puterea şi frecvenţa perturbaţiilor structurale sau funcţionale, interne sau externe, ale acestora. Practica agricolă avansată a demonstrat că manifestarea acestui principiu se reflectă în sporirea populaţiilor de prădători naturali şi reducerea corespunzătoare a numărului de dăunători.

∑ Cunoaşterea profundă a particularităţilor biologice ale dăunătorilor şi a relaţiilor lor cu organismele utile. Organismele dăunătoare posedă anumite particularităţibiologice care se manifestă printr-o adaptivitate sporită la diferite fenomene negative, inclusiv sporirea rezistenţei la pesticide, care deşi sunt comune tuturor organismelor, totuşi leasigură un grad sporit de plasticitate ecologică. Doarcunoscând aceste partucularităţi şi luând în consideraţie condiţiile concrete a mediului, devine posibil controluldensităţii populaţiilor de insecte, agenţi patogeni şi buruieni.

∑ Utilizarea prioritară şi pe scară largă a metodelor de combatere multifuncţionale. Combaterea dăunătorilor este o practică la fel de veche ca şi agricultura însăşi. Milenii la rând

114

oamenii au introdus în sistemul lor de producţie agricolă, conştient sau nu, noi măsuri de combatere, cele cu efecte multiple fiind, evident, preferate şi promovate. Astfel au fost stabilite metodele principale de protecţie biologică a plantelor: microbiologică, de utilizare a entomofagilor şi a substanţelor biologic active.

∑ Excluderea utilizării produselor chimice de sinteză. Ţinem să menţionăm că în agricultura ecologică sunt admise

orice alte produse, inclusiv de natură chimică, dacă se încadrează în unul din următoarele criterii:

∑ produsul este esenţial pentru combaterea unor buruieni, boli sau dăunători;

∑ substanţa activă a acestor produse este de origine vegetală, microbială sau minerală şi s-a produs prin unul din următoarele procese: fizice (mecanic sau termic), enzimatice, microbiene (compostare, digestie);

∑ folosirea acestor produse nu are efecte secundare negative asupra mediului înconjurător şi nu au efecte inacceptabile asupra calităţii produselor alimentelor şi a altor produse finale;

∑ aplicarea unui complex de procedee diferite (cel puţin două) de combatere pentru fiecare factor biotic dăunător.

Respectarea acestui principiu limitează posibilităţile de supravieţuire, perpetuare sau înmulţire a tuturor categoriilor de factori biologici dăunători şi asigură un grad înalt de protecţie a culturilor agricole.

Utilizarea prădătorilor şi paraziţilor în agricultura ecologică

Entomofagii – ca factori biocenotici de reglare a densităţii populațiilor de insecte dăunătoare în masivele silvice din Moldovasunt reprezentaţi de diverse specii de insecte și alte artropode utile. Pe masivele cercetate entomofagii sunt reprezentaţi atât de insectele prădătoare, care se hrănesc cu numeroase insecte și artropode

115

dăunătoare, cât şi de cele parazite, dezvoltarea cărora are loc în corpul doar a unui individ a speciei gazdă.

Analiza faunistică a complexului de entomofagi răpitori din masivul silvic Rezeni a permis de a evidenţia și identifica biodiversitatea lor. Pornind de la particularităţile ecologice a sectorului cercetat și evitarea tratamentelor chimice pe parcursul ultimilor ani, e necesar de menţionat că diversitatea și densitatea populațiilor de entomofagi este foarte mare. Luând in consideraţie caracterul polifag al prădătorilor și pornind de la modul de interacţiune cu diverse specii de insecte fitofage, dintre diversitatea mare de entomofagi prădători au fost evidenţiate specii cu capacitate fatală, care cauzează moartea totală a jertfei. Dar pe masivele cercetate au fost întâlnite și specii cu capacitate ne fatală, care nu cauzează pieirea jertfei. Dacă în prima grupă pot fi incluse majoritatea speciilor înregistrate, apoi în grupa a doua pot fi indicate doar ploşniţele răpitoare. Examinarea complexelor faunistice din masivele silvice au permis depistarea și identificarea speciilor următoare de entomofagi prădători.

Din cele 16 ordine de entomofagi răpitori, în masivele silvice examinate au fost depistate mai multe specii de prădători, care fac parte din 8 familii întrunite în 5 ordine.

Entomofagii paraziţi pe parcursul dezvoltării ontogenice se dezvoltă pe contul unui singur individ, condiţionând moartea sau stoparea activităţii insectei gazdă. Pornind de la caracterul specific al relaţiilor de parazitare, numărul entomofagilor paraziţi este mai redus. Deşi la dăunătorii culturilor silvice se cunosc diverse specii de entomofagi paraziţi, totuşi pe parcursul anului n-au fost înregistrate cazuri de parazitare. Luând in consideraţie specificitatea relaţiilor de parazitism la insecte, este evident că pentru depistarea lor sunt necesare cercetări speciale.

Merită atenţie de menţionat faptul că pe masivele silvice cercetate, grație faptului că pe parcursul ultimilor ani n-au fost efectuate tratamente chimice, se înregistrează densitatea mare a speciilor descrise de entomofagi. În genere, diversitatea şi densitatea populațiilor de entomofagi reprezintă un indiciu comod şi adecvat de

116

determinare a stării ecologice generale. O dovadă în plus este şi sporirea numărului de lepidoptere nectarofile, cum sunt bunăoară insectele nimfalide, de exemplu Nymphalis io L. Deosebit de evident este efectul înregistrat în Gospodăria silvică “Codâma”, Ukraina , unde preparatul baculoviral a fost aplicat selectiv pe diferiţi arbori(Волощук Л., 2007, 2008).

Insectele zoofage, fiind prădătoare sau parazite, au rol deosebit în menţinerea echilibrului biologic în agrosisteme, comportându-se ca factori de reglare a densităţii organismelor fitofage. Din clasa insectelor zoofage fac parte reprezentanţii mai multor ordine, dintre care putem deosebi cele mai importante.

Ordinul Mantodea – calugăriţele, cuprinde insecte cu talia mare, corpul alungit, în special toracele. Capul este mic, triunghiular, foarte mobil. Pe lîngă ochii mari prezintă trei oceli. Picioarele anterioare au coxe şi femure lungi, iar tibia este înarmată apical cu ogheară, formând cu femurul un cleşte puteric. Drept exemplu poate fi amintită călugăriţa (Mantis religiosa).

Ordinul Dermaptera – urechelniţele, include insecte cu corpul alungit, turtit dorso-ventral capul este prognat, antenele scurte, aparatul bucal fiind de rupt şi masticat. Cele mai răspândite specii entomofage sunt Forficula auricularia şi Lobia miror.

Ordinul Neuroptera cuprinde insecte de talie diferită. Au capul mobil cu poziție hipognată, iar ochii sunt mari şi bombaţi. Antenele sunt bine dezvoltate. Aparatul bucal al formei imaginale este de rupt şi masticat. Aripile sunt membranoase cu nervaţiune bogată. Larvele sunt oligopode, compodeiforme cu armatura bucală de înţepat prada şi de supt. Cuprinde mai multe specii de entomofagi dintre care cea mai cunoscută este chrisopa din familia Chrysopidae.

Ordinul Thysanoptera – tripşii, cuprinde insecte mici (0,5-5mm) cu aparat bucal de înţepat şi supt. Aripile sunt membranoase, alungite şi franjurate. Include mai multe familii, dintre care cea mai numeroasă este familia Thripidae.

Ordinul Coleoptera – gândacii, reprezintă insecte holometabole de talie mică, mijlocie sau mare, cu corpul alungit, puternic chitinizat. Aparatul bucal este adaptat pentru rupt şi masticat.

117

Coleopterele zoofage sunt cuprinse în familiile: Carabidae, Coccinelidae, Staphilinidae.

Familia Carabidae cuprinde numeroase specii, cu talie variabilă şi sunt zoofage. Speciile de carabide carnivore, adulţi şi larve, sunt prădătoare polifage. Unele specii sunt prădătoare active: Cicindella sp., Calosoma sp., Brachinus sp., Notiophilus sp., altele au un regim alimentar mixt. În general adulţi consumă zilnic mai multă pradă animală decât propria greutate.

Familia Staphilinidae include coleoptere mici, aripate sau aptere, ce se întâlnesc în stratul vegetal în descompunere sau în cel superficial de sol. Mai frecvent întâlnite sunt cele din genul Aleochara, Oxypoda, Tachypoms şi Proteinus.

Ordinul Hymenoptera – viespele, cuprinde insecte cu dimensiuni între 0,2 şi 50 mm. Tegumentul este neted sau păros, capul ortognat. Aparatul bucal este de tip ortopteroid la cele inferioare şi transformat în trompa adaptată la rupt, supt şi lins la cele superioare. La femele, segmentele abdominale 8 şi 9 formeazăovipozitorul. Cea mai răspândită este familia Ichneumonidae, reprezentanţii căreea parazitează pe larvele şi pupele lepidopterelor, coleopterelor, himenopterelor şi dipterelor. Familia Braconidaeinclude specii parasite, larvele cărora sunt ecto şi endo-parazite.

Familia Aphelinidae include insecure la care capul are o poziţie transversala faţa de restul corpului, fiind prevăzut cu 2 ochi compuşi şi 3 oceli, antenele au 3-9 articole, toracele este scurt, aripile anterioare sunt în general mari rotungite distal, picioarele sunt drepte. Torsul este alcatuit din cinci articole, abdomenul este oval unit cu toracele.

Femelele caută gazda preferată, după ce o cercetează cu antenele pentru a constata dacă sunt vii şi dacă sunt parazitate de alt parazit, îşi fixează picioarele în zona aleasă, şi strânge segmentele abdominale, îşi îndreaptă ovipositorul spre gazdă şi începe perforarea cuticulei. După consumarea conţinutului gazdei, larvele ajunse la maturitate se împupează, perioada de dezvoltare diferind de la o specie la alta şi în funcţie de temperatură, vârsta gazdei şi zona

118

geografică. Dezvoltarea larvelor mascule este diferită de cea a larvelor femele, fiind ectoparazite chiar pe gazde diferite.

Familia Trichogrammatidae cuprinde specii asemănătoare între ele şi au capul prevăzut cu ochi complecsi şi oceli. Antenele sunt scurte acoperite cu peri senzitivi. Particularităţile structurii organelorgenitale sunt puse la baza separării lor în specii. Majoritatea speciilor sunt polifage, dar există o anumită preferenţialitate pentru anumite gazde. S-a observat că Tricogramma evanesclus, care parazitează ouăle insectelor din familia Noctuidae, având până la 7 generaţii pe an, iar pe ouăle altor specii preferinţa de parazitare este mult mai scăzută. Entomofagul, cu ajutorul antenelor controleazăgazda pentru a verifica starea de sănătate şi dacă ea a fost sau nu parazitată. Doar după aceea se înregistrează urcarea pe gazdă şigăsirea unei părţi din corion, care prezintă o accesibilitate mai rapidăspre interior. Astfel fixându-şi picioarele, îşi curbează abdomenul şi începe perforarea, care durează circa 5-60 min. Dezvoltarea embrionară începe imediat după depunere, depinzând mult de temperatură, şi durează de la câteva ore până la 2-3 zile. Dupădezvoltare ea roade corionul şi iese în conţinutul oului gazdei, hrănindu-se activ. Culoarea oului, după o perioadă de timp, se schimbă, devenind neagră. Tote speciile de Trichograma ierneazăsub fomă de larvă în ouăle gazdei. În protecţia biologic se folosesc mai multe specii de Trichograma.

Producerea în masă a speciilor de Trichogramma se face în laboratoare speciale, adaptate pentru creşterea insectelor. Pentru aceasta sunt utilizate mai multe gazde, dintre care mai frecvent se foloseşte Sitotroga cereallela, Ephestia kuchniella, Dendrolimus pini, Heliothis zeae, Orgya minutab. În prezent, în Europa sunt folosite lepidopterele Ephestia kuchniella, iar la noi - Sitotroga cereallela. Ouăle gazdei se lipesc pe suporturi de carton prin introducerea lor în apă (prezintă un fel de adeziv). După parazitare, ouăle se pot păstra la 30C timp de 60 zile, după ce au fost ţinute la temperatura camerei până la înegrire. Pentru aceasta au fost elaborate tehnologii de producere şi lansare a trihogramei pentru protecţia culturilor agricole. Rezultate semnificative au fost înregistrate la

119

folosirea acesteia în sistemele de protecţie integrată a plantelor, precum şi pentru agricultura ecologică.

Ordinul Diptera – muştele, tânţarii, cuprinde insecte cu corpul moale, cu două aripi bine dezvoltate la indivizii aripaţi. Capul, bine separat de torace, conţine ochi compuşi şi oceli. Dezvoltarea larvarăeste holometabolă. Larvele pot fi acefale sau encefale. Include mai multe insecte entomofage, întrunite în mai multe familii, dar cele mai active sunt cele din familia Syrphidae, care se hrănesc cu afide şi familia Tachinidae, larvele cărora se dezvolta în alte insecte:orthoptere, hemiptere, coleoptere, himenoptere şi diptere.

Controlul densităţii populaţiilor de insecte dăunătoare în natură se înfăptuieşte cu participarea şi a altor grupe de artropode, cum sunt bunăoară reprezentanţii clasei Arachnida. Arachnidele reprezintăartropode terestre, de diferite dimensiuni, care sunt adaptate la respiraţia aeriană. Corpul lor este constituit dintr-o parte anterioară, prosoma sau cefalotoracele şi alta posterioară, opistosoma sau abdomenul. La regiunea anterioară a prosomei se inseră 2 perechi de apendice, prima pereche purtând numele de chelicere, iar a doua de palpi maxilari. Clasa include câteva ordine, iar pentru protecţia biologică se folosesc cei din ordinele Aranea (păianjenii) şi Acari(acarienii).

Ordinul Araneae include păianjeni cu corpul format din cefalotorace şi abdomen nesegmentat, iar maxilele au formă de pensă. Din acest ordin fac parte familiile: Araneidae (Aranea rentula), Salticidae (Salticus scenicus), Cembionidae (Myrmecium gounelli), Uloboridae (Uloborus republicanus). Reprezintă specii zoofage şi polifage, care se hrănesc cu insecte mai mici sau mai mari, pe care le capturează în pânze mătăsoase, ţesute în inflorescenţe,între frunze, lăstari, etc.

Ordinul Acari, cuprinde acarieni cu corpul diferenţiat în proterosomă şi histerosomă. Proterosoma poartă chelicerii şi pedipalpii, formând stiletul pentru înţepat şi supt. Cuprinde maimulte subordine şi familii, dintre carea cea mai important pentru protecţia biologică este familia Phytoseiidae. Ei reglează densitatea populaţiilor de acarieni tetranichizi. Au dimensiuni mici, 0,3-0,5 mm

120

în lungime, cu corpul piriform, larg rotunjit la extremitatea posterioara, cu picioarele lungi. Sunt foarte mobili. Culoarea corpului este variabilă, în funcţie de starea de hrănire. Iernează sub solzii mugurilor, în pomi sau pe scoarţa acestora. Se hrănesc cu o gamălargă de specii, cum este bunăoară Amblyseius aberrans, iar alţii se alimentează cu reprezentanţii a mai puţine specii, cum este, de exemplu, Phytoseiulus persimilis.

Clasa Chilopoda întruneşte artropode cu corpul împarţit în două regiuni: cap și trunchi. Capul este format din şase segmente cu2 antene şi aparatul bucal de rupt şi masticat. Trunchiul este format din mai multe segmente, însoţite de o pereche de picioare. Sunt specii terestre, care populează locurile umede şi diferite ascunzisuri. Se hrănesc cu nematozi, gastropode, artropode, inoculând prada şi paralizând-o cu venin.

Clasa păsărilor (Aves) include o grupă mare de specii ce fac parte din păsările răpitoare diurne (şorecarul, uliul) şi nocturne (bufnita, cucuveaua, cuhurezul) şi păsările cântătoare (piţigoiul, ciocârlia, rândunica, privighetoarea, sticletele, pupăza, cucul, fazanul), care se hrănesc şi cu insecte dăunătoare).

Piţigoii sunt printre cele mai lacome păsări. Un singur piţigoi poate distruge în 24 de ore o cantitate de insecte egală cu greutatea corpului său. O pereche de piţigoi împreună cu urmaşii lor sunt suficienţi pentru a împiedica atacul insectelor de pe o suprafaţă de un hectar de livadă. Lăcustarul, care se întâlneşte des în focarele de lăcuste, consumă peste 120 g larve de lăcuste pe zi, iar o pereche de lăcustari, în perioada hrănirii puilor, peste 360 g de lăcuste pe zi, ceea ce reprezintă circa 10800 insecte. O mie de lăcustari, împreună cu puii lor, pot distruge până la 22 tone de lăcuste pe lună.

Amfibienii, Reptilele şi Mamiferele insectivore au un rol deosebit în reglarea densităţii organismelor dăunătoare. Aşa bunăoară, amfibienii, în special broasca râioasă (Rana temporara) şi reptilele se hrănesc în mare parte cu insecte şi alte specii de animale dăunătoare.

Mamiferele joacă un rol important în reducerea numărului de insecte şi rozătoare dăunătoare agriculturii. Dintre acestea este

121

necesar de remarcat activitatea folositoare a liliacului, ariciului, nevăstuicii, dihorului, bursucului, etc.

Rolul şi locul preparatelor biologice pentru obţinerea produselor ecologice

Cele două mari dezavantaje ale metodei chimice de combatere a organismelor dăunătoare sunt poluarea mediului natural cu pesticide şi apariţia şi dezvoltarea rezisţentei dăunătorilor la pesticide, ceea ce a determinat necesitarea elaborării unor noi metode de combatere. Printre acestea un deosebit interes îl prezintă metoda microbiologică. În ultimele decenii suntem martorii unei dezvoltări vertiginoase a microbiologiei şi patologiei insectelor. Aceasta este determinat atât de aplicarea directă a mijloacelor microbiologice de combatere, cât şi de utilizarea unei game largi de substanţe biologic active obţinute în rezultatul proceselor tehnologice de producere a acestora.

Primele încercări de folosire a unui microorganism în combaterea unei insecte dăunătoare îi aparţine cunoscutului savant rus I.I. Mecinikov. Microorganismele patogene sau produsele lor metabolice constituie principiul activ al unor produse utilizate în combaterea dăunătorilor fie ca insecticide microbiologice, fie caagenţi de limitare naturală de durata, ce se întroduc în zone geografice noi, în care s-au extins specii dăunătoare.

Rezultatele aplicării microorganismelor în combatereaorganismelor dăunătoare sunt afectate de o serie de factori variabili, cun sunt bunăoară susceptibilitatea insectelor, difuzarea neuniformă a preparatului, relaţiile complexe dintre gazdă şi patogen, producerea de toxine, precum şi variabilitatea mare a microorganismelor. Aceatadetermină problemele legate de standardizarea biopreparatelor, operaţie absolut necesară obţinerii de rezultate previzibile.

Folosirea microorganismelor ca insecticide, bactericide şifungicide vii pe suprafeţe mari implică producţia lor industrială, care trebuie să fie uşor de relizat sub raportul tehnologiei. Este necesar ca produsul obţinut să-şi menţină un timp îndelungat proprietăţile

122

patogene sau toxice iar preţul lui să fie accesibil şi nu cu mult mai mare decât al preparatelor chimice.

Virusurile entomopatogene, mai ales cele din familia Baculoviridae, care nu se întâlnesc la vertebrate, se pot folosi cu succes la obţinerea de preparate virale. În multe ţări au fost puse la punct preparatele virale care se aplică în practică.

Recunoaşterea necesităţii şi eficienţei insecticidelor baculovirotice este asigurată de originalitatea calitativă a ingredientului activ şi de un şir de avantaje faţă de metodele chimice, printre care cea mai importantă este specificitatea lor. Aplicarea largă a preparatelor baculovirotice a devenit o realitate doar la elaborarea şi organizarea producerii a asemenea mijloace biologice, lucru înregistrat după efectuarea cercetărilor biotehnologice profunde.

Bacteriile entomopatogene au un rol mai mare în reducerea populaţiilor de dăunători. Acestea se întâlnesc printre reprezentantii a trei familii, si anume: Pseudomonadaceae, Enterobacteriaceae(Salmonella tiphimurium) si Bacillaceae (Bacillus lentimorbus, B. popilliae, B. thuringiensis).

Bacillus thuringiensis este o bacterie entomopatogenă care se poate cultiva pe medii nutritive în instalaţii speciale, pentru obţinerea de preparate cu acţiune faţă de insecte. Bacteria are numeroase varietăţi şi serotipuri pe baza cărora se pot obţine cu exotoxină sau fără exotoxină. Exotoxina are un rol important în patogeneză şi împreună cu sporii determină eficacitatea. Capacitatea speciei Bacillus thuringiensis de a provoca îmbolnăvirea larvelor se datorează în principal celor două toxine produse de bacterie (endotoxina produsă şi depozitată în corpul celulei bacteriene sub formă de cristal proteic şi exotoxină eliminată de bacterie în mediul de cultură sau în organismul atacat).

Celulele bacteriene ajunse odată cu hrana în intestinul larvelor se înmulţeste eliminând exotoxine ce determină paralizia tubului digestiv, iar odată cu moartea celulelor bacteriene se elimină şi endotoxina reprezentată prin cristale proteice care ajunse în intestinul mijlociu sunt solubilizate şi determină distrugerea pereteluiintestinal, invadarea cavităţii generale cu bacterii, deci apariţia

123

septicemiei (infecţie microbiană generalizată), paralizia şi moartea insectei care are în această ultimă fază un aspect caracteristic, cândcorpul larvei moarte reprezintă un rezervor de bacterii care prin ruperea resturilor invelişului larvei se împrăştie pe larve care consumă hrana contaminată.

În diferite ţări au fost omologate diferite produse comerciale (entomobacterin, dendrobacilin, lepidocid, thuringin, dipel, bitoxibacilin, gomelin, ş.a.), care conţin mai mult de 6000 de unităţi active pe fiecare gram de preparat şi sunt destinate pentru combaterea diferitor insecte dăunătoare. În comparaţie cu produsele chimice, preparatele biologice bacteriene au o acţiune mai lentă, înbolnavirea şi moartea survin dupa 2-4 zile, eficacitatea stabilindu-se după 7-10 zile. E necesar de menţionat că larvele încetează să se mai hrănească chiar din prima zi (Коломиец Э., 2007).

Ţinând cont de experienţa acumulată în domeniul producerii preparatelor biologice şi necesitatea combaterii unor specii de organisme dăunătoare, care nu pot fi combătute cu alte mijloace biologice, un rol deosebit a fost şi rămâne specialiştilor din Republica Moldova. Cu concursul lor au fost elaborate şi omologate un şir de mijloace microbiologice, care reprezintă o pârghie eficientă în combaterea organismelor nocive şi ameliorarea condiţiilor mediului înconjurător (Popuşoi I., Voloşciuc L., 1994; Volosciuc L., 2007, 2009). Printre acestea pot fi menţionate următoarele mijloace biologice.

TRIHODERMIN-BL - baza preparatului o constituie ciuperca Trichoderma lignorum (ode) Harz. Este folosit pentru combaterea putregaiului alb, cenuşiu şi radicular al culturilor legumicole, ornamentale, leguminoase, precum şi a răsadului de tutun şi culturi legumicole. Preparatul stopează dezvoltarea putregaiului cenuşiu la căpşun şi viţa-de-vie; ascochitozei castraveţilor, fuzariozei şi verticilozel culturilor legumicole şi etero-oleaginoase. Trihoderminul reduce atacul culturilor de către agenţii patogeni a bolile indicate de 2-3 ori, stimulând creşterea şi dezvoltarea plantelor şi asigură. sporirea recoltei cu 25-30%.

124

TRIHODERMIN-F7 - baza preparatului o constituie ciuperca Trichoderma harzianum Refai sub formă granulară şi lichida. Este utilizat pentru combaterea putregaiurilor radiculare ale culturilor de zarzavaturi şi garoafei; ascochitozel şi putregaiului alb la castraveţi. Reduce putregaiurile radiculare de 1,5-2 ori, putregaiul alb până la 40-50%. Preparatul asigură sporirea recoltei cu 1,5-2 kg/m2.

NEMATOFAGIN-BL-baza preparatului o constituie ciuperca Arthrobotrys oligosporum Fres, utilizat pentru combaterea nematozilor la culturile legumicole, căpşun, usturoi. Diminuează meloidogeneza de 2-3 ori. Duce la sporirea roadei cu 0,5-1 kg/m2.

VERTICILIN - baza preparatului o constituie ciuperca Verticillium lecanii Vilgas, pulbere umectabilă. Este utilizat pentru combaterea musculiţei albe de seră. Eficacitatea e de 95% în condiţii de umiditate înaltă (85%) a aerului şi temperatura de 20-280C.

MICAF - baza preparatului o constituie o tulpină specială a ciupercii Verticillium lecani contra afidelor. Este utilizat pentru combaterea păduchelui bostănoaselor. În condiţii de umiditate înaltă eficacitatea atinge până la 97-100%.

RIZOPLAN - baza preparatului o constituie bacteria sideroforă Pseudomonas fluorescens AP-33. Este utilizat pentru combaterea putregaiurilor radiculare la culturile cerealiere şi legumicole, tutun, mazăre. Diminuează îmbolnăvirea cu 30%. Asigură sporirea recoltei de legume cu 34 q/ha.

PENTAFAG-M - pentru combaterea bacteriozelor la culturile sâmburoase şi bostănoase. Preparatul este bazat pe 5 suşe de bacteriofagi eficienţi la combaterea bolilor plantelor provocate debacteriile din genul Pseudomonas. Norma de consum este de 4 - 6 l/ha.

Un şir de preparate virale ecologic inofensive a fost elaborat pentru combaterea dăunătorilor, care nu pot fi combătuţi cu alte mijloace biologice.

VIRIN-ABB-3 - pentru combaterea Omizii- păroase a dudului în livezi, plantaţiile silvice şi parcuri. Preparatul este bazat pe virusurile poliedrozei nucleare şi granulozei cu acţiune cumulativă şi

125

sinergistă. Titrul preparatului este de 6 mlrd particole. Norma de consum e de 0,1-0,2 kg/ha. Are efect epizootic şi de postacţiune.

VIRIN-MB - pentru combaterea Buhei verzii la varză, tomate, alte culturi legumicole. Preparatul este bazat pe virusul poliedrozei nucleare a Mamestra brassicae. Titrul e de 3 mlrd/g, norma de utilizare fiind de 0,1-0,2 kg/ha. Preparatul este compatibil cu lansări de entomofagi.

VIRIN-OS - pentru combaterea Buhei semănăturilor şi buhelor din genul Agrotis (Ypsilon, Exclamatoare) la culturile legumicole, tehnice (tutun, sfecla de zahăr), bostănoase şi ierburi medicinale. Este bazat pe virusurile granulozei şi poliedrozei nucleare cu acţiune sinergistă. Titrul e de 3 mlrd/g, norma de utilizare fiind de 0,1 kg/ha. Preparatul este compatibil cu lansările entomofagilor, de trihogramă, bracon şi apanteles.

VIRIN-HS-2 - pentru combaterea Omizii capsulelor de bumbac şi buhelor din genul Heliothis. Preparatul modificat este bazat pe virusul poliedrozei nucleare a unei gazde nespecifice. Titrul este de 3 mlrd/g. În condiţiile Republicii Moldova este recomandat pentru combaterea buhelor la tomate, ardei, porumb zaharat ş.a., norma de consum fiind de 0,2 kg/ha.

VIRIN-CP - pentru combaterea Viermelui merelor în livezi. Este bazat pe virusul granulozei Carpocapsa pomonella. Titrul e de 3 mlrd/g, norma de utilizare fiind de 0,1 kg/ha. Preparatul este compatibil cu amestecuri de fungicide, cu excepţia celor ce conţin mercur şi a zamei bordoleze.

Deosebit de virtiginoasă este dezvoltarea cercetărilor în domeniul elaborării şi aplicării mijloacelor biologice de combatere a insectelor dăunătoare folosind nematozii entomopatogeni. Deja au fost testate şi omologate mai multe produse în bază de nematozi entomopatogeni, care manifestă acţiune considerabilă asupra insectelor epigee, care nu pot fi combătute cu alte mijloace biologice eficiente.

Toate acestea, spre deosebire de protecţia chimică a plantelor, asigură nu numai controlul densităţii populaţiilor de organisme

126

dăunătoare, dar şi contribuie la păstrarea şi chiar ameliorarea stării mediului înconjurător.

Măsuri alternative de protecţie a plantelor

Realizarea programelor de obţinere a produselor ecologice poate deveni realitate doar la sporirea spectrului şi lărgirea ariei de aplicare a mijloacelor biologice de protecţie a plantelor. În acest senscombaterea agenţilor patogeni şi dăunătorilor se utilizează doar la aplicarea mijloacelor nechimice de protecţiei, inclusiv a măsurilor deprevenire, care asigură obţinerea produselor ecologice fără afectarea mediului înconjurător. Aplicarea substanţelor chimice se admite în doze minime şi numai cu produse selective şi pentru evitarea apariţiei formelor rezistente de organisme dăunătoare. Tratamentele chimice se pot aplica doar în caz de invazii masive cu depăşirea evidentă a pragurilor economice de dăunare.

Pornind de la tendinţa pătrunderii permanente a organismelor dăunătoare în spaţiile agricole a Republicii Moldova şi în scopul respectării regulamentelor internaţionale, în agricultura ecologică este absolut necesară elaborarea şi aplicarea măsurilor de carantină fitosanitară. În acest sens pentru preîntâmpinarea introducerii în ţarăa speciilor de organisme dăunătoare, care nu s-au întâlnit anterior în condiţiile noastre şi prezintă un impact deosebit de mare pentru practica agricolă se propune aplicarea măsurilor de carantină fitosanitară. Excluderea pătrunderii agenţilor patogeni şi a organismelor de carantină se efectuează prin aplicarea măsurilor de carantină fitosanitară externă şi cele de carantină fitosanitară internă. Măsurile de carantină fitosanitară externă se aplică prin controlul produselor şi a materialului semincer şi săditor la hotare înainte de intrarea lor în ţară. Produsele destinate pentru export sau import se însoţesc de certificate fitosanitare, în care se indică originea produselor şi dacă sunt lipsite de boli şi dăunători de carantină.

Elaborarea şi implementarea agriculturii ecologice este de neconceput fără aplicarea măsurilor fitotehnice, care au un rol deosebit în combaterea organismelor dăunătoare. Aceasta se atinge

127

prin crearea condiţiilor pentru prevenirea înmulţirii în masă a agenţilor patogeni şi a dăunătorilor. Cu ajutorul lor se crează condiţiiprin care plantele de cultură se dezvoltă viguros şi devin mai rezistente la atacul organismelor dăunătoare.

Printre elementele fitotehnice principale, care asigură prevenirea şi distrugerea unor agenţi patogeni şi dăunători ai culturilor agricole pot fi enumerate următoarele:

∑ Alegerea corectă a terenului prevene pătrunderea şi reduceatacul, asigurând combaterea agenţilor patogeni şi dăunătorilor, care preferă solurile umede, acide, grele, argiloase sau argilo-lutoase, unde se deplasează uşor şi nu se pot dezvolta în soluri nisipoase. E necesar de menţionat că solurile grele, umede şi reci favorizează putrezirea tuberculilor, bulbilor, rizomilor şi rădăcinilor suculente înainte de răsărire sau provoacă dezvoltarea putregairilor umede şi a manei.

∑ Asolamentul, prin alternarea culturilor de diferite sole, are un rol important în combaterea organismelor dăunătoare. Spre deosebire de monocultură, asolamentul exclude dezvoltarea şi reduce atacului gândacului ghebos, cărăbuşeilor cerealelor, tripsului grâului, viespii grâului, muştelor cerealelor, gărgăriţei frunzelor de porumb ş.a.

∑ Lucrarea solului contribuie la dezvoltarea normală a plantelelor, devenind mai rezistente la atacul organismelor dăunătoare. Ea reduce rezerva biologică a dăunătorilor din sol, prin distrugerea galeriilor sau a lojelor pupale şi pontelor din sol, sau prin distrugerea directă a unor dăunători cum sunt: viermii-sârmă, viermii-albi, lăcustele, coropişniţa etc,precum şi prin schimbarea condiţiilor de aerisire, umectare, temperatură, sau prin scoaterea dăunătorilor la suprafaţa solului, fiind expuşi acţiunii entomofagilor.

∑ Aplicarea raţională a fertilizanţilor şi amendamentelorreprezintă o serie de măsuri eficiente care contribuie la dezvoltarea plantelor şi sporirea rezistenţei lor la atacul organismelor dăunătoare. Plantele bine dezvoltate pot trece

128

mai rapidă peste perioadele critice a sensibilităţii lor la boli şi dăunători, cum sunt bunăoară puricii de pământ, gărgăriţeleporumbului, a sfeclei ş.a.).

∑ Selectarea corectă a materialului semincer şi săditor are un rol foarte important pentru protecţia culturilor agricole. Aceasta edeterminat de particularităţile de răspândire a unor agenţi patogeni şi dăunători prin intermediul seminţelor, bulbiilor, tuberculilor, rădăcinilor sau răsadului.

∑ Folosirea soiurilor sau hibrizilor rezistentei la boli şi dăunători reprezintă o metodă ideală de prevenire a atacului unor boli şi dăunători şi constituie pilonul principal în jurul căruia trebuie să se constituie sistemele de protecţie a culturilor agricole. Aplicarea soiurilor şi hibrizilor imuni, rezistenţi sau toleranţi la agenţii patogeni şi dăunători reprezintă un mod efectiv nu numai de combatere a organismelor dăunătoare, dar şi contribuie la păstrarea mediului înconjurător, fără afectarea echilibrului biocenotic natural. E necesar de menţionat că practica selecţiei şi ameliorării culturilor agricole în instituţiile de profil fitotehnic s-a soldat cu elaborarea şi implementarea unei game largi de soiuri şi hibrizi rezistenţi, care în mare măsură elimină aplicarea tratamentelor chimice.

∑ Epoca de semănat, ca o măsură fitotehnică importantă, are un rol deosebit de mare pentru prevenirea sau reducerea atacului unor boli şi dăunători. Pornind de la gradul diferit de sensibilitate a diferitor faze de dezvoltare a plantelor la organismele dăunătoare, devine raţională alegerea corectă atermenului de însămânţare, excluzând coinciderea perioadei maxime de sensibilitate a plantei cu apariţia şi dezvoltarea abundentă în masă a dăunătorului. Este bine cunoscut căînsămânţarea cerealelor de toamnă mai târziu, după depunerea ouălor muştelor cerealelor sau când condiţiile climatice nu mai permit dezvoltarea masivă a afidelor sau cicadelor transmiţătoare de virusuri, se poate reduce daunele lor. În mod analogic, semănatul timpuriu a mazării reduce

129

atacul păstăilor de molia mazării, iar atacul de gărgăriţa mazării poate fi, evitat prin semănatul unor soiuri timpurii cât mai devreme, sau a unor soiuri tardive cât mai târziu, pentru a rupe contactul dăunătorului cu fazele sensibile de dezvoltare a plantei de cultură. La însămânţarea timpurie a culturilor de primăvară se poate reduce atacul unor specii de dăunători,cum este, de exemplu, musca suedeză la orz, gărgăriţele frunzelor de mazăre, puricii şi gărgăriţele sfeclei, gărgăriţa porumbului ş.a.

Respectarea corectă a operaţiilor tehnologice de întreţinere este un element indispensabil în combaterea bolilor şi dăunătorilor, deoarece contribuie la distrugerea gazdelor intermediare sau principale pentru mulţi dăunători şi agenţi patogeni. Aşa bunăoară, pălămida reprezintă o gazdă atractivă pentru rătişoara porumbului până la răsărirea acestuia, contribuind astfel la sporirea densităţii populaţiei dăunătorului. Speciile de purici de pământ şi gărgăriţe ai sfeclei pentru zahăr, molia florii-soarelui şi alte specii de dăunători la fazele iniţiale de dezvoltare, în primăvară, se hrănesc cu plante spontane, îşi sporesc densitatea populaţiilor, iar apoi trec pe plantele de cultură, cauzând daune mai mari. Prin lucrările de întreţinere (prăşitul, plivitul, copilitul etc.) efectuate la timp se poate limita atacul diferiţilor agenţi patogeni şi dăunători, cum sunt bunăoară,mana cartofului, mana şi fâinarea viţei de vie, moliile strugurilor,datorită unei ventilaţii şi luminozităţi mai bune în cultură, factori ce limitează dezvoltarea acestora. Un rol deosebit în controlul densităţii organismelor dăunătoare au şi operaţiile tehnologice, cum sunt bunăoară:

∑ Recoltarea corectă şi la timp a culturilor contribuie la reducerea populaţiilor unor agenţi patogeni şi dăunători. Aşa bunăoară, recoltarea la timp a cerealelor păioase contribuie ladistrugerea directă a ploşniţelor cerealelor, se evită scuturareaboabelor şi se împiedică formarea samuraslei pe care se dezvoltă musca suedeză, musca de Hessa, păduchele verde a cerealelor etc. Prin recoltarea la timp se pot împiedica pierderile directe în producţie provocate de unii dăunători

130

care atacă boabele în faza de coacere (ploşniţele cerealelor, cărăbuşeii cerealelor, gândacul ghebos, buha boabelor, unele rozătoare etc). De asemenea prin recoltarea la timp a secarei se evită scuturarea scleroţilor de cornul secării, iar prin recoltarea mecanică a porumbului se pot distruge în mare măsură larvele hibernante a sfredelitorului porumbului.

∑ Distrugerea resturilor vegetale reprezintă un element tehnologic necesar pentru protecţia plantelor, deoarece pe resturile de plante rămase în câmp după recoltare mulţi dăunători şi agenţi patogeni îşi pot termina dezvoltarea lor. Aşa, de exemplu, bulbii cartofilor rămaşi în sol reprezintăprimăvara o sursă de infecţie cu mana cartofului. Pe resturile vegetale pot ierna o serie de dăunători (tripsul tutunului, viespea grâului, păduchele cenuşiu al verzei, acarianul roşu comun, sfredelitorul porumbului) şi agenţi patogeni (ofilirea ardeiului, a castraveţilor, verticilioza legumelor, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu, mana tomatelor ş.a.), care primăvara atacă plantele tinere.

În agricultura ecologică, pe lângă măsurile fitotehnice, un loc deosebit pentru combaterea dăunătorilor şi bolilor revin metodelor mecanice. Pe fundalul simplităţii în aplicarea unor acţiuni mecanice de distragere directă a dăunătorilor şi agenţilor patogeni, este evidentă eficienţa înaltă a lor în combaterea organismelor dăunătoare la diferite stadii de dezvoltare a lor. Dintre măsurile mecaniceutilizate la protecţia plantelor în agricultura ecologică se impunurmătoarele:

∑ Colectarea insectelor manual sau cu diferite dispozitive şi aparate. Distrugerea insectelor dăunătoare se face la fazelede ou, larvă sau imago şi prin procedee diferite, în funcţie de particularităţile biologice ale dăunătorului. Efecte benefice se înregistrează la combaterea cărăbuşului de mai, gărgăriţeiflorilor de măr, gândacului păros, care pot fi scuturaţi de pe pomi pe prelate dimineaţa devreme înainte de începereazborului.

131

∑ Capturarea insectelor cu ajutorul diferitor aparate şi mijloace de captare. În acest sens se utilizează diferite tipuri de dispozitive acţionate manual, hipotractate sau cu tracţiune mecanică, cu ajutorul cărora se colectează larvele omizii de stepă, cărăbuşeii cerealelor, ploşniţele cerealelor, gândacul ovăzului, gândacului roşu al lucemei ş.a.

∑ Aplicarea şanţurilor-capcană se folosesc în combaterea insectelor migratoare şi apără culturile de atacul omizii de stepa, a gărgăriţei cenuşii a sfeclei si altor dăunători migratoripe sol. Şanţurile se sapa împrejurul culturilor cu pluguri speciale, pământul fiind ridicat cu cormana plugului pe partea culturii ce se intenţionează a se proteja.

∑ Aplicarea brâielor-capcană reprezintă o măsură eficientă de combatere a insectelor dăunătoare prin confecţionarea şi folosirea adăposturilor artificiale din diferite materiale uzate (cârpe, rogojini, paie împletite, carton gofrat, ziare vechi, pânză de sac). În ele se retrag şi se acumulează diferite insecte pentru împupare, diapauză, sau hibernare. Aşa de exemplu, viermele merelor, gărgăriţa fructelor, gărgăriţaflorilor de măr se acumulează în brâiele aşezate pe tulpina pomilor sau pe ramurile groase, reducând considerabil numărul de insecte dăunătoare.

∑ Tăierea pomilor pentru distrugerea cuiburilor de omizi, care iernează în coroana pomilor se aplică pentru combaterea nălbarului, fluturelui cu abdomenul auriu, reducând astfel rezerva biologică a dăunătorilor pentru anul următor.

∑ Folosirea plantelor-capcană pentru atragerea dăunătorilor pe suprafeţe mici sau pe un număr mai redus de plante preferate se foloseşte pentru acumularea şi distrugerea lor ulterioară. Aşa bunăoară poate fi prevenit atacul larvelor gândacilor negru şi arămiu al puieţilor prin atragerea adulţilor la depunerea ouălor pe parcele mici sau benzi semănate cu zarzăr, iar toamna la apariţia larvelor se scot şi se distrug. În mod analogic poate fi evitat atacul masiv al gărgăriţei cenuşii a sfeclei la semănatul în jurul culturilor de sfeclă sau

132

marginal a sfeclei mai timpuriu, o bandă de 3-6 m lăţime, pe care gărgăriţele se concentrează în populaţii mari şi sunt distruse pe cale mecanică.

∑ Curăţirea scoarţei trunchiului şi tăierea ramurilor uscate la pomii fructiferi se efectuează prin răzuirea tulpinilor şi a ramurilor mai groase toamna târziu sau primăvara timpuriu,concomitent cu tăierea uscată a pomilor. Aceasta asigurăcombaterea insectelor care iernează în scoarţa exfoliată, în muşchi şi licheni ce cresc pe scoarţă copacilor. Resturile răzuite împreună cu larvele viermelui merelor, viermelui prunelor, adulţii hibernanţi ai gărgăriţei bobocilor de măr,pontele omizii păroase a stejarului, pupele moliilor strugurilor se adună şi se distrag prin ardere.

∑ Folosirea momelilor alimentare în combaterea insectelor cu aparatul bucal de rapt şi mestecat şi a rozătoarelor dăunătoareconstă din aplicarea alimentelor preferate de specia dăunătoare (boabe de cereale, turte de floarea soarelui, siropuri concentrate, diferite ierburi) pentru concentrarea insectelor în anumite locuri cu distrugerea ulterioară a lor. Momelile alimentare se administrează pe terenurile infestate în grămăjoare mici, la anumite distanţe, în sol, sub brazdă, împotriva coropişniţelor, viermilor-sârmă, precum şi la suprafaţa solului pentru lăcuste şi alte insecte dăunătoare şi pentru diferite rozătoare.

În cadrul agriculturii ecologice, pentru reducerea populaţiilor de dăunători şi agenţi patogeni, un rol deosebit revine măsurilorfizice. În acest sens se utilizează diferiţi factori fizici, cum sunt: temperatura, lumina, utilizarea plaselor de protecţie ş.a.Temperaturile ridicate sau scăzute sunt folosite pe larg în combaterea dăunătorilor din depozite. Aşa bunăoară, prin expunerea produselor atacate de dăunători, la temperaturi cuprinse între 50 şi 550C pot ficombătute gărgăriţa grâului, gărgăriţa orezului, molia fructeloruscate, molia cerealelor, diferite specii de acarieni. Sistemele de agricultură ecologică includ şi aplicarea temperaturilor reduse. Prin

133

expunerea la temperaturi scăzute (-l00C) se combate gărgăriţa fasolei, expunând-o timp de 12 ore.

Apa caldă poate fi folosită la dezinsecţia bulbilor de flori şi a legumelor. Prin scufundarea în apă caldă timp de 5 minute la temperatura de 550C a materialului săditor pot fi combătuţi o serie de dăunători cum sunt bunăoară, păduchele-din-San-Jose, păduchele-lânos, filoxera, fără a afecta materialul infestat (butaşi, altoi). Vaporii de apă fierbinţi sub presiune (mai mare de 10 atmosfere) sunt utilizaţi pentru dezinfecţia solului pentru culturile legumicole şi florile din răsadniţe şi sere, distrugând în special nematozii galicoli airădăcinilor, precum şi numeroşi agenţi patogeni.

Lumina (helioterapia) se foloseşte pentru capturarea unor specii de dăunători în capcanele luminoase (buha semănăturilor, buha verzei, viermele merelor şi perelor, viermele prunelor, cărăbuşilor) sau ca mijloc de înlăturare a dăunătorilor din depozitele întunecoase (gărgăriţele cerealelor, moliile cerealelor). Lumina este utilizată, expunând seminţele la soare pentru eliminarea unor agenţi patogeni.

E necesar de menţionat că măsurile agrofitotehnice joacă un rol important în cadrul combaterii integrate, constituind fondul pe care sunt aplicate celelalte măsuri de protecţie, care pot asigura o bună dezvoltare şi vigoare plantelor de cultură şi astfel o mai bună rezistenţă a acestora la boli şi dăunători.

Metode de prevenire în protecţia plantelor

Pornind de la necesitatea reducerii presei pesticidice asupra agroecosistemelor şi luând în consideraţie prezenţa elementelor naturale care contribuie la reducerea impactului organismelor dăunătoare asupra fiecărei culturi agricole, propunem utilizarea protecţiei integrate a plantelor, care trebuie fundamentată pe cunoaşterea caracteristicilor ecologice ale fiecărei parcele, precum şi pe baza continuităţii în combatere, atât în timp cât şi în spaţiu, completat cu operativitate, oportunitate şi eficacitate în alegerea mijloacelor şi metodelor de combatere. Metodele preventive şi alte componente ale sistemelor de protecţie integrată trebuie aplicate

134

permanent şi urmărite toate secvenţele (Berca M., 2000). Se evidenţiază următoarele grupe de acţiuni.

Alegerea terenului. Pentru a preveni îmburuienarea culturilor, trebuie cunoscute particularităţile biologice ale buruienilor, condiţiile de climă şi sol, precum şi particularităţile tehnologice ale plantelor cultivate. Cultura ecologică va avea reuşită numai dacă exigenţele plantelor cultivate sunt satisfăcute de condiţiile de mediu. În acest caz armonia ce se stabileşte între plante şi mediu asigură sănătatea culturilor care pot rezista mai uşor atacurilor dăunătorilor. Numai asigurând armonia dintre mediu şi floră poate fi favorizată îmbogăţirea biocenozei în specii şi mai ales dezvoltarea vieţuitoarelor folositoare, cu exigenţe identice faţă de mediu.

Dintre factorii mediului înconjurător sunt hotărâtoare pentru fiecare teritoriu ecologic omogen următoarele: Proprietăţile solului, condiţiile de relief, precipitaţiile, temperaturile, proprietăţile ce influenţează microclima şi caracteristicile mediului viu. În alegerea corectă a plantelor şi terenurilor trebuie analizate tradiţiile de cultivare, vecinii culturilor şi studiul protecţiei plantelor aplicate în cadrul producţiei convenţionale dinaintea gospodăririi ecologice.

Distrugerea buruienilor din diferite focare de infestare, cum sunt bunăoară, terenurile de pe marginile drumurilor, şoselelor, căilor ferate, digurilor, canalelor de irigare sau desecare, cărările din grădinile de legume, livezi şi podgorii, locurile din jurul fântânilor, sondelor, stâlpilor reţelelor electrice si de telecomunicaţii. Buruienile din aceste locuri vor fi distruse prin cosit, prăşit şi plivit, pentru a nu ajunge să fructifice şi seminţele lor să infesteze culturile vecine.

Evitarea răspândirii seminţelor de buruieni prin intermediul animalelor. Se cunoaşte că reducerea răspândirii buruienilor presupune ca animalele să nu fie păşunate prin locurile foarte îmburuienate, deoarece seminţele zoohore, cum este bunăoară,turiţa (Galium aparine), cornuţii (Xanthium italicum), mohorul agăţător (Setaria verticilata), brusturele (Arctium lapa), scaiul măgăresc (Onopordon acanthium) se agaţă de blana animalelor şisunt duse în alte locuri mai puţin îmburuienate.

135

Curăţirea apei de irigat de seminţele de buruieni. Apa de irigat ce se ia din lacurile de acumulare şi din apele curgătoare mai mari, conţine multe seminţe de buruieni datorită apelor de scurgere, mai ales în urma ploilor puternice care antrenează cu ele şi seminţele de buruieni. Numeroase seminţe de buruieni plutesc pe apă fără a-şi pierde germinaţia timp de 1-4 ani şi ajung în culturi împreună cu apade irigaţie.

Fertilizarea organică cu gunoi de grajd bine fermentat. Trecând prin aparatul digestiv al animalelor odată cu furajele, numai o mică parte din seminţele ingerate îşi pierd puterea germinativă. Cea mai mare parte din ele sunt viabile. Prin creşterea temperaturii în timpul fermentării gunoiului de grajd la 50-700C, pe platformespecial amenajate, este distrusă facultatea germinativă a seminţelor de buruieni şi chiar dacă acestea ajung în sol împreună cu gunoiul, nu germinează. Pentru combaterea agenţilor patogeni din gunoi trebuie eliminate şi arse resturile de plante bolnave.

Monitorizarea evoluţiei florei segetale. Acest lucru trebuie urmărit la nivelul fiecărei ferme ecologice, urmat de determinarea fiecărei specii şi întreprinderea măsurilor adecvate. Vetrele unor buruieni problematice, ca pălămida (Cirsiumarvense), susaiul (Sonchus arvensis), odosul (Avena fatua), muşeţelul nemirositor (Matricaria inodora) se vor recolta mai devreme, înainte de maturarea buruienilor.

Metode agrotehnice de protecţie a plantelor

Metodele agrotehnice de protecţie a plantelor au un rol deosebit în obţinerea recoltelor mai şi de calitate înaltă. Ele au însoţit permanent tehnologiile fitotehnice. Ele sunt cele mai vechi metode de combatere, fiind foarte importante şi în agricultura ecologică. Dinaceastă categorie fac parte: rotaţia culturilor, lucrările solului, fertilizarea, amendarea şi semănatul, distrugerea buruienilor prin grăpat, plivit şi prăşit, cositul buruienilor, inundarea, mulcirea ş.a.

Metodele agrotehnice prezintă atât avantaje cât şi unele dezavantaje pentru agroecosisteme, de aceea alegerea metodei,

136

condiţiile şi momentul de execuţie influenţează consecinţele aplicării lor. Aplicarea metodelort agrotehnice asigură combaterea buruienilormonocotiledonate şi dicotiledonate şi contribuie la combaterea boilor şi dăunătorilor plantelor de cultură, fără să fie nevoie de cheltuieli suplimentare şi nu sunt poluante. Dintre dezavantajele metodelor agrotehnice evidenţiem: favorizează mineralizarea humusului, degradarea structurii şi tasarea solului, unele sunt foarte costisitoare, necesită multă forţă de muncă manuală, nu întotdeauna se pot executa la momentul optim, sunt lucrări energofage, nu se poate interveni la momentul potrivit în cazul precipitaţiilor de lungă durată sau la alte condiţii nefavorabile ale mediului.

Alegerea soiurilor reprezintă pilonul principal în jurul căruia se constituie tehnologiile de producere a principalelor culturi agricole. Sunt indicate soiurile imune, rezistente sau tolerante la boli şi dăunători chiar dacă producţia lor este uneori mai scăzută.

Rotaţia culturilor reprezintă metoda principală în combaterea buruienilor, agenţilor patogeni şi dăunătorilor ca urmare a eficienţei şi costurilor reduse. Ea împiedică dezvoltarea unor grupe de buruienispecifice pentru anumite culturi. Culturile permanente şimonocultura, îneosebi în cazul culturilor semănate în rânduri dese, favorizează înmulţirea buruienilor. Unele plante de cultură, sfecla, mazărea, sorgul, porumbul, cerealele păioase de primăvară sunt sensibile la îmburuienare, mai ales în primele săptămâni dupărăsărire. Altele sunt mai competitive, înăbuşă buruienile, de exemplu rapiţa, secara, iarba de Sudan, lucerna, esparceta şi trifoiul din anul II etc. Ca urmare capacitatea de a concura cu buruienile este diferită, periodicitatea de aplicare a metodelor de combatere şi eficienţa acestora este diferită favorizând sau dimpotrivă reuşind să combată bine anumite grupe de buruieni. Prin rotaţia culturilor se asigurăefectul de combatere al sistemelor de protecţie integrată. Rotaţia îşi exprimă efectul asupra reducerii îmburuienării terenurilor, atât direct, cât şi indirect prin corelarea cu lucrările solului, fertilizarea, semănatul şi lucrările de îngrijire specifice fiecărei culturi, asigurând astfel efecte considerabile în combaterea buruienilor.

137

Lucrările solului reprezintă cheea succesului în combaterea organismelor dăunătoare. Fiind executate cu diferite unelte agricole (plugul, cizelul, grapa, cultivatorul, combinatorul, freza), ele contribuie la distrugerea buruienilor în vegetaţie sau în curs de răsărire prin lucrări de bază, lucrări de pregătirea patului germinativşi lucrâri de întreţinere. Prin arătură sunt tăiate, încorporate in sol şi distruse aproape toate buruienile anuale şi bienale în vegetaţie şi numai temporar cele perene (pirul, pălămida, voibura, susaiul, mărul lupului) care regenerează după un timp din organele vegetative (rizomi, bulbi). O bună parte din masa organelor subterane este adusă la suprafaţa solului şi distrusă prin uscare vara sau prin îngheţ, în timpul iernii. Întreţinerea arăturilor prin lucrări superficiale determină distrugerea buruienilor abia răsărite. Rezultatele bune se obţin când solul este mai uscat, altfel rădăcinile se restabilesc în solul umed şi buruienile încep să vegeteze din nou. Arătura are efect bun în combaterea buruienilor numai atunci când este executată în momentul optim, imediat după recoltarea culturii premergătoare(vara sau toamna timpuriu). Dacă se întârzie efectuarea arăturilor efectul de combatere al buruienilor este redus, deoarece buruienile ajung la maturitate şi diseminează. Dacă arătura se efectuează an de an la aceeaşi adâncime seminţele de buruieni îngropate vor fi aduse iarăşi la suprafaţă, fapt ce impune alternarea adâncimii de lucrare a solului. Arăturile foarte adânci şi îndeosebi cele de desfundare combat radical toate buruienile.

Respectarea cerinţelor agrotehnice la executarea lucrărilor solului contribuie la păstrarea apei în sol, asigurând mobilitatea şi accesibilitatea elementelor nutritive. Răsărirea uniformă şi rapidă a culturii scurtează perioada în care agenţii patogeni pot ataca plantele în faza germinaţiei, totodată influenţând într-o măsură mare formarea florei sănătoase. Prin efectuarea la timp a dezmiriştirii şi prin distrugerea samuraslei pot fi prevenite daunele gândacului ghebos sau bolile paiului la cereale. Prelucrarea solului contribuie în mod direct la distrugerea dăunătorilor, prin strivirea ouălor, pupelor(gândaci, coropişniţă, gărgăriţe, cărăbuşi ş.a.).

138

Lucrările de afânare fără întoarcerea brazdei, efectuate cu cizel,realizează o combatere mai redusă a buruienilor, în comparaţie cuarătura cu plugul cu corman, fapt ce impune controlul îmburuienării prin accentuarea altor metode. Pregătirea patului germinativ include o serie de lucrări orientate la epoca de semănat şi se execută prinmetoda agrotehnică. Devine obligatorie executarea ultimei lucrări de pregătire a patului germinativ, în ajunul sau în ziua semănatului, pentru a combate buruienile cu germinaţie şi răsărire identică cu biologia plantei semănate.

Pentru o mai bună combatere a buruienilor prin intermediul lucrărilor solului se recomandă metoda provocaţiei şi metoda epuizării. Metoda provocării constă în mărunţirea stratului superficial de sol prin grăpare, pentru a stimula germinarea seminţelor de buruieni. Când câmpul s-a înverzit (după 2-3 săptămâni), solul se lucrează din nou superficial pentru a distruge buruienile răsărite, fiind totodată şi o lucrare de provocaţie. Operaţia se repetă de 2-3 ori, la adâncimi diferite, iar reuşita ei depinde şi de umiditatea solului, deoarece după ploi, seminţele de buruieni germinează în măsură mai mare. Această metodă este indicată în livezi pentru a întreţine intervalele dintre rândurile de pomi prin metoda ogorului negru şi în cazul semănăturilor de primăvară târzii.

În combaterea buruienilor se aplică metodei epuizării lor. Pentru aceasta foarte frncvent se aplică fragmentarea organelorvegetative de înmulţire a buruienilor prin lucrări superficiale, iar la înverzirea câmpului se execută o arătură adâncă pentru îngroparealor. Acest lucru nu este valabil pentru toate speciile, deoarece la Cirsium arvense fragmentele de 1,5 cm lăstăresc în totalitate iar rizomii se găsesc în mod normal până la adâncimea de 3-6 m. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul pirului gros, costreiului etc, care au organe vegetative în profunzime. Această metodă este posibilă după recoltarea borceagului, mazărei, rapiţei, cartofilor timpurii, cerealelor păioase, pentru ca terenul să fie necultivat o perioadă mai mare de timp. Practic, se execută mai întâi o arătură superficială sau normală pentru a aduce rizomii la suprafaţa solului, apoi două discuiri pe direcţii perpendiculare, când rizomii sunt

139

fragmentaţi. În sfârşit, când câmpul a înverzit, lăstarii formaţi sunt încorporaţi printr-o arătură adâncă. Ţinem să menţionăm că metodade epuizare este mai costisitoare datorită numeroaselor treceri cu agregatele de lucru, având acţiune negativă asupra degradăriistructurii şi compactării solului.

Fertilizarea organică determină creşterea viguroasă a plantelor de cultură care stânjenesc buruienile ce răsar mai târziu. Dar pentru aceasta este necesară distrugerea timpurie a buruienilor care sunt şi ele stimulate de aplicarea îngrăşămintelor.

Gunoiul de grajd trebuie să fie bine fermentat şi să se aplice, la plantele prăsitoare care-l valorifică foarte eficient. Aprovizionarea cu elemente nutritive se realizează prin toate cele trei componente naturale: gunoi, îngrăşământ verde şi compost. Aceasta este forma de nutriţie cea mai armonioasă privind raportul de macro şi microelemente. Aplicarea elementelor nutritive minerale naturale în forma lor insolubila asigura dezvoltarea unei biocenoze active cu un potenţial antipatogen ridicat, la care antagonismul microbiologic devine un factor important de protecţie. Urilizarea culturilor siderate contribuie direct la combaterea dăunătorilor. Aşa bunăoară, încorporarea lupinului şi secării stopează dezvoltarea rizoctoniozei şi a altor patogeni prin acţiunea ciupercilor antagoniste dezvoltate pe resturile descompuse în sol.

Folosirea amendamentelor determină dispariţia buruienilor acidofile (Equisetum arvense, Polygonum convolvuius, Raphanus raphanistrum, Ranunculus arvensis, Rumex acetosella) de pe solurile cu reacţie acidă sau a buruienilor specifice solurilor halomorfe (Salsola soda, Artemisia sp.). Prin schimbarea reacţiei solului speciile respective nu se mai pot dezvolta şi mor.

Semănatul raţional asigură densitatea optimă şi efectuareaacestei lucrări în epoca optimă şi imediat după pregătirea patuluigerminativ. Ultima lucrare trebuie să fie executată în ziua sau preziua semănatului. Dacă s-ar face mai devreme, cu 1-2 săptămâni înainte de semănat, sau chiar cu câteva zile, buruienile ar răsări mai repede şi ar câştiga avans în vegetaţie. Depăşirea densităţii împiedică dezvoltarea buruienilor, iar la desimea mai mică buruienile invadează

140

cultura, îndeosebi golurile din ea. Depăşirea densităţii la floarea soarelui determină o creştere a gradului de infectare cu putregaiul alb, iar la desimi mai mici de optim acest indiciu este diminuat. Semănatul devreme a grâului duce la dezvoltarea din toamnă a făinarei, sporind pagubele cauzate de boală. Semănatul târziu a culturilor de toamnă sporeşte daunele cauzate de acţiunea iernii. În cazul plantelor de primăvară semănatul prea devreme duce la o răsărire prea lentă şi la creşterea pericolului de apariţie a bolilor.

În primăverile mai răcoroase şi mai ploioase, culturile semănate prea devreme răsar mai greu şi sunt îmburuienate pentru că buruienile cu germinaţie primăvara timpurie vor invada terenul înaintea plantelor cultivate. Dimpotrivă, dacă se seamănă către sfârşitul epocii optime, plantele de cultură răsar mai repede, pun stăpânire pe teren şi luptă mai bine cu buruienile. Totuşi fermierul trebuie să urmărească cu atenţie condiţiile pedoclimatice locale şi să adopte cele mai bune practici în funcţie de toţi factorii care influenţează procesul de producţie agricolă.

Distrugerea buruienilor în timpul vegetaţiei culturilor prin grăpat reprezintă una din cele mai folosite metode de combatere a buruienilor din culturile de câmp, pomicultură, legumicultura şi pajişti. Aceasta presupune respectarea următoarelor cerinţe:

∑ alegerea tipului de grapă în funcţie de faza de vegetaţie a buruienilor, condiţiile de sol şi starea culturii;

∑ combaterea buruienilor cu grape se poate realiza până în faza de maxim 4 frunze a buruienilor;

∑ lucrarea se execută numai când solul este uscat şi nu aderă de organele active ale grapei şi nu se execută în perioada răsăririi;

∑ adâncimea de lucru este cu 1-2 cm mai mică decât adâncimea de semănat, iar după răsărire grapele trebuie să lucreze astfel încât să protejeze rândurile,

∑ după răsărirea culturilor lucrarea cu grapa se va executa după ce s-a ridicat rouă pentru ca plantele cultivate să fie mai puţin sensibile la rupere.

141

Pentru combaterea eficientă a buruienilor lucrarea cu grapa trebuie repetată de 2-3 ori sau trebuie integrată cu alte metode de combatere. Pe lângă combaterea buruienilor (în stadiu de germinaţie, cotiledonat sau de plantulă) lucrarea cu grapa este şi una de provocaţie (determinând germinaţia seminţelor), precum şi dedistrugere a crustei, aerisire a solului, stimulare a mineralizării materiei organice şi conservare a apei în sol.

Combaterea buruienilor prin grăpare se poate realiza utilizând următoarele tipuri de grape:

∑ Grapa cu colţi - pieptene, este grapa cu dinţi articulaţi, ficşi, verticali. Adâncimea de lucru este 2-5 cm. Sunt necesare mai multe treceri, repetate la 5-7 zile, astfel încât buruienile să fie prinse în faza de germinare şi cotiledoane.

∑ Grapa cu colţi elastici - ţesala de buruieni, la care dinţii sunt mai lungi şi flexibili prinşi pe cadru rigid. Adâncimea de lucru se reglează prin poziţia dinţilor în raport cu solul şi poate fi de 5-7 cm. Combate buruienile in faza cotiledoanelorşi până la apariţia primei frunze adevărate.

∑ Grape cu colţi elastici torsionaţi - lucrează îndeosebi în zona rândului de plante, prâşitoarea fiind combinată cu organe tip brăzdar pentru combaterea buruienilor între rânduri.

∑ Grapa - rulantă, la care organele de lucru sunt discuri sau steluţe cu colţi curbaţi de diferite forme, lungimi şi dimensiuni lucrează la o adâncime de 3-7 cm într-un sezon sunt necesare 3-5 lucrări. Combate buruienile pana în faza de 2 frunze.

∑ Grapa - vibratoare, la care dinţii sunt montaţi rigid pe unvibrator, astfei încât efectul este mult mai agresiv asupra solului şi buruienilor. Sunt necesare zone mai mari de protecţie a rândurilor în comparaţie cu ţesala de buruieni şi grapa-pieptene. Lucrează la o adâncime de 5-10 cm şi combate buruienile până în faza de 2-3 frunze.

∑ Grapa rotativă cu rotor vertical şi cu rotor orizontal, numitrotocultor, sunt grape cu o acţiune mult mai agresivă asupra solului şi asupra buruienilor. Lucrează până la adâncimea de

142

10-15 cm şi sunt necesare apărători rigide de protecţie a rândurilor de plante.

∑ Grapa cu perii rotative, la care combaterea buruienilor se realizează prin smulgerea buruienilor cu ajutorul unor perii acţionate pentru o mişcare rotativă.

Distrugerea buruienilor în timpul vegetaţiei culturilor prin plivit şi prăşit reprezintă grupa de metode agrotehnice cea mai sigură şi mai eficientă folosită din cele mai vechi timpuri. Este o lucrare foarte greoaie, costisitoare şi necesită multă forţă de muncăpentru că ea constă în smulgerea manuală a buruienilor. S-a constituit iniţial ca singura metodă posibilă, îndeosebi în culturile dese, şi a fost efectuată manual, prin smulgerea buruienilor, în special după căderea ploii. Mai uşor se face cu oticul (un băţ din lemn prevăzut la vârf cu o lamă metalică bine ascuţită). Dacă se foloseşte cosorul, buruienile trebuie tăiate cât mai de jos posibil pentru a le reduce posibilităţile de lăstărire. În prezent este folosită mai puţin decât în trecut, pe pajişti, la porumb, la sfecla de zahăr, la floarea soarelui în locuri greu accesibile. Plivitul se practică de asemenea în gospodăriile mici, îndeosebi în culturile legumicole cu desime mare, precum: ceapa, usturoiul, morcovul, pătrunjelul ş.a.

Prăşitul manual, cu sapa, sau mecanic, cu cultivatorul distruge buruienile din timpul vegetaţiei culturilor. Prin prăşit se distrug toate buruienile anuale şi bienale, iar prin repetarea prăşitului şi buruienile perene (prin metoda epuizării). Trebuie executat cu respectarea zonelor de protecţie a plantelor de cultură, adâncimea şi epoca de executare, viteza de deplasare a agregatului. Numărul de praşile şi epoca de executare depinde de cultură, de gradul de îmburuienare, de caracteristicile buruienilor şi de asocierea cu celelalte metode de combatere. Pentru ca succesul să fie asigurat, prăşitul trebuie executat imediat ce apar buruienile, cuţitele cultivatorului să fie bine ascuţite pentru a tăia buruienile, cultivatorul să fie bine reglat pentru a nu tăia rândurile de plante, iar adâncimea de lucru să fie optima pentru a nu tăia rădăcinile plantelor de cultură, sau a nu le îngropa înurma mobilizării unui volum mai mare de sol.

143

Combinaţiile dintre organele active tip săgeată şi cele sub formă de steluţe/discuri cu colţi curbaţi asigură o gamă foarte variată de cultivatoare care pot lucra în cele mai diverse condiţii culturale.

La deschiderea de rigole pentru irigarea prin brazde sau executarea de biloane cultivatorul este echipat cu organe specialecare lucrează la adâncimea de 10-16 cm. Acestea deplasează solul în ambele părţi, formând brazde la suprafaţa soluui, respectiv biloane la culturile care necesită bilonarea. Alegerea combinaţiei organelor de lucru la cultivatoare trebuie să se facă în funcţie de modul de lucru aacestora şi efectele dorite asupra solului.

Prăşitul manual cu sapa trebuie să fie executat urmărindcorectarea desimii pe rând şi cu muşuroitul pentru culturile care necesită acest lucru. Prin cultivaţie nu se exclude total prăşitul manual pe zona rândului, dar prin lucrarea la adâncimi mai mari, buruienile de pe rând pot fi parţial înăbuşite de către pământularuncat de sapele cultivatorului pe rândurile de plante cultivate. Combinarea prăşitului manual şi mecanic pentru culturile semănate în rânduri rare rămâne o metodă de combatere a buruienilor practicabilă numai în ferme tradiţionale, cu agricultură ecologică, pe suprafeţe mici. Pentru controlul buruienilor, numărul praşilelor, mecanice şi manuale, trebuie să fie de minimum 2-3 pe an. Praşilele asigură şi aerisirea solului, stimularea activităţii biologice şi de disponibilizare a unor importante rezerve nutritive.

Cositul buruienilor se execută mecanic sau manual, pe marginile drumurilor, canale, malurile râurilor, pajişti, înainte de înflorirea şi fructificarea acestora. Buruienile perene se cosesc repetat până la epuizarea substanţelor de rezervă din organele vegetative de înmulţire (rizomi, stoloni). Cositul are cel mai bun efect când se efectuează în perioada în care organele subterane conţin cea mai redusă rezervă de hrană, adică între faza de dezvoltare deplină a frunzelor şi cea de la începutul înfloririi. Prin cosit nu pot fi combătute în totalitate păpădia (Taraxacum officinale), pirul gros (Cynodon dactylon), măcrişul (Rumex acetosella), pătlagina (Plantago sp.), care formează rozetâ sau au tulpini joase.

144

Mulcirea este lucrarea prin care se acoperă solul folosind diferite materiale: folii de polietilenă, paie şi resturi vegetale tocate, mraniţă, gunoi de grajd bine fermentat, turbă, hârtie specială pentru mulci. Acoperirea solului cu diverse materiale modifică regimul termic. Dacă materialele sunt de culoare închisă (folii de material plastic, mraniţă, gunoi, turbă), solul absoarbe căldură în plus şi se încălzeşte. Dacă materialele împrăştiate sunt albe (var, cuarţ), datorită indicelui de refracţie a acestora, solul absoarbe mai puţină căldură. Acoperirea solului cu strat de muici fereşte solul de variaţii mari ale temperaturii şi reduce amplitudinea oscilaţiilor termice.

Mulcirea influenţează pozitiv şi asupra combaterii buruienilor, a regimului de apă aer, hrană, vieţuitoarelor din sol, şi îndeosebi reduce eroziunea solului. Buruienile sunt înăbuşite, nu au lumină, nu pot creşte, iar evaporarea apei din sol este mult diminuată. Mulcirea combate bine multe buruieni, chiar perene (pirul gros, pirul târâtor, volbura etc), dar numai parţial pălămida. Materialele organice folosite (cu excepţia foliei) contribuie şi la ameliorarea conţinutului de humus din sol.

Colectarea dăunătorilor. Combaterea dăunătorilor se poate realiza şi prin colectarea şi îndepărtarea acestora. Aplicarea colectării manuale din trecut (scuturarea de pe pom a cărăbuşilor şi adunarea acestora, colectarea fructelor viermănoase, căzute, adunarea gândacilor din Colorado, ori strivirea grămezilor de ouă etc.) nu prea este caracteristică agriculturii ecologice moderne. Colectarea manuală se poate practica în micile grădini şi în cazul câtorva dăunători, colectarea mecanică poate deveni însă un element tehnologic de bază. La cultura cartofului se foloseşte tot mai frecvent maşina de colectat gândaci din Colorado. Funcţionarea acesteia se bazează pe comportamentul de scăpare a gândacului din Colorado. Este cunoscut faptul că, simţindu-se periclitat, gândacul trage labele sub corp şi se aruncă de pe plantă. Maşina funcţionează în felul următor: scutură frunzişul cartofului iar gândacii cad în jgheabul de colectare de pe fundul bilonului. Tăvile de colectare se răstoarnă la capătul de rând, iar gândacii vor fi distruşi. La unele maşini efectul mecanic de scuturare este completat cu cel de aspirator.

145

Puricii din culturile de sfeclă pentru zahăr, varză, muştar, rapiţă pot fi adunaţi prin 2-3 treceri pe deasupra acestora cu o pânză unsă cu lac fără uscare, de care puricii se lipesc.

Împotriva omizilor pot fi folosite benzi speciale. Cu o bandă unsă cu clei şi legată pe trunchiul de arbore poate fi rărit efectivul mic şi mare de iarnă a femelelor de omizi căţărătoare pe copac, incapabile de zbor (banda trebuie lăsată pe copac de la sfârşitul lunii septembrie până la începutul lunii ianuarie).

Adunarea va fi mai eficace dacă dăunătorii sunt atraşi prin crearea unor condiţii atractive pentru ei. Aşa este ascunzişul-capcană pentru captarea omizilor, fiind alcătuit dintr-o bandă de hârtie ondulată sau din paie şi fân, legată pe trunchiul de arbore, unde seascund dăunătorii mişcători, fiind apoi distruşi odată cu banda. Pentru adunarea selectivă este benefic, dacă după scoaterea lor, bandele-capcane de omizi sunt aşezate în vase acoperite cu plasă având diametrul orificiilor astfel încât dăunătorii să nu poată ieşii, doar organismele folositoare.

Sunt eficace şi capcanele cromatice. în sere, de exemplu, poate fi adunat tripsul tutunului cu foiţe lipicioase albastre, musculiţa albă de seră şi musca cireşelor cu foiţe lipicioase galbene ş.a. În livezii pot fi folosite capcane cu combinaţii speciale de lumini, combinată cu mijloace speciale de distrus insecte cu înaltă tensiune. Există însă pericolul de a distruge şi multe alte insecte folositoare.

Foarte frecvent sunt folosite capcanele cu feromoni sexuali care deja au fost sintetizate la peste 100 de specii de dăunători, iar în IPPAE – la 72 de specii. O metodă nouă de aplicare a feromonilor sexuali este saturaţia de spaţiu aerian, în cadrul căreia terenul de cultivare este invadat permanent cu substanţele aromatice ale fluturilor femele. În aceste condiţii, când masculii nu găsesc femela, nu va avea loc fecundarea şi prin urmare nici paguba.

Recoltarea la timp şi corectă a culturilor. Dacă se întârzie recoltarea culturilor agricole, tot mai multe buruieni au timp să fructifice şi să îşi scuture seminţele la suprafaţa solului, mărind rezerva de seminţe de buruieni din sol. Mijloacele de transport, maşinile de condiţionare a seminţelor, magaziile, celulele silozurilor,

146

trebuie să fie, de asemenea, bine curăţite de seminţe de buruieni. După ce combinele au recoltat un lan îmburuienat, trebuie să fie curăţate pentru a nu transporta seminţele de buruieni pe alte sole.

Metode fizice de combatere: izolarea locurilor de depozitare (instalarea grilajelor, plaselor pentru ţânţari); acoperirea individuală a fructelor împotriva molilor, muştelor; aplicarea foliilor voalate (o parte a dăunătorilor cum sunt puricii, moliile, păduchii de frunză pot fi ţinuţi deoparte de plantele cultivate prin acoperire); evitarea pagubelor cauzate de vânat prin învelirea, acoperirea trunchiurilor ş.a.

Utilizarea metodelor termice în protecţia culturilor agricole

Metodele termice de combatere a buruienilor se bazează peutilizarea temperaturilor înalte (50-8000C) pentru uscarea, arderea buruienilor şi sterilizarea solului la suprafaţă. Pornind de la faptul că celula vegetală este foarte sensibilă la temperaturi ridicate, deja latemperatură de 70-800C se înregistrează coagularea proteinelor şi distrugerea buruienilor, chiar dacă acestea nu sunt arse. Menţinerea o perioadă mai îndelungată la temperaturi de 50-600C cauzează distrugerea buruienilor. Combaterea termică a buruienilor este recomandată în următoarele situaţii: în sere şi solarii, pe terenurile umede unde grăpatul şi praşilele nu se pot aplica, în pomicultură şi viticultură, pentru culturile rezistente la căldură (ceapă, praz etc.) dacă acestea nu au răsărit dar există buruieni, pentru culturile prăsitoare, îndeosebi la porumb. Combaterea termică a buruienilor poate fi utilizată sub diverse metode, cum sunt bunăoară:

Solarizarea constă în utilizarea unei folii transparente care este aşezată etanş pe sol, în perioadele foarte călduroase, când temperaturile sunt cel puţin 3 zile la rând peste 300C. Dacă folia este aşezată pe un sol nivelat şi aderă bine, iar capetele sunt bine îngropate, temperatura solului poate creşte la 50-600C la 1 cm adâncime şi 30-400C la 30 cm adâncime. Metoda poate fi folosită în sere şi solarii, dar şi în câmp deschis, ca metodă preventivă de combatere, după recoltarea culturilor timpurii, solarizarea

147

efectuându-se 6-10 săptămâni în perioada de vară. Solarizarea poate fi efectuată de asemenea în pomicultură sau în legumicultura pentru unele culturi (usturoi, ceapă, praz).

Solarizarea se aplică de obicei pe terenurile umede unde nu se pot executa lucrări ale solului. Pe terenurile uscate, dacă se aplică această metodă, se recomandă aplicarea unei udări până la umiditatea care va uşura „opărirea" şi distrugerea buruienilor. Solarizarea are efecte

După combaterea buruienilor prin solarizare lucrarea solului trebuie efectuată superficial, nu mai adânc de 15 cm, pentru a evita amestecarea solului şi aducerea la suprafaţă a seminţelor de buruieni.Solarizarea determină o creştere a mineralizării materiei organice din sol ceea ce va duce la creşterea conţinutului de azot nitric şi amoniacal, dar şi a calciului, magneziului, potasiului şi a pH-lui. Sistemul de fertilizare trebuie adaptat acestei situaţii şi bazat pe o cartare agrochimică efectuată imediat după terminarea solarizării şi răcirea solului.

Arderea cu flacăra este o modalitate de distrugere a buruienilor de pe canalele de irigaţie, de desecare, din jurul stâlpilor sau chiar din culturile prăsitoare (porumb, sorg, floarea-soarelui, cartof), a vetrelor de cuscută din lucerna sau trifoi, a buruienilor din jurul pomilor fructiferi sau dintre rândurile de vie etc. În acest scop se foloseşte un agregat format din tractor, rezervor cu combustibil, furtune, arzătoare, dispozitive de reglare a intensităţii flăcării şi de protecţie. Lucrarea poate fi repetă de câteva ori. Ea nu poluează solul, dar necesită o instalaţie specială pentru protecţia rândurilor de plante.

Sterilizarea solului se practică mai ales în sere, răsadniţe, fitotroane la solul pentru ghivecele nutritive şi constă în încălzirea solului pus în butoaie până la temperatura de 1000C. Prin această metodă se distrug atât facultatea germinativă a seminţelor de buruieni, cât şi dăunătorii şi agenţii patogeni din sol. Pe câmp, fermierii au tendinţa de sterilizare a stratului superficial de sol prinarderea miriştei, când sunt distruse resturile vegetale, seminţele de buruieni, buruienile în vegetaţie, dăunătorii şi agenţii patogeni.

148

Metoda nu se recomandă a fi aplicată, deoarece miriştea contribuie la creşterea conţinutului de materie organică din sol, iar prin ardere sedistrug şi vieţuitoarele folositoare.

Propagarea vaporilor de apă supraîncălzită (aburi) cu un utilaj mobil capabil de a ridica temperatura acestora până la 1800C. Aburii determină o creştere a temperaturii solului la 70-800C în suprafaţa solului şi provoacă sterilizarea lui. În sere, între două cicluri de producţie, se folosesc vapori de apă supraîncălzită injectaţi în sol.

Propagarea razelor infraroşii care creează pentru câteva secunde un şoc termic cu o temperatură crescută până la 8000C provoacă instantaneu combustia buruienilor.

Combaterea buruienilor cu ajutorul microundelor. În mod experimental a fost demonstrată posibilitatea folosirii microundelor electromagnetice, pentru combaterea buruienilor. Rezultatele acestor încercări au pus în evidenţă faptul că pentru o putere pe microundă de 1 kW viteza de trecere nu poate depăşi 60 m/h, iar pentru a evita ca buruienile să crească din nou este nevoie de o nouă trecere la intervale de trei săptămâni, când buruienile nu depăşesc înălţimea de 20 cm. Utilizarea microundelor este bazată pe distrugerea proteinelor buruienilor deja la 45-500C.

Combinarea metodelor agrotehnice cu cele termice de combatere a buruienilor asigură cele mai bune rezultate.

În agricultura ecologică un rol important revine metodele biologice şi biotehnice. Aprecierea metodelor biologice a dăunătorilor cuprinde un ansamblu de măsuri (zoofagi, bacterii, ciuperci, virusuri, hormoni) care se aplică în scopul distrugerii organismelor dăunătoare. Protecţia biologică nu are drept scop eradicarea în întregime a populaţiei dăunătorului, ci menţinerea ei sub limita pragului economic de dăunare, fără a produce pagube economice.

Produsele microbiologice reprezintă produse ale căror principii active sunt diferite grupe de microorganismele sau produsele lor metabolice. După natura principiului activ insecticidele biologice pot fi: virale, bacteriene, micorice, helmintice, hormonale ş.a.

149

Virusurile joacă un rol foarte important în combaterea naturală a unor dăunători fitofagi şi agenţi patogeni. Ele se găsesc sub diferite forme. Virusurile entomopatogene declanşează deseori în natură epizootii în masă, contribuind la stingerea unor focare de dăunători. Astfel, se cunosc epizootiile virale ale unor omizi defoliatoare ca: omida păroasă a stejarului, inelarul, cotarul verde, buha verzei, nălbarul, omida păroasă a dudului etc.

Bacteriile au deasemenea un rol important în sistemul de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor. Ele sunt antagonişti foarte activi a diferiţilor agenţi patogeni, acţionând prin lizarea celulelor paraziţilor sau prin producerea de antibiotice. Cei mai cunoscuţi sunt: Bacillus subtilis, precum şi alte specii ale genurilorPseudomonas şi Xanthomonas.

Există şi bacterii entomopatogene, care provoacă boli la insecte cunoscute sub numele de bacterioze sau flaşerii. Printre speciile de bacterii cu o importanţă practică deosebită sunt: Bacillus thuringiensis, utilizat în combaterea multor specii de omizi defoliatoare ca: albilita verzei, omida păroasă a dudului, omidapăroasă a stejarului, inelarul, nălbarul etc.; Bacillus popiliae, utilizat împotriva larvelor de cărăbuşi; Bacillus aureus, B. subtilis; B. mycoides, care parazitează diferite stadii de dezvoltare ale gândacului din Colorado.

Actualmente se produc o serie de biopreparate bacteriene comerciale ca: Dendrobacilin, Lepidocid, Entomobacterin, Dipel, utilizate în combaterea larvelor omizilor de stepă, omizii fructelor, buhei verzi, albiliţei verzei, precum şi Bitoxibacilin, Gomelin, Novodor, utilizate în combaterea larvelor gândacului din Colorado şi a altor gândaci dăunători.

Ciupercile constituie un grup important de microorganisme care au un rol deosebit în combaterea naturală a agenţilor patogeni şi a dăunătorilor. În combaterea bolilor plantelor ele acţionează prinhiperparazitism, competiţii pentru substrat sau cu ajutorul produselor metabolice (antibioticelor). Hiperparaziţii au o virulenţă pronunţată,

150

inhibă considerabil dezvoltarea, reproducerea şi răspândirea agenţilor fitopatogeni pe seama cărora se dezvoltă.

Se cunosc şi ciuperci entomopatogene pe baza cărora se produc insecticide fungice, ce determină la insectele atacate apariţia unor boli denumite micoze sau muscardine. Preparatele fungice sunt eficace în zonele umede unde pot activa asupra larvelor, pupelor şi adulţilor gândacului din Colorado, gărgăriţei cenuşii ai sfeclei, viermilor albi etc. Există numeroase specii de ciuperci entomopatogene care parazitează pe afide fitofage, ca: Entomophtora fresnei Novac şi Entomophtora afidis Hofm., sau dăunători din sol şi omizi de lepidoptere, care sunt distruşi de speciile Beauveria bassina şi B. tenella.

Entomofagii joacă un rol deosebit de important în combaterea biologică a unor dăunători fitofagi, care se bazează pe relaţiile trofice stabilite între dăunători şi speciile consumatoare ale acestora, în funcţie de modul în care acţionează asupra dăunătorilor, entomofagii se împart în două categorii:

∑ paraziţi – organisme ce se dezvoltă în mod lent pe seamagazdei, în paralel cu evoluţia ei, producându-i moartea;

∑ prădători - organisme din grupuri foarte vaiiate, care se hrănesc cu altele socotite victime.

În practica combaterii biologice, în prezent se folosesc o serie de paraziţi aşa ca: viespile Trichogramma (T embryofagum, T. cacoeciae etc.) parazitează ouălele speciilor: buha semănăturilor, buha verzei, sfredelitorul porumbului, viermele merelor etc; viespile oofage scelionide (Trissolcus sp. Şi Telenomus sp.) sunt folosite în combaterea ploşniţelor cerealelor; viespile afelinide sunt folosite în combaderea diferitelor specii de păduchi, aşa ca: Aphelinus mali, pentru păduchele lânos (Eriosoma lanigerum), Prospaltellaperniciosu, pentru păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), Encarsia formosa pentru musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum) etc.

În prezent, la noi în Republică sunt elaborate tehnologii moderne de înmulţire şi lansare a acestor viespi, în culturile atacate de dăunători. S-au obţinut, astfel, rezultate bune în menţinerea atacului dăunătorilor sub pragul economic de dăunare. Prin folosirea

151

paraziţilor se asigură o combatere de lungă durată a dăunătorilor în agrobiocenoze, refacerea acestora, fiind foarte grea în condiţii obişnuite.

Un alt grup de organisme care pot fi utilizate în agricultura organică pentru combaterea biologică a dăunătorilor culturilor agricole sunt nematozii paraziţi, care contribuie la reglarea populaţiilor insectelor fitofage. Printre speciile de nematozi entomopatogeni o importanţă practică deosebită are nematodulNeoaplecvtana carpocapsae, specie polifagă, capabilă să infesteze larvele diferitor specii de chrisomelide, elateride, noctuide, pieride etc. Sunt elaborate tehnologii de creştere a nematodului pe medii artificiale ce permit producerea unui mare număr de indivizi în scurt timp şi utilizarea în practică, nivelul de parazitare a dăunătorului ajungând la 80-85 %, fiind foarte eficient în combaterea gândacului din Colorado.

Cu rezultate bune în agricultura biologica se poate utiliza si metoda genetică. Ea constă în reducerea densităţii insectelor dăunătoare prin lansarea în focare a insectelor cu gene letale ori cu potenţial scăzut de înmulţire, a insectelor transmiţătoare de boli. Prin împerecherea acestora cu populaţia naturală de insecte rezultă ouăsterile, reducând densitatea dăunătorului. Folosind metoda dată, seobţin rezultate bune la viermele merelor, musca mediterană a fructelor, musca cepei, sfredelitorul porumbului şi la unele lepidoptere defoliatoare. În prezent se cunosc un număr mare de feromoni, care se aplică în practică atât pentru combaterea directă şi indirect, cât şi în lucrările de prognoză şi avertizare. Combaterea directă constă în captarea în masă a masculilor, cu feromoni sexuali, înainte de împerechere şi omorârea lor sau captarea indivizilor masculi şi a femelelor, cu ajutorul feromonilor de agregare. Combaterea indirectă constă în capturarea masculilor cu ajutorul feromonilor sexuali, care apoi sunt sterilizaţi sexual în laborator şirelansaţi în natură. Aceştea, după împerecherea cu femelele din populaţia naturală, duc la depunerea ouălor sterile, reducând astfel populaţia dăunătorului.

152

Utilizarea capcanelor feromonale este considerată ca unelement indispensabil din sistemele de combatere integrată a speciilor de insecte dăunătoare culturilor agricole. În Republica Moldova, s-au sintetizat şi se aplică o gamă largă de feromoni sexuali: FeroSEG, pentru buha semănăturilor (Agrotis segetum); FeroBras, pentru buha verzei (Mamestra brassicae); Grozdemon, pentru molia verde a strugurilor (Lobesia botrana); Merenol, pentru viermele merelor (Cydia pomonella); FeroFUN, pentru viermele prunelor (Cydia funebrana); FeroMOL, pentru molia orientală a fructelor (Grapholitha molesta); Armigali, pentru omida fructificaţiilor (Helicoverpa armigera) ş.a.

În agricultura ecologică pot fi folosite şi diferite extracte de origine vegetală. Ele au o acţiune de scurtă durată şi se caracterizeazăcu o specificitate slab pronunţată. In conformitate cu Directiva UEnr. 2029/1991 ele sunt admise pentu utilizare în agricultura ecologică. Aşa bunăoară, se folosesc extracte obţinute din frunzele de Nicotiana tabacum, N. rustica, Quasia amara, Derris eliptica,Phyrethrum cinerariaefolium, P. rosaeum şi P. carneum, care se folosesc în combaterea insectelor din sere, la unele culturi de legume, din depozite, fiind netoxice pentru om şi animale şi organismeleutile. Noi recomandăm extracte din pelin, codiţa şoarecelui, măselariţă, usturoi, păpădie, ardei iute, brusture, tomate, cartof, care se utilizează în combaterea afidelor, puricilor meliferi, acarienilor,albiliţei şi moliei verzei, precum şi combaterea manei cartofului şi a tomatelor.

În agricultura ecologică, pentru combaterea unor agenţi patogeni şi dăunători se pot folosi şi unele preparate cuprice şi pe bază de sulf (sulf umectabil sau coloidal, sulfat de cupru, oxiclorura de cupru, care sunt admise pentru agricultura ecologică. Anume combaterea biologică a organismelor dăunătoare reprezintăfundamentul conceptului de protecţie integrată, care reduce poluareamediului înconjurător, fiind în acelaşi timp sustenabilă şi asigurând un randament economic înalt.

153

Materiale folosite în captarea insectelor

Până la demonstrarea dependenţei comportamentul insectelor de prezenţa unor substanţe speciale, numite feromoni, pentru captarea insectelor se foloseau şi continuă să se utilizeze diferite plăci colorate acoperite cu un strat fin de lipici, care atrag formele imaginable ale diferitor specii de insect. Pe parcursul ultimilor decenii au fost effectuate investigaţii speciale profunde a diferitorelemente, care ţin de controlul densităţii populaţiilor de insect dăunătoare. Astfel a devenit posibilă evidenţierea, identificarea şi cercetarea proprietăţilor fizico-chimice a diferitor substanţe, care reprezintă fundamental elaborării şi aplicării feromonilor sexuali în protecţia plantelor.

Cunoaşterea rolului feromonilor în comportamentul insectelor şi a deschis noi perspective în protecţia biologic a plantelor împotriva organismelor dăunătoare prin facilitarea unor acţiuni desfăşurate în două mari direcţii:

1. Captarea insectelor din habitatul lor natural cu ajutorul feromonilor care induc acţiuni de apropiere faţă de sursă (atractanţi sexuali, feromoni de agregare).

2. Perturbarea transmisiei feromonale normale a insectelordin habitatul natural, care se manifestează prin dezorientarea şi sterilizarea populaţiilor de insecte dăunătoare.

Majoritatea acţiunilor de captare urmăresc omorârea indivizilor atraşi în puţine cazuri se urmăreşte menţinerea acestora în viaţa în vederea utilizării lor ulterioare în acţiuni autocide: sterilizarea sexuală şi relansarea lor în habitat în scopul suprimării sau reducerii reproducerii, sau contaminarea cu agenţi patogeni şi relansarea în vederea declanşării unor epizootii.

Momelile feromonale se folosesc pentru monitorizarea populaţiilor, captarea, dezorientarea şi sterilizarea populaţiilor de insect. Ele trebuie să fie competitivitae cu mijloacele naturale de feromoni din habitat, asigurând longevitate suficientă pentru a difuzia feromonul pe toată perioadă în care se desfăşoară acţiunea şi

154

uniformitatea în timp a atractivităţii feromonului în toată perioada de acţiune (Voineac V., 2003).

Momelile naturale se folosesc pentru punerea în evidenţă a transmisiei feromonale, ca termen de comparaţie pentru momelile artificiale, sau pentru capcanele luminoase, iar uneori şi pentru controlul eficacităţii acţiunilor de perturbare a difuziei feromonale.Majoritatea acţiunilor de captare s-au realizat cu ajutorul feromonilor sexuali, în general în experimente folosindu-se ca momeli, femele vii, masculii fiind folosiţi ca momeli într-un număr redus de cazuri. Momelile reprezentate de insecte vii prezintă avantajul emisiei feromonului complet, şi al unei emisii în perioadele zilnice cînd se produce transimisia feromonală în habitatul natural. Momelile exclud riscul lipsei eficacităţii datorată absenţei unuia sau mai multorcomponenţi minori responsabili de orientarea la distanţe mici. Suntrecomandate pentru controlul eficacităţii acţiunilor de perturbare a transmisiei feromonale normale şi studiul secvenţelor actului de reproducere a insectelor dăunătoare.

Momelile naturale, prin emisia completă şi strict limitată în timp a feromonului, realizează o specificitate deplină a acţiunii de captură. Acest fapt este important în cazul unor specii simpatice, care zboară în aceleaşi perioade ale anului şi care folosesc unul sau mai mulţi componenţi feromonali comuni, dar care realizează izolarea reproductivă prin declanşarea perioadelor diurne în care se produce împerecherea. În acest context, trebuie amintit cazul viermelui prunelor (Grapholitha funebrana Tr.) şi a moliei orientale a fructelor (Grapholitha molesta) care foloseşte acelaşi component feromonal major, însă prima specie realizează împerecherea în orele dimineţii, iar a doua, seara. În acest caz, deşi în prezent se cunosc patru componenţi minori ai feromonului natural al moliei orientale a fructelor, totuşi momelile sintetice, care emit feromonul în mod continuu, atrag şi masculii speciei Grapholitha funebrana Tr. Astfel,în zonele ecologice în care cele două specii sunt simpatice şispecificitatea capturilor deocamdată nu este asigurată, interpretarea curselor de zbot fiind foarte dificilă.

155

Pe lângă calităţile positive enumerate, momelile naturale prezintă dezavantajul unei longevităţi reduse, determinate de difuzarea limitată a feromonului de indivizii emitatori la speciile cu perioada scurtă de împerechere şi riscul nesincronizării perioadei de emisie de către indivizii crescuţi în laborator, cu perioada în care se produce transmisia feromonală în habitatul natural. Datoritălongevităţii mici a indivizilor emiţători şi perioadelor scurte de emisie, testele în care s-au utilizat momeli naturale au fost de scurtădurată, de la câteva ore la maximum câteva zile.

Pentru a beneficia de avantajele feromonului şi a reduce la minim dezavantajele momelilor naturale, atunci când au fost necesare teste de mai lungă durată, s-a procedat la schimbarea momelilor cu altele noi la intervale de o zi (Anthonomus grandis), de 1-3 zile (Heliothis armigera), până la maxim 7-9 zile (Laspeyresia pomonella), asigurîndu-se insectelor hrană naturală specifică sau o dietă artificială adecvată. La experimentarea momelilor naturale, trebuie de ţinut cont de biologia reproducerii speciei studiate, toate operaţiile să se execute în perioadele în care are loc transmisia feromonală naturală, cunoscut fiind că unele specii (Hyphantria cunea) încep împerecherea imediat după apariţia adulţilor, în timp ce altele au nevoie de o hrănire, de maturaţie sexuală, care la paduchele din San Jose (Quadraspiotus perniciosus) este de 22-23 de zile. În cazul captărilor, care nu au scop depistarea acţiunii de atracţie,stabilirea perioadei zilnice de transmisie feromonală, de evaluare a puterilor atractante a momelilor feromonale sintetice, de depistare a prezenţei unei specii într-un areal dat ca momeli feromonale s-au folosit un număr mic de female.

Datorită dificultăţilor legate de dimensiunile dispozitivului care conţine insecte vii, de manipularea acestora, de necesitatea înlocuirii repetate a insectelor, de asigurarea şi împrospătarea repetată a hranei, de obţinerea eşalonată a insectelor care emit feromonul şi de posibilitatea stocării lor, puterea atractantă şi longevitatea momelilor naturale este limitată, ceea ce determină caracterul limitat al aplicării lor practice. De aceea, până în prezent, momelile naturale au fost folosite cu preponderenţă în munca de cercetare.

156

Momelile artificiale sunt constituite din substanţa biologic activă şi un substrat care asigură emisia treptata şi uniformă a substanţei active în atmosferă.

Capcanele feromonale reprezintă dispozitive diferite din punct de vedere constructive şi se folosesc pentru capturarea şi reţinerea insectelor atrase de momelile feromonale. Calitatea esenţială a unei capcane este randamentul de captură, care indică laproporţia dintre indivizii capturati şi numărul total de indivizi.Capcanele feromonale asigură reţinerea indivizilor atraşi din habitat prin fixarea lor pe un strat de lipici nesicativ.

Aplicarea lor are o serie de avantaje, dintre care enumerăm:∑ atragerea specifică a insectelor exprimată prin posibilitatea

capturării doar a indivizilor speciei din care a fost preparatferomonul;

∑ asigurarea randamentelor mari de captură;∑ facilizarea amplasării, manipulării şi întreţinerii capcanelor;∑ sinecost scăzut în comparaţie cu pesticidele aplicate;∑ inofensivitatea pentru om şi animalele superioare.

Deşi aplicarea atractanţilor sezuali este în plină creştere, totuşi în utilizarea capcanelor feromonale au fost înregistrate şi unele dezavantaje:

∑ pierderea adezivităţii stratului de lipici datorită colmatării suprafeţei acestuia cu praf, resturi vegetale şi cadavre de insecte;

∑ în captarea unor insecte cu talie mare (25 mm) s-au dovedit a nu fi eficace.

În combaterea insectelor dăunătoare se utilizează şi capcanele cu lichide. Pentru reţinerea insectelor se folosesc lichide cu tensiune superficială redusă, în care insectele capturate se scufundă, păstrând astfel timp îndelungat capacităţile de reţinere a capcanei. În acest sens au fost elaborate diferite construcţii, cum sunt bunăoarăfarfuriile sau paharele din plastic umplute cu ulei de bumbac sau cu soluţie diluată de detergent în apa cu suprafata liberă sau prevăzute cu acoperiş distanţat pentru a fi protejate de ploaie şi de razele solare. Momeala feromonală este fixata prin ace sau fire de metal, plastic

157

sau textile deasupra nivelului lichidului. Dintre dezavantajele acestor capcane enumerăm: dificultăţile de amplasare şi manipulare, necesitatea menţinerii permanente a nivelului lichidului, preţul de cost ridicat, imposibilitatea determinării speciilor capturate.

Dintre divesitatea mare de capcane deosebim şi cele chimice, care reprezintă nişte construcţii cilindrice sau sub formă de paralelipiped având pe margini sub capac şi la capete orificii de acces pentru insecte. Momeala se plasează in interior, de obicei atârnată pe partea superioară a capcanei, iar în partea inferioară este prevăzutăcu un evaporator care conţine o substanţă insecticidă valabilă cu o pronunţată acţiune de şoc, care crează în interior o atmosferă toxică. Este folosită în capturarea unor specii de fluturi de talie mai mare (Euxoa ochrogaster, Euxoa messoria) şi are randament înalt de capturare.

Metode genetice de combatere a organismelor dăunătoare

Poluarea mediului, apariţia rezistenţei dăunătorilor faţă de preparatele chimice, precum şi dezechilibrul biologic deteriorat de utilizare abuzivă a lor, se numară printre principalele efecte negative a aplicării pesticidelor. În acest context, impiedicarea reproducerii insectelor dăunătoare prin determinarea controlata a sterilităţii lor apare ca un procedeu deosebit de atrăgător, cu avantaje incontestabile, cum sunt bunăoară, selectivitatea, absenţa elementelorpoluante şi probabilitatea extrem de redusă de formare a rezistenţei faţă de acest tratament.

Sterilizarea se poate obţine prin folosirea radiaţiilor ionizate produse de diferite surse şi prin utilizarea unor substanţe chimice, numite chemosterilizanţi, care reduc sau inhibă total capacitatea de reproducere. Radiosterilizarea insectelor se poate realiza prin utilizarea razelor X, radiaţiilor gamma provenite din surse de izotopi radioactivi Co60 sau Cs137, sau prin utilizarea electronilor acceleraţi. Sterilizarea insectelor poate fi totală sau parţială, utilizându-se doze de iradiere foarte variabile, în funcţie de specie, stadiul de dezvoltare şi scopul urmărit. Chemosterilizarea artropodelor poate fi obtinută cu

158

ajutorul unor substanţe chimice, atât pe cale de ingestie, cât şi prin contact.

Cea mai cunoscută şi mai acceptată metodă de control este tehnica insectelor sterile. Metodele genetice sunt fără egal în ceea ce priveste specificitatea şi siguranţa, deoarece o singură specie din ecosistem este afectată şi protecţia se face fără aplicarea pesticidelor. Deşi metodele genetice sunt aplicabile la orice specie de insecte ce se reproduc sexuat, rezultatele înregistrate se referă doar la specii de diptere. Două specii de muşte ale fructelor, musca pepenilor (Dacus cucurbitae) şi musca orientală a fructelor (Dacus doesalis), din insulele Okinawa au fost eradicate deoarece, în principalele insule mari ale Japoniei nu există muşte ale fructelor, transportul fructelor gazdă netratate din zonele infestate fiind interzis. Trei metode genetice de combatere au fost dezvoltate şi testate în camp deschispentru lepidopterele dăunătoare. Au fost elaborate tehnica insectelor sterile (SIT), sterilitatea moştenită şi sterilitatea prin backcross.

Tehnica insectelor sterile, pentru diptere şi lepidoptere, presupune creşterea unui număr imens de insecte, sterilizarea masculilor şi femelelor prin radiaţii ionizante şi lansarea insectelor sterilizate în natură ca prin împerechere cu indivizi sălbatici sădetermine un anumit grad de sterilitate. Diferenţa dintre diptere şilepidoptere constă în aceea că, pentru sterilizarea completă a lepidopterelor sunt necesare doze foarte mari de radiaţii, comparativ cu cele utilizate pentru sterilizarea completă a dipterelor. Aceste doze ridicate de radiaţii reduc competivitatea: scurtarea timpului deviata,lipsa dispersiei insectelor lansate, pierderea sincronizării ritmurilor biologice, reducerea abilităţii de a trasfera spermatoforii, micşorareaactivităţii sexuale, creşterea timpului de copulare şi scăderea longevităţii spermei. O altă cauză a scăderii competitivităţii la unele specii este scăderea abilităţii masculilor de a însemina femelele cu spermă eupirenă. E necesar de menţionat că chiar în condiţiile când insectele lansate sunt în întregime sterile, supresia dăunătorului încetează odată cu oprirea lansării de insecte sterile. Aceasta e determinat de faptul că frecvenţa urmaşilor normali din punct de vedere cromozomial creşte în fiecare generaţie, deoarece insectele

159

cu translocări cromozomale produc mai puţini urmaşi, de aceea fiind necesară lansarea continuă de insecte partial sterile până când populaţia nativă a ajuns sub pragul economic, iar după aceea este nevoie de lansări permanente de intreţinere a efectului.

Sterilitatea prin retroîncrucişare este o metodă superioară celor două metode anterioare. Din păcate, deşi teoretic ea se poate aplicaunui număr considerabil de specii aparţinând aceluiaşi gen, în prezent metoda este folosită pentru controlul unei singure specii, Heliothis virescens. Bazele genetice pentru sterilitatea moştenită nu sunt pe deplin înţelese, cunoscându-se că masculii sterili produc spermă anormală eupirenă şi că masculii nu fecundează femelele. Modul în care factorul de sterilitate este transmis de femelele fertile urmaşilor nu sunt pe deplin înţelese. Este posibil că acesta este un factor citoplasmatic provenit din strămoşii femelelor unor noctuide (H.subflexa) să interacţioneze cu materialul genetic de la altă specie(H.virescens) şi să provoace anomalii în dezvoltarea spermei.

Pentru reuşita unui program de combatere prin metode genetice a unei insecte dăunătoare trebuie să existe suficiente date ce trebuie să se refere la urmatoarele aspecte:

- creşterea în masă trebuie să se facă la un preţ cât mai scăzut a dăunătorului. Aceasta s-ar putea soluţiona prin mecanizarea proceselor şi elaborarea unor dispozitive speciale pentru creşterea în masă a insectelor;

- controlul calităţii materialului biologic utilizat urmăreşte factorii ce pot spori calitatea insectelor crescute în laborator: dietele artificiale, creşterea timp îndelungat în laborator, care pot asiguraadaptarea insectelor la aceste condiţii;

- procedurile de sterilizare stabilesc dozele de iradiere şi operaţiile de iradiere şi manipulare a materialului biologic;

- ecologia, dinamica şi comportarea, ţine de informaţiareferitoare la rata în care populaţia naturală creşte pe parcursul perioadei de vegetaţie, rolul imigrării din alte zone invecinate sau de la mare distanţă, cunoştinţele legate de ecosistem, de entomofagii din zonă care pot influenţa nivelul dăunătorului sau a speciei modificate genetic;

160

- distribuţia şi raspândirea insectelor lansate, depinde de stadiul şi de modul în care sunt lansate insectele iradiate. De exemplu, Pectinophora grossypiella se lansează sub formă de adulţi care, înainte de a fi lansaţi sunt răciţi, iradiaţi şi transportaţi în condiţii de răcire pentru lansare aeriana, iar H.virescens sunt lansate ca pupe sau adulii. Pentru Lymantria dispar pupele sunt iradiate, transportate şi puse în cuşti, iar adulţi apăruţi se vor difuza liber ;

- monitorizarea programului presupune existenţa unui sistem extins de capcane pentru a stabili raportul dintre populaţia naturală de insecte şi populaţia ce cuprinde insecte lansate, cu modificări genetice sau recoltarea ouălor depuse de dăunător, pentru a stabili procentul de eclozare ;

- analizele economice presupun efectuarea unei analizeaprofundate a speciei dăunătoare, pagubele estimate ce vor fi produse, preţul combaterii, eficacitatea acesteia.

Imunitatea plantelor – cale sigură de optimizare a funcţionării agroecosistemelor

Dintre diversitatea impunătoare de factori care agravează condiţiile de viaţă din Republica Moldova un rol aparte revine poluării din agricultură, printre care cea mai importantă este poluarea cu pesticide. Fiind utilizate pentru stoparea răspândirii şi combaterea organismelor dăunătoare (agenţi patogeni ai bolilor, insecte dăunătoare şi buruieni), pesticidele, pe lângă capacitatea de nimicire a dăunătorilor, mai cauzează diverse dereglări grave în echilibrul dinamic din natură şi provoacă schimbări ireversibile în genotipul organismelor utile, inclusiv a omului şi plantelor de cultură.

Întru stoparea urmărilor negative ale chimizării abuzive din agricultură şi în scopul ameliorării situaţiei mediului înconjurător în Republica Moldova permanent au fost elaborate şi implementate procedee tehnologice avansate, printre care un loc aparte revine utilizării imunităţii plantelor către boli şi dăunători, precum şi agriculturii ecologice.

161

Istoria ştiinţei moldave este o reflectare a realizărilor progresului tehnico-ştiinţific mondial. O contribuţie deosebită în acest sens a avut-o băştinaşul nostru, vestitul biolog, botanist şi genetician cu renume mondial, Petru Mihai Zhukovskii, care a fundamentat bazele mai multor domenii ştiinţifice şi a aprofundat teoria imunităţii şi concepţia evoluţiei conjugate a plantei-gazdă şi a paraziţilor. În prezent, când se împlinesc 120 de ani din ziua naşterii ilustrului savant, afirmăm cu certitudine că prin activităţile sale fundamentale el a contribuit la relansarea agriculturii contemporane.

Rolul imunităţii plantelor faţă de organismele dăunătoare în soluţionarea problemelor de optimizare a funcţionării agroecosistemelor. Particularitatea principială a conceptului contemporan privind protecţia plantelor, ca parte componentă a fitotehniei adaptive, constă în abordarea biocenotică de reducere a impactului cauzat de organismele dăunătoare. Fundamentul acestor sisteme este constituit din aplicarea chibzuită a mijloacelor şi metodelor care permit reglarea relaţiilor dintre culturile agricole şi organismele dăunătoare şi utile orientate la controlul densităţii populaţiilor şi reacţiile adaptive din componenţa agrosistemelor.

Deschiderea posibilităţilor de utilizare a capacităţilor de autoreglare a sistemelor agricole reprezintă o continuare logică a postulatelor înaintate de vestitul savant P.Zhukovschii în concepţia sa privind imunitatea. Conform acesteia imunitatea este o proprietate dinamică a organismelor care constă în procesul de adaptare reciprocă conjugată a plantei-gazdă şi a agentului patogen. Pe parcursul luptei pentru existenţă în populaţia plantei-gazdă din generaţie în generaţie supravieţuiesc doar indivizii, care rezistă la atacul parazitului, iar din populaţia parazitului supravieţuiesc numai acei indivizi, care au reuşit să se adapteze la planta-gazdă. Astfel a fost descoperit mecanismul evoluţiei conjugate al imunităţii plantelor. Ulterior aceste mecanisme au fost aprofundate şi s-au stabilit teoriile principale care explică evoluţia organismelor patogene şi plantele-gazdă, cum ar fi, bunăoară, teoria “genă la genă” fundamentată de Van der Plank, şi teoria “proteină la proteină”, elaborată de W.Flower.

162

În lumina principiilor teoretice elaborate de profesorul P.Zhukovschii şi ţinând cont de legităţile ecologice de evoluţie conjugată a plantei-gazdă şi a organismelor dăunătoare actualmente a devenit posibilă dirijarea proceselor de creare a soiurilor de plante, care posedă plasticitate ecologică înaltă şi manifestă capacităţi de ameliorare a condiţiilor de creştere şi dezvoltare. Rolul determinant în această selecţie revine sporirii rezistenţei soiurilor la condiţiile de stres biotice şi abiotice în componenţa agroecosistemelor. Anume această direcţie prioritară a selecţiei adaptive contemporane soluţionează mai complet scopul şi obiectivele planurile strategice de dezvoltare economică şi ecologică.

Cea mai eficace cale de protecţie a plantelor împotriva paraziţilor criptogamici care o îmbolnăvesc este imunitatea, adică rezistenţa naturală sau dobândită a organismului la atacul microorganismelor. Fitoncidele, concentraţia sucului celular, aciditatea, chinonele, enzimele selective asigura rezistenţa naturală a organismului vegetal. Deşi imunitatea plantelor se deosebeşte în mare măsură de imunitatea organismelor animale, totuşi la plante au fost descoperite substanţe specifice de apărare similare anticorpilor din organismul animal care neutralizează antigenii parazitului. Aceste substanţe proteice se formează înainte şi nu după infecţie şi de aceea au fost numite pseudoanticorpi. Imunitatea la plante se manifestă mai local, răspândindu-se doar în zona infectată. Sub influenţa antigenului, celulele devin hipersensibile, îşi sporesc reacţiile de apărare si mor rapid.

Actualmente s-a demonstrat că alături de pseudoanticorpii interni planta este indirect ajutată de anticorpii externi. În ţesuturile vegetale afectate de diferite organisme patogene (tumori, zone necrozate, etc.) pătrund virusuri specifice pentru fiecare bacterie, numite bacteriofagi, care folosesc microorganismele pentru a-şi crea un mediu nutritiv.

Deşi în diferite centre ştiinţifice sunt întreprinse ample cercetări ştiinţifice în domeniul elaborării şi aplicării metodelor biologice de protecţie a plantelor, totuşi deocamdată rămân foarte reduse listele de produse destinate luptei biologice cu patogenii.

163

Utilizarea organismelor modificate genetic în protecţia plantelor

Odată cu succesele înregistrate în domeniul biologiei moleculare şi ingineriei genetice au fost obţinute linii de diferite plante transgenice, care asigură proprietăţi deosebite, inclusiv rezistenţa la agenţi patogeni, dăunători şi buruieni (Ермищин А., 2004).

Pornind de la particularităţile genelor străine intercalate cu genomul plantelor de cultură şi ţinând cont de posibilele acţiuni adverse ale organismelor modificate genetic asupra sănătăţii omului, biodiversităţii şi mediului înconjurător, în lume s-au înregistrat acţiuni energice de stopare a răspândirii şi folosirii acestor organisme. OMG reprezintă o temă extrem de controversată în intreaga lume, ridică numeroase întrebări privind impactul acestora asupra sănătăţii umane, biodiversităţii, agricultorilor, legislaţiei etc.Este primordial să fim siguri ca alimentele pe care le consumăm şiplantele care sunt cultivate nu prezintă nici un fel de riscuri.

Foarte impresionantă este utilizarea OMG datorită toleranţa lor la erbicide, lucru bazat pe următoarele:

∑ Reprezintă rezultatul inoculării genei care asigură translarea fermentului, care inactivează erbicidul şi asigură rezistenţei plantei la acest erbicid.

∑ Este cea mai răspândită tehnologie de obţinere a plantelor transgenice, fiind şi cea mai economă.

∑ Plantele tolerante la erbicide au un punct vulnerabil, deoarece ele sunt rezistente doar la un singur erbicid, susceptibil la fermentul determinat de gena străină

O altă direcţie prioritară în aplicarea OMG este rezistenţa lor la insectele dăunătoare, lucru ce se bazează pe:

∑ Elaborarea şi aplicarea insecticidelor biologice în baza bacteriilor din specia Bacillus thuringiensis (24 variante patologice).

∑ Încadrarea genei endotoxinei Bt în genomul oricărei specii de plante permite expresia proteinei insecticide, ceea ce asigură rezistenţa plantei-gazdă la insectele dăunătoare.

164

Pe parcursul ultimilor ani se simte reacţia diferitor organizaţii, îndeosebi a antiglobaliştilor, care resping folosirea OMG. Drept temei al activităţilor de limitare a plantelor transgenice au fost luate unele riscuri potenţiale legate de folosirea lor:

∑ genele organismelor modificate genetic pot fi transmise cu polenul organismelor sălbatice înrudite, iar descendenţii lor hibrizi obţin proprietăţi noi sau capătă capacităţi de concurenţă cu alte plante;

∑ plantele transgenice pot deveni buruieni pentru agricultură, eliminând alte plante;

∑ plantele transgenice pot fi toxice sau alergente, prezentând un pericol direct pentru om, animale domestice şi cel din fauna spontană.

Efectuând cercetări în domeniul evaluării şi managementului riscurilor legate de utilizarea organismelor modificate genetic, evidenţiem 5 direcţii principale de risc, printre care enumerăm:

∑ fluxul orizontal de gene, poluând formele parentale valoroase şi materialul genetic din centrele de origine;

∑ apariţia formelor noi de patogeni, superburuieni, supervectori de transmitere a elementelor genetice noi;

∑ inducerea instabilităţii genomice în genomele-ţintă, ce poate reduce biodiversitatea;

∑ modificarea microflorei omului, sporind rezistenţa bacteriilor la antibiotice;

∑ manifestarea proprietăţilor alergene cauzate de proprietăţile proteinelor exotice.

Analizând efectele potenţiale ale OMG, e necesar de prezentat şi alte hazarduri posibile legate de folosirea largă a lor, cum sunt bunăoară:

∑ Acumularea Toxinelor şi alergenţilor alimentari.∑ Sporirea riscului de cancer.∑ Reducerea calitaţii produselor alimentare.∑ Dezvoltarea rezistenţei la antibiotice.∑ Sporirea cantităţilor de pesticide interzise şi inutilizabile.

165

∑ Poluarea genetică.∑ Reducerea populaţiilor de insecte benefice şi afertilităţii

solului.∑ Crearea "Superburuienilor" şi "Superdăunătorilor“.∑ Dezvoltarea virusurilor şi speciilor noi de patogeni.∑ Apariţia fenomenului de "Bioinvazie“ genetică.∑ Hazardurile socio-economice şi etice.

Cele mai răspândite au devenit OMG, care manifestă toleranţa la ierbicide, fiind obţinute prin introducerea unei gene de la o bacterie rezistentă la unele ierbicide. Întru asigurarea omenirii cu produse alimentare calitative şi în cantităţi necesare au fost înregistrate diferite OMG cu compoziţia biochimică modificată pentru producerea diferitelor alimente. Evaluarea la punerea pe piaţă a alimentelor este foarte diferită în cazul alimentelor tradiţionale, faţă de cele noi, obţinute din OMG. Identificarea alimentelor care trebuie să fie supuse evaluarii riscului, inclusiv pentru cele obţinute din OMG, reprezintă una din direcţiile principale de activitate a organelor naţionale şi internaţionale de control.

Cadrul legal european include:∑ Directiva 90/220/ЕС.∑ Directiva 2001/18/ЕС.∑ Primul pas în procedura de omologare – constă în evaluarea

de către experţi a notificării pentru aprobarea OMG pe piaţă de către ţara în care produsul a fost aprobat pentru prima dată. În cazul deciziei pozitive ţara-parte la Convenţia de la Cartagena, sau prin intermediul părţilor subsidiare, informează Comisia şi celelalte state. Dacă nu sunt careva obiecţii la notificarea înaintată, acest stat poate elibera certificatul, care este valabil pentru toată UE.

∑ În cazul înregistrării obiecţiilor din partea altor ţări-membri, e necesară discutarea şi adoptarea unei decizii la nivelul comunităţii. Comisia întreprinde consultări cu Consiliile Ştiinţifice pe probleme de sănătate publică şi aprobă decizii

166

după obţinerea avizului pozitiv de la Consiliul de Reglementare, constituit din reprezentanţii statelor-membre.

În scopul îndeplinirii Legii privind ratificarea Protocolului de la Cartagena privind securitatea biologică, a fost desemnat Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale în calitate de autoritate naţională. Ulterior, a fost elaborată Legea nr. 755-XV din 21.12 2001 privind securitatea biologică, care, deşi este armonizată cu Directiva Europeană nr. 2001/18/EC privind introducerea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic şi reglementează activităţile legate de obţinerea, testarea, producerea, utilizarea şi comercializarea OMG, totuşi necesită perfecţionare profundă.

Măsuri şi mijloace populare de combatere a bolilor şi dăunătorilor

Pornind de la necesitatea combaterii operative a agenţilor patogeni ai bolilor şi organismelor dăunătoare, agricultorii permanent au întreprins diferite acţiuni de reducere a pierderilor de roadă. Actualmente direcţia principală de utilizare a mijloacelor popularereprezintă utilizarea mijloacelor agrotehnice şi a extractelor vegetale cu proprietăţi insecticide şi fungicide. Metodele agrotehnice reprezintă o pârghie eficientă de control a densităţii organismelor dăunătoare prin aplicarea operaţiilor tehnologice de producere a culturilor agricole. Avantajele utilizării extractelor vegetale, ca metode populare de combatere a organismelor dăunătoare, spre deosebire de pesticide, constă în caracterul inofensiv al acestora şilipsa fenomenelor de formare a raselor de patogeni şi a liniilor de insecte rezistente la produsele chimice sintetice. De regulă acestea sunt propuse agricultorilor pentru loturile de pe lângă casă, precum şipermierilor pentru câmpurile mari Ele reprezintă o pârghie eficientă pentru fermierii aflaţi la faza de conversie sau care purced spre agricultură ecologică. Combaterea organismelor dăunătoare cu extracte vegetale reprezintă o soluţie comodă de control fără afectarea sănătăţii populaţiei şi mediului înconjurător. Din punct de vedere tehnologic aplicarea lor este identica cu cea de folosire a

167

pesticidelor, utilizând câteva stropiri cu interval de 5-7 zile. Aplicarea lor necesită cunoaşterea profundă a organismelor dăunătoare şi poate înregistra eficacitate înaltă în combinare cudiverse alte mijloace de protecţie a plantelor. Dintre acestea un loc deosebit revine următoarelor.

Tăierile mecanice fitosanitare reprezintă o adaptare a procedeelor tehnologice de producere a culturilor agricole, îndeosebi a celor multianuale. Arborii, pomii fructiferi şi viţa de vie creează condiţii favorabile pentru multe animale şi, în special, pentru insecte. Unele insecte devin dăunătoare doar din cauza populaţiei mari pe o singură plantă. Însă, natura, pe parcursul evoluţiei multimilenare, a creat diferite mijloace de sincronizare a dezvoltării componenţilor ecosistemelor, oferind astfel posibilitatea menţinerii echilibrului dinamic dintre ei. Examinând cu atenţie coroana pomului, se poate observa ouă de insecte depuse pe ramuri de grosimea creionului (inelarul), cuiburi de iarnă şi de vară ale dăunătorilor (omida păroasă a dudului, nălbarul, fluturele cu coada aurie etc), care pot fi uşor înlăturate la tăiatul şi răritul coroanelor acestor pomi primăvaradevreme. În acest sens se utilizează utilajul tehnologic destinat pentru întreţinerea culturilor agricole.

Brâe-capcane. Pornind de la dependenţa dintre nivelul impactului organismelor dăunătoare de numărul indivizilor populaţiei lor, lucrătorii agricoli permanent sunt preocupaţi de reducerea densităţii lor. Este bine cunoscut că larvele unorlepidoptere, cum este bunăoară Cydia pomonella L., migrează din pom sub coroana acestuia pentru a se împupa. În scopul nimicirii lor au fost elaborate şi se aplică brâele-capcane, care reprezintă fâşii de carton gofrat sau ţesături vechi cu lăţimea de 15-20 cm, ce se fixeazăîn jurul tulpinii la înălţimea de 40-80 cm de la sol. Pentru brâu se selectează sectoarele netede a tulpinii şi curăţate de coaja uscată. Larvele găsesc culcuş şi rămân în brâu, iar apoi sunt distruse. Brâele se instalează după 2 săptămâni de la sfârşitul înfloririi. Pe lângă utilitatea cu scopul combaterii, brâele-capcane mai sunt folosite şi pentru monitorizarea dezvoltării insectelor dăunătoare.

168

Capcane de sol sunt confecţionate şi utilizate pentru combaterea insectelor epigee. Cel mai frecvent se folosesc pentru captarea coropişniţelor. În acest sens în luna septembrie se sapă şanţuri de până la 0,5 m adâncime care se acoperă cu gunoi de grajd. În aceste şanţuri coropişniţa îşi găseşte loc de iernat. După primele îngheţuri gunoiul de grajd se împrăştie, iar insecta piere din cauza frigului. Pornind de la plasticitatea acestui dăunător pentru combaterea lui se folosesc şi alte tipuri de capcane, cum sunt bunăoară vasele din plastic, în care se aplică amestecul de drojdii şi mierea de albine. Vasul se îngroapă în sol până la nivelul gâtului. Mirosul amestecului atrage coropişniţele în sticlă, acestea se îneacă sau nu mai pot ieşi la suprafaţă.

Insecticidele naturale reprezintă un remediu eficient utilizat pentru combaterea atât a agenţilor patogeni, cât şi a insectelor dăunătoare, îndeosebi a celor cu aparatul bucal sugător şi cu corp moale, cum sunt bunăoară, afidele, puricii meliferi, acarienii,ploşniţele, omizile nălbarului, albiliţelor, noctuidelor, moliilor. Tot mai frecvent se aplică diverse extracte din diferite plante, inclusiv cele din flora spontană. În acest sens foarte importantă este producerea preparatelor din plante.

Repelenţi naturali reprezintă substanţe sectetate de uneleplante şi au efecte repulsive pentru dăunători, folosesindu-se pentru respingerea insectelor dăunătoare. Rezultate serioase au fost obţinutela utilizarea cepei şi usturoiului, care fiind sădite printre plantele cultivate în grădină, stopează dezvoltarea afidelor şi acarenilor. În acest sens se folosesc mai multe plante, cum ar fi bunăoară:

∑ Muştarul alb manifestă proprietăţi repelente pentru şoareci. Penru aceasta planta se seamănă printre rândurile livezilorsau pe marginea lor.

∑ Cânepa, fiind îngropată primăvara devreme în sol, protejează planta de atacul larvelor cărăbuşului de mai.Se recomandă de semănat printre plantele de mazăre, pe marginile terenurilor cultivate cu sfeclă, protejându-le de afide şi purici.

∑ Bobul, fasolea, lintea, năutul, semănate pe marginea grădinilor, protejează plantele cultivate de cârtiţe şi orbeţi.

169

∑ Crizantemele sădite pe lângă plantele cultivate alungă coropişniţele.

∑ Gazul lampant se foloseşte împotriva coropişniţei. Pentruaceasta se iau cârpe îmbibate cu gaz şi se îngroapă în zona de dăunare a coropişniţei.

∑ Infuzia de bălegar se utilizează împotriva făinării coacăzului şi agrişului. În acest sens o găleată de bălegar fermentat se diluează cu apă în raport de 1:5 şi se ţine 5 zile, se strecoară, stropind apoi plantele.

∑ Crăiţe (Tagetes patula, T. signata, T. minuta) manifestă acţiunerepelentă pentru dăunătorii legumelor, în special pentru albiliţaverzei, pentru nematozi şi gândacul din Colorado. Se cultivă câte două rânduri la distanţa de 40-50 cm între ele.

∑ Gălbenelele au acţiune repelentă pentru gândacul din Colorado, cultivându-se printre rândurile de cartofi, vinete, tomate.

Printre preparatele repelente se întâlnesc şi o serie de substanţe minerale, cum sunt bunăoară:

∑ Piatra acră, sau alauna, reprezintă praf cristalin fără miros, care se extrage din şisturi naturale şi conţine sulfat dublu de aluminiu şi potasiu. Se foloseşte sub formă de soluţie înconcentraţie de 0,4 %, fiind eficient împotriva afidelor, omizilor, limacşilor.

∑ Făina de bazalt reprezintă particule mici (20 mcm). Se aplică prin prăfuire. Preparatul are proprietăţi de îndepărtare a multor specii de dăunători.

∑ Permanganatul de potasiu posedă acţiune dezinfectantă, inhibând dezvoltarea ciupercilor şi bacteriilor. Se foloseşte în concentraţie de 0,01-0,03 % pentru tratarea seminţelor, bulbilor şi a rădăcinilor răsadurilor şi puieţilor.

∑ Apă de sticlă reprezintă o emulsie constituită din silicat de sodiu sau de potasiu, care manifestă acţiune dezinfectantă şi adezivă şi se foloseşte pentru tratarea plantelor, schimbând pH-ul de la suprafaţa frunzelor şi formând o peliculă greu

170

penetrabilă pentru sporii ciupercilor. Se foloseşte în concentraţie de 1-2% pentru prevenirea atacului de boli şi în concentraţie de 0,5% ca adeziv în soluţiile de sulf umectabil şi zeamă bordoleză.

∑ Sulful umectabil se foloseşte în diferite concentraţii pentru combaterea făinării la castraveţi (20-25 kg/ha), pomi fructiferi (11-20 kg/ha), viţa de vie (30 kg/ha).

∑ Polisulfura de calciu, sau zeamă sulfo-calcică conţine 12 % de sulf, care manifestă acţiune fungicidă. Se foloseşte în concentraţie de 2,0% împotriva făinării mărului şi viţei de vie.

∑ Piatra vânătă se foloseşte pentru prepararea zemei bordoleze şi manifestă acţiune fungicidă şi bactericidă. Se foloseşte în diferite concentraţii pentru prevenirea şi combaterea pătării frunzelor de prun, vişin şi cireş, ciuruirii frunzelor de cais şi piersic , manei viţei de vie, focului bacterian la gutui, păr şi măr şi a moniliozei sâmburoaselor ş.a.

∑ Hidroxidul de cupru se foloseşte în diferite produse comerciale, care conţin 50 % de cupru metalic, care manifestă acţiune fungicidă şi bactericidă, fiind folosit în diferite concentraţii.

∑ Oxiclorura de cupru reprezintă praf de culoare albastră care se foloseşte în diferite concentraţii: 0,15-0,20 % împotriva moniliozei la prun şi a rapănului la măr, 0,2-0,4 % pentru prevenirea şi stoparea atacului de mană la tutun, 0,4-0,6 % pentru prevenirea atacului de mană la cartof (4-5 kg/ha),tomate (4-5 kg/ha), cucurbitacee (4-5 kg/ha) şi la viţa de vie (5-6 kg/ha).

Proprietăţi asemănătoare demonstrează şi unele produseminerale, care mai manifestă şi acţiuni insecticide. Printre acestea se întlnesc mai multe produse.

∑ Săpunul de potasiu reprezintă o pastă sau lichid care conţine acizi graşi, hidroxid de potasiu, alcool etilic şi glicerina) şi manifestă acţiune asfixiantă. Se foloseşte pentru combatereaomizilor, acarienilor, şi a afidelor. Tratamentul se aplică

171

singur sau în amestec cu alte preparate prin stropirea repetată a plantelor.

∑ Sulfatul de aluminiu reprezintă un lichid cu acţiune insecticidă, care se foloseşte prin stropiri împotriva muscuiitei albe de seră.

∑ Uleiurile parafinice reprezintă un lichid de culoare deschisă, care conţine circa 90% de ulei mineral care manifestă acţiuneasfixiantă superioară săpunului de potasiu. Se foloseşte în concentraţie de 1,5 % pentru stropirile târzii de iarnă şitimpurii de primăvară împotriva păduchelui din San Jose şi a ouălor hibernante de acarieni.

Reglarea densităţii populaţiilor de organisme dăunătoare în agricultura ecologică se face şi prin combaterea cu diferiţi prădători naturali, atrăgând animale care se nutresc cu insecte şi alţi dăunători. Pentru aceasta se crează condiţii optime de adăpost şi de hrană pentru fauna utilă (broaşte, şopârle, şerpi, păsări insectivore), precum şi creşterea artificială a acestora.

Foarte utilă este aplicarea insectelor utile contra celordăunătoare, adică a entomofagiilor.

Metodele genetice sunt foarte importante pentru protecţia plantelor, deoarece valorifică însuşirile naturale ale plantelor şi nu au impact negativ asupra mediului înconjurător.

Selecţia şi ameliorarea plantelor reprezintă totalitatea acţiunilor de evidenţiere şi utilizare a resurselor naturale de reducere a daunelor provocate de organismele dăunătoare. Deşi ele sunt legate de implementarea unei game complexe de acţiuni orientate la manifestarea relaţiilor dintre organismele dăunătoare şi plantele de cultură, totuşi utilizarea mecanismelor de imunitate, rezistenţă şi toleranţă impresionează prin realizările sale practice. Drept rezultatau apărut varietăţi noi de plante cu calităţi superioare, inclusiv cu rezistenţă sporită la competiţia cu agenţii patogeni, dăunătorii şi buruienile, sau chiar la atacul factorilor abiotici ai mediului. Astfelsunt implementate varietăţi (linii, populaţii, soiuri şi hibrizi) cu potenţial productiv şi calitativ maxim şi cu rezistenţă superioară la organismele dăunătoare. Geneticienii, amelioratorii şi ştiinţa agricolă

172

a creat, iar comercianţii au scos imediat pe piaţă organisme rezistente la dăunători (porumb rezistent la sfredelitor, cartof rezistent la gândacul din Colorado), agenţi patogeni (floarea soarelui rezistentă la Putregaiul alb, măr rezistent la agenţii fungici, precum şi o gamă largă de soiuri rezistente la erbicide (soia, porumb, rapiţă).

Metodele biodinamice de protecţia plantelor se bazează pe recomandările înaintate de R.Şteiner (1924), părintele conceptului de agricultură biodinamică. Fermierii biodinamici stăpânesc factorii biotici dăunători cu ajutorul preparatelor biodinamice, produselor naturale cu puteri inhibitoare asupra reproducerii şi atacului dăunătorilor. Deosebit de frecvent se folosesc preparatele biodinamice folosite pentru combaterea buruienilor. Pentru aceasta e necesar de respectat unele principii şi recomandări practice:

∑ Buruienile pier numai dacă în sol există sau se introduce ceva pe care nu-l doresc. Seminţele de buruieni conţin forţe care stimulează sau inhibă reproducerea noilor plante. Forţele de inhibare a reproducerii noilor plante sunt stimulate prin arderea seminţelor.

∑ Reproducerea noilor buruieni este inhibată prin introducerea în sol a cenuşii obţinute prin arderea propriilor seminţe. În acest sens colectarea seminţelor se face de la buruiana de care vrem să scăpăm, după ce acestea au atins maturitatea deplină. Cantitatea necesară de seminţe se ard prin două metode: - în mediu deschis, pe o grămăjoară de lemn, de preferat coajă şi ramuri uscate de stejar. Cantitatea de lemn se stabileşte astfel încât să asigure arderea completă a seminţelor; - în tigaie.

Dacă în primul caz se obţine un amestec de cenuşă de seminţe şi de lemn în raport de aproximativ 1:1, apoi în cazul dou - doarcenuşa de seminţe de buruieni. Ulterior amestecul de cenuşă de seminţe se colectează într-un mojar şi se omogenizează prin frecare şi amestecare timp de mai multe ore. În cazul suprafeţelor mari de teren infestat cu buruieni, cenuşa se amestecă cu nisip sau sol uscat, conform metodei diluţiilor homeopate. Nisipul sau solul folosit ca "diluant", trebuie să fie, de asemenea, foarte bine mărunţii, iar pentru a

173

asigura omogenitatea fiecărei diluţii, amestecul respectiv se mojarează manual sau mecanic mai multe ore.

Cenuşile de seminţe de buruieni şi diluţiile lor se aplică, manual sau mecanic, prin împrăştiere uniformă la suprafaţa solului şi numai pe vetrele sau parcelele infestate cu buruiana de la care provin.Întrucât particulele de cenuşă au o rază de iradiere relativ mare, la aplicare terenul nu trebuie prăfuit, ci doar pudrat cu o cantitate foarte mică de astfel de preparat biodinamic. Tratamentul se efectuază la pregătirea terenului pentru semănat, în zilele calme, fără vânt. Pentru combateatotală a unei buruiene tratamentul se va repeta timp de 4 ani consecutiv.

În cazul terenurilor infestate cu mai multe specii de buruieni, se recomandă producerea de astfel de preparate pentru fiecare specie.Aceste metode biodinamice sunt eficente pentru combaterea buruienilor anuale, care se înmulţesc dominant prin seminţe.

Folosirea preparatele biodinamice împotriva animalelor dăunătoare se bazează pe aceleaşi principii filozofice ca oricare alt preparat de acest fel, dar acţionează diferit, prin îndepărtarea dăunătorilor din câmpurile şi culturile agricole. Pentru a scăpa de insecte, se poate proceda aproximativ la fel ca în cazul preparatelebiodinamice din seminţe de buruieni, având în vedere următoarele recomandări specifice: se colectează în special gândacii tineri, arderea insectelor se face în perioadele când soarele este în Taur.

Deosebit de atractive sunt metode biodinamice de combatere a şoarecilor de câmp, care, după cum se cunoaşte, provoacă pagube importante culturilor agricole. Combaterea acestora, conform agriculturii biodinamice, se efectuează prin prăfuirea câmpului cu cenuşă din piei de şoareci (de preferat de la femele). Sacrificarea, jupuirea şi incinerarea pieilor de şoareci trebuie făcute în faza destrălucire maximă a planetei Venus. Pentru a surprinde acest moment, şoarecii trebuie prinşi mai devreme, cu una sau mai multe zile.

Metodele biodinamice de combatere a bolilor se baează peutilizarea preparatul de coada calului (Equisetum arvense). Pentru obţinerea acestuia trebuie parcurse mai multe etape. La început se

174

prepară decoctul din o parte de material vegetal (tulpini verzi, nesporifere) proaspăt şi 10 părţi de apă (10 %), care se prepară prin fierbere la foc cu flacără mare până ajunge la punctul de fierbere şi apoi la foc mic, timp de o oră. Se strecoară şi se obţine un ceai de culoare slab verzuie, care se păstrează în vase bine închise, mai multe zile, până când capătă un anumit miros. La ultima etapă se prepară diluţiile homeopatice (cele mai eficiente sunt diluaţiile 5 şi 6) şi apoi se aplică prin pulverizare pentru prevenirea (1-2 tratamente la sol) sau oprirea (1-3 tratamente pe plante) extinderii atacului de ciuperci.

CREŞTEREA ANIMALELOR ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ

Dezvoltarea agriculturii ecologice se bazează pe convieţuirea armonioasă dintre cele două domenii ale agriculturii: fitotehniei şi zootehniei. Anume îmbinarea dintre aceste două domenii asigură bilanţul dinamic dintre a circuitului mare (geologic) şi cel mic (biologic), asigurând astfel păstrarea fertilităţii înalte a solului şi productivităţii mari a sectorului de creştere a animalelor. Aceastapermite păstrarea lanţurilor trofice “plantă-animal”, fondarea coplexelor zootehnice cu o capacitate în funcţie de resursele furajere şi asigură menţinerea durabilă fertilitatăţii înalte a solului. Pornind de la cerinţele standardelor ecologice. Încărcătura maximă a animalelor trebuie să nu depăşească 150kg N2/ha/an. Nerespectrea acestui normativ cauzeaă acumularea volumelor mari de deşeuri animaliere, ceea ce condiţionează poluarea bazinelor hidrice şi a apelor freatice, precum şi acumularea elementelor toxice în sol.

E necesar de accentuat că utlizarea gunoiului de grajd pentru obţinerea compostului şi folosirea acestuiea în calitate de fertilizantasigură menţinerea conţinutului optimal de substanţă organică în sol.Păstrarea fertilităţii solului necesită menţinerea a circa 50% din suprafaţă expluataţiei agricole să fie semănate cu culturi furajere şi să fie ocupate de pajişti.

Producerea, procesarea şi comercializarea produselor ecologice animaliere se efectuează în condiţii foarte rigide şi monitorizate de

175

organele naţionale şi internaţionale de inspectare. Ţinând cont de cerinţele standardelor internaţionale, obţinerea produselor animaliereecologice se efectuează la complexele mici şi mijlocii. Mărimea efectivului este determinată de posibilităţile economice ale fermierului, necesităţile sectorului fitotehnic în deşeuri organice şi de specia şi categoria exploatată.

Foarte importantă este originea animalelor. Acestea trebuie să provină din gospodării care practică agricultura organică. Doar în cazuri excepţionale, când nu se găsesc animale din gospodării ecologice, pot fi procurate din gospodării convenţionale, respectând toate cerinţele perioadei de conversie. Pentru obţinerea produselor ecologice animaliere un rol deosebit aparţine alegerii corecte a raselor, producerii şi conservării furajelor de calitate înaltă, adăpostirii şi îngrijirii animalelor în condiţii sanitary-igienice optimale.

În agricultura ecologică se promovează rasele şi hibrizii de animale autohtone, cu o mare rezistenţă naturală, indici buni de reproducţie. Nu se recomandă însămânţările artificiale. Este interzisă orice manipulare genetică ca transfer de embrioni, donare, precum şi diverse mutilări. La furajare e necesar de respectat cerinţele naturale (păşunat, scurmat etc.) ale animalelor. Furajarea fără păşunat nu este recomandată pentru vacile de lapte, fiind considerată antiecologică. Păşunatul prezintă numeroase avantaje şi constituie un factor cu influenţă atât asupra producţiei de iarbă, cât şi a calităţii acesteia(fig.66). Păşunele trebuie folosite raţional, aplicând parcelarea lor, prin care se asigură rotaţia animalelor pe păşune, folosirea mai completă a masei vegetale, repaus pentru regenerarea covorului vegetal.

E necesar de menţionat că la începutul păşunatului se îndepărtează toate lucrurile străine (gunoaie, cadavre etc), se distrug buruienile prin dezrădăcinare. In perioada păşunatului după folosireaunei parcele se îndepărtează plantele necomestibile, dijecţiile se dispersează în strat subţire pentru a fi supuse acţiunii sterilizante a radiaţiilor solare şi se evită creşterea în jurul lor a buruienilor şi a plantelor toxice). Se vor evita pe păşune locurile cu apă stagnată de

176

durată, cu băltoace. Dacă animalele rămîn pe păşune o perioadă mai lungă se impun adăposturi pentru protecţia faţă de acţiunea factorilor meteorologici (radiaţii solare, ploi îndelingate). La furajarea animalelor se mai utilizează fân, furaje însilozate, sfecla furajeră, cereale şi leguminoase, obţinute după tehnica agriculturii ecologice. Se cere folosirea tehnologiilor de producţie, recoltare şi conservare care să asigure păstrarea calităţii furajelor. Raţia furajeră trebuie să fie echilibrată conform normelor de hrană a animalelor. Aţragem atenţia că gospodăriile convertite pot folosi furajele obţinute din fermele convenţionale, aflate în curs de conversie, dar în toate cazurile hrana trebuie să fie ecologică cel puţin 80%.

Un aspect deosebit reprezintă hrănirea tineretului. În acest sensse recomandă de utilizat numai lapte produs integral ecologic, pe cale natural, şi doar la nevoie, prin alăptare raţională. Suplimentarea raţiilor cu vitamine şi microelemente este admisă numai din surse naturale. în calitate de substituenţi de vitamine se recomandă morcovi şi extracte naturale de caroten, drojdii şi germeni de cereale, proteine animaliere, seminţe de plante oleaginoase şi untură de peşte, boabe încolţite. Pentru asigurarea cu microelemente în calitate de substituenţi pot fi folosite minerale argiloase, dolamite, făină de oase, extrase din plante. Sunt interzise pentru utilizarea în hrana animalelor produsele sintetice de stimulare a producţiei, antibioticele, hormoni şi preparate hormonale, substanţele azotate neproteice, aminoacizii sintetici, produsele tratate cu radiaţii.

Producerea şi păstrarea se efectuează doar în condiţii carecorespund cerinţelor sanitar-igienice. Depozitarea laptelui în încăperile unde este instalat agregatul de muls este interzisă. Nu se atestă ca produs ecologic carnea, la care după sacrificare se observă semne de stresare (reţinerea sângelui), sau de aplicare a tratamentelor medicamentoase interzise.

Deosebit de dure sunt cerinţele ecologice asupra procedeelor tehnologice aplicale la obţinerea produselor apicole. Mierea ecologică şi celelalte produse apicole pot fi obţinute doar de albinele care folosesc nectarul şi polenul adunat din plantele de cultură şi din flora spontană netratate cu pesticide, iar păstrararea ei se va face în

177

vase din inox. E necesar de menţionat că la obţinerea şi procesarea produselor ecologice se interzice utilizarea diferitor tratamente, cum ar fi, de exemplu, cele cu substanţe radioactive, a microundelor şi a diferitor manipulări genetice.

Foarte important este şi amplasamenul fermelor ecologice. Acestea nu se vor amplasa în apropierea combinatelor chimice, metalurgice şi a altor întreprinderi industriale. La construcţia fermelor se recomandă de folosit materiale naturale. Nu se recomandă întreţinerea animalelor fără aşternut, care trebuie să fie uscat şi curat. Adăposturile pentru animale trebuie să fie iluminate, fără admiterea iluminării exclusiv artificiale. Dezvoltarea animalelor în fermele ecologice necesită ventilarea activă, care contribuie la menţinerea microclimei optime. Nu se admite aglomerarea animalelor, iar densitatea lor trebuie să permită mişcarea suficientă.

Obţinerea produselor ecologice animaliere nu permite aplicarea tratamentelor convenţionale clasice cu folosirea medicamentelorsintetice, şi care se acumulează în organism, cu excepţia cazurilor când patologia nu poate fi tratată cu alte mijloace. Sunt recomandatemijloacele fitoterapeutice şi homeopatice, acupuncturile şi alteprocedee asemănătoare. Se interzice depozitarea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor, substanţelor antiparazitare în magazii de furaje sau în locurile de unde acestea pot fi antrenate de apele rezultate din ploi şi diversate în sursele de apă potabilă, tratarea păşunilor sau culturilor furajere cu diverse substanţe chimice, păşunatul în preajma zonelor în care au fost aruncate deşeuri ce pun în pericol sănătatea animalelor, utilizarea în hrana animalelor a furajelor alterate.

CONVERSIA DE LA AGRICULTURA CONVENŢIONALĂLA CEA ECOLOGICĂ

Pornind de la modul specific de producere şi procesare a produselor agroalimentare ecologice, tote acţiunile din acest domeniu de activităţile sunt cele mai reglementate şi monitorizate. Deosebit de reglementate sunt activităţile de trecere de la agricultura

178

convenţională la cea ecologică, sau perioada de tranziţie, numită şi conversie.

În cazul unei exploataţii în cadrul căreia se iniţiază o activitate de producţie ecologică, se aplică următoarele norme:(a) perioada de conversie începe cel mai devreme atunci când operatorul informează autorităţile competente cu privire la activitatea sa şi când supune exploataţia sa unui sistem de control;(b) pe durata perioadei de conversie se pun în aplicare toate normele stabilite penru fermele certificate;(c) se definesc perioade de conversie specifice tipului de cultură sau de producţie animală;(d) într-o exploataţie sau unitate a cărei activitate este parţial dedicată producţiei ecologice şi parţial conversiei la producţia ecologică, operatorul separă produsele obţinute din producţia ecologică de cele obţinute din producţia în conversie, separă animalele, sau asigură posibilitatea separării cu uşurinţă a acestora, şi menţine un registruadecvat pentru a evidenţia această separare;(e) pentru a stabili perioada de conversie menţionată anterior, se poate lua în considerare o perioadă imediat precedent debutului perioadei de conversie, dacă sunt întrunite anumite condiţii;(f) animalele şi produsele animale realizate în perioada de conversie nu sunt comercializate şi însoţite de indicaţii privind etichetarea şi promovarea produselor menţionate.

Una din problemele-chee în agricultura ecologică este acreditarea firmelor producătoare şi respectarea standardelor aprobate de organele abilitate, cum sunt bunăoară cele elaborate de Comisia Comunităţii Europene (Grolink, 2003). În conformitate cu acestea, un anumit produs obţine calificativul "ecologic" numai după ce el a fost supus unei proceduri de certificare, şi drept rezultat el obţine un semn de etichetare "bio", "eco" etc. Semnul "Ecologic" indică consumatorului faptul ca produsul respectiv a fost fabricat, folosind metodele respective. În acest sens "ecologic" este mai mult un indice de proces decât de produs.

În urma inspecţiilor efectuate de organismele de control, operatorii care au respectat regulile de producţie vor primi

179

certificatul de produs ecologic şi îşi vor putea eticheta produsele cu menţiunea ,,ecologic”. Pe eticheta care se aplică pe un produs ecologic sunt obligatorii următoarele menţiuni: referirea la modul de producţie ecologic, sigla, numele şi codul organismului de inspecţie şi certificare care a efectuat inspecţia şi a eliberat certificatul de produs ecologic. E de menţionat că diferite ţări au reuşit să elaboreze siglele naţionale, reflectând particularităţile specifice ale diferitor ţări

Siglele naţionale specifică produsele ecologice, alături de sigla comunitară şi pot fi utilizate în scopul unei mai bune vizualizări de către consumatori a produselor obţinute din producţia ecologică. Siglele garantează ca produsul, astfel etichetat, provine din agricultura ecologică şi este certificat de un organism de inspectare, certificare şi acreditare.

Este evident că respectarea standardelor, inspectarea şi certificarea sunt elemente deosebit de importante într-un sistem de agricultură ecologică. Doar respectarea acestor cerinţe permite obţinerea produselor ecologice.

Acreditarea organizaţiilor preocupate de obţinerea produselor ecologice garantează independenţa, transparenţa şi un grad înalt de încredere, însă aceasta presupune că firma acreditată va asigura respectarea condiţiilor de creştere şi procesare a produselor în conformitate cu regulile agriculturii ecologice. Procesul de acreditare a unei organizaţii de certificare este costisitor, iar confirmarea anuală a acreditării constituie 5,000 Euro. Cu regret acest proces este deosebit de complicat şi necesită mult timp şi forţe considerabile. O alternativă reală sistemului internaţional de acreditare ar fi fondarea şi acreditareasistemelor naţionale de control, care ar putea reprezenta o provocare pentru ţările Comunităţii Economice Europene.

Primele acţiuni ale fermierilor interesaţi de producţia agroalimentară ecologică, vizează utilizarea metodelor de lucru bazate pe reciclarea materialelor organice naturale, respectarea cu stricteţe a asolamentului şi rotaţiei culturilor, precum şi integrarea creşterii animalelor. Fermierii care doresc să adapteze lotul propriu la producţia agroalimentară ecologică, trebuie să respecte perioada de

180

tranziţie numită „perioada de conversiune” - timp cuprins între începutul respectării normelor de producţie agroalimentară ecologică şi momentul certificării acestei producţii. Pe întreaga perioadă fermierii trebuie să se conducă de principiile producerii ecologice şi conversiunea producţiei convenţionale la cea ecologică, care are drept scop realizarea unui agro-ecosistem echilibrat şi durabil. întreaga unitate de producţie sau o parcelă a acesteia, incluzând creşterea animalelor, trebuie să fie transformată în conformitate cu cerinţele standardelor producţiei agroalimentare naţionale şi internaţionale într-o anumită perioadă, care va fi de: 2 ani pentru culturile de câmp anuale, 3 ani - pentru culturile perene şi plantaţii multianuale, 2 ani - pentru pajişti şi culturile furajere, 12 luni - pentru vite pentru carne, 6 luni - pentru rumegătoare mici şi porci, 12 săptămâni - pentru animale de lapte, 10 săptămâni - pentru păsările pentru producţia de ouă şi/sau carne, 1 an - pentru albini, dacă familia a fost procurată din stupine convenţionale. Rezultate bune au fost obţinute la producerea mazării ecologice.

Dar, în afară de aceste două etape este necesar de a certifica şi procesul de comercializare a produselor ecologice (inspectarea locului de vânzare, secţiilor, lăzilor, depozitelor). La prima implementare a angajamentelor de inspecţie, operatorul şi organismul de inspecţie şi certificare întocmesc şi semnează un document de obligaţiuni reciproce. Accesul organismelor de inspecţie la toate documentele şi înregistrările menţionate în schema de inspecţie este foarte esenţial. Operatorul inspectat trebuie să ofere organismelor de certificare acces liber la toate spaţiile şi terenuriile întreprinderii, precum şi să păstreze toate documentele necesare în cazul de audit, care includ: harta/planul cu toate suprafeţele de teren şi clădirile din fermă, detalii asupra tuturor culturilor şi animalelor din fermă, detalii asupra tuturor materialelor folosite pe teritoriul fermei şi sursa lor de provenenţă, listele detailate ale culturilor -incluzând asolamentele, sursele tuturor materialelor utilizate pentru fertilizarea solului şi protecţia plantelor, toate materialele folosite în controlul bolilor, dăunătorilor, provenienţa seminţelor folosite ş.a.

181

La obţinerea produselor crescute conform metodelor de producţie ecologică şi implementarea perioadei de conversiune este necesar de înregistrat această activitate la un organism de inspecţie şi certificare în domeniul producţiei agro alimentare ecologice autorizat de Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare. Acest organism de certificare, independent de producător, are însărcinarea de a determina gradul de corespundere a produselor crescute şi obţinute cu prevederile Standardelor de producţie ecologică. Pentru prima etapă se certifică solul, în limita normelor acceptate a conţinutului de substanţe chimice. Apoi se certifică procesul de producţie şi după aceste două etape, organismul de certificare conferă calitatea „Produs ecologic”.

Produsele agroalimentare de la fermele ecologice necesită a fi împachetate pentru a preveni contaminarea şi substituirea în perioada transportării. Produsul trebuie etichetat cu următoarea informaţie: numele şi adresa producătorului, procesorului sau importatorului, denumirea produsului şi etichetat cu logoul „Produs ecologic”.

MARKETINGUL PRODUSELOR ECOLOGICE

Dezvoltarea agriculturii intensive în majoritatea ţărilor pune mai mult accentul pe nivelul înalt de producere şi mai puţin este preocupată de cerinţele consumatorului din punct de vedere a calităţii interne a produselor, pe de o parte şi de protecţia mediului înconjurător, pe de alta. Consumatorii au devenit mai îngrijoraţi de conţinutul înalt de grăsimi, zahăr, sare, reziduuri de pesticide în produsele agricole, ceea ce a stimulat dezvoltarea unei pieţi pentru produse sănătoase din punct de vedere a organismului uman.

În acest context, agricultura ecologică a venit să îndestuleze cerinţele pieţei. În acelaşi timp, trebuie să menţionăm, că succesul unei ferme ecologice este determinat în mare măsură de posibilităţile pieţii de desfacere pentru astfel de produse. Vorbind despremarketing trebuie să înţelegem, că nu este vorba de vînzare în sens direct, sau de un proces de convingere a cumpărătorului să procureproduse care nu sunt atît de solicitate. Marketingul în concepţia

182

noastră înseamnă identificarea produselor de care consumatorul are nevoie şi furnizarea către el a acestor produse de o calitate solicitată, la un preţ rezonabil, la timpul şi locul potrivit pentru cumpărător.Pentru un producător ecologic este foarte greu să concureze în piaţă cu un fermier tradiţional, din motivul că produsele convenţionale la exterior pot fi cu mult mai prezentabile şi atrăgătoare pentru cumpărător. Acest fapt şi îl face pe cumpărător să procure produsele fără a bănui pe metoda de cultivare sau calitatea produselor.

Piaţa produselor ecologice a început să se dezvolte la sfârşitul anilor 70, când consumatorii au început a căuta produse cultivate, fără pesticide şi de o valoare nutritivă mai bună. Aşa în piaţă au apărut primele produse cu reclama de "produs crescut cu îngrăşăminte organice", ceea ce era departe de adevăratele produse ecologice. Actualmente este deja cunoscut că unica cale de protejate a cumpărătorului şi producătorului este implementarea standardelorde producer şi procesare elaborate de un comitet independent şi competent, care nu ar avea un interes direct de comerţ. Astfel de standarde au fost deja elaborate în Marea Britanie, Germania, Franţa de către organizaţii abilitate, în primul rând IFOAM, care sunt aplicate de mai mulţi ani. Aceste standarde nu dau posibilitate de a aprecia în piaţă care produs este organic şi care convenţional.

Standardele sunt elaborate pentru tehnologiile de producere şi specifică condiţiile de producere pentru a obţine o marfă, care poate fi numită ecologic. În piaţă numai eticheta marfară ne poate vorbi despre originea produsului, iar producătorul trebuie să garanteze respectarea standardelor de cultivare a acestor produse.

Marketingul produselor ecologice poate fi apreciat convenţional de patru factori principali: economia naţională, fermierul, productul şi consumatorul. La nivel naţional guvernele pot lua decizii de susţinere a producerii ecologice în funcţie de nivelul dedezvoltare a ţării, orientându-se în special, la protejarea mediului înconjurător. În majoritatea ţărilor producătorul organic este protejat de stat, pentru a minimaliza riscul de faliment a gospodăriei în perioada de tranziţie la sistemul ecologic.

183

Fermierul este responsabil pentru luarea de decizii de a produce şi a comercializa produsele ecologice. Nimeni şi nimic nu ar putea forţa fermierul să cultive asemenea produse, dacă ele nu sunt solicitate. Numai acele produse vor fi comercializate, de care are nevoie consumatorul. Marketingul produselor ecologice este ideal atunci, când este susţinut de toţi factorii menţionaţi anterior.

Procesul de realizare a produselor ecologice ar putea fi împărţit convenţional în trei faze. Prima fază include cercetarea şi analiza problemelor producerii ecologice şi posibilităţile de dezvoltare în zona dată. Aici sunt incluşi în discuţii producătorii, consumatorii şi vânzătorii în problemele de volume, preţuri, metode de vînzări, tipuri de pieţe, ş.a.

La faza a doua se decide cum de procedat. După ce s-a studiat piaţa şi analizat posibilităţile de dezvoltare, se ia decizie referitor la tipul de produs ecologic, volumul şi perioada de cultivare, modul deprezentare a mărfii şi piaţa de desfacere. E necesar de menţionat că la acestă fază e raţional de semnat contracte între agenţii implicaţi în marketingul produselor.

Faza a treia constă în transformarea planului în acţiune. La fiecare din aceste faze aveţi de pus o mulţime de întrebări la care trebuie să obţineţi răspuns. Analiza lor şi decizia corectă va aprecia succesul vînzărilor. Mai jos vă prezentăm cîteva din întrebările ceapar la faza iniţială de dezvoltare a marketingului produselor organice:

∑ Informaţie despre produs trebuie să includă cele mai răspândite specii cultivate la moment ca produs organic, perioada de producere şi momentul recoltării, analizacomparativă a recoltei ecologice şi celei convenţionale, volumele de producere din zona dată, preţurile de realizare, costurile de producere, recoltare, transportare, precum şiproblemele de bază la producerea lor în sistemul ecologic.

∑ Informaţie despre partea investiţională trebuie să includă caracteristica materialului.

Semincer şi săditor, a fertilizanţilor, ambalajelor accesibile pentru producerea ecologică, precum şi calitatea lor, posibilităţile obţinerii

184

asistenţei tehnice şi capacităţile financiare a fermierilor de a investi în viitoarea fermă ecologică, precum şi despre facilităţi acordate de stat la producerea, procesarea şi comercializarea produselor obţinute.

∑ Informaţie despre sistemul de piaţă va reflecta modul de realizare la moment a acestui product şi care este consumatorul lui, prezenţa intermediarilor şi dilerilor devânzări, preţurile oferite de cumpărător, caracteristicaambalajelor, modul de transportare şi cât de atrăgătoare este producţia expusă spre comercializare.

Producătorii ecologici începători greşesc mult, socotind că pentru a vinde cu succes produsele sale este suficient să ai afişată emblema "produs ecologic". Chiar dacă marfa este produsă organic, este foarte important de a acorda o atenţie deosebită prezentării exterioare a produselor. Dacă fructul care îl vindeţi este afectat de dăunători sau de boli, nu v-a fi suficient să-i spuneţi cumpărătorului că marfa a fost crescută organic şi din această cauză este afectată. Acest fapt nu-1 va convinge pe cumpărător să procure astfel de produse.

Un alt aspect important al marketingului produselor organice este ambalajul. Cutiile din carton colorate intens, tratate cu parafină sau alte preparate nu sunt recomandate pentru ambalarea produselor organice. Livrarea producţiei organice de la producător direct la consumator este pe larg folosit ambalajul din lemn natural: lăzi şi coşuleţe împletite. Dar fiţi atenţi, astfel de ambalaj poate fi foarte scump şi ar putea să vă afecteze preţul de cost.

Deşi se cunosc mai multe tehnologii de organizare a vânzării, totuşi în realizarea produselor agro-alimentare ecologice contează cui şi cum se vinde. Este bine cunoscut că la început nu trebuie de mizatpe vînzări mari. De obicei, la începutul producerii, fermierii se aleg cu volume de vînzări limitate din cauză că nu sunt cunoscuţi în piaţă şi, uneori, o parte din producţia organică este vândută la acelaşi preţ cu producţia convenţională. Primii clienţi ai produselor organice vor fi consumatorii mici, de tipul familiilor cu o stare material bună, care doresc să aibă producţia livrată "la uşă" o dată pe săptămînă, în ambalaj atractiv, cu un asortiment variat. Un alt tip de consumator

185

pot fi grădiniţele de copii, spitalele, casele pentru oameni în vîrstă, etc.

Un suport esenţial la comercializarea produselor organice o au persoanele şi organizaţiile intermediare, care se ocupă cu colectarea şi comercializarea producţiei organice. Produsele organice crescute în condiţiile Moldovei prezintă o marfă strategică pentru export, inclusiv în Europa.

STRATEGIA TEHNOLOGICĂ ŞI DE CERCETARE – BAZA SUCCESULUI ÎN PROMOVAREA AGRICULTURII

ECOLOGICE

Deja pe parcursul a mai bine de 8 ani, când în anul 2000 a fost aprobată Concepţia dezvoltării agriculturii ecologice, în Republica Moldova se fac încercări de implementare a acestui gen de activitate. Au fost întreprinse măsuri consistente în toate direcţiile pentru ca agricultura ecologică să devină nu numai o activitate de producere şi cercetare, dar şi pentru schimbarea modului de viaţă şi a mentalităţii producătorilor agricoli.

Din multitudinea de probleme abordate e necesar de menţionat că promovarea agriculturii ecologice în Republica Moldova este asigurată de un suport juridic serios. El include atât actele legislative internaţionale, cât şi cele ce reglementează activitatea din cadrul Republicii Moldova, cum sunt bunăoară: Regulamentul CE 2092/91, Standardele IFOAM, Regulamentul CE 2078/92, Regulamentul CE 1804/99, Programul FAO privind agricultura ecologică din 1999, Codex Alimentarius 1999, Standardul Republicii Moldova nr. 1008-ST, Legea cu privire la producţia agroalimentară ecologică nr.115-XVI din 09.06.2005, care fixează poziţiile-chee în acest gen de activitate, Hotărârea Guvernului nr. 149 din 10.02.2006 pentru implementarea Legii cu privire la producţia agro-alimentară ecologică, prin care se aprobă: Programul Naţional privind producţia agro-alimentară ecologică, Regulamentul privind metodele şi principiile producţiei agro-alimentare ecologice, Regulamentul cu privire la sistemul de inspecţie şi certificare a producţiei agro-

186

alimentare ecologice, Regulile cu privire la importul şi exportul produselor agro-alimentare ecologice.

În Republica Moldova, deşi este sesizată o anumită tendinţă de lărgire a contingentului, totuşi, atât numărul producătorilor atestaţi la cultivarea şi comercializarea producţiei ecologice, cât şi volumele de producere rămân extrem de mici în Republica Moldova.

Chiar şi perspectivele producerii agro-alimentare ecologice în Republica Moldova rămân foarte modeste în comparaţie cu cererea impunătoare şi ritmurile impresionante înregistrate de acest gen de activitate în lume.

Ţinând cont de oportunitatea agriculturii ecologice pentru Republica Moldova şi luând în consideraţie interesul sporit al agricultorilor, au fost efectuate calculele dezvoltării probabile a acestui gen de activitate.

Analizând schema interacţiunii în cadrul Planului Naţional de Acţiuni în domeniul Agriculturii Ecologice şi pentru promovarea acestui gen de activitate, consider că în Republica Moldova e necesară soluţionarea problemelor ce ţin de următoarele blocuri de activităţi (Voloşciuc L., 2008; Волощук Л., 2009):

∑ Perfecţionarea cadrului legislativ: elaborarea Strategiei naţionale privind producţia agro-alimentară ecologică, supravegherea respectării actelor normative din acest domeniu, formarea şi asigurarea funcţionalităţii Fondului naţional pentru susţinerea participanţilor la producerea şi procesarea produselor ecologice.

∑ Formarea şi asigurarea funcţionalităţii cadrul instituţional (fortificarea Direcţiei respective a MAIA, elaborarea sistemului de coordonare a activităţilor din complexul „producţia ecologică” şi cointeresarea participanţilor la acest gen de activitate, fortificarea organului naţional de evaluare, inspectare şi acreditare a operatorilor din domeniul agriculturii ecologice, susţinerea fermierilor pentru trecerea perioadei de conversiune la agricultura ecologică; acreditarea

187

internaţională a organismului naţional de certificare şi inspectare.

∑ Fortificarea funcţionalităţii strategiei tehnologice şi de cercetare pentru acoperirea necesităţilor de efectuare a tuturor procedeelor tehnologice, adică dispunem noi de mijloacele necesare pentru efectuarea operaţiunilor tehnologice admise pentru obţinerea şi procesarea produselor ecologice. În acest sens e necesar de accentuat că din multitudinea problemelor tehnologice rolul predominant aparţine operaţiilor de prelucrare a solului şi de menţinere a fertilităţii lui (1) şi (2) tehnologiilor de protecţie a plantelor împotriva agenţilor patogeni, dăunătorilor şi buruienilor. Dacă prelucrarea solului şi menţinerea fertilităţii solului ţine în cea mai mare parte de executarea elementelor tehnologice crestomatice şi se limitează la disciplina agrotehnică, apoi cea de a doua grupă de acţiuni cauzează probleme serioase pornite de la combaterea unui spectru foarte larg de organisme dăunătoare. Anume acest sector provoacă cel mai mare ghem de probleme, pentru soluţionarea cărora sunt necesare atât cunoştinţe suplimentare, cât şi mijloace de protecţie admise în mod special pentru tehnologiile de obţinere a produselor ecologice.

∑ Intensificarea activităţilor educaţionale şi de extensiune pentru a asigura atât şcolarizarea, cât şi perfecţionarea cadrelor de diferite niveluri antrenate în obţinerea şi procesarea produselor ecologice. Pornind de la complexitatea tehnologiilor utilizate în agricultura ecologică, devine necesară pregătirea teoretică şi practică a specialiştilor incadraţi în acest gen de activitate, ceea ce trebuie efectuat doar sub egida specialiştilor din domeniu şi în primul rând a celor din institutul nostru. În acest sens e binevenită organizarea pe lângă Institutul de Protecţie a Plantelor şi Agricultură Ecologică a unui Centru de Extensiune pentru coordonarea tuturor activităţilor din acest domeniu.

188

∑ Alocarea subvenţiilor de stat şi atragerea granturilor locale şi internaţionale pentru susţinerea producţiei agro-alimentare ecologice devine o oportunitate foarte importantă pentru iniţierea şi susţinerea agriculturii ecologice la fazele incipiente de dezvoltare a ei.

Sporirea biodiversităţii în sistemele de agricultură ecologică

Abundenţa şi diversitatea vieţii pe Pământ cu toată complexitatea sa uimitoare asigură planeta noastră stabilitatea şi funcţionalitatea proceselor naturale, precum şi crează condiţii optimale pentru activitatea normală a omului. Republica Moldova este situată la confluenţa a 3 zone biogeografice: central-europeană, reprezentată de Podişul Central al Codrilor, euroasiatică, reprezentată de stepă, şi mediteraneană, reprezentată de fragmentele de silvostepă xerofită din sudul ţării. Deşi biodiversitatea zonelor în care se află Moldova este mare la toate nivelurile de organizare a materiei vii, totuşi ecosistemele naturale sunt extrem de degradate din cauza fragmentării, exploatării intensive şi poluării. Această caracteristică este specific şi pentru esosistemele antropizate. Biodiversitateareprezintă diversitatea speciilor de animale, plante şi microorganisme şi a interacţiunilor lor, care în ansamblu şi interacţiune cu factorii abiotici, asigură stabilirea echilibrului dinamic din natură.

Ecosistemele agricole constituie 75,6% din tot teritoriul naţional, în ele redominând agrofitocenozele: cerealiere (grâul, orzul, porumbul), pomicole (mărul, prunul, cireşul, vişinul, caisul, nucul), viticole (diverse soiuri de viţă-de-vie), legumicole (tomatele, varza, ceapa, castraveţii), ale culturilor tehnice (tutunul, sfecla de zahăr) şi furajere (lucerna). Extinderea şi exploatarea nechibzuită a terenurilor agricole au cauzat accelerarea proceselor de eroziune prin apă a solului şi de spălare a humusului.

Biodiversitatea ecosistemelor agricole include 97 specii de plante cultivate (553 de soiuri, hibrizi, linii şi forme locale), 28 specii şi rase de animale domestice şi 109 specii de animale sălbatice. În

189

perioada pasajului şi în timpul iernii, aceste ecosisteme sunt frecventate de 70 de specii de păsări.

Comunităţi valoroase – sunt reprezentate de comunităţi forestiere şi de stepă, care formează 3 tipuri de vegetaţie: silvică, de silvostepă şi de stepă. Constituind zona de interferenţă a 3 regiuni biogeografice, vegetaţia Republicii Moldova deţine specificul „efectului de muchie” macroecotonal la scară regională, fapt care-i atribuie două particularităţi specifice esenţiale: pe de o parte, ea are o vastă biodiversitate floristică şi fitocenotică, iar pe de altă parte, are o vulnerabilitate extrem de mare, deoarece ponderea taxonilor biologici aflaţi la extremităţile arealului lor natural este considerabilă.

Vegetaţia forestieră naturală valoroasă este reprezentată de comunităţi ce constituie 4 formaţiuni vegetale: Fageta sylvaticae, Querceta petraeae, Querceta roboris şi Querceta pubescentis. Importanţa şi semnificaţia vegetaţiei forestiere tipice pentru Republica Moldova sunt edificate şi prin prezenţa pădurilor petrofite unicale (edificatori: stejarul pedunculat, gorunul) cu un şir de comunităţi endemice (Genisto tetragonae – Seselietum peucedanifoli, Astragalo pseudoglauci). Pe întreg teritoriul ţării sunt înregistrate comunităţi ce ţin de 11 formaţiuni de stepă, principalele fiind: Stipeta capillatae, Festuceta valesiacae, Bothriochloeta ischaemi, Poeta angustifoliae şi Artemisieta austriacae. Deosebit de valoroase ca exponenţi ai biodiversităţii sunt comunităţile de stepă petrofită din zona de nord cu diverse specii rare de importanţă regională şi europeană (Gimnocarpium robertianum, Paronychia cephalotes, Schivereckia podolica etc).

Habitate valoroase ale lumii animale sunt ariile naturale protejate de stat: deltele Dunării şi Nistrului, bălţile din luncile Prutului, Răutului, Bâcului şi Botnei, lacurile naturale Beleu şi Manta, bazinele de acumulare Cuciurgan, Costeşti-Stânca, Dubăsari. În aceste locuri vieţuiesc multe specii de mamifere, păsări, reptile, amfibieni, peşti şi insect (fig.79). Rezervaţiile ştiinţifice „Prutul de Jos” şi „Pădurea Domnească” servesc ca habitate importante pentru

190

coloniile mari de pelicani şi stârci cenuşii, precum şi o gamă largă de insect entomofage.

Ecosistemele urbane au o importanţă substanţială în protecţia mediului şi în conservarea biodiversităţii. Suprafaţa spaţiilor verzi în principalele municipii ale ţării constituie: 1,1 mii ha în raza Chişinăului, 0,4 mii ha în raza Bălţiului şi 0,3 mii ha în raza Tiraspolului. Carcasa verde a municipiului Chişinău este formată din 25 de unităţi structural-spaţiale de diverse dimensiuni şi include circa 220 de specii şi 55 de varietăţi de foioase şi conifere, dintre care 168 specii de arbori, 97 specii de arbuşti şi 10 specii de liane lemnoase, precum şi numeroase specii de plante erboase cu un grad înalt de adaptare la condiţiile mediului.

Biodiversitatea favorizează crearea unui astfel de mediu înconjurător, care este necesar pentru tranziţia de la agricultura obişnuită la cea durabilă, totodată diminuând acţiunea dăunătorilor şi bolilor în agricultură. La începutul noului mileniu noi ne confruntăm cu înrăutăţirea globală a diversităţii biologice. În ultimele decenii s-a accelerat rata perturbării şi distrugerii habitatelor plantelor şi animalelor, rămân tot mai puţine specii, dintre care multe sunt până în prezent necunoscute sau importanţa lor este incomplet elucidată.

Asigurarea funcţionării stabile a agroecosistemelor existente necesară aprecierea obiectivă a stării actuale a diversităţii biologice şi elaborarea măsurilor necesare pentru protecţia acestora. În acest sens e deosebit de importantă crearea „reţelelor ecologice” pentru ca populaţiile rămase să aibă posibilitatea să contacteze reciproc, înainte de a începe să dispară. Spre exemplu, insectele care populează pe specii rare de plante au dificultăţi în trecerea unor teritorii mari, cultivate cu monoculturi sau ocupate de păduri, unde nu se găsesc plantele trofice respective. Pentru facilitarea migraţiei multor specii pot servi „cărările ecologice” sau „coridoarele de migraţie", cum sunt perdelele forestiere cu componenţa vegetală şi microclimatul specific, luncile râurilor etc.

Pentru menţinerea biodiversităţii ecosistemelor naturale, precum şi a celor modificate de activitatea antropică, şi agrocenozelor este deosebit de importantă conservarea habitatelor

191

speciilor. Acest fapt este legat în primul rând de conservarea landşaftelor zonale şi de existenţa „oazelor biocenotice” - sectoare forestiere şi perdele forestiere polifuncţionale (cu componenţa respectivă a vegetaţiei lemnoase şi ierboase). O astfel de „carcasă verde" contribuie la conservarea genofondului florei şi faunei locale şi creează refugii şi căi de migraţie pentru diverse componente ale biodiversităţii. Poate fi vorba despre sisteme agroforestiere de gospodărire. În scopul creşterii biodiversităţii, chiar şi în componenţa gazoanelor din localităţi urbane şi rurale este recomandabilă includerea câtorva specii de plante ierboase.

Este necesară dezvoltarea unei astfel de agriculturi care ar îmbogăţi şi nu ar scădea biodiversitatea, cu conservarea bogăţiei genofondului iniţial a culturilor prelucrate. Este deosebit de importantă activitatea de protejare a plantelor şi animalelor în grădini botanice şi zoologice, inclusiv a speciilor rare, pentru reintroducerea lor ulterioară în natură.

Existenţa diversităţii biologice păstrează „forţele reglatoare ale naturii”, ceea ce contribuie la dezvoltarea agriculturii durabile. Factorii principali ai unei cultivări durabile a pământului sunt:

∑ crearea agrolandşaftelor şi agroecosistemelor de productivitate înaltă şi stabile;

∑ crearea agriculturii ecologice şi sigure, ţinând cont la maxim de particularităţile landşafturilor naturale: relieful teritoriului, învelişul solului şi cel vegetal, precum şi climatul;

∑ utilizarea soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură de înaltă calitate şi rezistente faţă de condiţiile nefavorabile ale mediului;

∑ utilizarea agrotehnologiilor moderne, ecologic sigure şi economic eficiente: rotaţia culturilor respectivă, „îngrăşăminte verzi” ş.a., însă cu excepţia utilizării îngrăşămintelor minerale şi a metodelor de control fitosanitar, exceptând cele admise în cazul protecţiei ecologice ale plantelor.

Agricultura ecologică actualmente capătă o importanţă tot mai mare. Aceasta permite de a rezolva eficient un şir de probleme

192

ecologice, economice şi sociale, accentuând importantă restructurarea mentalităţii oamenilor spre cea „ecologic eficientă”, când, spre exemplu, măsurile de protecţie ecologică a plantelor şi protecţie a naturii se combină cu protecţia landşafturilor, luând în consideraţie atitudinea grijulie faţă de frumuseţea naturii.

În prezent, când scopul final este ameliorarea calităţii vieţii oamenilor, pe cale ecologică sigură, în primul plan apare problema optimizării nu doar a biodiversităţii, ci şi a diversităţii în general, aplicabilă faţă de o anumită regiune. Aceasta înseamnă că nu doar agricultura, dar şi industria trebuie să devină sigură pentru mediul înconjurător şi nu destructivă. Aşa sunt întreprinderile cu ape reziduale purificate, care devin apă potabilă, şi/sau cu deşeuri, care pot fi reincluse în ciclurile industriale sub formă de materie primă calitativă; aceasta este producţia, care după utilizare poate servi ca resurse trofice pentru animale sau se descompune în sol, îmbogăţindu-l, etc. în plus, diversitatea face sistemul mai elastic, capabil să reacţioneze optimal la modificările survenite.

Acestea sunt premizele de „construcţie" a unui „design”ecologic eficient şi frumos al întregului landşaft, al componentelor lui naturale: agricol şi industrial. Toate acestea trebuie luate în consideraţie la alegerea tipurilor optime de organizare a landşafturilor cu un potenţial înalt de autoreglare în agrocenoze, în cazul luării deciziilor privitor la speciile şi soiurile de plante de cultură, privitor la amplasarea lor, la rotaţia culturilor şi metodele de protecţie ecologizată a plantelor şi care ridică fertilitatea solului, şi la „construcţia” întregului landşaft regional în scopul optimizării lui ecologice.

Atitudinea omului faţă de natură reprezintă o „colaborare” cu aceasta şi necesitatea de „a învăţa de la ea”, dar nu „o cucerire” a ei, este armonizarea dezvoltării agriculturii şi stării biodiversităţii, cu speranţe pentru viitor - este o lume a abundenţei şi nu a limitărilor şi impurificării mediului înconjurător, la diferite sisteme de utilizare a naturii.

Activitatea de conservare şi dezvoltare durabilă a pădurilor din Republica Moldova poate servi ca model şi mijloc de îmbunătăţire a

193

condiţiilor de viaţă şi alimentare pentru populaţia ţării prin efectele de:

∑ conservare a biodiversităţii sporirea stabilităţii ecologice a biocenozelor naturale şi artificiale;

∑ sporire a funcţiilor îndeplinite: ecologice, sociale şi economice;

∑ extindere a terenurilor cu vegetaţie forestieră;∑ includere în circuitul economic a pădurilor comunale şi a

terenurilor cu vegetaţie forestieră prin ameliorarea managementului acestora;

∑ creare a perdelelor şi benzilor forestiere de protecţie, ele contribuind la conservarea şi ameliorarea solurilor prin combaterea eroziunii şi degradării lor;

∑ prevenire şi diminuare a urmărilor calamităţilor naturale (secetă, alunecări, inundaţii, ş. a.);

∑ protejare a râurilor şi a altor surse de apă;∑ diminuare a aridizării climei şi a efectului de seră;∑ combatere a poluării atmosferice, secetei şi deşertificării;∑ bună asigurare a economiei şi populaţiei cu produsele şi

serviciile pădurii;∑ ameliorare estetică şi ecologică a peisajului naţional,

recunoscând pădurea ca valoare spirituală şi culturală naţională.

Priorităţi în agricultura ecologică

Deşi se află la faza iniţială de dezvoltare agricultura ecologică, se considera ca eforturile facute de producatorii agricoli interesati sunt rasplatite. De altfel, agricultura ecologică este de importanţămare şi cererea pe plan mondial este în continuă creştere. În vederea dezvoltării agriculturii ecologice şi pentru creşterea competitivităţii produselor ecologice şi orientarea lor către export pot fi identificate următoarele priorităţi:

194

∑ crearea şi reţinerea unei valori adăugate cât mai mari pe componenţa naţională a lanţului valoric prin orientarea producţiei şi vânzării atât pentru produsele primare, cât şi pentru produsele procesate;

∑ promovarea produselor ecologice la export şi acoperirea nişelor de piaţa existente în domeniile specifice, prin identificarea de noi pieţe şi consolidarea poziţiei pe pieţele existente;

∑ implementarea legislaţiei elaborate în vederea întăririi şi consolidării sistemului de control prin măsuri suplimentare de monitorizare a organismelor de inspecţie de către autoritatea competentă pentru creşterea calităţii produselor destinate exportului;

∑ crearea unui sistem de producţie, procesare şi desfacere a produselor agricole ecologice menit a satisface cerinţele pieţei naţionale şi internaţionale;

∑ promovarea produselor ecologice naţionale pe pieţele externe;

∑ îmbunatăţirea abilităţilor profesionale ale persoanelor care practică producţia şi marketingul produselor agroalimentare ecologice;

∑ promovarea constiturii grupurilor de producători în vederea accelerării dezvoltării agriculturii ecologice.

Obstacole în calea agriculturii ecologice

Pornind de la particularităţile dezvoltării agriculturii ecologice în lume şi analizând dinamica volumelor de producer şi realizare a produselor ecologice în Republica Moldova, precum şi evaluând companiilor antrenate în producerea non-poluantă, am reuşit să evidenţiem principalele obstacole în calea dezvoltării agriculturii ecologice:

∑ dezvoltarea slabă a strategiei ştiinţifice şi tehnologice;

195

∑ starea financiară slabă a companiilor aflate la faza de conversie şi lipsa banilor pentru lărgirea volumelor de producţie;

∑ absenţa pieţelor de desfacere;∑ volumul redus a subvenţiilor destinate pentru susţinerea

fermelor ecologice;∑ absenţa utilajelor şi maşinilor agricole specifice pentru

fermele ecologice;∑ dezvoltarea slabă a strategiei educaţionale şi insuficienţa

materialelor pentru organozarea şi asigurarea fermelorecologice;

∑ sprijinul insuficient din partea statului pentru organizarea procesului de conversie şi certificare, precum şi absenţadepartamentelor specialializate de realizare a produselor ecologice.

Dezavantajele agriculturii ecologice

Deşi mişcările de dezvoltare a agriculturii ecologice în moldova au fost iniţiate deja în anul 2000 şi au fost înregistrate anumite succese în elaborarea cadrului legislative şi instituţional, totuşi volumul de producere şi numărul companiilor încadrate în acest gen de activitate deocamdată rămân foarte reduse. Examinând problemele întâlnite pe această cale şi cu care se confruntă fermele ecologice, ne-au permis evidenţierea unei serii de pedici, care constituie dezavantajele agriculturii ecologice, dintre care enumerăm:

∑ Nivelul scǎzut al randamentelor. În agricultura ecologica producţiile pe unitatea de suprafaţă sunt mai scăzute comparativ cu sistemele agricole convenţionale. Scǎderea randamentelor se înregistreaza mai ales în perioada de conversie de la agricultura convenţională către agricultura ecologica, fiind necesar un timp pâna ce la nivelul ecosistemului agricol se restabileşte un echilibru ecologic, după care nivelul producţiilor se stabilizează.

196

∑ Preţul de valorificare al produselor agricole ecologice este mai ridicat decât cel al produselor convenţionale. Tehnicile specifice de producţie utilizate în sistemele de agricultura ecologică la care se adaugă producţiile ceva mai mici decât în sistemele convenţionale fac ca preţul de producţie să fie ceva mai ridicat. Ca atare, dacă în tările dezvoltate acestea sunt accesibile majorităţii populaţiei, în tările mai puţin dezvoltate, unde încă este important aspectul cantitativ al alimentaţiei, produsele ecologice sunt accesibile segmentului de consumatori cu posibilităţi financiare peste medie populaţiei.

∑ Necesitatea susţinerii agriculturii ecologice. Chiar în ţările dezvoltate unde agricultura ecologica deţine o pondere mai importantă, aceasta a fost şi mai este încă susţinută prin diferite pârghii economice (prime, scutiri de taxe). În prezent, când aceste forme de susţinere a agriculturii ecologice sunt eliminate din diferite motive, se constată revenirea unor agricultori la sistemul de agricultură convenţională.Necesitatea susţinerii agriculturii ecologice este cu atât mai importantă cu cât aceasta este în stadii incipiente de dezvoltare în anumite ţări.

∑ Produsele ecologice sunt adeseori susceptate a fi toxice. Drept urmare a unei tehnologii deficitare de-a lungul procesului de producţie, dar şi al conservării şi păstrării produselor agricole cu privire la combaterea bolilor, consumatorii sunt puşi în situaţia de a alege între posibilitatea prezenţei micotoxinelor în produsele ecologice şi prezenţa reziduurilor de pesticide în produsele agricole rezultate în sistemele de agricultură convenţionala.

∑ Caracteristici organo-leptice uneori deficitare la unele produse agricole. Există posibilitatea ca unele produse ecologice, ca urmare a neutilizării pesticidelor, a regulatorilor de creştere şi a altor substanţe chimice, să aibă un aspect comercial deficitar (fructe mai mici), dar acest aspect negativ este pe deplin compensat de valoarea nutritivă şi biologică a acestor produse.

197

∑ Prezenţa produselor ecologice false pe piată. Anumiţi comercianţi sunt atraşi de preţul şi profitul mare al produselor ecologice şi comercializează produse agricole convenţionale ca fiind produse ecologice.

∑ Controlul şi procesul de certificare trebuie să fie ameliorat.Pentru ca produsele ecologice să fie comercializate pe piaţa sub această formă, aceştea trebuie să fie controlate şi verificate de către laboratoare autorizate. Aceste laboratoare trebuie să fie accesibile producătorilor agricoli, atât ca timp şi spaţiu, cât şi din punct de vedere financiar. De exemplu, produsele ecologice obtinute în Moldova sunt trimise pentru control unor laboratoare din alte ţări, aceasta ca urmare a neexistenţei încă a unor astfel de laboratoare autorizate la noi în tară.

∑ Lipsa sistemelor de cercetare şi extensiiune pentru agricultura ecologicǎ. Chiar dacă s-au făcut unele progrese în ceea ce priveşte cercetarea şi extensiunea cu privire la agricultura ecologică, comparativ cu activităţile similare desfăşurate în cadrul agriculturii convenţionale acestea sunt încănesemnificative.

Principalele probleme economice

Dintre problemele economice care împiedică dezvoltarea agriculturii ecologice menţionăm:

∑ puterea scăzută de cumpărare a potenţialilor cumpărători; ∑ nu este dezvoltat încă un segment de piaţă suficient de mare

pentru ca producătorii să poată adopta strategii de nişă pe piaţa internă;

∑ absenţa filierelor pe produse; ∑ inexistenţa unor standuri şi magazine specializate pentru

aceste produse;

198

∑ incapacitatea de organizare a producătorilor agricoli în vederea asigurării unei oferte uniforme şi constante în cantitate mare pentru a trezi interesul marilor comercianţi;

∑ necunoaşterea clară a cerinţelor privind inspecţia şi certificarea acestor produse.

199

BIBLIOGRAFIE

1. Andrieş S., Boincean B., Jigău Gh., ş.a. 2007. Cod de Bune Practici Agricole. Chişinău: Mediul ambiant. 116p.

2. Berca M. 2000. Ecologie generală şi protecţia mediului. Bucureşti: Ceres. 435p.

3. Directiva CEE 2092/91. 1991. 15p.4. Directiva Consiliului Europei 91/414 EEC.5. Directiva Comisiei Europene 93/71 EEC.6. Directiva Comisiei Europene 91/676 EEC.7. Fukuoka M., 1978 - The One - Straw Revolution, an

Introduction to Natural Farming. 230p.8. Hotărârea Guvernului nr.149 din 10.02.2006. M.O. nr.31/199

din 24.02.2006.9. Kristiansen P., Taji A., Reganold J. Organic Agriculture: A

Global Perspective, CABI. 2006. 320p.10. Legea cu privire la protecţia plantelor nr. 612 XIV din

1.10.99. MO al Republicii Moldova, nr. 133-134, 1999.11. Legea nr. 115-XVI din 09.06.2005 „Cu privire la producţia

agroalimentară ecologică”, M.O. nr.95–97/446 din 15.07.2005.12. Lupaşcu M. Agricultura Moldovei şi ameliorarea ei

ecologică. Chişinău.: Ştiinţa, 1996. 110p.13. Popuşoi I., Voloşciuc L. Agricultura ecologică - alternativă a

agriculturii chimice convenţionale. Защита растений. Chişinău. 2004. 1-2. P. 2-5.

14. Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice, precum şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91, 23p.

15. Tărâţă A., Sergentu E., Voloşciuc L., ş.a. Economic Development and the Environment. 2.4. Agriculture.Republic of Moldova, State of the Environment. Report 2004. Chişinău. 2005. P.20-21.

16. Todiraş V. Agricultura de precizie. Chişinău. 2003. 180p.

200

17. Toncea, I. Ghid practic de agricultură ecologică, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca, 2002. 170p.

18. Voineac V. Mijloace biologice în protecţia integrată a plantelor. Chişinău, ACSA. 2003. 48p.

19. Volosciuc L. 2000. Bazele teoretico-metodologice ale biotehnologiei producerii şi aplicării preparatelor baculovirotice în protecţia plantelor. Autoreferat al tezei de doctor habilitat în ştiinţe biologice. Chişinău. 40p.

20. Volosciuc L. Soluţionarea Problemelor Fitosanitare în promovarea Agriculturii Ecologice. Materialele simpozionului ştiinţific internaţional “Realizări şi perspective în horticultură, viticultură, vinificaţie şi silvicultură”. Chişinău. 2007. P. 226-230.

21. Voloşciuc L. Strategia tehnologică şi de cercetare - baza succesului în promovarea agriculturii ecologice. Finconsultant. nr.4. 2008. P.28-33.

22. Voloşciuc L. Protecţia biologică a plantelor – baza dezvoltării durabile a ecosistemelor antropizate. Mater. Conf. Intyern. Şt.-pract. “Protecţia integrată a culturilor de câmp”. Chişinău. 2009. P.128-132.

23. Voloşciuc L. Rolul ştiinţei şi inovării în realizarea strategiei de dezvoltare a agriculturii. Academos. Nr.3 (14). 2009. P.74-76.

24. Voloșciuc Л.T. Biotehnologia producerii şi aplicării preparatelor baculovirale în agricultura ecologică. Chişinău: Mediul ambiant, 2009, 262 p.

25. Voloșciuc Л.T. Probleme ecologice în agricultură. Chişinău: Bons Offices, 2009, 264 p.

26. Боинчан Б.П. Экологическое земледелие в Республике Молдова. Chişinău. Ştiinţa. 1999. 270c.

27. Волощук Л.Ф. Достижения и перспективы развития биологической защиты растений в Республике Молдова./Инф. бюл. ВПРС/МОББ, 2007. № 38. С. 69-76.

28. Волощук Л.Ф. Экологическое земледелие – надежный путь устойчивого развития сельского хозяйства

201

Молдовы. Информационный бюллетень ВПРС/МОББ. 2008. № 39, С. 66-72.

29. Волощук Л.Ф. Биологическая защита растений – основа успеха в продвижении экологического земледелия в Mолдове. „Биологическая защита растений - основа стабилизации агроэкосистем”, вып.6. Krasnodar. 2010. P. 38-40.

30. Вронских М.Д. Технологии возделывания полевых культур и развитие вредителей и болезней. Chişinău. Pontos. 2005. 290c.

31. Ермищин А.П. Генетически модифицированные организмы: мифы и реальность. Минск: Технология. 2004. 120с.

32. Захаренко В.А, Павлюшин В.А., Воронин К.Е.Биоценотическая регуляция – основа биологической защиты растений в вгроэкосистемах. /Биологические средства защиты растений, технологии их изготовления и применения. ВИЗР. 2005. С.4-17.

33. Кирюшин В.И. Экологические основы земледелия. М.: Колос, 1996. 274с.

34. Коломиец Э.И. Развитие биологического метода защиты сельскохозяйственных культур от болезней и вредителей в Республике Беларусь. /Инф. бюл. ВПРС/МОББ, 2007. № 38. С. 142-145.

35. Крупеников И.А. Черноземы. Кишинев. Понтос. 2008. 285 с.

36. Чернышов В.Б. Экологическая защита растений. М.: МГУ, 2001, 134с.