CENTRUL PENTRU FORMARE PROFESIONALĂ ŞI DEZVOLTARE

REGIONALĂ

Mun. Constanţa, str. Ion Lahovari, nr.94, jud. Constanţa

Tel/fax: 0241/ 614.090; 0241/ 558.115 E-mail: cfpdr@yahoo.com

CURSURILE DE CALIFICARE PROFESIONALĂ SUNT ACREDITATE DE

MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ŞI PROTECŢIEII SOCIALE ŞI MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI

SPORTULUI, IAR CERTIFICATELE DE CALIFICARE SUNT RECUNOSCUTE INTERNAŢIONAL DE

IQNET INTERNATIONAL NETWORK ŞI POT REPREZENTA PENTRU DUMNEAVOASTRĂ

PAŞAPORTUL REALIZĂRII PROFESIONALE CĂTRE ORICE DESTINAŢIE DIN LUME

CONSTANŢA2010

CURSUL 1

INTRODUCERE

Apicultura este una din vechile îndeletniciri ale poporului român datoriă condiţiilor deosebit de favorabile de climă, sol şi bază meliferă existentă în ţara noastră.

1

Ca definiţie CREŞTEREA ALBINELOR (APICULTURA), este ştiinţa care are ca obiect de studiu viaţa, comportamentul şi activitatea albinelor melifere în scopul obţinerii de produse apicole şi pentru polenizarea culturilor agricole entomofile.

În evul mediu, apicultura nu înregistrează nici un progres.Apicultura modernă debutează în sec. Al XIX-lea, moment în care

numeroşi oameni de ştiinţă sau simpli apicultori au început să studieze viaţa albinelor. Astfel:

- Naturalistul olandez SCHWAMERDAN demonstreaza ca regele albinelor este de fapt o femela (regina sau matca) - Francois Huber dovedeste ca ceara este produsa de albine si ca regina se imperecheaza in afara stupului - Rusul Procopovici (1814) inventeaza primul stup sistematic cu rame mobile - Johanes Mehring in 1857 inventeaza presa pentru producerea fagurilor artificial - Franz Hrusca in 1865 inventeaza extractorul de miere. In tara noastra in anul 1785, Ioan Molnar Piuariu publica prima carte cu profil apicol intitulata ,, Economia stupilor” In anul 1957, se infiinteaza ASOCIATIA CRESCATORILOR DE ALBINE (A.C.A.) din Romania iar in anul 1958 ACA devine membra a FEDERATIEI INTERNATIONALE DE APICULTURA (APIMONDIA) a carui presedinte a fost ales in 1965 prof. V. Harnaj. Ca urmare a particularitatilor biologice pe care le poseda, albinele se deosebesc de alte vietuitoare ingrijite si exploatate de om deorece convietuiesc in familii formate dintr-un nr mare de indivizi care prin modul lor de organizzare si autoreglare pot sa mentina unitatea familiei de albine.

IMPORTANTA APICULTURII Apicultura este o importanta ramura a agriculturii care prezinta interes din punct de vedere economic, social si ecologic.

IMPORTANTA ECONOMICA A APICULTURII

Manifestarea accentuata a instinctului de acumulare a hranei la albine, face ca familiile de albine sa-si adune , prelucreze si depoziteze in sezonul activ rezerve de hrana (miere si polen) in cantitati ce depasesc necesarul de consum in sezonul rece. Mierea si polenul excedentare sunt recoltate de apicultori in limite rationale , astfel ca in familii se lasa suficiente rezerve de hrana pentru buna traversare a iernii.

2

Legat de rolul economic al apiculturii trebuie pornmit de la adevarul ca nectarul si polenul acumulate in florile plantelor constituie o resursa naturala , care fara prezenta albinelor s-ar irosi , neexistand pana in prezent metode eficiente de preluare. Mai importanta decat obtinerea produselor apicole este cresterea recoltelor agro-pomicole ca urmare a polinezarii culturilor. Astfel in urma polenizarii cu albine sporurile de recolta cresc cu 50-60% la livezi, 30-50 % la floarea soarelui, 20-30% la rapita si mustar , 50-60% la loturile semmincere de lucerna. Referitor la efectul benefic al polenizarii selectiv – incrucisat cu insecte amintim experientele efectuate timp de 11 ani de catre CHARLE DARWIN in urma carora s-a constatat ca AUTOPOLENIZAREA are efecte negative concretizate prin fecunditate redusa, productii mici s iprin scaderea vitalitatii plantelor. In conditiile intesivizarii agriculturii prin mecanizare si chimizare, entomofauna spontan – polenizatoare dispare treptat astfel ca albinele dobandesc rolul de UNIC AGENT POLENIZATOR . Datorita particularitatilor bologice specifice de la familiie de albine se recolteaza urmatoarele produse apicole: miere, ceara, polen, pastura, laptisor de matca, propolis, venin de albine, apilarnil.

Mierea – aliment energo vitalizant recomandat in alimentatia sportivilor, cosmonautilor, persoanelor in varsta, copiilor. Se utilizeaza c urezultate deosebite in prevenirea si tratarea afectiunilor cardiace, hepatice, pulmonare, castrice, etc.Mierea este un produs usor asimilabil deoarece albinele prin procesul biochimic de invertire, au transformat zaharoza in cei doi componenti ai sai – glucoza si fructoza, astfel ca aceasta este practic digerata.Daca alcoolul este ,,hotul” vitaminelor din organismul omului, zaharul ,, fura” din rezerve de Ca, Mg, Cr, vitaminele din complexul B, enzime, ducand la slabirea rezistentei organismului uman, in special a dentitiei si sistemului osos.Mierea este un mediu excelent de conservare a vitaminelor chiar prin depozitare, in timp ce legumele si fructele pierd o proportie consioderabila prin depozitare. Avantajele care pledeaza pentru utilizarea mierii sunt: nu este iritanta, nu este toxica, este nutritiva, este ieftina si mai presus de toate este eficace. Mierea este un aliment energetic, nu lipsit de interes gastronomic. Valoarea calorigena este de 3150 kcal/kg.

Polenul – reprezinta unul dintre cele mai valoroase produse apicole care poate fi utilizat in consumul uman in stare proaspata – uscata sau refrigerata. In polen nu s-au evidentiat elemente toxice, nici macar in doze extrem de reeduse.Acum 25 ani oamenii de stiinta au descoperit un neurohormon fabricat de glanda hipofiza pornind de la un lant de 31 aminoacizi. Comparand

3

structura beta-endorfinei si continutul polenului in aminoacizi se constata ca toti aminoacizii acestui neurohormon se afla in polenul florilor. Aceasta este una dintre explicatiile potrivit carora consumul ritmic de produse apicole asigura buna dispozitie, euforie, vitalitate si incetinirea proceselor de imbatranire cerebrala.

Laptisorul de matca – este produs de albinele doici ( varsta cuprinsa intre 6-12 zile) pentru hranirea larvelor determinand cresterea si dezvoltarea diferentiata a indivizilor care compun colonia de albine. Prin continutul de proteine, aminoacizi, vitamine, saruri minerale, reprezinta un excelent energo-vitalizant utilizat in alimentatia umana. Pastura – se recolteaza in special din fagurii de reforma s ireprezinta polenul depozitat in celule de catre albine tasat cu capul de catre acestea si fermentat. Proprietatile terapeutice sunt asemanatoare cu cele ale polenului. Ceara – reprezinta un produs pe care important care serveste la producerea fagurilor artificiali si ca materie prima in diferita ramuri ale industriei( farmaceutica, electrotehnica, textila, etc.)

Propolisul- reprezinta un produs pe care il intalnim in stup, recoltat de albine de pe mugurii florali ai arborilor in special, in sezonul de primavara si toamna. Se utilizeaza in stare bruta sub forma de tincturi sau diferite preparate farmaceutice cu eficienţă deosebită în afeţiuni buco-faringiene, stomatologice, afecţiuni gastro-intestinale etc.

Veninul - recoltat de la albine se utilizează în tratarea afecţiunilor reumatice, reumatism etc.

Apilarnilul este un produs de concepţie românească brevetat în sec. XX de apicultorul Nicolae Iliesu şi reprezintă de fapt un triturat larvar prezentat sub diferite forme de comercializare.

IMPORTANTA SOCIALA A APICULTURII

Datorită particularităţilor pe care la prezintă creşterea albinelor are un rol social important, fiind o îndeletnicire care pe lângă realizarea unor venituri materiale, asigură posibilitatea ca cei ce îndrăgesc albinele să-şi petreacă timpul liber în natură într-un mod plăcut şi reconfortant.

Un rol social de mare importanţă este reprezentat de ocuparea forţei de muncă care lucrează în producerea inventarului apicol (stupi, utilaje apicole etc.) precum şi ocuparea forţei de muncă care condiţionează şi prelucrează produsele apicole care la rândul lor vor fi valorificate prin reţeaua comercială existentă în ţara noastră.

Nu trebuie neglijat nici rolul social care derivă din valoarea alimentară, bioenergizantă şi medicală a mierii şi celorlalte produse apicole

4

utilizate în apiterapie precum şi rolul benefic al acestora pentru copii, sportivi, bătrâni cărora le sunt destinate cu precădere.

Se impune să amintim că marele savant- fizicianul ALBERT EINSTEIN a afirmat că „dacă ar dispărea albinele de pe suprafaţa globului, omul ar mai avea doar 4 ani de viaţă. Cu cât există mai multă polenizare, cu atât iarba este mai multă, sunt mai multe animale, mai mulţi oameni”.

IMPORTANTA ALBINELOR IN ECOLOGIE

Asigurarea unui mediu înconjurător sănătos, impune obligaţia de a conserva resursele naturale. Albinele pot fi considerate resurse biologice de importanţă vitală. Prin polenizarea plantelor spontane şi cultivate – proces în urma căruia se produce fecundarea şi ca atare formarea seminţelor, legumelor şi fructelor – albinele au un rol esenţial în perpetuarea şi deci supravieţuirea a sute de mii de specii care formează vegetaţia Terrei.

Pe baza numeroaselor observaţii şi cercetări s-a stabilit că 80% dintre plante sunt polenizate cu ajutorul insectelor, iar dintre acestea 77% de către albine.

Organisme specializate ale ONU au aşezat albinele pe locul IV într-o clasificare a senzorilor mediului. Desfăşurându-şi activitatea pe o rază de zbor de 3 km (albina acoperă o suprafaţă de 2500 ha) la diferite înălţimi faţă de sol şi ca urmare a interceptării elementelor poluante, mai ales pe cele din aer, apă, plante, care influenţează negativ viaţa şi activitatea acestora prin intoxicare manifestată evident într-un mediu nociv, albinele devin senzori ai mediului.

Dacă acceptăm că albinele constituie un element important de echilibru ecologic, atunci ocrotirea, protejarea şi creşterea lor conform unor tehnologii moderne şi eficiente constituie o necesitate.

BIOLOGIA FAMILIEI DE ALBINE

SISTEMATICA ZOOLOGICA A FAMILIEI DE ALBINE

Albinele melifere fac parte din: - Regnul Animalia (vietuitoare mono si pluricelulare; mod specific predominant de hranire pe baza regnului vegetal) - Subregnul Nevertebrata (animale fara coloana vertebrala si fara schelet osos) - Increngatura Artropoda (animale nevertebrate cu picioare articulate)

5

- Subincrengatura Mandibulata (artropode cu mandibule) - Clasa Insecta (artropode cu corpul alcatuit din trei segmente: cap, torace si abdomen) - Subclasa Pterigota (insecte care prezinta pe segmentele toracice doua sau trei perechi de aripi) - Ordinul Hymenoptera (insecte cu aripi membranoase) - Subordinul Apocrita (insecte la care legatura intre torace si abdomen se face printr-o portiune ingusta numita petiol) - Familia Apidae - Subfamilia Apinae (insecte constructoare de cuiburi si care prezinta la a III a pereche de picioare un aparat pentru colectat polen - Tribul Apini - Genul Apis (albine ce traiesc in colonii permanente si monogine-au o singura femela cu organe reproducatoare dezvoltate capabile sa asigure perpetuarea, corpul fiind acoperit cu peri rari si scurti)

SPECII ŞI RASE DE ALBINE

SPECII DE ALBINE

Din genul Apis fac parte patru specii de albine: albina indiană uriaşă, albina pitică galbenă, albina indiană şi albina meliferă.

Albina indiană uriaşă (Apis dorsata Fabr.). Aşa după cum îi arată numele, albina indiană uriaşă prezintă cele mai mari dimensiuni corporale, albinele lucrătoare având lungimea de 15-16 mm, iar matca 36-37 mm. Albinele au culoare galbenă şi pot zbura la două mii de metri altitudine.

Este răspândită în Ceylon, Borneo, Filipine, Iava şi Indochina. Îşi construieşte un singur fagure (1,5/0,7 m) pe ramurile copacilor, unde poate înmagazina până la 35 de kg miere. Fagurele are o grosime de 3 cm în partea inferioară şi până la 10 cm în cea superioară, zonă unde se depune mierea. Celulele de albine lucrătoare, trântori şi mătci sunt de dimensiuni.

Fiind extrem de irascibilă (înţepătura ei putând fi mortală) şi cu un instinct foarte dezvoltat de roire şi migraţie, această specie nu se pretează pentru creşterea în stupi, fapt pentru care nu prezintă importanţă economică.

Albina pitică galbenă (Apis floreea Fabr.). Este cea mai mică specie de albine, având lungimea de 5-6 mm la albinele lucrătoare, 13 mm la matcă şi 12 mm la trântor. După cum îi spune şi numele are o culoare galbenă, cu câte un inel alb pe segmentele abdominale.

Este răspândită, în general, pe acelaşi areal ca şi albina uriaşă indiană, dar nu trăieşte la altitudini mai mari de 500 m.

Albina indiană (Apis cerana Fabr.). Este o specie mai evoluată, ce face trecere spre albinele melifere, cu care se aseamănă foarte mult, fiind totuşi mai mică decât acestea. Mătcile au culoare castanie-închis, albinele

6

lucrătoare galbenă-deschis şi trântorii au corpul colorat în negru. Este răspândită în India, China, Japonia şi Orientul Federaţiei Ruse.Albinele sunt extrem de rascibile, permiţând intervenţia omului fără mască şi fum, propolizează mai puţin, nu acoperă crăpăturile din stup, matca nu depune ouăle în mijlocul celulei, când sunt tulburate (lovirea stupului, ridicarea capacului, scuturarea de pe rame etc.) devin uşor agresive şi emit un şuierat specific numit schimmering.

Albina meliferă (Apis mellifera L.). Are cea mai mare arie de răspândire pe toate continentele, îşi construieşte cuibul din mai mulţi faguri cu celule de formă hexagonală, unde îşi adună rezerve mari de miere, care, în mod obişnuit, depăşesc cu mult necesarul lor de hrană, fapt pentru care prezintă cea mai mare importanţă economică. Celulele de matcă sunt mai mari, au forma unei „ghinde”, fiind în număr de 20-30. Celulele de lucrătoare sunt mai mici decât cele de trântori, ambele având forma hexagonală. Albinele lucrătoare au lungimea de 9-14 mm, mătcile 15-30 mm, iar trântorii 13-16 mm. Este o albină relativ rascibilă şi foarte bine adaptată condiţiilor de formare.

Ca urmare a adaptării la condiţiile de viaţă foarte diferite, albinele melifere prezintă variabilitate foarte mare, care a condus la formarea a numeroase subspecii şi varietăţi, ce se pot categorisi în trei grupe: rase europene, rase africane şi rase orientale.

RASELE SPECIEI APIS MELLIFERA

RASE EUROPENE

Albina carnioliană (Apis mellifera carnica Polm.). Este originară din zona versanţilor estici ai Munţilor Alpi, de unde, datorită însuşirilor biologice productive, s-a răspândit foarte mult. Albinele lucrătoare şi trântorii au culoare brună-închis, mătcile au frecvent zone colorate în galben, prezentând pe sternite benzi de perişori cu reflexe argintii. Este o albină mult apreciată datorită producţiilor ridicate pe care le realizează şi a rascibilităţii.

Albina caucaziană sură de munte (Apis mellifera caucasica Gorb.). Este o subspecie foarte bine adaptată condiţiilor de munte, efectuând zboruri şi în condiţii de temperatură mai scăzută şi chiar pe timp de ceaţă. Dintre toate rasele, aceasta are cea mai lungă trompă, 6,5-6,2 mm, fiind astfel o bună polenizatoare pentru trifoi şi lucernă. Este cea mai rascibilă dintre toate rasele, prezentând un instinct de roire redus şi o producţie foarte bună, fapt pentru care s-a răspândit şi în America de Nord. În ţara noastră, comparativ cu rasa carpatină, are un comportament mai irascibil, este mai predispusă la furt şi propolizează mai puternic (inclusiv urdinişul).

7

Albina caucaziană galbenă de şes (Apis mellifera remipes Gerst.). Populează regiunile din sud ale Caucazului (Armenia, Iran şi Anatolia), fiind o albină foarte rascibilă, observându-se cazuri frecvente de convieţuire a două mătci în aceeaşi familie.

Albina italiană (Apis mellifera ligustica Spin). Are culoare galbenă şi trompa mai mică decât la albina carnioliană. Mătcile sunt foarte prolifice, particularitate ce determină obţinerea de familii puternice şi a unor producţii ridicate, fapt pentru care s-a răspândit mult în zonele cu climat mai cald. În regiunile mai reci, albina italiană nu se adaptează, întrucât are o rezistenţă scăzută la iernare, iar pe timpul verii nu sesizează venirea ploilor, albinele fiind surprinse pe câmp, înregistrându-se astfel mari pierderi.

Albina neagră (Apis mellifera L.) este răspândită în cea mai mare parte a Europei (Franţa, Germania, Anglia, Olanda şi Peninsula Scandinavă). Culoarea corpului este brună-închis, uniformă la mătci, iar culoarea chitinei este neagră. Este o albină irascibilă.

Albina carpatină (Apis mellifera carpatica Foti). S-a format în condiţiile specifice de clima, relief şi baza melifera de la noi din ţară. Prezintă trei varietăţi: de câmpie, de deal şi de munte. Se aseamănă cu albina caucaziană de munte, iar varietatea din Câmpia Dunării, cu albina italiană. Trompa are lungimea cuprinsă între 6,30 mm la albinele din Podişul Moldovei şi Câmpia Dunării, 6,35 mm la cele din Câmpia Vestică a ţării şi 6,44 mm la populaţia din Podişul Transilvaniei (însuşire care o situează între albinele sure de munte caucaziene şi cele italiene).

Se caracterizează printr-un comportament deosebit de liniştit pe faguri în timpul cercetării, permiţând, în general, intervenţia omului chiar şi fără folosirea fumului. Este puţin predispusă la furt şi are un instinct moderat de roire. În timpul roirii, clădeşte cca. 30-50 botci şi numai în cazuri cu totul excepţionale 200. Prezintă predispoziţie accentuată pentru blocarea fagurilor cu miere, particularitate biologică ce îngreunează întreţinerea sa în stupi orizontali şi propolizează slab cuibul. Este o albină productivă, producţia de miere record a fost de 160 kg pe familie. Este bine adaptată la condiţiile din ţara noastră, având şi însuşirea de a sesiza venirea ploilor, situaţie în care albinele se reîntorc la stup fără a fi surprinse de ploi pe câmp. Importată în Argentina, s-a comportat mai bine decât albina locală.

RASE AFRICANE

Albina galbenă africană (Apis mellifera adansonii Latr.). Este răspândită în Africa Centrală, fiind foarte bine adaptată condiţiilor locale. Are corp mic, abdomenul de culoare galbenă. Este foarte productivă, realizând producţii cuprinse între 35 şi 40 kg miere, dar este extrem de irascibilă şi cu instinct de roire şi migraţie foarte dezvoltat, însuşiri ce o fac să aibă o importanţă economică strict locală. Importată în Brazilia şi

8

încrucişată cu albina locală de origine europeană, a rezultat un hibrid, „albina braziliană”, care roieşte mult, vagabondează şi este foarte agresivă.

Albina sud-africană (Apis mellifera capensis Escholtz). Este răspândită în zona Capului Bunei Speranţe, de unde şi-a primit şi numele. Datorită producţiilor mici de miere pe care le realizează, această specie prezintă importanţă economică scăzută.

Albina telică (Apis mellifera intermissa B. Reep.). Ocupă zona fertilă şi de deal a Africii de Nord şi Vest (Tunisia, Algeria, Maroc), având o mărime asemănătoare cu albinele europene, culoare închisă, aproape neagră şi abdomen cu foarte puţini perişori. Prezintă o însuşire extrem de valoroasă, fiind imună la boala puietului, numită „loca”.

Albina egipteană (Apis mellifera lamarkii Cockerell sinonim fasciata Latr.). Este o subspecie care face trecerea între albinele africane şi cele europene, răspândită pe Valea Nilului şi pe ţărmurile Mării Roşii. Această subspecie, încrucişată cu majoritatea albinele europene, dă metişi de primă generaţie excepţional de valoroşi, cu exceptia albinei italiane, produşii rezultati fiind foarte irascibili.

Albina de Madagascar (Apis mellifera unicolor Latr.). Răspândită în Madagascar, este mică, de culoare neagră, este considerată rasă pură, fiind izolată complet de contactul cu albine din alte rase. Are instinct de roire foarte accentuat şi producţie mică de miere.

RASE ORIENTALE

Albina cipriotă (Apis mellifera cypria Poll.). Este răspândită în insula Cipru, de unde a primit şi numele. Se aseamănă ca mărime şi culoare (galbenă) cu albina italiană, de care se deosebeşte prin faptul că este foarte irascibilă, putându-se lucra numai cu mănuşi, întrucât fumul le irită.

Albina siriană (Apis mellifera syriaca V. Buttel – R.). Răspândită în sudul Siriei şi Liban, este ceva mai mare decât albina egipteană. Are mătci foarte prolifice, ceea ce asigură obţinerea unor familii foarte puternice, ce realizează producţii mari de miere.

Albina israeliană este productivă, mătcile prolifice, care apără cuibul, puţin predispusă la roire, rezistenta la intemperii, economisesc rezervele de hrană.

Albina iraniană (Apis mellifera meda Sker.) este răspândită în nordul şi nord-estul Siriei, în Turcia şi este asemănătoare cu rasa caucaziană galbenă de şes.

9

MORFOFIZIOLOGIA ALBINEI

Corpul albinei este format din 3 regiuni: cap, torace, abdomen.

CapulVăzut din faţă, capul are o formă relativ triunghiulară la albina

lucratoare, oval-rotunjit la matca si aproape rotunda al trantor, cu partea din faţă plată şi cu cea din spate uşor concavă. De torace este lipit gâtul subţire, ce adaposteste o deschidere pentagonala, foramen, prin care trec orificiul esofagian, nervii, vasele de sânge şi căile glandulare dinspre cap spre corp. In cutia craniana se gasesc creierul, muschii motori ai aparatului bucal si ai antenelor si glandele salivare.Pe partea inferioara a capului se afla piesele armaturii bucale, central-anterior se afla o pereche de antene, lateral ochii compusi, iar frontal trei ochi simpli.

Perceptia vizuala se realizeaza prin doi ochi cu faţete, compusi şi cei trei ochi punctiformi, simpli din frunte: ocelii. Aceştia sunt dispusi in triunghi pe partea superioara a capului si servesc albinelor pentru orientarea in conditii de luminozitate scazuta, dimineata devreme, in amurg si in interiorul stupului. Ochii compusi ocupa mare parte din capul albinei, partile latero-superioare si sunt legati de creier direct prin nervii optici. Ochii cu faţetele lor au capacitatea, astfel, de a calcula cu precizie orientarea faţă de soare chiar şi atunci când cerul este acoperit. Ochii sunt alcătuiţi din multe faţete microscopice hexagonale denumite omatidii; fiecare captează o porţiune foarte mică, un punct din imaginea totală, a cărei sumă dă o imagine globală. La albinele lucrătoare omatidiile sunt în număr de circa 4000-6000, la trântor 6000-8000, iar la matca 3000-4000 la fiecare ochi. In comparaţie cu omul, albinele percep diferit culorile. Ceea ce vedem noi drept un roşu strălucitor, pentru ochiul albinei este negru sau gri închis. Dimpotrivă, noi nu vedem culorile ultraviolete. Ochiul albinei este sensibil mai ales la aceşti stimuli vizuali.

Culorile pe care albina le distinge sunt portocaliu, galben, verde, albastru-verzui, violet-albăstrui şi ultraviolet

Figurile structurate, cu forme multiple sunt uşor de memorat de către albine. Pentru apicultorul practician, acest lucru are o anumită importanţă în ceea ce priveşte marcarea stupilor săi pentru ca albinele să nu se rătăcească. Este suficientă folosirea culorilor galben, albastru, negru şi alb. Totuşi, în zilele noastre, apicultorul va marca astfel numai stupii în care mătcile tinere depun ouă.Prin intermediul antenelor se realizeaza comunicarea intre indivizii unei familii. Antenele sunt două aderenţe care se pot mişca liber, sunt articulate direct pe frunte datorită unei membrane moi. Ele reacţionează la stimuli olfactivi şi auditivi. Deoarece viaţa coloniei de albine se petrece mai ales în

10

întuneric, trebuie ca simţurile care nu depind de lumină, cum sunt mirosul şi simţul tactil, să fie deosebit de evidente. Pe antena se gasesc localizate organe care indeplinesc functiile de pipait, miros, perceperea vibratiilor, modificarile de temperatura, a c% de CO2, etc. Albinele lucratoare por detecta diferente in nivelulCO2 mai mici de 1% si reactioneaza prin intensificarea ventilatiei in cuib pentru a mari circulatia aerului.Aparatul bucal (armatura bucala) este alcatuit din trei parti: labrum sau buza superioara, doua mandibule si proboscisul sau trompa. Aparatul bucal indeplineste functii multiple, de: prehensiune, insalivare, aspirarea lichidelor.

Labrumul inchide orificiul bucal in partea anterioara si este o prelungire chitinoasa a cutiei craniene, continuata cu o membrana.

Mandibulele sunt plasate pe ambele părţi ale cavităţii bucale si pot fi mişcate in articulatii prin intermediul musculaturii adiacente. Albinele lucrătoare folosesc mandibulele la prelucrarea cerii, cladirea fagurilor, la ingerarea polenului, la roaderea capacelelor şi la toate activităţile din stup pentru care aceste instrumente de apucat şi de strâns sunt necesare: curatirea stupului de albinele moarte, scuturarea polenului de pe anterele florilor, desprinderea propolisului de pe muguri.

Mandibulele mătcii sunt mai mari decât ale albinelor lucrătoare. Spre deosebire de viespi, mandibulele albinelor nu au dinti.

În imediata apropiere a aparatului bucal, pe partea interioară a peretelui din faţă al capului se află glandele mandibulare, a caror secreţie înmoaie ceara elaborata de lucrătoare. În timp ce această glandă lipseşte cu desăvârşire la trântori, ea este foarte bine reprezentata la matcă, elaborand o substanţă atractivă de matca( feromon), redată în cantităţi mici fiecărui membru al coloniei, cu rol in menţinerea coeziunii coloniei. Dacă această substanţă lipseşte sau este în cantităţi reduse, apare fenomenul roitului. De asemenea, creşte numărul ouălor de albine lucrătoare. Colonia nu mai este mulţumită de matcă şi de propria-i stare. După descoperirea ei, în 1954 de către Butler, substanţa de matca este întâlnită în cantităţi corespunzătoare la mătcile tinere, şi insuficientă la mătcile bătrâne şi slăbite. Trompa se compune din doua maxile si labium, sau buza inferioara. Este organul de supt si lins, cu care albinele aspiră nectarul, lichidul dulce secretat de afide, mierea, hrana şi apa. Întregul aparat al trompei se compune din nenumărate palpe labiale şi din limbă. In momentul aspirtatiei hranei, toate componentele trompei se alatura, formandu-se un tub cu diametrul mai mare la baza si mai mic la varf. După aspirarea hranei, trompa se poate strânge, în aşa fel încât ea nu mai este vizibilă. Limba se termina printr-o formatiune de forma unei lingurite si are consistenta unui burete. Astfel, prin miscari aspiro refulante, se pot recolta si cele mai mici cantitati de lichid, ce vor fi conduse catre cavitatea bucala si faringe. Daca hrana albinei este

11

formata de alimente solide (zahar), aceasta este umectata cu saliva si transformata in sirop.

Lungimea trompei variază, în funcţie de rasa de albine, între 5,3 mm şi 7,2 mm. Cercetarile de selectie pentru albinele lucratoare sunt interesate si de lungimea trompei, indicator important in caracterizarea diferitelor rase. Determinarile se fac la microscop, cu ajutorul micrometrului ocular.

Toracele

Este format din trei parti: protorax, mezotorax si metatorax, de consistenta chitinoasa. Fiecare segment toracic are o portiune dorsala numita tergit si una ventrala numita sternit, separate de pleura. Pe fiecare segment toracic, lateroventral, este inserata cate o pereche de picioare si superolateral, pe mezotorax si metatorax, doua perechi de aripi. Toracele prezinta pe partile laterale trei perechi de stigme, cu rol in respiratie.

În torace se găseşte centrul aparatului locomotor de unde pleacă muşchi puternici spre picioruşele inferioare, aripioare dar şi spre cap şi spre partea posterioară a corpului. Mişcările musculare sunt controlate de sistemul nervos. In torace se gasesc o parte din organele respiratorii si nervi. Picioarele cele trei perechi de picioare, anterioare, mijlocii si posterioare, nu servesc numai pentru deplasare, ci şi pentru recoltarea şi transportul polenului. Fiecare picior este alcătuit din urmatoarele segmente: coxa, trocanterul, femurul, tibia si tarsul. Tarsul este format din cinci segmente, tarsomere, dintre care primul bazitarsul, este mai dezvoltat. Segmentele sunt unite intre ele prin articulaţii, care le dau mobilitate. Albinele nu pot face, cu picioarele lor, multe feluri de mişcări. Scăderea mobilităţii este compensată de numărul mare de segmente. Picioarele se pot mişca în diverse direcţii. Articulaţiile stau în unghiuri diferite cu diverse direcţii de mişcare aşa încât sunt posibile mişcări izolate în toate cele trei planuri. Acest lucru joacă un rol în special în cazul recoltării polenului şi în formarea coşuleţului. Perişorii de pe picioare ajută la aceste activităţi.

La prima pereche de picioare, de o mare însemnătate sunt periuţele pentru curăţat antenele, numite şi „batista albinei”. Aceasta este formata dintr-o scobitura semilunara situata la nivelul tarsului, chiar pe încheietură şi dintr-o clapeta cu peri desi, ca o perie, fixata pe partea distala a tibiei. Antena este introdusa in fosa semilunara, iar tarsul se flexeaza pe tibie, inchizand sistemul cu clapeta. Prin fosa sunt, deci, introduse antenele după cules, pentru a se curăţa de praf şi de grăunţele de polen. La albine, curăţarea se realizează automat prin pieptănarea antenelor chiar şi atunci când acestea nu sunt murdare.

Picioarele mijlocii au rolul de a transporta hrana catre picioarele posterioare. Pe partea distala a tibiei este prezent un pinten, care descarca polenul in celule.

12

Picioarele posterioare ale lucratoarelor sunt adaptate recoltatului si transportului polenului si propolisului. Astfel, partea externa a tibiei este prevazuta cu scobituri marginite de peri duri, orientati catre interior, formand panerasele, cosuletele (corbicule). Bazitarsul prezinta 9-10 randuri de peri lungi, care strang polenul de pe corp si il depoziteaza in cosulete. Intre tibie si bazitars, picioarele posterioare au o adancitura care formeaza „presa de polen”, cu ajutorul careia se transporta polenul.

Lucrarile de selectie si ameliorare ale albinelor si populatiilor de albine utilizeaza pentru stabilirea rasei, indicele tarsian. Acesta exprima procentual raportul dintre lungimea si latimea bazitarsului piciorului posterior. Aripile rădăcinile aripilor ambelor perechi stau lateral pe mezotorax si metatorax, inserate prin articulatii mobile. Aripile din faţă sunt mult mai mari decât cele din spate şi vascularizarea lor este mai puternică. Aripile transparente sunt strabatute fiecare de cate patru nervuri chitinoase, ramificate diferit in functie de rasa. Nervurile delimiteaza un numar de celule, inchise catre articulatie si deschise catre margini, denumite: costala, subcostala, mediana si anala. Cunoscand lungimea nervurilor si a unghiurilor dintre ele, se pot determina anumite caractere biometrice, cu ajutorul carora putem identifica rasele sau populatiile de albine. Astfel, se determina indicele aripilor, sau indexul cubital: se raporteaza laturile celei de a treia celule cubitale, care formeaza intre ele un unghi obtuz, masuratorile facandu-se microscopic.

Printr-un şir de cârlige de pe marginea din faţă a aripilor posterioare (hamuli) şi printr-o indoitura (cuta) de pe marginea din spate a aripilor anterioare, de forma unui jgheab, ambele aripi pot fi cuplate în zbor, prin bătăi simultane. Numarul de carlige variaza in functie de casta: matca- 13-23, lucratoarele- 15-27, trantorii- 13-29.

Cu aceste perechi de aripi albina poate efectua diferite miscari in zbor: printr-o grupare a lor spre piept, le poate mişca în sus şi în jos, le poate roti; le poate răsfira sau le poate înfăşura pe corpul ei. Datorită acestor posibilităţi aerodinamice, albina poate varia direcţia zborului (înainte, urcare, coborâre, zbor curbat şi zbor în cerc) şi viteza (aceasta depinde desigur, de ponderea „încărcăturii”).La o cursă pentru cules, numărul mediu de bătăi de aripi este de 250 pe secundă (250 Hz). La albinele care se înapoiază, frecvenţa este mai scăzută: valoarea medie poate fi de 240 Hz, din cauza greutăţii încărcăturii pe care o transportă. Sunetul pe care-l emite o albină iritată, gata să înţepe, este în medie de 285 Hz. Trântorii produc un sunet de 270 Hz, care, în comparaţie cu cel al albinelor, reprezintă un ton mai profund. La mătcile nefecundate, tonul produs prin bătaia aripilor este de 253 Hz. O scădere importanta apare după împerechere, cu frecvenţe medii de 226 Hz.

13

Când vântul este blând, viteza de zbor este de 8 m/s, ceea ce corespunde cu aceea de 29 km/h (după Frisch, Lindauer 1955, Bűdel/herold 1960), iar la un zbor cu incarcatura plina de nectar, de 6,5 m/s. Ajutata de vant, o albina fara incarcatura poate atinge o viteza de circa 60 km/h.

Viteza de zbor a albinei si distanta parcursa de aceasta sunt influentate de puterea muschilor toracici, implicit de energia rezultata prin metabolizarea nectarului. Sub 1% zahar in sange, impiedica zborul albinei. La iesirea din stup, albina se hraneste din belsug cu miere, pe care o consuma, treptat, in timpul zborului, intr-o cantitate, in medie, de 1,5 mg/min. Distanta utila parcursa de o albina este de 1500 m, dar, in functie de necesitate, se poate ajunge la parcurgerea unei distante de 10-12 km, dar in conditiile unei hraniri corespunzatoare.

In zbor, temperatura toracica ramane constanta, de 46C, o crestere a temperaturii catre cap corectandu-se printr-un flux sanguin accelerat si prin regurgitarea apei extrase din miere, intr-un proces similar transpiratiei la vertebrate.

Abdomenul

Abdomenul albinei este format din 6 segmente vizibile la albina lucratoare si la matca si 7 la trantor. Acesta este dezvoltat in partea anterioara s imai subtire in partea posterioara.Fiecare segment abdominal este alcatuit dintr-o placa dorsala numita tergit si o placa ventrala numita sternit. Pe fiecare tergit de o parte si de alta se gseste un orificiu respirator numit stigmaInvelisul extern al albinei este reprezentat de tegument care in afara de rolul sau de protectie, indeplineste si functia de suport scheletic al tesuturilor moi. Tegumentul este alcatuit din: cuticula, hipoderma si membrana bazala. Cuticula continand o cantitate mare de chitina indeplineste rol de protectie. Pe suprafata cuticulara se gasesc numerosi peri de forme diferite avand rol protector, de colectare a polenului si rol senzitiv. Odata cu varsta, acestia se uzeaza, fapt pentru care corpul albinelor devine negru, lucios.Hipoderma este alcatuita din strasat de celule, la nivelul ei isi au originea glandele cutanate si perii senzitivi, iar membrana bazala serveste drept suport pentru celulele epiteliale.

14

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA ALBINEI

1. Sistemul muscular al albinei este de tip striat, cu exceptia muschilor directi ai zborului. Fibra musculara striata are la exterior o membrana, sarcolema si in interior sarcoplasma, cu miofibrile si nuclei asezati central, pe un singur rand, comparativ cu musculatura striata a mamiferelor, cu nuclei dispusi periferic.

Foarte importanti sunt muschii aripii; acestia nu au sarcolema si structura lor este foarte fina, fibrele fiind grupate in fascicule, printre care patrund traheele respiratorii. Musculatura aripii este formata din doua tipuri de muschi: - muschii directi ai zborului, mai bine reprezentati si mai purernici, raspunzatori de bataile verticale ale aerului;- muschii indirecti, ce induc miscari helicoidale, determinand zborul propriu-zis.

Musculatura abdomenului are in componenta muschi dorsali, ventrali, laterali si muschii celor doua diafragme.

2. Aparatul digestivAparatul digestiv al lucratoarei adulte este compus dintr-o insiruire de

organe ce formeaza un tub, de la gura la anus, in care hrana este descompusa de sucurile digestive. Tubul digestiv fiind mai lung decat corpul albinei, el prezinta numeroase ondulatii. Lungimea lui este de 35 mm la luctatoare, 39 mm la matca si 47 mm la trantor. Aparatul digestiv se compune din trei regiuni distincte:

- reg. anterioara care cuprinde faringele, esofagul si gusa;- reg. mijlocie, reprezentata de proventricul si ventricul (stomac);- reg. posterioara, alcatuita din intestinul subtire, rect si orificiul

anal.

Faringele este un conduct scurt ce se contracta sau dilata in timpul consumarii hranei, sau absorbtiei nectarului.

Esofagul este un tub lung si subtire care strabate toracele si face legatura intre faringe si gusa. Guşa, un sac în formă de pară, este continuarea şi prelungirea esofagului, situata in partea anterioara a abdomenului. Ea este foarte extensibilă. Plină până la refuz, are o capacitate de 75 mg. În ea se adună sucurile nectarului, lichidul dulce secretat de afide, hrana şi, nu în ultimul rând, apa. Toate acestea folosesc drept hrană energizantă în timpul zborurilor la cules. La acest nivel are loc o prima etapa a procesului de transformare a nectarului in miere, sub actiunea cumulata a enzimelor din nectar si a enzimelor secretate de glandele salivare

15

Proventriculul este pozitionat in partea posterioara a gusii si este format dintr-o formatiune de forma unei ciuperci, care acţionează ca un ventil regulator între guşă şi stomac. El se deschide prin intermediul a patru valve in forma de cruce, care face posibil ca hrana să poată ajunge din guşă în stomac, nu şi invers. Astfel, este protejat nectarul de impurificarea continutului stomacal, permitand totodata trecerea hranei din gusa in ventricul si separarea nectarului de granulele de polen.

În stomac (ventricul) se realizează digestia hranei. Are o forma cilindrica si o lungime de cca. 10 mm. Peretele stomacal prezinta numeroase cute transversale, iar celulele lui secretă sucuri digestive. La exterior, stomacul prezinta straturi de muschi care, prin contractii ritmice, determina peristaltismul specific, ce asigura omogenizarea si deplasarea treptata a hranei. Substanţele nutritive secretate de celule trec prin membranele semipermeabile şi ajung, prin peretele stomacal, direct în sângele albinei. Lumenul intestinului, catre partea mijlocie, se micsoreaza, formand o valvula pilorica cu sfincter, care, prin intermediul muschilor adiacenti, permite trecerea in segmentul urmator a masei nedigerate.

Intestinul subţire este un tub scurt si subtire, ce face legatura intre stomac si rect. La acest nivel, in vecinatatea pilorului, se varsa continutul tubilor Malpighi.

Rectul este format dintr-un invelis elastic cu falduri, cu volum reglabil, ce permite colectarea in timpul iernii a unei mari cantitati de resturi nedigerate, ce poate atinge peste 55% din greutatea albinei. In partea posterioara rectul prezinta mushi inelari, care formeaza un sfincter in jurul orificiului anal, cu rol in reglarea defecatiei. In partea anterioara sunt situate sase glande rectale, care contribuie la eliminarea apei. Ele secreta catalaza, care impiedica descompunerea masei alimentare nedigerate. Enzima devine mai activa la temperatura de aprox. 5C, si pe masura ce se realizeaza umplerea rectului. Deci, rezistenta albinelor la iernare se datoreaza, in special, activitatii catalazei.

In mod obisnuit, albinele defeca in afara stupului. Cand cantitatea excrementelor acumulate in rect este mai mare si structura acestora afecteaza tubul digestiv, defecatia are loc in interiorul stupului (diaree), simptom al maladiilor digestive.

In cursul unui an, din 70 kg hrana consumata, o familie de albine elimina in jur de 20 kg dejectii.

3. Aparatul excretor

Este reprezentat de tuburile Malpighi, 200 canale filamentoase, cu diametru de 0,1 mm, independente functional. Acestea sunt inserate in zona de unire a ventriculului cu intestinul subtire si inconjoara diferite organe interne. Extrag din hemolimfa acid uric si diferite saruri (oxalati, uree,

16

carbonati), pe care le varsa in pilor. Rolul tuburilelor Malpighi este, deci, similar cu cel al rinichilor mamiferelor.

Stocarea rezervelor se poate realiza cu ajutorul unor celule de culoare galbuie, situate în partea posterioară a abdomenului, împrăştiate sub forma unor mase neregulate de ţesut moale, albicios. Ele sunt numite „corp gras” sau „celule grase”. Masa de stocare este formata din proteine sub forma de albumine si glicogen, ce se pot transforma rapid in glucoza, si din grasimi. La acest nivel s-au evidentiat cristale ale sarurilor acidului uric, ce migreaza apoi in tuburile Malpighi. Din acest motiv, corpului gras i se atribuie si rol excretor.

4. Sistemul glandular al albinelor are rol in producerea cerii, realizarea comunicarii, in sistemul de aparare si in transformarea hranei.

a.Glandele cerifere

Se găsesc la albinele lucratoare, dispuse în patru perechi, la nivelul ultimilor segmente ale sternitelor abdominale, sub forma unor pete ovale, de culoare alburie, numite oglinzi cerifere. Glandele cerifere sunt alcatuite din 10.000-20.000 celule epiteliale, ce primesc oxigen prin trahei specifice. În timpul perioadei de producere a cerii, ele se dezvoltă mult în înălţime şi capătă o structură glandulară. Prin pori fini apare ceara în formă lichidă, care, iese in exterior si, in contact cu aerul, se solidifica sub forma de „solzişori” ovali, hexagonali, de culoare alb-sidefie. De acolo, micile plăcuţe vor fi desprinse prin frecare cu picioarele din spate, frământate cu mandibulele şi prelucrate. După încheierea perioadei de clădit, glandele ceriere degenerează. Activitatea maxima a glandelor cerifere se inregistreaza la albinele tinere, in varsta de 13-18 zile.Ceara se produce prin metabolizarea mierii, lucratoarele consumand aprox. 8,5 kg miere pentru a produce 1 kg ceara, adica aprox. 990.000 solzisori de ceara. Pentru a fi apte de producerea cerii, albinele lucratoare au nevoie in primele 5-6 de viata de o cantitate corespunzatoare de polen.Compozitia chimica a cerii este data de un amestec de peste 300 de compusi: 14% hidrati de carbon, 35%monoesteri, 14% diesteri, 8% hidroxipoliesteri, 12% acizi liberi.

b.Glanda Nasonov (glanda mirosului) este pozitionata intre ultimele doua tergite abdominale, are forma de triunghi si comunica cu un canal odorifiant. Glanda elimina un produs chimic in momentul indepartarii tergitelor, prin canalul odorifiant. In componenta chimica a feromonilor glandei Nasonov se regaseste un amestec de 7 compusi, iar rolul acestora se manifesta in procesul de orientare, cu precadere la patrunderea in stup, la recunoasterea membrilor familiilor, adunarea roiului in forma de ciorchine, la pozitionarea

17

surselor de apa si hrana, etc. Prin miscarea aripilor, mirosul se raspandeste pana la o distanta de 100 m si persista 2-3 ore. Cantitatea de feromoni secretata creste odata cu varsta, maximul inregistrandu-se la 28 de zile.

c. Glandele hipofaringieneSunt glande salivare, cele mai voluminoase ale lucratoarei, sub forma

a două fire lungi de 15-20 mm, provenind din doi săculeţi, răsucite de mai multe ori, aflate în părţile laterale ale creierului. Pe suprafata acestora sunt inserati numerosi corpusculi cu functie secretoare.

Aceste glande se întâlnesc numai la albinele lucrătoare (sunt putin dezvoltate la matca si lipsesc la trantor). Glandele sunt pe deplin dezvoltate la lucratoarele de 6-12 zile, cand devin doici, producand laptisorul necesar hranirii larvelor. La albinele batrane, de peste 21 zile, glandele secreta invertaza, care inverteste zaharoza in cei 2 monozaharizi componenti, glucoza si fructoza, transformand nectarul florilor in miere.

d. Glandele mandibulareSe deschid la baza mandibulelor printr-un conduct si sunt reprezentate

de doua perechi de saci ovali, pozitionati pe partile laterale ale capului albinelor. Sunt cele mai dezvoltate la matca, bine dezvoltate la lucratoare si sunt foarte mici la trantor. Lucratoarele doici care produc hrana larvara, secreta prin aceste glande si o substanta lipidica, acidul 10-hidroxi-2-decenoic, componentul principal al hranei. Secretiile acestor glande au un important rol in dizolvarea cerii si propolisului.

Glandele mandibulare ale matcii secreta substanta de matca, un hormon ce inhiba dezvoltarea organelor de reproducere ale lucratoarelor, inhiba instinctul de cladire al botcilor, dar atrage trantorii in zborul de imperechere.

e. Glandele labialeSunt localizate diferit: o portiune situata cefalic, glandele cervicale, si

una situata in zona toracica, glandele toracice. Sunt in numar de doua perechi, prezente la toti membrii familiei de albine (mai putin dezvoltate la trantor). Dezvoltatea maxima este la 15-25 de zile.

Produsul de secretie al glandelor cervicale se elimina intr-o dilatatie de la baza trompei, numita salivarium, cu rol in prelucrarea cerii si in digestia, la acest nivel, a lipidelor si glucidelor.

Glandele toracice sunt mase tubulare ramificate, ce converg in doua rezervoare ce se unesc cu glandele cervicale. Secretia lor are rol in diluarea mierii si laptisorului, ca liant al polenului si la construirea fagurilor.

f. Glandele Koshevnicov

18

Sunt asociate acului matcii si produc mirosuri atractive, dar se gasesc si la lucratoare, mult mai putin reprezentate.

g. Glandele ArnhartSunt prezente doar la lucratoare si sunt situate pe ultimul segment al

tarsului. Isi varsa continutul la nivelul pernitei tarsului. Sunt raspunzatoare de emiterea unei substante numite „amprenta piciorului”, pe care lucratoarele o depun la intrarea in cuib sau pe flori, pentru orientarea celorlaltor culegatoare.

h. Glandele DufourSe gasesc in apropierea camerei acului, unde isi si varsa continutul.

Au rol in lubrefierea acului si in fixarea oualor in fundul celulelor.

5. Aparatul de aparare si atac (aparatul vulnerant)

Este prezent la lucratoare si matci si absent la trantori. Este localizat in abdomen si este alcatuit din; ac, teaca acului, glandele veninoase, sistemul motor si un ganglion.

Acul este format din doua lantete ascuţiţe cu 10 cârlige aşezate invers, spre exterior. Ele sunt simetrice si aluneca in lungul tecii. Teaca este o formatiune ingrosata in partea superioara, ce prezinta la capatul distal zimti orientati postero-anteriori. Sistemul motor este alcatuit din doua perechi de muschi si dintr-un sistem chitinos ce asigura iesirea acului si injectarea veninului, si anume: placa triunghiulara, placa patrata si placa oblonga. Cele doua glande veninoase au marimi diferite si secreta, cea mare, o substanta acida, iar cea mica, una alcalina. In momentul in care albina inteapa, cele doua substante se amesteca. Veninul este un amestec de proteine si peptide, dar principalul component este melitina, o proteina. Ganglionul nervos coordoneaza intreaga acvtivitate a aparatului vulnerant, chiar si dupa detasarea sa in urma intepaturii.

Cand albina inteapa, abdomenul se incovoaie si contractia musculaturii adiacente determina patrunderea acului. Piesele chitinoase ale aparatului motor actioneaza sinergic si determina scurgerea veninului. Daca albina inteapa un mamifer, zimtii acului se infig in derm si nu mai pot fi retrasi, intregul aparat vulnerant se detaseaza si albina moare. Cand albinele se inteapa intre ele, este cautata membrana intersegmentara, moale, acul putand fi retras dupa injectarea veninului. Matca are aparatul vulnerant diferit de cel al lucratoarei, lantetele avand, de ex., doar trei zimti.

6. Sistemul circulator este reprezentat de inima (cord), aorta, doua diafragme, hemolimfa si organele accesorii de pulsatii.

19

Inima este un organ tubular pulsatil, format din cinci ventricule, situat in partea dorsala a abdomenului, superior aparatului digestiv. Ventriculele comunica intre ele prin orificii prevazute cu supape, valvule, care se deschid catre interior si permite hemolimfei sa circule intr-un singur sens. În lateral se află 5 perechi de perforaţii denumite ostii sau osteole, prin care hemolimfa avanseaza postero-anterior.

Aorta trece prin petiol si cavitatea toracica, are un traiect spiralat, patrunde in cap si se deschide in cavitatea cefalica printr-un mic orificiu.

Diafragma dorsala este un perete muscular situat sub cord. In partea ei superioara formeaza o cavitate cu invelisul corpului, sinusul dorsal sau pericardial. Diafragma ventrala este situata inferior tubului digestiv, deasupra cordonului nervos. Intre ea si peretele ventral al corpului albinei se formeaza sinusul ventral.

Organele accesorii de pulsatii suplimenteaza activitatea inimii si a diafragmelor si sunt localizate la cap, la baza antenelor si in torace, la baza aripilor.

Hemolimfa este alcatuita din plasma si din elemente figurate. Este un lichid incolor sau cu nuante galben-portocalii, limpede. In compozitia hemolimfei s-au evidentiat aminoacizi importanti, o cantitate importanta de zaharuri, in special glucoza, saruri minerale, acizi grasi, enzime, apa in % de 85-90%. Elementele figurate sunt reprezentate trei tipuri de formatiuni: de celule mici de 12-13 microni cu nuclei intens colorati, de celule formatoare de 4,6-13,8 microni si de celule mult mai mari, leucocite.

Sistemul circulator este unul liber, hemolimfa scaldand organele si tesuturile corpului. Rolul lui este acela de a transporta elementele nutritive din intestinul mediu la celulele corpului, de a curata organismul de resturile de celule pe care le trimite la organele excretoare, intervenind si in apararea impotriva agentilor patogeni.

7.Sistemul nervos

Sistemul nervos central este format din creier si lantul nervos ventral si sistemul somatogastric. Primul sigura relatia cu mediul inconjurator si comanda miscarile, iar cel de al doilea comanda functionarea organelor interne (respiratia, digestia, etc.).

Creierul cuprinde trei parti: protocerebrum, cel mai dezvoltat, situat in partea din fata a capsulei cefalice, cuprinde centrul vederii si, prin nervul optic, de afla in legatura cu ochii compusi si cu ocelii; deutocerebrum, este centrul nervos al antenelor si este situat inferior lobilor protocerebrali; tritocerebrum, situat anterior lobilor deutocerebrali, este mai putin dezvoltat, controleaza organele endocrine.

20

Lantul nervos ventral cuprinde un ganglion subesofagian si lantul nervos ventral propriu-zis. Ganglionul subesofagian este format din trei ganglioni alipiti, care se unesc cu creierul in partea superioara, de unde pornesc nervii maxilari, mandibulari si labiali, spre partea posterioara legandu-se cu intregul lant ganglionar.Lantul nervos ventral propriu-zis cuprinde 7 perechi de ganglioni, doi fiind situati in torace, si 5 in abdomen. Ganglioni toracici inerveaza picioarele si aripile, iar cei abdominali controleaza activitatea aparatului respirator, digestiv si reproducator. Sistemul neuroendocrinEste alcatuit din celule neurosecretoare izolate, situate la nivelul creierului, care elibereaza hormoni, si din glande endocrine care sunt activate de hormonii secretati de celulele neurosecretoare.

Glandele endocrine sunt reprezentate de glandele protoracice si 2 perechi de glande retrocerebrale. Glandele protoracice, prezente la larve, sunt situate la nivelul protoracelui si mezotoracelui. Ele secreta hormonul naparlirii sau de metamorfoza. Glandele retrocerebrale sunt in primul rand raspunzatoare pentru secretarea hormonului juvenil, HJ. Rolul acestuia este in controlul metamorfozei, in maturitatea sexuala si in reproductie. HJ intervine in determinarea castelor si in diferentierea ce are loc la nivelul larvelor, intre lucratoare si matca. O c% mare de HJ la o larva de lucratoare de 3-5 zile va determina dezvoltarea unei matci, si invers.

8.Aparatul respirator

Ca orice insecta, albina nu are plamani, ci un sistem de trahei ce conduce aerul la nivelul tesuturilor. Acest sistem este format din: stigme, trahei scurte, trahei longitudinale, trahei transversale, ramificatii traheale si celule traheale terminale.

Ca orisice fiinţa şi albina are nevoie, pentru metabolismul ei, de oxigen, bioxidul de carbon fiind eliminat. Spre deosebire de mamifere, la care aprovizionarea cu oxigen se face prin sânge, la albine, un sistem foarte fin de ramificaţii traheice conduce oxigenul din aer direct la toate organele şi ţesuturile în interiorul corpului. Hemolimfa primeşte, astfel, oxigenul de care are nevoie.

Sistemul traheic este foarte puternic ramificat. Prelungirile subţiri ale traheelor longitudinale sunt aşa-numiţii saci aerieni, prin care corpul albinei este oxigenat. Ei sunt dispusi 5 in cap, 7 in torace si 3 saci in abdomen. Rolul lor este de a stoca si folosi aerul in timpul zborului, cand consumul de oxigen este mai mare si in perioada repausului de iarna, cand miscarile respiratorii sunt foarte reduse.

Traheele fac legătura cu exteriorul prin orificii respiratorii în formă de crăpături, stigmele. Trei perechi de stigme sunt localizate în zona toracică,

21

şapte în partea posterioară a corpului, pe abdomen, ultima dintre ele fiind situata la nivelul acului, pe care-l oxigeneaza. Un mecanism special de închidere reglează respiraţia. Pentru aceasta, stigmele sunt protejate de un vestibul căptuşit cu perişori fini şi deşi, numit opercul.

Respiratia se realizeaza prin contractia si relaxarea musculaturii abdominale. In functie de temperatura si umiditatea aerului si de activitatea desfasurata, se inregistreaza intre 12-150 miscari respiratorii pe minut.Cand sunt in activitate, deci cand aportul de oxigen necesar este mai mare, stigmele sunt deschise, iar in repaus sauactivitate redusa, acestea sunt inchise sau usor intredeschise, schimbul gazos realizandu-se prin difuzie.

9.Aparatul reproducator

Aparatul reproducătoar masculSe compune din testicule, canale deferente, vezicule seminale, glande

mucoase, canal ejaculator si penis. Testiculul este invelit la exterior de o tunica, iar in interior se

evidentiaza cca. 200 tuburi spermogene, testiole, ce conflueaza intr-un canal comun ce se deschide la capatul canalului deferent. Prin canalele deferente, reprezentate de tuburi subtiri, sperma ajunge in veziculele seminale. Vezicula seminala reprezinta partea dilatata a canalelor deferente si stocheaza materialul seminal. Celulele seminale produc un lichid cu rol in nutritia si sustinerea spermatozoizilor. Veziculele seminale se termina printr-un canal scurt in partea dorsala a bazei glandei mucoase. Glandele mucoase, de forma unor saci, secreta mucusul, care, impreuna cu secretia veziculelor seminale, alcatuiesc lichidul spermatic. Acesta dilueaza sperma si inlesneste eliminarea ei la ejaculare. Canalul ejaculator este un tub subtire, care face legatura intre zona de unire a glandelor mucoase si capatul anterior al penisului. Penisul reprezinta organul copulator, situat in partea ventrala a abdomenului. Este alcatuit din vestibul, o pereche de coarne si din cervix. In portiunea terminala a penisului, bulbul, se deschide canalul ejaculator.

Aparatul reproducătoar femel este alcatuit din ovare, oviducte pare care comunica cu un oviduct impar, vaginul si punga spermatica. Ovarele sunt doua mase voluminoase, piriforme, situate in abdomen, alcatuite din tuburi ovariene, ovariole, in numar de 150-180 la matca si 2-12 la lucratoare. La nivelul acestora se evidentiaza niste stangulatii, ce corespund ovulelor in diferite stadii de dezvoltare. Astfel, la varful tubului ovarian se gasesc ovogoniile, la mijloc ovocitele, iar la baza ovulele. Oviductele pare si oviductul impar fac legatura dintre ovare si vagin si realizeaza eliminarea ovulelor.

22

Spermateca sau rezervorul pentru depozitarea spermei este rotunda, cu volumul de aprox. 1 mm3. Este situata deasupra oviductului impar, respectiv deasupra vaginului si anterior acului. Suprafata ei este traversata de trahei ce asigura aprovizionarea cu oxigen a spermatozoizilor din spermateca. La acest nivel se evidentiaza niste glande mucoase, ce secreta un lichid nutritiv, pe perioada depozitarii spermatozoizilor.Vaginul reprezinta portiunea terminala a aparatului reproducator.

La împerechere, canalul ejaculator este împins înainte. Aceasta se întâmplă la apăsarea pe partea din spate a unui trântor maturizat sexual, adică de 12 zile. Atunci spermatozoizii sunt pe deplin formaţi. La împerechere, ca urmare a mişcărilor musculare rapide, canalul ejaculator este împins înainte. Mai întâi, apare sperma şi apoi mucosul, împreună cu epiteliul glandei mucoase. După împerechere, trântorul moare. De aceea numărul trântorilor trebuie să fie suficient de mare. 10.Organele de simt

Au rol de a transforma excitantii externi si sunt reprezentate de analizatori tactili, olfactivi, statici, auditivi, hidrici, termici si vizuali. Aceste organe au origine ectoderma, sunt reprezentati de formatiuni senzitive, numite sensile, de forma unui neuron bipolar, a carui prelungire distala primeste excitatiile de diferite tipuri

23

CURS 2

COMPONENTA FAMILIEI DE ALBINE

In familia de albine convietuiesc impreuna o singura matca sau regina cateva zeci de mii de albine lucratoare ( in functie de sezonul in care ne aflam) si cateva sute de trantori in perioada activa.

COLONIA DE ALBINE

Hotărâtor pentru o apicultură prosperă este că stuparul să considere şi să înţeleagă albinele ca pe o colonie, ca pe o familie compusa din 30.000-50.000 indivizi. Colonia albinelor are nevoie, pentru a funcţiona normal şi fără probleme timp îndelungat, de cele trei componente: matca, un număr de trântori şi o „armată” mai mică sau mai mare de albine lucrătoare. Toate acestea sunt capabile să asigure reproducerea puietului. Trântorii lipsesc iarna. Pentru buna întreţinere a unei colonii funcţionale, cele trei componente se completează reciproc. Fiecăreia îi revine pe parcursul anului o anumită sarcină, care este indispensabilă continuităţii coloniei.

Matca

Matca provine, ca şi lucrătoarele, dintr-un ou fecundat, dispus într-o alveolă mare, alveola mătcii. Larva eclozată este hrănită cu o hrană specială, laptisorul, şi se dezvoltă astfel, în 16 zile, de la ou la matcă - la care organele sexuale sunt complet formate. Lucratoarele inconjoara in permanenta matca si au sarcini bine stabilite, astfel: albinele tinere de 10-12 zileo hranesc cu laptisor de matca, cele de pana la 36 de zile o mangaie si ling de pe abdomenul matcii „substanta de matca” secretata de glandele mandibulare. Acest feromon va fi distribuit tuturor albinelor prin schimburile de hrana, pentru a face cunoscuta perzenta matcii in stup.

Cand o familie ramane fara matca, stupul devine foarte agitat, doar lucratoarele-doici ramanand sa ingrijeasca puietul. Celelalte se imprastie pe peretii stupului, emit sunete spcifice si incep constuirea botcilor. Prin

24

introducerea unei matci linistea se restabileste si albinele socializeaza: o mangaie, o hranesc, o curata si distrug botcile incepute. Durata de viaţă a matcilor este , in medie, de 3-4 ani. Dupa 2-4 ani de ponta in acelasi stup, sau succesiv in 2-3 stupi in cazul roilor, cantitatea de spermatozoizi detinuti de matca se epuizeaza si ea va depune numai oua de trantori, devenind trantorita, familia fiind pierduta, daca nu se intervine la timp. In scurt timp, lucratoarele vor creste din ultimele oua fecundate una sau mai multe matci. Inlocuirea fara roire a unei matci batrane cu fiica sa este un caracter ereditar. La unele rase coabitarea celor doua matci este posibila toata iarna, cea batrana disparand primavara. Se poate determina varsta si starea de sanatate a matci, chiar fara a o vedea, doar prin aprecierea puietului. O suprafata intinsa si compacta de puiet capacit reprezinta munca unei matci tinere si viguroase, cu o familie sanatoasa. Spatii goale pe rama de puiet, intercalarea larvalor de varste diferite printre puietul capacit, sunt semnele activitatii unei matci batrane. Matca ( regina) reprezinta singura femela apta de reproductie din familia de albine. Acesta este de fapt ,, mama” intregii familii. In timpul sezonului activ poate sa depuna pana la 2500 – 3000 oua in 24 ore.Lungimea matcii este de aproximativ 18-25 mm, greutate de 150-280 mg iar trompa este mai scurta avand lungimea de aprox 3-5 mm.Matcile sunt lipsite de glande celifere s ide corbicule, au glandele mandibul;are foarte bine dezvoltate iar capacitatea gusii matcii este cu 50 % mai mica decat a lucratoarelor. Matca neimperecheata este mai vioaie si are abdomenul mai scurt in timp ce matca imperecheata are abdomenul mai lung care depaseste lungimea aripilor.

Zborul nupţial, sau fertilizarea artificială. La circa 8-10 zile după eclozare matca părăseşte stupul pentru zborul nupţial, nu înainte de a fi efectuat zboruri de orientare pentru a-şi întipări în minte împrejurimile. Prin împerechere, matca primeşte spermatozoizii necesari. Aceştia sunt ţinuţi vii ani de zile în punga spermatică prin oxigenare şi hrănire.

În ultimii ani, procedeul însămânţării artificiale a mătcilor a fost desăvârşit şi completat. Pentru aceasta, sunt necesare instrumente curate şi sterile şi multă abilitate care se dobândeşte în ani. Avantajul este că, prin selectarea spermatozoizilor de la anumiţi trântori din respectivele colonii, se obţine o împerechere controlată. Într-o creştere selecţionată, acest procedeu este, uneori, necesar. Totuşi, pot apărea si aspecte negative, cum ar fi alveolele lacunare. În cazul fertilizării naturale, acestea apar foarte rar.

Depunerea ouălor. După o însămânţare reuşită, naturală sau artificială, matca începe, după 2-3 zile, să depună ouă, proces de maturare

25

care se încheie când ele sunt eliminate din trompele uterine în vagin, unde sunt fecundate. Pentru aceasta, din punga spermatică sunt eliberaţi câţiva spermatozoizi care pătrund în membrana oului. Conţinutul spermatozoidului se contopeşte cu cel al oului. Albinele lucrătoare şi mătcile pot apărea numai din ouăle fecundate. Matca poate, totuşi, depune şi ouă nefecundate, din martie-aprilie până în iunie-iulie. Înainte şi după această perioadă, matca depune, de regulă, numai ouă fecundate. Matca poate depune şi ouă fecundate în alveolele lucrătoare şi ouă nefecundate în alveole de trântori, alternativ,in functie de diametrul celulelor.

Trântorii

In familia de albine trantorii au rol de imperechere a matcilor s ide a asigura perpetuarea speciei. Lungimea corpului este de aprox 15-18 mm iar greutatea de 200-280 mg.

Masculii coloniilor de albine sunt mai voluminoşi şi mai dezvoltaţi decât lucrătoarele sau decât mătcile. Trompa scurtă a trântorului, comparativ cu cea a albinei lucrătoare, serveşte numai la primirea hranei de la acestea şi, uneori, la aspirarea hranei din alveole.

Însămânţarea. Trântorii au o singură sarcină: de a produce spermatozoizi şi de a se imperechea cu matca. Trântorii şi mătcile se întâlnesc în locurile de adunare a trântorilor, în afara stupului. Împerecherea are loc în anumite spaţii destul de restrânse si care, rămân aceleaşi ani de zile. Explicatia ar fi ca aceste locuri prezinta un anumit nivel de radiaţiile electromagnetice (Mauthe, Horn, Lampeitl 1992).

Trântorii şi mătcile zboară in scopul imperecherii la distanţe de până la 10 km, ziua. Împerecherea are loc la aprox. 10 m înălţime: trântorul îşi lasă canalul ejacular ca „semn de împerechere” în vaginul albinei şi cade mort la pământ. Acest semn de împerechere poate fi îndepărtat imediat, de către următorul trântor. Astfel, matca îşi poate continua zborul nupţial şi se împerecheaza în aceeaşi zi de 8-10 ori.

Viaţa trântorului. Trântorul eclozează din ouă nefecundate (partenogeneză). Până la eclozare trec 24 de zile. Trântorii recent eclozaţi stau în repaus complet în cuib, la 350C si sunt hrăniti de lucratoare in primele 4 zile. Dupa aceea, ei preiau hrana din alveolele cu miere. Acum are loc maturarea spermatozoizilor. Din a opta zi, ies în zbor. Durata lor de viaţă depinde de incetarea culesului si de datarea perioadei de împerechere şi este cuprinsă între 20 şi 50 de zile. În coloniile normal dezvoltate, trântorii se întâlnesc numai în lunile aprilie până în iulie-august, in numar de cateva sute (după Weiβ, 1962).

Ei emit un feromon ce atrage matca virgina in zonele de imperechere si care „delimiteaza” culoarele de zbor.

26

Deoarece trântorii nu contribuie la activităţile stupului, ei nu mai sunt toleraţi începând din iulie. Sunt consideraţi inutili pe perioada iernii şi, de aceea, sunt împiedicaţi să mai aibă acces la hrană si sunt alungati, trreptat. Acelaşi lucru se întâmplă şi în perioade de criză alimentară.

În aceleaşi situaţii, lucrătoarele smulg chiar larvele de trântori din alveole. Nu degeaba se vorbeşte despre măcelul trântorilor. Cel care mai poate zbura şi nu mai are forţă poate intra în coloniile fără matcă sau în acelea care mai au încă o matcă nefecundată.

Trântorii mai pot ecloza şi din ouăle nefecundate ale mătcilor virgine sau incomplet dezvoltate, sau din ouă depuse de lucrătoare. Majoritatea acestor trântori sunt mult mai mici; ei pot produce spermatozoizi vii si formeaza asa numitele „colonii cu puiet de trântori”.

Albinele lucrătoare

Acestea sunt cele mai mici, dar cei mai harnici membri ai coloniei; ele formează masa familiei de albine. Numarul lor variaza in functie de sezon, astfel: la inceputul primaverii 10.000-20.000 (10.000-15.000), vara circa 40.000-60.000 (50.000-80.000), iar toamna 20.000-30.000.

Albinele lucrătoare sunt femele, ale căror ovare sunt formate, dar sunt mici şi, în general, nu produc ovule. O excepţie o constituie colonia fără matcă şi fără posibilitatea de a obţine una din puietul existent. În această situaţie, unele lucrătoare depun ouă fără a fi fecundate, iar din acestea apar numai trântori.

Lucratoarele sunt perfect adaptate anatomo-morfologic pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor necesare prosperitatii coloniei: lungimea trompei este aprox 6.4 mm, picioarele prevazute cu corbicule (panerase) pentru transportul mierii, glandele lor cerifere produc ceara, cu acul isi apara cuibul, prin produsul de secretie al glandelor faringiene isi hranesc puietul, cu ajutorul corpului adipos supravietuiesc iarna.Lungimea corpului este 12-13 mm , greutatea de 70 -150 mg fiind mai mare la eclozionare si mai mare la albinele varstnice. Longevitatea este cuprinsa intre 30-40 zile in sezonul activ 40-60 zile primavara si toamna si 6- 9 luni iarna.

CUIBUL ALBINELOR

Spatiul in care traieste si se dezvolta familia de albine poarta denumirea de cuib.

Albinele melifere işi produc singure materialul necesar pentru adăposturile lor şi încăperile pentru provizii, adica ceara. Aceasta se întâmplă mai ales în lunile aprilie – iunie/iulie, însă numai în cazul unei alimentaţii bogate în hidraţi de carbon. O plăcuţă de ceară cântăreşte 0,8 mg;

27

pentru 1 kg ceară curată, o colonie are nevoie de circa 1 milion de plăcuţe sau de solzişori. Spatiul in care familia de albine traieste si se reproduce, constituie „cuibul”, alcatuit dintr-un numar variabil de faguri claditi din ceara secretata de glandele cerifere ale lucratoarei.

Dacă un roi de albine ajunge într-un stup gol care nu conţine nici rame nici faguri, el trebuie să-şi realizeze proprii faguri pentru a-şi asigura aprovizionarea. Fagurii vor fi construiţi de sus în jos. Albinele se înlănţuie în şir sau în ciochine, întotdeauna cu capul în sus şi secretă solzişori de ceară. Cu picioarele din spate şi mandibulele ceara este frământată, umezită, divizată în părţi corespunzătoare şi clădită. Aleatoriu sunt lipite de perete bucăţi de ceară, până la alcătuirea primei aglomerări de material. Mai întâi, se construieşte un perete median, pe care începe alcătuirea alveolelor. Cu cât creşte fagurele în jos, cu atât alveolele apar mai adânci la capătul de sus, până când ele capătă adâncimea normală.

Fagurii claditi sunt formati din 8-9000 mii de celule hexagonale. Fundul celulei este format din 3 fete romboice, care participa la alcatuirea fundurilor altor 3 celule de pe partea opusa. Aceasta arhitectura ofera fagurelui o mare rezistenta.

Fagurii sunt distantati la 12 mm unul de altul, spatiu prin care albinele trec usor. In mod obisnuit, fagurii sunt dispusi paralel cu peretii laterali, iar dupa cum sunt asezate ramele in stup, se distinge un cuib in „pat rece” si in „pat cald”, cand acestia sunt dispusi paralel cu urdinisul

Alveolele individuale ale fagurelui au o uşoară înclinaţie de 130 în sus. Acest lucru prezintă avantajul că mierea din celulele căpăcite nu se scurge în afară şi că, astfel, greutatea conţinutului alveolelor dă fagurelui o anumită stabilitate. La rezistenţa fagurelui mai contribuie şi o puternică îngroşare a capacului peretelui alveolelor. În afară de aceasta, la canturile împreunate, pereţii celulelor sunt bine fixaţi. Un dm2 din suprafaţa unui fagure plin cu miere cântăreşte 350 g.

Fagurele gata format este căptuşit cu o ţesătură cu care larva îmbracă alveola, dobândind, astfel, stabilitate. Construirea fagurilor are loc atât în lungime cât şi oblic. Rama clăditoare aşezată de apicultor – o placă de ceară – uşurează construirea fagurilor de către albine cu ceară lichidă produsă de ele. Pe lângă avantajul mobilităţii ramei, se obţin faguri mai regulaţi şi, prin armarea ramelor cu sârmă, mai stabili. Trebuie să mai menţionăm că diferenţele mai mari de 6 mm între partea de sus şi cea de jos a ramei pot duce la o stare de dezordine. Diverse cercetări recente au avut drept scop înlocuirea ramei clăditoare din ceară cu una artificială. Până acum nu s-au găsit soluţii utilizabile care să împace toate dezideratele.

Dupa marime, forma, numar si destinatie, celulele sunt: de albine lucratoare, de trantori, de matci si intermediare. La albinele noastre melifere deosebim trei feluri de celule (alveole) ale fagurilor: alveolele pentru lucrătoare (cu un diametru în medie de 5,4 mm), alveole ale trântorilor (cu

28

dimensiuni în medie de 6,5 mm) şi alveolele mătcilor( 10 mm in diametru ), în formă de ghindă, atârnând în jos.

Alveolele lucrătoarelor şi alveolele trântorilor. Celulele lucratoarelor servesc la cresterea puietului albinelor lucratoare, depozitarea mierii si a polenului. Celulele de trantor sunt destinate cresterii puietului de trantor si depozitarea mierii. Forma acestor două tipuri de alveole este o prismă cu şase laturi, cu fundul trirombic. Unghiul obtuz al acestor suprafeţe se închide într-o piramidă trilaterală. Fiindcă fiecare perete şi fiecare suprafaţă de bază reprezintă un perete despărţitor între două alveole, principiul clădirii alveolelor urmăreşte o utilizare optimă a spaţiilor – pe fiecare cm2 încap patru alveole de albine lucrătoare – şi trei alveole de trântori! – astfel, se reduce foarte mult risipa de material de construcţie şi de timp. Se ajunge la o extraordinară rezistenţă şi stabilitate ca şi la o încălzire mai redusă. Construcţia este şi termoizolantă, iar alveolele hexagonale oferă larvelor rotunde toate condiţiile necesare de dezvoltare.

Acest genial principiu constructiv a fost urmat îndeaproape de arhitectura si de tehnica modernă, de exemplu în construcţia avioanelor, fiind numit procedeul de construcţie fagure, sandwich sau coajă dublă.

Profunzimea alveolelor depinde de modul de întrebuinţare. Alveolele pentru puiet sunt adânci de 10-12 mm, în timp ce alveolele pentru miere sunt mai de 16 mm. Fagurii plini cu miere ajung la o grosime totală de 27-37 mm.

Alveolele mătcilor (botcile) folosesc exclusiv pentru creşterea reginelor şi sunt in numar de cateva zeci. Odată ce larva ajunge în stadiul final, alveola atinge şi ea dimensiune definitivă. După eclozarea reginei, alveola este uzată. Din cauza lungimii ei, alveola de matcă în poziţie orizontală nu are loc între doi faguri. De aceea capătul mare este orientat în jos. Alveolele de matcă sunt clădite în acele locuri ale fagurelui în care există spaţiu mai mult faţă de fagurele vecin: mai ales marginile şi colţurile fagurelui în zona de jos. Fagurele de matca are formă de „ghinda” la exterior si cilindru la interior, avand adancimea de 20-25 mm si un diametru de 10 mm.

În colonie se deosebesc 3 tipuri de botci: de roire, de salvare si de schimbare linistita. Primele sunt clădite în perioada naturală a roitului, având forma şi dispoziţia pe rame specifice botcilor de regină (la margine). Botcile de salvare sunt construite in zona centrala a ramelor, in cazul in care familia a ramas orfana. In aceasta situatie, albinele transforma cateva celule de lucratoare in botci si din larve mai mici de trei zile, cresc matci.

Botcile de schimbare linistita se intalnesc in familiile de albine in nr de 4-5 si sunt situate in mijlocul fagurelui.

In mod obisnuit, dupa eclozionarea matcilor, albinele distrug botcile. 29

Celulele intermediare sunt celule de trecere, construite de albine in locurile de intalnire dintre celulele lucratoarelor si cele de trantori.

Dacă într-un cuib (stup) fagurii sunt construiţi în lungime, unul lângă altul, ei sunt dispuşi într-o anumită ordine.

În mijloc, pe fagurii centrali se află fagurii pentru puiet, in diferite stadii de dezvoltare, ocupand suprafata cea mai mare, cantitatea de puiet scazand spre fagurii periferici. Matca isi depune ouale in mod sistematic, puietul in diferite stadii evolutive fiind bine grupat. Deasupra cuibului de puiet, pe fagure, se află o cunună de polen, deasupra celei de miere. Polenul trebuie să fie uşor accesibil albinelor proaspăt eclozate. Mierea şi proviziile de hrană trebuie depozitate cât mai departe de urdiniş pentru ca să nu poată fi furate. În timp de cuibul de puiet se măreşte, proviziile de miere şi polen trebuie să sporească.

HRANA ALBINELOR

In mod normal albinele, pentru satisfacerea nevoilor vitale se hranesc cu nectar, polen si apa. Pentru hrana unei familii de albine intr-un an sunt necesare aproximativ urmatoarele cantitati: - miere 80 kg- polen 25 kg- apa 50 litri

Nectarul - reprezinta secretia glandelor nectarifere locali8zate in flaore si se prezinta sub forma unei solutii glucidice in concentratii diferite. Albinele prefera o concentratie de aprox 50%. Pastrarea nectarului ca atare in cuibul familiei de albine nu este posibil deoarece ar fermenta foarte repede si nu este economic pentru albine avand un continut prea mic de de zaharuri. Pe de alta parte, absorbtia zaharurilor de catre organismul albinelor se face sub forma de monozaharide (glucoza si fructoza) direct asimilabile,

Nectarul si celelalte substante dulci sufera o serie de transformari de ordin fizic si biochimic. Cea fizica se refera in primul rand la reducerea procentului de apa la ca 18% prin „ventilatie”.

Modificarea biochimica se refera la transformarea zaharurilor complexe in zaharuri simple usor asimilabile. Daca in nectar ponderea zaharurilor complexe este de 70,%, in miere aceasta mai reprezinta doar 1,6%. Transformara nectarului incepe din momentul cand este ingerat de catre albine, adugandu-se o serie de enzime cum ar fi:invertaza produsa de glandele faringiene care scindeaza zaharoza in glucoza si fructoza. In interiorul stupului dupa ce nectarul este lasat in celulele fagurilor incepe actiunea inversa diluarii, respectiv concentrarea acestuie prin eliminarea apei

30

de prisos. Albinele imprastie nectarul pe o mare suprafata de faguri (celulele fiind umplute inital cca 25 – 30%), asociindu si ventilatia permanenta a stupului, mutand acest nectar continuu in alte celule(prin regurgitarea repetata a picaturii de nectar din gusa in exterior si inghitirea succesiva a acesteia). Cu cat nectarul este mai diluat, cu atat mai mult este vehiculat in gusa albinei, fiind innobilat cu diverse enzime si marind calitatea mierii.Continutul nectarului in enzime face ca procesul de invertire (transformare – rupere din punct de vedere biochimic) a zaharului sa continuie pe intreaga perioada in care se realizeaza transformarea lui, cat si dupa capacirea mieii.

Compozitia nectarului si a mierii de flori:

Compozitie % Nectar miereapa 78,80 18,20Zahar invertit 5,60 75,30Zaharoza 11,40 1,20Dextrine 1,60 3,60Acizi organici 0,10 0,07Saruri minerale 0,19 0,22Alte substante 0,11 0,86

Sursa:ORJESFECHI M. 1983

Invertirea zaharurilor dupa capacirea mierii:

Specificatie La doua zile dupacapacire

La zece zile dupacapacire

Zahar invertit 62,8 77.3Zaharoza 12,0 4,4Apa 19,8 18,3

SURSA: BROKER J.1981

Pentru sintetizarea enzimelor ce se adauga hranei energetice albinele au nevoie de proteine, vitamine, si alte substante nutritive, intrucat acestea intra in structura fermentilor respectivi.

MIEREA – reprezinta unica sursa de energie pentru albine. Indiferent de conditiile de prelucrare a mierii( recoltare, conditionare, factori climatici) mierea contine 3 grupe de substante:

- apa (aprox 18%)

31

- substante zaharoase ( glucoza si fructoza 73 %, zaharoza 5%)- substante nezaharoase (enzime, vitamine, saruri minerale, proteine)

Referitor la zaharoza, aceasta variaza intre 2.2 si 4.8% la mierea de flori si intre 4.6 si 7.6 % la mierea de mana. Dupa datele din literatura rezulta ca un sort de miere de flori cu peste 5% si o miere de mana cu peste 10 % continut in zaharoza, prezinta suspiciuni de falsificare.

Mierea consumata pe parcursul unui an calendaristic, dupa majoritatea cercetatorilor este cuprinsa intre 80 – 100kg. Stabilirea consumurilor se face prin cantariri atat asupra familiilor, cat si a indivizilor acesteia. In urma acestor cantariri s-a ajns la concluzia unanima ca familia consuma timp de un an 50 – 51kg miere. Furnizoare de calorii sunt si alte elemente, in special continute de polen, echivalente pe parcursul anului cu consumul a 15kg miere. La acestea se adauga caloriile din zaharul si amidonul existente in polen(30 – 32%) si care sunt egale cu cele pe care le-ar asigura alte cca 12kg miere. Ca suma a tuturor acestor consumuri o familie de albine ar totaliza echivalentul a 80kg miere. Consumul de energie al familiei de albine este influentat de puterea acesteia si de activitatea depusa la cules.

Pe timpul perioadei active familia de albine isi asigura necesarul energetic din sursele de nectar, iar pe timpul iernii asigurarea hranei energetice este (sub controlul si adminstrarea apicultorului)sub forma de miere capacita existenta in cuib. Acest necesar este stabilit cantitativ in functie de puterea familiei, luand in considerare cele aproximativ 7 luni (septembrie – aprilie) cat in natura nu exista cules, singura certitudine fiind mierea lasata in cuib. Ca urmare, cantitatea de 15kg miere trebuie considerata ca minima pentru aceasta perioada.

POLENUL

Polenul este unica proteina a familiilor de albine, prin compozitia chimica pe care o are asigura substantele necesare formarii si dezvoltarii organismelor tinere ale albinelor, maturizarea acestora precum si formarea corpului gras in vederea iernarii. Fara polen nu ar fi posibila dezvoltarea si supravietuirea familiei de albine.

Polenul contine 7-35% proteine, 40% glucide, 4% lipide, 3% saruri minerale, vitaminele C, E, D, acidul folic, pantotenic, inositolul, biotina si enzime; in pastura se gasesc, in plus, vitaminele A si K.Polenul poliflor contine toti aminoacizii esentiali pentru albine.

Colectoarele de polen apartin unor modele extrem de diferit, se instaleaza la inceputul lunii aprilie, numai la familiile puternice obtinandu-se astfel productii de 2-10kg/familie. In cazul in care in cuib se constata lipsa polenului, se indeparteaza colectorul imediat. Pentru inceput colectoarele se monteaza cu placa activa ridicata timp de i 2-3 zile, pentru

32

obisnuirea albinelor. In perioada recoltarii polenului se va urmari ca placa activa sa nu fie blocata de trantori. Utilizarea colectoarelor o perioada care sa nu depaseasca 45 de zile nu influenteaza negativ (semnificativ) dezvoltarea framiliei si nici productia de miere in anii favorabili. Colectoarele de polen avand placi active cu orificii rotunde sau in forma de stea se pot instala la urdinis sau la partea superioara a stupului (in acest caz vechiul urdinis al familiei se trece in spate pentru ca albinele sa se obisnuiasca cu intrarea noua a colectorului). In cazul colectoarelor instalate la urdinis este necesar recoltarea zilnica a polenului din sertaras.

Influenta folosiri colectoarelor de polen asupra productiei

Anul Fara colectoare(kg miere)

Cu colectoare(kg miere)

196019611962

17,27,813,8

169,615,7

Pastrarea polenului se poate realiza sub forma de amestec de polen cu zahar, in proportie de 2:1 (la greutate). Amestecul se pastreaza bine in vase ermetic inchise si pentru protejarea de mucegairea deasupra amestecului se adauga un strat compact cu zahar. Polenul se mai poate pastra uscat (polenul proaspat contine 18-20% apa) cu ajutorul unor uscatoare, la care temperatura nu trebuie sa depaseasca 45o C. In intreprinderi mari se practica uscarea industriala a polenului pana la un continut de 4% apa. Faguri cu pastura, daca nu sunt completati cu miere, se pulverizeaza cu zahar pudra din abundenta ca sa nu mucegaiasca, se protejeaza impotriva inghetului si a daunatorilor, in dulapuri inchise ermetic. Ramele cu pastura degradata prin mucegaire sau intarite se tin in apa 1-2 zile pentru inmuierea pasturi, apoi se centrifugheaza.

Cerintele de proteine ale albinelor

Dezvoltarea, productivitatea.si sanatatea familiei de albine este dependenta de un aport ridicat de proteina. Datorita metabolismului si activitatii intense, albinele au cerinte mari de proteina.a. Cantitatea de proteina din corpul puietului, deci al larvelor capacite este 4 – 6mg azot, respectiv 25mg. proteina bruta. La o familie ce creste aproximativ 130.000indivizi / an cantitatea minima de proteina care este stocata in corpul larvelor capacite este de circa 3,250kg.b. Cantitatea de proteina sintetizata pentru desavarsirea dezvoltarii corporale a albinelor. In primele 5 zile de viata albinele isi continua cresterea si dezvoltarea corporala, acumuland in scurt timp, la nivelul intregului

33

organism o cantitate relativ mare de proteina. Se estimeaza ca fiecare albina sintetizeaza in aceasta perioada cel putin 5mg proteina echivalenta la cei 130.000 indivizi cu cca 650g proteina.c. Cantitatea de proteina excretata de glandele secretoare.O mare parte din proteina ingerata este necesara pentru elaborarea laptisorului de matca si enzimele necesare in prelucrare nectarului. La un kilogram de miere albinele adauga prin enzime o cantitate de 3,6g protine. O familie de albine care produce anual 100kg miere din care 60kg pentru consumul propriu si 40kg miere marfa utilizeaza in procesul de invertire aproximativ 360g proteina.d .Cantitatea de proteina de rezerva pentru sezonul de iarna(corpul gras). Albinele isi depoziteaza in corp cca 2,8mg azot, respectiv 17,5mg proteina . Intr-o familie de putere in care ierneaza 25 de mii indivizi, proteinele de rezerva vor fi de aproximativ 45g.e. Cantitate de proteine pentru hranirea puietului,a matcii si depunerii pontei. Se regaseste cu precadere in azotul din oua si din larve. Avand in vedere aceste calcule, se poate insuma cantitatea totala rezultand ca o familie (ce ierneaza cu cei 25 de mii indivizi si prelucreaza 100kg miere) sintetizeaza o cantitate de 4750g proteine. Considerand ca polenul are un continut mediu de 25% proteina, rezulta un necesar de19-20kg polen. Aceasta cantitate nu este insa reala pentru ca protina din polen nu este asimilata de albine dect in proportie de 60%, ceea ce va duce la un consum real de polen de 32- 33kg, la care se aduga cerintele pentru functii vitale estimatela 23kg, rezultand un necesar anual total cu aproximativ 35kg polen .

Compozitia chimica a polenului

Cercetarile efectuate pe plan mondial au stabilit ca valoarea nutritiva si eficienta biologica a polenului sunt determinate de compozitia chimica si in special de continutul sau in proteine. Tipurile si proportiile aminoacizilor din polen sunt factorii care determina albinele sa aleaga si sa culeaga instinctiv din flora acesibila acele polenuri care intrunesc cele mai multe din cerintele plastice ale ei si ale familiei.

Stabilizarea cerintelor de proteina si aminoacizi ale albinelor ofera posibilitatea apicultorului sa identifice cei mai adecvati inlocuitori proteici ce pot fi oferiti albinelor in cazuri deosebite: lipsa sau insuficienta polenului in natura, timp nefavorabil reprezentat prin ploi prelungite, brume timpuri sau inghet, perioade lungi de seceta sau temperaturi extrem de ridicate.

Compozitia chimica a polenului variaza in functie de specia de plante, conditiile de mediu, varsta si starea de nutritie a plantelor, metodele de dezvoltare si conservare a polenului.

Compozitia chimica a polenului34

SUBSTANTE CONTINUT %

SUBSTANTE CONTINUT %

proteine 24,06 Saruri minerale 2,55Grasimi 33.30 Acid lactic 0,56zaharuri 18,50 Aciditate ph 6,3

Continutul in proteina bruta-polenul recoltat de albine are in general un continut mediu in proteine de 24% in limite foarte variate si mari de la 7,2% la 35,5%. Continutul polenului a unei proteine uscat in aer, cu o umiditate de 8%, variaza de asemenea in limite foarte largi, in functie de specie: 13,53%-41,49%cu o valoare medie a polenului de porumb de 21%.

Compozitia in proteina la cateva sorturi de 3 polen:Denumirea plantei

P.B.% Denumirea plantei

P.B.%

Alunul 28,86 Rapita 24,11 Artarul 26.44 Sorgul 24,28 Dovleacul alb 33,32 Salcia capreasca 41,92Dovleacul

furajer34,29 Salcia comuna 22,23

Floarea soarelui

27,45 Sparceta 28,78

Papura 19,59 Sburatoarea 29,61 Porumbul 23,48 Teiul alb 20,21

Continutul in aminoacizi-analizele chimice au demonstrat prezenta in polen a tuturor aminoacizilor esentiali. Proportia acestora variaza in functie de conditiile climatice si cele de nutritie ale plantelor, dar si in functie de conditiile de depozitare. Cercetarile au aratat ca pentru o dezvoltare maxima a familiei de albine polenul trebuie sa contina obligatoriu 10 aminoacizi esentiali (arginina, histidina, leucina, izoleucina, lizina, metionina,valina, fanilalanina, tripofanul, treonina) si aminoacizi liberi, ultimi reprezentand 18,43% din proteina totala. Albina indeplineste si o activitate proteolitica (ardere). Racordul aminoacizi liberi /proteina capata o importanta deosebita in evolutia gradului de digestibilitate a proteinelor din polen.

Continutul mediu in aminoacizi esentiali ai proteinei brute din amestecul de

polen:

AMINOACIDUL CONTINUT% AMINOACIDUL CONTINUT%LIZINA 1,90 LEUCINA 1,97

35

METIONINA 0,37 IZOLUCINA 1,42TRIPTOFANUL 0,30 FENILALANINA 1,22ARGININA 1,40 TREONINA 1,15HISTIDINA 0,40 VALINA 1,57

Pentru prepararea dietelor de baza de polen se utilizeaza un polen uscat la aer si conservat timp de maxim 1 an calendaristic.S-a consatat ca pastrarea indelungat a polenului are efecte deosebit de negative, in sensul deteriorarii si degradarii puternice a substantelor plastice (aminoacizi) si vitamine.Principala cauza ar fi interactiunea dintre proteine si zaharuri ce duce la distrugerea aminoacizilor lizina, metioanina si triptofan.

Alte componente chimice si biochimice din polen:Continut foarte bogat in:

- vitamine hidrosolubile: 7 vitamine ale complexului B (biotina, acidul folic, niacina, acidul pantotenic, piridoxina, ribloflavina, tiamina), indispensabile in dezvoltarea insectelor, precum si inozitolul si acidul ascorbic;- vitamine liposolubile, in special tocoferol.

Continutul mediu in vitamine al polenului

VITAMINA CONTINUT μg/g

VITAMINE CONTINUT μg/g

B1 1,4-7,9 Acidul folic 0,42-2,24Riboflavina 16,3-19,2 Acidul

ascorbic C15-17

Nicotinamida 40-120 Retinol A 5-9Acid pantotenic

5-14,2 Vitamina D 0,2-0,6

Piridoxina 3,1-6,8 Tocoferol E 21-170

Polenul este bogat in minerale, avand un continut de saruri minerale cuprins intre 2,9-8,3%. Amestecul de polenuri diferite mareste bogatia in aceste saruri, adaugand si saruri de mangan si zinc. In polen s-a gasit prezenta a 27 microelemente. Fosforul, calciul si clorul sunt cele mai abundente constituiente minerale.

Continutul in elemente minerale ale polenului:

36

Micro-elemente

Concentrtiemg%

Microelem. Concentratiemg%

Oligoelem.

Concentratie mg%

Potasiu 15,3 Sodiu 17,2 Fier 1,5-3,5Fosfor 33,0 Clor 66 Cupru 1000-2000Calciu 33,0 Magneziu 15,3 Iod 40-100sulf 0,24-0,33 Zinc 80-200

Mangan 38-70bor 8-16

Transformarea polenului in pastura si compozitia chimica a pasturii

Odata ajuns in stup, polenul nu este consumat ca atare de albine, ci sufera o serie de transformari biochimice. Polenul este amestecat cu miere sau nectar si cu secretii glandulare. Asupra lui actioneaza bacterii si drojdii facand parte din trei genuri microbiene diferite si anume: lactobactilus, pseudomonas si sacharomyces (produc acidul lactic)

Pastura asfel formata difera de polenul proaspat, aceasta avand un grad mai ridicat de digestibillitate si valoarea nutritiva pentru albine. Cercetarile au demonstrat ca structura proteinelor din pastura este cea mai apropiata de proteinele specifice din corpul albinei.

Compozitia chimica a pasturi:

Cerintele de lipide

Grasimea bruta cuprinde pe langa grasimile propriu-zise si alte substante solubile in solventii organici si in apa apar ca: ceride, steride (steroli), fosfolipide si cerebrozide. Pentru hrana albinelor s-a dovedit a fi necesari steroli si fosfolipidele. Importanta grasimilor in hrana albinelor rezulta din faptul ca acizii grasi:oleic, linoleic, linolenic, palmitic, stearic si arahidonic reprezinta cea mai mare parte alipidelor din polen, fiind esentiali

SUBSTANTE CONTINUT% SUBSTANTE CONTINT%

Proteine 21,74 Saruri minerale

2,43

Grasimi 1,58 Acid lactic 3,06zaharuri 34,80 Ciditate ph 4,03

37

pentru organismul albinelor. Grasimile au rol in termogeneaza, fiind mobilizate la temperaturi scazute de catre organismul albinelor din ghem, in special al celor din straturile exterioare.

Subliniem faptul ca albinele folosesc grasimile din corpul gras chiar daca dispun de rezerve suficiente de miere . grasimile pot mentine viata albinei timp de 11 zile in timp ce glucidel numai 12 ore. Acizii grasi sunt necesari pentru secretia glandelor ceriere, respectiv de producerea solzisorului de ceara. Sterolii intra in componenta structurii celulare a organismului ca de altfel si fosfolipidele, din care cea mai cunoscuta este lecitina cu rol in buna functionarea sistemului neuroendocrin.

Cerintele de minerale

Acestea sunt asigurate prin hrana prin polen si nectar. Mierea contine o medie de 0,17% cu limite de variatie intre 0,02 – 0,85%. Astfel, in miere se gasesc in cantitati mai mari:Al, Br, Fe, K,Ca,Mg,Na,Si,P,apoi Bariu, Litiu, Mangan, Strontiu, Zinc si in cantitati mai reduse:Vanadiu, Staniu, Cobalt, Cupru, Molibden, Nichel, Plumb,Titan, Crom, si Zinc.

Trebuie mentionat ca in siropul de zahar prelucrat si depus in faguri de catre albine lipsesc 17 microelemente din totalul celor 30 pe care le contine mierea din flori.(American Bee Journal, nr.9/1991).

Cerintele de vitamine

Vitaminele sunt substante care in cantitati infime contribuie la controlul si reglarea complexelor si reactiilor metabolice ale organismului, procese care exprima intr-un singur cuvant viata.

Termenul de vitamine a fost publicat in 1911 de catre Funk, cand a izolat din taratele de orez o substanta care avea proprietea de a vindeca boala „Beri- beri”. Avand un rol vital pentru organism, aceasta substanta continea in structura ei functia amina(vitamina B de azi). Aceste substante cu rol esential in viata descoperite ulterior au fost denumite vitamine.

Vitaminele asigura desfasurarea proceselor vitale de nutritie cele mai importante, adica ajuta la transformarea hranei in energie si folosirea substantelor din hrana pentru construirea de tesuturi noi si refacerea celor uzate. Marea majoritate a vitaminelor face parte din complexul B, acestea intrand in compozitia diverselor ewnzime secrete de catre albine, formand asa-zisa grupa a enzima-vitaminelor.

Stabilirea necesarului de vitamine trebuie corelat atat cu cel abinelor nou eclozionate, cat si cu cel al puietului de toate varstele. Eludarea uneia din aceste parti ne poate duce la rezultate eronate.

Albina lucratoare acumuleaza in faza larvara o rezerva de vitamine care ii permite atat dezvoltarea glandelor secretorii cat si a corpului gras,

38

chiar daca sunt hranite exclusiv cu proteine. Aportul de vitamine conditioneaza din punct de vedere al intereselor productive urmatoarele procese:- desavarsirea cresterii si dezvoltarii din punct de vedere fiziologic (formarea glandelor secretoare) a albinei eclozionate, chiar daca acestea se fac pe seama rezervelor de vitamine din perioada larvra;- aprovizionarea larvelor prin hrana albinelor doici cu o cantitate atat de mare de vitamine, incat sa le asigure dezvoltarea si rezervele necesare desavarsirii ei ca albina dupa eclozionare;- asigurarea activitatii secretoare a albinelor: secretia enzimelor necesare prelucrarii nectarului care conditioneaza insusi garadul de valorificare al culesului

Roirea

Datorita cresterii continue a pontei matcii rata ecloziunilor depaseste rata mortalitatii, populatia creste constant pana ajunge la stadiul in care, datorita spatiului din stup, a blocarii acesteia cu rezerve de hrana si puiet de diverse varste cat si a unor factori sociali, familia de albine se divide (roieste). Acest fenomen se intampla cu preponderenta la inceputul verii respectiv in luna iunie roiul de albine este pregatit in momentul parasirii cuibului cu rezerve de hrana suficiente, insotit de o matca pentru a face fata greutatilor si timpului pana la gasirea unui nou spatiu necesar viitoarei colonii.

Este absolut necesar ca apicultorul sa stie simptomele apropierii fenomenului de roire la o familie de albine pentru a evita acest fenomen nedorit in stupina:

- observarea stagnarii temporare a culesului de nectar si polen;- albina culegatoare timp de 2 – 3 zile face asa-zisa „barba” in fata

urdinisului; - in interiorul stupului spatiul de depozitare este blocat de miere si exista o

mare aglomeratie de indivizi;- pe rame se pot observa lipsa oului depus proaspat de matca si chiar a

puietului larvar;- prezenta pe aproape toate ramurile cuibului a zeci de botci de diferitre

stadii de dezvoltare. Gasind si observand toate acestea, apicultorul trebuie sa actioneze imediat pentru remedierea si aducerea familiei la conditiile normale si revenirea culegatoarei la instinctul de cules.

- in conditiile in care apicultorul nu reuseste sa depisteze aceste momente din familia de albine, asa-zisele „cercetase” vor cauta un loc propice pentru

39

adapost si vor roi imediat ce il vor gasi. De obicei din familia de baza pleaca matca batrana cu albina insotitoare, ramanand astfel o noua matca tanara ce va mentine in continuare familia mama. Tendinta de roire este insotita neaparat de prezenta indivilor sexuati, acesta fiind un caracter ereditar. Tot ereditar exista si colonii de albine ce nu au tendinta de roire asa ca apicultorul ce doreste inmultirea efectivului sau trebuie sa favorizeze inmultirea artificila si dezvoltarea puternica a acestora.

Individ si colonie

Pe apicultor il intereseaza in special viata coloniei ca un tot unitar, nu viata indivizilor ca entitate biologica. Din notiunile invatate se stie ca alimentatia, digestia , excretia si alte functii vitale se petrec la nivelul vietii ca individ, ceea ce se intampla la albine . Avand in vedere acest fapt, albina traieste in astfel de conditii foarte putin,dar ea a reusit sa-si prelungeasca viata si implicit sa-si perpetueze specia, adaptand un mod de comunicare hormonal si alimentar foarte bine pus la punct cu celelalte surate din colonia respectiva.

Hermolimfa este principalul transportator al substantelor rezultate din metabolism; intelegerea rolului ei atat pentru individ cat si pentru colonie este foarte importanta, ea asigurand un fel de circulatie sociala. Hemolimfa transporta substantele cu rol de reglare, determinand asa-zisa constiinta a stupului. Secretiile glandelor hipofaringiene si mandibulare precum si neurosecretiile determina colonia la comportamentul de schimbare a matcii atunci cand aceasta nu mai corespunde , fiind invalidata din diverse motive. La realizarea aceleiasi constiinte concura si simtul mirosului anume in recunoasterea albinelor dintr-un stup si a matcii stupului. Acesti indicatori olfactivi actioneaza sub forma a doua categorii de surse interne (emanand insasi de la albine) si externe (din mediu,din contacte cu florile). La urdinis albinele fac o discriminare sigura cu albinele straine stupului, in timp ce colocatarele lor, prin scurt contact antenal, sunt recunoscute si lasate sa intre in stup. Recunoasterea matcii de catre albine se face prin secretia glandei mandibulare emise de aceasta, denumita „substanta de matca”, avand o determinare genetica. In colonie mai actioneaza multe alte substante ce fac din aceasta o puternica societate greu de zdruncinat. Reamintesc in treacat substantele de interactie sau de familiarizare numite „epagine”, cu diverse functii, cum ar fii: scoaterea insectelor moarte din cuib, marcarea spatiului, respingerea albinelor straine. Mai exista in colonie substante din familia repulsinelor, a inhibinelor, a celor de alarma, de cules si a atractantilor.

VIATA COLONIEI DE ALBINE40

Relatii de nutritie in familia de albine Integritatea biologica a familiei de albine se datoreaza unui intens schimb de hrana realizat intre indivizii familiei de albine (matca, albine lucratoare si trantori). In interiorul familiei de albine, o albina poate fi donatoare sau primitoare de hrana. Relatiile de nutritie intre indivizii famileie de albine sunt acte reflexe, inascute s ise manifesta din primele ore de viata. Dupa eclozionarea din celule, albinele sunt infometate, si consuma laptisorul de matca de pe fundul celulei din care au eclozionat.In primele 4 zile de viata albinele proaspat eclozionate vor consuma foarte mult polen si pastura care contribuie la pigmentarea corpului acestora refacandu-si in acelasi tim si corpul gras consumat in perioada stadiului nimfal. Hrana de baza a albinelor adulte este mierea s ipolenul, dar uneori acestea consuma si hrana larvara. Polenul este absolut necesar pentru dezvoltarea glandelor in primele 8-10 zile de viata. Hranirea albinelor in primele zile cu hrana lipsita de polen reduce durata de viata si determ9na o slaba dezvoltare a glandelor hipofaringiene. Albinele batrane, care devin culegatoare, necesita mai putine substanete azotoase, ele renunta la polen si consuma numai miere sau nectar. Schimburile de hrana intre albine sunt mai frecvente in perioada cresterii puietului si mai rare in perioada de toamna, cand cresterea puietului se reduce sa uinceteaza. Albinele varstinice sunt de obicei donatoare, iar cele tinere sunt primitoare de hrana. Matca primeste ca hrana laptisor de matca secretat de glandele hipofaringiene ale albinelor doici si foarte rar se hraneste cu meire din celule. Matcile izolate se pot hrani singure cu serbet din zahar si pot supravietui mia multe zile. In perioadele de ouat intens, matca este insotita de un nr de 8-12 albine doici care la intervale de 10-12 minute o alimenteaza abundent, in medie 2.4mg hrana la fiecare contact ingerand astfel aproximativ 14 g laptisor de matca pe zi numai pentru intretinerea functiilor vitale, la care se ma iadauga cateva grame pentru efortul depus in timpul ouatului. In perioada de iernare, cantitatea de laptisor de matca cu care este hranita aceasta scade dar nu inceteaza complet. Matca este hranita de catre albinele insotitoare in momentul cand sta cateva minute nemiscata avand abdomenul introdus intr-o celula din fagure pentriu a depune oul. Trantorii pana la varsta de 4 zile sunt alimentati de albinele lucratoare dupa care treptat se obisnuies sa se hraneasca singuri cu miere din faguri. Trantorii tineri cersesc hrana de la albinele lucratoare dar nu sunt hraniti de albinele doici.

41

Albinele preiau de pe corpul matcii si ,, substanta de matca” care este un ectohormon care inhiba dezvoltarea ovarelor la albinele lucratoare si cladirea botcilor in familia de albine. S-a constatat ca din punct de vedere chimic, feromonul este identic cu produsul elaborat de glandele mandibualre ale matcii. Concomitent cu acesta substanta se mai difuseaza intre membrii familiei si o substanta antibiotica secretata de albinele lucratoare cu rol de protectie a membrilor si cuibului familiei de albine.

METAMORFOZA – cuprinde totalitatea transformărilor morfofiziologice care se desfăşoară în cadrul unui ciclu complet, evoluând prin stadiile de ou, larvă, nimfă şi adult.

La insecte, metamorfoza este controlată de 3 hormoni:- un hormon de creştere care permite larvei să crească, să se

mărească;- un hormon juvenil care menţine stadiul larvar şi se opune

nimfozei;- un hormon de năpârlire (ECDISONA) care provoacă nimfoza.Stadiul de ou durează 3 zile, timp în care în interiorul său au loc

intense procese de diviziune celulară. Celulele care rezultă din aceste diviziuni se organizează şi formează foiţe care vor schiţa treptat tegumentele, tubul digestiv, aparatul reproducător etc. A treia zi după pontă, larva tâmără eclozionează, dar înainte de ecloziune cu câteva ore, albinele doici depun în jurul oului lăptişor de matcă care înmoaie oul şi facilitează ecloziunea.

Larva ieşită din ou se aşază îndoită cu spinarea îndreptată spre pereţii celulei,consumând treptat lăptişor pe care lucrătoarele îl depun continuu şi efectuează mişcări circulare în celulă.

Indiferent de casta căreia îi aparţin, în primele 3 zile de viaţă, larvele sunt alimentate cu lăptişo, iar din ziua a patra numai larvele ♀ sunt alimentate în continuare exclusiv cu cantităţi mari de lăptişor, iar cele de lucrătoare şi trântori cu un amestec de miere, polen şi apă. O larvă, în intreg stadiul larvar, este vizitată de către doici de aproximativ 10 000 de ori, cel mai frecvent în ziua 5 de 2 ori/ min.

Durata stadiului larvar este de :- 5,5 zile la ♀;- 6 zile la albina lucrătoare;- 7 zile la trântor.La sfârşitul acestu stadiu, larvele nu mai sunt alimentate şi albinele

căpăcesc celula cu un căpăcel poros care permite pătrunderea aerului, format din ceară şi polen.

Transformarea larvei în nimfă începe la 2 zile după căpăcire. Pentru dezvoltarea albinei lucrătoare sunt necesare 21 de zile din care 3 zile durează stadiul de ou, 6 zile stadiul de larvă şi 12 zile stadiul prenimfal şi nimfal.

42

Lucrătoarea care eclozionează este o insectă cu dezvoltare fiziologică neterminată. Ea trebuie să consume mai mult polen timp de 6-8 zile pentru ca tegumentele să i se pigmenteze complet, glandele hipofaringiene să i se dezvolte, acul să devină funcţional etc.Când creşterea s-a terminat, ea nu mai consumă polen, dar aportul necesar va fi acoperit de cantităţile mici de proteine şi aminoacizi prezente în miere.

Pentru dezvoltarea ♀ sunt necesare 16 zile, din care 3zile stadiul de ou, 5,5 zile stadiul de larvă şi 7,5 zile stadiul prenimfal şi nimfal.

Durata dezvoltării nu este exactă, ea putând fi mai lungă sau mai scurtă în funcţie de rasă, condiţiile exterioare şi de condiţiile de alimentaţie a larvelor, un rol deosebit de important având totodată şi temperatura ce se crează la nivelul puietului. La ♀ timpul necesar între depunerea oului din care va ecloziona aceasta şi momentul în care, împerecheată, aceasta începe să ouă este de aprox. 3 săptămâni.

La trântori,dezvoltarea durează cel mai mult, în medie 24 de zile, din care 3 zile este stadiul de ou, 7 zile cel de larvă şi 14 zile stadiul de prenimfă şi nimfă. Puietul de trântori se recunoaşte în stup nu numai după faptul că acesta ocupă celulele mari, dar şi după forma deosebită a celulelor, care în loc să fie plate ca la albinele lucrătoare, acestea sunt bombate.

Pentru dezvoltarea normală a puietului este necesar ca temperatura în cuib să se menţină la 34-36 °C. Condiţiile mediului din cuib au mare influenţă asupra procesului de dezvoltare a puietului, astfel că prin ridicarea sau scăderea temperaturii cuibului numai cu 1-2 °C, durata de dezvoltare se scurtează sau se lungeşte cu 1-2 zile.

DIVIZIUNEA MUNCII IN FAMILIA DE ALBINE

Albinele lucrătoare execută toate activităţile necesare în familia de albine.

În decursul primelor 3-4 zile de la ecloziune, albina este relativ inactivă, contribuind prin prezenţa sa pe faguri la procesul incubaţiei. Apoi participă la curăţirea şi pregătirea celulelor în vederea depunerii ouălor de către ♀. Albinele cu vârsta cuprinsă între 3 şi 6 zile hrănesc larvele care au vârsta de peste 3 zile(mai vârstnice) cu un amestec de miere şi păstură. Albinele care au vârsta între 6 şi 12 zile produc lăptişor de matcă cu care hrănesc larvele mai tinere, iar între 13 şi 18 zile participă la clădirea fagurilor, ca urmare a dezvoltării glandelor celifere. După această vârstă ele efectuează lucrări de curăţire a cuibului, ventilarea acestuia precum şi paza urdinişului împotriva albinelor hoaţe şi a dăunătorilor.

În mod obişnuit, după 21 zile, albinele devin culegătoare de polen, nectar şi apă, activitate pe care o desfăşoară până la vârsta de 35-40 de zile, când aceste mor.

43

Dacă într-o familie de albine, apare un dezechilibru, aceasta încearcă să redreseze situaţia. Când lipseşte o categorie de lucrătoare există posibilitatea unei întoarceri sau a unei accelerări în succesiunea funcţiilor. Astfel, o pierdere de culegătoare este compensată prin participarea prematură a tinerelor albine la activitatea de cules, iar în lipsă de albine doici, se reactivează glandele hipofaringiene la lucrătoarele în vârstă.

Precizăm faptul că viaţa stupului este aceeaşi, atât ziua cât şi noaptea şi că nu are perioade de somn.

Activităţi îndeplinite de albinele lucrătoare

În funcţie de starea fiziologică şi de necesităţile familiei de albine, albinele desfăşoară numeroase activităţi care pot fi împărţite în două categorii :

- activităţi desfăşurate în interiorul stupului;- activităţi desfăşurate în afara stupului.

În interiorul stupului , albinele desfăşoară următoarele activităţi:-căpăcirea celulelor de către albinele lucrătoare şi clădirea fagurilor.-hrănirea larvelor de albine lucrătoare şi trântori până la vârsta de 3 zile cu lăptişor de matcă, apoi cu un amestec de miere, polen şi apă; hrănirea larvelor de ♀ ; hrănirea mătcii în întreaga ei viaţă cu lăptişor de matcă.-curăţirea celulelor şi a cuibului de resturile rămase după eclozionarea albinelor tinere.- primirea nectarului direct de la albinele culegătoare, atunci când culesul este intens şi depozitarea lui în celule, sau mutarea nectarului din partea inferioară a fagurilor, unde a fost depus de culegătoare, în partea superioară.

Maturarea nectarului durează 1-5 zile. Pentru maturarea a 10 kg de miere albinele consumă aproximativ 1,7 kg miere;

- ventilarea cuibului prin primenirea aerului, reglarea temperaturii şi umidităţii din cuib. Albinele care ventilează stupul stau în faţa urdinişului cu abdomenul ridicat, bat din aripi şi pentru a nu se incomoda unele pe altele sunt dispuse la distanţe ce nu permit atingerea aripilor.

- apărarea urdinişului în vederea prevenirii pătrunderii în cuib a albinelor străine hoaţe, sau a altor insecte.

În exteriorul stupului albinele desfăşoară următoarele activităţi:- zborul de orientare este executat de albinele care zboară în cercuri

deasupra stupului, cercuri care se măresc treptat, albinele obişnuindu-se cu peisajul din jurul stupului şi cu poziţia urdinişului. Acest zbor

44

de orientare se efectuează şi în cazul schimbării vetrei stupinei, sau după mai multe zile reci şi ploioase.

- culesul nectarului şi a polenului constituie principale activităţi a albinelor în sezonul activ. Cu excepţia albinelor mai tinere de 5 zile şi a celor care îndeplinesc munci indispensabile în interiorul cuibului, tot efectivul de lucrătoare participă la cules.

- Transportul apei în stup serveşte la prepararea hranei necesare creşterii puietului şi pentru reglarea umidităţii în cuib.

- Zborul de defecaţie se efectuează ori de câte ori punga rectală a ajuns la o anumită plenitudine.În timpul iernii acest zbor se efectuează în momentul în care temperatura mediului exterior ajunge la 10-12 °C.

MODURI DE COMUNICARE LA ALBINE

Comunicarea la albine se face prin mijloace vizuale, acustice, olfactive care asigură desfăşurarea normală a vieţii sociale în interiorul coloniei de albine.

Până în prezent au fost elucidate dansurile albinelor care indică sursa de hrană găsită, distanţa, cantitatea şi concentraţia în zahăr. Albinele execută 2 feluri de dansuri: dansul „circular” şi dansul „balansant”.

Dacă distanţa dintre sursa de hrană şi stup nu depăşeşte aproximativ 100 m albinele execută dansul „circular”, iar dacă distanţa este mai mare execută dansul „balansant”.

În dansul circular, albina se deplasează într-un cerc după care se întoarce cu 180 de grade şi descrie aceeaşi formă în direcţia opusă, repetând acest dans de mai multe ori. După terminarea dansului care durează de la câteva secunde, la câteva minute, albina zboară spre sursa de hrană depistată, fiind urmată de alte albine care au asistat la desfăşurarea acestui dans. Albinele zboară spre sursa de nectar după mirosul ce le-a fost comunicat în timpul dansului.

În dansul balansant, albinele efectuează mişcări circulare, reunite pe linia diametrului corespunzător – o deplasare în semicerc spre stânga, în direcţia opusă acelor de ceasornic, apoi un traseu în zona diametrului, urmat de o nouă deplasare în semicerc, spre dreapta în sensul acelor de ceasornic. Acest dans se încheie prin parcurgerea încă o dată a liniei de separare a celor două jumătăţi de cerc. La fiecare deplasare în linie dreaptă de-a lungul diametrului, abdomenul albinei care execută dansul vibrează puternic.

Se pare că albinele execută acest dans nu numai pentru depistarea sursei de hrană, ci şi în preajma roirii. Tot prin dansuri albinele semnalizează locul unde se află sursa de apă şi probabil sursa de propolis.

Orientarea albinelor în timpul zborului se mai poate face şi după reperele existente în zonă, cum ar fi un şir de arbori sau lungimea unui drum.

45

De asemenea pentru orientare albinele utilizează şi câmpul magnetic terestru.

Capacitatea vizuală este de asemenea utilizată pentru orientare. Albinele lucrătoare sesizează în general bine culorile, modelele şi mişcările în zborul lor. Albinele sunt insensibile la culoarea roşie.

Albinele sunt capabile de a percepe formele, de a le distinge pe cele pline de cele goale, dar confundă un pătrat cu un cerc sau un triunghi pe aceeaşi suprafaţă.

Emisiuni sonore cu alte semnificaţii

Semnalele sonore şi vibratorii joacă un rol important în comunicarea albinelor în interiorul stupului.

Studiile au demonstrat că familiile de albine se pregătesc să roiască şi vor părăsi stupul pe baza unei comenzi sonore transmisă de la una la alta. Albinele se deplasează în interiorul stupului şi emit un zgomot particular, diferit de cel produs în timpul dansurilor intrând astfel în contact unele cu altele. Când o albină emiţătoare atinge o altă albină, aceasta la rândul ei începe să zumzăie şi mesajul se transmite rapid.

Cântecul tinerei mătci este produs de toracele acesteia atunci când matca îşi târăşte toracele pe substrat şi aripile ei vibrează, efectuând o uşoară mişcare de forfecare.

46

CURS 3INVENTARUL APICOL

Inventarul apicol reprezintă totalitatea uneltelor, obiectelor necesare pentru efectuarea lucrărilor apicole precum şi a construcţiilor apicole care aparţin şi reprezintă întreaga dotare a unei exploataţii apicole.

Inventarul apicol este clasificat în :- stupi şi pavilioane apicole;- echipament pentru protecţia apicultorului;- unelte pentru efectuarea lucrărilor în stupi;- colovii şi cuşti utilizate la transportul şi introducerea mătcilor;- unelte pentru însârmarea şi fixarea facurilor artificiali;- inventar apicol utilizat în hrănirea albinelor;- inventar apicol utilizat la extracţia, condiţionarea şi depozitarea

produselor apicole;- inventar apicol utilizat la extragerea şi condiţionarea cerei;- inventar apicol utilizat pentru creşterea mătcilor.

STUPII ŞI PAVILIOANELE APICOLE STUPUL este cel mai important utilaj apicol cu rol de adapost pentru familia de albine, de depozit al rezervelor de hrana, recolta si mijloc de transport in pastoralul apicol.In viata salbatica, albinele isi cladesc cuibul prin scorburi, crapaturi de stanci,chiar si pesteri, locuri ferite de vanturi, ploi si arsita soarelui. In momentul descoperirii de catre om al tezaurului dulce al albinei, pentru a i-l fura, acesta a recurs la distrugera cuibului si omorarea familiei respective. Odata cu statornicirea omului si dezvoltarea agriculturii, a cresterii animalelor, acesta incet, incet,a preluat si cresterea albinelor.jmai intai a protejat roiurile din padure dupa care a inceput mutarea acestora in adapostuiri primitive cum ar fi: cosnite, buduroaie sau stiubee. Si din aceste conditii omul a observat ca pentru a extrage mierea este nevoit sa distruga

47

cuibul-fagurii respectivi. Acest inconvenient a facut pe apicultorul profesionost la inceputul secolului XIX sa masoare, sa cerceteze dimensiunile fagurilor, a celulelor, a distantei intre faguri,fapt ce a condus ca Procopovici-rus de origine-sa descopere primul stup cu rame mobile (modern).Avand drept exemplu, atat in Europa cat si in America, apar diverse forme si tipuri de stupi acestia luand cu preponderenta numele creatorului sau: astfel, apare stupul DADANT, LANGSTROTH, LAYENS,BERLEPSCH sau VIRNOR etc.

O apicultura moderna practicata astazi impune restrangera numarului de modele si acceptarea aceluia care este cel mai eficient din toate punctele de vedere, si anume: - respectarea biologiei si instinctului albinei pentru dezvoltare si acumulare; - usurarea muncii omului pentru intretinerea si ingrijirea familiei de albine; - standardizarea ramelor cu faguri pentru usurarea extractiei mierii, a circulatiei si folosirii materialului biologic pentru inmultire.

La standardizarea constructiilor celor doua tipuri de stupi exploatati cu precadere in tara si lume,stau cateva elemente de baza, si anume: capacitate stupului, forma si dimensiunile ramelor, dimensiunile spatiilor de trecere pentru albine si distanta intre axele fagurilor. - Capacitatea stupului este terminata de spatiul necesar dezvoltarii familiei in perioada maxima de eclonizare a puietului si acumularii rezervelor si productiei de miere; - Forma si dimensiunea ramei este determinata de cerintele familiei de albine pentru formarea ghemului de iernare, de utilizare eficienta a caldurii din stup si economisirea hranei, cat si pentru cresterea unei cantitati cat mai mare de puiet inca din primele luni ale anului.

La stupii standardizati din tara noastra, la toate tipurile de rame s-a pastrat lungimea ramei de 435 mm, avand inaltimea de 300mm pentru cel din cuib si 230mm, respectiv 162mm pentru cele de recolta (magazin). - Dimensiunile spatiilor de trecere pentru albine sunt de 8mm. Cercetarile au aratat ca albinele astupa cu propolis culoarele sau spatiile mai mici de 6mm,iar pe cele mai mari de 10mm le astupa cu ceara. - Distanta intre axele fagurilor este de 37mm, ajungandu-se la aceasta in urma cercetarilor. Grosimea fagurilor cu puiet este de 25mm – deci distanta dintre fagurii cu puiet este de 12mm.

Dupa modul in care se mareste cuibul, stupii se clasifica in: stupi verticali, orizontali si mixti .

Stupii moderni, sistematici, pot fi verticali şi orizontali. Un stup sistematic, în general, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

48

- să fie de capacitate mare (70-90 litri), cu toate piesele componente mobile şi cu dimensiuni standard, ca să se potrivească la orice stup aparţinând aceluiaşi model; să fie construit corect şi din material uscat (minimum trei ani); să dispună de sisteme de fixare a părţilor componente pe timpul transportului; să se deschidă prin partea superioară şi nu prin cea laterală; să se construiască din lemn de molid care este mai uşor de prelucrat (bradul crapă foarte uşor în momentul baterii cuielor); când pereţii se confecţionează din două sau mai multe scânduri, acestea se vor îmbina în nut şi nervură, cu nutul în jos şi nervura în sus, pentru a împiedica pătrunderea apei de precipitaţii între scânduri; capacele stupilor se construiesc cu planşeul drept, ceea ce va permite aşezarea suprapusă în mijloacele de transport; stupii vor fi vopsiţi la exterior şi la interior cu 2-3 rânduri de vopsea de culoare deschisă (gri, galben deschis, verde etc.), ceea ce va proteja lemnul împotriva apei de precipitaţii sau de condens, se utilizeaza vopsea pe baza de apa (bio) sau ulei de in.

În ţara noastră sunt standardizate următoarele tipuri de stupi: stupul multietajat cu trei corpuri, stupul vertical cu magazine şi stupul orizontal.

1. Stupul multietajat A fost conceput de Langstroth şi perfecţionat de Root. Stupul

multietajat este format din următoarele părţi: soclu, corpuri, podişor, podişor separator, rama de ventilaţie, capac, rame, alimentator, bloc pentru urdiniş, închizător pentru urdiniş şi accesoriile de fixare (fig. 1). Specific acestui stup este coboarârea corpului superior în care s-a dezvoltat cuibul familiei pe fundul stupului, iar în locul său se aşează corpul de jos cu faguri goi. În corpul de jos, puietul va ecloza şi va elibera celulele, iar printr-o nouă inversare, cuibul familiei ajunge iar jos, asigurând spaţii pentru extinderea creşterii puietului în corpul de sus, în corpul de faguri goi.

Soclul sau fundul este mobil, depăşind în faţă corpul stupului cu o porţiune ce formează scândura de zbor.

Corpul are pereţii din faţă şi spate armaţi cu tablă zincată pentru susţinerea ramelor, iar cei laterali au median câte un orificiu prin care trec tijele de fixare. Stupul multietajat este prevăzut cu trei corpuri.

Podişorul monobloc este format dintr-o ramă care fixează o tăblie din scânduri. Rama podişorului are o mică deschidere, care serveşte iarna la evacuarea vaporilor de apă.

Podişorul separator are rama prevăzută pe trei dintre laturi cu şase urdinişuri suprapuse, de formă conică, care la nevoie se închid cu câte un bloc. În mijloc, tăblia prezintă o deschidere dreptunghiulară, prevăzută cu plasă de sârmă pe ambele feţe. Rama de ventilaţie este formată dintr-un cadru exterior din şipci, care pe partea superioară prezintă o plasă de sârmă care serveşte la aerisirea familiei în timpul transportului.

49

Capacul se compune dintr-o ramă exterioară şi dintr-un tavan învelit, la exterior, cu tablă zincată. În interior, pe pereţii laterali, sunt fixate două şipci pe care se sprijină podişorul.

Ramele, în număr de 10, sunt confecţionate dintr-o şipcă superioară, două laterale şi una inferioară, numită spetează, cu dimensiuni exterioare de 435 mm lungime şi 230 mm înălţime. Speteaza superioară, numită şi portfagure, are 25 mm lăţime, 20 mm grosime şi 470 mm lungime. Spetezele laterale prezintă o lăţime de 25 mm în partea inferioară şi 37 mm în cea superioară, particularitate constructivă ce îndeplineşte şi rolul de distanţator (distanţator Hoffman) şi 10 mm grosime, iar şipca inferioară are o secţiune de 20/10 mm.

Alimentatorul este format dintr-o ramă de scândură în care se montează pe două şipci o tavă din tablă zincată prevăzută cu un plutitor confecţionat din şipci de lemn.

Blocul de urdiniş serveşte pentru reducerea urdinişului. Prezintă două din suprafeţe prevăzută cu spaţii decapate, de 10 mm înălţime şi lungimi variabile, care permit mărimea sau micşorarea urdinişului în funcţie de populaţia familiei de albine şi de sezon.

Închizătorul de urdiniş este o şipcă ce serveşte la închiderea completă a urdinişului pe timpul transportului.

Sistemul de fixare în timpul transportului este format din două tije de oţel, prevăzute superior cu piuliţe, iar inferior cu câte un orificiu în care se introduce un bolţ pentru fixare; tijele străbat prin orificiile medio-laterale toate elementele stupului cu excepţia capacului.

2. Stupul vertical cu magazineStupul vertical cu magazine (RA 1001) este format din următoarele

părţi: soclu, corp, magazine de recoltă, podişor, capac, diafragmă, rame şi blocul de urdiniş (fig. 2,3).

Soclul este mobil, fixat în părţile laterale şi spate printr-o centură de şipci, prin intermediul cărora se îmbină cu corpul. Întrucât în faţă, fundul stupului este lipsit de şipca de centură, se creează o deschidere înaltă de 20 mm, ceea ce reprezintă urdinişul. În faţă este prevăzut cu o scândură de zbor, rabatabilă, ce se poate închide cu două foraibere.

Corpul are pereţii încheiaţi în falţ dublu, iar superior şi inferior prezintă falţuri ce permit îmbinarea cu magazia, respectiv cu fundul. În partea superioară pereţii din faţă şi spate prezintă de asemenea falţuri în unghi ascuţit, prevăzute cu tablă, ce servesc la susţinerea ramelor.

Magazinele de recoltă, în număr de două, prezintă o construcţie asemănătoare cu corpul, dar au o înălţime egală cu jumătate din înălţimea corpului.

50

Podişorul este format dintr-o ramă care fixează în interior o tăblie. Capacul este format şi el dintr-o ramă, pe care se fixează în partea

superioară tavanul, învelit la exterior cu tablă zincată. Pereţii din faţa şi din spate sunt prevăzuţi cu două deschideri care servesc la ventilaţie, deschideri care în staţionar se închid cu două blocuri. Inferior acestor deschideri, pe toată suprafaţa internă a capacului, se află fixată o plasă de sârmă care asigură ventilaţia pe timpul transportului.

Diafragma de reducere a cuibului reprezintă un perete mobil susţinut de falţurile ramelor, ce serveşte la micşorarea cuibului.

Ramele de cuib sunt asemănătoare cu cele ale stupului multietajat, de care se deosebesc prin faptul că au o înălţime de 300 mm, iar cele de magazine au o înălţime mai mică (145 mm) şi sunt lipsite de distanţatoare.

Blocul de urdiniş este similar cu cel de la stupul multietajat.

3. Stupul orizontal se compune din: soclu, corp, podişor, capac, diafragme, rame, dispozitivul de fixare pentru transport, blocul de urdiniş şi alimentatorul (fig. 4 şi 5).

Soclul este fixat de corp şi confecţionat din scânduri de răşinoase.Corpul este confecţionat din acelaşi material. Pereţii longitudinali

prezintă în partea supero-interioară două falţuri: unul pentru susţinerea ramelor şi al doilea pentru fixarea podişorului. Pereţii laterali prezintă în partea superioară şi mediană două orificii, protejare cu plăci de oţel, în care intră şurubul de fixare a barei centrale de imobilizare a ramelor în timpul transportului. Peretele din faţă, în partea inferioară mai prezintă două deschideri numite urdinişuri, prevăzute cu scânduri de zbor: unul pentru familia de bază şi altul pentru cea ajutătoare. În partea superioară, la exterior, corpul prezintă un brâu de şipci pe care se sprijină capacul.

Podişorul este format din şase scânduri, nefixate între ele.Capacul este telescopic, fixat de corp prin două balamale, prezintă

lateral două deschideri prevăzute la exterior cu plasă de sârmă care asigură ventilaţia pe timpul transportului, deschideri care în restul timpului se închid cu ajutorul unor blocuri de dimensiuni similare, fixate cu balamale. Tavanul este confecţionat din scânduri, protejat la exterior cu tablă zincată.

Diafragmele, în număr de două, sunt asemănătoare ca şi construcţie, deosebindu-se doar prin înălţime, una fiind în contact intim cu pereţii şi fundul stupului, separând complet familia de bază de cea ajutătoare (diafragma de separaţie), iar a doua, mai mică cu 20 mm, permite trecerea albinelor prin partea inferioară, în care scop serveşte la reducerea cuibului, în funcţie de mărimea populaţiei (diafragma de reducere). Ele se prezintă sub forma unor pereţi mobili confecţionaţi din scândură, având în partea superioară două umeraşe, care permit susţinerea lor pe falţul ramelor.

Ramele, în număr de 20, sunt identice cu cele de la stupul vertical.

51

Dispozitivul de fixare a ramelor pe timpul transportului este format din două şipci longitudinale şi o bară centrală, ce are inferior şi median un locaş în care intră scândurile podişorului, suprapuse pe două rânduri.

Blocul de urdiniş prezintă două din suprafeţele prevăzute cu spaţii decapate, de 10 mm înălţime şi lungimi variabile, care permit mărirea sau micşorarea urdinişului, în funcţie de populaţia familiei de albine şi de sezon.

Alimentatorul se prezintă sub forma unei cuve de cherestea fixată pe o scândură de podişor, care lateral are o deschidere ce permite accesul albinelor. Interiorul este împărţit în trei compartimente ce servesc la accesul albinelor, introducerea siropului şi la alimentarea propriu-zisă, ultimul fiind prevăzut cu un plutitor.

PAVILIONUL APICOL

Pavilionul apicol este o construcţie de cherestea, metal sau alte materiale, în care sunt adăpostiţi stupii, temporar sau permanent. Fiecare stup din pavilion are deschideri spre exterior, iar în interior există un spaţiu suficient pentru apicultor, astfel că el poate interveni la fiecare stup ori de câte ori este nevoie. Pavilioanele mai sunt dotate cu spaţii pentru lucru, odihnă sau alte amenajări şi instalaţii.

Pavilioanele pot fi fixe sau mobile, dar cele mai răspândite sunt cele mobile, în care stupii sunt adăpostiţi în mod permanent .

Corpul stupului are pe peretele dinspre culoarul pavilionului o fereastră acoperită pe partea interioară cu plasă deasă din sârmă zincată care opreşte ieşirea albinelor, iar la exterior o uşiţă mobilă prin care se asigură ventilaţia.

PRINCIPII GENERALE DE DIMENSIONARE A STUPILOR

Lungimea stupului se calculează cunoscând că pentru o ramă este necesar un spaţiu de 37 mm, iar pentru o diafragmă 25 mm. Astfel, la stupul vertical cu 10 rame, lungimea interioară este de 400 mm, rezultând din următoarea relaţie:

10 rame x 37 = 370 mm 1 diafragmă x 25 = 25 mm

Total = 395 (practic 400 mm)Lăţimea stupului se determină adăugând la lungimea exterioară a

ramei (435 mm), spaţiile lăsate libere între şipcile laterale ale ramelor şi pereţii stupului, care sunt de 7,5 mm fiecare. Aşa de exemplu, în cazul stupului amintit anterior, lăţimea de 450 mm rezultă din relaţia 435 + (2 x 7,5) = 450 mm.

52

Înălţimea se stabileşte prin însumarea următoarelor date: înălţimea exterioară a ramei, distanţa de 10 mm ce trebuie respectată între şipcile portfagure şi podişor, 10 mm pentru stupii cu fundul mobil, respectiv 20 mm pentru cei cu fund fix, spaţiu ce trebuie respectat între nivelul şipcilor inferioare ale ramelor şi soclu stupului. La stupii la care podişorul se fixează prin intermediul unui falţ (stupul orizontal), la toate aceste date, se mai adaugă şi înălţimea falţului pentru podişor. În cazul stupului cu 10 rame, înălţimea corpului de 320 mm rezultă din:înălţimea ramei……………………………..300 mmdistanţa dintre rame şi podişor……………...10 mmdistanţa dintre rame şi soclu………………...10 mmTotal = 320 mm

La stupul orizontal înălţimea de 390 mm rezultă din: înălţimea ramei……………………………..300 mmdistanţa dintre rame şi podişor……………...10 mmdistanţa dintre rame şi soclu………………...20 mmînălţimea falţului pentru podişor…………….60 mmTotal = 390 mm

2. ECHIPAMENT PENTRU PROTECTIA APICULTORULUI

Pentru a proteja apicultorul de intepaturi in timpul efectuarii lucrarilor la stupina se utilizeaza urmatorul inventar apicol:

- masca apicola, salopaeta sau combinezonul apicol, halatul, sortul si numai in anumite cazuri manusile apicole.

Masca apicola – protejeaza fata si ochii de intepaturi. Masca apicola trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: - sa fie comoda

- plasa utilizata sa fie de culoare inchisa (neagra) sis a fie pozitionata la distanta corespunzatoare de fata.

- sa nu permita accesul albinelor in interior In practica se utilizeaza urmatoarele tipuri de masti : masca cu palarie, masca metalica ce are forma ovala, etc. Salopeta sau combinezonul se confectioneaza din panza de culoare deschisa si prin variantele constructive nu trebuie sa permita accesul albinelor in interior; Manusile suht confectionate din cauciuc sau piele subtire si au rolul de a proteja mainile impotriva intepaturilor de albine.

3. UNELTE PENTRU EFECTUAREA LUCRARILOR IN STUPINA

53

Uneltele utilizate la efectuarea lucrarilor in stupina au rolul de a usura munca apicultorului . Inacest scop se utilizeaza urmatoarele :

- dalti apicole- afumatorul - peria apicola- suflatorul cu aer ( turbosuflanta)- scaun apicol etc.

Daltile apicole sunt confectionate din metal (se recomanda inox) si au un capat indoit in unghi drept . Se utilizeaza la scoaterea ramelor din stup, la detasarea caturilor, la curatarea diverselor parti componente de ceara si propolis.Afumatorul se intrebuinteaza pentru linistirea albinelor in timpul efectuarii lucrarilor in stupina. Se compune dintr-un recipient in care arde mocnit combustibilul pentru producerea fumului (putregai, iasca, ciocalai, tocali etc.) si un system de foale utilizat la pomparea aerului in partea inferioara a recipientului care contribuie la eliminarea fumului printr-un orificiu amplasat in copac. Fumul produs trebuie sa fie de culoare alba si sa fie rece pentru a nu afecta familia de albine.Peria apicola este confectionata din material plastic sau lemn si firedin fibre sintetice sau par natural . Cu ajutorul periei apicole se indeparteaza albinele de pe rame. In situatii extreme peria apicola poate fi inlocuita cu o pana de gasca.Suflatorul de aer ( turbosuflanta) – este format dintr-un ventilator pus in functiune de un motor. Aerul este suflat peste ramele din magazine, albinele fiind indepartate.Scaunul apicol (lada cu scule) - este prevazut cu2-3 compartimente in care se depoziteaza sculele

4. COLIVII SI CUSTI UTILIZATE LA TRANSPORTUL SI INTRODUCEREA ♀ IN FAMILIILE DE ALBINE

Principalele tipuri de custi si colivii utilizate in tara noastra sunt urmatoarele ZANDER , TITOV, BENIHON, MILLER. Cusca ZANDER este folosita in special pentru eclozionarea matcilor. Corpul este confectionat din material plastic iar la una dintre extremitati prezinta un orificiu circular in care se introduce dopul cu botca capacita din care urmeaza sa eclozioneze matca. Cusca TITOV este confectionata din tabla si este prevazuta pe cele 4 laturi cu plasa de sarma. La una dintre extremitati prezinta un capac rabatabil din lemn sau material plastic. Colivia BENIHON este utilizata la transportul ♀ au forma paralelipipedica, prezinta 3 compartimente care comunica intre ele. Un

54

compartiment se utilizeaza pentru depozitarea hranei solide (serbet). La un capat al coliviei se afla dispus un orificiu cu diagonala de 9 mm, iar suprafata coliviei este acoperita ciu plasa de sarma. Colivia MILLER este confectionata in intregime din plasa de sarma ( tip bigudiu) In afara de modelele prezente in practica apicola se utilizeaza si alte modele de custi si colivii.

5. UNELTE PENTRU INSARMAREA SI FIXAREA FAGURILOR ARTIFICIALI

Pentru incheierea ramelor, insarmarea si fixarea fagurilor artificiali se folosesc urmatoarele:

- sabloane petnru marcarea orificiilor de perforare pe rame- perforatoare de rame- diferite tipuri de capse (optional) - sarma de inox (de preferinta) sau zincata cu diametrul de 0.4 -0.5- calapod pentru fixarea fagurilor artificiali - pinten apicolsau dispozitiv elastic pentru fixarea fagurilor cu o

tensiune de 6-9 volti- faguri artificiali

Metodologia de lucru este urmatoarea : se asambleaza ramele prin fixarea in cuie dupa care se utilizeaza sablonul de marcare a orificiilor prin care voi trece sarmele de fixare a fagurilor. In orificiile de trecere se introduce direct sarma sau se pot introduce capse metalice care contribuie la o intindere corespunzatoarea sarmelor pe care se vor fixa fagurii artificiali . Ramele de 435/300 mm se insarmeaza cu 5 sarme orizontale si paralele, ramele de 435/230 mm cu 4 sarme si ramele de 435/162 mm cu 3 sarme . Prima sarma se fixeaza la 10-15 mm de speteaza superioara iar celelalte sarme se fixeaza intre ele la distante egale.Sarma intinsa produce sunete asemanatoare corzilor de instrumente musicale.Fixarea fagurlior artificiali pe rame se efectueaza in ziua in care acestia vor fi introdusi in cuibul familiei de albine. In cazul in care pentru fixarea fagurilor artificiali se foloseste pintenul apicol se procedeaza in felul urmator: se aseaza foaia de figure peste planseta calapod (care in prealabil a fost umezita cu apa) dupa cae rama insarmata se aseaza peste fagure ruland peste sarme cu rola pintenului incalzit in prealabil. Incalzirea pintenului se face prin introducerea acestuia intr-un vas cu apa fiarta. Pentru fixarea electrica a fagurilor artificiali se procedeaza astfel: se aseaza fagurele pe planseta calapod ( nu se umecteaza) apoi rama insarmata, iar sarmele sunt incalzite individual prin intermediul a doi electrozi sau cleme de contact timp de 5-6 secunde.

55

Sunt apicultori care prefera insarmarea verticala a ramelor.

6. INVENTAR APICOL UTILIZAT PENTRU HRANIREA ALBINELOR

Pentru hranirea albineleor se folosesc diferite tipuri de hranitoare. Acestea se utilizeaza in perioadele lipsite de cules contribuind la o dezvoltare corespunzatoare a familiilor de albine. In functie de modelele stupilor au fost construite diferite tipuri de hranitoare, confectionate din lemn, material plastic, metal, etc. Marea majoritate a apicultorilor din tara noastra uti;izeaza hranitorul tip uluc cu o capacitate de aprox 0.5 L, utilizat in special pentru aplicarea hranirilor de stimulare a familiilor de albine. Pentru hranirile de completare a rezervelor de hrana se utilizeaza hranitoare tip tava cu o capacitate de aprox 4-5 L.

7. INVENTAR APICOL UTILIZAT LA EXTRACTIA, CONDITIONAREA SI DEPOZITAREA MIERII

Extractia s iconditionarea mierii reprezinta de fapt finalizarea tuturor operatiunilor anterioare si anume obtinerea acestui produs valoros reprezentat de mierea produsa de albine. Obtinerea produsului final presupune urmatoarele :

- descapacirea fagurilor in vederea extractiei mierii- extractia mierii - conditionarea mierii- verificarea calitatii mierii- dozarea, imbutelierea si depozitarea

7.1 Inventar apicol utilizat la descapacirea fagurilor Pentru descapacirea fagurilor cu miere sunt necesare urmatoarele:

- furculite pentru descapacit- cutite pentru descapacit- tavi sau bancuri pentru descapacit- masini semiautomate sau automate pentru descapacit

a) Furculitele pentru descapacit se utilizeaza in general pentru descapacirea suprafetelor reduse de faguri. Conform normelor U.E. Se vor utilize numai furculite din inox sau plastic alimentar.

b) Cutitele pentru descapacit se utilizeaza la descapacirea fagurilor cu miere cu suprafete uniforme. In practica apicola, se utilizeaza cutite de descapacit confectionate din inox care pot fi si incalzite electri sau cu aburi.

56

c) Tavile sau bancurile pentru descapacit sunt confectionate din inox alimentar prevazute cu sita cu diametrul ochiurilor de aprox 2 mm. In partea superioara se afla amplasati suporti pe care se aseaza rama in pozitie obilca pentru efectuarea descapacirii. In partea inferioara, sub sita, se afla tava de colectare prevazuta cu dop de scurgere.

d) Masini semiautomate si automate pentru descapacit. Masinile semiautomate pentru descapacit sun prevazute cu tamburi rotativi si perii de nylon. Ramele cu fagurii pentru descapacit se imping manual intre tamburii de descapacit care sunt actionati de un motor electric.Masinile automate de descapacit sunt complet automatizate si au o productivitate care ajunge la aprox. 1000 rame /8 ore.

7.2 Inventar apicol utilizat la extractia mierii

Extractia mierii din faguri se poate face prin urmatoarele metode: - extragerea mierii prin scurgere libera (picurare)- extragerea prin presare- extragerea prin centrifugarePrin picurare mierea obtinuta este de calitate superioara dar randamentul

este scazut.Pentru obtinerea mierii prin presare se utilizeaza zdrobitoare sau prese identice cu cele folosite in vinificatie.Practicarea unei apiculture moderne presupune utilizarea extractoarelor prin centrifugare. Dupa modul de centrifugare si asezare a ramelor fata de axul extractorului exista 2 tipuri de extractoare:

- extractoare tangentiale- extractoare radialeIn cazul extractoarelor tangentiale ramele sunt asezate in bazinul de

extractie cu fetele fagurlior perpendiculare pe raza dispozititvului. Extractia mierii se face prin centrifugare de pe o singura parte a fagurelui fiind necesara intoarcerea ramelor. Exista extractoare tangentiale reversibile in care ramele se intorc automat. La extractoarele radiale sunt asezate in bazin pe directie radiala, cu soeteaza inferioara spre centrul extractorului. Extractia mierii are loc simultan pe ambele fete. In principal un extractor se compune din:

- bazin (cuva)- cosul (toba extractorului)- caneaua de scurgere a mierii- angrenajul actionat de manivela sau electric

Bazinul are forma cilindrica, se confectioneaza din inox alimentar iar in partea inferioara se afla montata caneaua de scurgere a mierii care trebuie sa fie prevazuta cu sistem de inchidere.

57

Marimea si randamentul extractoarelor este diferit. Extractoarele tangentiale au de regula capacitatea de extractie de 3, 4 sau 6 rame . In schimb, extractoarele radiale au capacitatea de extractie de 6, 10 , 56 sau mai multe rame.

7.3 Inventar apicol utilizat pentru conditionarea mierii Conditionarea mierii reprezinta acele operatiuni care au loc dupa procesul de extractie, pentru ca aceasta sa-si pastreze calitatile naturale si initiale. Procesele prin care se realizeaza conditionarea mierii sunt:

- strecurarea, filtrarea si pomparea mierii- maturarea - lichefierea - cristalizarea controlata a mieriiStrecuratorile pot fi de forme diferite prevazute cu 2 randuri de sita din

inox sau plastic alimentar, primul rand are ochiurile cu diametrul de 2.5 mm iar al doilea rand cu diametrul de 1.5 mm. Sistemele de filtrare au diferite forme constructive prin care mierea trece cu sau fara ajutorul unor pompe.

Pentru maturarea mierii sunt utilizate maturatoare care au diferite capacitati si contribuie la limpezirea, decantarea si eliminarea excesului de umiditate. Durata de limpezire a mierii in maturatoare depinde de :

- vascozitatea mierii (se face mai incet la vascozitate mare)- raportul diamteru – inaltime- temperature (se face mai repede la temperature ridicate)La o temperature de 25 C si o umiditate de 60%, maturarea se face in 10-

12 zileLichefierea mierii se face pentru a executa dozarea si umplerea unor recipienti sau pentru a omogeniza diferite sorturi de miere in vederea efectuarii unor cupaje.Exista diferite metode de lichefiere dar trebuie retinut ca temperature in masa de miere nu trebuie sa depaseasca 38 C.

Cristalizarea controlata se face prin lichefierea mierii oentru distrugerea cristalelor existente in masa sa cat si a drojdiilor care favorizeaza fermentatia, filtrarea si racirea, apoi se introduce in masa mierii 5-10% miere foarte fin cristalizata ca starter. La o temperature de 14 C dupa cca. 5 zile procesul de cristalizare este finalizat.

7.4 Aparate pentru verificarea calitatii mierii

58

Verificarea calitatii mierii poate fi efectuata la nivelul stupinei de apicultor (continutul de apa) sau in unitati specializate (laboratoare) analize complexe (continutul de antibiotice etc)Refractometrul este un aparat cu ajutorul caruia se determina indicele de refractie al mierii si in functie de acesta, densitatea si umiditatea . Continutul maxim de apa reglementat de normele oficiale din tara noastra este de 20%.Atunci cand continutul de apa este mai mare de 20% de una din urmatoarele situatii :

- extractia mierii s-a facut din faguri necapaciti- pastrarea mierii in spatii umede si recipienti fara capace - falsificarea directa prin adios de apa sau substituienti cu umiditate

mareConductometrul permite determinarea conductivitatii electrice a mierii prin care se determina autenticitatea mierii de mana.Colorimetrul permite determinarea indicelui de culoare al mierii prin compararea cu o scala de culoare.

7.5 Mijloace de dozare, imbuteliere si depozitare a mieriiAceste mijloace servesc la dozarea si imbutelierea mierii in vederea

depozitarii.Pentru efectuarea acestor operatiuni se utilizeaza urmatoarele:

- recipienti ( bidoane din plastic alimentar sau inox alimentar, butoaie metalice vopsite cu vopsea de uz alimentar, borcane etc).

- dozatoare pentru imbutelierea mierii.

8. INVENTAR APICOL UTILIZAT LA EXTRAGEREA SI CONDITIONAREA CERII

Ceara din faguri se extrage cu ajutorul topitoarelor de ceara prin urmatoarele metode:

- topire cu ajutorul aburilor- topire prin incalzire cu apa si presare in acelasi timp- topire prin incalzire sub actiunea razelor solare- extragerea cerii cu ajutorul unor solventi.

Topitoarele cu aburi – functioneaza prin incalzirea fagurilor destinati topirii prin intermediul vaporilor de apa. Fagurii care vor fi topiti inainte a fi introdusi in topitor se vor introduce intr-un vas cu apa de ploaie sau apa de rau cu cel putin 48 de ore inainte de topire. In acest fel invelisurile nimfelor aderente la peretii celulelor se vor imbiba cu apa iar in timpul topirii acestea

59

nu vor absorbi ceara. Daca fagurii nu vor fi introdusi in apa cantitatea de ceara obtinuta va fi cu aprox. 60%. Presele de ceara prezinta mai multe variante constructive. Ca mod de constructie, aceste prese prezinta un ax filetat prin intermediul caruia se preseaza un saculet cu resturile de faguri topiti in interiorul unui vas de unde ceara topita este colectata intr-un bazin collector. Inaintea operatiunii de presare, fagurii de ceara sunt topiti separat intr-un vas, dupa care amestecul de faguri topiti se transfera in saculetul care va fi preset. Se acorda atentie deosebita in timpul fierberii deoarece ceara este inflamabila. Topitoarele solare folosesc pentru obtinerea cerii caldura solara.Un topitor solar este alcatuit dintr-o cutie de lemn sau inox prevazuta cu capac din sticla. Pe fundul inclinat al topitorului se gaseste o tabla ondulata pe care se aseaza fagurii destinati operatiunii de topire. Ceara topita se va scurge in vasul collector care contine apa pentru ca ceara san u se lipeasca de peretii sai. Extragerea cerii cu ajutorul solventilor Procedeul tehnologic consta in diszolvarea si spalarea bostinei cu benzina, urmata de separarea cerii prin distilarea vaporilor de banzina. Ceara rezultata nu poate fi utilizata in scopuri alimentare sau pentru fabricarea fagurilor artificiali.

9. INVENTAR APICOL UTILIZAT PENTRU CRESTEREA MATCILOR

Pentru cresterea matcilor sunt necesare urmatoarele:- spatule pentru transvazat larve sau caseta pentru cresterea matcilor tip

Jenter care nu necesita transvazare- sablon pentru confectionat botci- botci confectionate din ceara sau material plastic- dopuri de crestere - rame de crestere- rame isolator- rame de eclozionare- markeri pentru marcarea matcilor- diferite tipuri de colivii si custi- nuclee de imperechere

Spatulele (lantetele) in general sunt confectionat din metal sau plastic si sunt utilizate la transvazarea(transferul) larvelor in varsta de pana la 1.5 zile in botci.

Sablonul pentru confectionat botci este construit din lemn si are forma unui creion cu un capat rotunjit la varf cu diametrul de 8.5 mm.

60

CURS 4

INTRETINEREA SI INGRIJIREA ALBINELOR

Avand in vedere tipurile de stupi existenti in apicultura tarii noastre, vom dezbate subiectul mai sus citat in functie de acest criteriu.

INTRETINEREA, INGRIJIREA SI EXPLOATAREA FAMILIILOR DE ALBINE IN STUPII MULTIETAJATI

Trebuie precizat de la bun inceput ca asigurarea spatiului de crestere a puietului, de cladirea noilor faguri si prevenirea roitului natural dar si acumularea de mari cantitati de miere pe timpul culesului intens este posibila doar in stup cu volum mare si variabil.Un asemenea stup este cel multietajat:- acest stup este cel mai raspandit in lume fiind cel mai eficient in exploatarea familiilor la pastoral si permite obtinerea unei mieri superioare cantitativ si mai ales cantitativ. Importanta acestui tip de stup creste odata cu intensivizarea si intensificarea apiculturii;- Cresterea numarului de familii de albine ce detine un apicultor determunat sa renunte la stupul orizontal, convingandu-se ca in stupii multietajati familia de albine se dezvolta mult mai repede si mai bine in

61

primavara, se pot cladi cu usurinta fagurii, frigurile roitului se previn si se combat usor.

Transvazarea (mutarea) familiilor de albine in stupi multietajati- mutarea familiilor de albine trebuie efectuata in perioada favorabila de primavara, dupa iesirea din iarna, cand suprafata de puiet nu este prea mare si ocupa partea centrala a cuibului. Trebuie avut in vedere ca temperatura mediului ambiant sa fie ridicata (+150C - +200C) si albina culegatoare sa aiba cel putin un cules de intretinere evitand astfel racirea puitului sau aparitia furtisagului.- Transvazarea efectiva se face prin mutarea stupului vechi in spate si asezarea celui nou in locul acestuia. Albina culegatoare va intra direct in noul stup, iar ramele se aseaza in ordinea normala fireasca a unui cuib. - Mentionam faptul ca matca trebuie depistata din timp si mutata cu mare atentie eliminand posibilitatea lovirii sau pierderii ei pe timpul transvazarii.

Principii de intretinere

Se realizeaza prin: a) Lucrari pregatitoare si anume: - incheierea si insarmarea ramelor; - scoatarea fagurilor vechi si topirea acestora;

- pregatirea materialelor(corpuri, funduri, podisoare, reparatii si dezinfectii), toate acestea fiind efectuate de apicultor pe timpul iernii, echilibrandu-se astfel efortul pe tot parcursul anului apicol.b)lucrari de revizie in timpul sezonului activ cum ar fi: - curatarea fundurilor de stupi; - masuri suplimentare de pastrare a calduri in stup; - inversarea corpurilor pentru cresterea cantitatii de puiet; - largirea spatiului pentru valorificarea culesurilor; - recoltarea mierii si pregatirea pentru iernatToate aceste activitati se pot desfasura doar in conditiile existentei unei familii de albine puternice. In general aceste familii ierneaza pe doua corpuri de multietajat,

albinele odata cu traversarea perioadei de iernare urca usor spre al II-lea cat cu rezerve de hrana; Spre terminarea perioadei de iernat familia lasa catul de jos practic

gol, fara o celula de miere mutandu-se in cel de-al II-lea cat, timp in care alaturi de consumul de miere matca incepe sa depuna oua in mijlocul cuibului. Dupa acest moment (inceputul lunii februarie) a doua decada a

aceleiasi luni eclozioneaza albina tanara ce va face „schimbul de generatii”. Acest schimb are un rol deosebit in dinamica dezvoltarii fiziologice si apoi

62

biologice a familiei de albine. Acest proces de schimbare a generatiilor are o importanta covarsitore asupra dezvoltarii si performantelor ce le va inregistra colonia respectiva. Se cunoaste ca in perioda de iernare albina ce formeaza ghemul de

iernare traieste in conditii normale maxim 150 de zile, dup care moare. In astfel de conditii este obligatoriu de stiut de catre apicultorul profesionist ca el trebuie sa stimuleze zborurile de curatireale albinei si ouatul matcii prin diverse metode. Aparitia primei generatii de albina spre sfarsitul lunii februarie va avea ca efect cresterea in progresie geometrica a numarului indivizilor in familie, schimbarea intre generatii facandu-se practic nevazuta, neperceputa sau nesimtita de catre apicultor; Convergenta tuturor acestor actiuni intreprinse de apicultor vor face

ca primul cules de nectar sa-i gaseasca familiile de albine foatre bine dezvoltate, apte si capabile de a valorifica eficient sau superior sursele de nectar reflectat in ultima instanta in mierea marfa extrasa; Corpul stupului multietajat – restrans la 10 rame are cele mai bune

conditii de microclimat pentru cresterea puietului. Revizia de primavara stabileste prezenta sau lipsa puietului, dupa care cuibul se izoleaza termic. Familia de albine cu o dezvoltare normala, intretinuta in acest tip de

stup (multietajat) nu se va controla zilnic, ci la interval de 3 saptamani atunci cand corul superior va avea 6-7 rame cu puiet fiind necesara interventia apiculorului prin inversarea corpurilor si crearea de noi spatii de ouat pentru matca. Odata cu ocuparea celor doua corpuri cu puiet de toate categoriile la inceputul primului cules masiv de nectar in functie de puterea familiei de albine apicultorul va adauga una sau doua corpuri cu rame in vederea depunerii nectarului si transformarii acestuia in miere; Tot in perioada culesului se va proceda la introducerea ramelor cu

faguri artificiali in vederea construirii; Formarea si stocarea rezervelor pentru iernarea familiilor de albine in

acest tip de stup atrage dupa sine indeplinirea si respectarea cu strictete a anumitor cerinte atat tehnice, tehnologice cat si biologice – cea dintai ar fi aceea a separarii fagurilor cu miere capacita de valoare cantitativa superioara, avand si pastura in proxima apropiere a acestora – aici trebuie mentionat faptul ca rama cu miere sa nu ocupe in totalitate spatiul fagurelui, ultima patrime trebuie sa ramana goala, necesitate obligatorie prinderii si comunicarii ghemului de iernare format intre rame. Lipsa acestor spatii cu celule goale are efect nefast asupra bunei iernari si comunicari a indivizilor in cuib ducand la o uzura puternica, un consum mare de hrana si incarcarea prematura a pungii rectale. In asemenea conditii ramele pline de miere vor functiona ca diafragme reci, facand imposibil transferul si mentinerea caldurii ghemului in unitatea sa, sau ca nivele diferite de temperatura in invelisurile ce constituie acest ghem.

63

Asezarea unor rame bine construite cu rezerve glucidice si proteice vor avea efect benefic in primavara, coinstituind suport celular pentru depunerea de oua pentru lucratoare; In general dupa prima extractie apar si primele simptome ale

„slabiciunii matcii” – a oboselii ei dupa un efort considerabil de depunere a pontei zilnice timp de 3 – 4 luni a 1500 – 2000 oua zilnic. Controlul evolutiei puietului dupa acest eveniment ne va da raspunsul dac in acea familie de albine trebuie sau nu sa inlocuim matca respectiva. Daca „da” atunci ea trebuie inlocuita imediat sau in timpul culesului pentru a nu avea o influenta majora negativa in dezvoltrea biologica ulterioara a familiei de albine. Introducerea unei matci imperecheate practic nu face simtita inlocuirea celei batrane, dezvoltarea biologica avand din contra o evolutie pozitiva, in schimb introducerea unei botci selectionate va intrerupe minim 2 saptamni lantul continuarii dezvoltarii biologice; Aranjarea cuibului dupa sezonul de cules – asezarea ramelor cu

rezervele de miere bilaterla in cuib, asigura aproximtiv 100% organizarea familiei de lbine din mediul salbatic, ghemul avand o formare elipsoidala sau sferica si un consum minim de hrana; Lipsa hranei obliga pe apicultor sa treaca la completarea rezervelor de

miere prin hraniri succesive de sirop de zahar. Aceasta lucrare trebui e efectuata pe parcursul lunii august si jumtatea lunii septembrie dand asfel posibiltea intrarii in iarna a unei albine neuzate. Completarea cu miere din zahar nu trebuie sa depaseasca 50% din rezervele totale de miere florala.

ÎNTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE ÎN PERIOADA DE ROIRE

ROIREA NATURALĂ

Instinctul de roire se declanşează in mod obişnuit în luna mai , perioada in care familiile de albine ajung la dezvoltarea maximă, capabile sa valorifice corespunzator culesurile.

In perioada de pregătire a familiilor pentru roire albinele devin inactive, astfel incat in aceasta perioada se poate spune ca nu avem recolta de miere. Familiile de albine care se pregătesc pentru roire se recunosc prin faptul că îşi reduc simţitor activitatea de zbor şi de depozitare a nectarului şi polenului, încetează clădirea fagurilor artificiali, clădesc numeroase celule de trântor şi botci, matca încetează ouatul, astfel suprafeţele ocupate cu puiet necăpăcit se reduc treptat, până când acesta dispare complet, iar apariţia de ouă în botci reprezintă „semnalul” declanşării roitului, respectiv intrarea familiei de albine în „frigurile roitului”.

64

Un alt semn al roitului este asa numita „barbă”, albinele nu mai au unde să depună nectar, îşi reduc munca şi se aglomerează pe peretele din faţă al stupului.

Menţinerea familiilor în stare activă se realizează prin aplicarea următoarelor măsuri: dotarea familiilor de albine cu mătci tinere din suşe cu instinct de roire diminuat, menţinerea în interiorul stupului a unei temperaturi optime şi a unui echilibru biologic normal.

În general, mătcile tinere şi cele care provin din familii neroitoare au o capacitate de producere a „substanţei de matcă” mult mai mare, ceea ce contribuie la inhibarea dezvoltării ovarelor albinelor lucrătoare şi prevenirea roitului. „Substanţa de matcă” este recoltată de albine prin lins de pe corpul mătcii şi difuzată tuturor albinelor prin schimbul de hrană care arte loc în familiile de albine.

Temperatura optimă din interiorul stupului se menţine prin întreţinerea familiilor de albine în stupi de mare volum, deschiderea maximă a urdinişurilor, mărirea la timp a volumului stupilor prin lărgirea cuiburilor cu faguri goi sau artificiali, prin ataşarea de magazii sau corpuri suplimentare, inversarea corpurilor la stupii multietajaţi pentru a muta corpul cu botci „însămânţate” pe fundul stupului sau prin intercalarea de faguri goi între ramele cu puiet, cât şi prin aşezarea stupilor la umbră.

Menţinerea unui echilibru biologic între numărul albinelor doici şi cantitatea de puiet tânăr ce trebuie hrănit, reprezintă o altă măsură importantă pentru menţinerea familiilor în stare activă şi echilibrarea populaţiei între familiile de albine.

Echilibrul biologic este normal când unei larve îi revin 3-4 albine doici. Când numărul doicilor depăşeşte această limită, apare un surplus de doici care nu-şi pot valorifica lăptişorul, fapt pentru care este consumat de albine, ceea ce determină o hipertrofie ovariană şi modificări de comportament, concretizate prin apariţia instinctului de roire. În această situaţie, pentru a împiedica eclozionarea unor noi generaţii de albine tinere, se ridică săptămânal câte un fagure cu puiet gata de ecloziune şi se introduce în familii slabe, iar de la acestea se dau în schimb rame cu ouă şi puiet tânăr pentru hrănire. Datorită numeroaselor intervenţii, acest procedeu este aplicabil numai în stupinele cu un efectiv redus de familii de albine, având totodată inconvenientul că nu permite efectuarea selecţiei familiilor valoroase. În stupinele mari este necesar a se forma în corpul superior al stupului multietajat un roi de albine tinere, care în timpul culesului se unifică cu familia din care a provenit sau se menţine ca familie ajutătoare.

Suprimarea periodică a botcilor cu larve nu împiedică roitul ci, din contră, măreşte perioada de inactivitate a familiilor de albine.

Combaterea roirii se poate face şi prin divizarea temporară a familiei de albine, procedeu ce diferă în funcţie de tipul de stup. Astfel, în stupul orizontal, după distrugerea tuturor botcilor existente, se ia fagurele pe care se

65

află matca şi împreună cu alţi 2-3 faguri cu puiet necăpăcit se vor amplasa la capătul opus al stupului, separându-se cu gratia despărţitoare şi deschizându-se urdinişul secundar. În spaţiul dintre cele două cuiburi se interpun mai mulţi fagurii artificiali. În familia fără matcă vor apare botci, iar după 2-3 săptămâni cele două familii se unesc din nou, rămânând în familia reunificată o singură matcă, de obicei cea tânără. Prin acest procedeu s-a reuşit astfel împiedicarea roirii şi obţinerea unei familii puternice.

În stupii multietajaţi, fagurele pe care se găseşte matca, împreună cu 2-3 faguri cu puiet necăpăcit şi 2-3 faguri artificiali se vor aşeza în corpul de jos. În corpul de sus, despărţit de o gratie, se pun fagurii cu celule goale şi fagurii artificiali. În corpul al treilea se vor aşeza toţi fagurii cu puiet, corp în care albinele vor construi botci, dar nu pentru roire, ci pentru a-şi creşte o nouă matcă. Albinele din cele două familii nou formate vor utiliza în comun corpul al doilea pentru depozitarea nectarului. După terminarea culesului şi extragerea mierii, cele două familii se vor unifica, rămânând în familia astfel formată numai matca tânără.

De fapt, în momentul ieşirii roiului primar, în familia mamă există mai multe botci căpăcite sau necăpăcite. Prima matcă care se naşte, se şi grăbeşte să-şi distrugă rivalele potenţiale aflate în botci. În cazul unor naşteri simultane, mătcile se luptă între ele, dar, dacă familia pregăteşte un roi secundar, îşi apără botcile de prima matcă eclozionată, astfel că la plecarea roiului secundar cu o matcă neîmperecheată rămân în botci gata de ecloziune mai multe mătci. Mătcile care se pregătesc să eclozioneze precum şi matca eclozinată, ce se pregăteşte să plece cu roiul secundar sau terţiar, emit sunete specifice numite „cântecul mătcilor”. Roiul al doilea sau secundar iese la aceleaşi ore ca şi primul, este mai slab decât acesta, zboară mai departe de stup şi, de obicei, se aşează mai sus. Uneori, din cauza învălmăşelii plecării, albinele scapă de sub supraveghere mătcile tinere din botci şi multe din acestea reuşesc să plece cu roiul, acesta putând avea 4-7 mătci neîmperecheate.

La o zi după ieşirea roiului secundar, familia mamă mai poate da încă un roi mai mic, apoi după o altă zi încă unul, până când aceasta se epuizează în totalitate. Ultima matcă rămasă este îngrijită de albinele din cuib, se împerechează şi începe ouatul.

PRINDEREA ROIULUI

După ce a ieşit din stup, roiul se va aşeza pe un suport oarecare în apropierea vetrei stupinei, până când albinele cercetaşe se vor întoarce şi vor comunica locul noului adăpost. În acest moment, apicultorul trebuie să acţioneze prin diferite mijloace pentru prinderea lui.

66

Atunci când roiul se aşează pe o ramură de pom, apicultorul fie că va tăia ramura respectivă, fie că va scutura roiul într-o lădiţă, denumită roiniţă. Dacă suportul nu se mişcă, desprinderea roiului se poate face prin periere, după o prealabilă stropire cu apă.

În situaţia când roiul se aşează pe suporturi greu accesibile, prinderea lui se poate face cu ajutorul unui fagure fixat pe o prăjină. Fagurele cu urme de miere se apropie uşor de ciorchinele roiului şi după trecerea albinelor pe el se aşează intr-un corp gol şi operaţiunea se reia până la capturarea întregului roi.

Apicultorul va fi atent ca între albinele capturate să se găsească matca, în caz contrar, acestea vor zbura din nou la locul iniţial.

Uneori roii pot fi ademeniţi de către apicultor sau opriţi din zbor. Eficienţa acestor metode este discutabilă, dar redăm câteva din acestea:

- într-o soluţie alcoolică de propolis se adaugă puţină esenţă de Melissa officinalis (roiniţă) sau extract de coajă de lămâie. Se iau câteva coşniţe cu faguri vechi, bine păstraţi, sau câţiva stupi goi, se toarnă între faguri sau se freacă numai pereţii stupului cu această soluţie şi se aşează astfel pregătiţi între crengile câtorva copaci din apropierea stupinei;

- o coajă de stejar de formă dreptunghiulară (20/30 cm) se freacă pe partea zgrunţuroasă cu soluţia de mai sus, astfel ca porii acesteia să se îmbibe bine. Se prinde scoarţa cu o frânghie de ramura unui copac, la umbră, de aşa manieră încât să permită lăsarea ei cu uşurinţă în jos de la celălalt capăt, în momentul în care roiul s-a aşezat pe aceasta;

- în momentul în care roiul s-a desprins de pe creangă şi vrea să-şi ia zborul, se poate ciocănii într-o tigaie veche şi spartă, încercând astfel să sugerăm albinelor apropierea unei primejdii şi obligarea lor să se oprească din zbor. Dacă această metodă dă rezultate minime, o eficienţă mai mare se obţine prin pulverizarea unui jet de picături mici şi dese asupra roiului ce-şi ia zborul.

După prinderea roiului în roiniţă, acesta se introduce în stupul pregătit din timp cu 4-5 rame cu faguri artificiali. Se scutură peste ei roiul şi cu ajutorul fumului se aranjează uşor podişorul şi capacul, urdinişul fiind deschis. După o oră sau seara se mai introduc în stup restul de faguri, în aşa fel încât albinele să fie bine repartizate pe faguri. Dacă nu este cules se adaugă un fagure cu miere, sau se administrează într-un hrănitor, sirop de zahăr.

Introducerea roiului în stupul pregătit, se poate face şi prin scuturarea albinelor din roiniţă pe o pânză întinsă în faţa lui, dar care lasă urdinişul larg deschis. La o distanţă de 30-40 cm de urdiniş se răstoarnă conţinutul roiniţei, iar după un moment de dezorientare în care albinele se împrăştie în toate direcţiile, grămada de albine se organizează şi, atrase de mirosul fagurilor artificiali, pătrund în stup. La o privire mai atentă se poate descoperii printre albine şi matca roiului.

67

La 24 de ore după instalarea roiului se verifică prezenţa mătcii şi în cazul roiului primar, începerea ouatului. În lipsa culesului, fie se introduc 1-2 faguri cu miere, fie se administrează de două ori pe săptămână 700-800 ml sirop. Prin această lucrare se urmăreşte obţinerea într-o perioadă scurtă de timp a 5-6 faguri cu puiet, înainte de începerea perioadei de criză care se situează la 3 săptămâni de la instalarea roiului, ca urmare a pierderii unei părţi din albinele componente şi a lipsei albinelor tinere. Nu se recomandă utilizarea fagurilor vechi, deoarece aceştia pot constitui o sursă de infectare a roiului care prin excelenţă este sănătos.

În mod normal, la începutul lunii septembrie, un roi primar, ieşit în prima jumătate a lunii iunie, trebuie să aibă cel puţin 8 faguri clădiţi din care 5-6 cu puiet şi o parte din proviziile de iernare.

Roiurile secundare sunt mai slabe decât cele primare. Ele sunt cu 7-8 zile mai târzii, nu au matca împerecheată, iar declanşarea ouatului se produce mai târziu, la 10-15 zile de la declanşarea roitului. Aceste roiuri se verifică la fiecare 2-3 zile pentru a urmări împerecherea mătcilor şi începerea ouatului. Mătcile pierdute la împerechere se înlocuiesc cu altele, sau roiul respectiv se uneşte cu altul. După un interval de 10-12 zile de la începerea ouatului, se apreciază calitatea mătcii şi după modul de căpăcire a puietului, iar apoi lucrările de îngrijire decurg la fel ca şi la roiurile primare.

Dacă la intrarea în iarnă, roiurile secundare unt slabe se unesc pentru a avea o putere de cel puţin 1,5 kg albină, în caz contrar, şansele de supravieţuire peste iarnă sunt reduse.

ROIREA ARTIFICIALĂ

Roirea naturală, ca mijloc de înmulţire a familiilor de albine, nu este o metodă eficace şi prezintă o serie de neajunsuri cum ar fi:- imposibilitatea dirijării planificate a înmulţirii familiilor de albine;

- diminuarea activităţii familiilor în perioada premergătoare roitului, urmată de divizarea acestora, tocmai în perioada culesului principal, determinând scăderea sau chiar compromiterea producţiei;

- riscul de a se pierde o parte din roiuri, datorită imposibilităţii supravegherii continue, sau a zborului lor la distanţe mari; - înmulţirea tocmai a familiilor cu instinct pronunţat de roire.

Pentru ca operaţiunile de înmulţire artificială a familiilor de albine să dea rezultate superioare roirii naturale, este necesar să se respecte următoarele reguli:

- roii să fie dotaţi de la început cu mătci împerecheate, numai în cazuri cu totul excepţionale se vor forma roi cu mătci neîmperecheate;

- roii cu mătci împerecheate se formează de la început mai puternici, pe 5-6 faguri, iar cei cu mătci nefecundate se organizează cu mai puţină populaţie şi se vor ajuta ulterior cu rame cu puiet;

68

- roirea artificială se va face în funcţie de tipul de cules existent în regiune. Astfel, în zonele cu un cules timpuriu, cum ar fi cel de salcâm, înmulţirea se execută la sfârşitul acestuia, iar în regiunile unde culesul principal este vara, roirea se execută cu aproximativ 45 zile înaintea înfloririi plantelor furnizoare de nectar; - pentru înmulţire se vor folosi numai familiile puternice şi perfect sănătoase.

În practica apicolă se folosesc frecvent următoarele metode de înmulţire artificială a familiilor de albine: divizarea, stolonarea şi mutaţia simplă.

Înmulţirea prin divizare reprezintă metoda de bază a înmulţirii familiilor de albine, este uşor de aplicat şi dă rezultate bune. Se execută în cursul unei zile cu zbor intens, când majoritatea albinelor lucrătoare sunt plecate la câmp. Metoda are avantajul că se poate aplica şi în cazul unei singure familii, dar ea trebuie să fie puternică şi sănătoasă.

Metoda constă în împărţirea egală a albinelor, puietului şi rezervelor de hrană ale familiilor supuse acestei operaţiuni în doi stupi, care se aşează de o parte şi de alta a locului familiei de bază, în aşa fel încât, albinele culegătoare să se împartă cât mai egal între cele două familii rezultate. În cazul în care unul dintre roiuri a primit mai multe albine, obişnuit cel în care se găseşte matca, se procedează la o uşoară îndepărtare a acestuia de locul stupului vechi şi, în schimb, în mod corespunzător, îl apropiem pe cel cu mai puţine albine. Urdinişurile stupilor care adăpostesc roiurile formate se reduc la jumătatea urdinişului familiei de bază. Seara, roiului fără matcă, ce se recunoaşte după albinele agitate de la urdiniş, i se dă o matcă împerecheată, protejată într-o colivie, care se eliberează în seara zilei următoare.

Înmulţirea prin stolonare este o altă metodă eficace de înmulţire care constituie şi un mijloc practic de menţinere a familiilor în stare activă. Metoda constă în ridicarea a una până la trei rame cu puiet căpăcit şi a două rame cu rezerve de hrană din familia supusă înmulţirii, care se introduc într-un stup cu urdinişul micşorat la 1-3 cm. Pentru compensarea albinelor culegătoare de pe fagurii mutaţi, care se reîntorc la familia de bază, în mod corespunzător cu numărul de rame cu puiet ridicat, se scutură albinele tinere de pe acelaşi număr de faguri cu puiet necăpăcit, în roiul nou format. Până la formarea albinelor culegătoare proprii, roiului i se administrează în celulele unui fagure gol 100-200 ml apă. La efectuarea acestor operaţiuni se va lucra cu deosebită atenţie pentru a nu lua odată cu ramele şi matca familiei de bază. Stupul cu roiul format se mută pe un loc nou în stupină. Roiului format i se va da o matcă împerecheată în colivie sau o botcă matură.

Roiul stolon se poate forma şi de la mai multe familii de bază, adică pe 6-8 rame cu puiet, situaţie în care albinele roiului format se afumă, pentru a se uniformiza mirosul şi a se preveni astfel atacul dintre albine. Pentru a preveni depopularea roiului se recomandă ţinerea acestuia cu urdinişul închis

69

24 ore, timp în care se iau măsuri de umbrire, pentru a preveni supraîncălzirea.

Înmulţirea prin mutaţie simplă se aplică la familiile la care a apărut deja instinctul de roire, constituind totodată şi un mijloc de combatere a roitului natural şi ca urmare a aplicării, producţia de miere creşte cu 30,3% faţă de familiile neînmulţite. În sudul ţării, această înmulţire se execută după culesul de salcâm, iar în Transilvania se face chiar la începutul acestuia, pentru ca roii să-şi strângă proviziile necesare de la al doilea cules, respectiv de la culesul principal (fâneţe).

Pentru fiecare roi planificat a fi obţinut prin această metodă sunt necesare două familii de bază numite A şi B. Pe locul familiei A se aşează un stup echipat cu faguri artificiali, cu o ramă de miere şi cu fagurele pe care se găseşte matca peste care se scutură toate albinele familiei A. Roiul nou format se comportă ca un roi natural, care are în plus toate albinele culegătoare ale familiei A şi care, într-un timp scurt, va clădi toţi fagurii artificiali. Stupul A se mută în locul stupului B pentru a se popula cu albine culegătoare, iar stupul B se instalează pe un alt loc în stupină. Din puietul căpăcit, familia A, în decurs de o săptămână, îşi va forma noi albine tinere, iar în botcile existente, o nouă matcă. Familiei B, până la obţinerea albinelor culegătoare, i se administrează 200-300 ml apă într-un fagure gol

ÎNTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE ÎN PERIOADA DE VALORIFICARE A CULESULUI

Specific pentru această perioadă este faptul că, în condiţiile favorabile de secreţie a nectarului, albinele recoltează cantităţi mari de nectar ce depăşesc necesarul lor, rămânând cantităţi de miere ce pot fi destinate consumului.

În ţara noastră, principalele culesuri sunt furnizate de salcâm, în lunile mai şi iunie, cu o durată de 8-20 zile, de tei, în lunile iunie şi iulie, timp de 15-20 de zile, de floarea-soarelui, timp de 15-30 zile, în iunie şi iulie, de flora fâneţelor, în iunie şi iulie, timp de 30 de zile, de vegetaţia de baltă din zona inundabilă a Dunării, în lunile august şi septembrie, timp de 20-40 de zile şi de alte plante agricole. Începutul culesului de producţie este indicat de intensificarea şi prelungirea zborului în timpul zilei, de zumzetul specific

70

produs de albinele care ventilează stupul seara, de mirosul plăcut de miere şi ceară de la urdiniş şi de albirea fagurilor în partea superioară, datorită alungirii celulelor cu ceară nou produsă. Familia de pe cântarul de control realizează sporuri zilnice de 0,5-1,0 kg miere.

Pentru valorificarea culesului, la stupii orizontali se completează spaţiul liber cu faguri goi necesari depozitării mierii, la cei verticali se ataşează magazii sau corpuri suplimentare pentru recoltă, iar pentru a favoriza zborul şi evaporarea apei din nectar pe toată durata culesului urdinişul se deschide în întregime.

Pentru a nu deranja albinele în timpul culesului, pe cât posibil, familiile nu se vor cerceta în timpul zilei, eventualele intervenţii putând fi efectuate seara după încetarea zborului.

Pentru valorificarea superioară a culesurilor şi în special a celor de vară, se practică metoda familiilor ajutătoare permanente.

Metoda constă în formarea în anul I a unui roi cu 2-3 rame cu puiet, două rame cu rezerve de hrană şi o matcă sau botcă căpăcită, care va devenii familia ajutătoare, ce se întreţine şi iernează independent. Tot independentă se întreţine şi în anul următor până la începutul culesului de vară (fâneaţă sau tei), când se unifică cu familia din care a provenit, rezultând astfel o familie foarte puternică care realizează producţii mari de miere. Din familia ajutătoare se menţine un nucleu, format dintr-o ramă cu puiet, două rame cu rezerve de hrană şi matca, nucleu care până în toamnă devine din nou familie ajutătoare, capabile să ierneze independent.

ÎNTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE ÎN STUPII MULTIETAJAŢI

În mod obişnuit, familia de albine iernează pe două corpuri dintre care, cel superior conţine rezerve de hrană, iar cel inferior faguri goi sau cu mici cantităţi de miere („coroane de miere”). Albinele formează „ghemul” de iernare în partea centrală a ambelor corpuri. Datorită spaţiului liber creat între şipcile superioare ale ramelor din primul corp şi cele inferioare ale celui superior, albinele au posibilitatea să treacă pe toate pentru folosirea hranei. În timpul iernii, o parte din celulele fagurilor din corpul superior se eliberează de hrană, astfel că se creează puţin spaţiu liber pentru creşterea puietului.

Primăvara, întrucât în corpul superior, datorită rezervelor de hrană, nu există spaţiu suficient pentru creşterea puietului, se procedează la inversarea corpurilor, astfel, corpul de jos, care conţine faguri goi, se ridică în partea superioară, unde condiţiile termice sunt mai favorabile, iar cel de sus se coboară pe soclul stupului. În urma acestei inversări, corpul superior care conţine miere ajunge pe soclul (fundul) stupului, situaţie normală pentru albine. În acest caz, albinele transportă mierea în corpul superior pentru a fi

71

pusă la adăpost faţă de dăunători, creându-se astfel o autoalimentaţie stimulentă, care intensifică foarte mult ritmul de dezvoltare a familiei de albine.

În mod normal, în timpul înfloritului pomilor fructiferi, când albinele trec în perioada de creştere a populaţiei, în corpul superior există circa şapte rame cu puiet. În această situaţie, pentru asigurarea condiţiilor necesare creşterii în continuare a puietului, se execută o nouă inversare a corpurilor, ridicându-se în partea superioară corpul de jos, care între timp a fost eliberat de miere şi puiet.

Având în vedere durata ciclului de metamorfoză (21 de zile), după 3 săptămâni se procedează la o nouă inversare, operaţiune deosebit de importantă pentru prevenirea şi combaterea roitului, întrucât corpul superior, unde, eventual, s-au construit botci, iar matca a depus în ele ouă, ajunge în partea inferioară, unde este mai rece, situaţie în care albinele abandonează larvele din botci.

Odată cu începerea culesului de salcâm, se trece la organizarea cuibului, aşezându-se pe soclu corpul cu puiet necăpăcit, apoi cel cu puiet căpăcit, ataşându-se totodată şi cel de-al treilea corp cu faguri goi, unde albinele vor depozita mierea şi nectarul recoltat. Pe măsură ce puietul din corpul al doilea eclozionează, albinele depun în celulele eliberate nectar şi miere, transformându-l astfel într-un corp destinat pentru depunerea mierii.

În cazul în care nu se valorifică culesul timpuriu de salcâm, ci numai cel de vară (zmeur, tei, fâneţe, floarea-soarelui), pentru prevenirea şi combaterea roitului se fac inversări periodice, din trei în trei săptămâni, până în momentul în care începe culesul.

Dacă familiile de albine iernează pe un singur corp, primăvara, în momentul în care spaţiul devine insuficient, se ataşează în partea superioară cel de-al doilea corp, pentru a permite o dezvoltare corespunzătoare a familiei de albine. În continuare, familiile de albine se întreţin după metoda amintită anterior.

STUPĂRITUL PASTORAL

Una din principalele căi pentru realizarea unor producţii mari de la albine, constă în valorificarea mai multor culesuri pe durata unui sezon. Pentru a se valorifica mai multe culesuri, familiile de albine se transportă la o oarecare distanţă de la vatra stupinei, adeseori la zeci şi sute de kilometri depărtare. Apicultura pastorală mai trebuie practicată pe scară largă în vederea polenizării culturilor de plante entomofile ca: rapiţa, floarea-soarelui, sparceta, trifoi, hrişcă, bumbac, plante medicinale, precum şi a pomilor şi arbuştilor fructiferi.

În funcţie de resursele melifere, stupăritul pastoral poate începe primăvara devreme şi se poate încheia toamna târziu. Astfel, în lunile martie

72

şi aprilie, familiile de albine pot fi deplasate la masivele de arţar, paltin, salcie albă şi căprească, pomi fructiferi şi la flora erbacee timpurie, unde, pe lângă dezvoltarea foarte bună a familiilor în vederea culesului principal, destul de frecvent se obţin şi producţii de 4-5 kg miere marfă.

La jumatatea lunii aprilie, familiile se pot deplasa la culesurile de rapiţă, salcam, apoi la masivele de coriandru, tei floarea soarelui. De la culesul de salcam se pot valorifica 2-3 culesuri, pe măsura înfloririi lui, începând cu masivele din şes, apoi cele din zona colinară şi de dealuri şi terminând cu cele din zona submontană.

După valorificarea salcâmului, stupii se pot deplasa la masivele de tei şi apoi la cele de floarea-soarelui, cultură ce oferă una din cele mai sigure, abundente şi de durată culesuri. Relativ în aceeaşi perioadă în zonele de dealuri şi cele montane, oferă cules zmeurul, sburătoarea şi fâneţele, iar toamna se poate face deplasarea stupilor în zona inundabilă a Dunării şi în Delta Dunării.

Deplasarea stupilor la pastoral se va face de asemenea manieră încât cheltuielile de transport să nu fie foarte mari, iar producţia de miere marfă ce se poate realiza la aceste masive să fie rentabilă.

Pentru reuşita acestei acţiuni, sunt necesare o serie de lucrări premergătoare cum ar fi: identificarea resurselor melifere, obţinerea repartiţiei pentru zona respectivă, culegerea de informaţii asupra bolilor din zonă, obţinerea certificatului sanitar-veterinar, stabilirea itinerarului şi a drumurilor de acces, alegerea şi fixarea vetrelor, stabilirea mijloacelor de transport şi a datei probabile a înfloririi plantelor melifere din zona respectivă.

Pentru a obţine producţii ridicate de miere se vor evita în mod obligatoriu supraaglomerările de stupi, practică destul de frecventă mai ales la unele masive de renume unde se supraaglomerează familiile de albine şi se obţin producţii mici, neglijându-se sursele melifere mai mici, dar capabile să asigure producţii mult mai mari. Astfel, se recomandă următoarele încărcături pe hectar în funcţie de floră:- la salcâm: 14-18 familii;- la tei: 6-10 familii;- la floarea-soarelui: 1-2 familii: la leguminoase perene: 4-6 familii;- la plante medicinale şi aromatice: 3-4 familii;- la zmeuriş: 3-5 familii.

Înainte de a pleca la pastoral cu 1-2 săptămâni, apicultorul va face o recunoaştere amănunţită a regiunii unde urmează să se transporte familiile, pentru a stabili definitiv vatra, drumurile de acces, data deschiderii florilor şi ultimele evaluări asupra capacităţii nectarifere a florei.

Pentru aşezarea vetrei stupinei se recomandă o poieniţă din marginea masivului melifer, o răritură de pădure şi chiar sub arbori, cum este cazul în pădurile de salcâm, tei etc. Dacă nu este posibil acest lucru, este bine să se

73

găsească o modalitate de a umbri într-o oarecare măsură stupii, pentru a nu fi expuşi direct arşiţei.

Pe lângă intervalul destinat cercetării familiilor de albine şi a celui de valorificare a culesului, apicultorul mai are nevoie şi de o cabană apicolă, ca spaţiu de lucru şi odihnă.

Cu câteva zile înainte de plecare se îndepărtează din stupi fagurii artificiali şi cei nou clădiţi, spaţiul liber se completează la stupii orizontali cu rame goale, iar la stupii verticali se ataşează magazii sau corpuri pentru depozitarea mierii. Ramele de magazie care nu au distanţatoare se fixează cu blocuri de lemn de 100/15/10 mm, prevăzute în partea superioară cu o placă din tablă sau cu un cui, care împiedică căderea acestora între rame. În lipsa blocurilor, fixarea se poate face cu cuie de 40 mm, ce se bat în pereţii din faţă şi din spate, în dreptul treimii superioare a ramelor, care se adună în una din părţile laterale ale magaziei, după o prealabilă îndepărtare a albinelor de pe ele, procedeu mai puţin indicat, deoarece degradează stupii. Nu se admite transportarea stupilor cu faguri având miere necăpăcită, deoarece albinele, consumând o cantitate mai mare din aceasta, vor creşte temperatura din interiorul stupilor, având drept consecinţă înmuierea şi ruperea fagurilor sau chiar sufocarea albinelor.

Stupii defecţi se repară, pentru a se evita ieşirea albinelor prin diferite crăpături. Neastuparea acestora duce nu numai la pierderea unui mare număr de albine pe timpul transportului, ci contribuie şi la menţinerea unei stări de agitaţie în interiorul familiilor, stare tot atât de dăunătoare. Crăpăturile stupilor prin care aparent nu pot ieşi albinele, se recomandă a fi chituite.

Pentru asigurarea aerisirii, podişoarele şi blocurile de la orificiile de ventilaţie ale căpăcelelor se înlătură, iar la stupul multietajat, pe corpul superior, se aşează rama de ventilaţie.

În cazul în care în stupii orizontali se transportă şi familii ajutătoare, deasupra cuiburilor acestora se aşează o ramă cu plasă de sârmă, ce asigură aerisirea şi împiedică unificarea celor două familii. Este contraindicată aplicarea la urdiniş a plasei de sârmă, deoarece albinele, încercând să iasă, blochează urdinişul şi mor asfixiate.

Tot pentru a evita creşterea temperaturii în interiorul stupului, la împerecherea lor se lasă un spaţiu de refugiu direct proporţional cu mărimea familiei şi cu durata transportului, cu temperatura medie a aerului pe timpul când se execută transportul şi invers proporţională cu mărimea orificiilor de ventilaţie. Astfel, la un stup orizontal în care familia ocupă 10-12 rame, se consideră suficient spaţiu rămas gol, adică spaţiul ocupat de 8-10 rame complet goale, la stupii verticali cu magazie, un magazin gol, iar la cel multietajat, corpul de deasupra.

Părţile mobile ale stupilor se fixează cu dispozitive speciale, vergele sau lanţuri prinse în piuliţe tip fluture sau cu alte sisteme (fig. 67). La stupii care nu dispun de accesorii de fixare se leagă soclul de părţile laterale ale

74

corpului cu sârmă de 3 mm, prin intermediul a câte două şuruburi. Celelalte părţi ale stupului se fixează prin sârme duble, ce se leagă de copac şi de un cui bătut oblic în scobiturile ce servesc ca mânere la manipularea stupilor, după care sârmele se ancorează prin răsucire cu un cui.

Când zborul albinelor a încetat, urdinişurile se închid, iar dacă albinele nu s-au retras de pe scândura de zbor le obligăm să intre în stup folosind fumul cu atenţie, pentru ca acesta să nu pătrundă în interior sau, la nevoie, stropindu-le cu apă. După ce am efectuat o ultimă verificare a modului de închidere, stupul se prinde de mânere şi se transportă la vehicul.

Pentru a se evita ruperea fagurilor pe timpul transportului, stupii se aşează diferit, în funcţie de felul vehiculului şi de starea drumului. În vagoane, precum şi în camioanele care se deplasează pe drumuri bune, ţinând cont de frecvenţa tamponărilor, respectiv a frânărilor, stupii se aşează cu ramele paralel cu sensul de înaintare, iar în camioanele şi căruţele ce parcurg trasee accidentate, aceştia se aşează cu ramele perpendicular pe direcţia de mers.

La încărcarea stupilor, urdinişurile se orientează spre înapoi, pentru a se observa eventualele „evadări” ale albinelor. În vehiculele de capacitate mare, stupii se aşează suprapuşi, cu condiţia ca încărcătura să fie echilibrată. Pentru a nu se mişca în timpul transportului stupii se leagă transversal şi longitudinal cu frânghii, realizându-se astfel o legare sub formă de plasă, care nu va ceda indiferent de distanţă sau gradul de accidentare a drumului. Transportul se efectuează atent, de preferinţă noaptea, evitându-se manevrele bruşte, terenurile accidentate, iar curbele se parcurg cu viteze reduse. Apicultorii care însoţesc transportul de stupi, trebuie să aibă la îndemână unul sau două afumătoare, măşti, cuie, ciocane, cleşte şi în mod special un vas cu pământ moale şi frământat pentru astuparea locurilor pe unde eventual ar putea ieşi albinele, ori o bucată de chit de geam sau plastelină.

Ajunşi la destinaţie se instalează adăpătorul, stupii se descarcă, se aşează pe vatră, se deschid după o jumătate de oră urdinişurile, iar seara după liniştirea albinelor, se aşează podişoarele, iar în zilele următoare se execută „despachetarea” şi organizarea cuiburilor. În primele zile după transport, albinele sunt iritate, motiv pentru care apicultorul trebuie să fie foarte atent pentru a evita accidentele cu animalele ce pasc în apropierea stupinei.

După încetarea culesului, mierea se extrage, lăsând însă în fiecare familie cel puţin 5 kg rezervă de hrană pentru continuarea dezvoltării.

La înapoierea de la pastoral, pregătirile pentru transport sunt similare cu cele descrise anterior, cu specificarea doar a faptului că fagurii cu miere şi, în special, cei noi din care s-a extras mierea din diferite motive se pot transporta în familiile respective, neexistând pericolul ruperii lor, deoarece s-au întărit în suficientă măsură ca să reziste transportului.

75

RECOLTAREA MIERII

Fagurii cu miere se recoltează în momentul când treimea superioară a acestora începe să fie căpăcită. Operaţiunea de recoltare a fagurilor cu miere se execută o dată sau de mai multe ori în decursul unui cules. Este important ca ultima recoltare să se execute cu 1-2 zile înainte de sfârşitul culesului, în cazul celui de scurtă durată şi cu 5-6 zile înainte de sfârşitul culesului, în cazul celui de lungă durată, dar de mică intensitate (fâneaţă, floarea soarelui), prevenind în acest fel furtul. Sfârşitul culesului se stabileşte după: terminarea înfloririi plantelor melifere furnizoare de nectar, după scăderea activităţii albinelor care devin irascibile şi se pretează la furt, precum şi după indicaţiile cântarului de control.

Inventarul apicol necesar pentru această operaţiune este format din cuţitul de descăpăcit, extractorul, sita pentru miere şi bidoanele de păstrare.

Înlăturarea albinelor de pe faguri se face cu ajutorul periei apicole sau cu turbosuflanta.

Pentru a preveni furtul, fagurii se recoltează cu atenţie, evitându-se stropirea stupilor cu miere, după care aceştia se introduc în lăzi de transport şi se duc la locul de extracţie.

Înainte de a se introduce în extractor, fagurii se descăpăcesc deasupra unei tăvi (fig. 68) cu ajutorul unui cuţit descăpăcitor, încălzit în prealabil în apă fierbinte sau cu ajutorul furculiţei de descăpăcit. Fagurii se introduc apoi prin extractor (fig. 70), acesta fiind fixat pe un postament mai ridicat pentru a permite aşezarea sub robinet a unui vas de colectare a mierii. Extractorul se aşează în poziţie perfect verticală, iar lagărele se ung cu vaselină sau cu miere.

În extractoarele radiale, ramele se aşează cu spetezele superioare spre exterior, iar în cele tangenţiale cu speteaza portfagurelui în direcţie inversă sensului de mişcare. Acest mod de aşezare este impus de orientarea inferosuperioară a celulelor din faguri. La introducerea fagurilor în extractor se va ţine seama şi de cantitatea de miere pe care aceştia o conţin pentru a se asigura o repartizare uniformă, prevenind astfel descentrarea rotorului în timpul mişcării.

La început, învârtirea manivelei extractorului se va face încet şi uniform, viteza mărindu-se progresiv. În medie se consideră că sunt necesare 240 turaţii pe minut, ceea ce corespunde cu 70-80 rotiri ale manivelei. Pentru a preveni ruperea fagurilor, mierea de pe prima faţă nu se extrage complet, ci numai aproximativ jumătate, după care, fagurii se întorc pe cealaltă parte, iar după îndepărtarea completă a mierii se introduc în poziţia iniţială pentru extragerea mierii în întregime.

76

Fagurii din care s-a extras mierea se reintroduc în stupi pentru a servi la depozitarea nectarului, în cazul în care culesul continuă sau pentru a fi curăţaţi şi reparaţi de către albine, când culesul încetează, situaţie în care, după cca. 24 ore, ei se scot şi se păstrează. Pentru ca mierea obţinută să fie lipsită de corpi străini, la robinetul extractorului se ataşează o sită de strecurat.

După terminarea extracţiei, utilajul folosit se spală cu apă caldă, se şterge şi se usucă.

MARCAREA MĂTCILOR

Marcarea mătcilor se face prin diverse metode dintre care amintim: aplicarea pe partea dorsală a toracelui a unor rondele de plastic, staniol sau lac duco diluat. Matca se imobilizează între două degete ale mâinii stângi, iar cu cea dreaptă se aplică lacul sau soluţia de lipit, după care se aşează rondela. Eliberarea mătcii se face după uscarea adezivului sau a lacului folosit, timp în care ea se linişteşte şi mirosul iritant dispare. În cazul în care matca se eliberează imediat după marcare, ea aleargă pe faguri, albinele nu o recunosc şi datorită mirosului de lac sau adeziv acestea o atacă.

Pentru cunoaşterea vârstei s-a stabilit un sistem internaţional, format din cinci culori (alb, galben, roşu, verde şi albastru), care se folosesc anual, succesiv, respectând ordinea enunţată. După aplicarea culorii albastre se reîncepe ciclul cu culoarea albă.

Sistemul internaţional de marcare constă în folosirea a cinci culori în funcţie de ultima cifră a anului calendaristic astfel:

- 0 şi 5 – albastru- 1 şi 6 – alb;- 2 şi 7 – galben;- 3 şi 8 – roşu;- 4 şi 9 – verde.Operaţiunea de marcare se face înainte de introducerea mătcilor în

nuclee de împerechere, iar în cazul în care în aceste nuclee se introduc botci, marcarea se face după împerechere, odată cu recoltarea, înainte de a fi introduse în coliviile de transport Benton.

Mătcile împerecheate destinate expedierii se recoltează în colivii de tip Benton.

După introducerea mătcii în colivie se mai introduc 10-12 albine provenite dintr-o familie organizată sau cu albine din familia starter. Pe timpul transportului se asigură hrana, alcătuită dintr-un amestec de pastă de zahăr şi miere, acoperită cu o foiţă de celofan sau polietilenă, care este introdusă în ultimul compartiment al coliviei.

77

CURS 5

ÎNTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE TOAMNA

Familiile puternice au la sfârşitul toamnei o populaţie cuprinsă între 1,5 şi 2 kg albine, familii capabile sa valorifice culesului timpuriu de salcâm in primăvara urmatoare (cu 3-4 kg albine culegătoare). În acest scop, se iau următoarele măsuri tehnologice: selecţionarea unor biotipuri valoroase, folosirea de mătci tinere, întreţinerea familiilor de albine cu mătci suplimentare, asigurarea hranei necesare şi realizarea unui regim termic optim.

1. Selecţia unor biotipuri valoroaseSelecţia unor biotipuri valoroase reprezintă unul dintre mijloacele de

bază care asigură obţinerea unor familii cu o populaţie numeroasă. Folosirea unui material biologic selecţionat permite obţinerea unei dezvoltări superioare cu până la 20% faţă de materialul neselecţionat şi, implicit, a unei producţii de miere mai mare cu peste 35%.

2. Folosirea mătcilor tinereFolosirea mătcilor tinere constituie o altă modalitate importantă de

intensificare a creşterii puietului în sezonul de toamnă, întrucât acestea au un 78

proces de ovulaţie superior mătcilor vârstnice. În acest scop, toate mătcile se schimbă anual (mai puţin plus variantele). Schimbarea se face cu mătci împerecheate crescute special pentru a începe ouatul către sfârşitul lunii iulie, începutul lui august.

Momentul recomandat pentru introducerea mătcilor este atunci când albinele sunt în plin cules, pe un timp liniştit şi de preferat la lăsarea serii. Înainte de a trece la introducerea unei noi mătci, trebuie să verificăm dacă familia respectivă nu are o matcă tânără sau botci căpăcite, deoarece, în acest caz, matca introdusă va fi omorâtă. Prezenţa puietului şi a ouălor mai mici de trei zile, din care albinele şi-ar putea clădi botci, va îngreuna mult primirea unei mătci, pe când într-o familie lipsită total de ouă, matca va fi primită mult mai uşor.

În cazul introducerii directe a mătcilor, pentru o mai bună acceptare, matca tânără înainte de a fi aşezată pe fagure se năclăieşte cu miere. Albinele înconjoară imediat matca introdusă, o curăţă de miere şi o protejează.

Dintre metodele directe de introducere a unei mătci în stup, mai amintim: - perierea tuturor albinelor de pe faguri, seara, pe fundul stupului, pulverizarea lor cu sirop de zahăr şi introducerea mătcii în grupul acestor albine, după ce în prealabil a fost şi ea stropită cu acelaşi sirop;- perierea în faţa urdinişului a albinelor de pe 2-3 rame, stropirea lor cu sirop de zahăr, aşezarea mătcii ude între acestea, ea intrând în stup odată cu albinele scuturate;- se scot din familia orfană toate ramele cu puiet şi se introduc în altă familie până a doua zi; se iau 2-3 rame cu puiet, albine tinere şi matca nouă şi se introduc în mijlocul cuibului familiei orfane; etc.- pentru a îndepărta mirosul mătcii înainte de a fi dată familiei, se introduce aceasta într-o cutie de chibrituri umplută cu apă călduţă, dacă e rece afară, sau rece dacă timpul e cald, şi timp de 20 secunde, se clatină încetişor apoi se goleşte apa, se introduce cutia între doi faguri şi se eliberează matca.

Mătcile tinere se pot introducere şi în colivii, acestea fixându-se prin apăsare pe un fagure cu miere şi puiet din mijlocul cuibului familiilor, la 2-3 ore după orfanizare. Orificiul coliviei în care a fost introdusă matca se acoperă cu un făguraş artificial, care se perforează cu ajutorul unui ac. În scurt timp, albinele rod fagurele, eliberează matca, iar după 2-3 zile se controlează familia, se scoate colivia şi se urmăreşte dacă matca a fost primită şi a început ouatul.

În lipsa coliviilor se pot folosi căpăcele de sită ce se fixează, după introducerea mătcii sub ele, pe un fagure din centrul cuibului unde se lasă 48 de ore. Dacă după acest interval, albinele hrănesc matca, căpăcelul de sită se ridică şi matca este eliberată.

79

Înlocuirea mătcilor bătrâne cu botci căpăcite sau chiar cu mătci neîmperecheate nu se recomandă, deoarece familia va rămâne fără puiet timp de 5-10 zile sau mai mult, iar unele familii pot rămâne fără mătci prin pierderea lor la zborul de împerechere.

3. Întreţinerea familiilor de albine cu mătci suplimentareÎntreţinerea familiilor de albine cu mătci suplimentare reprezintă

mijlocul cel mai sigur de sporire a populaţiei familiilor de albine din sezonul de toamnă. În acest sens, există două metode de creştere şi întreţinere a albinelor: metoda familiilor ajutătoare vremelnice şi metoda familiilor temporare.

3.1. Metoda familiilor ajutătoare vremelnice asigură mărirea populaţiei în sezonul de toamnă, o bună iernare sub aspect fiziologic, valorificarea eficientă a culesului timpuriu de salcâm şi prevenirea apariţiei instinctului de roire.

Familia ajutătoare se formează după valorificarea culesului de salcâm, sub forma unui roi pe două-trei rame cu puiet căpăcit, două rame cu miere şi polen, un fagure cu celule de lucrătoare în care se introduc aproximativ 100 ml apă şi o matcă protejată în colivie. Familia ajutătoare se organizează în partea laterală a stupului orizontal, într-un corp superior la stupul multietajat sau într-un corp aparte în cazul stupului vertical cu magazine.

În timpul sezonului activ, familia ajutătoare se întreţine independent, până aproximativ la mijlocul lunii septembrie, când se unifică cu familia de bază (din care a provenit), rezultând astfel familii puternice, cu o populaţie de 1,8-2,5 kg albine (1,0-1,5 kg familia de bază + 0,8-1,9 kg familia ajutătoare). Matca vârstnică se iernează în afara ghemului. Acest spor de albine întrece cu mult sporul obţinut în urma aplicării hrănirilor stimulente.

3.2. Metoda familiilor temporare, în primul an, este identică cu cea a familiilor ajutătoare vremelnice. În anul al doilea, primăvara timpuriu (martie), familia de bază se lasă cu o populaţie de 1,5 kg (şase rame), iar cu surplusul de albine (0,3-1,0 kg) se formează un roi care va constitui familia temporară. Aceasta se întreţine independent, până toamna, când se unifică cu familia de bază, rezultând familii cu o populaţie cuprinsă între 2,5 şi 3,0 kg de albine, ce iernează cu un consum specific scăzut de hrană, fapt ce permite ca o parte din rezervele de miere care ar fi servit pentru iernarea familiei temporare, în cazul în care aceasta nu s-ar fi unit cu familia de bază, să poată fi extrasă şi valorificată.

În primăvara anului al treilea, familia temporară care se va forma va avea o populaţie echivalentă cu a unei familii normale (1,0-1,5 kg albine) şi va valorifica culesurile ca unitate de producţie de sine stătătoare. Începând cu acest an, metoda asigură maximum de randament, întrucât toamna, în

80

urma unificării familiei temporare cu cea de bază, rezultă familii puternice, cu o populaţie cuprinsă între 3,0 şi 3,5 kg albine, care iernează cu un consum redus. În asemenea familii, un kilogram de albine consumă zilnic, în medie, 25g miere, în timp ce aceeaşi cantitate de albine din familiile neunificate (1,0-1,5 kg albine) au un consum dublu, respectiv 50 g miere, astfel că rezervele destinate pentru iernarea familiei temporare rămân disponibile pentru valorificare.

4. Asigurarea hraneiLa sfârşitul verii, hrana necesară albinelor se asigură prin practicarea

stupăritului pastoral pentru valorificarea plantelor cu înflorire târzie, sau prin aplicarea alimentaţiei suplimentare.

4.1. Practicarea stupăritului pastoral pentru valorificarea plantelor cu înflorire târzie constituie mijlocul cel mai economic şi eficient sub aspect biologic pentru obţinerea de familii cu o populaţie numeroasă. Culesurile târzii sunt furnizate prin valorificarea otavei fâneţelor, semincerilor de trifoi roşu şi de sulfină, conveierilor furajero-melifere de facelia, rapiţa, floarea soarelui ş.a., semănate în mirişte sau în amestecuri cu borceaguri de toamnă.

4.2. Aplicarea alimentaţiei stimulente reprezintă o metodă mai puţin economică şi cu o eficacitate biologică mai mică, fiind aplicată numai în situaţia în care nu există în apropierea stupinei (50-100 km) baze melifere care înfloresc târziu şi nici posibilităţi de organizare a amestecurilor furajero-melifere.

În urma cercetărilor întreprinse la noi în ţară de către Foti şi colaboratorii, s-a stabilit că cea mai eficientă metodă de alimentaţie stimulentă în sezonul de toamnă constă în administrarea săptămânală a unei doze de 800-1000 ml sirop 1: 1 pe familie, metodă ce asigură sporirea cantităţii de puiet cu 19,5%.

Necesarul de miere pentru iernarea unei familii de albine se stabileşte cunoscând că albinelor de pe o ramă STAS le este necesară cantitatea de 1,5-2,0 kg miere (practic, jumătatea superioară a ramei să aibă miere căpăcită). Stabilirea cantităţii de miere din rame se face cunoscând că 1 dm2 de fagure cu miere căpăcită pe ambele feţe conţine 350 g (o ramă STAS plină cu miere căpăcită pe ambele părţi are 3,600 kg miere, iar o rampă tip multietajat 2,3 kg). Fiecare fagure acoperit de albine trebuie să aibă „coroană” de miere de minim 10 cm lăţime în cazul stupilor orizontali şi verticali cu magazine şi minimum 7 cm în cazul stupilor multietajaţi.

Pe lângă hrana glucidică, albinelor trebuie să li se asigure şi necesarul proteic, reprezentat prin una sau două rame cu păstură.

În cazul în care necesarul de hrană nu este asigurat, acesta se completează prin redistribuirea rezervelor excedentare între familii sau cu

81

sirop de zahăr (2:1). Administrarea siropului de zahăr se face în prima decadă a lunii august, pentru ca invertirea zaharozei să fie făcută de către albinele ce mor în toamnă şi a nu uza prin acest proces pe cele tinere care vor ierna. Pentru completarea rezervelor de hrană în perioada amintită, administrarea siropului se face în cantităţi mari, de cca. 4 litri. La calcularea necesarului de sirop se va avea în vedere faptul că din două kilograme de zahăr şi un litru de apă rezultă 2,1 litri sirop, iar dintr-un kilogram de zahăr şi un litru de apă rezultă 1,6 litri sirop, din care, prin invertire, se pierd aproximativ 25%.

Siropul de zahăr 1:1 se prepară astfel: într-un vas smălţuit se pune la foc o cantitate de apă, la care – în timpul fierberii – se adaugă treptat o cantitate egală de zahăr. Siropul se amestecă în permanenţă cu o lingură de lemn, până în momentul în care tot zahărul s-a dizolvat. Se va avea grijă ca siropul să nu dea în clocot, deoarece zahărul se caramelizează şi astfel devine dăunător pentru albine. Spuma formată la suprafaţa siropului se îndepărtează cu o spumieră sau o lingură. Vasul cu siropul pregătit se aşează pe o pernă şi se înveleşte bine cu pături pentru ca şi microcristalele de zahăr să se dizolve complet, prevenindu-se astfel cristalizarea siropului în faguri.

Siropul de zahăr se poate face cu ceaiuri din plante medicinale: mentă, sunătoare, muşeţel, urzică, coada calului, cimbrişor etc. Ceaiurile se fac fie dintr-o singură plantă, fie se amestecă două sau mai multe şi se pun 2,5-3 g la un litru de apă. Când apa clocoteşte se adaugă cantitatea de plante şi se acoperă imediat vasul, lăsându-l să se răcească. Extractul obţinut se strecoară printr-o sită sau tifon şi se foloseşte la prepararea siropului.

Pentru a uşura munca albinelor care vor prelucra siropul, se poate face o invertire artificială a acestuia, scutind astfel eforturile glandelor hipofaringiene în secreţia enzimei invertază, necesară transformării zaharozei în glucoză şi fructoză. Invertirea se face prin adăugarea la un litru de sirop a unui gram de acid citric (sare de lămâie).

În cazul hrănirilor cu sirop de miere, acesta se prepară din trei părţi miere diluată cu o parte de apă fierbinte. În cazul mierii zaharisite, la două părţi miere se adaugă o parte apă.

Administrarea siropului se face în hrănitoare sau direct în faguri. În acest scop se aleg fagurii goi, mai vechi (aceştia fiind mai rezistenţi) şi se aşează în poziţie orizontală deasupra unei tăvi. Cu ajutorul unui pahar, siropul cald (35-360 C) se toarnă în rame de la o distanţă de 20 cm pentru ca aceasta să cadă cu presiune şi să umple complet celulele fagurilor. După ce o faţă a fagurelui a fost umplută se întoarce pe cealaltă şi se procedează la fel, fără a ne fi teamă că siropul va curge. Fagurii astfel umpluţi cu sirop, înainte de a fi introduşi în stup, se ţin câteva ore în poziţie verticală, deasupra unei tăvi, pentru ca surplusul de sirop să se scurgă.

Un fagure încărcat conţine aproximativ 2-3 kg sirop. Pentru a nu provoca furtul, hrana se administrează seara, după încetarea zborului.

82

Prezenţa mierii de mană în fagurii de rezervă pentru iernare, determină, datorită conţinutului său ridicat în săruri minerale, mărirea cantităţii de excremente ce se acumulează în rect şi, implicit, apariţia diareei. Pentru a se înlătura efectele negative ale iernării cu astfel de miere, se face controlul calitativ al mierii la 20% din efectiv, recoltându-se de la fiecare familie probe cu ajutorul linguriţei de pe doi-trei faguri, a căror miere pare a fi de mană (vâscoasă, necăpăcită şi cu o nuanţă verzuie). Identificarea manei se face obişnuit prin două metode: cu hidroxid de calciu şi cu alcool, metode ce se vor descrie în capitolul consacrat aprecierii calităţii mierii.

Hrănirea stimulentă duce la dezvoltarea familiei de albine în toamnă, dar, dacă momentul administrării acesteia nu este potrivit, rezultatele sunt negative. Apariţia gerurilor timpurii de toamnă forţează albinele să se strângă în ghem, rămânând astfel neacoperiţi o parte din fagurii cuibului plin cu ouă, larve şi nimfe, ce vor fi distruse. De aceea, este indicat ca această hrănire stimulentă să fie începută mai devreme, când nu există acest risc, respectiv pe la sfârşitul lunii august şi până la jumătatea lunii septembrie.

5. Realizarea unui regim termic optimEste o condiţie importantă ce concură la stimularea creşterii puietului.

Aceasta se realizează prin reducerea progresivă a cuibului la numărul de faguri bine acoperiţi de albine, prin împachetarea superioară şi laterală a acestuia cu perne, cât şi prin formarea cuibului cu faguri în care s-au crescut larve. În această perioadă, matca nu depune ouă în faguri noi, întrucât celulele acestora, fiind lipsite de învelişurile larvonimfale, au slabe proprietăţi termoizolante.

5.1. Organizarea cuiburilor pentru iarnă presupune stabilirea numărului optim de rame necesare iernării şi aranjarea lor corespunzătoare.

Stabilirea numărului optim de rame se face după terminarea culesului, în a doua jumătate a lunii septembrie, în funcţie de populaţia familiei, astfel ca albinele să ocupe toate ramele şi să poată forma un „ghem de iernare” sferic, formă geometrică care asigură o suprafaţă minimă la un volum maxim.

Se poate stabili mai uşor numărul de rame destinat iernării prin deschiderea stupilor dimineaţa înainte de zbor, observându-se pe câte rame s-a format ghemul, date care corespund cu numărul optim de rame.

În situaţii normale, când fagurii destinaţi iernării conţin cantităţi optime de miere (1,5-2,0 kg), se aşează central faguri cu cca 1,5 kg miere şi progresiv, înspre margini, fagurii cu cantităţi mai mari, până la 2 kg . Astfel se asigură necesarul de hrană dar şi spaţiul pentru formarea „ghemului”, reprezentat prin celule goale.

În cazul în care fagurii destinaţi iernării au cantitatea de miere necesară, dar necorespunzător repartizată, variind între 0,5 şi 3,0 kg,

83

organizarea cuiburilor se face aşezându-se în mijloc fagurii cu cea mai mare cantitate de miere, iar înspre margini fagurii cu mire mai puţină. Deşi acest mod de repartizare a fagurilor nu creează spaţii cu celule libere pentru adăpostire şi bună iernare a albinelor, totuşi în această situaţie prin concentrarea rezervelor de hrană în centrul „ ghemului” se asigură supravieţuirea albinelor. Dacă iernează două familii în acelaşi stup, lângă diafragmă se va aşeza fagurele cu cantitatea cea mai redusă de miere, dar nu mai puţin de 1,5 kg, iar în ordine crescândă, către peretele opus diafragmei, fagurii cu cantităţi mai mari de miere.

Familiile din stupii multietajaţi iernează obişnuit pe două corpuri, cel superior având 10 rame pline cu miere, iar cel inferior, rame cu „mici coroane” de miere. În cuibul astfel organizat, ghemul ocupă toamna partea centrală a corpului inferior, iar pe măsură ce albinele consumă mierea în timpul iernii, ghemul se ridică în corpul superior (fig. 11).

5.2. Împachetarea cuibului. În prima parte a iernii, când în ghem nu există puiet, temperatura în interiorul acestuia este de 20-250 C, iar în partea a doua, când apare puietul în cuib, aceasta se ridică la 34-360 C. Pentru a ajuta albinele în menţinerea acestei temperaturi, trebuie să se facă o împachetare a cuibului. La stupii orizontali şi verticali, pentru păstrarea căldurii în cuib, odată cu restrângerea acestuia, se aşează după diafragma reducătoare o saltea confecţionată din paie, talaş, cârpe sau polistiren expandat, iar deasupra podişorului se pune o salteluţă mai groasă. La stupii multietajaţi, împachetarea se face prin aplicarea unor saltele de protecţie la partea superioară, deasupra podişorului.

5.3. Asigurarea aerisirii stupilor în timpul iernii se realizează prin mai multe modalităţi: reducerea urdinişului inferior corespunzător mărimii populaţiei, crearea de orificii de ventilaţie în podişor, aşezarea distanţată a ultimei scânduri de podişor pentru realizarea unei deschideri de 0,5-2,0 cm, ş.a. Prin intermediul acestor orificii, vaporii de apă, rezultaţi în urma metabolismului, sunt eliminaţi direct în exterior sau absorbiţi de pernele de protecţie aşezate pe podişor, de unde sunt evacuaţi prin orificiile de ventilaţie.

5.4. Protecţia stupilor împotriva curenţilor de aer şi a dăunătorilor se realizează prin aşezarea acestora la adăpostul unor clădiri, garduri vii sau prin amenajarea unor garduri provizoriii din diferite resurse locale (tulpini de floarea-soarelui, porumb, stuf ş.a.) şi instalarea la urdinişuri a gratiilor împotriva dăunătorilor.

ÎNTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE IARNA

84

IERNAREA FAMILIILOR DE ALBINE

Iernarea în aer liber impune alegerea unui loc însorit, uscat, protejat de vânt şi de accesul animalelor, chiar în stupină. Astfel, în perioadele cu valori termice favorabile, albinele au posibilitatea de a efectua zboruri de defecaţie şi de a elimina conţinutul rectal, chiar în timpul iernii. Acest fapt determină creşterea consumului de hrana pe întreaga perioadă a iernii (în special polen), ceea ce influenţă pozitivă dezvoltarea familiilor si vitalitatea albinelor. Sub aspect economic sistemul este avantajos, intervenţiile pe timpul iernii fiind minime, fără amenajări speciale, iar producţia de miere realizată este superioară sezonului anterior.

Iernarea în adăpost constă în iernarea albinelor în construcţii special amenajate sau în pivniţe, în bune condiţii şi cu un consum mai mic de hrană, dacă se asigură un regim termic relativ constant (în jurul valorii de +40C). Ca şi inconveniente, la sfârşitul iernii, datorită apariţiei puietului în familii, temperatura din adăpost creşte, albinele se neliniştesc, consumă foarte mult sau chiar părăsesc stupii. De asemenea, albinele care iernează în adăpost nu au posibilitatea să efectueze zboruri timpurii de defecaţie, se uzează, iar, ca urmare, iernarea decurge defectuos, motiv pentru care această tehnologie nu este recomandată.

Iernarea în „cojoc” este practicată în regiunile cu vânturi puternice şi cu temperaturi scăzute. Stupii se grupează şi se protejează cu paie, coceni de porumb, după care se acoperă cu folie de polietilenă sau carton asfaltat. În faţă, stupii sunt protejaţi de paravane, care în zilele cu temperaturi de +120C se îndepărtează, pentru a facilita efectuarea zborului de defecaţie. Acest sistem de iernare are dezavantajul că în interiorul împachetajului se adăpostesc numeroşi dăunători, în special şoareci.

COMPLETAREA HRANEI ÎN TIMPUL IERNATULUI

În timpul iernii, familiile de albine trebuie să aibă rezerve suficiente de polen (cca. 1-2 rame cu păstură); dacă nu, se recomandă ca din mijlocul lunii februarie să se administreze turte sau şerbet de zahăr cu adaosuri proteice (polen, păstură, pudră din antere de porumb, drojdie de bere iradiată, lapte praf degresat, făină de soia delipidată etc.) în proporţie de 10:1, în pungi de pergament sau tifon, deasupra ramelor.

85

Turta din miere cristalizată şi zahăr. Se recomandă folosirea mierii lichefiate sau granulată fin (având consistenţa untului) şi a zahărului pudră. Mierea cristalizată se lichefiază în bai-marie. Pentru a nu se denatura calităţile mierii – pierderea prin încălzire excesivă a enzimelor şi vitaminelor – apa încălzită în care se ţine vasul cu miere nu trebuie să aibă temperatura mai mare de 450C. Mierea lichefiată se toarnă peste zahărul pudră (o parte miere la patru părţi zahăr), apoi se frământă cu mâna, ca un aluat, până la omogenizarea amestecului. Pasta obţinută se administrează sub formă de turte de 500-1000 g, ambalate în hârtie sau pungi de plastic perforate în 2-3 locuri, care se plasează deasupra ramelor.

Şerbetul de zahăr cu miere. Pentru obţinerea a 10 kg şerbet sunt necesare 7,700 kg zahăr pudră, 2 kg miere, 300 ml ceai medicinal sau 340 ml „Protofil”. Acesta este un extract din ingrediente naturale, care prin conţinutul lui în principii nutritive active (vitamine şi microelemente), stimulează secreţia enzimatică digestivă a albinelor şi larvelor, inhibând dezvoltarea diferiţilor paraziţi (se foloseşte ca remediu în cazul nosemozei, boală determinată de lipsa zborului de curăţire). Mierea se încălzeşte puţin şi se diluează cu ceaiul (infuzia) preparat în prealabil. Într-un vas emailat se pune zahărul pudră, se adaugă mierea, se frământă totul cu mâna. Şerbetul astfel preparat se ambalează în pungi de plastic în cantităţi de 500-1000 g şi grosimea de 1-1,5 cm, pentru a putea fi aşezată deasupra ramelor sub podişor.

Prepararea şerbetului din zahăr. Proporţia recomandată este de 1 kg zahăr la 30 cm3 apă. Într-un vas smălţuit fierbem apa, adăugăm zahărul amestecând continuu, până la 115-1200C. Se amestecă conţinutul cu o lopăţică din lemn într-o singură direcţie, până se formează mici granule.

În lipsa termometrului, şerbetul se poate fierbe 30 minute pe un foc iute, după care se controlează astfel: se introduce o linguriţă în şerbet şi se cufundă apoi în apă rece. Dacă şerbetul se lipeşte de linguriţă şi prezintă o viscozitate care permite formarea unei granule cleioase între degete, se consideră gata pregătit. Dacă şerbetul nu se lipeşte de linguriţă, fierberea trebuie prelungită. Dacă prelungim exagerat timpul de fierbere şi şerbetul legat de linguriţă se întăreşte şi se sparge, în acest caz se adaugă apă şi se fierbe din nou.

SUPRAVEGHEREA ALBINELOR IARNA

Controlul auditiv al modului de iernareControlul auditiv al modului de iernare se execută cu ajutorul unui

stetoscop, sau doar apropiind urechea de peretele din faţă al stupului, sau prin introducerea unui tub de cauciuc prin urdiniş şi ascultarea zumzetului produs în stup. Dacă acesta este uniform şi moderat înseamnă că iernarea

86

decurge în condiţii bune, dacă este slab, înseamnă că familia nu are hrană, dacă este puternic, denotă o stare de suferinţă, în timp ce în lipsa mătcii acesta este prelung şi „plângător”. Dacă nu se percepe nici un zgomot se bate cu degetul în peretele stupului şi dacă se aude un zumzet puternic, care încetează imediat, înseamnă că iernarea decurge în condiţii bune.

ÎNTREŢINERERA FAMILIILOR DE ALBINE PRIMĂVARA

La ieşirea din iarnă familia de albine slăbeşte, albinele care au iernat mor treptat şi se crează un dezechilibru, numărul celor care eclozionează fiind mai mic decât a celor care pier. Primăvara puietul este numeros, în scurt timp albinele tinere devin tot mai numeroase, astfel încât după cinci-şase săptămâni de la ieşirea din iarnă, toate albinele de iernare sunt înlocuite cu albine „născute” în cursul primăverii.

LUCRĂRILE CE SE EFECTUEAZĂ ÎN TIMPUL ZBORULUI DE DEFECAŢIE

Supravegherea zborului de curăţire. Când temperatura la soare ajunge la 10-120C, albinele ies din stup şi efectuează zboruri de curăţire, adică îşi golesc intestinul gros de excrementele acumulate în timpul iernii. În faţa stupilor se aştern paie, unde albinele slăbite şi obosite se pot odihni puţin înainte de a intra în stup, dacă mai există zăpadă sau pământul este umed.

Familii sănătoase şi bine dezvoltate efectuează zboruri energice, la care participă majoritatea indivizilor, fapt ce permite un consum mai mare de hrană şi ulterior o intensificare a ritmului de dezvoltare. Familiile slabe efectuează zboruri reduse ca intensitate, nu se vor dezvolta corespunzător, ne putând astfel valorifica integral culesurile timpurii. Familiile orfane au albinele agitate, zboară dezorientat şi caută matca pe peretele din faţă al stupului.

Stimularea zborului de curăţire la unele familii mai puţin expuse la soare sau care efectuează un zbor slab se face prin ridicarea capacelor şi a pernelor de protecţie de pe podişoarele stupilor şi deschiderea completă a urdinişurilor, permiţând astfel razelor solare să încălzească mai rapid albinele din ghemul de iernare.

După terminarea zborului de curăţire, urdinişurile se reduc din nou la 2-5 cm, în funcţie de puterea familiei.

Curăţirea stupilor de albine moarte. Această lucrare se mai cheamă şi examinarea „foii de control” şi se execută imediat după zborul de curăţire,

87

urmărindu-se degajarea urdinişurilor de resturile de iernare şi uşurarea muncii albinelor de a evacua cadavrele, favorizându-se astfel activitatea acestora.

La stupii orizontali, operaţiunea de îndepărtare a albinelor moarte se face cu ajutorul unui cârlig metalic introdus prin urdiniş. La stupii verticali cu funduri mobile, operaţiunea se efectuează prin ridicarea corpurilor pe un capac, după care acesta se curăţă prin răzuire şi măturare. Interpretarea situaţiei se face astfel:

- puţine albine moarte pe câteva rânduri şi mult rumeguş de ceară înseamnă o familie puternică şi bine asigurată cu rezerve;

- puţine albine moarte înşirate pe mai multe rânduri, cu rumeguş puţin, denotă o familie puternică cu hrană insuficientă pe ramele centrale, motiv pentru care albinele au fost nevoite să-şi schimbe poziţia ghemului. Familia va fi ajutată cu câteva rame de miere, încălzite în prealabil;

- multe albine moarte, pe rânduri puţine şi mult rumeguş de ceară ne arată că familia are suficiente rezerve, dar albinele în cea mai mare parte sunt bătrâne, ca urmare a faptului că matca fiind bătrână, nu a depus toamna un număr suficient de ouă. În această situaţie se schimbă matca;

- multe albine moarte pe rânduri dese şi rumeguş de ceară puţin, denotă rezerve puţine. Cauza morţii se stabileşte prin aceea ca albinele moarte au trompele întinse şi scoase în afară. Aceste familii se ajută cu 2-3 faguri cu miere;

- când în grupul de albine moarte se identifică cristale de miere şi albine cu trompa întinsă, este semn că mierea a cristalizat, iar albinele au murit în lipsă de apă necesară pentru consumarea mierii cristalizate. În asemenea cazuri, familia respectivă va primi faguri cu miere necristalizată;

- când printre albinele moarte se găseşte şi puiet mort, înseamnă că matca este foarte bună şi şi-a extins mult ouatul în părţile laterale ale cuibului, unde moartea puietului a survenit din cauza gerului. În acest caz, cuibul se restrânge corespunzător;

- când albinele moarte sunt stropite cu pete cenuşii înseamnă că familia are diaree. În acest caz se identifică şi înlătură cauzele care au produs-o, iar albinelor li se va înlesni posibilitatea de a efectua un zbor de curăţire fie afară, fie într-o cameră încălzită;

- atunci când pe fundul stupului sunt albine cu capul sau toracele lipsă şi bucăţi de fagure, denotă că în familie au pătruns şoareci. În acest caz se iau măsuri imediate e îndepărtare a acestora şi se instalează gratii la urdiniş;

- dacă grupul de albine moarte este mucegăit, este semn că albinele au iernat rău din cauza ventilaţiei necorespunzătoare, sau a unei infiltrări de apă. În această situaţie, ramele mucegăite se vor îndepărta şi se vor introduce altele, cu hrană de rezervă. Stupul se curăţă şi se dezinfectează;- dacă printre albinele moarte se află matca, înseamnă că a murit în timpul iernării.

88

În acest caz se va da familiei o nouă matcă, sau familia fara matca se unifica.

Instalarea adăpătorului se face în ziua în care are loc zborul de curăţire. Întârzierea instalării acestuia atrage după sine obişnuirea albinelor să transporte apă din bălţi sau de pe platformele de bălegar. Pentru atragerea albinelor la adăpător, în primele zile pe scândura acestuia se picură miere încălzită. Adăpătorul se alimentează cu apă caldă şi se spală zilnic. Se recomandă ca pe lângă adăpătorul obişnuit să se instaleze şi unul cu apă sărată, 1 gram sare/litru de apă.

Instalarea planşetelor de aterizare în poziţie oblică, rezemate de scândura de zbor servesc ca suport de aterizare pentru albinele care se întorc încărcate de la cules. Ele se confecţionează din cherestea sau P.F.L. Şi se vopsesc în diferite culori pentru a servi albinelor şi la orientare.

Instalarea cântarului de control se face sub un adăpost special amenajat sau, în lipsă, se acoperă cu folie de material plastic, pentru ca precipitaţiile să nu influenţeze valorile reale. Pe cântar se aşează o familie de putere mijlocie care să reprezinte media familiilor de albine din stupină, sau familia cea mai puternică, în cazul când dorim să studiem potenţialul bazei melifere.

CONTROLUL SUMAR DE PRIMĂVARĂ

Controlul sumar de primăvară se execută când temperatura aerului atinge valori la umbră de +13…..+140 C şi se execută cât mai rapid pentru a nu provoca furtul şi a răcii prea tare cuibul. Cu ocazia acestei revizii se stabileşte starea familiei de albine, modul de iernare, se remediază situaţiile anormale şi se face reducerea cuiburilor.

Starea familie de albine se stabileşte după existenţa mătcii şi după prezenţa rezervelor de hrană.

Existenţa mătcii se stabileşte indirect, după prezenţa ouălor sau a larvelor din celule. Dacă puietul lipseşte şi albinele reacţionează printr-un zumzet intens, plângător şi printr-o agitaţie şi răspândire haotică pe faguri, denotă ca familia este orfană. În cazul în care albinele nu reacţionează în acest mod, verificarea se face după aproximativ două săptămâni, cu ocazia controlului general de primăvară, deoarece există mătci care încep ouatul ceva mai târziu.

Familiilor orfane, precum şi celor cu mătci necorespunzătoare li se dau mătci de rezervă, sau se unifică cu familii slabe.

Pentru a efectua operaţiunea de unificare a familiilor de albine este necesară omogenizarea mirosului celor două familii, lucru ce se realizează

89

fie prin afumare, fie prin stropirea albinelor şi a fagurilor cu apă în care s-au fiert în prealabil plante aromatice. Cel mai indicat procedeu este ca înainte de unificare cu o oră, să se introducă pe urdinişul celor două familii bucată de material textil, pe care se aplică o picătură de esenţă de menta.

După luarea acestor măsuri, familiile se pot uni, având grijă ca toţi fagurii cu puiet să fie aşezaţi central, iar cei cu miere lateral. Din motive de siguranţă, matca familiei cu care se unifică, se introduce în colivie pentru 24 ore, iar cealaltă se păstrează ca matcă de rezervă.

Este important de reţinut faptul că operaţiunea de unificare a familiilor de albine se execută numai pe timp frumos şi de preferinţă seara, după ce albinele şi-au terminat zborul.

O altă metodă pentru unificarea familiilor de albine, aplicabilă în cazul stupilor verticali, se realizează prin suprapunerea corpului de stup fără fund deasupra familiei cu care dorim să o unificăm. Între aceste corpuri se interpune un ziar perforat, pe unde se realizează omogenizarea mirosului ambelor familii. Albinele rod treptat hârtia şi se unifică.

Dacă la această examinare se constată familii fără hrană, în funcţie de temperatura aerului, se vor administra faguri cu miere încălziţi în prealabil, şerbet de zahăr sau sirop în proporţie 2:1.

Modul de iernare se apreciază după cantitatea de albine moarte, umiditate, mucegaiuri şi petele de diaree. O mortalitate redusă (50-100 g de albine), precum şi lipsa umidităţii, a mucegaiului şi a petelor de diaree indică o bună iernare a familiei. Prezenţa umidităţii şi a mucegaiului se datorează iernării pe un număr prea mare de rame şi a unei ventilaţii insuficiente. Se şterg pereţii stupului, fagurii mucegăiţi se elimină, iar materialul de protecţie se înlocuieşte. Apariţia petelor de diaree este cauzată de iernarea cu miere necorespunzătoare sau datorită nosemozei. În această situaţie, ramele cu miere în care nu există puiet se înlocuiesc cu rame goale, iar familiei i se administrează sirop sau şerbet de zahăr.

Reducerea cuiburilor este necesară deoarece în prima parte a primăverii mortalitatea este superioară albinelor care eclozionează, iar fagurii pe care au iernat sunt insuficienţi acoperiţi de albine. În vederea asigurării unui regim termic optim, cuibul se restrânge la un număr de faguri bine acoperiţi de albine, înlăturându-se fagurii necorespunzători, cei goi şi, la nevoie, chiar fagurii cu cantităţi mai mici de miere.

Un cuib bine restrâns prezintă pe părţile laterale câte o ramă cu rezerve de hrană (miere şi păstură), iar central, rame cu puiet şi celule goale, dar cu „coroane” de miere. Reducerea cuibului se execută la toate tipurile de stup cu excepţia celui multietajat, la care crearea condiţiilor optime dezvoltării puietului se realizează prin inversarea celor două corpuri în care albinele au iernat, ridicând corpul inferior cu celule goale în partea

90

superioară, unde aerul este mai cald şi unde se creează condiţii favorabile pentru creşterea puietului.

Când familiile au multe albine vârstnice sau pierderi masive de albine datorită condiţiilor meteorologice nefavorabile, se impune ca operaţiunea de reducere a cuiburilor să se execute de două sau chiar trei ori.

CONTROLUL GENERAL DE PRIMĂVARĂ

Controlul general de primăvară se execută când temperatura aerului la umbră ajunge la minimum +15….+160C şi albinele zboară în mod obişnuit. Cu această ocazie se apreciază mărimea populaţiei, cantitatea de hrană, calitatea mătcii şi se curăţă fundurile la stupii orizontali.

Mărimea populaţiei. Se apreciază ca familii puternice, familiile care ocupă 8-10 intervale, cu familii mijlocii cele cu 5-7 intervale şi ca familii slabe cele cu mai puţin 5 intervale.

Cantitatea de hrană se apreciază cunoscând că o ramă STAS cu miere căpăcită pe ambele feţe conţine 3,600 kg, una multietajat 2,300 kg şi că un dm2 de fagure căpăcit pe ambele feţe are cca. 350 g miere sau 175 g păstură. Pentru o bună dezvoltare în această perioadă, o familie de albine are nevoie de 8-12 kg miere şi 1-1,5 kg păstură.

Calitatea mătcii se apreciază după numărul ramelor ocupate cu puiet, după extinderea acestuia pe rame şi după uniformitatea lui. Puietul mătcilor tinere şi a celor de calitate superioară ocupă suprafeţe mari şi compacte, pe un număr mare de rame, în timp ce, puietul mătcilor vârstnice şi de slabă calitate este heterogen şi dispus în suprafeţe mici pe un număr redus de rame. În aprecierea calităţii mătcilor după puietul depus, se va avea în vedere şi calitatea fagurilor, întrucât în fagurii cu multe celule deformate, de trântori sau rupţi, chiar şi mătcile prolifice nu pot realiza ponte normale.

Curăţirea fundurilor stupilor orizontali se execută la controlul general de primăvară datorită faptului că acestea sunt fixe şi că la sfârşitul iernii temperaturile sunt încă scăzute. În acest scop se îndepărtează pernele de protecţie din partea laterală a cuibului pentru crearea unui spaţiu unde se trec ramele cu albine. Porţiunea fundului astfel eliberată se curăţă, iar apoi ramele se mută la loc şi stupul se împachetează şi se închide.

Ajutorarea familiilor slabe se poate face fie prin introducerea de rame cu puiet căpăcit împreună cu albinele luate de la alte familii puternice, cărora în prealabil li s-a dat acelaşi miros. Pentru siguranţă se recomandă închiderea mătcilor în colivie pentru 24 de ore, după care se eliberează. Tot

91

în acest scop se poate face unificarea familiilor slabe cu alte familii de aceeaşi putere, dar cu o matcă mai bună.

Îndreptarea familiilor cu mătci epuizate sau orfane. Mătcile bătrâne şi cele care au puiet foarte redus şi neomogen, sau trântori în celule de lucrătoare se vor înlocui pe măsura posibilităţilor cu mătci de la rezervă, urmând ca restul mătcilor necorespunzătoare să fie schimbate în sezonul activ. Puietul de trântori în celule de lucrătoare se recunoaşte după aspectul bombat al căpăcelelor. Familiile orfane vor primi mătci de la rezervă.

Îndreptarea familiilor „bezmetice” (cu albine ouătoare). O familie de albine devine „bezmetică” atunci când îşi pierde matca, iar o parte in albinele lucrătoare depun ouă. Când deschidem stupul, ele aleargă neliniştite pe rame, stau cu abdomenul ridicat, bat din aripi şi emit un sunet plângător, iar în celulele cuibului se observă câte 2-3 ouă în aceeaşi celulă. După zece zile din momentul depunerii ouălor, în cuib apar celule de lucrătoare cu marginile mult înălţate şi căpăcele bombate, în care se găsesc larve de trântor. Începuturi de botci se găsesc şi pe fagurii din marginea cuibului, dar sunt fără ouă sau puiet. În unele din ele se pot observa resturi de lăptişor de matcă, rămase de la larvele de trântori, care însă au murit în primele zile ale evoluţiei, ei nefiind obişnuiţi cu asemenea hrană.

Uneori este posibil ca într-o astfel de familie să găsim o matcă frumoasă, bine dezvoltată, cu puiet în elipse bine desenate, dar puietul să fie de trântor, dezvoltat în celule mici de lucrătoare. Este o familie ce în toamnă şi-a pierdut matca, şi-a crescut una tânără, este nefecundată, iar albinele s–au obişnuit cu ea, o hrănesc, dar ouăle ei sunt nefecundate.

Pentru a putea corecta o astfel de situaţie, se scutură albinele în stupină şi se desfiinţează stupul în care s-au adăpostit. Pentru ca albinele să fie primite de alte familii, va trebui ca acestea să aibă guşa încărcată cu miere, în care scop înainte de efectuarea acestei operaţiuni, familia se deranjează cu zgomot şi fum, bătându-se în peretele stupului. Familiile mijlocii şi puternice se redresează introducând în familia cu albine ouătoare doi faguri cu puiet căpăcit, gata de eclozionare între care e fixează o colivie cu matca. Fagurii cu puiet de trântor se îndepărtează din familia bezmetică, după care se face un schimb de locuri cu familia de unde s-a luat puietul. În felul acesta, făcându-se un schimb de albine culegătoare, familia bezmetică se întăreşte mult şi în scurt timp îşi revine. Familiei puternice orfanizate i se dă seara o matcă fecundă, în colivie.

STIMULAREA DEZVOLTĂRII FAMILIILOR DE ALBINE

Stimularea familiilor de albine se realizează prin practicarea alimentaţiei stimulente şi prin operaţiunea de lărgire a cuibului.

92

Alimentaţia stimulentă se face în perioadele lipsite de cules de întreţinere, atunci când temperatura permite accesul albinelor la alimentator, folosindu-se, fie miere diluată, fie sirop de zahăr.

Siropul de miere se prepară din două părţi miere şi o parte apă fierbinte şi se administrează în cantitate de 1,5 litri la intervale de 4-5 zile, în hrănitoare sau faguri vechi.

Siropul de zahăr pentru hrănirea stimulentă se prepară la început în proporţie de 2:1 şi de 1:1 în continuare, administrându-se în cantităţi de 1-2 litri pentru o familie la intervale de 4-5 zile. Hrănirea stimulentă cu sirop de zahăr este mai eficace când se administrează în amestec cu polen 5%.

O hrănire stimulentă se poate efectua şi prin introducerea de faguri cu miere. Metoda constă în descăpăcirea periodică (din 3-4 zile), după diafragmă, a unei suprafeţe de 1-2 dm2 fagure căpăcit.. În acest scop se pot folosi atât rame cu miere din cuib, cât şi din cele păstrate ca rezervă. Descăpăcirea fagurelui se va face numai seara, după încetatul zborului pentru a nu produce furtisag.

Cu rezultate bune în hrănirea stimulentă a familiilor de albine se foloseşte şi zahărul tos, ce se administrează în hrănitoare aşezate deasupra fagurilor din stup. Acest sistem prezintă avantajul că nu provoacă furtişag şi nu necesită prepararea siropului, dar uzează mai mult albinele.

Dacă familiile de albine nu au substanţele proteice necesare creşterii puietului, se practică în această perioadă hrănirea lor cu polen conservat din sezonul precedent, cules de albine, sau obţinut de apicultor prin scuturarea paniculelor de porumb înflorite.

Polenul se administrează înglobat în turtiţe de zahăr sau miere, turtiţe ce se aşează deasupra fagurilor cu puiet din mijlocul cuibului. Polenul de porumb se poate administra în zilele călduroase în aer liber, expunându-l în tăviţe, de unde albinele îl culeg şi îl înmagazinează în fagurii din stup.

Transportul familiilor de albine, primăvara devreme, în localităţi în care există culesuri de întreţinere de nectar şi polen, determină reducerea hrănirilor stimulente şi constituie măsura cea mai eficace pentru dezvoltarea acestora. Astfel, este indicat să se folosească flora din păduri, plantaţiile de salcie, livezile de pomi, rapiţa şi oricare altă sursă nectaro-poleniferă existentă în zona stupinii.

Lărgirea cuibului se execută progresiv atunci când toţi fagurii din cuib, exceptând cei mărginaşi, sunt complet ocupaţi cu puiet şi astfel matca nu mai are unde să depună ouă, sau când albinele tinere, neavând faguri suficienţi, se aglomerează pe faţă internă a diafragmei, având tendinţa de a trece pe sub diafragmă pe partea externă a acesteia.

Lărgirea cuibului se face prin introducerea unui fagure cu celule de lucrătoare bune pentru ouat, după ultima ramă cu puiet, înaintea ramei de

93

margine, după ce în prealabil a fost stropit cu sirop diluat sau numai cu apă caldă la 35-400C .

În momentul apariţiei unui cules abundent de polen, oferit în special de pomii fructiferi, se face „spargerea cuibului”, fagurele destinat lărgirii introducându-se între ramele cu puiet, deoarece în această perioadă familia este dezvoltată, iar temperatura exterioară înregistrează valori termice ridicate.

Când natura oferă cules bogat, lărgirea cuibului se face cu faguri artificiali care se introduc în mijlocul cuibului, între fagurii cu puiet necăpăcit. Dacă fagurii artificiali nu se clădesc în perioada optimă şi se introduc în familii în perioada pregătirii acestora pentru roire, albinele vor construi celule de trântor, putând utiliza pentru clădirea de noi faguri artificiali numai familii la care nu a apărut instinctul de roire.

Folosirea ramelor clăditoare reprezintă cea mai economică metodă de obţinere a cerii brute. Se practică în perioada maximă a secreţiei cerii, ceea ce corespunde cu perioada de dezvoltare maximă a familiei de albine. Folosirea ramelor clăditoare satisface instinctul albinelor de a construi celule de trântor, celule indispensabile în anumite perioade pentru menţinerea familiei într-o activitate normală şi, implicit, clădirea integrală a fagurilor artificiali cu celule de albine lucrătoare.

Ramele clăditoare sunt rame obişnuite de cuib sau magazie ce se introduc în sezonul mai rece la marginea cuiburilor, după ultima ramă cu puiet, iar când timpul s-a încălzit, direct în mijlocul cuibului. În perioada premergătoare roitului folosirea ramelor clăditoare devine obligatorie, întrucât, albinele din instinct vor clădi în acestea numai faguri cu celule de trântori şi astfel nu vor roade tiparul celulelor de lucrătoare de pe fagurii artificiali. Fagurii din ramele clăditoare se recoltează săptămânal, pentru ca larvele din aceştia să nu se dezvolte prea mult, necesitând astfel consumuri suplimentare de hrană şi să nu impurifice ceara prin cămăşile nimfale.

În stupinele infestate cu păianjenul albinii (Varrooa jacobsoni), având în vedere preferinţele femelelor acestui parazit de a depune ouă pe larvele de trântor, recoltarea fagurilor se va face la interval de două săptămâni pentru a permite astfel ridicarea din familia de albine a unui număr mai mare de paraziţi.

Folosirea ramelor clăditoare se face concomitent cu cea a fagurilor artificiali, ceea ce permite realizarea unor producţii medii de 0,500-1,000 kg ceară pe familie, fără a influenţa negativ producţia de miere.

94

CURS 6

AMELIORAREA FAMILIILOR DE ALBINE

In practica s-a constatat ca in aceleasi conditii de mediu, de temperatura si cules, intretinerea in acelasi sistem de stupi si dupa aceeasi tehnologie, apar diferente in ceea ce priveste sistemul de dezvoltare, dar mai ales productia: aceste au provocat un interes deosebit in cunoasterea insusirilor familiilor de albine de a acumula rezervele de hrana. Toate aceste diferente sunt de ordin genetic exprimate fenotipic si trebuiesc cunoscute pentru a fi expoatate in munca de ameliorare in directia dorita spre productia cea mai mare.

In lucrarile de ameliorare a albinelor o serie de particularitati sunt datorate unor caracteristici biologice specifice, lucru ce determina atat avantaje cat si dezavantaje in aceasta munca.

Viata in comun a unei mari colectivitati – colonie – determina particularitatile acesteia, rezultand din totalitatea insusirilor albinelor lucratoare ce o compun si pe baza carora se apreciaza matca si familia. In acelasi timp in familie coopereaza:- doua generatii, neidentice din punct de vedere genetic – matca si fiicele ei;- partenogeneza trantorilor ii diferentiaza genetic de surorile lor (albinele lucratoare);- imperecherea libera a matcilor, necontrolabila; - poliandria sau imperecherea multipla a matcilor;- dependenta aproape totala de conditiile mediului natural.

Activitatea de ameliorare in apicultura prezinta si unele aspecte ce usureaaza desfasurarea acestor lucrari. Astfel, de la o matca valoroasa se pot

95

obtine intr-un timp relativ scurt mai multi produsi, respectiv matci si trantori. De asemeni se poate sacrifica un numar mare de matci fara pierderi prea mari. Cunoscand directia ameliorarii si avand la dispozitie evidentele necesare pe mai multi ani se trece la alegerea celor mai valoroase familii de albine.

Criterii de selectie:- odata cu stabilirea si alegerea celor mai valoroase familii pe baza criteriilor de productie, rezistenta la iernare, si la irascibilitate se trece la inmmultirea lor atat pentru cresterea matcilor cat si a trantorilor.

Productia de miere si ceara este cel mai important indicator. Productia de miere este constituita din: cantitate de miere extasa + miere ramasa in cuib pentru iernare + fondul de rezerva + miere cedata altor familii + productia de miere pentru roiuri/Toate aceste cantitati cumulate vor da productivitatea familiei respective.

Productia de ceara se stabileste insumand cantitatea de ceara adugata de albine la cladirea fagurilor artificiale ( aproximativ 70g/.fagure) + cantitatea de ceara rezultata din folosirea ramelor claditoare + ceara rezultata de la extragerea mierii (1kg de ceara/100kg miere extrasa) + ceara provenita in urma curatirii cuibului. Aprecierea productiei fiind in general destul de grea se poate aprecia intr-un sistem de notare de la: – echivalenta de la rea la foarte buna.- rezistenta la iernare se apreciaza pe baza mortalitaii constante, a consumului de hrana in acest timp si a starii generale a cuibului la sfarsitul perioadei de iernare;- irascibilitatea sau blandetea albinelor se apreciaza in functie de reactia familiilor in timpul executarii diferitelor interventii, la folosirea fumului, apropierea de stup, toate acestea influentand productivitatea muncii apicultorului;- pe langa aceste criterii mai trebuie amintite si apreciate ca atare urmatoarele aspecte cum ar fi:- compactitatea puietului; - capacitatea de valorificare a culesului la temperaturi scazute;- inceperea zborului cat mai devreme dimineata si terminarea acestuia cat mai tarziu (durata zborului de cules);- modul de depozitare a mierii in faguri;- blocarea cuibului, cresterea puietului primavara si prelungirea acestuia toamna;- tendinta de roire, prolificitatea si comportarea matcilor in timpul controlului;- cantitatea de laptisor depusa in botcii, modul de capacire al mierii, crearea rezervelor de pastura si apararea cuibului.

96

Metode de selectieSunt folosite doua metode: in masa si selectia individuala. Selectia in masa cuprinde o succesiune de lucrari repartizate cronologic: - in primul an pe baza criteriilor amintite se alcatuieste grupa familiilor de prasila ce trebuie sa reprezinte 10 -20% din efectiv . Alegerea definitiva are loc dupa iernare, eliminandu-se familiile ce nu corespumd scopului dorit.

- In al doilea an aceasta grupa se utilizeaza in directia cresterii trantorilor, a matcilor precum si la formarea de noi familii, matcile rezultate servind la inlocuirea (50%) celor varstnice, necorespunzatore si la familiile nou formate. Toamna grupa de prasila se reconsidera, eliminandu-se familiie cu indici necorespunzatori si preluand noi „candidate” care s-au remarcat in sezonul de productie parcurs.

- In al treilea an sde repeta lucrarile din anul doi, continuandu-se inlocuirea restului de 50% de matci din familiile de productie

- In al patrulea an se aplica lucrarile din anul doi si trei, iar pentru evitarea consangvinizarii se recomanda schimburi de roiuri, familii sau matci de la o distanta minima de cel putin 15km ce se vor imperechea cu trantorii din stupian proprie.

Selectia individuala: metoda utilizata in stupine specializate avand drept scop crearea de linii de albine de inalta productivitate.

- in anul I se procedeaza la alegera celor mai valoroase familii de albine recordiste in numnar de 15 – 20, formandu-se grupa familiilor de prasila, asigurandu-se pentru acestea conditii de cules corespunzatoare pe tot parcursul sezonului respectiv;

- in anul II din aceastra grupa de prasila se aleg 3-4 familii cu insusirile cele mai valoroase pentru cresterea matcilor si trantorilor in vederea obtinerii de matci imperecheate. Aceste matci sunt supuse verificarii pentru a urmari modul in care transmit insusirile familiilor”parinti”. Grupele de verificare se fac cu cate 30- 40 familii cu matci fiice. Din acestea se aleg cele mai valoroase si se continua lucrarile de selectie;

- In anul II se urmaresc rezultatele obtinute, urmand a se retine pentru reproductie numai familiile ale caror matci fiice au obtinut cele mai bune rezultate.

Selectia de baza de linii este o metoda pretentioasa aplicata numai in stupine de selectie care se evidentiaza atat prin productivitate ridicata cat si prin transmiterea la descendenti a insusirilor ereditare constituie o linie.

97

HRANIREA STIMULENTA A FAMILIILOR DE ALBINE

In functie de modalitatile de lucru si de scopurile pe care le propune apicultorul, de obicei se disting hraniri de necesitate si hraniri de stimulare. Pentru a evita producerea furtisagului si a contracara raspandirea agentilor de boala si de a reduce costurile de intretinere a familiilor de albine, majoritatea apicultorilor folosesc in alimentatie diferiti inlocuitori ai mierii si mai putin ai polenului. Hranirea de necesitate permite apicultorului sa intervina ori de cate ori este nevoie sa contracareze carente de scurta durata. Nevoile variaza cantitativ dupa anotimp, in functie de mediul dat si de caracteristicile coloniei. Alimetatia de necesitate mai poate fi necesara si pentru a inlocui proviziile improprii coloniei cum este mierea de mana. Deosebit de interesanta este tehnica hranirilor de stimulare, bazata pe constatarea ca intreaga ponta depinde de prolificitatea matcii, de temperatura si de disponibilitatea culesurilor.Administrarea pe perioade mai lungi de timp cu cantitati mai mici de hrana stimuleaza ouatul matcii cu un aport mai mare de nectar.

Avand la indemana aceasta posibilitate si tinand cont de perioadele de dezvoltare individuala a lucratoarelor, apicultorul poate programa puterea familiei de albine conform cerintelor si intereselor lui.- alimentatia poate fi glucidica sau proteica si se administreaza in forma de solutie (sirop concentrat in hranirile de necesitate si de sirop diluat in cele de stimulare), de candi (turte) sau pulberi.- Atunci cand necesitatea familiei impune hranirea glucidica cat si cea proteica, se poate face in amestec ea fiind utila pentru compensarea carentelor in natura.-

Utilitatea folosiri substituientilor de miere si polen in hrana albinelor

Astazi nici un apicultor nu mai pune la indoiala utilitatea substituiri mieri cand este vorba de asigurarea hranei energetice. Exact in acelasi fel trebuie tratata problema nutritiei albinelor si atunci cand este vorba de hrana proteica. Polenul fiind unica sursa proteica pentru albine, lipsa acestuia sau a inlocuitorilor duce la o crestere slaba de puiet, numai pe baza rezervelor de proteina din organismelor albinelor, au efecte negative asupra duratei de viata a acestora, cat si a puietului eclozionat.

Apicultorul trebuie sa intervina rapid in hranirea familiilor de albine cu substituienti pentru a nu intrerupe ritmul biologic in plina desfasurare. Eficienta substituientilor in comparatie cu cea a polenului este cuprinsa intre

98

20-100%. Trebuie subliniat faptul ca albinele crescute cu substituienti ai mieri si polenului nu prezinta diferente morfologice fata de cele hranite natural.

Hranirile de stimulare ale albinelor de toamna si primavara

Hranirile suplimentare cu sirop si /sau polen din timpul toamnei pot asigura urmatorele deziderate:- populatia de albine din stup va fi mai mare, o buna parte a acesteia va constitui albina de iarna apta pentru cresterea primelor generatii de puiet- colonia va avea cantitatea necesara de polen sau pastura pentru primavara urmatoare, cand timpul este nefavorabil pentru efectuarea zborului de cules.- Prima generatie de puiet de iarna tarzie este crescuta pe seama hranei produsa de glandele deja dezvoltate ale albinelor doici din familie si nu ca polen. Polenul (pastura) pastrat(a) sau adus in stup este esentiala pentru albinele nou eclozionate care il pot consuma si isi pot dezvolta glandele specializate pentru hrana puietului si pot ajuta la cresterea urmatoarei generatii.

Daca polenul lipseste sau inlocuitorii de polen nu sunt adecvati pentru hrana albinelor, si pentru o buna dezvoltare a glandelor hipofaringiene ale albinelor, nu vor fi apte pentru a creste puiet sanatos sau nu mai pot sustine cresterea puietului. Acest lucru se explica prin faptul ca daca larvele primesc o hrana deficitara din punct de vedere proteic,capacitatea lor de a o asimila este nesemnificativa.

Efectul cantitatii si calitatii proteinelor asupra activitatiii de crestere a puietului si a populatiei

Un criteriu folosit in studiul nutritiei albinelor este cantitatea de puiet crescuta de familie. Mentinerea activitatii de crestere a puietului in familia de albine depinde in intregime de albinele doici care trebuie sa primeasca cantitati suficiente de proteina, vitamine si elemente minerale, substante esentiale pentru producerea hranei larvare (laptisorul de matca).

Cand in familia de albine se gaseste polen suficient si de calitate superioara > 25%, raspunsul coloniei este imediat, cu repercursiuni asupra cresterii puietului si a ratei de acumulare.

Influenta hranirii cu polen si inlocuitori de polen asupra longevitatii albinelor adulte

- polenul este elementul cel mai necesar pentru dezvoltarea albinelor si este esential pentru hranirea puietului.

99

- la albinele tinere tot azotul provine din proteinele polenului consumat, albinele doici avand un continut proteic mult mai mare. S-a demonstrat ca longevitatea albinelor pare a fi direct proportionala cu nivelul proteinelor din corp, acestea fiind determinat de conditiile naturale de cules (nectar = polen).- concentratiile excesive de proteina din hrana au efect la fel de negativ ca si lipsa totala a acestuia, mai grav ducand chiar la asa- zisa „otravire proteica”.- s-a constatat de asemenea ca hranirea exclusiva numai cu sirop de zahar are efecte negative pe fondul lipsei polenului din hrana. Ca prima consecinta ar fi uzura albinei prin prelucarea acestuia in miere si consumarea rezervelor de proteina din corp pentru enzimele necesare transformarii zaharului in miere.- se poate concluziona ca dezvoltarea familiilor de albine depinde in mare parte de modul de administrare a inlocuitorilor de polen, de valoarea lor biologica, de procentele de inlocuire a polenului, precum si de anotimpul de administrare a acestora toamna sau primavara.

Stimularea dezvoltarii sistemului glandular al albinei melifere

Albinele melifere folosesc proteina existenta in polen indeosebi pentru a furniza elementele structurale ale muschilor, glandelor si altor tesuturi. Polenurile sunt deosebit de eficace, in special in dezvoltarea glandelor hipofaringiene si a corpului gras. Cresterea glandelor hipofaringiene incepe o data cu eclozionarea si consumul de polen, avand ca rezultat direct dezvoltarea lor pentru a putea secreta si hrani puiet.

Dezvoltarea morfologica normala nu inseamna in mod obligatoriu si sigur ca secretia acestora va putea furniza materialul nutritiv (laptisorul de matca) adecvat pentru hrana larvelor. Ca urmare, dezvoltarea glandelor hipofaringiene nu este un indice care garanteaza calitatea secretiei acestora.Calitatea viitoare a laptisorului de matca va fi data de valoarea nutritiv – biologica a proteinelor din polenul consumat. S-a demonstrat ca marea majoritate a polenurilor sunt deficitare sau le lipesc anumiti aminoacizi esentiali: consumarea timp indelungat a unui singur sortiment de polen poate duce la intreruperea cresterii puietului si pontei matcii.

De asemenea, polenul conservat timp de un an are valoarea biologica cu 76% mai mica decat cel proaspat asupra dezvoltarii glandelor hipofaringiene (aceasta reducere drastica a valorii lui biologice este datorata in special degradarii unor aminoacizi esentiali).Polenul conservat timp de doi ani si administrat albinelor nu a mai produs nici initierea dezvoltarii glandelor hipofaringiene, cu rezultat direct asupra incapacitatii albinelor tinere de a hrani larvele cu laptisor de matca .

100

Hranirea cu drojdie de bere s-a dovedit a fi tot atat de eficace ca si polenul proaspat sau chiar mai puernic decat acesta. Efecte similare au si alti inlocuitori ai polenului cum ar fi:laptele praf degresat, drojdia de bere uscata, lapte condensat, faina de soia degresata, praful de ou, etc.

Suplimentarea proteica a hranei

Consumul de hrana proteica este foarte mare la albinele tinere si cele doici, stiindu-se ca acestea au acces liber pe fagurii in care se gaseste polen proaspat adus de culegatoare sau rezerve sub forma de pastura.

Cel mai mare procent de proteina se gaseste in hemolimfa albinelor doici in varsta de 5 – 12 zile si polenul este consumat de catre albine pana la 15 – 18 zile atunci cand este obligata sa creasca puiet mai mult.

Consumul de polen de catre aceasta se poate dubla cand valoarea biologica a acestuia scade de la 30% la 20% PB.

Consumul este intotdeauna stimulat de includerea polenului in turtele cu inlocuitori. Rata consumului turtelor continand 5,,15,25,35 sau 45% proteina este influentata atat de cantitatea de polen, cat si de cantitatea de zahar din acesta.

Raportul trebuie echilibrat atat proteic cat si glucidic.

Comparatii calitative intre polen si inlocuitorii de polen

In perioadele foarte ploioase sau secetoase ale unui an exista intotdeauna o lipsa acuta de polen in natura.In asemenea situatii apicultorul profesionist administreaza familiilor sale de albine inlocuitori ai acestuia. Multi substituenti ca : faina, de soia, lapte praf, cateva tipuri de drojdii deja au fost testati inregistrandu-se rezultate remarcabile.alegerea acestor inlocuitori s-a bazat pe nivelurile elementelor nutritive gasite in polen comparate cu acestea. In acest scop au fost efectuate analize chimice comparative.

Din aceste cercetari s-a ajuns la concluzia ca anumiti inlocuitori pot fi inferiori sau superiori din punct de vedere ala valorii biologice al polenului raportata la supereficacitatea organismului albinei.

Substituenti in polen

Istoric:1920 – an extrem de secetos – lipsa 100% de polen. Doi cercetatori:

Ambruster si Geiger au hranit doua familii numai cu sirop si drojdie si doua familii numai cu sirop, constatand ca la sfarsitul lunii octombrie familiile ce

101

au consumat sirop = drojdie aveau aproximativ 14700 indivizi, celelalte avand cca 2000 de indivizi, fara a mai mentiona numarul de celule capacite la momentul respectiv.

Totusi, datorita rezultatelor diferite obtinute de numerosi cercetatori s-a constatat ca nici un substituent al polenului nu a egalat eficienta acestuia.Folosirea combinata de substituenti poate duce la echilibrarea si apropierea de valoarea biologica a polenului. Indiferent de natura inlocuitorului de polen trebuie sa se urmareasca continutul lor in proteina si aminoacizi, valoarea biologica si digestibilitatea acestora.

Continutul in proteina si aminoacizi al substituentilor

Cunoasterea tuturor AA (aminoacizi) esentiali din substituenti de polen constituie una din fundamentarile stiintifice posibile pentru experimentele din apicultura moderna ce ne pot duce cu siguranta la rezultatele pozitive in practica .in tabelul urmator este prezentat continutul in aminoacizi ai unor substituienti uzuali folositi in hrana albinelor in comparatie cu polenul si raportat la proteina bruta PB.AA= aminoacizi Lizina, metionina, cistina, triptofanul, arginina, histidina,leucina, izolucoina, fenilanina,treonina si vanilina 1/2 VB/AAE.Se poate observa ca polenul nu are o concentratie de AA esentiali mai mare decat a altor materii prime cu nivelul mai ridicat decat al PB si ca nu continutul in AA determina un efect mai mare al acestuia in hrana albinelor. Sub acest aspect se poate crede ca acelesi rezulte s-ar obtine si cu inlocuitori ai polenului, dintre care unii sunt mai bogati in AA decat polenul. Continutul in AA ai polenului variaza in functie de specia plantei de la care provine, cat si in functie de durata de pastrare a rezervei de polen. Utilizarea substituentilor in hrana albinelor creeaza posibilitatea echilibrarii hranei proteice albinelor si sub aceste aspecte.

Continutul in AA si Pb din substituentii de polen

Cunoasterea compozitiei chimice a substituentilor de polen reprezinta un criteriu important in aprecierea acestora. In compozitia totala a substituentului sunt cuprinse pe langa proteine si alte substante nutritive ca: glucide, grasimi, vitamine, saruri minerale etc. si ca atare resturile nedigerate nu pot de informatii exacte asupra capacitatii de utilizare a proteinelor de catre albine. Aprecierea gradului de valorificare a proteinei din substituenti de polen in proteina sintetizanta de catre albine se face numai prin

102

determinarea azotului, introdus in organism prin hrana si a azotului eliminat prin excremente.

Aprecierea bilantului azotului la albinele hranite cu substituenti se face in comparatie cu „martorul” pastura. Deoarece proteinele asimilate din aceasta au o utilizare aproape egala spre cresterea de puiet si depunerea in corpul albinei pentru formarea corpului gras.Dupa ample cercetari s-a constatat ca folosirea drojdiei de bere ca substituent in hrana albinelor, proteina acesteia este folosita aproape integral in formarea corpului gras, in timp ce proteina din laptele praf este folosita in exclusivitate spre cresterea de puiet.

Nivelul proteic al hranei cu substituenti variaza intre 82%la faina de sange si cazeina uscata si 33% la laptele praf, fata de 20 – 25% cat detine polenul.

Folosirea substituentilor la prepararea pastelor intr-un procent care nu tine cont de continutul in proteina al acestora, deci de nivelul proteic ce se asigura in hrana este una din cauzele principale care impiedica obtinerea rezultatelor, scondate.

Concentratiile mai ridicate de proteina din substituenti pot fi folosite cu conditia ca in paste (turte) sa intre in compozitie si polenul in proportie de 10% din proteina totala.

Folosirea polenului in amestec cu substituntii la formarea turtelor are efect benefic de proteina in corpul albinei. S-a dovedit stiintific ca polenul contine substante atractive:chimice – fagostimulenti ce determina albinele sa consume mai multa hrana.Din lipidele constituente ale polenului s-a determinat o substanta chimica cu actiuni atractive pentru albine denumita”acidul trienoic” (1982 – R.M. Doull), fiind realizat sintetic de Hopkins in 1983. Folosirea acestuia in hrana albinelor are efecte pozitive in obtinerea unor rezultate economice remarcabile, mai ales in zone cu lipsa sau productii slabe de polen.Continutul in vitamine al unor substituenti folositi in hrana albinelor:

Din vaste cercetari s-a concluzionat ca unele vitamine din complexul B au actiune directa asupre albinelor, astfel:- vitamina B6 – stimuleaza marirea ovrelor cu influente asupra activitatii de ouat si cresterii de puiet;- vitamina B8 – stimuleaza dezvoltarea glandelor hipofaringiene, marind secretia de laptisor de matca si implicit numarul de larve crescute;- vitamina B12 – poate fi folosita cu succes in tratamentul medicamentos impotriva locilor alaturi de antiboitice (in aceasta asociere cazurile de recidiva au fost de 0%)

Trebuie mentionat faptul ca astazi, prin diverse metode stiintifice de analiza chimica, substituentii de hrana pentru albine pot fi combinati in asa masura inacat sa fie cat mai apropiati de toate proportiile si proprietatile ce le detine mierea, polenul sau pastura. Totul depinde de modul, timpul,

103

proportiile, cantitatile si calitatile ratiilor administrate familiilor de albine pentru scopul urmarit si efectul dorit.

104

CURS 7

PRODUSE APICOLE

Principalele produse apicole recoltate de la familiile de albine sunt urmatoarele:- mierea - ceara- propolis- venin- polen- pastura- laptisor de matca- apilarnil

1.Mierea

Chiar din perioadele cele mai timpurii, omul a ştiut de ce merită să înfrunte neplăcerile cauzate de înţepăturile albinelor şi de căţăratul pe stânci şi prin copaci, pentru a ajunge la fagurii valoroşi cu miere ai coloniilor sălbatice de albine. Din totdeauna, mierea şi ceara au jucat un rol important în istoria omenirii şi au fost foarte utilizate. Astfel, prin vestigiile celtice din mormântul unei persoane importante, datând din anii 500 Î.Ch. şi descoperite în 1978-1979, mierea îşi avea locul pe lângă alte obiecte de valoare; o dovadă că acest produs al albinelor era deosebit de apreciat în antichitate (Vorwohl 1984).

O definiţie destul de bună a mierii o găsim într-o dispoziţie din 21 martie 1930 (RGBI. I 101), unde în articolul I se sune:

„Mierea este produsul dulce, pe care albinele îl produc, adunând nectar sau alte sucuri dulci găsite pe plantele vii, mai apoi îmbogăţite cu substanţe proprii, modificate în corpul albinelor, depozitată în faguri pentru maturare.”

Această definiţie legislativă arată mierea ca fiind atât produsul albinelor cât şi al plantelor. Chiar şi o nouă dispoziţie prin EG 1974 nu defineşte mierea altfel.

Nectarul, secretat de flori, este materia primă pentru miere si reprezinta o soluţie apoasă ce are in compozitie diferiti hidraţi de carbon, albumina, mineralele, acizii, vitamine; conţinutul mediu de zaharuri este de 40%, iar cantitatea de apă variază de la 30% la 90%. Felul şi cantitatea de nectar secretat depind, pe lângă diferenţele dintre specii, de mai mulţi factori:

105

- calitatea solului şi a nutrienţilor joacă un rol important. De exemplu, se stie că teii nu secretă nectar în mod regulat, decât dacă au la dispoziţie un sol nisipos, cu surse bogate de apă freatică.

- clima şi perioadele zilei: cele mai multe specii secretă mai mult nectar dimineaţă decât după-amiază. Aerul cald şi vântul dinspre sud sau sud-vest stimulează producţia, în timp ce vânturile uscate dinspre est pot împiedica secreţia de nectar; deosebit de afectate sunt rapiţa şi păpădia. Lichidul secretat de afide -

Alături de nectar, acest lichid este necesar vieţii albinelor şi apare mai ales în regiunile împădurite, unde este produs în principal de păduchii de frunze şi cei de coajă. Este materia primă pentru apreciata miere de pădure. Afidele de frunze trăiesc mai ales pe stejari, tei, cireşi, mesteceni şi pruni, în timp ce coniferele ca bradul, molidul sau laricea găzduiesc afidele de coajă; cele mai cunoscute şi productive specii sunt păduchii de molid cu platoşă (lecanii), păduchii de coajă ai molizilor şi păduchii-de-miere verzi, găsiţi în brazi.

Pentru a se hrăni, afidele perforează coaja ramurilor şi lăstarilor fini cu trompa, sug seva şi prelucrează substanţele nutritive necesare, cum ar fi aminoacizii. Deseori, aceste picături de mărimea unei gămălii de ac sunt preluate de către albine direct de pe spatele producătorilor (de exemplu lecaniile). Lichidul de pe brad se adună pe ace sau pe frunzele arbuştilor de dedesubt ca o masă strălucitoare, lipicioasă. De obicei, albinele îl culeg dimineaţa, înainte să se usuce. Mari cantităţi de astfel de lichid sunt produse în lunile iunie, iulie şi august, iar în anii buni pot apărea pe brazi până în octombrie –noiembrie. Totuşi, în această perioadă, nu mai este adunat de albine.

Premisa principală a unei producţii bune de lichid este o înmulţire masivă a afidelor. Aceasta are loc când toate cerinţele sunt îndeplinite: cele mai importante sunt condiţiile meteorologice bune şi cantitatea de hrană disponibilă a copacului gazdă.

Lichidul nu este cules numai de albine; el este o hrană bogată în hidraţi de carbon, căutată şi de alte insecte, de exemplu furnicile.

Acest lichid mai conţine glucoza şi fructoza. Spre deosebire de nectar, în componenţă intră şi alte zaharuri, ca melecitoza, dar în cantităţi mai mici. După excreţie, lichidul conţine în jur de 80%, dar sub influenţa temperaturii şi aerului uscat, acest procent scade rapid. Albinele nu sunt atrase de această substanţă decât în stare lichidă.

1.Este produsul elaborat de catre albine din nectar sau mana, dupa o prelucrare speciala in interiorul sau in afara organismului lor, imbogatit in substante proprii si depozitat in celulele fagurilor, constituind hrana principala pentru ele si progenitura; orice produs asemanator cu mierea, la elaborarea caruia nu participa in exclusivitate albinele, nu intra in notiunea

106

de miere. De asemenea, mierea elaborata de catre albine in exclusivitate din alta materie prima decat cea pe care o recolteaza in mod naturala nu intra in notiunea de miere naturala de albine.

Datorita calitatilor sale nutritive mierea de albine este considerata ca un produs alimentar dietetic, avand in acelsi timp si proprietati terapeutice fiind folosita in prevenirea si tratamentul unor afectiuni ale aparatului digestiv, respirator, cardiovascular, ale sistemului nervos, etc.

Clasificarea mierii prezinta un interes practic, tine seama de originea materiei prime-nectarul (miere florala si extraflorala) si mana (miere de mana). Mierea florala rezulta din prelucrarea nectarului recoltat de catre albine din glandele nectarifere florale si extraflorale, iar dupa speciile de la care provine se clasifica in monoflora si poliflora. Mierea de mana poate avea origine vegetala (seva extrvazata pe suprafata frunzelor si a lastarilor tineri, datorita presiunii radiculare din perioada de trecere de la starea de repaus la cea activa), sau origine animala – excretie speciala a producatorilor de mana din grupul afidelor si coccidelor din ordinul homoptere (Carnu, 1971). Dupa modul de prezentare se cunoaste mierea in faguri si mierea extrasa, iar mierea extrasa prin centrifugare si prin stoarcere poate fi in stare fluida sau cristalizata (in diferite stadii).

Culoarea mierii este data de prezenta unor pigmenti vegetali cum sunt: carotenul, clorofila, si derivatii ei (xantofila), taninuri etc. iar aprecierea culorii se face prin comparare. Vascozitatea sau rezistenta la curgere ofera indicatii asupra maturarii si densitatii mierii. Un grad ridicat de vascozitate ingreuiaza procesul de extractie, respectiv de conditionare. Vascozitatea este influentata de continutul mierii in apa. Unele sorturi de miere prezinta o vascozitate caracteristica gelatinoasa, la care mierea fluida nu curge decat dupa o agitare prealabila, prezentand fenomenul de tixotropie (miera de iarba, de hrisca ).

Higroscopicitatea reprezinta proprietatea mierii de a absorbi vaporii de apa din mediul inconjurator.Greutatea specifica :1,417 este determinata de continutul in apa a mierii. Natura zaharurilor ce compun mierea se stabileste gratie proprietatii ei dea devia lumina polarizata, glucoza deviaza lumina polarizata la stanga, iar zaharoza la dreapta.Indicele de refractie da indicatii asupra greutatii specifice si a procentului de apa. Compozitia chimica a mierii difera foarte mult si se stabileste pentru fiecare sarja in parte.

De asemenea, mierea contine dextrine care nu sunt digerate de albine. Substantele minerale, determinate prin calcinare din cenusa sunt saruri de: potasiu, fosfor, calciu, magneziu, fier, mangan, si siliciu,iar la analiza spectrala s-au evidentiat in plus saruri de: alumina, bor,crom, cupru.Mierea de mana contine o cantitate mult mai mare de saruri decat mierea florala. Enzimele din miere sunt:invertaza (scindeaza dextrinele in dizaharide, prezenta ei in miere atesta originea naturala acesteia) care se exprima prin

107

indicele diastazic. Vitaminele identificate in miere sunt tiamina, riboflavina, piridoxina, acidul nicotinic, boitina, acidul ascorbic, vitamina K, acidul folic, care provin din polenul existent in miere si nectarul florilor. In miere se mai gasesc cantitati mici dse inhibine si acetilcolina. Caracteristicile mierii romenesti sunt prevazute in STAS 784-76.

Cristalizarea este un proces natural specific, datorita caruia mierea trece din stare fluida in stare mai mult sau mai putin consistenta. Cand mierea este suprasaturata cu glucoza apar cristalele „initiale”care cresc in marime, formand congomerate. Cristalizarea pote fi untoasa si grosolana, se produce la 10 – 18 0C. Peste 270C mierea lipsita de cristale initiale nu granuleaza. Mierea de rapita, de floarea- soarelui si tei cristalizeaza foarte repede, uneori chiar in faguri.

Cupajarea consta in amestecul mai multor sorturi de miere pentru a se obtine o anumita culoare, aroma si gust, ceea ce se realizeaza in malaxoare cu palete, la temperatur de 400C. Pasteurizarea mieriiare ca drept scop topirea cristalelor initiale si distrugerea germenilor care ar provoca fermentarea mierii la 70 – 780C, iar apoi racirea rapida la 25- 400. tratamentul termic timp de 6 minute la 700 nu modifica constantele biologice ale mierii.La incheierea proceselor de conditionare mierea se ambaleaza si se cinserva in incaperi curate, uscate, fara mirosuri, la temp. de 11 grade. Prin pastrare timp indelungat la 20-25 0C mierea pierde din aroma, se inchide la culoare si se formeaza hidroximetilfurfurolul (mai ales in urma supraincalzirii mierii). Formarea mierii Produsele culese de albine, nectarul şi lichidul secretat de afide, trec printr-o pre-digerare şi depozitare, suferind modificări fizice şi chimice complexe, realizând in final mierea. La puţin timp după culesul sucurilor cu conţinut de zahăr din natură, începe o transformare chimică, albina adăugând pe drumul înapoi spre colonie o enzimă pentru invertit (un ferment), proprie corpului. Această enzimă descompune, fără a se modifica pe sine, zaharoza, în fructoză şi glucoză. Un amestec dintre cele două tipuri de zahăr se numeşte zahăr invertit. Mierea adusă în colonie şi aflată deja în faza de modificare, este adusă de către albinele-culegătoare şi predate albinelor din stup, până la depozitarea ei în alveole. In procesul de fabricare sunt introduse şi alte enzime: un component care descompune hidraţii de carbon (diastaza), şi altele, precum catalaza, fosfataza şi oxidaza. Acestea apar în cantităţi mici de substanţe introduse, ca şi inhibina – care distruge bacteriile – şi vitaminele, în perioada transformării de la materiile prime la produsul finit. Pe lângă schimbările chimice suferite de hrană culeasă, au loc şi modificări fizice. Cantitatea de apă conţinută de nectar şi de secreţiile afidelor scade până la 17%-20% în perioada prelucrării. Aceasta se întâmplă datorită procesului evaporării, când mierea este transportată de la o albină la alta şi stupul are o temperatură destul de ridicată.

108

Soluţia obtinuta este o masă concentrată, care totuşi poate absorbi apă. Albinele împiedică acest fenomen căpăcind imediat alveolele în care se găseşte mierea, cu ceară de culoare mai deschisa decât cele de puiet. Spre deosebire de capacele alveolelor pentru puiet, cele pentru miere nu permit patrunderea aerului.

Compoziţia mieriiMierea este un amestec din diferite zaharuri, cărora albinele le-au

adăugat şi alte componente importante.

Compoziţia în procente a mierii de albine – fără a lua în considerare diferitele soiuri de miere (după Grout şi Ruttner 1966)

Apă 17,20 Zaharuri superioare 1,50

Fructoză 38,19 Acizi 0,57

Glucoză 31,28 Proteine 0,26

Zahăr de trestie 1,31 Oxizi 0,17

Zaharuri multiple 7,31 Componente secundare 2,21

Dintre acizi, cei mai importanţi sunt aminoacizii, acidul citric, acidul malic, acidul formicetc. Printre minerale enumerăm potasiul, sodiul, calciu, magneziu, cloriţii, sulfaţii, fosfaţii etc. Componentele secundare sunt mai ales aromatice, anumite inhibine, vitamine, hormoni şi enzimele fermenţilor.

Mierea din nectar şi cea din secreţiile afidelor se deosebeşte prin gust, culoare şi amestecuri de polen; mierea din lichidul secretat de afide conţine mult mai mulţi aminoacizi decât cea din nectar. În 100 g miere din flori sunt prezente 27,72 mg de aminoacizi. Mierea de pădure conţine 34,96 mg; hrana pentru albine, din zahăr, conţine însă numai 10,32 mg. Deosebirile între mierea din flori şi cea de pădure există şi la nivelul mineralelor. Mierea de pădure conţine mai puţin sodiu şi calciu, mierea din flori mai mult potasiu. Greutatea specifică a mierii la un conţinut de apă de 20% este de 1,417. Cantitatea de energie ajunge la 1270 kJ (= 300 kcal) la 100 g de miere. O linguriţă conţine 250 kJ (= 60 kcal.).

Sorturi de miere

Cea mai importantă diferenţă este cea dintre mierea de nectar şi cea din lichidul secretat din afide. Dintre soiurile de miere din flori, cele mai

109

valoroase sunt mierea de salcâm, de rapiţă, de păpădie, etc. În regiunile cu livezi cu pomi fructiferi sau în crescătoriile de flori, se obţine de obicei o miere polifloră, căci diferitele specii de plante stau foarte apropiate una de alta. De exemplu, mierea de păpădie este amestecată foarte des cu mierea de pomi fructiferi sau din alte flori de câmp. Cunoscătorii din domeniul mierii de flori recomandă în special acest soi de miere din diverse plante, căci amestecul dă mierii o aromă deosebită şi un conţinut nutritiv important. Este vorba, aici, despre miere deschisă la culoare, galben-aurie, în stare lichidă. Soiuri de miere pură, cum ar fi mierea de rapiţă, pot fi recoltate numai acolo unde aceste plante sunt cultivate pe pe zone extinse.

Mierea de pădure poate fi un amestec de miere din nectar şi din lichidul afidelor. Deseori se întâlnesc soiuri pure de miere, căci în multe regiuni, brazii şi molizii sunt singurele surse pe un spaţiu larg şi natura nu oferă multe flori.

La începutul culesului din molizi, pe la jumătatea lunii iulie, începe înflorirea zmeurii în pădure. La această miere, este imposibil de evitat amestecul cu alte soiuri, deja prezente în faguri, dintr-un cules timpuriu. Culoarea acestei mieri nu mai este galbenă, ci de un maroniu deschis sau închis. Nu mai este atât de dulce ca mierea pură din flori. Această miere poate fi îmbogăţită prin culesul de lichid secretat de afide, de pe stejari, arţari şi alte specii de foioase. Termenul de „miere de frunze” este folosit când este vorba de un soi pur de miere dintr-o anumită specie.

Cantitatea de secreţii ale afidelor este atât de mare pe brazi şi molizi, în unii ani, încât este posibil ca albinele să producă un soi pur de miere de brad sau molid. În timp ce mierea de molid este maronie deschis sau închis, mierea de brad este recunoscută prin culoarea ei închisă, verzuie, aproape neagră. Aceste două soiuri de miere au un gust deosebit de aromat şi sunt preferate de mulţi consumatori. Spre deosebire de mierea de flori sau de pădure, mierea de brad nu conţine aproape deloc polen.

Preluarea mierii

La terminarea transformarii materiilor prime în miere, alveolele sunt căpăcite. Apicultorul nu aşteaptă ca toate alveolele să fie căpăcite; dacă o treime până la două treimi din faguri au capac şi, la o apăsare cu mâna, nu mai curge miere din alveolele necăpăcite, putem recoltata mierea.

Îndepărtarea albinelor din faguri are loc foarte repede şi simplu, cu ajutorul unei perii, mături speciale, cu care albinele sunt împinse înapoi în stup. Fagurii cu puiet şi rezerve de miere vor rămâne în colonie ca provizie pentru perioadele proaste. De asemenea, scoaterea mierii din fagurii cu puiet ar afecta sau chiar distruge larvele în curs de dezvoltare.

Pentru a putea separa mierea de fagure, capacele alveolelor trebuie îndepărtate. Această acţiune poate fi făcută cu o furculiţă sau un cuţit

110

special. Munca devine mai uşoară, dacă aceste unelte sunt udate din când în când cu apă caldă. Ceara capacelor cade într-un recipient special. Separarea mierii de fagure este făcută şi astăzi numai cu ajutorul centrifugii pentru miere, folosind forţa centrifugală. Coşul rotativ, în care sunt ţinuţi fagurii, este pus în mişcare, fie cu mâna, fie cu ajutorul unui motor. Întoarcerea fagurilor are loc manual sau, la centrifugile cu motor, automat la pornirea în direcţie opusă. Coşul cu faguri se află în interiorul unui cilindru metalic prevăzut cu fund etanş şi robinete de golire. Prin centrifugare, mierea este proiectată pe pereţii cilindrului, prelingându-se în jos. Activitatea dă rezultate şi mai bune, când fagurii încă mai păstrează căldura din stup. La fagurii noi, viteza de rotaţie trebuie reglată astfel încât ei să nu se rupă. Ruperea este împiedicată de rotaţiile mai încete şi precaute.

Prin unul sau mai multe robinete, mierea curge din centrifugă, printr-o sită dublă, în recipientul de păstrare. Cu ajutorul unei site cu ochiuri mari şi a uneia fine, chiar şi cele mai mici bucăţi de ceară sunt separate de miere, astfel încât produsul este de o calitate ireproşabilă. La scoaterea din centrifugă, este necesar un control, pentru a se vedea dacă mierea este într-adevăr matură. Dacă ea curge repede şi formează, la temperatura camerei, o gaură în mierea aflată deja în sită, înseamnă că are un conţinut prea mare de apă. Pericolul fermentării – şi, astfel, al pierderii recoltei – nu este de exclus. Dacă mierea curge, formând un „munte” şi depunându-se în cute, mierea este matură.

După dispoziţia Consiliului Comunităţii Europene, deosebim, după metoda de extracţie, următoarele feluri de miere: mierea cu bucăţi de fagure, mierea picurată, mierea centrifugată şi cea presată. Mierea centrifugată este sortul cel mai des întâlnit.

Depozitarea mierii

Mierea centrifugată, proaspătă şi pură, este un produs finit. Ultimele lucruri care trebuie făcute sunt îndepărtarea spumei la de suprafaţă şi amestecarea mierii cu un aparat electric sau un băţ. Spuma este rezultatul bulelor de aer care apar în miere la filtrarea prin sită. Amestecarea în recipient dă o miere fină, cristalină, mai ales la mierea de flori. Dacă în miere au mai rămas bucăţele de ceară, acestea vor urca la suprafaţă în 8-14 zile, şi vor putea fi scoase.

Mierea de albine este păstrată în recipiente bine închise din tablă sau plastic (adecvate pentru păstrarea alimentelor), de preferinţă în spaţii întunecoase, la o temperatură pe cât posibil constantă de 100C. Recipientele pot ţine 12,5 kg, 25 kg, 40 kg sau 50 kg de miere. Ele trebuie să poată fi închise bine, căci, pe lângă apă, mierea poate atrage şi mirosuri străine. Zonele încălzite sau poduri nu se potrivesc pentru depozitarea pe termen

111

lung. Mierea bună, centrifugată şi curată poate fi păstrată peste 3-4 ani, fără pierderi calitative.

Cristalizarea mierii

Nu numai apicultorii, ci şi mulţi consumatori de miere ştiu, din proprie experienţă, că unele soiuri de miere se zaharisesc sau cristalizează repede, altele după câtva timp şi altele niciodată. Aceasta nu dovedeşte neapărat existenţa unui adaos de zahăr. Este o proprietate naturală a mierii.

Mierea, în forma ei finită, este de fapt o soluţie saturată. În starea ei lichidă, va rămâne doar o perioadă anume de timp. Până la urmă, mierea trece într-o stare solidă, respectiv cristalizată. Poate ajunge atât de tare, încât să nu poată fi scoasă decât cu mari eforturi din recipient.

La diferitele soiuri de miere, raportul dintre fructoză şi glucoză diferă. Mierea cu multă glucoză cristalizeaza rapid.

Printre acestea, amintim mai ales mierea de rapiţă, de păpădie şi de pomi fructiferi. Dacă predomină fructoza, însă, cristalizarea va dura mai mult. Tipică este mierea de salcâm, care poate rămâne lichidă până la doi ani. Mierea din lichidul secretat de afide se află între cele două categorii. Cristalizarea acesteia durează câteva săptămâni sau luni.

O excepţie este mierea din lichidul afidelor, cu conţinut de melecitoză. Acest tip de zahăr este compus din două molecule de glucoză şi una de fructoză. În unii ani, apare, în cantităţi mari, mai ales la lichidul de pe molid şi larice. În mierea de larice, conţinutul de melecitoză poate ajunge la 38%. Această miere are proprietatea de a se cristaliza chiar în faguri şi de a nu putea fi lichefiată prin centrifugare. Mierea cu o cantitate mai mică de melecitoză, de exemplu cea de molid, poate fi centrifugată parţial, dar se zahariseşte repede în recipient. Este, totuşi, vorba despre o miere de calitate, cu un gust deosebit şi apreciată de cunoscători.

Mierea cristalizată poate fi lichefiată din nou, prin încălzire la 400C. Această operaţiune poate fi făcută pe o baie cu apă caldă. Această metodă este recomandată pentru cantităţi mai mici de 2,5 kg. Dacă mierea este mai multă, sunt folosite de către apicultor aşa-numitele dulapuri calde (găsite în comerţ), cu termostat şi încălzire electrică. 25 kg de miere sunt lichefiate în două zile.

O încălzire prea puternică dăunează mierii. Deja la o încălzire de 450C, enzima sensibilă, invertaza, suferă, iar la o încălzire pe termen scurt de 700C, este distrusă. O astfel de miere numai poate fi considerata ca fiind naturală. Din păcate, în multe ţări de peste ocean, această procedură a devenit obişnuită şi mierea este încălzită până la 70-750C. Astfel, cristalizarea este îngreunată sau împiedicată. Se recurge la această metodă când consumatorii preferă mierea lichidă. Această miere poate sta mult timp

112

pe rafturile magazinelor fără să se zaharisească. Totuşi, valoarea mierii scade simţitor.

Germania este cel mai mare consumator de miere din lume, cu un consum mediu de 1 până la 2 kg pe cap de locuitor.

Mierea ca aliment şi medicament

Fiindcă zaharurile conţinute în miere sunt invertite, ele pot fi folosite foarte repede de către corpul uman (cu toţii ştim că glucoza pură duce la o creştere imediată a capacităţii fizice şi mentale). Pe lângă aceasta, mierea conţine multe alte substanţe, care sunt de mare însemnătate pentru sănătatea omului. Nimeni nu se îndoieşte, că mierea de albine este de mare folos pentru sănătate. Acest fapt a fost demonstrat, nu numai de experienţa din vechime, ci şi din chimia din ziua de azi.

Cantitatea mare de zahăr invertit, de la 60% până la 70%, face din miere un energizant ideal. În această formă, sângele poate prelua zaharurile imediat, astfel încât hrănirea şi înlocuirea energiei folosite are loc foarte repede în musculatură. Pentru oamenii care depun o muncă grea şi mai ales pentru sportivi, mierea este un tonifiant excelent. Astfel, faimosul alpinist englez Sir Edmund Hillary şi-a atins performanţele sportive prin consumul regulat de miere. La prima ascensiune pe Everest, în primăvara anului 1953, a avut în rucsac cinci pfunzi de miere. A fost foarte recunoscător, căci într-un depozit de hrană, lăsat de o expediţie elveţiană din anul anterior se găsea şi miere. Echipa germană de la Jocurile olimpice din 1964 de la Tokio a folosit din plin mierea. Cel care s-a ocupat cu asistenţa medicală, prof. Nőcker, a recomandat mierea în cartea sa despre hrana energizantă pentru sportivi.

Mierea nu foloseşte numai sportivilor şi celor care depun efort, ci şi sugarului şi copilului, căci mierea stimulează creşterea în greutate şi apără organismul împotriva infecţiilor. Poate fi considerat că efectele pozitive ale mierii se datorează conţinutului mare de zahăr invertit, cât şi cantităţii de minerale, foarte bine echilibrate, care ajung în corp. Printre acestea enumerăm calciul, fierul, cobaltul, fosforul şi acidul silicic.

Când mierea ajută atât de mult omului activ şi copilului, nu este de mirare că şi persoanele slăbite sau bătrânii pot profita de pe urma acestui aliment de mare valoare. Organismele acestor oameni sunt, într-un fel sau altul, slăbite. Organele ca inima, ficatul, rinichii, bila, stomacul, intestinele, plămânii, sângele şi nu în ultimul rând, nervii necesită, după o boală sau o operaţie, să fie fortificate. Pe lângă medicamentele prescrise de medic, mierea este un supliment ideal, energizant, calmant şi liniştitor, care stimulează de asemenea formarea sângelui.

Este, de asemenea, de menţionat efectul medicinal al mierii în cazul rănilor de orice fel, chiar deschise sau purulente. De exemplu, medicii ruşi

113

raportează că au avut de a face cu astfel de cazuri în anii din timpul războiului şi după acesta. Inhibinele din miere, care distrug bacterii, ar putea fi motivul pentru care chiar rănile infectate se curăţă şi încep să se vindece după ce sunt unse cu miere.

Omul modern, foarte des stresat, va aprecia o hrană tonifiantă, calmantă şi, pe deasupra, gustoasă. Mierea este întotdeauna un adaos excelent la masa de dimineaţă. Ea îşi face efectul mai ales atunci, când este consumată în mod regulat, fie pe pâine, fie în stare pură. Un pahar de apă cu miere înainte de culcare are un efect calmant, uşurează somnul, chiar şi după o întrerupere a somnului. Aceste acţiuni pozitive se datorează probabil, vitaminelor din seria B.

Din copilărie, cu toţii primeam miere în ceaiul sau laptele fierbinte, când suferea e tuse sau de răceală. Nu numai că ne simţeam mai liniştiţi şi puteam adormi, dar tusea se ameliora şi ne însănătoşeam mai repede. Această reţetă veche – deseori în combinaţie cu suc de morcovi sau de ridiche – este valabil şi astăzi şi folosită foarte des în lunile de iarnă.

Consumul de miere este posibil şi în cazul diabeticilor, depinzând de gravitatea cazului şi de posibilitatea de supraveghere, atâta timp cât medicul cunoaşte proprietăţile mierii şi cazul pacientului. O probă poate arăta cantitatea maximă suportabilă, după cantitatea de zahăr din urină şi din sânge O lingură de miere are valoarea nutritivă a două ouă de găină.

Polenul ca aliment pentru consumul uman

În ultima vreme, pe lângă miere, şi polenul adunat de albine a devenit cunoscut ca factor de hrănire. Înainte de a fi descoperită centrifuga se presa cu mâna mierea din faguri, astfel că polenul depozitat în celule ajungea în miere. Prin centrifugarea modernă acest caz se întâmplă numai într-o măsură neînsemnată.

De la începutul anilor `50 s-a pus tot mai des întrebarea dacă alimentaţia cu conţinut de albumină, cu care familia de albine cu o cantitate de 30 la 50 kg creşte cam 150 000 albine, nu poate fi bună şi omului. Nu numai analizele chimice au încurajat aceasta, dar şi multe ştiri despre oameni care consumau regulat polen.

Polenul are un conţinut bogat în substanţe hrănitoare. Pe lângă albumine, aminoacizi liberi, zaharine, substanţe minerale, vitamine, antibiotice, substanţe de creştere şi alte substanţe hormonale, polenul conţine şi grăsimi şi substanţe aromatice. Dacă adăugăm apă, atunci polenul conţine aproape tot ce este conţinut şi în miere, numai că în altă compoziţie şi cantităţi, la care, în plus, se adaugă deosebirile esenţiale de la plantă la plantă. Joirisch (în Herold 1970) consideră că polenul conţine tot ce are nevoie organismul pentru viaţă. În diferite ţări occidentale şi estice polenul face parte de ani de zile din rândul alimentelor cu valoare terapeutică.

114

Conform acestora polenul reglează activitatea intestinală, produce înmulţirea globulelor roşii, creşterea rapidă în greutate şi refacerea forţelor la bătrâni şi convalescenţi, şi în general are ca efect o îmbunătăţire a stării generale de sănătate şi o bună dispoziţie resimţită de pacienţi.

Conform diferitelor articole ale lui A. Caillas apărute între anii 1954 şi 1967 pot fi resimţite şi alte efecte ale polenului:- stimuleaza apetitul;- uşurează munca intelectuală;- îmbunătăţeşte irigarea la nivel cerebral;- îmbunătăţeşte vederea;- accelerează creşterea;

Totuşi, se reliefeaza si efecte negative pe care oamenii le-au atribuit polenului. Uneori apar modificari cardiace şi stări de indispoziţie. Apicultorii obţin polenul cu capcanele de polen. Astfel, albinele care se întorc la stup li se perie buzunăraşele la trecerea prin urdiniş. Acesta se adună apoi într-un recipient sau într-o cutiuţă pusă dedesubt.

După o curăţire de depunerile nedorite, precum picioare sau aripi de albine, el trebuie uscat imediat, deoarece polenul prea ud favorizează mucegăirea şi se alterează rapid. Polenul alterat poate dăuna sănătăţii şi poate acţiona ca o otrava. Se recomandă păstrarea la loc uscat şi întunecos, deoarece lumina şi substanţele acide diminuează efectul substanţelor active.

Consumarea polenului în stare pură este o problemă de gust. Amestecat cu o lingură de miere, se îmbunătăţeşte nu numai gustul, ci se completează şi în efect.

2.Ceară, propolis, venin

Ceara de albine. Compoziţia chimică a cerii de albine se prezintă în mod simplificat astfel (Zander/Weiss 1964):

72% ester acrilic din acizi graşi şi ceară,13% la 13,5% acizi liberi de ceară,12% la 12,5% substanţe carbonice,1% la 2% apă.

Greutatea specifică se situează între 0,960 la 0,970; punctul de topire se află între 620C şi 650C, punctul de solidificare 60,50C. De regulă ceara de albine are culoarea albă. Se colorează în galben mai ales în zona celulelor, de la galben deschis până la maro închis. Această colorare nu depinde numai de substanţele colorante din polen şi propolis, ci şi din impurităţile şi resturile de celule. În stare rece ea este o masă tare, casantă, care odată cu încălzirea devine maleabilă şi ductilă. Ceara galbenă de albine are miros de miere.

Utilizarea cerii de albine de către oameni pentru nevoile lor este probabil la fel de veche ca şi obţinerea mierii. Producerea de lumânări nu era destinată

115

numai uzului bisericesc. Piese cu valoare artistică s-au produs de-a lungul secolelor şi sunt produse şi astăzi. Dar nu numai lumânări, ci şi valoroase tablouri şi sculpturi în ceară se pot uşor modela din această materie primă. Ca mijloc de conservare este foarte solicitat la întreţinerea şi restaurarea mobilei vechiSe obtine din fagurii claditi de albine, in decursul vremurilor avand un rol important in dezvoltarea culturii umane. Ceara serveste a fabricrea fagurilor artificiali (80% din productie) precum si in industrie: optica, aviatie, parfumerie, cosmetica, pielarie etc.

Clasificarea cerii prezinta interes comercial si se bazeaza pe calitatea materiei prime si pe tehnologia extragerii. In functie de aceste criterii se cunosc mai multe categorii de ceara extrasa in solventi. Ceara de stupina cuprinde ceara provenita din capacele, faguri si ramelor claditoare si din fagurii reformati. Ceara de bostina se obtine din deseurile ramase cu ocazia extragerii cerii in stupina, utilizand prese de mare putere, hidraulice sau mecanice. Ceara obtinuta este de calitate inferioara, nefiind indicata pentru industria fagurilor artificiali.Ceara extrasa cu ajutorul solventilor provine din deseuri de faguri si bostina colectate din intreaga tara, iar operatia de extractie se executa (la noi) numai in cadrul Combinatului Apicol de la Bucuresti.

Ceara (topita) de albine, conform STAS 3064 – 66 se clasifica in urmatoarele calitati:superioara (de culoare alba, uniforma in toata masa ei), calitatea I (de culoare alb- galbuie), caliatatea a II-a (de culoare galbena, pana la bruna deschisa, uniforma cel putin in partea superioara a blocului, prezinta miros de paie oparita sau mucegaite)

Proprietatile fizico-chimice ale cerii ofera indici pentru utilizare si asupra metodelor de topire si separare folosite. Caracteristicile fizice ale cerii sunt corelate cu compozitie chimica. Ceara contine acizi grasi in proportie de 45%, hidrocarburi saturate 12%, alcooli 39% si alte substante 4%. Culoarea cerii este influenta de floare de la care a fost recoltata mierea, de modul de prelucrare, etc., iar mirosul ei in general este placut, asemanator mierii. Greutatea specifica, la 150C varaiza intre 0,956-0,970. Punctul de topire la solzisorii de ceara produsi de albine este de 720C iar ceara provenita din fagurii topiti si predati 63-65 0, iar la ceara extrasa prin solventi 69-710C; punctul de solidificare este mai mic decat punctul de topirecu 0,1-0,20C. Coeficientul de duritate la ceara din fagurii topiti este cuprins intre 8- 13; la ceara provenita prin presare 3-6 iar la cea extrasa prin solventi 1.

Emulsionarea cerii cu apa poate sa aiba loc in doua feluri : –ceara isi pastreaza structura omogena, apa patrunsa in masa ei putand fi considerata ca umiditate a acesteia,care poate ajunge la 2.4%, deasupra cerii

116

topite apare o spuma specifica, iar eliminarea acestei ape se obtine prin incalzirea cerii in vase cu pereti dubli la 90 – 1000C.

O alta forma de emulsionare are loc sub influenta sarurilor minerale continute in apa dura, prin saponificarea unei parti de de ceara. Se previne saponificarea prin folosirea apei de ploaie, iar inlaturarea starii de emulsie se face prin incalzirea cerii in mediu fara apa.

Extragerea cerii de stupina se realizeaza pin mai multe procedee, ce pot fi grupate in mai multe categorii, in functie de agentul de incalzire. Astfel, in topitorul solar, la extragerea cerii se foloseste temperatura uscata. Acest procedeu se recomanada numai pentru topirea capacelelor, a fagurilor naturali in care nu s-a crescut puiet si a tuturor resturilor de ceara curata, de culaore deschisa. Extragerea cerii folosind apa incalzita se poate realiza prin topire in apa si presare ulterioara, prin topire si presare concomitenta in apa si prin topire fara presare. In cazul prim se introduc in saculete bucati de faguri, care se topesc in apa, astfel ca o parte din ceara este culeasa de la suprafata apei. Apoi, saculetul cu „bostina” se storc cu ajutorul unor prese de diferite forme. Cu cat presa va fi mai usoara, cu atat calitatea cerii va fi mai buna, dar cantitatea mai mica.

Topirea si presarea concomitenta se realizeaza prin introducerea presei intr-un vas cu apa care se incalzeste.Ceara care se scurge liber este extrasa prin topire, iar restul de ceara din materia prima este presata in mediul lichid, apa cuprinsa in masa bostinei fiind impinsa spre exterior antreneaza particulele de ceara eliberate din exuviile larvelor.

Extragerea cerii cu ajutorul vaporilor de apa se poate face prin topire si scurgere libera sau prin topire si eliberarea cerii prin presare. Topitorul cu abur larg raspandit in stupinele de la noi da rezultate bune numai in cazul topirii fagurilor de grupa I, din ceilalti faguri se obtine doar 50- 60 % din ceara obtinuta. Presele cu abur realizeaza o extragere aproape completa.

Extragerea cerii prin centrifugare se foloseste rar, unii apicultori adaptandu-si extractorele de miere acestui scop.

Indiferent de procedeu, fagurii vechi care urmeaza sa fie topiti in prealabil se sorteaza pe calitati. Astfel, calitatea I cuprinde fagurii de culoare alba si galbena, transparenti, fara pastura, fara molii si mucegai. Din100g faguri se obtin 70g ceara; se prelucreaza la topitorul solar. In calitatea a II-a se vor repartiza faguri de culoare brun inchis, cu fundul celulelor transparent si fara pastura ; din 100gr rezulta 50-70gr ceara la extractorul cu aburi. Calitatea a III-a cuprinde faguri de culoare bruna- inchisa si neagra, netransparenti si nemucegaiti; din100gr se obtin 40 – 55 gr ceara la extractorul cu aburi. Ceilalti faguri se trec in categorie „ceara inferioara”, se predau magazinelor (colectorilor)ACA, de unde se trimite la Combinatul Apicol pentru extractie cu solventi.

In general fagurii contin:ceara, tegumente, si gogoase, pastura (insolubile) precum si excremente, resturi de miere – solubile in apa. Inainte

117

de extractie se recomanda inmuierea fagurilor in apa de ploaie (distilata) incalzita pana la 600timp de 3-4 zile. Reziduul de la extractia cerii poarta numele de „bostina”, care in functie de procedeul extractiei mi contine 20 – 60 % ceara; utilizata in harana puilorde carne (5-15% din valoarea ratiei) s-a dovedit a avea calitati nutritive pentru pasari.

Calupurile de ceara obtinute se conditioneaza prin limpezire, spalare si topire repetata a calupurilor in apa (distilata) de ploaie, la o temperatura pana la 90oC. Racirea cerii topite treebuie sa se realizeze cat mai lent ( chiar 2-3 zile). Calupul de ceara obtinut se curata la partea inferioara de sedimente, se spargesi se supune din nou topirii, pentru purificarea cerii.

Propolis. În timp ce ceara împreună cu mierea are efect calmant şi vindecător asupra rinitei alergice, în cazul propolisului, pe care albinele îl adună din mugurii copacilor şi de acolo unde apare de obicei răşina, are un mare efect asupra bacteriilor. Această proprietate este utilă în tratamentul rănilor şi în cazul îmbolnăvirii căilor respiratorii superioare.

Veninul este cunoscut de mult timp ca mijloc terapeutic. De aceea el este conţinut în diferite medicamente ca în unguente şi lichidele pentru frecţii, precum şi în soluţiile pentru injecţii. Asemenea mijloace ajută la bolile reumatice ale muşchilor, nervilor şi încheieturilor precum şi la urmările răcelii.

3. Laptisorul de marca

Produs de secretie ala glandelor faringiene (si in parte al glandelor mandibulare ale albinei doici) este utilizat pentru hrana larvelor, determinand cresterea si dezvoltarea diferentiata a indivizilor care compun familia de albine. Laptisorul proaspat depus se prezinta sub forma unei mase dense cu aspect albicios- oparescent si acru in contact cu aerul, la temperatura de 15oC se ingalbeneste. Are miros caracteristic , gust usor acrisor si astringent. Densitatea laptisorului de matca este de 1,1, iar aciditatea apropriata de aceea a sucului gastric.

Acest produs superconcentrat contine 66% apa si 34% substanta uscata, din care:12,34 proteine, 6,46% lipide, zahararuri, 0,82 cenusa si 2,84 substante neidentificate. Contine hormoni, fermenti si cantitati mari de vitamine din complexul B, proviatmina D, inozitol, biotina si urme de vitamina C. Amestecat in miere sau loifilizat, laptisorul de matca este utilizat cu succes in tratamentul unor afectiuni ale tubului digestiv, ale cailor respiratorii, sistemului nervos, afectiuni si carente ale batranetii etc.

Producerea laptisorului are la baza aceleasi principii si presupune aceleasi lucrari (pregatirea familiilor crescatoare, a larvelor, tranvazarea etc.) ca si in cresterea matcilor, adica prin orfanizare sau in prezenta matcii, cu botci artificiale in care se introduc larve, iar in momentul in care botcile

118

contin cantitate maxima de laptisor, acesta se recolteza.prin metoda orfanizarii de la o familie se pot obtine cca 50g laptisor la o serie si se pot introduce pana la trei serii de larve, iar in cazul producerii continue a lapisorului – prezenta matcii – se pot obtine pana la 500g pe familie. Numarul de larve introduse in crestere poate fi de 90 – 150 pe serie, la toate cele trei serii, iar numarul botcilor fixate pe o sipca 25 – 30. botcile se lipesc direct eliminandu-se dopurile si suporturile utilizate in cresterea matcilor. Cand productia de laptisor se realizeza in prezenta matcii se pot inroduce zilnic cate 50 de botci scoase pentru recoltare, sau la fiecare trei zile se introduc 150 de larve. Recoltarea are loc dupa 72 de ore de la introducerea larvelor. In acest scop se scurteaza botcile pana in apropierea larvelor, care se inlatura, iar laptisorul se extrage cu ajutorul unei spatule din lemn de tei, material plastic sau cui ajutorul unei pompe de vid in conditii de igiena perfecta. Dupa recoltare laptisorul de matca se pastreaza in borcanele de sticla neutra, de culoare inchisa sau din material plastic mat,la temperatura de 2-4oC, cca 8 luni; pastrarea mai indelungata ii scade valoarea biologica.

CURS 8

BAZA MELIFERA

Baza melifera:constituie totalitatea plantelor melifere si flora melifera din raza economica de zbor a albinelor (raza de zbor) pentru cules de necesitate este de 6km, iar pentru un cules economic este de 3 km)Situatia actuala a bazei melifere din tara:

Apicultura ara ca obiectiv cunoasterea numarului familiilor de albine si realizarea unor productii cat mai amri si cat mai diversificate. Pentru realizrea acestor obiective, pe langa aplicarea unor tehnologii noi si moderne de crestere si exploatarea a familiilor de albine, un rol hotarator il are asigurarea si valorificarea cat mai eficienta a resurselor melifere din flora spontana, forestiera si cultivata a tarii.

Din baza melifera a tarii 70 %o reprezinta speciile forestiere si 30 % plantele agricole cultivate si speciile spontane. Ca structura si suprafata, baza melifera sufera permanente modificari de la un an la altul. Datorita conditiilor geografice si cerintelor ecologice, flora melifera din tara noastra formeaza diferite grupari, iar raportul intre le intr-un anumit teritoriu reprezinta structura bazei melifere. Astfel,in zona de campie predomina ca specii melifere importante recolte de miere;in Delta Dunarii si luncile raurilor,pe suprafete mari, se gasesc diferite specii de salcii, arbusti meliferi si un numar de specii erbacee spontane, care infloresc primavara timpuriu si pana la caderea brumelor;in zona colinelor si dealurilor sunt asigurate

119

culesuri timpurii la pomii fructiferi, iar vara la fanete naturale; in zona montana zmeurul si zburatorea, la care se adauga pajistile, repezinta valoroase resurse melifere. Mana de la conifere constituie o resursa importanta, insuficient valorificata.

Este recunoscut ca viata si activitatea albinelor este strans legata de existenta plantelor, iar perpetuarea unor plante nu poate fi conceputa fara existenta insectelor.

Totalitatea plantelor melifere intr-o zona alcatuiesc baza melifera a zonei respective.Baza melifera studiaza principalele plante melifere din zona tarii noastre sub aspectul imnportantei si a ariei de raspandire, caracteristicile melifere si factorii care influenteaza cantitatea de nectar in raport cu conditiile climaterice si meteorologice.

Inflorirea plantelor melifere consta in desfacerea invelisului floral care permite in acest fel polenizarea si fecundarea. Momentul infloririi este caracteristic pentru fiecare specie si este influentat de un complex de factori care se pot clasifica in factori interni si externi.

După natura hranei pe care o oferă albinelor, plantele melifere se împart în trei categorii: nectarifere, nectaropolenifere şi polenifere.

Plante nectarifere oferă albinelor în exclusivitate nectar, fiind totodată puţin răspândite. Dintre acestea amintim: bumbacul, măzărichea, pălămida, scaieţii şi altele.

Plantele nectaropolenifere asigură albinelor atât nectar cât şi polen, fiind cele mai răspândite, fapt pentru care prezintă cea mai mare importanţă apicolă. Aşa sunt: salcâmul, salcia, pomii fructiferi, păpădia, teiul, arţarul, floarea-soarelui, rapiţa, muştarul, trifoiul, sparceta şi multe altele.

Plante polenifere furnizează albinelor numai polen fiind în număr foarte scăzut. Dintre acestea cităm: porumbul, plopul, mesteacănul, macul şi altele.

Sub aspect practic, plantele melifere se împart în: plante agricole, pomi şi arbuşti fructiferi, plante de pădure, plante din fâneţe şi păşuni şi plante special cultivate pentru albine.

Intervalele de timp din cursul sezonului activ în care albinele au posibilitatea să recolteze nectar şi polen poartă denumirea de „perioada de cules”, iar acela în care plantele nu oferă albinelor hrană, „goluri de cules”.

PLANTE MELIFERE AGRICOLE DE CULTURA

Principalele plante din această categorie, care prezintă interes pentru apicultură sunt: floarea-soarelui, rapiţa de toamnă, muştarul alb, coriandrul, hrişca şi altele.

120

Floarea-soarelui (Helianthus annus) reprezintă principala plantă oleaginoasă, cultivată îndeosebi în zona sudică a ţării, în tarlale masive de sute de hectare, constituind astfel şi o plantă meliferă de bază, da la care se realizează importante producţii de miere.

În mod obişnuit înfloreşte în ultima decadă a lunii iunie, având perioada de înflorire de cca 30 de zile. Producţia de miere variază între 30 şi 120 kg/ha, în medie 60 kg/ha, fiind mult influenţată de soiul cultivat, condiţiile pedoclimatice şi agrotehnica aplicată. În timpul culesului, de la floarea-soarelui, o familie de albine poate realiza zilnic sporuri cuprinse între 0,5 şi 5 kg (în mod excepţional 8 kg) şi o producţie totală de miere ce variază între 10 şi 40 kg. Florile de floarea-soarelui sunt vizitate cu frecvenţa cea mai mare între orele 10 şi 15 şi atunci când temperatura aerului este de 30-320 C.

Mierea de floarea-soarelui este aromată, de culoarea galbenă deschis, cu gust plăcut, specific plantei şi cristalizează foarte repede.

Cultivată în mirişte ca plantă furajeră cu destinaţie pentru siloz, reuşeşte să înflorească şi asigură un important cules de întreţinere în prima jumătate a lunii septembrie, ceea ce contribuie la obţinerea de familii foarte populate la intrarea în iarnă.

CULTURI FURAJERE

Unele plante furajere cultivate sunt totodată şi importante plante melifere, care asigură culesuri susţinute, de mică intensitate, dar de lungă durată, sau, în condiţii favorabile de secreţie a nectarului, reale culesuri de producţie. Cele mai valoroase plante din această categorie sunt: sparceta, trifoiul roşu, trifoiul alb, trifoiul suedez, sulfina albă, sulfina galbenă, măzărichea, lucerna, ghizdeiul şi altele.

Sparceta (Onobrichis sativa) este o plantă de cultură perenă, întâlnită frecvent în fâneţele naturale, fiind una dintre cele mai bune plante melifere ce oferă albinelor o sursă timpurie foarte bogată în nectar şi polen, iar în condiţii favorabile însemnate culesuri de producţie.

Produce 120-300 kg miere la hectar în anii favorabili, o familie adunând 15-25 kg. Secreţia maximă de nectar are loc dimineaţa până la ora 11 şi seara după ora 18, în condiţii termice cuprinse între 22 şi 250 C. De asemenea, umiditatea ridicată favorizează secreţia de nectar în timp ce umiditatea scăzută poate opri secreţia acestuia.

Trifoiul roşu (Trifolium pratense) . Înfloreşte începând in luna mai până în septembrie, producând cca 25 kg miere la hectar. În anii favorabili,

121

când secreţia de nectar este bună, îndeosebi la coasa a doua, când florile sunt mai puţin dezvoltate, se realizează culesuri de 10-15 kg/familia de albine.

Mierea are gust plăcut, aromă specifică, cristalizând aproximativ după o lună de la extragere.

Trifoiul alb (Trifolium repens). Este o plantă perenă care înfloreşte în al doilea an de le însămânţare, din iunie până toamna târziu. Albinele vizitează foarte intens florile, în special în jurul orei 15, prezentând importanţă meliferă mai mare decât trifoiul roşu. Produce în medie 100 kg miere la hectar.

Sulfina albă (Melilotus albus). Este o plantă anuală tipică a zonelor secetoase, puţin pretenţioasă la climă şi sol, prezentând o deosebită importanţă apicolă.

Înfloreşte timp de cca 30 zile, de la sfârşitul lunii iunie până în septembrie. În cazul în care se recoltează prima coasă pentru furaj, generaţia următoare înfloreşte după floarea-soarelui (25 august-25 septembrie), oferind astfel un bogat cules în sezonul de toamnă, când în natură nu există alte plante melifere, ceea ce favorizează obţinerea de familii puternice.

Producţia de miere este ridicată, variind între 130 şi 500 kg miere la hectar, în raport de condiţiile pedoclimatice.

Mierea este incoloră sau uşor gălbuie, cu aromă de vanilie, fiind mult apreciată.

POMI ŞI ARBUŞTI FRUCTIFERI

Prin marea extindere şi variabilitate a speciilor pomicole, precum şi prin înfloritul timpuriu eşalonat, primăvara, într-o perioadă în care flora meliferă este slab reprezentată, plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi ocupă un loc de frunte prin bogatul cules de întreţinere pe care-l furnizează albinelor. În regiunile cu plantaţii masive şi în anii favorabili, de la pomii fructiferi se pot obţine şi producţii de miere (5-8 kg/familie), când familiile realizează zilnic sporuri cuprinse între 1 şi 4 kg.

Dintre cele mai importante specii pomicole care prezintă interes pentru apicultură, amintim: cireşul, vişinul, părul, mărul, prunul, caisul, piersicul, coacăzul negru şi agrişul.

Cireşul (Cerasus avium Munch.) şi vişinul (Cerasus vulgaris Mill.) sunt specii foarte bine vizitate de albine, care produc 30-40 kg miere la hectar.

Caisul (Armeniaca vulgaris Lam.) şi piersicul (Persica vulgaris Mill.) prezintă importanţă meliferă în primul rând prin faptul că sunt specii

122

pomicole cu înflorire timpurie. Producţia de miere variază între 20 şi 40 kg la hectar.

Mărul (Malus silvestris var. domestica Mill.) este o specie mult apreciată atât pentru nectarul produs, cât, mai ales, pentru înalta valoare poleniferă. Importanţa sa creşte şi datorită faptului că prezintă cea mai mare extindere, ocupând suprafeţe foarte mari. Producţia de miere se estimează a fi cuprinsă între 30 şi 42 kg la hectar.

Părul (Pirus sativa Lam. Et DC.) este o specie pomicolă cu valoare meliferă mai mică, atât datorită răspândirii sale limitate, cât şi a cantităţii de nectar secretat. Produce la hectar cca 10-12 kg miere.

Prunul (Prunus domestica L.) este o altă specie pomicolă cu mare importanţă apicolă, atât datorită răspândirii sale, cât şi a capacităţii melifere. Producţia de miere se estimează a fi cuprinsă între 20 şi 30 kg la hectar.

În afară de speciile pomicole amintite, mare importanţă pentru apicultură prezintă şi arbuştii fructiferi, care produc mari cantităţi de miere la hectar. Dintre aceştia amintim coacăzul negru, care asigură între 20 şi 50 kg miere la hectar şi agrişul cu o producţie cuprinsă între 25 şi 70 kg miere la hectar.

Practic, înflorirea pomilor se declanşează atunci când suma gradelor de temperatură, peste 00C, înregistrează de la desprimăvărare (apariţia primilor ghiocei) peste 2000C şi respectiv temperatura aerului atinge 10-120C, caisul având însă nevoie de o sumă de 2500C.

Secreţia cea mai abundentă de nectar are loc între orele 7 şi 11, după care, aceasta scade treptat, concomitent cu frecvenţa şi intensitatea de vizitare a albinelor până în jurul orelor 15-17 când încetează complet.

Mierea obţinută de la pomi este de culoare deschisă, devenind argintie la o uşoară cristalizare, cu o aromă fină de migdal şi un gust plăcut.

PLANTE MELIFERE DE PĂDURE ARBORI ŞI ARBUŞTI MELIFERI

Prin bogăţia de nectar şi polen, diversitatea multiplă a speciilor şi marea lor răspândire, acestea reprezintă cea mai importantă sursă meliferă a ţării noastre.

Din multitudinea speciilor forestiere cu importanţă apicolă vom reda numai pe cele mai reprezentative şi anume: salcâmul alb, salcâmul galben, salcâmul pitic, salcâmul japonez, teiul cu frunza mare, teiul cu frunza mică, teiul alb, arţarul american, arţarul tătărăsc, paltinul de câmp, paltinul de munte, jugastrul, carpenul, ulmul, arinul, salcia, gledicia, castanul sălbatic, oţetarul, molidul, alunul, cornul, păducelul, caprifoiul, zmeurul şi iarba neagră.

123

Salcâmul alb (Robinia pseudacacia L.). Este cea mai importantă plantă meliferă de la noi, oferind principalul cules de producţie.În zona sudică şi vestică a ţării se află masive mari plantate pentru fixarea nisipurilor „zburătoare”.

Înfloreşte în luna mai, durata înfloritului variind în funcţie de condiţiile meteorologice, între 8 şi 20 zile. Din observaţiile fenologice înregistrate, s-a constatat că atunci când salcâmul înfloreşte timpuriu, durata înfloritului se prelungeşte şi invers..

Pentru secreţia nectarului, salcâmul are nevoie de temperaturi ridicate, zile lipsite de vânt şi umiditate suficientă. Tocmai datorită acestui fapt el produce nectar abundent pe terenurile nisipoase, care se încălzesc mult mai uşor. În condiţiile din nordul ţării, din cauza frecventelor îngheţuri din luna aprilie, mugurii florali sunt distruşi parţial sau total, din care cauză producţia este nesigură sau compromisă. Tot în această zonă, pe timpul înfloririi salcâmului se înregistrează frecvente scăderi ale temperaturii, însoţite de ploi şi vânt, care determină diminuarea sau chiar compromiterea culesului.

Producţia de miere este mult influenţată de vârsta şi desimea arborilor. Astfel, arborii plantaţi rar, produc între 1100 şi 1700 kg miere/hectar, cei din masiv 900-1500kg/ha, iar arboretul tânăr între 300 şi 700 kg/ha. Cea mai mare cantitate de nectar este secretată în perioada maximă de înflorire, când familiile puternice pot recolta zilnic între 8 şi 10 kg nectar, uneori chiar mai mult, iar producţia totală de miere realizată pe familie poate fi de 15-50 kg.

Secreţia nectarului la salcâmul alb este cea mai abundentă la temperatura de 25-280C, iar concentraţia nectarului în zahăr este de 40-70%, în funcţie de expoziţie, stadiul de înflorire, varietate, vârstă, densitatea arborilor etc.

Mierea este de calitate superioară cu aromă şi gust plăcut, specific, ce nu cristalizează timp îndelungat.

S-a stabilit, de asemenea, că valoarea mierii realizată într-o perioadă de 25 ani (durata de exploatare a salcâmului pentru lemn) întrece cu mult cu cea a lemnului.

Teiul cu frunza mare (Tilia platyphillos Scop.) numit de apicultorii din partea sudică a ţării şi „teiul fluturăsc”, pentru frunzele mari pe care le prezintă. Se deosebeşte de teiul alb prin faptul că frunzele pe partea inferioară au culoarea verde deschis şi nu sunt tomentoase. Înfloreşte în ultima decadă a lunii mai sau în primele două decade ale lunii iunie, timp de 8-15 zile. Este o plantă meliferă valoroasă, ce produce în medie 800 kg miere la hectar.

Teiul cu frunza mică (Tilia cordata Mill.) este cunoscut în Dobrogea şi sub denumirea de „teiul pucios”. Se recunoaşte după frunzele mici, puternic cordate la bază. Înfloreşte în mod normal în prima decadă a lunii

124

iunie, durata înfloritului fiind cuprinsă între 8 şi 12 zile, dependent de condiţiile meteorologice. Producţia medie de miere este de cca 1000 kg la hectar.

Teiul alb (Tilia tomentosa Munch.) cunoscut şi sub denumirea de „teiul bun”, pentru faptul că are o producţie foarte ridicată de nectar. Se recunoaşte după frunzele care au mărimea intermediară între speciile amintite, cât şi datorită perişorilor argintii de pe partea inferioară a limbului, particularitate pentru care se mai numeşte şi teiul argintiu. Înfloreşte în a doua jumătate a lunii iunie, la 20-22 zile după teiul cu frunza mare, prezentând cea mai scrută, perioadă de înflorire (7-12 zile). În zilele foarte călduroase, datorită parfumului puternic al florilor, are loc un proces de narcoză a albinelor, urmat de unele pierderi ale acestora. Capacitatea de secreţie a nectarului este mult influenţată de factorii meteorologici, vântul şi umiditatea având efect negativ asupra culesului. În schimb, un timp liniştit, cald şi umed favorizează secreţia de nectar. Producţia medie de miere se evaluează a fi de 1200 kg la hectar. S-a stabilit că există o strânsă interdependenţă între cantitatea de precipitaţii căzută în cursul lunilor iulie, august şi septembrie ale anului precedent şi culesul din anul viitor. Astfel, când cantitatea de precipitaţii din perioada lunilor amintite a fost de minimum 140 mm, în anul următor, teiul va secreta din abundenţă nectar, iar dacă acesta a fost sub limita amintită, cantitatea de nectar secretată va fi neînsemnată. S-a constatat, de asemenea, că secreţia de nectar la tei este mai mare în orele de dimineaţă şi seara, când albinele îl vizitează mai intens.

Culesul la tei nu prezintă gradul de intensitate de la salcâm, totuşi se pot realiza zilnic, în condiţii meteorologice favorabile, sporuri la cântarul de control ce variază în general între 1 şi 8 kg miere pe familia de albine.

PLANTE MELIFERE SPECIAL CULTIVATE PENTRU ALBINE

În afară de plantele amintite, se cunosc o serie de alte specii ce se remarcă printr-o producţie de miere foarte ridicată, unele lipsind complet din flora meliferă a ţării noastre şi care se cultivă în amestecuri furajero- melifere pentru îmbunătăţirea şi întregirea bazei melifere. Dintre acestea cităm: facelia, mătăciunea moldovenească, roiniţa, cătuşnica, sparceta caucaziană şi limba mielului.

Facelia (Phacelia tanacetifollia Benth.) este considerată ca cea mai bună plantă meliferă. Anuală, puţin pretenţioasă la climă şi sol, reuşeşte atât în regimurile secetoase cât şi în cele nordice, fiind rezistentă la secetă şi temperaturi scăzute (până la +60C), în timp ce alte plante în condiţii similare îşi încetează vegetaţia. Înfloreşte la 50-60 zile după ce a răsărit, timp de 40-50 zile. Nectarul este secretat în tot cursul zilei, cu o uşoară creştere în orele de amiază. Producţia de miere variază între 300 şi 1000 kg la hectar.

125

Semănatul se face în rânduri distanţate la 40-60 cm în benzi la 15-75 cm, caz în care cultura se poate întreţine mecanizat. Se administrează 6-8 kg sămânţă la hectar.

Recoltatul se execută în momentul când primele fructe bazale s-au copt (deşi în vârful inflorescenţei mai există florin şi boboci), obţinându-se cca 300 kg seminţe la hectar.

Mătăciunea moldovenească (Dracocephalum moldavicum L.) este o excelentă plantă meliferă, anuală, erbacee, foarte intens cercetată de albine. La noi este puţin răspândită, deşi asigură producţii ridicate de miere, ce variază între 300 şi 400 kg/ha. Înfloreşte la 60-75 zile după ce a răsărit, obişnuit în luna iunie, timp de 20-35 zile. Valoarea meliferă a mătăciunii este cu atât mai mare cu cât secretă nectar din abundenţă şi în condiţii nefavorabile de climă şi sol.

Se însămânţează primăvara timpuriu, în rânduri simple la 25-30 cm sau rânduri duble la 30-60 cm administrându-se 8-10 kg sămânţă la hectar. Producţia de seminţe variază între 200 şi 300 kg la hectar.

Roiniţa (Melissa officinalis L.) este o plantă perenă, nepretenţioasă la climă şi la sol. Înfloreşte în luna august, începând cu al doilea an şi produce cca 150 kg miere la hectar. Se însămânţează în rânduri, la 40-50 cm, iar pe rând se răreşte la 30 de cm.

Cătuşnica (Nepeta cataria var. citriodora L.). Este o plantă perenă, cu miros de lămâie. Înfloreşte în primul an de la însămânţare, în lunile iulie- august, producând în medie 400 kg miere la hectar. Se însămânţează în rânduri de 60 cm, folosind în acest scop 2-4 kg sămânţă la hectar.

Sparceta caucaziană (Onobrychis iberica L.) este o plantă furajeră ce înfloreşte în luna iunie, producând între 150 şi 400 kg miere la hectar. Este intens cercetată de albine, în special în orele de dimineaţă şi seara.

Limba mielului (Borrago officinalis L.) este o plantă meliferă anuală, foarte importantă, ce înfloreşte în lunile iunie-iulie, timp de 30-40 zile, atât prin locurile necultivate, cât şi pe cele cultivate. Producţia de miere a fost evaluată la 200-300 kg la hectar. În anii cu toamne lungi şi frumoase, plantele provenite din samulastră înfloresc a doua oară, în lunile septembrie- octombrie, furnizând albinelor un substanţial cules de nectar şi polen.

POLENIZAREA PLANTELOR AGRICOLE CU AJUTORUL ALBINELOR

126

Prin polenizare se înţelege procesul prin care polenul ajunge de pe antene pe stigmatul florilor, iar prin fecundare, procesul biologic de contopire şi asimilare reciprocă a conţinutului polenului cu cel al ovarului. După modul cum polenul ajunge pe stigmat, polenizarea poate fi anemofilă, când polenul este transportat cu ajutorul vântului şi entomofilă când transportul acestuia este efectuat de insectele polenizatoare, ce realizează polenizarea selectiv încrucişată a plantelor. Plantele entomofile sunt adaptate pentru polenizarea încrucişată prin flori colorate, parfum specific, dar mai ales prin secreţia nectarului. Din diversitatea mare de specii, cca 80% se polenizează cu ajutorul insectelor, din care: 77% de albine, 7,5% de bondari, 3,5 de diptere, 3,5 de furnici, 3,5% de coleoptere, 2,5% de către albine solitare, 2,5% alte himenoptere.

Din numeroasele cercetări efectuate, s-a stabilit că polenizarea selectiv încrucişată a plantelor de către insecte asigură o descendenţă cu vitalitate şi capacitate de adaptare foarte ridicate, sporind astfel producţia de seminţe şi fructe la hectar îmbunătăţind totodată şi calitatea acestora. În condiţiile actuale, datorită intensivizării agriculturii şi în special ca urmare a folosirii pesticidelor, numărul polenizatorilor naturali (bondari, albine solitare, diptere etc.) a scăzut simţitor şi, paralel cu aceasta, au crescut considerabil suprafeţele ocupate cu plante tehnice entomofile, fapt pentru care importanţa polenizării plantelor cu ajutorul albinelor a devenit o necesitate de prim ordin, pentru realizarea de producţii sporite la hectar. Importanţa albinelor pentru polenizare creşte datorită faptului că bondarii se găsesc în număr redus în natură, familia acestora este foarte mică (200 indivizi) dar mai ales pentru că, la începutul iernii, aceasta moare, supravieţuind numai o parte din mătci, care, primăvara, singure îşi construiesc cuibul şi îşi agonisesc hrana până la apariţia primei generaţii, astfel că familia reuşeşte să fie refăcută abia la începutul verii. Tocmai datorită faptului că familia de albine supravieţuieşte şi în timpul iernii, albinele reprezintă cei mai siguri polenizatori, atât primăvara timpuriu cât şi în tot cursul anului. Certitudinea unei bune polenizări a culturilor agricole cu ajutorul albinelor rezidă şi din intensitatea activităţii acestora, astfel că numai în decursul unei zile o albină poate vizita cca. 4000 flori, iar o familie, între 60 şi 80 milioane, concomitent cu existenţa la albine a fenomenului de florospecializare, care determină ca acestea să viziteze numai o singură specie pe perioada de înflorire.

În scopul asigurării unei polenizări eficiente a culturilor agricole cu ajutorul albinelor, trebuie cunoscut numărul de familii necesare pentru diferitele specii. Astfel, pe baza cercetărilor întreprinse s-a stabilit că pentru polenizarea plantelor de pe un hectar de cultură sunt necesare: 0,1-0,5 familii de bostănoase, o familie pentru plantele oleaginoase şi medicinale, 1-2 familii pentru bumbac şi floarea-soarelui, 1-4 familii pentru coriandru, 2-3 familii pentru hrişcă, pomi şi arbuşti fructiferi, 3-4 familii pentru sparcetă, 5-

127

6 familii pentru lucernă şi trifoi şi 15 familii pentru castraveţi de seră. La stabilirea numărului de familii necesare polenizării se va ţine seama şi de populaţia acestora.

Pentru buna organizare şi planificare a lucrărilor de polenizare a plantelor cu ajutorul albinelor, plantele se grupează după particularităţile lor biologice şi gradul de cercetare de către albine, în: pomi şi arbuşti fructiferi, culturi bine cercetate de albine, culturi slab cercetate de4 albine şi culturi de seră şi răsadniţe.

POLENIZAREA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Polenizarea pomilor şi arbuştilor fructiferi prezintă unele particularităţi biologice specifice, concretizate prin înflorirea timpurie în primăvară, când numărul polenizatorilor naturali este foarte mic, iar coronamentul pomilor împiedică în mare parte repartizarea uniformă a albinelor.

Pentru polenizare, familiile de albine se amplasează direct în livadă sau în vecinătatea acesteia, în vetre de 50-60 stupi, distanţate la cca 500 m la fiecare 3-4 rânduri de pomi, revenindu-i astfel fiecărei grupe de familii cca 25 ha. În condiţii meteorologice nefavorabile, distanţa dintre grupele de stupi se micşorează la 250 m sau chiar 125 m, concomitent cu mărirea densităţii de familii la ha (3-4), măsuri ce asigură o completă polenizare a pomilor. La orientarea stupilor se va avea în vedere ca zborul albinelor să fie perpendicular pe rândurile de pomi. Stupii se transportă în livadă cu câteva zile înainte de înflorirea pomilor.

La polenizarea speciilor pomicole se vor lua măsuri pentru prevenirea intoxicaţiilor albinelor, în care scop nu se efectuează tratamente la pomi în această perioadă, sau, în cazuri de forţă majoră, albinele vor fi retrase la timp din zonă, la distanţe de peste 6 km.

POLENIZAREA CULTURILOR DE CÂMP BINE CERCETATE DE ALBINE

Din categoria acestor plante fac parte următoarele: hrişca, floarea-soarelui, sparceta, rapiţa, coriandru, bostănoasele, semincerii de crucifere, ceapa şi altele.

Întrucât aceste culturi sunt bune melifere, polenizarea lor se realizează prin aşezarea familiilor de albine în imediata vecinătate a culturilor respectând normele de familii necesare polenizării, transportul acestora făcându-se cu câteva zile înainte de începerea înfloritului, iar stupii se dispersează în vetre, distanţate la 0,5-2 km una de alta pentru a realiza o

128

bună repartizare a albinelor. Se recomandă, de asemenea, ca stupii să fie aşezaţi în zona în care plantele înfloresc mai târziu, situaţie în care albinele, zburând iniţial în partea opusă, vor asigura o cercetare uniformă a întregii culturi.

POLENIZAREA CULTURILOR DE CÂMP SLAB CERCETATE DE ALBINE

Din această categorie fac parte: trifoiul roşu, lucerna şi sfecla de zahăr. Întrucât fiecare din plantele amintite prezintă particularităţi specifice, tehnologiile de polenizare a acestora le vom prezenta diferenţiat.

Polenizarea culturilor de trifoi roşu. Datorită tubului floral lung al trifoiului (10 mm), în condiţii mai puţin favorabile de secreţie a nectarului, acesta este slab vizitat de albine. Importanţa polenizării trifoiului cu ajutorul albinelor creşte simţitor, întrucât, datorită distrugerii haturilor şi aplicării insecticidelor, fauna polenizatoare naturală a fost în mare parte distrusă.

Pentru a intensifica vizitarea florilor de trifoi de către albine, se practică o tehnologie cunoscută în literatura apicolă sub denumirea de „dresajul albinelor”. În acest scop, se prepară sirop de zahăr aromatizat cu corole de flori sau polen de trifoi, care se administrează familiilor de albine. Pentru intensificarea cercetării şi realizării unei bune reparaţii pe suprafaţa de polenizat, bune rezultate a dat alimentarea cu sirop aromatizat administrat în alimentatoare aşezate în vecinătatea stupilor în lan, şi care se dispersau progresiv, de câteva ori pe zi, în toată cultura. Vizitarea florilor de trifoi se poate intensifica suplimentar prin folosirea de familii cu mult puiet tânăr, de la care s-au scos din cuiburi rezervele de păstură şi polen, obligând astfel albinele, în scopul satisfacerii cerinţelor de polen, să cerceteze florile de trifoi pentru a colecta polenul necesar. Stupii se aşează în vetre distanţate la 500-800 m.

POLENIZAREA LUCERNEI

În momentul vizitării lucernei se produce deschiderea florii, iar vexilul loveşte albina la baza proboscisului, fenomen de care aceasta este deranjată, astfel că după scurt timp se adaptează să viziteze florile prin partea laterală a corolelor, caz în care floarea nu se deschide şi polenizarea nu mai are loc. Cu tot efectul negativ al acestui fenomen, chiar şi în scurta perioadă de vizitare a florilor de către albine, prin partea frontală, această polenizare asigură o sporire apreciabilă a producţiei de seminţe.

129

Intensificarea vizitării florilor de lucernă se poate realiza ca şi la trifoi, prin administrarea de sirop aromatizat.

Stupii se aşează în vetre de 10-12 familii, din 500 în 500 m, cu 3-4 zile înainte de înflorirea plantelor.

POLENIZAREA CULTURILOR DE SERĂ ŞI RĂSADNIŢE

Una dintre metodele importante pentru sporirea producţiei plantelor de seră o constituie polenizarea acestora cu ajutorul albinelor, deoarece polenizarea suplimentară manuală necesită un mare consum de forţă de muncă, fiind astfel nerentabilă şi mai puţin eficace din punct de vedere biologic.

Albinele, introduse în sere, întâlnesc condiţii cu totul deosebite faţă de cele naturale, datorită limitării spaţiului de zbor, a rezervelor reduse de nectar şi polen, precum şi a temperaturii şi umidităţii foarte ridicate, cauze ce determină o mortalitate foarte ridicată şi distrugerea întregii familii într-un timp foarte scurt. Tocmai pentru aceste cauze, polenizarea culturilor de seră este greu de realizat şi reclamă o tehnologie specială.

S-a constatat că imediat după introducerea albinelor în seră acestea caută să se îndepărteze mult de stupi, se lovesc de geamuri, iar când temperatura se ridică peste 35º C se aglomerează pe peretele sudic al serei, încercând să iasă în mediul ambiant. Iniţial s-a incriminat că temperatura şi umiditatea foarte ridicate sunt factori determinanţi care produc moartea albinelor, dar observaţiile înteprinse au dovedit că familiile de albine nu se dezvoltă normal datorită insuficienţei polenului, în special a celui proaspăt. Îndată ce în peretele sudic al serei, unde se aglomerau albinele s-au efectuat deschideri ce le permiteau zborul liber, acestea se reîntorc de la câmp cu polen şi în consecinţă starea familiilor s-a ameliorat simţitor, astfel că ele au supravieţuit pe toată perioada activă. Pentru ca aceste deschideri să fie vizibile pentru albine, ele se conturează cu var, iar peretele sudic al serei se umbreşte cu rogojini, prevenindu-se astfel aglomerarea albinelor pe acesta. Albinele se desprind repede pentru a folosi aceste deschideri, nu se mai agită pe pereţi şi nici nu zboară prin ferestrele deschise. S-a constatat, de asemenea, că odată ce li se creează albinelor posibilitatea să părăsească sera se intensifică activitatea de cercetare a florilor plantelor de seră, iar familiile de albine se dezvoltă normal şi reuşesc să-şi asigure chiar rezervele de hrană necesară pentru iarnă.

Înainte de folosirea albinelor pentru polenizarea culturilor de seră se recomandă efectuarea unui zbor de defecaţie într-o seră liberă.

Pentru a intensifica activitatea albinelor pe florile culturii de polenizat, acestora li se administrează sirop de zahăr aromatizat cu corolele speciei respective, în tot cursul perioadei de înflorire a plantei ce necesită a fi

130

polenizată. De asemenea, pentru a obliga albinele să cerceteze mai intens cultura e seră, dimineaţa deschiderile din peretele serei se închid şi astfel albinele se desprind repede pentru a cerceta un număr mai mare de flori din seră. După ce intensitatea de vizitare a plantelor de seră începe să scadă (orele 9-10), orificiile se deschid pentru a permite albinelor să plece la câmp.

Pentru polenizarea culturilor din răsadniţe, ramele acestora se ridică la cca 5 cm, albinelor li se administrează sirop de zahăr aromatizat şi, ulterior, alimentatoarele se transportă în imediata vecinătate a răsadniţelor.

Tipul de cules si zonele bioapicole din Romania

- tipul 1 de cules si zona bioapicola in Campia Romana si Dobrogea- tipul 2 de cules si zona bioapicola Podisul Moldovei - tipul 3 de cules si zona bioapicola Campia de Vest- tipul 4 de cules si zona bioapicola Transilvania;- tipul 5 de cules si zona bioapicola montana;- tipul 6 de cules si zona apicola de pe versantilor muntilor Carpati.

Tipul 1 de cules si zona apicola din Campia Romana:

- se caracterizeaza prin clima continentala cu temperatura medi anuala peste +10°C cu precipitatii anuale intre 400 – 600mm.- flora de stepa si silvostepa;- predomina plantatiile d salcam – 60 000ha: judetul Dolj, Valcea, Olt, Arges, Mehedinti, Gorj; teiul – 20 000ha in nordul Dobrogei; floare-soarelui in judetul Olt, Teleorman, Ilfov, Calarasi, Constanta; vegetatia de balta din luncile apelor si Delta Dunarii, pomii fructiferi, flora spontana, vegetatia din padurile de foioase.- Pentru realzarea unor productii bune de miere trebuie urmarit cu atentie calendarul apicol de dezvoltare al familiilor de albine cat si de deplasare la masivele melifere.

Tipul 2 de cules si zona bioapicola din Podisul Moldovei

- se caracterizeaza prin clima continentala cu temperatura medie anuala de 8 – 10°C cu precipitatii de 500 – 600mm annual;- flora melifera bogata si variata;- predomina masivele de tei – 22 000ha din care 15ha in judetul Iasi, 5000ha in judetul Bacau;- salcam in sud, floarea soarelui spre nord, culesul din padurile de foioase, pomi fructiferi, luncile apelor si pajisti.

131

- Intrucat in aceasta zona familiile de albine se dezvolta mai incet decat in zona Campiei Romane si a golurilor de cules, familiile de albine trebuie stimulate.

Tipul 3 de cules si zona bioapicola din Campia de Vest

- clima continentala cu temperaturi anuale de 8 – 11°C, precipitatii 500 -700mm.Culesul se aseamana cu cel din zona 1;- salcamul ocupa osuprafata de 4000ha ion judetul Bihor, 2400ha in Satul Mare, 2000ha in Arad;- teiul ocupa mici supafete la Lipova – judetul Arad;- floarea soarelui ramane principalul cules de productie;- culesuri de intretinere de la plante tehnice, de la plante din flora spontana.

Tipul 4 de cules si zona bioapicola din Transilvania

- temperaturi medii anuale de 8 – 9°C, cu precipitatii de 600 – 700mm;- din punct de vedere apicol este o zona mixta, cerealiera. Pomicola, cu pasuni si fanete;- culesurile furnizate familiilor de albine au un caracter moderat dar continuu, culesul principal funizat fiind de la fanete si pasuni; primavara timpuriu se realizeaza de la pomii fructiferi;- din cauza lipsi de culesuri intense, apicultorii sunt nevoiti sa faca deplasari lungi cu familiile de albine in zona de sud a tarii;- avand culesuri de intretinere foarte bune, in aceasta zona se practica recoltarea de cantitati mari de polen (10 kg/familie);- inmultirea faniliilor de albine prin roiuri.

Tipul 5 de cules si zona bioapicola montana

- cuprinde zona muntilor Carpati si a dealurilor inalte subcarpatice;- temperatura medie este de 4 – 8°c iar precipitaiile 700 – 1000mm;- flora melifera: plantatii pomicole, pasuni, zmeurisuri, zburatoare;- in aceasta zona se manifesta dou aculesuri:- principal - de la zmeur, zburatoare, mana- intretinere – flora spontana, fanete, pomi fructiferi, pasuni

Tipul 6 de cules si zona bioapicola de pe versantii muntilor Carpati

- din punct de vedere apicol se caracterizeza prin culesul de la pomi fructiferi, pasuni, fanete, flora spontana;

132

- conditiile meteorologice mai putin favorabile in aceasta zona determina o dezvoltare mai tarzie afamiliilor de albine;

BALANTA MELIFERA

Albinele valorifica economic cursurile care se gasesc la o distanta de pana la 3 km de stupina (acopera o suprafata de 4000ha). Cu cat distanta se mareste, cu atat cantitate de miere in stup scade.

Apicultorii trebuie sa cunoasca baza melifera unde au dplasat stupinele, pentru a putea aprecia numarul d stupi pe care ii pot amplasa in zona respectiva, in caz contrar se produc supraaglomerari, cu toate consecintele (culesuri slabe, furtisaguri, boli).

Raportul intre baza melifera externa si numarul familiilor de albine care pot fi intretinute in mod economic intr-o anumita zona reprezinta “balanta melifera a zonei”.

Estimarea balantei melifera – necesita:- indentificarea speciilor melifere;- stabilirea suprafetelor ocupate- determinarea capacitatii nectarifere;- identificarea speciilor melifere se face folosind documentele de la inspectoratele silvice si cele de la organele agricole, la care se adauga datele culese din teren. Determinarea lor se face pe moduri de folosinta: livezi, vii, culturi agricole melifere, vatra localitatii. Stabilirea suprafetelor ocupate de plantele melifere difera de la un mod de folosinta la altul. Suprafetele cu plante melifere, livezi, vii se inregistreaza ca atare, padurile cuprind specii melifere in amestec, de importanta melifera mai mica sau dreapta notand speciile intalnite si apoi se calculeaza suprafata ocupata de fiecare specie in parte. Arbori meliferi valorosi sau pomii fructiferi izolati in vatra satelor, pe marginea drumurilor, spatiile verzi, se inventariaza ca numar, apoi se calculeaza suprafata. Determinarea capacitati nectarifere a plantelor exista in lucrarile de specialitate. Secretia de nectar este influentata de o serie de factori inerni si externi care se manifesta diferit, in stransa legatura cu conditiile de mediu locale. Pentru aceasta trebuie facuta determinarea pe mai multi ani. Pentru determinarea capacitati nectarifere se cunosc metode directe si indirecte.

Metode directe:

- metoda capilarelor;- metoda microanalizelor chimice;- metoda microhartiilor de filtru.

133

Metoda capilarelor

consta in a pune in evidenta nectarul ca atare in floare prin desfacerea coroanei florale, sugerea directa din floare a nectarului sau cu pipeta prin aspersie direct in floare. Concentratia nectarului in zahar se face cu ajutorul refractometrului.

Metoda microanalizei chimice

se realizeaza difuziunea nectarului in apa si apoi se determina prin analize chimice cantitatea de zahar invertit si zaharoza, iar prin insumare zaharul total in mg/floare.

Metoda se recomanda pentru plantele cu flori mici,la care nu exista posibilitate de extragere a nectarului.

Metoda micro hartiilor de filtru se foloseste la florile cu tubul corolei lung si ingust, nectarul poate fi extras cu ajutorul hartiei de filtru.

Metode indirecte:

- metoda stupului de control;- metoda determinari dupa frecventa de determinare a florilor si a timpului stationat pe floarea cerceta;- metoda determinari dupa zborul albinelor la urdinis. Metoda stupului de control consta in masurarea zilnica a greutatii stupului de control, inregistrandu-se zilnic in caietul de stupina cresterile si scaderile in greutate ale stupului. Metoda determinari dupa frecventa de cercetare a florilor si a timpului de stationare a albinei culegatoare pe floarea cercetata ne arata daca plantele melifere au sau nu nectar. In momentul cand planta cercetata ne arata daca plantele melifere au sau nu nectar, albina o paraseste repede. Metoda determinari capacitatii nectarifere a plantelor dupa zborul albinelor la urdinis cuprinde durata si intensitate duratei zborului. Dupa intensitate poate fi foarte puternic, puternic, slab sau fara zbor, iar dupa durata se apreciaza numar de ore de zbor pe zi.Calculul numarului familiilor de albine in functie de baza melifera existenta se poate calcula numarul de familiii de albine care pot fi amplasate in zona respectiva. Pentru acesta trebuie cunoscuta cantitatea de miere pe care trebuie sa o recolteze o familie de albine pentru intretinerea proprie, inmultire, cat si miere marfa. Consumul propriu unei familii este de 90kg miere, iar pentru un roi este jumatate din aceasta cantitate. Daca stupina se mareste cu 25% familii noi, cantitate de miere necesara in plus fiecare familii va fi de 11,2kg (adica 90/2 x 25/100=

134

11,2). planificand o recolta de 25kg de miere pe familie se poate cacula cantitate de miere ce trebuie recolta de o familie de albine (m).- m = 90 +11,2 +25 = 126,2 kg miere. Numarul familiilor de albine (F) care pot fi intretinute rentabil intr-o stupina in zona respectiva se calculeaza impartind cantitatea totala de miere (M), pe care o pot recolta albinele, la cantitatea de miere necesara familiei de albine (m). F = M/m

Specia Suprafataha

Productiekg/ha

Productie total

Productia de miererecoltabila (kg)(1/3 din productia totala)

livezi 233 20 4660 1553vii 44 5 220 73bostanoase 78 50 3900 1300floarea soarelui

82 60 4920 1640

rapita 22 50 1100 367mustar 44 50 2200 733vatra satului 575 10 5750 1617

Din tabel rezulta ca din totalul suprafetei zonei economice de zbor 1256ha, numai 1078 ha sunt ocupate cu plante melifere. Determinand productia de miere in kg/ha la fiecare cultura si insumand productia globala de miere pe inteaga suprafata rezulta ca se produce o cantitate de 22.750kg. Din aceasta cantitate, cercetarile au stabilit ca numai o treime este recoltata de albine, restul se pierde din diferite cauze (insecte concurente, conditii meteorologice nefavorabile).

Deci F = M/m = 7583/126,2 = 60Din aceste calcule reiese ca in zona respectiva pot fi intretinute numai

60 de familii de albine in mod economic.

FENOFAZELE FENOLOGICE SI IMORTANTA LOR

Fenologia este o ramura a ecologiei care studiaza fenomenele periodice din viata plantelor si legatura acestora cu factorii de mediu. In cursul vietii lor , plantele trec printr-o serie de faze de crestere si dezvoltare, numite fenofaze.La plantele lemnoase fenofazele principale sunt:- inmugurirea;- infrunzirea;

135

- inflorirea;- inceputul fructificarii;- coacera deplina (recoltarea) La plantele erbacee:- semanatul;- rasarirea;- inflorirea;- fructificarea;- recoltarea.

Pentru agricultura, cea mai importanta este fenofaza infloritului, care se imparte in subfenofaze, elemente de baza in prognoza culesului: - aparitia primelor flori;- inceputul infloririi (la inflorirea a 25% din numarul d flori);- inflorirea maxima (peste 50% din numarul florilor sunt deschise);- sfarsitul infloririi – cand au ramas mai putin de 25% din numarul florilor.

In baza observatiilor asupra fenofazei infloririi pe perioada mai multor ani, se poate intocmi calendarul infloririi plantelor melifere dintr-o anumita zona.In urma observatiilor asupra fenofazei de inflorire se constata ca plantele nu infloresc la aceeasi data in fiecare an, dar isi pastreaza ordine infloririi la aproximativ acelasi interval de timp intre ele.

PROGNOZA CULESURILOR

In agricultura prognoza culesurilor, paralel cu evolutia familiilor de albine, prezinta o mare importanta practica si economica. Astfel, stabilirea in prealabil a datei infloririi si intensitatii principalelor culesuri, determina un anumit ritm de dezvoltare a familiilor de albine, pentru valorificarea cu maximum de randament a resurselor melifere.

Elaborara prognozei se face prin: prelucrarea statistica a datelor inregistrate de cantarul de control, corelate cu evolutia fenologica: analiza chimica a substantelor de rezerva (muguri, coaja) care conditioneaza formarea elementelor florale si secretia de nectar;- corelarea prognozelor sinoptice meteorologice cu evolutia culesurilor (nectar, mana); controlul biologic al formarii nectarului la speciile nectarifere, corelarea factorilor cosmici cu secretia de nectar si dezvoltarea producatorilor de mana.

Clasificarea prognozelor:- prognoza de durata lunga: 2 -6 luni;- prognoza de durata scurta: 1 – 3 saptamani;

136

Prognozele care se fac la noi de mai multi ani se fac la salcam, tei, floarea – soarelui si prognoza secventei de mana din zona montana.

Obiectivele prognozei se refera la:- data infloririi;- prognoza abundentei florale;- prognoza productiei de nectar.

Data infloririi principalelor plante melifere este necesara pentru ca inflorirea nu se produce la aceeasi data in fiecare an, cu cat inflorirea s produce mai timpuriu decat de obicei, durata infloririi va fi mai lunga cu cat infloritul va fi mai tarziu, timpul de inflorire va fi mai scurt.

Data infloririi unei specii melifere se poate prognoza cu ajutorul indicelui bioclimateric, rezultat din insumarea gradelor de temperatura peste +5°C, incepand din desprimavarare si pana la inflorire.El este specific pentru fiecare specie melifera:

Denumirea plantei

Suma gradelor de temperatura

Salcam alb 374°CSalcie capreasca 32°CArtar american 70°CArtar de camp

(jugastrul)150°C

Tei cu frunza mica

680°C

Tei cu frunza mare

575°C

Floara soarelui 1011°C

Prognoza abundentei florale la speciile melifere forestiere se realizeaza cu ajutoul ramurilor de proba. Se recolteaza la 1 martie ramurile, se aduc in camera cu temperatura constanta, se pun intr-un vas cu apa indulcita (1%). se noteaza: data inmuguririi, aparitia inflorescentei, numarul inflorescentelor pe metru liniar si numarul florilor pe inflorescenta. Aceasta este o prognoza pe termen lung. Fiecare specie melifera are o evolutie caraceristica a producerii de nectar si a capacitatii nectaro-polenifera, influentate de conditiile meteorologice Anumite specii melifere forestiere ca si secretiile producatorilor de mana inregistreaza in mod obisnuit o periodicitate sub influenta complexului de factori ecologici, cea mai mare avand-o temperaturile maxime diurne. Temperaturile optime favorabile secretiei de nectar la cele mai importante specii sunt: salcam 26 – 28°C, tei 28 – 30°C, floarea soarelui 28 – 32°C. Restul factorilor care favorizeaza producerea nectarului au fost

137

descrisi.

PROGNOZA DE MANA

In vederea valorificarii culesurilor de mana s-a realizat identificarea zonelor producatoare de mana, insectele producatoare de mana, ciclul lor biologic si perioadele optime de secretie, precum si factorii ce favorizeaza sau inhiba productia de mana.

Culesul de mana este conditionat de evolutia timpului la sfarsitul verii si toamnei anului precedent (lunile august – noiembrie, prin timpcalduros, precipitatii moderate, care constituie conditii bune pentru vegetarea plantelor gazda cat si a insectelor producatoare de mana).

Un factor important in determinarea prognozei de lunga durata la mana este frecventa coloniilor de furnici si circulatia acestora pe arbori, cunoscandu-se relatia de nutritie si stimularea reciproca intre furnici si producatorii de mana (cu cat sunt mai multe colonii de furnici pe unitatea de suprafata cu atat sunt mai promitatoare perspectivele pentru culesul de mana.

Un alt element in prognoza secretiei de mana este prezenta daunatorilor (viespi) care se hranesc cu producatorii de mana.

Inainte cu 1 – 3 saptamani de declansarea culesului de mana se fac prognoza pe durata scurta prin prezenta (1 – 5 mai) pe ramurele a mici ghemotoace de firisoare albe-argintii, de ceara, care anunta prezenta larvelor secundare. Intre 20 – 30 mai se observa femelele adulte de culoarea pielii care marcheaza inceputul secretiei active de mana.

In perioada secretiei conditiile meteorologice trebuie sa fie favorabile: timp calduros, constant si linistit, lipsit de vaturi (12°C, umiditate 70%).

Polenizarea plantelor de catre albine

Prin polenizare se intelege transportul grauncioarelor de polen de pe antenele staminelor pe stigmat. Din punct de vedere al polenizarii plantele pot fi:- autofertile – care se polenizeaza cu propiul polen sau de la alta floare aaceluiasi individ;- autosterile – care se fecundeaza (polenizeza) cu polen strain, de alte plante sau alte soiuri;- intersterile – care nu se polenizeaza reciproc.

In natura exista doua tipuri de polenizare, provenienta polenului;- polenizare directa (autopolenizare) cu polen propriu florii fecundate;- polenizare incrucisata – cand polenul unie flori ajunge pe stigmatul altei flori.Tipuri de polenizare dupa agentul polenizator:

138

- anemofila (vant);- ornitofila (pasarile mici);- hidrofila (apa);- entomofila (insecte).

In cazul polenzarii entomofile, principalul polenizator il reprezinta albinele care participa la polenizarea a 75 – 90% din flora. Pentru aceasta lucrare, albinele s-au adaptat si au suferit modificari de ordin structural si de comportare:- prezenta perisorilor pe corpul albinei;- transformarile morfologice suferite de cele 3 perechi de picioare;- marea capacitate de orientare a albinelor;- tendinta de cercetare a florilor in continuu.

Albina este agentul polenizator a peste 90 de specii de plante agricole entomofile, iar valoarea recoltei depaseste de 7 – 15 ori valoarea produselor agricole.

In urma polenizarii entomofile, la toate culturile se obtin nu numai sporuri cantitative de fructe si seminte, ci si o crestere substantiala a calitatii produselor obtinute (hibridarea).

Pentru ca efectul polenizarii sa fie cel constant, trebuie luate unele masuri tehnologice:- familii puternice si sanatoase;- momentul optim de deplasare al familiilor de albine la cules;- amplasarea stupilor la polenizare;- numarul familiilor de abine la hectar;- dresajul albinelor;- protectia familiilor de albine impotriva intoxicatiilor.

Plantele melifere reactioneaza diferit la polenizarea entomofita. Din acest punct de vedere se pot grupa in trei categori:- plante care reactioneaza moderat si se realizeaza sporuri mici de seminte (mac, vie, bumbac); plante dependente intr-un grad ridicat la polenizarea entomofila (sporuri mari de recolta) – plante medicinale, plante decorative, forestiere; plante la care polenizarea entomofila este obligatorie (plante furajere, perene, oleginoase, pomi fructiferi, plante leguminoase).

In vederea deplasarii familiilor de albine la culesurile de nectar, detinatorii trebuie sa efectueze o deplasare pentru recunoasterea culturilor, stabilirea locului de amplasare a familiilor de albine in timpul culesului.

Principalele plante melifereIn tara noastra sunt peste 1000 de specii melifere, din care 200 sunt de

interes agricol. Pentru sistematizarea lor se pot adapta diferite clasificari:- criteriul botanic – grupate pe familii, specii, varietati, forme, soiuri de hibrizi;

139

- criteriul agricol – din punct de vedere al aportului de nectar, polen si mana;- cu pondere foarte mare (salcam, tei, floara soarelui);- cu pondere mare (salcia, rapita);- cu pondere mijlocie (artari, pomi fructiferi);- cu pondere mica (zambila, liliacul)- criteriul fenologic – data infloririi- care infloresc timpuriu (alunul, salcia)- plante de primavara (pomi fructiferi, rapita, salcam)- plante de mana (tei, floarea soarelui)- plante de toamna (izma, dalia)- dupa natura hranei furnizate albinelor:- plante nectarifere (salcam, tei)- plante polenifer (alun, corn, porumb)- plante nectaro – polenifere- criteriul economic – dupa utilizarea economica - culturi de camp (porumb, floarea-soarelui);- culturi horticole (pomi,vii, leguminoase);- specii forestiere - plante medicinale- plante furajere- plante spontane (papadia)- plante melifer tipice (facelia).

Principalele plante melifere care prezinta importanta pentru agricultura

1.Salcamul alb – perioada de inflorire si succesiva in functie de zonele geografice (luna mai- iunie), incarcatura la hectar este de 15 famili/ha cu o productie de 1000 kg/ha;2.Gladita – infloreste dupa salcam – productia este de 250 kg/ha;3.Sulfina alba – infloreste iunie-iule, productie este de 200 – 500kg/ha;4.Sulfina galbena – infloreste iunie – septembrie, productia 130 – 300 kg/ha;5.Trifoiul alb – infloreste iunie-octombrie, productia 100 – 250 kg/ha;6.Lucerna – infloreste toata vara, productia: - 30 kg/ha neirigata 7.Teiul – salbatic argintiu, cu frunza mare - infloreste in iunie – iulie cu un cules mai slab decat la salcam, in ani buni se obtin 15 – 30 kg miere pe familie; productia - 200 kg/ha .8.Floarea soarelui- de o importanta melifera dosebita, infloreste in iunie-iulie, productia este de 50 – 80 kg/ha in functie de hibridul cultivatul. Perioada de la rasarire la inflorire este de la 180 – 130 de zile.9.Papadia – perioda de inflorire este aprilie – mai si august – septembrie. Cantitatea de miere este de 200 kg/ha; ult polen.

140

10.Palamida – infloreste iunie – iulie, productia 100kg/ha;11 Jugastrul – infloreste in aprilie - producti: 200 – 4000 kg/ha - produce mana;12.Artar tataresc – infloreste in aprilie – mai, productie 300 – 600kg/ha; - produce mana;13.Paltinul de camp – infloreste in aprilie, productia 100 – 200 kg/ha; - produce mana;14.Artarul american – infloreste in luna martie, productia 100 – 200 kg/ha;15.Zmeurul – infloreste in aprilie – mai, productie 50 – 200kg/ha;16.Paducelul – infloreste in mai - iunie, productie 30 – 100 kg/ha;17.Pomii fructiferi - meri, peri, gutui – buni producatori de polen; - cais, prun, cires, visin – buni producatori de polen si nectar, productia este de 20 – 30 kg/ha. 18.Salcia – infloreste in martie – aprilie, productie 150 – 200kg/ha; 19.Busuiocul de miriste – infloreste in iunie – octombrie, productia este de 120 – 150 kg/ha. 20.Coriandrul – infloreste in iunie, productia este de 1000 – 1500 kg/ha; 21. Rapita -infloreste in aprilie – iunie, productia 35 – 100 kg/ha; 22.Mustar – infloreste in mai – iunie, productia 40kg/ha;

Mana – este de origine vegetala si animala.Mana vegetala este produsa de catre plantele care au la baza lastarilor

tineri niste pori care elimina un suc dulce.Mana de origine animala este excretata de insecte producatoare de

mana, care se hranesc cu seva plantelor, din care retin apa si proteinele, eliminand toate zaharurile sub forma unui lichid vascos si dulce care este “mana”.

Plantele gazda: conifere, foioase, gramine perene, floarea-soarelui, porumb etc.

PLANTE DAUNATOARE PENTRU ALBINE

-Otratelul de balta – planta insectivora;- Roua cerului – planta insectivora;- Piciorul cocosului – polen toxic;- Spicul dracului – albinele se incurca in spicul plantei;- Omagul - polen toxic;- Degetelul rosu - polen toxic;

141

- Ceapa de samanta - polen toxic;- Castanul salbatic - polen toxic in zilele calduroase;- Laurul de munte - polen toxic;- Stirigoaie - polen toxic.

CURS 9

AMPLASAREA STUPINEI

Pentru a asigura un cules bun de polen si nectar tot timpul, care asigura sanatatea famililor de albine prin instinctul de cladire a fagurilor si curatenie a cuibului, limitand in felul acesta sensibilitatea fata de unele boli, stiind ca o colonie are nevoie de 25 kg de polen si 80-100 kg miere pe an. Este nevoie de a sti cat mai exact ce flora exista in zona in care amplasam stupina. De asemenea trebuie sa avem informatii de existenta altor familii de albine in zona pentru a nu produce suprapopularea zonei cu albine, care are inflenta nu numai asupra culesului de nectar cat si de transmiterea bolilor.

142

Un alt criteriu pe care sa-l indeplineasca vatra este sursa de apa care este necesara pentru cresterea puietui, iar vara pentru reglarea temperaturii in stup.

Umiditatea este un criteriu de baza de care se tine cont intrucat albinele reusesc cu greu sa regleze umiditatea aerului din stup. In perioadele de toamna-iarna si primavara cand este multa umezeala in natura adugata din umiditatea din zona, duce la mucegairea fagurilor,crearea de condens in stupi, formarea de gheata, aparitia bolilor dependente de umiditate cat si slabirea familiilor iar vara este dificil ca albinele sa realizeze maturarea mierii.

In depresiuni, in locurile imprejmuite cu gard sau la baza uni dig, iau nastere as-zisele lacuri de aer rece, circulatia aerului este ingreunata iar topirera zapezii este mult mai lenta.

Locul optim de iernare trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:- spre nord, est, vest, vatra trebuie sa fie protejata de curenti;- curs de apa; - pajisti cat mai bogate in flora melifera tot anul;- departe de emisiile de noxe industriale produse de fabrici si combinate;- zone unde nu se folosesc pesticidele la culturi;- departe de inteprinderi de procesat miere, dulceturi, compoturi, fabrici de zahar;- orientarea urdinisurilor spre sud, sud-vest, intrucat albinele fac zboruri de curatire iarna, cand tempertura are peste 12°C, astfel stupii beneficiaza de fazele de stralucire ale soarelui.

PREVENIREA SI COMBATEREA FURTISAGULUI

Furtul la albine (furtisagul) reprezinta o particularitate biologica care consta in exteriorizarea fenomenului ereditar de acumulare instinctiva a unei cantitati de hrana, si care se manifesta in special in perioadele lipsite de cules care se caracterizeaza prin atacarea familiilor slabe de catre cele puternice cu scopul de a le lua hrana.Furtisagul se manifesta in doua feluri:

- sub forma linistita- sub forma violentaEste un fenomen care se produce cand in natura nu mai exista cules, la

aplicarea tratamentelor curative fara a lua masurile necesare, hranira de completare si stimulare a familiilor de albine, verificarile efectuate de apicultor, in mod neglijent, recoltarea mierii dupa terminarea culesului fara a lua masurile necesare.

Pentru combaterea furtisagului se iau urmatoarele masuri:- se pune iarba la urdinis;- inchiderea urdiniselor inferioare;

143

- folosirea de substante urat mirositoare;- acoperirea stupilor atacati;- asezarea unui geam peste corpul stupului;- se muta stupina in alta locatie;

In concluzie furtisagul este mai usor sa-l previi decat sa-l linistesti mai ales in perioadele lipsite de cules.

Furtisagul se previne prin aplicarea urmatoarelor masuri:- controlarea familiilor de albine se executa numai seara dupa incetarea circulatiei albinelor sau dimineata devreme;- hranirile de completare se fac numai seara tarziu;- hranirile de stimulare se fac numai seara tarziu;- extractia mierii se face numai seara si in camere de extractie special amenajate. Se recomanda ca extractia sa se faca in timpul culesului si nu la incetarea totala a acestuia.

MEDIUL ECOLOGIC SI POLUAREA MEDIULUI AMBIANT

Mediul ecologic este locul natural unde au trait laolalta flora si fauna pamantului. In timpurile indepartate vietuitoarele pareau ca traiesc in armonie. Paduri imense acopereau uscatul, izvoare de clestar curgeau la vale, campii cu lanuri bogate. In lungul drumurilor apelor si coastelor era o puzderie de arbusti si flori salbatice; iar intinsele pajisti ofereau albinelor un bogat cules de nectar si polen. Asa cum gasim in istorie descris cu mai bine de 2000 ani in urma, ca cei care vroiau sa mearga spre Scitia si trebuiau sa treaca Dunarea aflau ca nu puteau trece cu usurinta din cauza multimii albinelor care se aflau in zona. Acest lucru denota faptul ca meleagurile noastre aveau o flora foarte bogata si variata ce a permis dezvoltarea albinaritului.

Odata cu inmultirea populatiei globului, cresterea nevoii de hrana a dus la defrisarea codrilor, suprafetele arabile au crescut, flora s-a imputinat, a inceput chimizarea intensa a agriculturii. De asemenea a inceput industrializarea si poluarea mediului ambiant. Pentru a diminua efectele nocive ale poluarii mediului, in 1972, are loc la Stockholm prima mare conferinta a ONU asupra mediului inconjurator; au urmat altele, s-au infiintat organisme nationale si internationale; se avertizeaza, se propun solutii.

Apararea si imbunatatirea mediului este o problema majora care afecteaza tote vietuitorele pamantului. Exemple de poluare a apei, a aerului, solului, si a fiintelor vii, perturbari profunde si regretabile ale echilibrului ecologic al biosferei, care sunt periculoase pentru sanatatea fizica, mentala si sociala sunt cu sutele. Multa vreme, problema ocrotirii mediului inconjurator s-a redus la protectia mediului, anumitor plante sau animale pe cale de

144

disparitie, apoi a unor zone naturale. In primele decenii s-a pus problema de aparare a asamblului resurselor naturale ale globului si de asigurare a unei productii care sa-i ingaduie omului sa supravietuiasca.

Primele semne de degradare a mediului inconjurator au fost cand au inceput despaduririle si au crescut suprafetele arabile. In felul acesta au disparut acei codrii care ofereau albineor un cules bun din primavara pana in tomna, a disparut acel plaman al pamantului, care improspata atmosfera. Totodata ua disparut si pajisti cu diferite flori care umpleau stupii cu nectar si polen.

A doua lovitura data mediului ambiant a fost industrializarea din secolul XIX si XX. Pe harta lumii au aparut tot felulde fabrici, uzine si combinate chimice care prin cosurile lor arunca sute de tone de pulberi, fum nociv si reziduri industriale care au contaminat aerul, apa si solul.

A urmat aparitia centralelor nucleare cu toate neajunsurile de exploatare, diferite defectiuni, au aparut si deseurile nucleare care au impanzit globul pamantesc.

Pentru a obtine productii agricole mari la preturi mici, in agnricultura se folosesc cantitati imense de ingrasaminte chimice, pesticide, erbicide care practic au omorat toate microorganismele din pamant.

In continuare, prin hotarari internationale s-au luat masuri de insanatosire a mediului ambiant. Astfe, a aparut concepul de agricultura ecologica, produse ecologice, pretul lor fiind mai mare decat al celorlalte.

COMPORTAMENTUL FATA DE ALBINE

Una din cauzele pentru care oamenii se nu ocupa de cresterea albinelor o constituie teama de intepeturi. Regulile de comportament fata de albine sunt urmatoarele:

- albinele inteapa cand in modul lor normal de viata intervin cauze care le deranjeaza ;

- apicultorul incepator trebuie sa se autoeduce pentru a suporta pe maini sau pe fata albine, deoarece acestea inteapa doar atunci cand sunt deranjate

- mirosurile neplacute (transpiratia, parfumul, alcool) irita albinele

Inainte de lucru apicultorul procedeaza astfel:- se spala cu apa si sapun (neparfumat) ori de cate ori este

nevoie- nu consuma bauturi alcoolice- va lucra cu atentie sa nu striveasca albineleSe va evita controlul familiilor de albine pe vant, ploaie, sau cand cerul este norosUtilizarea fumului produs de afumator in exces determina:

145

- intreruperea ouatului matcii- uciderea matcilor tinere care se sperie si alearga pe rame- revenirea la starea normala, anterioara folosirii fumului in

exces are loc dupa cateva oreIn concluzie, familiile de albine se cerceteaza doar cu un scop bine determinat.

BOLILE SI DAUNATORII ALBINELOR

La albine contaminarea si infectia se fac foarte usor, iar practicarea stuparitului pastoral contribuie la raspandirea bolilor la albine.

Prevenirea si combaterea bolilor la albine se bazeaza pe aplicarea unor masuri de ordin:

- igienic; - biologic; - medicamentos.

Pastrarea sanatatii familiilor de albine prin aplicarea masurilor de igiena presupune:

- Dezinfectia anuala a stupilor si a obiectelor de inventar din stupina cu solutie de soda caustica 2% sau soda de rufe 5 %. Dupa dezinfectie stupii se spala cu apa si se usuca la soare 24 de ore.

- Resturile de cadavre de albine se ard ;- Amplasarea vetrei stupinei se va face in locuri uscate, adapostite de

vant si insorite.- Igienizarea anuala a cuiburilor prin inlocuirea in totalitate a fagurilor

mai vechi de 3 ani ;- Asigurarea unei surse permanente de apa potabila in apropierea

stupinei;- Apicultorul va lucra in echipament de protectie de culoare deschisa si

se va spala pe maini ori de cate ori este nevoie.

Pastrarea sanatatii familiilor de albine prin aplicarea masurilor biologice

Se realizeaza prin aplicarea urmatoarelor masuri :- Mentinerea in stupina a familiilor de albine puternice;- Pastrarea in familii a matcilor tinere si prolifice;- Mentinerea familiilor de albine in stare normal fiziologice si

prevenirea roirii naturale;

146

- Acumularea rezervelor de hrana pentru iernare in cantitati corespunzatoare ( 12-14 kg). Primavara si vara rezervele de hrana vor scadea sub 6-8 kg miere.

- Pentru iernarea in bune conditii a familiilor de albine, cuiburile vor fi reduse numai la numarul de faguri ce pot fi bine acoperite de albinele existente in familia de albine.

Pastrarea sanatatii familiilor de albine prin utilizarea medicamentelorLa familiile de albine nu se efectueaza tratamente medicamentoase

preventive.Este interzisa utilizarea antibioticelor (oxitetraciclina, teramicina, streptomicina, penicilina, stamicin, cloranfenicol).

Singurele medicamente care pot fi utilizate sunt urmatoarele: VARACHET, MAVRIROL, BEEVITAL, PROTOFIL.

Bolile albinelor se impart in :- Boli contagioase;- Boli necontagioase;- Intoxicatii.

1. Bolile contagiose La randul lor se clasifica in :- boli bacteriene- virotice- micotice- parazitare

2. Bolile necontagioase sunt urmatoarele :- Puietul racit- Diareea albinelor- Anomaliile matcilor

3. Intoxicatiile albinelor se pot produce cu :- nectar- polen- miere de mana- medicamente- pesticide utilizate in combaterea daunatorilor

147

BOLILE BACTERIENE

Loca americana

Este o boala infecto-contagioasa care ataca in exclusivitate puietul capacit al albinelor. Datorita pagubelor mari pe care le produce este considerata cea mai grava boala a albinelor. Este prezenta in toate tarile crescatoare de albine, find cunoscuta sub denumirea de: loca maligna, loca vascoasa sau puiet putred.

Agentul patogen este Bacillus Larvae. In stare vegetativa bacilul este sensibil fata de agentii fizici si chimici. In apa, la temperatura de 60°C, el moare in 10 min, iar in solutia de soda caustica 10% sau formol 20% este distrus in 5 min.

Rezistenta sporului: insusirea sporului de a sporula (forma de rzistenta a bacilului cand nu mai are conditi prielnice de viata), reprezinta factorul principal ce explica graviatatea locii americane. Rezistenta mare a sporilor fata de agentii fizici, chimici si biologici constituie un alt factor de gravitate a bolii. Sub forma de spor rezista foarte mult fara hrana, putand sa apara si din cruste uscate si dupa 20 – 40 ani. In pamant sporii rezista peste 200 de zile, la soare 1 -6 saptamani, in miere un an. In apa la 100°C si in ceara la 120°C pier in 30 min..

Fata de agentii chimici, sporii rezista lunide zile in acid fenic 5%, in alcool 90° timp de 40 zile, in cloramina 10% cateva zile, formol10-20% timp de 6 zile, in solutie de soda causti 5% rezista 6 ore de contact.

Infectia naturala – imbolnavirea puietului se realizeaza prin sporii adusi de albinele doici odata cu hrana. Infectarea albinelor cu spori se realizeaza in momentul curatirii celulelor de puetul mort. Totodata albinele infectate raspandesc sporii in tot interiorul stupului, in faguri, in miere, pastura, pereti si in crapaturi, unde pot sa ramana ascunsi anide zile. Reactivarea sporilor se face prin hranirea larvelor. Transmiterea de la un stup la altul, de la o stupina la alta, se face prin intermediul albinelor hoate, trantori, adapatoare, unelte de stupina, introducerea fagurilor de la un stup la altul, miere infectata, paraziti ai albinelor, material biologic infectat adus din alte stupine bolnave.

Patogenitate – sporii ajunsi in hrana larvelor patrund in intestinul acestora unde in 24 h de la ingerare se transforma in forma vegetativa. Inmultirea bacililor se face foarte bine si rapid in hemolimfa (sange), unde produc moartea larvelor prin septicemie, dupa capacire. Albinele sesizeaza boala inainte ca apicultorul sa-si de-a seama de ea, iar prin actiunea de curatire a clulelor de larve moarte, fac sa se mentina familia de albine, intr-o stare aparenta de snatate = infectie latenta. Prin schimbarea conditiilor de

148

rezistenta si diminuarea activitatii de curatirea fagurilor boala isi face aparitia din plin.

Evolutia locii americane – apare mai tarziu decat loca europeana, atingand apogeul in a doua parte a verii, fiind favorizata de caldurile mari. Boala nu se vindeca singura. Familiile puternic infectate pier pana in toamna iar cele medii rezista pana in iarna si mor pana in primavara din lipsa de albina tanara.

Simptome: - loca americana se observa din aspectul fagurilor cu puiet si modificarile pe care le sufera larvele contaminate. Faguri cu puiet au un aspect pestrit (puiet capacit altrernand cu puiet necapacit), culoarea bruna a capacelelor, escavarea si perforarea capacelelor de la puietul mort. Larvele moarte isi pierd forma si culoarea , se incretesc si se ingalbenesc, devenind crem si in cele din urma brune; continutul lor se tansforma intr-o masa vascoasa, mirosul este caracteristic de clei de la tamplarie incalzit. Pe masura trcerii timpului, larvele se usuca si se lipesc de peretele fagurelui de unde albinele nu-l mai pot desprinde Masa continutului larvar este filanta (testul cu batul de chibrit).

Diagnostic: boala se recunoaste dupa aspect clinic:- puiet imprastiat pe fagure;- mortea larvelor dupa capacire;- consistenta vascoasa a larvelor;- prezenta cojilor uscate;- aderenta pe pertii celulelor a larvelor moarte, inainte cat si dupa uscare;Pentru precizarea diagnosticului se face examenul de laborator.

Prognostic – este foarte grav, din cauza ca sporuleaza foarte rapid.Masuri de prevenire

– se aplica masurile de igiena si biologice care au fost descrise anterior.

In cazul aparitiei bolii se iau urmatoarele masuri:- se topesc toti fagurii- cutiile de stupi se dezinfecteaza riguros si se vopsesc din nou- in cazuri extreme se recomanda arderea stupilor si a familiilor de

albine

Loca europeana

Este o boala a puietului de albine care apare primavara timpuriu si se mentine pana toamna. Boala afecteaza in special larvele tinere necapacite. Contaminarea se face pe cale bucala prin consumul de hrana infectata, iar raspandirea bolii se face prin intermediul albinelor hoate, trantorilor precum soi prin schimbul de faguri infectati Simptome – in faza incipienta a imbolnavirii larvele devin transparente dupa care isi schimba pozitia normala in celule schimbandu-si

149

si culoarea care devine galbuie. Dupa cateva zile larvele mor si incepe procesul de descompunere a acestora. Continutul larvelor bolnave nu este filant. Prevenire – se impune aplicarea masurilor de igiene corespunzatoare si a masurilor biologice pentru pastrarea sanatatii familiilor de albine.

Septicemia

Este o boala infectioasa a albinelor adulte, care evolueaza in stricta dependenta cu factorii de mediu (locuri umbrite s iracoroase);- agentul patogen al acestei boli este Bacillus Apisepticus; rezistenta acestuia fata de agentii fizici si chimici este scazuta printr-o dezinfectie obisnita dispar repede.

Bacilul se gaseste abundent in natura si in stupi, in anumite imprejuraride slabire a rezistentei naturale a albinelor, germenul isi exalta virulenta, patrunde in sistemul respirator, apoi in hemolimfa, unde se inmulteste si provoaca moartea albinei prin septicemie. Slabirea rezistentei albinei este provocata de umiditate ridicata, locuri de vatra mlastinoase, ploi reci de lunga durata, lipsa de cules. Dupa disparitia conditiilor improprii de intretinere, boala se vindeca singura.

Simptome – albinele nu mai pot sa zboare, contractii abdominale inainte de moarte fragilitatea cadavrelor.

Diagnostic – se face numai prin examen de laborator. Prevenire:

- igiena , conditii bune de intretinere a familiilor de albine;

Paratifoza (Salmoneloza)

Este o boala infecto-conatgioasa a albinelor adulte a carei aparitie, evolutie si putere de difuzare depinde de conditiile de viata ale familiei de albine.

Agentul patologic -Bacillus Paratyphialvei – este intalnit in tubul digestiv al albinei sanatoase, devine virulent cand conditiile de intretinere ale familiilor de albine sunt deficitare.Nu sporuleaza.

Patogenie – cand conditiile sunt nefavorabile (familii slabe, umiditate mare) microbul isi exalta virulenta si produce imbolnavirea albinelor. Transmiterea bolii se face pe care bucala, microbul ajuns in tubul digestiv se multiplica intens, patrunde in hemolimfa detreminand moartea albinei prin septicemie.

Transmiterea – se face prin albinele hoate, trantori, surse de apa infectate.

Evolutia – salmoneloza izbucneste de obicei primavara si rar vara cand survin ploi reci prelungite. In general evolutia bolii este usoara, iar prin

150

modificarea factorilor care o produc se vindeca singura. In caz contrar poate sa aiba o evolutie acuta si sa produca pagube importante.

Simptome – boala provaca depopularea familiilor de albine. Manifestarile clinice nu sunt specifice, asemanadu-se cu cele din nosemoza si acarioza.

Albinele bolnave nu pot zbura, au abdomenul balonat, diaree, paralizie si moarte.

In forma acuta, depopularea familiilor, slabirea lor si inactivitatea stupului.

Diagnostic: numai cel de laborator este concludent.Prevenire – se face prin aplicarea masurilor de igienasi biologice

specifice familiilor de albine,BOLILE VIROTICE

Virozele sunt boli infecto-contagioase produse de virusuri care afecteaza atat regnul animal cat s iregnul vegetal. Cele mai raspandite boli virotice sunt puietul in sac si boala neagra

Puietul in sac

Este o boala infecto-contagioasa, mai putin raspandita, in care larvele iau dupa moarte un aspect caracteristic al unui sac plin cu lichid.

Agentul patogen – un virus filtrabil – nu prea rezistent la factorii de mediu (la 59°C moare dupa 10min, razele solare il distrug in 4-7 ore in fagurii cu miere, moare in circa o luna).

In tesutul albinelor adulte se gaseste in cap si in special in glandele faringiene, iar prin hranirea puetului ajunge la acesta infectandu-l. Puietul moare in stadiul de larva, in timpul primei naparliri a nimfei, astfel blocand procesele de naparlire. Larva moarta se descompune intr-o masa cleioasa, dupa care se usuca luand forma unui sac plin cu lichid.

Raspandirea bolii in stup se face de catre doici in timpul hranirii puietului si de albinele care fac curetenie in stup. De asemenea albinele hoate si daunatorii albinelor contribuie la transmiterea bolii.

Prevenirea –. Se recomanda aplicarea masurilor de igiena, a masurilor biologice si efectuarea tratamentelor corespunzatoare pentru tratarea vorroozei.

Paralizia cronica a albinelor

151

Apare vara si toamna, afectand albinele adulte, vindecarea producandu-se de la sine. Mortalitatea se produce numai in randul albinelor adulte. Imbolnavirea se produce in 2-5 zile, cu localizarea in intestinul gros al albinei, unde se inmulteste si se produce o toxina care ataca sistemul nervos al albinei.

Simptomele: albinele sunt agitate, prezinta tremuraturi ale antenelor, aripilor si picioarelor, nu pot sa zboare, abdomenul este dilatat, iar acul este scos afara. Albina miroase a peste, fapt ce determina albina sanatoasa sa o scoata afara. Albina bolnava este de culoare negricioasa (depilata), nu-si mai coordoneaza miscarile, paralizeaza si moare cu aripile desfacute in jos (forma de acoperis de casa).

Diagnostic –se pune de catre laborator.Raspandirea – se face de catre albinele hoate si cele ratacite si lipsa

de igiena.Prevenirea – asigurarea igienei, tratarea corecta a varozei si selectia

materialului biologic.

Boala neagra

Nu se refera la o anumita boala, ci la un complex de manifestari patologice care au ca simptome depilatia si culoarea neagra a albinelor bolnave. Dupa unii autori exista doua grupe de boala neagra: boala neagra congenitala si manifestari patologice neereditare care provoaca fenomene melanice.

1) Boala neagra congenitala – se manifesta prin aparitia in unele familii de albine a unor albine negre si lucioase, lipside de peri , mult mai mici decat celelalte, avand aspect de furnici. Numarul albinelor normale cu cel anormale este sensibil egal. Caracterul ereditar al bolii se dovedeste prin:- boala nu se propaga la familiile din jur;- raportul numeric intre cele doua grupe se mentine egal;- scimbarea matcii duce la disparitia bolii.

S-a constata ca in acest sens ca familiile de albine crescute din imperecheri inrudite sunt mai sensibile la aparitia unor astfel de manifestari patologice (consangvinizare).

2) Boala neagra sau boala de padure – sunt mai multe ipoteze care incearca sa explice originile acestei boli:- culesul de mana abundent din unii ani - toxicoze alimentare provocate de mierea de mana, a polenului si a nectarului toxic al unor plante;- carentele proteice, consecutive unui cules slab de polen;- cea mai acreditata este cea de natura virotica, reusind sa produca boala prin administrarea de hrana cu un filtrat din albinele bolnave.

152

Simptome: - depilarea si innegrirea albinelor in cazuri grave (acest fenomen apare la matci si trantori);- prezenta in fata stupului a unui numar mare de albine vizibil bolnave;- agitatia mare in stup si fenomenul de eliminare a albinelor bolnave de catre cele sanatoase;- stagnarea productiei.

Diagnostic: -prin manifestarile clinice si examen de laborator.Prevenirea – ca masuri de prevenire se recomanda igiena

corespunzatoare precum s iaplicarea masurilor biologice pentru pastrarea sanatatii familiilor de albine.

BOLI MICOTICE

Ascosferoza (puietul varos)

Ascosferoza – (puietul varos) – afecteaza exclusiv puietul albinelor.Agentul patogen – ascosphaera apis – care este o ciuperca compusa

din micelii mascul si femel. In cazul intalnirii a doua miceli de sex opus ele adera unul la altul si dau nastere la hife laterale pe care vor lua nastere elemente sexuate (oogonii si anteridii) care prin fecundare dau nastere la spori (forme de rezistenta ale ciupercii) care au o mare rezistenta la dezinfectante si pot germina si dupa 15 ani. Aparitia bolii este favorizata de umezeala din stup si lipsa de ventilatie. Boala apare primavara in lunile aprilie – mai.

Simptome: primul puiet atacat este cel de trantor, treptat boala ataca si pe cel de albina lucratoare si chiar pe cel din botci. Larvele infectate se ingalbenesc, isi pierd segmentatia, tegumentul se intareste. In jurul larvei se tese o panza alba de mucegai, larva se deshidrateaza, isi micsoreaza volumul, se desprinde de pereti, se intareste avand o culoare alb-galbuie cand a fost parazitata de un miceliu de un singur sex, fie verde murdar cand a fost parazitata de ambele elemente sexuate (femela+mascul) . Fagurele are un aspect mozaicat, larvele nu sunt aderente la peretele celulei, in momentul scuturarii fagurelui produc un zgomot de boabe de grau intr-o cutie de carton.

Diagnostic: - aspectul mozaicat al larvelor moarte in fagure;- sunetul caracteristc pe care-l produc; - neaderarea larvelor la peretii celulei;- raspandirea cadravrelor in fata stupului si pe fundul lui ( larvele moarte au aspectul unor pietricele de var);

153

- afectarea cu precadere a puietului de trantori.Prognostic: este favorabil, totusi poate deveni foarte grav provocand

pierderi mari de albine.Tratament:

-Micocidin – 100 – 150g preparat se presara peste cuib de 3-5 ori la interval de 4-7 zile;- Codratin.

Profilaxia:- reducerea umiditatii din stup;- evitarea vetrelor de stupine umede;- mentinerea familiilor de albine in stare activa;- strangerea cuibului in perioade cu temperaturi oscilante;- masuri de igiena si bilogice corespunzatoare.

Aspergiloza (puietul pietricat)

Este o boala micotica care ataca larvele, nimfele, si albinele adulte. Este o boala foarte periculoasa care se transmite si la om si afecteaza mucoasele oculare si ale aparatului respirator. Contaminare – ciuperca Aspergillus Flavus este foarte raspandita in natura si albinele vin frecvent in contact cu ea. Patrunsa in cuib, boala se extinde asupra puietului si a albinelor, contaminarea facandu-se pe cale bucala. Miceliul traverseaza peretele intestinal, se inmultestee, distruge organele interne si provoaca moasrtea albinei.Aceasta boala apare de regula dupa un cules abundent de polen, cand datorita netasarii corespunzatoare a acestuia in celule pastura este cuprinsa de ciuperca.Simptome Larvele afectate se deshidrateaza, devin de consistenta dura, si adera la peretii celulelor astfel incat albinele nu pot indeparta larvele pietrificate.Albinele bolnave prezinta miscari anormale, cad de pe faguri, nu pot zbura, paralizeaza si mor.Tratamentul – este identic cu cel aplicat in cazul puietului varos iar in cazul sunt afectate si albinele adulte intreaga familie se arde.Profilaxie – se aplica masuri de igienea si biologice corespunzatoare pastrarii sanatatii familiilor de albine.

Melanoza154

Afecteaza aparatul genitalal matcii, provocand sterilitatea.Agentul patogen – Melanosella mors apis – este o ciuperca ce se

gaseste raspandita in natura. Este adusa in stup de albine, iar odata cu laptisorul de matca o transmit si matcii, unde produce aglomerari pigmentare ce astupa lumenul oviductelor. Boala evolueaza incet, producand moartea matcii, in 5-7 zile de la manifestarea primelor semne clinice.

Simptome: matca bolnava inceteaza ouatul, are abdomenul umflat, este apatica, nu se mai deplaseaza pe faguri, nu se mai hraneste si in cateva zile moare.

Diagnostic: de laborator.Tratament: nu exista – se recomanda inlocuirea matcii.

BOLI PARAZITARE

Nosemoza

Este o maladie grava a albinelor adulte. Boala evolueaza sub forma inaparenta (cronica) sau cu manifestari vizibile(acute). Agentul patologic- Nosema Apis – este protozoar unuicelular care se localizeaza si se inmulteste in epiteliul intestinului mijlociu al albinei. Cand conditiile nu sunt prielnice (aciditate crescuta) parazitul sporuleaza si asteapta pana cand apar din nou conditi prielnice, se hraneste si se inmulteste si produce toxine care omoara albina adulta.

Sporii pot trai in excrementele uscate doi ani, in albinele moarte 1-3 luni, in miere 2-4 luni. Contaminarea albinelor se realizeaza prin ingerarea sporrilor odata cu hrana. Moartea survine datorita distrugerii epiteliului intestinului albinei cat si a toxinei pe care o produce. Raspandirea in stupina se face de catre apicultor, albine hoate si a parazitilor. Pentru ca nosemoza sa se poata manifesta clinic este necesara interventia unor factori favorizanti:- afectiuni digestive cu manifestari diareice provocate de diverse cauze sau maladii infectioase, intoxicatii (cu nectar, polen), iernarea pe miere de mana sau acrita, introducerea iarna si primavara timpuriu a turtelor cu faina si drojdii, deranjarea familiilor de albine in perioada de iarna, lipsa matcii, imposibilitatea efectuarii zborului de curatire.- Conditii climaterice nefavorabile, ierni lungi si umede, perioade de timp rece primavara, lipsa culesului.- Pastrarea in stupina a unor familii slabe si purtatatore de boala.

Simptome: in forma cronica familiile de albine bolnave se deosebesc prea putin de cele sanatoase (dezvoltare mai lenta, schimbari linistite dese de matca, si o mortalitate mai mare).

In forma acuta albinele incep sa se agite, executa zboruri de curatire chiar si pe timp nefavorabil si manifesta un apetit de sete exagerat

155

(deshidratare) prezinta diaree cu aspect apos de culoare brun – galbuie, cu miros acru. In fata stupului se vad o multime de albine care incearca sa zboare dar nu izbutesc, inainteaza trantindu-se, se strang in gramezi pe firele de iarba, paralizeaza si mor cu aripile intine, membrele intinse sub cavitatea toracica si abdomen umflat.

Diagnostic: pe baza semnelor clinice e greu de pus diagnosticul de nosemoza, fiind necesar si un examen de laborator.Ca semne clinice:- activitate redusa a familiilor de albine- depopularea familiilor- in interiorul stupului pete de diaree. Acestea sunt semnalate si pe peretii stupului si de asemenea pe capace.

Tratament: combaterea bolii se face incepand cu eliminarea factorilor favorizanti si imediat cu aplicarea tratamentului adecvat. In ceea ce priveste tratamentul medicamentos trebuie sa tina seama de: - dezinfenctia materialului apicol;- tratarea tuturor familiilor din stupina;- medicamente utilizate: Protofil. Se administreaza in sirop 17 ml/l sirop sau 34 ml in pasta. Tratementele se repeta la interval de 7 zile. Intr-un an se administreaza unei familii de albine 50-80 ml Protofil.

Tratamentul medicamentos nu este in stare sa distruga sporii si asanarea bolii in stupina; pentru a fi eficient trebuie asociat cu masuri de igiena drastice, cu dezinfectii riguroase a stupilor si anexelor.

Prevenirea - se face prin:- limitarea schimbului de material biologic cu provenienta necunoscuta cat si a echipamentului apicol;- interventii stricte in cuibul familiilor de albine pe timp nefavorabil;- efectuarea de roi puternici si sanatosi;- eliminarea familiilor slabe din stupina;- inlocuirea anuala a cel putin 30% din fagurii existenti in stupina;- evitarea furtisagului;- evitarea hranirilor tarzii sau cu miere de mana;- iernarea pe vetre uscate, insorite, adapostite;- mentinerea permanenta a curateniei atat in stup cat si in stupina.

Nosemoza este o boala declansabila si carantinabila.

Acarapioza

Este o boala parazitara a albinelor adulte.Agentul patogen – Acarapis woodi - cu localizare in caile respiratorii

ale albinei. Inmultirea se face in prima pereche a traheelor toracice.156

Acarienii se hranesc cu hemolimfa. Moartea albinei se produce in majoritatea cazurilor prin sufocare in urma astuparii traheelor cu paraziti si cu crustele de hemolimfa ce se formeaza la locul intepaturilor, cat si microbilor care infecteaza ranile provocate de acarian.

Transmiterea acarienilor de la un stup la altul se face prin albinele hoate sau rataciite, trantori, roi.

Evolutia boli – poate sa traca neobservata sau sub forma acuta cand infestatia este masiva.

Albinele tinere sunt mult mai usor de contaminat decat cele batrane. La albinele batrane acarianul se localizeaza si la baza aripilor pentru a se hrani cu hemolimfa si a depune ouale.

Simptome: in forma cronica trece neobservata. In forma acuta simptomele sunt evidente:- zbor greoi, cad pe pamant si nu mai pot zbura inaintand mai mult prin topaituri;- corpul tremura, aripile departate, abdomenul umflat;- albinele bolnave se aduna in gramezi mici si mari;- depopularea familiilor de albine;- tendinta de a roi.

Diagnostic: de laborator. Tratament: cu Folbex si Varachet.Cel mai bun tratament se face prin profilaxie:

- eliminarea albinelor batrane prin stimulari tarzii care duce la uzura prematura a albinei bolnave;- stimularea pentru inlocuirea albinei bolnave;- pastrarea familiilor puternice si sanatoase.

Brauloza

Afecteaza populatia adulta a familiei de albine.Agentul patogen – Braula coeca – isi petrece toata viata in interiorul

familiei de albine. Depune ouale pe fata interna a capacelelor fagurelor cu miere, se haranesc cu ceara si polen, in continuare urmeaza metamorfaza de transformare in adult care dureaza 21 de zile.

Adultii se hranesc cu laptisor de matca, in felul acesta afectand matca pe care o paraziteaza in asteptarea hranirii ei de catre albine pentru a-si lua fara nici un effort hrana.

Tratament – cu tutun, varachet (toate acaricidele folosite pentru varroza distrug si braula).

Varrooza

157

Este o boala parazitara a albinelor produsa de un acarian ce provine din insula Jawa si a fos nuimiVarroa jacobsoni.

Caracteristic pentru acest parazit este faptul ca el ataca atat albninele adulte cat si puietul si ca inmultirea lui se produce intr-un ritm, din ce in ce mai accelerat .

Etiologic femela acarianului are corpul plat, transversal oval, de culoare maroniu-roscat si prevazut cu 4 perechi de picioare prevazute cu ventuze care ii permit sa se prinda foarte usor de corpul albinei. Cu putin inainte de capacire, acarianul patrunde in celula de puiet unde asteapta capacirea puietului. De indata ce celula este capacita si laptisorul de matca consumat, acarianul se poate misca liber, unde incepe sa se hraneasca cu hemolimfa puietului. Dupa 2-3 zile incepe sa depuna primele oua. Dupa 2 zile ies primele larve de ambele sexe. Acestea se hranesc cu hemolimfa larvelor si nimfelor de albina si dupa alte 3-4 zile pentru mascul si 6-7 zile pentru femela se transforma in acarieni adulti ce se imperecheaza inainte eclozionarea albinelor. Masculul este mai mic, nu are tub digestiv si imediat dupa imperechere moare. Din celula ies numai femele imperecheate. Acarienii prefera celulele de trantori, la nevoie pe cele de albina lucratoare si niciodata pe cele de matca. S-a constatat ca in familiile slabe inmultirea parazitului se realizeaza mult mai rapid si ca in general, primele larve parazitate sunt cele de trantori, fapt ce denota ca acarianul prefera o temperatura mai redusa decat cea existenta in mijlocul cuibului. De asemenea, temperatura ridicata din timpul verii, precum si uzura datoarata inmultirii intense, fac ca viata lui in acest anotiomp sa nu dureze decat 1-2 luni, in timp ce exemplarele nascute toamna traies 6-8 luni, iar femelapoate sa traiasca 10 zile fara contactul cu albinele.

Patogenie - pe o albina pot fi vazuti intr-o invazie masiva si 5 acarieni, iar pe o larva si pe nimfa de trantor sau lucratoare pana la 12 paraziti. Albinele parazitate au o viata mai scurta, iar productivitatea lor este mult diminuata. Din puietul infestat iau nastere albine mici cu o viabilitate redusa. Intr-o invazie mare albinele rezultate sunt neviabile, au aripile nedezvoltate, capul si picioarele diforme. Ele cad pe fundul stupului si sunt aruncate afara de catre albinele sanatoase. Trantorii isi pierd potentialul sexual si matcile raman nefecundate. Puietul este pestrit si larva moare. Albinele parasesc stupul , lasandu-l gol cu provizii cu tot. In perioada de iarna parazitii nelinistesc familia de albine, producand un consum mare de hrana, umplerea prematura a intestinului cu dejectii si aparitia diareei.

Acarianul se inmulteste in progresie geometrica, ceea ce ar face ca de la 20 femele de varroa existente in luna aprilie, populatia parazitilor ar ajunge pana in tomna la peste 10 000 de femele (cunoscand faptul ca femela varrooua poate sa depuna ouale la 5-7 zile dupa iesirea din celula capaciata, ar rezulata ca aceasta poate da nastere la 9 generatii succesive din aprilie pana in septambrie, ca populatia acarienilor se poate dubla sau tripla la

158

fiecare 17 – 19 zile, astfel incat aceasta populatie ar putea creste de cel putin 500 ori pana la sfarsitul sezonului.

In realitate numarul acarienilor dintr-o familie de albine nu creste intr-un sezon apicol decat de 17-20 de ori, fiin d necesar cel putin 3 ani pentru ca infestatia sa atinga un nivel periculos pentru colonie.

Diagnosticul – in invazie masiva se poate vedea cu ochiul liber pe indivizii colniei, pe faguri, pe puietul de trantori, descapacit cu furculita, toamna tarziu pot fi vazuti si pe fundul stupului morti de uzura. Toate substantele terapeutice folosite pot fi utilizate in acelasi timp si pentru recunoasterea infestarii cu acarieni. Pentru acest lucru se foloseste asternutul – un carton uns cu vaselina neutra acoperita cu o plasa metalica. Astfel, asternutul se aseaza si ramele familiei si se face diagnoza de infestare, dupa numarul de acarieni cazuti in urma tratamentuluicu acaricid.

Combaterea varroozei - se poate face prin diverse metode, cea mai simpla fiind folosirea medicamentelor. Tratamente ecologice , tot mai mult folosite, cer multa experienta, dar au avantajul ca nu lasa reziduri. Astfel a aparut notiunea de “combatere integrata”

Dupa modul de aplicare tratamentele se pot efectua prin:1.Prin fumegare – substantele sunt impregnate in fasii de hartie oxigenate sau in comprimate; prin ardere fumul se raspaneste in tot stupul.2. Aerosoli – emulsia activa se dirijeaza prin colonie ca o ceata calda la 40°C. Apicultorul trebuie sa poarte masca.3. Dispersarea- diverse substante sunt dispersate ca solutii lichide direct pe albine.4. Pulverizare – medicamentul se amesteca cu un suport (zahar pudra, faina) cara se presara pe intervalele dintre faguri.5.Picurare – o solutie apoasa a medicamentului va fi picurata pe intervalele dintre faguricu albine. Se foloseste in coloniile fara puiet la temperaturi peste 5°C.6.Prin harnire – medicamentul se amesteca cu harna (siropul) albinelor.7.Evaporare – substantele usor volatile sunt administrate sub forma lichida pe materiale absorbante sau sub forma cristalina.8. Efectul cotactului prin benzi – substanta activa este impregnata in benzi de plastic, lemn sau textil. Benzile impregnate sunt agatate intre ramele cu albine, de unde albinele preiau medicametul care persista 45-60 zile.

Medicamente folosite:1.Apitotal – se foloseste prin picurare;2.Bayvarol – se foloseste prin agatare;3.Folbex VA -prin arderea penzilor;4.Apistan – se foloseste prin agatare;5.Perizin – se foloseste prin picurare;6.Acid formic – se foloseste prin picurare;7.Acidul lactic – se foloseste prin pulverizare;

159

8.Uleiuri volatile – se foloseste prin evaporare;9. Varachet;10. Mavrirol;11. Beevital.

Tratament cu metode biotehnice este procedeul fagurilor capcana, scoaterea puietului de trantori.

Orice tratament folosit in combaterea varozei, trebuie efctuat la toate familiile din zona de catre toti apicultorii. Vara se folosesc tratamente dupa culesurile principale pentru a reduce numarul acarienilor. Obligatoriu dupa culesul de floarea soarelui se efectueaza 1,2 sau 3 tratamente in functie de gradul de infestare cu paraziti.

Tratamentul de baza se plica cand in familie nu mai este puiet, iar cuibul nu s-a strans in ghem. Inainte de aplicarea tratamentelor se recomanda citirea cu atentie a prospectului.

BOLI NECONTAGIOASE

Puietul racit

Racirea puietului este un accident produs fie din cauza apicultorului, fie a unei boli care decimeaza albinele adulte sau a unor conditii climatice nefavorabile.

Simptome: puietul racit nu poate fi confundat cu loca americana.In cazul puietului racit , puietul se afla la marginea cuibului pe ramele marginase, larvele nu sunt lipite de celule, nu au miros, iar la examenul microscopic lipseste agentul patogen.

Prognostic: nu are gravitate pre mare.Masuri:

- restrangerea cuibului;- stimularea matcii;- cand sunt faguri prea multi fata de numarul de albine se ridica fagurii cu puiet ce nu mai pot fi acoperiti si dati la familii puternice pentru ingrijire.

Diareea albinelor

Este o afectiune intestinala a albinelor adulte cauzata de:- hrana necorespunzatoare calitativ;- zgomote mari provocate de pasari, masini, trenuri, oameni;

160

- mierea de mana sau fermentata;- curenti de aer, umezeala mare;- lipsa matcii;- astuparea cu gheata a urdinisului;- familii slabe in stupina.

Simptome: pete de diaree pe rame, faguri, pe stup, fecalele nu au miros, sunt apoase, albinele nu mai pot zbura si au tendinta de a efectua zborul de curatire chiar pe timp nefavorabil.

Diagnostic: examen de laborator.Prevenire:

- eliminarea cauzelor care au provocat diareea;

Anomaliile matcii

Malformatii si anomalii au aparut la toate cele 3 caste din familia de albine; toti indivizii care prezinta astfel de defecte sunt alungati din stup de albinele sanatoase. Astfel de defecte doar la matci sunt importante pentru familia de albine, in acest caz numai apicultorul poate indrepate lucrurile prin interventia sa.

Defecte: - matca ce produce exclusiv puiet de trantori, cauza – epuizarea proviziei de spermatozoizi sau este batrana;- matci ce depun oua fecundate in celule de trantori si eclozioneaza albine lucratoare – este un defect ereditar;- matci ce depun mai multe oua intr-o celula – lipsa de spatiu;- matci inapte de a depune oua;- matci ce depun oua seci – din care nu iese nimic – la matcile tinere este ereditara si este provocata de sperma;- cand matca este scoasa pentru marcare sau ridicare din familie este cuprinsa de spaima;

PREVENIREA SI TRATAREA BOLILOR

Prin profilaxie se intelege totalitatea masurilor care se iau pentru evitarea aparitiei sau raspandiri bolilor infectioase.

Importanta profilaxiei: “este mai usor sa previi ivirea unei boli decat sa o combati”. In general tratarea maladiilor albinelor este foarte dificila si

161

costisitoare fara a obtine intotdeauna rezultatele scontate, sau pentru unele nu exista tratament (intoxicatiile).Prevenirea bolilor infecto-contagioase se realizeaza prin metode speciale, modul de transmitere si gravitatea fiecareia se face prin metode generale, pe care le vom trata in continuare.Trebuie stiut ca lupta impotriva maladiilor infecto-contagioase este o problema de stat, masurile ce trebuiesc luate sunt reglementate de Legea 60/1974 revizuita. In conformitate cu aceasta lege, cele mai grave boli transmisibile ale albinelor sunt: laca europeana, loca americana, acarioza, nosemoza clinica, varrooza. Sunt boli declarabile si carantinabile, in perioada cat dureaza aceste restrictii se interzic:- introducerea de material biologic din alte stupine;- deplasarea familiilor bolnave; Masurile generale de profilaxie ale bolilor in functie de importanta: - mentinerea permanent in stupina famililor puternice ;- igiena alimentaiei, adapostului si ingrijirii familiilor de albine. Albinele au supravietuit milenii fara ajutorul omului, au supravietuit numai familii bune si foarte bune, practic s-a produs o selectie naturala a lor; cum a intervenit omul, au aparut famili slabe, care sunt focare interminabile in lumea albinelor. Familiile puternice se apara singure de boli si isi regleaza caldura in cuib, element vital care conditioneaza activitatea familiilor de albine. In familiile de albine puternice nosemoza si loca europeana nu se manifesta clinic si se vindeca singure; gaselnita nu are loc deoarece stupii se curata singuri. Igiena alimentara – hrana constituie unul din elementele principale care conditioneaza dezvoltarea familiilor de albine. Pentru a realiza acest lucru trebie lasat in cuib cantitati suficiente de miere atat in perioada activa cat si in timpul iernii (vara 6-8 kg, iarna 15-20 kg), calitatea mierii de iernare avand o mare importanta in dezvoltarea famililor de albine.

Masurile de completare a rezervelor de iernare sa se faca pana la jumatatea lunii august (pentru a folosi albinele de vara) cu cantitati mari de transe de administrare, concentratia de 2/1 pentru a fi repede capacita mierea, fara a adauga inlocuitori de polen. Hranirile de stimulare se pot continua si in luna septembrie in cantitati mici de sirop, zahar umectat, serbet sau candi.In cursul iernii harnirile de completare se fac numai cu serbet, candi, miere cristalizata, fara adaosuri proteice.

Igiena adapostului – de calitatea adapostului depinde realizarea microclimatului optim necesar.

Conditiile ce trebuie sa le indeplineasca un stup sunt: sa fie calduros, lipsit de curenti si umezeala iarna, sa fie racoros vara. Pentru a realiza aceste deziderate trebuie indeplinite urmatoarele conditii:- vata de amplasare sa fie cu expozitie sudica, fara curenti si ferita de

162

vanturile dominante, iar stupii ridicati la o inaltime de 15-20 cm de sol;- lazile de stupi sa fie bune, fara crapaturi si sa aiba acoperisuri bune;- pentru iernare se realizeaza restrangerea cuibului numai pe fagurii ocupati bine cu albina;- folosirea de materiale absorbante de umiditate;- urdinisurile sa fie suficient deschise (cate 1.5 cm pentru fiecare interval de albine);- in timpl primaverii efectuarea restrangerii cuiburilor si largirea lor sa se faca cu mare prudenta, cu pastrarea impachetajului de iarna;- vara stupii se aseaza in locuri ferite de arsita soarelui, in caz contrar se va realiza o ventilatie optima a familiei;- inlocuirea fagurilor vechi.

Dezinfectia Este operatiunea de distrugere a agentilor patogeni ai bolilor care se

gasesc in afara organismului fara a pune in pericol viata albinelor si fara a produce degradarea obiectelor supuse dezinfectiei.

Dezinfectia se aplica in doua etape:- curatirea mecanica inainte de dezinfectie;- dezinfectia propriuzisa.

Curatirea mecanica inainte de dezinfectie cuprinde:- curatirea mecanica – se face cu spaclul, cutitul si peria de sarma; prin curatirea mecanica se face indepartarea propolisului, cerii, albine moarte; in felul acesta se ususreaza actiunea deinfectantilor.- Curatirea sanitara – se face prin spalarea stupilor si utilajelor apicole cu produse dezinfevctante si clatirea lor. - Dezinfectia propriu-zisa – se face prin flambarea stupilor si a altor materiale pentru utilajele care suporta focul. Flambarea se face cu arzatorul de butelii, insistandu-se la culturi si crapaturi pana ce lemnul capata culoarea maronie.

Forme de dezinfecti:- dezinfectia profilactica – se face cu scopul de a preveni aparitia bolilor. Se face periodic in fiecare stupina;- dezinfectia curativa - de necesitate: cand apare boala;- dezinfectia terminala sau finala se face dupa lichidarea focarului de boala.

Mijloacele de dezinfectie: mecanice, fizice si chimice.Dezinfectia mecanica – se face cu peria de sarma, cutit, spaclu. Dezinfectia fizica – razele solare, razele ultravioleta, temperaturile

inalte (flambare, caldura uscata, caldura umeda).Dezinfectia chimica se face folosind:

- acid acetic, alcool etilic, amoniac, apa oxigenata;- soda de rufe 3-5%;- cloramina 2-10%;- fenol (acid fenic) 2-5%;

163

- formol 1-4%;- soda caustica 1-2%.

Dezinfectia vetrei stupinei se face prin separarea vetrei de stupina si imprastierea uniforma de clorura de var.

CURSUL 10

INTOXICATIILE ALBINELOR

Intoxicatiile alimentare – polenul, nectarul, mierea de mana sunt uneori toxice; organismul nu numai ca nu le suporta, dar ii cauzeaza grave tulburari, care pot duce spre un sfarsit letal (moarte). Polenul produce intoxicatii cand provine de la plante ca atare sau de la altele bune producatoare de polen, dar supuse unor factori atmosferici isi modifica compusii devenind toxice. Din prima categori fac parte: floarea broastei (piciorul cocosului),

bulbucii, degetelul rosu, laptele cucului, stirigoaia, etc. Din a doua categorie, care sunt numai uneori toxice, amintim: ceapa de samanta (an secetos,), tutunul (an ploios), tisa, castanul salbatic californian (ploi), nteiul argintiu (veri calduroase).

Clinic, albinele se manifesta astfel: albinele nu pot zbura, fac salturi mici, prezinta agitatie, paralizie si moarte. Pe capacul stupului se observa excremente de culoare gri-galbuie prin faptul ca ele pastreaza forma intestinului posterior.

Tratamentul – intreruperea contactului cu sursa de polen toxic si cu hraniri laxative. In cazul formelor acute, stupina trebuie evacuata din zona, ridicarea fagurillor cu polen toxic. Purgatia se face cu sirop diluat (2/1 kg zahar) si sare de bucatarie – 1g la litru de sirop in cantitati de 0,5 l/familie din doua in doua zile.Intoxicatia albinelor cu polen ( boala de mai) este cauzata de polenul toxic recoltat de albine.

Intoxicatia cu nectar – in general, aceasi planta produce si polen si nectar toxic – in mod obisnuit sau ocazional. S-a dovedit, de exmplu, ca nectarul

164

produs in ani cu temperaturi caniculare este toxic, scurtand varsta albinelor culegatoare cu 11 – 14 zile. Intoxicatiile cu nectar afecteaza in special albinele culegatoare, vindecarea se produce spontan, uneori fara tatament.

Mierea provenita dintr-un cules de nectar toxic s-a dovedit a fi toxica si pentru oameni.

Simptome: albinele nu pot zbura, se misca greu, se invartesc in cerc batand din aripi, prezinta paralizie, stupii se depopuleaza.

Diagnostic – se face la un laborator de specialitate.Tratament – administrarea zilnica de sirop timp de 5 - 6 zile.Prevenirea – evitarea locurilor cu plante producatoare de nectar toxic.

Intoxicatiile medicamentoase – medicamentele pot deveni toxice cand sunt folosite fara discernamant (nu se respecta doza de administrare).

La antibiotice s-a stabilit c a depasira moderata a dozlor terapeutice duce la uzarea prematura a albinelor, iar dublara dozei trapeutice provoaca mortalitatea larvelor.

Substantele folosite in combaterea bolilor pot fi vatamatoare atunci cand albinele sunt tinute un timp mai indelungat sub actiunea lor . Folosirea prelungita a medicamentelor duce la acumularea lor in faguri de miere, producand rezistenta bacteriilor tratate. Medicamentele trbuie folosite cu mult discernamant in prevenirea si tratarea bolilor albinelor – dupa sfatul medicului veterinar.

Intoxicatiile cu substante chimice – sunt cele accidentale ca urmare a tatamentelor fito-sanitare executate de agricultori si silvicultori.

Tratamentele fito-sanitare cu scopul protejarii culturilor, livezilor si a padurilor impotriva daunatorilor, a numerosilor paraziti, a buruienilor ce ameninta viata si productia plantelor utile este o necesitate indiscutabila. Pentru apicultori ele prezinta un pericol, avand in vedere intoxicatiile in masa pe care le pot provoca familiilor de albine. Protectia sectorului apicol este la randul ei o necesitate tot atat de indiscutabila, ata pentru conservarea unei ramuri zootehnice producatoare de bunuri alientare, cat si spre folosul agriculturii insasi. Este cunoscut ca productiile agricole depind de polenizarea plantelor entomofile cu ajutorul insectelor. Este cunoscand ca prin aplicarea tratamentelor fito-sanitare se duce la distrugera entomofaunei naturale care executa polenizarea. Singura insecta care mai poate reface acest echilibru este albina – valoarea produselor agro-pomicole depaseste valoarea produselor apicole.

Intelegerea acestei realitati se manifesta in general prin legiferarea masurilor de prevenire a intoxicatiilor chimice la albine, precum si prin preocuparile existente in directia gasirii unor insecticide selective, toxice pentru daunatori, dar nevatamatore pentru albine. Progresele in aceasta directie sunt reduse, singurele posibilitati in apararea sanatatii familiilor de

165

albine fiind respectarea cu strictete a obligatiilor legale ce revin in acest sens unitailor ce manipuleaza aceste substante toxice si aplicarea de catre apicultori a masurilor de aparare ce deriva din cunoasterea modului de actiune a substantelor toxice.

Dupa modul cum actioneaza asupra insectelor sunt:- substante toxice de ingestie – au actiune la nivelul tubului digestiv;- substante toxice de contact - care patrund in organism prin simpla atingere; - substante toxice asfixiante – patrund pe cale respiratorie.

Intoxicatii cu substante erbicideSunt mai putin toxice decat insecticidele, ele reprezentand totusi un

pericol pentru albine, putand produce pagube familiilor de albine. In scopul distrugerii buruienilor se folosesc hormoni vegetali sau fitohormoni de sinteza, care sunt toxici pentru buruieni, dar si pentru albine. Priculozitatea consta in faptul ca ele actoneaza asupra albinelor numai pe cale de ingestie, omoara lucratoarele intr-un timp mai indelungat, asa au posibilitatea sa depoziteze toxicul in stupi.

Prin depozitarea toxicului in rezerva de hrana in stup, se poate duce treptat la distrugerea familiilor de albine. Totusi, printre erbicide exista substante complet nevatamatoare (selctive).

Intoxicatii cu substante insecticideDupa origine sunt:

- minerale: arseniale, floruri; - vegetale: nicotina, piretrina; - organice de sinteza: derivatii – clorurati, fenolati, esteri fosforici si carbonici.

Cele din primele doua grupe au utilitate mai redusa, datorita fie pericolului pe care il reprezinta pentru animalele mari (verde de Paris), fie cantitatile reduse in care se gasesc. In schimb sbstantele organice de sinteza au o raspandire foarte mare, ajungand sa stea la baza dezinsectiarilor, nu sunt selective, omoara toate insectele.

Derivatii clorurati: DDT, HCH, lindan, aldrinul, clordan. HCH este un insecticid puternic; DDT – actoneaza moderat dar are o remanenta mare.

Esteri fosforici: paration, clorotin, diazinon, malation, fonocaptan, izolan,cliptevex. Acestea se aplica sub forma de stropiri, sunt la fel de toxici pentru albine dar au remanenta mai mica.

Exista isecticide cu o toxicitate mai mica pentru albine:- derivati clorurati: toxafen, tiodan, policlorocafon, dicofol.- Esteri fosforici: sistox, dietion, phosalo.

Sunt insecticide nevatamatoare, care apartin altor grupe de substante, folosite in special impotriva acarienilor:- clorobenzol sulfonat (PCPBS);

166

- clorobenzolat, keltham, clorofenandin, tetradifon, tetrasul.- Cele preparate pe baza de sulf sau nicotina.

Evolutia: mortalitate masiva, sunt afectate albinele culegatoare, mai grav este cand ajung sa depoziteze toxicele in faguri, afectand albinele tinere si puietul, continand pana ce intreaga familie de albine este distrusa. Amploarea pierderilor deinde de mai multi factori: - natura insecticidului;- forma de administrare;- remananta produsului; - conditiile meteorologice din momentul aplicarii;- stadiul fenologic al culturilor;- distanta dintre stupina si cultura tratata;- existenta si a altor surse de cules si de apa necontaminate;

De regula insecticidele au actiune rapida (HCH).Dupa forma de administrare sunt mai periculoase cele care se aplica

prin prafuire decat cele care se aplica prin stropire.Cand umiditatea este ridicata, toxicitatea creste; ploaia spala toxicul;

aplicarea dimineata pe timp frumos creste pericolul, iar timpul rece si aplicarea lor seara reduce riscul de intoxicare. Aplicarea in timpul infloririi produce pagube mari apiculturii.

Cu cat distanta intre stupina si cultura tratata este mai mare, pericolul scade, acelasi lucru se intampla sin cazul in care in jurul stupinei exista surse de nectar si apa necontaminata, stupina are mai putin de suferit.

Simptome: mortalitatea ridicata in fata stupilor, depopularea brusca a lor. Albinele au picioarele stranse, aripile lasate si limba desfacuta, sunt excitate, nu mai pot zbura, paralizeaza si mor.

Daca in fata stupului sunt putine albine moarte, dar sunt putine si in cuib, inseamna ca albinele au murit departe de stupina.

In intoxicatiile grave sunt afectate si larvele care isi schimba pozitia, isi schimba culoarea din alb – sidefie in cenusie – galbuie.

In formele cronice, mortalitatea este redusa insa continua o perioada lunga de timp.

Diagnosticul:- dupa aspectul chimic;- ancheta tratamentelor ce s-au executat in zona;- examen toxicologic de laborator.

Tratament – nu exista nici un atidot, numai respectarea normelor de protectie impotriva intoxicatiilor albinelor.

Intoxicatii prin emisii industriale

Pentru intoxicatiile cu emisii industriale sunt de vina:- combinatele siderurgice care emena arseniu si plumb ce se degaja oadata

167

cu fumul si se depun pe flora producatoare de nectar si ajung in apa de baut a lacurilor. Fluorul ataca sistemul traheal sau blocheza anumite enzime.

Fabricile de ciment, caramida, sticla, centrale termo-electrice, emana substante toxice ce afecteaza albinele pe distante foarte mari.

In fata stupilor mortalitatea este ridicata si simptomele sunt ca cele descrise in intoxicatiile cu pesticide.

Pentru aceasta se impun montarea de filte la sursele producatoare de astfel de emanatii.

Protectia familiilor de albine contra intoxicatiilorSe face pe doua cai:

1.prin protejarea directa a apicultorilor;2.prin legislatia care se afla in vigoare.

Apicultorul trebuie sa tina cont de unele aspecte:- la stabilirea vetrei permanente el trebuie sa faca o ancheta personala privind zona in care sa-si stabileasca vatra (sa nu fie prea aproape de fabrici care emana substante toxice in atmosfera, care contamineaza flora entomofila si sursele de apa din zone in care se fac cat mai putine tratamente fito-sanitare si cu produse cat mai putin toxice).- Declararea familiilor de albine la primariile pe raza carora se afla stupina, cu indicarea locului exact, ca in caz de stropiri apicultorul sa poata fi anuntat in timp util pentru asi lua masuri de protectie. 2.Legislatia- in toate statele cu apicultura dezvoltata statul protejeaza albinele impotriva intoxicatiilor, stabilind o serie de reglementari privind modul cum trebuie sa se desfasoare actiunile fito- sanitare, pentru a nu pune in pericol viata albinelor. La noi, in 1959 Ministerul Agriculturii a elaborat primele instructiuni privind protectia familiilor de albine impotriva intoxicatiilor. Din 1959 pana in prezentau fost emise mai multe ordine si reglementari privind obligatiile ce revin in acest sens unitatilor care efectueaza tratamentele cu substante chimice.

In conformitate cu aceste prevederi, unitatile si producatorii individuali ce urmeaza sa efectueze tratamente fito-sanitare sunt obligati sa ia urmatoarele masuri:a.inainte cu cel putin 5 zile de la aplicarea tratamenrului sa anunte in scris Consiliul Local pe teritoriul caruia se gasesc suprafetele supuse combaterii, comunicand urmatoarele- locul unde se face tratamentul;- data si durata aplicarii tratamentului;- denumirea substantelor folosite;- metoda de alicare (prafuire, stropire);- durata de actiune a substantei (remanenta). b) tratarea cu substante chimice a pomilor fructiferi, a gradinilor si a

168

suprafetelor cultivate cu lucerna, trifoi, rapita, si a altor plante antomofile, precum si a padurilor si a plantatiilor cu arbori meliferi, se interzice in tipul infloririi maxime.

In cazul invaziilor maxime de daunatori ce ar putea provoca pagube mari economiei Ministerului Agriculturii, poate aproba in mod exceptional aplicarea tratamentelor si in perioada infloririi plantelor entomofile, respectand dispozitiile prezentelor instructiuni. Se vor evita prafuirile si stropirile cu insecticide asurselor de apa. c) Consiliile locale pe teritoriul carora urmeaza a se efectua tratamentul cu substante chimice sunt obligate sa anunte cu cel putin doua zile inainte de executare pe toti detinatorii de stupi de albine, comunicandu-le sub luare de semnatura toate datele primite in legatura cu aceste tratamente. Consiliile locale sunt obligate a avea evidenta detinatorilor de stupi de pe teritotiul lor pentru a putea sa-i anunte la timp. d) Detinatorii de stupi sunt obligati sa procedeze in felul urmator:

1. Sa transporte stupii la cel putin 5 km de locul in care se efectueaza tratamentul, unde vor fi tinuti dupa cum urmeaza:in tratamentul cu sulfati, nicotina, zeama sulfocalcica, ulei mieral – 5 ore;la tratamentul cu HCH sau cu substante pe baza de fosfor organic – 72 ore;la tratamentul cu DDT sau cu preparate pe baza de arsenic sau fosfor – 120 ore.La temperaturi scazute si umiditate ridicata a aerului, durata izolarii se prelungeste cu 24- 48 ore.

2. In caz ca evacuarea stupilor nu poate fi posibila, se recomanda:- inchiderea acestora, asigurandu-le o ventilatie corespunzatoare.- stupii inchisi se pot transporta in incaperi intunecate si racoroase hranindu-se in mod artificial.- in cazul inchiderii familiilor de albine pentru mai multe zile, urdinisurile se deschid seara si se inchid dimineata, inainte ca albinele sa zboare. - se spala peretii din fata si scandurele de zbor inainte de a zbura.- familiile de albine vor fi alimentate zilnic cu apa.- in cuib sa fie miere suficienta (6 kg miere; 1,5 kg pastura).

Inchiderea familiilor se mentine tot timpul cat dureaza combaterea si dupa terminarea ei, respectandu-se intervalele de timp. e) In cazul nerespectarii obligatiilor ce revin persoanelor si unitailor care fac tratamente, acestea raspund material in fata justitiei.

Stuparii care nu respecta obligatiile ce le revin cazul in care au fost anuntati din timp nu pot pretinde daune. f) Constatarea intoxicarii si volumul pagubelor produse se stabileste printr-un proces-verbal intocmit de Directia Agricola Judeteana la cererea partii lezate si in prezenta delegatului institutiei (persoanele care au efectuat tratamentul). Comisia constatatoare va fi formata din: medicul veterinar al

169

circumscriptiei, tehnicianul de la centrul de protectie a plantelor, un delegat de la Consiliul Local si un delegat ACA. Se vor recolta cu aceasta ocazie probe de albine moarte (200 – 500g) care vor fi trimise laboratorului veterinar judetean pentru analize chiice, insotite de prcesul-verbal de ancheta toxicologica ce va cuprinde:- locul, data si cultura la care s-a efectuat tratamentul;- denumirea produsului folosit;- metoda de aplicare;- cum s-au respectat dispozitiile locale;- simptomele observate la familii si albine;- evaluarea pagubelor;- concluzia comisiei de ancheta.

Pentru analize se mai trimit: faguri cu miere, faguri cu pastura, cu puiet, precum si plante, frunze, flori, probe de pamant, presupuse a fi contaminate. Se fac doua probe cu oprirea unei contra probe de catre comisie.

Apicultorii care au proble cu astfel de intoxicatii au obligatia de a anunta cat mai repede medicul veterinar, care anunta la randul lui Directia agricola, iar convocarea trebuie sa se faca in termen de 3 zile de la data sesizarii intoxicarii. In cazul in care laboratorul nu poate stabili natura substantelor toxice, iar rezultaul anchetei pledeaza pentru o intoxicare, procesul-verbal intocmit de comisie va fi considerat act cu valabilitate juridica.

DAUNATORII ALBINELOR

Molia de ceara – Galeria Mellonella – fluture de culoare cenusiu-argintie, foarte prolific (1000 de oua) depune oua in stup chiar si in celulele fagurilor. In cursul unei veri apar 2 – 4 generatii de molii. Din oua ies larve care sapa galerii in faguri vechi, se hranesc cu resturi de polen si resturi organice ce ramna dupa eclozionarea puietului. Produc pagume imense in depozitele de faguri si in stupii slabi.

Puparea are loc tot in stup sau in faguri, fluturii ecluzionati parasesc noaptea stupul, in vederea imperecherii, de unde se mai intorc numai femelele pentru depunerea oualelor. Toamna fluturii mor, peste iarna rezista numai ouale si izolat larvele.

Dezvoltarea de la ou la fluture depinde mult de temperatura mediuluii ambiant: 120 zile la 20°C si 50 zile la 27°C.

Prevenirea se face prin mentinerea curateniei in stupi si familii puternice.Lupta contra lor se duce prin asfixierea fluturelui, pupelor si larvelor cu fum de sulf, dar trebuie repetata din 2 in 2 saptamani.

170

Alt fluture care este atras de mirosul mierii este fluturele cap-de-mort, dar albinele il omoara imediat.

Barza – consuma albine cand umbla pe pajiste.Bot gros – pasarea prinde din zbor albinele, nu se multumeste numai

cu ce consuma si isi face si rezerve.Broasca raioasa – ataca albinele noaptea pe blanita de zbor.Lastunul – ataca albinele din zbor in perioada de migrare.Pitigoiul – iarna, in lipsa de hrana, ciocaneste in stupi la urdinis, de

unde culege albinele iesite.Prigoria – ataca prisacile si albinele din zbor in camp; la o invazie

mare albinele se retrag in stup si nu ies decat spre seara.Soarecii – patrund in stupi unde produc pagube mari prin distrugerea

fagurilor, nelinistesc familiile de albine.Soparlele – sunt mari consumatoare de albine, pe care le culeg din fata

stupului.

ANESTEZIILEsSunt metode prin care albinele uita locul fostei colonii. Pentru

anestezie se folosesc:- Eterul – pe bucata de vata se pun 20-30 picaturi si se aseaza pe fundul stupu;lui; albinele ametite cad pe fundul stupului.- Azotaul de poatsiu (salpetrul) – intr-un pahar cu apa se dizolva 3g salpetru, se fac fasii din materiale textile (bumbac), se inmoaie in pahar cu o zi inainte, se usuca si se baga in afumator aprinse (1-2 bucati), cu care se afuma (in prealabil se scot ramele cu puiet); dupa anestezie se face operatia odrita, intrucat albinele revin repede (narcotizarea trebuie sa dureze 1- 1,5 min).- Bioxidul de carbon – se foloseste pentru narcotizarea matcilor care trebuie fecundate artificial.- Amnezia albinelor – teiul argintiu – in zilele calduroase elimina teeruri volatile puternice care ametesc albinele in momentul cand sunt in padure, le dezorienteaza, acestea uita drumul spre casa, ducand la depopularea stupilor.

DEZERTAREA COLONIILOR

Este un fenomen rar intalnit, producandu-se din urmatoarele cauze:- lipsa de hrana;-seceta – duce la parasirea stupilor din lipsa culesului din zona;- in cazurile de nesomoza cronica;- in cazurile de loca;- frecvent din cauza infestarii masive cu varrooza;- dezertarile di nuclei de imperechere.

171