I. STUDII

PRINCIPIUL NEDISCRIMINĂRII ÎN DREPTUL COMUNITAR: IMPACTUL ASUPRA ORDINII JURIDICE NAŢIONALE

Tudorel Ştefanprocuror şef serviciu

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

1. Introducere

Încă de la Etica Nicomahică a lui Aristotel, în care noţiunea de egalitate este strâns legată de ideea de justiţie, principiul egalităţii a rămas deschis unei multitudini de interpretări. A fost trasată o distincţie între egalitatea formală şi cea substanţială. În timp ce prima se referă la aplicarea legii şi tratamentul egal al cetăţenilor ce se află în aceeaşi situaţie, a doua se referă la conţinutul legilor ce trebuie create în aşa fel încât să nu discrimineze cetăţenii pe motive arbitrare, iar în această situaţie tratamentul trebuie să fie de o asemenea natură încât cetăţenii să aibă oportunităţi egale pentru a atinge poziţii egale. Această distincţie are nu numai importanţă filosofică, ci şi practică, pentru că nu întotdeauna când este respectat criteriul egalităţii formale este respectat şi cel al egalităţii substanţiale (ca în cazul distincţiei între legalitatea formală şi cea substanţială în dreptul penal sau dreptul la distribuţia egală a unor oportunităţi sau resurse ce nu este sinonim cu dreptul de a fi tratat cu acelaşi respect ca oricine altcineva).

Teoria politică modernă1, ce a influenţat conceptele de egalitate din diferite sisteme de drept şi recunoaşterea dreptului la egalitate în faţa legii şi la protecţie împotriva discriminării pentru toate persoanele ca un drept universal în instrumente juridice internaţionale (Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Eliminarea tuturor formelor de Discriminare împotriva Femeilor, Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale etc.), au condus la abordarea problematicii egalităţii în diferite moduri: egalitatea ca raţionalitate (egalii trebuie să fie trataţi ca egali, dacă nu există o justificare rezonabilă pentru o diferenţă de tratament); egalitatea ca un complement al protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (art. 14 al Convenţiei Europene privind Drepturile Fundamentale a Omului); egalitatea ca protecţie împotriva tratamentului inegal sau discriminării bazate pe cunoaşterea faptului că anumite grupuri sunt tratate mai puţin favorabil sau sunt excluse pentru că au alte caracteristici decât grupul dominant; egalitatea ca transformare (principiul egalităţii trebuie să fie un vehicul pentru schimbări structurale de natură să elimine discriminarea).

Dreptul comunitar protejează ambele forme ale egalităţii, cea formală şi substanţială. Ceea ce nu înseamnă că tratatele comunitare şi legislaţia secundară sau jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (CEJ sau Curtea), prin declararea sa ca principiu fundamental al dreptului, ar susţine o anume teorie a egalităţii2. Mai degrabă, izvoarele de drept comunitar urmează caracterul non-linear al integrării europene, uneori urmărind contextul factual şi al intereselor rezultate din sfera economică, alteori căutând să depăşească modul în care este acceptat principiul de sistemele juridice ale statelor membre şi să formeze un consens la nivel supranaţional.

Scopul acestui studiu nu este de a examina în detaliu dreptul comunitar în materia nediscriminării, ci numai de a furniza un cadru pentru dezvoltarea legislaţiei şi jurisprudenţei naţionale prin referire, în special, la deciziile importante ale CEJ. În condiţiile în care există peste 2900 de cauze şi

1 R. Dworkin, Sovereign Virtue,Da The Theory and Practice of Equality, Cambridge: Harvard University Press 2000); J. Rawls, A., Theory of Justice, Cambridge: Harvard University Press, rev.ed. 1999; R.A. Posner, Overcoming Law (Harvard Univesity Press, 1995); John Rawls, Justice as Fairness, Political not Metaphysical in: Prospects for a Common Morality, Princeton University Press, 1993.2 T.Tridimas, The general Principles of EC law, Oxford EC Law Library, 2000, p. 41.

1

opinii ale avocaţilor generali ce se referă la discriminare, ar fi şi dificil de urmărit evoluţia întregii jurisprudenţe. De asemenea, ne vom concentra asupra echilibrului dintre asigurarea egalităţii şi respectarea diversităţii, sarcina probei în litigiile privind discriminarea şi asupra interpretării acţiunii pozitive, ca măsură de realizare a egalităţii de rezultate.

2. Legislaţie primară

Principiul nediscriminării, ca principiu general al dreptului comunitar, este obligatoriu nu numai pentru statele membre şi, în anumite circumstanţe, persoanele fizice sau juridice, ci şi pentru instituţiile comunitare, care nu pot adopta în politicile sau legislaţia lor, criterii ce ar încălca acest principiu3. Astfel, CEJ a declarat ca fiind nelegal art. 73(2) al Regulamentului 1408/71 deoarece, în scopul determinării valorii beneficiilor pentru lucrătorii migranţi ale căror familii trăiau în alte state membre, făcea distincţie între lucrătorii care erau subiecţi ai legislaţiei franceze şi lucrătorii care erau subiecţi ai legislaţiei altor state membre. În consecinţă, această prevedere nu era de natură să asigure egalitatea de tratament cerută de art. 39 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană (TCE) (la acea dată art. 48 din Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană).

În cadrul competenţei comunităţii, principiul nediscriminării a fost aplicat, în mod general, de către CEJ şi acolo unde a existat un tratament arbitrar şi nejustificat între două persoane, în cadrul politicii de personal a instituţiilor comunitare4.

Principiul nediscriminării este menţionat în mod expres în Tratatul Comunităţii Europene (TCE) în diferitele contexte:

a) principiul nediscriminării pe bază de cetăţenie sau, după caz, naţionalitate exprimat în art. 12 şi, în cadrul libertăţilor fundamentale, în art. 39, 43 şi 49-50 ale TCE;

Pentru a determina scopul aplicării principiului prevăzut de art. 12 TCE, CEJ a oferit o interpretare extinsă drepturilor de care se bucură o persoană în cadrul Comunităţii. Astfel, numai în ceea ce priveşte libera circulaţie a serviciilor, Curtea a statuat în Cowan: când dreptul comunitar garantează unei persoane fizice libertatea de a se deplasa pe teritoriul altui stat membru, protecţia în faţa prejudiciului ce îl poate suferi în acel stat membru […] este un corolar al libertăţii de circulaţie. În consecinţă, interzicerea discriminării este aplicabilă celor ce primesc servicii, în înţelesul Tratatului, în ceea ce priveşte protejarea împotriva riscurilor unei tâlhării şi dreptul de a obţine compensaţii financiare prevăzute de legea naţională, atunci când riscul se materializează.

b) nediscriminarea între producători şi consumatori în domeniul agriculturii conform art. 34 alin. 2 TCE, prevederi speciale precum art. 90 prin care se interzice taxarea discriminatorie, nediscriminarea prin interzicerea comportamentului anti-concurenţial;

Funcţiile pe care le îndeplineşte în domeniul economic principiul egalităţii au fost exprimate sintetic de Avocatul General Tesauro5: principiul egalităţii de tratament este fundamental nu numai pentru că stă la temelia sistemelor juridice contemporane, ci şi pentru raţiuni speciale: legislaţia Comunităţii priveşte, în mod principal, activităţi şi situaţii economice similare. Dacă în acest domeniu sunt elaborate reguli diferite pentru situaţii similare, rezultatul este reprezentat nu numai de inegalitatea în faţa legii, ci şi, în mod inevitabil, de distorsiunea concurenţei, ceea ce încalcă filozofia fundamentală a Pieţei comune.

c) nediscriminarea ca scop al Comunităţii şi bază pentru acţiunile Comunităţii.Politica socială a Comunităţii este prevăzută de art. 136-148 TCE (fostele art. 117-125), împreună

cu prevederile privind coeziunea socială şi economică, educaţie, cultură şi sănătate publică. Articolul din tratat ce ne interesează este art. 141, deoarece această zonă a dreptului comunitar furnizează un bun exemplu al interacţiunii şi dialogului, nu întotdeauna armonios, între CEJ şi celelalte instituţii comunitare.

3 Cauza C-20/71, Sabbatini v. Parlamentul European, Cauza C-25/02 Rinke (în continuare hotărârile CEJ aşa cum pot fi găsite la www.europa.eu.int/celex ).4 Cauza C-75, 117/82 Razzak şi Beydoun c. Comisiei, Cauza C-246/83 De Angelis c. Comisiei.5 Cauza C-63/89 Assurances de Credit v. Council and Commission 1991.

2

Art.141 TCE (fostul art. 119) reprezintă sursa legislaţiei comunitare privind egalitatea între bărbaţi şi femei în domeniul muncii. Oricum, considerentele economice, mai mult decât cele sociale, au stat la baza introducerii art. 141 în TCE6.

Principiul consacrat de art. 141 a fost menit să egalizeze costurile muncii în cadrul Comunităţii, pentru a evita distorsionarea preţurilor datorită diferenţelor în costurile de producţie7.

Art. 141 prevede necesitatea aplicării principiului egalităţii remuneraţiilor dintre forţa de muncă masculină şi cea feminină pentru aceeaşi muncă. Conceptul de remuneraţie este foarte larg, şi se referă la orice avantaj, în bani sau sub orice altă formă, pe care angajatul îl primeşte pentru munca prestată, chiar şi după data încetării contractului de muncă. Art. 141 are efect direct, vertical cât şi orizontal, în sensul că dă naştere la drepturi şi obligaţii atât între state şi persoanele fizice, cât şi între persoane fizice.

Tratatul de la Amsterdam a transformat egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei într-un obiectiv al Comunităţii (art. 2) prin prevederea nevoii de a se elimina inechitatea şi a se promova egalitatea între bărbaţi şi femei (art. 3 par. 2 TCE).

Înainte de adoptarea Tratatului de la Amsterdam, competenţa Comunităţii de a acţiona direct împotriva discriminării a fost contestată1 şi, de aceea, art. 13 TCE, introdus prin acest tratat, a reprezentat o importantă dezvoltare în domeniul nediscriminării: „În limita competenţelor prevăzute, Consiliul, în unanimitate, acţionând la propunerea Comisiei şi după consultarea cu Parlamentul European, poate lua deciziile necesare pentru combaterea discriminării bazate pe sex, origine rasială sau etnică, religie sau credinţă, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală”.

Art. 13 nu constituie o interzicere directă a discriminării, ci mai degrabă o dispoziţie ce permite Comunităţii să adopte o serie de măsuri împotriva discriminării.

Tratatul de la Nisa a adăugat al doilea paragraf la art. 13, prin care sunt conferite competenţe pentru adoptarea „măsurilor de armonizare” prin co-decizie. De aceea, formularea din primul paragraf conform căruia măsurile pot fi luate „în limita competenţelor prevăzute” ar putea avea un efect mai puţin constrângător decât se crezuse iniţial.

Carta drepturilor fundamentale prevede în art. 21(1): „Orice discriminare bazată pe sex, culoare, origine etnică sau socială, trăsătură genetică, limbă, credinţă sau religie, opinii politice sau de altă natură, calitatea de membru al unei minorităţi naţionale, proprietate, naştere, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală va fi interzisă”.

Această interdicţie, care în temeiul art. 51 al Cartei este, teoretic, obligatorie pentru instituţiile comunitare sau statele membre atunci când implementează dreptul comunitar, stabileşte în mod clar un principiu general cu o listă deschisă de temeiuri pentru interzicerea discriminării. Deşi statutul juridic al Cartei este încă nedefinit, Carta este considerată ca impunându-se instituţiilor Uniunii.

În proiectul Tratatului Constituţional, principiul egalităţii era prezentat ca fiind una din „valorile” Uniunii, iar printre obiectivele UE se regăsesc lupta împotriva discriminării şi promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei (art. I-2 şi I-3 (3)). O nouă formă de exprimare a principiului egalităţii poate fi identificată şi în obligaţia ce revine Uniunii de a respecta egalitatea statelor membre în faţa Constituţiei – art. I-5 (1).

3. Legislaţie secundară

Comunitatea a început să aplice principiul nediscriminării în materia discriminării bazate pe sex la locul de muncă. Asta deoarece egalitatea lucrătorilor – formală şi substanţială – s-a aflat pe agenda europeană de la începutul proiectului integrării.

6 C. Docksey, Sex Discrimination, în European Union Law Anthology, 360, 361, Karen V. Kole and Anthony D’Amato eds., 1998.7 C. Basnard, The Economic Objectives of Article 119, în Sex Equality Law in the European Union, 321, Tamara K. Hervey and David I’Keefe eds., 1996.1 M. Bell, Anti-Discrimination Law and the EU, Oxford University Press, 2002.

3

După adoptarea Tratatului de la Roma, Franţa era singura ţară din CEE în care, prin lege, muncitorii erau îndreptăţiţi la plata egală. Pentru că Franţa se temea că mediul său de afaceri va deveni mai scump faţă de cel din alte state membre, ce nu conţinea acest tip de drepturi, a susţinut implementarea egalităţii plăţilor între bărbaţi şi femei în toate statele membre, prevăzută de art. 119, până la termenul de 1 ianuarie 1962. Termenul a fost extins până la sfârşitul anului 1964, deoarece nu toate statele au reuşit să adopte legislaţia necesară.

Ca rezultat al aplicării inegale a art. 119, Consiliul a adoptat Directiva Consiliului 75/117/CEE din 10 februarie 1975 privind armonizarea legislaţiei statelor membre în domeniul aplicării principiului egalităţii de remunerare între femei şi bărbaţi. Directiva a definit egalitatea de remunerare ca aplicându-se pentru aceeaşi muncă sau pentru munci cărora le este atribuită aceeaşi valoare şi a armonizat legislaţia comunitară cu Convenţia nr. 100 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

Oricum, în februarie 1976 (data limită pentru implementarea directivei) doar Belgia, Germania şi Italia adoptaseră legislaţia naţională care să implementeze integral directiva.

În urma experienţei dobândite, ce a demonstrat că prevederile privind plata egală erau insuficiente pentru a crea egalitatea la locul de muncă, a fost adoptată şi Directiva Consiliului 76/207/ CEE a Consiliului privind aplicarea principiului egalităţii de tratament egal între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrare în muncă, formare şi promovare profesională şi condiţiile de muncă, din 9 februarie 1976.

Principiul egalităţii de tratament, potrivit prevederilor directivei, implică absenţa discriminării directe sau indirecte bazată pe sex, în domeniile la care aceasta se referă. Accesul la un loc de muncă include şi criteriile de selecţie pentru angajare, precum şi condiţiile de promovare la orice nivel ierarhic. De asemenea, toate tipurile de pregătire profesională, cursurile de pregătire iniţială şi continuă pentru o meserie sau profesie sunt supuse principiului egalităţii de tratament.

Cu toate acestea, pot exista situaţii generate de natura activităţii, în care unele locuri de muncă sunt rezervate persoanelor de un anumit sex: posturi cu caracteristici bine determinate în cadrul poliţiei, al armatei sau al penitenciarelor (art. 2 din directivă). Aceste excepţii vor fi însă limitate la strictul necesar.

Principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei a fost extins ulterior şi cu privire la măsurile de securitate socială: Directiva 79/7/CEE din 19 decembrie 1978 şi Directiva 86/378/CEE din 24 iulie 1986 privind concediul post natal; Directiva 96/34/CE din 3 iunie 1996 privind liber-profesioniştii, Directiva 86/613 din 11 decembrie 1986.

Curtea şi instanţele naţionale au trebuit să ţină seama de faptul că principiul nediscriminării bazate pe sex se aplică în trei domenii: egalitatea plăţii, egalitatea de tratament şi securitatea socială. În timp ce principiul este acelaşi pentru toate domeniile, fiecare dintre acestea este guvernat de prevederi legale distincte. Plata este reglementată de art. 141 şi Directiva 75/117, tratamentul egal de art. 141 şi Directivele 76/207, 86/613 (pentru liber-profesionişti), Directiva 96/34 (sarcină); iar securitatea socială de Directivele 79/7, 86/378 şi 96/97. Oricum, distincţia dintre cele 3 domenii este destul de dificil de realizat1 şi este intersectată de jurisprudenţa Curţii privind plata şi securitatea socială. De asemenea, există legislaţie precum Directivele 97/80 şi 97/81 privind sarcina probei în cazurile de discriminare bazate pe sex şi lucru cu fracţiune de normă care afectează plata şi egalitatea de tratament.

Principiul egalităţii de tratament nu trebuie să constituie un obstacol în implementarea prevederilor ce reglementează protecţia femeilor însărcinate şi a celor în concediu de maternitate. Dar această derogare trebuie înţeleasă în sens strict, fără a putea justifica, de exemplu, refuzul de a acorda femeilor dreptul de a munci noaptea (Directiva 92/85 din 19 octombrie 1992 privind siguranţa şi sănătatea femeilor însărcinate, celor aflate imediat după naştere şi a celor care alăptează).

O serie de clauze nediscriminatorii au fost incluse şi în alte domenii reglementate de legislaţia comunitară, precum Directiva privind difuzarea programelor de televiziune 89/552 şi Regulamentul 1035/1997 al Consiliului prin care a fost înfiinţat Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei.

1 Craig and de Burca, EU law Text, cases and materials, Oxford University Press, 1998, p. 802.

4

După adoptarea art. 13 din Tratatul de la Amsterdam, o trăsătură importantă a legislaţiei secundare antidiscriminare o constituie creşterea listei domeniilor în care discriminarea este interzisă. Astfel, tabloul a fost completat cu o directivă ce interzice discriminarea întemeiată pe rasă şi origine etnică în mai multe domenii şi o directivă cadru care acoperă un scop mai limitat (muncă şi pregătire profesională), dar o listă mai lungă de motive de discriminare (religie sau credinţă, vârstă, dizabilităţi, orientare sexuală)2.

4. Curtea Europeană de Justiţie

Sarcina probeiCEJ a admis că modul în care autorităţile naţionale interpretează noţiunile din directive şi modul

în care administrează probele instanţele naţionale pun în pericol dreptul la acţiune al victimelor. În mod progresiv, a propus soluţii inspirate de practica statelor care deja aveau experienţă în interzicerea discriminării: Marea Britanie sau SUA. Acestea au modalităţi asemănătoare de desfăşurare a proceselor civile şi similitudini în ceea ce priveşte atribuţiile judecătorilor.

Prima etapă a fost reprezentantă de noua abordare privind sarcina probei. Începând cu Jenkins3 în 1980, CEJ a statuat că acţiunea reclamantului va satisface cerinţele sarcinii probei dacă efectul discriminatoriu al măsurii constatate este stabilit. Curtea nu cere reclamantului să dovedească intenţia discriminatorie a pârâtului sau baza discriminatorie a măsurii, ci impactul discriminatoriu al deciziei ce afectează victima.

În 1993, în cazul Enderby4, Curtea a adoptat un criteriu mai larg, cel al discriminării indirecte şi aparente. Reclamantul a suţinut că persoanele care alcătuiau majoritatea profesiei de logoped, respectiv femeile, erau plătite mai puţin decât persoanele din profesii comparabile, cu o valoare egală, precum psihologii şi farmaciştii, în cadrul cărora erau angajaţi mai mulţi bărbaţi decât femei. Curtea a recunoscut că nu ne aflăm în prezenţa unei discriminări de facto şi că sistemul de remunerare nu era impus de angajator, ci de contractele colective de muncă.

Totuşi, discriminarea nu mai trebuie să fie legată de efectele unei decizii specifice, chiar dacă angajatorul nu este direct responsabil pentru o parte din factorii ce intervin în rezultatul discriminatoriu, pentru că nu implicarea angajatorului este pusă în discuţie, ci o situaţie de fapt pe care numai pârâtul o poate corecta. În aceste cazuri raţionamentul este întemeiat pe o comparaţie între situaţii în termeni de egalitate de remunerare sau de egalitate de tratament.

Reclamantul trebuie să probeze elementele de fapt, care, combinate, conduc la concluzia că există un aparent tratament inegal. Probele se vor baza pe o comparaţie între situaţia grupului reclamantului şi aceea a altui grup, în fapt sau în teorie. Dar, de cele mai multe ori, elementele comparaţiei sunt în posesia pârâtului şi acesta trebuie să facă dovada că nu discriminează.

În Enderby, Curtea şi-a bazat decizia pe deprecierea remunerării profesiilor femeilor şi pe valoarea comparativă a muncii logopezilor şi cele ale psihologilor şi farmaciştilor. A luat în considerare declaraţiile experţilor asupra pertinenţei statisticilor prezentate, fundalul istoric al profesiilor şi comparabilitatea aptitudinilor necesare pentru aceste profesii.

Într-un alt caz, Danfoss5, în cadrul aceleaşi categorii profesionale, în plus faţă de remuneraţia de bază egală pentru femei şi bărbaţi, erau acordate şi remuneraţii suplimentare în funcţie de pregătirea continuă şi vechimea în muncă, în marea lor majoritate pentru bărbaţi. Angajaţii, în special femeile, nu cunoşteau care sunt criteriile pentru acordarea remuneraţiilor suplimentare şi se aflau în imposibilitatea de a le compara în cadrul aceluiaşi grup profesional. Analiza CEJ este întemeiată pe o prezentare statistică a

2 Directiva Consiliului 2000/43/CE din 29 iunie 200 privind implementarea principiului egalităţii de tratament între persoane indiferent de originea etnică sau rasială; Directiva 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 privind stabilirea unui cadru general pentru egalitatea de tratament în muncă şi ocupaţii.3 Cauza C-96/80, J. Jenkins c. Kingsgate Ltd.4 Cauza C-127/92, Pamela Mary Enderby c. Frenchay Health Authority and Secretary of State for Health.5 Cauza C-109/88,Handels-og Kontorfunctionaerernes Forbund I Danmark c.Dansk Arbejdsgiverforening, acting on behalf of Danfoss.

5

remunerării forţei de muncă a pârâtului, stabilind o diferenţă în remuneraţie între bărbaţi şi femei. Aceasta este suplimentată de evidenţa lipsei de criterii obiective în practicile de management al resurselor umane ale pârâtului. Combinaţia acestor factori a condus CEJ la concluzia existenţei unei discriminări indirecte. Dacă sistemul probatoriu obişnuit s-ar fi aplicat în acest caz, ar fi fost imposibil pentru un angajat să demonstreze existenţa discriminării.

În cazul Nimz6, în care bărbaţii ce lucrau cu normă întreagă aveau o vechime mai mare în muncă şi remuneraţie corespunzătoare faţă de femeile, ce lucrau cu fracţiune de normă şi doar jumătate din vechimea în muncă era luată în considerare pentru valoarea remuneraţiei, Curtea a cerut pârâtului să îşi justifice grila de salarizare. A concluzionat că, în lipsa dovedirii de către pârât a faptului că experienţa are un impact direct asupra muncii efectuate, vechimea în muncă nu este un criteriu relevant pentru o remunerare diferenţiată, obiectivitatea acestuia depinzând de toate circumstanţele unui caz. De asemenea, pârâtul trebuie să facă dovada proporţionalităţii şi legitimităţii unei astfel de măsuri.

Orientarea sexualăÎnainte de elaborarea art. 13, conceptul egalităţii de tratament a cunoscut o dezvoltare interesantă,

pe cale judiciară. Astfel, în P c. S, Curtea a fost sesizată cu o acţiune, întemeiată pe Directiva 76/207, introdusă în faţa unei instanţe naţionale de o persoană ce a fost concediată datorită transsexualităţii, după ce a suferit o operaţie chirurgicală de schimbare a sexului. În Grant, angajatorul furniza beneficii la plata angajaţilor sub forma unor reduceri şi gratuităţi pentru soţii sau partenerii angajaţilor, dar nu pentru partenerii de acelaşi sex.

Cele două cazuri au indicat existenţa unor probleme de interpretare chiar în cadrul justiţiei comunitare. Avocaţii Generali, în P c. S şi Grant7 au argumentat că principiile generale ale dreptului comunitar obligă instituţiile comunitare şi statele membre să nu discrimineze în mod arbitrar în domeniile acoperite de normele dreptului comunitar pe temeiuri arbitrare, considerând că principiul nediscriminării pe bază de gen include şi orientarea sexuală sau modificarea sexului.

Curtea a fost mult mai conservatoare, şi deşi în P c. S. a declarat că Directiva 76/207 privind egalitatea de tratament între femei şi bărbaţi este expresia în domeniul relevant, a principiului egalităţii, unul din principiile fundamentale ale Comunităţii, ulterior, în Grant şi D c. Consiliului8, Curtea a decis că nediscriminarea pe bază de sex în dreptul comunitar nu include discriminarea pe baza orientării sexuale.

Acţiunea afirmativăÎn momentul în care acţiunea afirmativă a început să fie examinată de Curte, nu mai era nevoie de

susţinători pentru ideea că femeile sunt o categorie ce necesită o atenţie specială la locul de muncă din cauza unei îndelungate practici discriminatorii în acest sens. Un argument în plus face cazul femeilor unul uşor: acestea nu reprezintă o minoritate numerică, nici nu sunt un grup care să poată fi identificat, caracterizat etnic, religios sau ideologic.

În 1995, pentru prima dată, Tribunalul Federal al Muncii din Germania a ridicat chestiunea legitimităţii, la nivelul standardelor europene, a unei dispoziţii a unui land ce asigură accesul preferenţial al femeilor la un loc de muncă. CEJ, într-o decizie îndelung criticată, Kalanke9, a reafirmat idealul drepturilor individuale ca fiind conceptual în opoziţie cu drepturile unui grup şi a concluzionat că prevederea este incompatibilă cu Tratatul. Curtea a explicat că planul Bremen10 era construit să garanteze rezultatul angajării, acordând o prioritate absolută şi necondiţionată cererilor femeilor. Aceasta exceda scopului Directivei din 1976, ce prevedea egalitatea şanselor, prin faptul că încălca dreptul individual la tratament nediscriminatoriu.

6 Cauza C-184/99, Helga Nimiz c. Freie und Hansestadt Hamburg.7 A.G. Tesauro în Cauza C-13/1994, P.c. S. şi Consiliul local Corwall, A.G. Elmer în Cauza C-249/1996, Grant c. South – West Trains Ltd.8 Cauza C-125/1999, D c. Consiliului.9 Cauza C-450/93, Kalanke v. Freie Hansestadt Bremen, 1995.10 Atunci când candidaţii la promovare, de diferite sexe, sunt egal calificaţi, prioritate trebuie acordată femeilor, în sectoarele în care sunt sub-reprezentate (unde alcătuiesc mai puţin de jumătate din personal).

6

Doi ani mai târziu, Curtea a adoptat o atitudine mai favorabilă acţiunii afirmative pentru femei, deşi nu chiar susţinerea deplină. Sub incidenţa analizei Curţii au intrat din nou prevederi ale legislaţiei germane, potrivit cărora între doi candidaţi de egală valoare, dar de sexe diferite, angajatorul trebuie să aleagă femeia.11

De această dată, legislaţia conţinea o “clauză de salvare”: candidatul bărbat putea să indice criterii alternative de preferinţă, pentru a putea răsturna prezumţia în favoarea femeii. De exemplu, el poate să indice vechimea în muncă, responsabilităţile familiale etc. Aceste “criterii secundare de selecţie” îl pot convinge pe angajator să îl angajeze. Dacă nu se ţine cont de caracterul destul de vag şi de dificultatea aplicării acestei prevederi, clauza de salvare elimină automatismul preferinţei candidaţilor femei, înlocuindu-l cu o evaluare a calităţilor candidaţilor. Curtea a confirmat faptul că o regulă ce garantează o prioritate absolută şi necondiţionată pentru femei este inacceptabilă şi că un sistem de cote ce ţine cont de circumstanţele specifice ale fiecărui caz în parte este acceptat de directiva egalităţii de tratament.

Kalanke şi Marschall au generat o mulţime de comentarii. Unii au lăudat Curtea pentru abordarea solomonică a tratamentului preferenţial pentru femei, în timp ce alţii s-au concentrat pe critica ambiguităţii hotărârilor.

Tratatul de la Amsterdam a modificat dispoziţiile originale privind egalitatea sexelor, prin adăugarea susţinerii acţiunilor pozitive. Noul articol 141 (fostul 119) era în vigoare când CEJ a trebuit să se pronunţe asupra altei forme a acţiunii afirmative.

În Badeck12, CEJ a aprobat legislaţia prin care landul german Hesse a stabilit un sistem al „cotelor cu rezultate flexibile”13. Argumentul susţinut de părţi, conform căruia principiul egalităţii de tratament conferă drepturi persoanelor şi, în consecinţă, interzice acordarea de tratamente privilegiate unui grup specific – a fost respins datorită caracterului foarte nuanţat al sistemului de cote analizat. Mai mult, schema hessană cerea dovedirea egalităţii calificărilor şi pregătirii înainte de declanşarea preferinţelor de sex şi era plină de excepţii, îndeplinind cerinţele mecanismelor de siguranţă prevăzute de hotărârea Marschall.

Proiectul integrării europene în versiunea sa cea mai nouă extinde competenţa CEJ dincolo de câmpul economic iniţial. Statele membre sunt în stadiul în care ar fi trebuit să implementeze cele două directive care interzic discriminarea bazată pe diferenţe rasiale, etnice sau religioase. Ambele directive lasă spaţii de manevră statelor membre pentru a pune în aplicare acţiuni pozitive în favoarea grupurilor, în termeni ce amintesc de legislaţia anterioară privind egalitatea sexelor.

Este probabil că în cadrul CEJ se va manifesta o atitudine rezervată în examinarea supranaţională a cazurilor inplicând acţiuni pozitive.CEJ va acorda statelor membre o largă autonomie în experimentarea de noi formule pentru integrarea grupurilor marginalizate.

5. Dilema conflictului între principiile fundamentale ale dreptului comunitar

La începutul anilor 70, CEJ a început să-şi scrie propriul capitol privind drepturile fundamentale. Mişcarea era radicală, întrucât îi lipsea baza textuală în Tratatul de la Roma şi marca îndepărtarea de abordarea pur economică a anilor 50-60. La început foarte prudentă, Curtea a abordat domeniul drepturilor fundamentale în cadrul Comunităţii, prin recunoaşterea unei anumite autorităţi a statelor membre în acest domeniu (care nu este absolută şi necondiţionată):

„În protejarea drepturilor fundamentale, Curtea este obligată să se inspire din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre”14.

Pentru asigurarea „uniformităţii şi eficienţei” dreptului comunitar, Curtea a precizat că protecţia drepturilor fundamentale în cadrul Comunităţilor – deci în aplicarea dreptului comunitar de către instituţii

11Cauza C-409/95, Hellmut Marschall c. Land Nordrhein-Westfalen. 12 Cauza C-158/97, Badeck et al.c. Hessische Ministerprasident, 2000.13 Pentru o serie de posturi pentru funcţionari publici erau prevăzute cote atribuite femeilor în cadrul pregătirii continue sau erau prevăzute reguli privind intervievarea femeilor.14 Cauza C-4/73, J. Nold, Kohlen- und Baustoffgroßhandlung c. Comisia.

7

şi de statele membre – nu poate fi lăsată la latitudinea ordinii constituţionale a statelor membre, ci vor fi protejate în cadrul Comunităţii şi al propriilor structuri şi obiective15.

Până în prezent, Curtea şi-a dezvoltat jurisprudenţa în speranţa că vederile sale nu vor intra în conflict cu cele ale statelor membre.

Problema egalităţii nu face excepţie. În terminologia Curţii, egalitatea nu este numai un principiu al dreptului comunitar, dar şi un drept fundamental al omului16.

Astfel, în cazul Schroder17, Curtea s-a confruntat cu un conflict între obiectivele sociale (asigurarea egalităţii între femei şi bărbaţi) şi cele economice ale art. 141 (asigurarea de condiţii egale pentru angajatorii aflaţi în concurenţă):

„În lumina jurisprudenţei anterioare, trebuie concluzionat că obiectivul economic urmărit de art. 119 în prezent 141 al tratatului, respectiv eliminarea distorsionărilor concurenţei între întreprinderi din diferite state membre, este secundar obiectivului social urmărit de aceeaşi prevedere, care constituie o exprimare a unui drept fundamental al omului”.

În cadrul Comunităţii, accentul originar pe apărarea drepturilor fiecărui individ a fost întărit de câteva hotărâri clasice ale CEJ. Aceasta deoarece centrarea pe persoane a fost un instrument inteligent pentru spargerea monopolului statelor şi pentru a spori caracterul supranaţional al noii ordini juridice.

De aceea există o legătură puternică între libertăţile fundamentale individuale şi „constituţia economică” a UE.

Carta drepturilor fundamentale a UE, este, de asemenea, ancorată pe o concepţie individualistă a drepturilor. Permite derogări de la egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei, reflectând versiunea curentă a art. 141(4) TCE. Articole separate prevăd promovarea diversităţii lingvistice, religioase sau culturale. Carta încorporează drepturi sociale, dar termenul de „social” este suficient de neutru, vizând doar persoanele care se află sub un anumit standard al calităţii vieţii, datorită veniturilor.

Trebuie menţionat că UE încă se luptă să găsească un echilibru între protecţia tradiţiilor etnice sau lingvistice şi integrarea în Piaţa Unică. Jurisprudenţa CEJ în cazul protecţiei limbilor minorităţilor, deşi recunoaşte într-o anumită măsură drepturile grupurilor, le neagă dacă acestea sunt de natură să întărească vizibilitatea frontierelor naţionale.

Astfel, în cauza Groener18, Curtea a arătat o neobişnuită sensibilitate faţă de necesitatea de a menţine limba gaelică vie în rândul tinerilor irlandezi şi a aprobat cerinţa unui test de gaelică pentru instructorii de pregătire profesională. Totuşi, la sfârşit, hotărârea Groener a obligat comunitatea locală să accepte un cetăţean olandez, atâta timp cât îndeplinea anumite cerinţe lingvistice redefinite.

În decizia Bickel-Franz19, Curtea şi-a manifestat opinia diferită faţă de politica Italiei privind serviciul bilingv în procedurile administrative şi judiciare pentru minoritatea germană din regiunea nordică a Tirolului de Sud, susţinând că „protecţia unei minorităţi constituie un scop legitim”. În acelaşi timp, a solicitat ca acest tip de politică să fie oferit şi nerezidenţilor vorbitori de limbă germană care călătoresc în această regiune. Guvernul italian a susţinut că aceste reguli erau destinate să recunoască identitatea culturală şi etnică a unei minorităţi şi nu erau destinate altor persoane. Curtea a insistat ca de privilegiile lingvistice să se bucure şi alte persoane, de regulă cetăţeni germani şi austrieci.

Cu toate că nu există o cauză în care principiul nediscriminării se află în conflict cu un alt drept fundamental, acest tip de situaţie este redat cel mai bine de Schmidberger c. Austria20.

În cele mai multe cazuri, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale garantate de TCE operează în mod complementar. De aceea, conform jurisprudenţei, o măsură naţională ce restrânge

15 Cauza C-11/70, Internationale Hansdelsgesellschaft mbH c. Einfuhr und Vorratsstelle fur Getriede und Futtermittel.16 Cauza C-13/94, P c. S şi Consiliul Cornwall.17 Cauza C-50/96, Deutsche Telekom c. Schroder.18 Cauza C-379/87, Anita Groener c. Minister for Education and the City of Dublin Vocational Educational Committee.19 Cauza C-274/96, Criminal proceedings against Horst Otto Bickel and Ulrich Franz.20 Cauza C-112/00, Schmidberger, Internationale Transporte und Planzüge, 2003.

8

libera circulaţie a bunurilor sau serviciilor nu poate folosi în avantajul său o derogare expresă menţionată de tratat dacă nu respectă drepturile fundamentale. Dar în alte cazuri drepturile fundamentale şi libertăţile fundamentale se pot afla în contradicţie.

În Schmidberger v. Austria, autorităţile austriece au permis unui grup ecologist să organizeze o demonstraţie pe autostrada Brenner, al cărei efect a fost închiderea autostrăzii pentru aproape 30 ore. Autostrada este principala rută de tranzit între Germania şi Italia. Reclamantul era o societate de transport cu sediul în Germania şi al cărei principal obiect de activitate îl constituie transportul bunurilor în Italia. A introdus o acţiune solicitând daune din partea autorităţilor austriece, considerând că incapacitatea acestora de a preveni închiderea autostrăzii constituie o restrângere a liberei circulaţii a bunurilor.

Curtea şi-a început argumentaţia arătând că art. 28 TCE se aplică şi acţiunilor şi omisiunilor. Referindu-se la hotărârea din cauza Comisia v. Franţa21, Curtea a susţinut că art. 28 nu numai că interzice măsurile adoptate de către state care creează restricţii în comerţul intracomunitar, dar se aplică şi statelor care se abţin să adopte măsurile cerute de necesitatea îndepărtării obstacolelor în calea liberei circulaţii, ce sunt create de părţi private. De aceea, faptul că autorităţile austriece nu au interzis demonstraţia cu rezultatul închiderii autostrăzii, reprezintă o măsură având efect echivalent unor restricţii cantitative. Curtea a procedat la examinarea justificării restricţiei.

După ce a reiterat că drepturile fundamentale ale omului sunt parte integrantă a principiilor dreptului comunitar şi s-a referit la art. 6 (2) TUE, Curtea a statuat că protecţia drepturilor fundamentale este „un interes legitim, care, în principiu, justifică o restricţionare a obligaţiilor impuse de dreptul comunitar, chiar şi în cazul unei libertăţi fundamentale precum libera circulaţie a bunurilor”.

Examinând conflictul dintre cele două principii şi modul în care poate fi soluţionat, Curtea a arătat că libera circulaţie a bunurilor şi libertatea de asociere şi de exprimare au o valoare „constituţională” egală. Dar nici una din valori nu este absolută. Conform TCE, libera circulaţie a bunurilor poate fi restricţionată pentru motivele prevăzute de art. 30 sau pentru cerinţe în strânsă legătură cu interesul public. În mod similar, în timp ce libertatea de asociere constituie unul din fundamentele unei societăţi democratice, rezultă din art. 10 şi 11 ale CEDO, că acestea pot fi subiectul unor limitări justificate de interesul public.

Au fost examinate interesele implicate pentru a determina modul în care poate fi realizat un echilibru între acestea. Curtea a ajuns la concluzia că autorităţile austriece, în mod rezonabil, au considerat că scopul legitim al demonstraţiei nu poate fi atins prin măsuri mai puţin restrictive.

Comparativ cu situaţia din cauza Comisia v. Franţa, demonstraţia din Austria a avut loc după ce a fost respectată procedura de autorizare pe un singur drum, timp de 30 ore, în timp ce demonstraţiile din Franţa au avut loc într-o arie geografică mult mai mare şi au provocat daune mult mai mari.

Curtea a subliniat că, în contrast cu cazul francez, obiectivul demonstranţilor austrieci nu a fost de a restrânge libertatea de circulaţie a bunurilor, ci de a-şi manifesta în public opinia.

În Schmidberger, Curtea a indicat în mod clar că doreşte să se manifeste nu numai ca o instanţă a unei uniuni economice, ci ca o instanţă supremă a unei ordini constituţionale. Spre deosebire de jurisprudenţa anterioară22, Curtea a acordat o mai mare importanţă libertăţii de asociere şi de exprimare în comparaţie cu libera circulaţie a bunurilor, atribuind o importanţă deosebită CEDO. Chiar dacă există şi alte explicaţii pentru această decizie (respectul acordat ordinii constituţionale a statelor membre, oportunitatea pentru atenuarea atitudinii unor instanţe supreme sau constituţionale şi de a face un gest de reconciliere), aceasta este de natură să ne indice şi traseul de urmat pentru autorităţile şi sistemul judiciar din România.

6. Care este situaţia în România?

La fel ca şi statele ce au devenit membre ale UE în 2004, România trebuie să fie pregătită în acest domeniu, la data aderării, din punct de vedere legislativ, administrativ şi al puterii judecătoreşti.

21 Cauza C-265/95, Comisia v. Franţa.22 Cauza C-52/95, Comisia c. Franţa; Cauza C-231/83, Cullet c. Leclerc; Cauza C-62/90, Comisia c. Germania.

9

Interesant, pentru cele 15 state membre înainte de 2004, deşi termenul de transpunere al Directivei cadru este 2 decembrie 2003, acestea îl pot prelungi în materia discriminării întemeiate pe dizabilităţi şi vârstă până la 2 decembrie 2006.

Are la îndemână magistratul român toate elementele necesare pentru a aplica principiul nediscriminării, în condiţiile în care multitudinea de nuanţe ale dreptului comunitar nu este de natură să îi ofere, în acest moment, instrumente precise ca ajutor?

La o primă vedere, cadrul legislativ este armonizat cu dreptul comunitar, deşi ar fi necesară o mai mare atenţie acordată traducerilor23 acquis-ului comunitar în domeniu.

Legislaţia naţională cuprinde reglementări paralele în domeniul combaterii discriminării pe criteriul de sex, de exemplu, care proclamă în egală măsură că „aliniază legislaţia naţională cu cea comunitară”. Acesta este cazul Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, modificată şi completată prin O.G. nr. 84/2004 şi Legea nr. 501/2004 şi al Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sancţionarea tuturor formelor de discriminare, modificată şi completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004. Aceste acte normative conţin concepte şi prevederi preluate din legislaţia comunitară care sunt identice, dar sunt şi noţiuni asemănătoare sau diferite24. În acelaşi act normativ (Legea nr. 202/2002) regăsim concepte care sunt tratate ca având acelaşi înţeles (egalitatea de şanse, egalitatea de tratament, tratament identic), în timp ce în dreptul comunitar 25 şi în literatura de specialitate acestea26 sunt noţiuni diferite.

Într-o viitoare reglementare, alături de reducerea numărului de definiţii, ar trebui acordată atenţie şi beneficiilor existenţei unui singur organism pentru combaterea tuturor formelor de discriminare, prin combinarea competenţelor şi aplicarea cunoştinţelor dintr-un anumit domeniu al discriminării în altul, mai ales că situaţia unui singur caz care cuprinde mai multe motive de discriminare este subliniat de Directiva 2000/4327.

Pe de altă parte, deşi Legea nr. 202/2002 are ca scop promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, în cuprinsul acesteia nu sunt dezvoltate ideile privind înlăturarea discriminării structurale pentru grupul dezavantajat, ce constituie substanţa jurisprudenţei post Kalanke a CEJ, ci mai degrabă cele ale Avocatului General Tesauro din această hotărâre.28

Alteori, atunci când conceptele folosite de directive sunt cât mai largi, din raţiuni lesne de înţeles, legislaţia naţională nu defineşte clar criteriile de discriminare pe care doreşte să le sancţioneze. În cazul dizabilităţilor nu este clar ce fel de definiţie preferă legiuitorul, cea medicală sau cea socială, dacă doreşte să facă diferenţa între dizabilitatea percepută sau cea înregistrată. Atunci când se menţionează în legislaţie „boală cronică necontagioasă” rezultă că este preferată dizabilitatea înregistrată medical, dar în acelaşi

23 Citarea directivelor se face după formule ca „pornind de la Directiva nr. 43/2000/CE”, în www.cncd.org.ro -

website al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, la data de 17.10.2005; “Prezenta lege transpune Directiva Consiliului nr. 76/207/EEC” în Legea nr. 202 din 19 aprilie 2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, publicată în M.Of. nr. 301 din 8 mai 2002, modificată prin O.G. nr. 84/2004; în ambele cazuri, codul directivei este citat greşit, întucât acesta începe cu anul, fiind urmat apoi de numărul acesteia.24 Definiţiile noţiunilor de discriminare directă, discriminare indirectă şi acţiune afirmativă prev. de art. 2 al O.G. nr. 137/2000 şi art. 4 al Legii nr. 202/2002.25 Cauza C-400/95, Handels-og Kontorfunktionaernes Forbund i Danmark, acting for Helle Elisabeth Larsson c. Dansk Handel and Service, acting for Fotex Supermarked A/S; Cauza C-394/96, Brown c. Rentokil; opinia Avocatului General Saggio în Cauza C-207/98, Silke-Karin Mahlburg c. Land Mecklenburg-Vorpommern.26 S. Fredman, European Community Discrimination Law: A Critique, 21 Industrial Law Journal, 1992, 119; More, Equal Treatment of the Sexes in European Community Law: What does equal mean?, 1 Feminist Legal Studies , 1993, 45-74.27 „În implementarea principiului tratamentului egal indiferent de originea rasială sau etnică, Comunitatea, conform articolului 3(2) al Tratatului Comunităţii Europene, vizează eliminarea inegalităţilor şi promovarea egalităţii între barbaţi şi femei, ţinând cont în special de faptul că femeile sunt adeseori victime ale multiplelor forme de discriminare.”28 “Simplul fapt că doi candidaţi de diferite sexe au calificări echivalente implică prin definiţie faptul că au avut şi au oportunităţi egale: de aceea, se află pe picior de egalitate la linia de start”.

10

text29 este sancţionat „comportamentul de respingere şi marginalizare generat de cauze specifice ...”, rezultând că se acordă atenţie dizabilităţii percepute şi care se manifestă social. Distincţia nu este numai teoretică, având implicaţii asupra soluţionării unui caz de discriminare, asupra modului în care urmează să fie dovedită discriminarea indirectă (evidenţe medicale, date statistice sau percepţia comună) şi modului în care urmează să justifice pârâtul existenţa unui interes legitim şi obiectiv şi dacă mijloacele de atingere a acelui scop sunt proporţionale şi necesare.

Aceleaşi probleme le regăsim şi pentru criteriul vârstă ori religie sau credinţă: nu sunt definiţii, ce soluţii se aleg – indicarea numerică a vârstei sau indicatorii biologico-medicali, spre deosebire de celelalte temeiuri ale discriminării, vârsta este un fenomen flexibil, se schimbă în mod constant; iar conceptul de religie sau credinţă, conform art. 9 CEDO şi jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg (Buscarini and others c. San Marino), trebuie interpretat în sens cât mai larg, inclusiv dreptul de a nu avea o religie.

Nu sunt transpuse în legislaţia naţională conceptele din directive referitoare la adaptările corespunzătoare în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi justificarea unui tratament diferenţiat întemeiat pe funcţiile esenţiale ale unei meserii sau profesii (pentru criteriul dizabilitate al discriminării), justificarea unui tratament diferenţiat pe motive de vârstă. Importanţa acestora este demonstrată de o situaţie ipotetică, evident exagerată: într-un grup de candidaţi pentru angajare, cele mai mari şanse (dacă angajatorul nu doreşte să fie acuzat de discriminare) le are o doamnă în vârstă, cu un handicap locomotor, aparţinând unei minorităţi şi unei credinţe necreştine.

În ceea ce priveşte sancţiunile pentru discriminare, conform directivelor, acestea trebuie să fie efective, proporţionale şi descurajante. Sancţiunile prevăzute în dreptul naţional: amenzi, acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, dispunerea de către instanţă a retragerii, de către autorităţile emitente, a autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice care, printr-o acţiune discriminatorie, cauzează un prejudiciu semnificativ sau care, deşi cauzează un prejudiciu redus, încalcă în mod repetat prevederile legislaţiei, ar trebui completate şi cu alte sancţiuni prevăzute în legislaţia statelor membre UE, respectiv excluderea de la procedurile achiziţiilor publice şi de la acordarea ajutorului de stat şi dispunerea de către instanţă a schimbării procedurilor de angajare, promovare, pregătire.

De asemenea, ar trebui completate sancţiunile şi pentru discriminarea înainte de angajare. În cauza Draehmpael30 ce privea refuzul discriminatoriu al angajării, CEJ a considerat că acordarea unei sume compensatorii echivalentă cu salariul pe 3 luni poate fi considerată adecvată, atunci când candidatul care a fost declarat neeligibil pe bază de sex era mai puţin calificat decât candidatul acceptat, conform afirmaţiei angajatorului.

Paria est non esse et non probariDeşi directivele încurajează folosirea datelor statistice ca mijloace de probă, se vor ridica o serie

de probleme în ceea ce priveşte folosirea unor date „sensibile”, precum cele privind originea rasială, sănătatea, orientarea sexuală, a căror procesare are un regim distinct, conform art. 7- 9 din Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.31 Magistratul român va fi confruntat cu un paradox: folosirea acestui tip de date este reglementată de un regim juridic plin de restricţii, ceea ce îi poate determina pe unii operatori să renunţe la procesarea automată a datelor de acest gen, dar, în acelaşi timp, va avea nevoie de aceste date pentru a se pronunţa cu privire la existenţa sau nu a discriminării. În acest moment legislaţia naţională nu conţine prevederi care să soluţioneze acest conflict.

29 O.G. nr. 137/2000, modificată şi completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004.30 Cauza C-180/95, Draehmpael c. Urania Immobilienservice.31 Situaţia poate fi şi mai complicată, dacă judecătorului i se va solicita să analizeze şi conformitatea prevederilor naţionale privind protecţia datelor personale cu art. 8 al Directivei 95/46/CE privind protecţia persoanelor în ceea ce priveşte tratamentul datelor personale şi libera circulaţie a acestor date.

11

O a doua problemă rezultă din prevederile directivelor din 2000, conform cărora partajarea sarcinii probei în materia discriminării este exclusă din sistemul justiţiei penale. Raţiunile pentru această excludere îşi au originea în prezumţia de nevinovăţie, care ar fi încălcată dacă magistratul nu ar avea obligaţia de a dovedi comiterea unei infracţiuni32. De aceea, modul în care sunt reglementate anumite forme de discriminare în legislaţia penală în vigoare, precum în cazul infracţiunii de hărţuire sexuală, fără precizarea că nu se aplică partajarea sarcinii probei, va determina discuţii legate de încălcarea dreptului comunitar de către statul român, după data aderării.

O speţă a CNCD33 aduce în discuţie valoarea unui mijloc de probă specific în cazurile de discriminare. Astfel, „un agent constatator în CNCD a întreprins în data de 10.05.2003 o acţiune de testare a patronilor vrânceni în ceea ce priveşte acceptarea cetăţenilor români de etnie romă în discoteci”.

Folosirea testelor situaţionale implică expunerea comportamentului discriminator prin confruntarea celor despre care se crede că sunt vinovaţi de un asemenea comportament în situaţii care reflectă preferinţele lor pentru anumite persoane pe baza unor caracteristici „suspecte” faţă de alte persoane care, altfel, se află într-o situaţie identică. Testele situaţionale implică două grupuri, un grup „test”, caracterizat de o trăsătură de natură să conducă la discriminare şi un grup „de control”, care este identic în termenii caracteristicilor relevante (calificare profesională, vârstă, îmbrăcăminte etc.). Compararea celor două grupuri trebuie să fie dincolo de orice reproş, pentru ca trăsătura „suspectă” să fie singurul element care să permită construirea unui caz de discriminare prima facie.

Un asemenea test trebuie să respecte principiul corectitudinii metodelor folosite pentru a dovedi săvârşirea unei infracţiuni, să nu constituie o provocare, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO34. Practica judiciară a unor state membre35, în cazuri de discriminare rasială, a subliniat necesitatea ca obţinerea de probe, prin intermediul unui test situaţional, să fie supusă criteriilor transparenţei, corectitudinii şi loialităţii, în prezenţa unei persoane care să garanteze asupra condiţiilor în care testul se desfăşoară, iar acea persoană să se bucure de credibilitate şi independenţă în mod rezonabil.

Concizia hotărârii CNCD nu ne permite să ne pronunţăm cu privire la îndeplinirea acestui tip de condiţii în cauza soluţionată, dar considerăm că un cadru legal în care să fie bine definite condiţiile aplicabile acestui tip de test ar trebui avut în vedere pentru viitoarea legislaţie antidiscriminare.

În ipoteza în care legiuitorul nu va implementa corect şi la timp directivele, iată un posibil model de soluţionare a cazurilor de discriminare directă prevăzute de Directivele 2000/43/CE şi 2000/78/CE.

Dacă există o plângere ce priveşte rasa, originea etnică, orientarea sexuală, religia sau credinţa, dizabilităţile sau vârsta, cum sunt definiţi aceşti termeni în dreptul comunitar? Se încadrează această situaţie în una din aceste definiţii?

Se încadrează litigiul în scopul material al legislaţiei comunitare, prevăzut de art. 3 al Directivelor? CEJ încă nu a decis asupra a ceea ce înseamnă scop pentru noile directive. Totuşi, în cauzele bazate pe discriminare de gen sau de naţionalitate, Curtea interpretează scopul foarte larg (a se vedea Seymour – Smith, C-167/97 privind plata, Marschall, C-152/84 privind concedierea şi P. c. S. şi Corwall, C-13/94 privind schimbarea de sex).

Există excepţii de la scopul material aplicabil? Astfel, în Directivele 2000/43 şi 2000/78, acestea sunt reprezentate de legislaţia naţionalităţii (art. 3 par. 2), iar în Directiva 2000/78 sunt excluse prevederile privind securitatea socială şi forţele armate în cazul discriminării pe bază de dezabilităţi (art. 3 par. 3 şi 4).

A fost implementată la timp şi corect Directiva, iar dacă nu, există prevederi care ar putea avea efect direct (vertical sau orizontal)? Dacă nu există efect direct, ar putea aceste prevederi avea un impact asupra procedurilor instanţei (ex. interpretarea legislaţiei naţionale în conformitate cu dreptul comunitar)?

32 CEDO, Telfner c. Austria, 2001.33 CNCD c. S.C. Vox Club SRL, www.cncd.org.ro/jurisprudenta.pdf, la data de 19.10.2005.34 Teixeira de Castro c. Portugalia, 1998, G. Calabro c. Italia şi Germania, 2002.35 Cour de cassation, Chambre Criminelle, cassation partielle, arret du 11 juin 2002, la data de 20.10.2005, www.courdecassation.fr/arrets/visu.cfm?num=2073,

12

Presupunând că răspunsurile la problemele menţionate anterior sunt pozitive, urmează încadrarea într-un caz de: discriminare directă, discriminare indirectă, instigare, hărţuire.

În cazul dizabilităţilor există o obligaţie de a furniza o adaptare rezonabilă, iar dacă acesta este cazul, este necesar să se analizeze dacă respectiva prevedere este încălcată (art. 5 al Directivei 2000/78/CE).

În cazul în care magistratul suspectează că este un caz de discriminare directă, trebuie verificat dacă situaţia de fapt se încadrează în definiţia prev. de art. 2 par. 2 (a) al Directivei 2000/78. Definiţia discriminării directe presupune: a) un tratament mai puţin favorabil şi b) o situaţie comparabilă. Trebuie să existe o legătură directă şi strânsă între tratamentul mai puţin favorabil şi temeiurile de nediscriminare. Dacă sunt întrunite aceste criterii, trebuie analizată posibila existenţă a unei justificări pentru discriminarea directă. Cu excepţia discriminării pe criteriul de vârstă, există un sistem restrâns de justificări prevăzut de directive şi numai acesta poate fi invocat în apărare. Conform Directivei 2000/43 acestea sunt: cerinţe ocupaţionale determinante (art. 4) şi acţiunea pozitivă (art. 5). Potrivit Directivei 2000/78 acestea sunt: măsuri prevăzute de legislaţia naţională care sunt necesare pentru siguranţa publică, menţinerea ordinii publice şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altora (art. 2 par. 5) şi cerinţele ocupaţionale care au legătură cu motivele prev. de art. 1 al Directivei (art. 4 par. 1).

În concluzie, chiar dacă până la data aderării, statul român nu ia toate măsurile de reglementare şi administrative pentru abrogarea dispoziţiilor legale care contravin principiului egalităţii de tratament (art. 15 din Directiva 43 şi art. 16 din Directiva 78), rămâne în sarcina magistraţilor să asigure respectarea principiului nediscriminării. Iată o provocare căreia sistemul judiciar naţional trebuie să îi răspundă.

13

REPARAREA PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE ÎN CAZUL CONDAMNĂRII PE NEDREPT SAU AL PRIVĂRII ORI RESTRÂNGERII

LIBERTĂŢII ÎN MOD ILEGAL36

Alexandru Ţuculeanu

Scopul procesului penal este de a pedepsi numai pe cei vinovaţi. Cu toate acestea, întrucât există şi riscul producerii unor erori judiciare, în legislaţie a fost reglementată răspunderea pentru o astfel de situaţie.

Potrivit art. 48 alin. 3 din Constituţia României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii.

Condiţiile acestei răspunderi în procesul penal sunt stabilite de art. 504-507 C. proc. pen.Art. 504 C. proc. pen. prevede în alin. 1 că persoana care a fost definitiv condamnată are dreptul

la repararea de către stat a pagubei suferite dacă în urma rejudecării s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare37.

Art. 504 alin. 2 teza I extinde dreptul la reparaţii şi în cazul privării de libertate a persoanei în cursul procesului penal în mod nelegal.

În opinia noastră, textul are în vedere atât măsurile privative de libertate – reţinerea şi arestarea preventivă – cât şi, în contextul art. 5 C. proc. pen. care se referă la “orice alt mod” de privare de libertate, la măsura de siguranţă a internării medicale şi la măsurile educative care se pot lua faţă de infractorul minor: internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ.

Reglementarea a fost inspirată de art. 5 par. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia “orice persoană care este victima unei deţineri sau arestări nelegale are dreptul la despăgubiri”38.

Potrivit legii (art. 504 alin. 2 teza a II-a), are dreptul la repararea pagubei şi persoana căreia în cursul procesului penal i s-a restrâns libertatea în mod nelegal; în contextul art. 5 C.proc. pen. care se referă la “orice formă” de restrângere a libertăţii, suntem de părere că norma în discuţie are în vedere atât măsurile preventive, restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara), măsurile de siguranţă (obligarea la tratament medical), cât şi alte măsuri procesuale privind restrângerea libertăţii de mişcare luate în conformitate cu art. 1602 sau art. 1604 C. proc. pen.

Potrivit art. 504 alin. 3, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal se stabileşte prin:a) ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;b) ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale

pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j.;Scoaterea de sub urmărire penală priveşte cazurile prevăzute de art. 10 lit. a-e C. proc. pen.c) hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;d) hotărârea instanţei de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de

art. 10 lit. j.

36 În urma modificării art. 5 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2005 privitor la regula de bază a procesului penal a garantării libertăţii persoanei, în mod corespunzător a fost modificată şi reglementarea cuprinsă în cap. IV din titlul IV al părţii speciale a Codului de procedură penală intitulată iniţial “Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept”.37 Textul are în vedere toate ipotezele de la art. 10 lit. a-e C. proc. pen.; anterior modificării, textul viza doar ipotezele de la art. 10 lit. a şi c C. proc. pen.38 Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aplicarea art. 5 par. 5 permite celui în cauză o reparaţie ca urmare a unei privări de libertate în condiţii contrare dispoziţiilor (par. 1-4), iar obligaţia de reparaţie presupune în mod obligatoriu existenţa unui prejudiciu material sau moral care trebuie reparat. Pe larg în această privinţă, C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Comentariu pe articole, vol. 1, Ed. All Beck, Buc., 2005, p. 277-386.

14

De asemenea, are dreptul la repararea pagubei şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Repararea pagubei se cuvine persoanei care a fost victima erorii judiciare ce nu i se poate imputa. Legea nr. 303/2004 prevede că pierde dreptul de a cere despăgubiri persoana care în cursul procesului a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare39.

Art. 505 C. proc. pen. stabileşte felul şi întinderea reparaţiei.În privinţa întinderii reparaţiei, în lege se precizează că trebuie să se ţină seama: a) atât de durata

privării sau a restrângerii de libertate suportate; b) cât şi de consecinţele produse asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

În legătură cu felul reparaţiei, rezultă că acoperirea pagubei se face în primul rând a) prin plata unei sume de bani.

În raport de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, legea prevede alte două modalităţi de acoperire a pagubei: b) constituirea unei rente viagere; c) obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală.

Persoanelor private de libertate, încadrate în muncă anterior privării de libertate, li se calculează la vechimea în muncă şi timpul cât au fost private de libertate în mod nelegal. Reparaţia este suportată de stat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Acţiunea pentru repararea pagubei materiale sau a daunei morale este o acţiune civilă de competenţa instanţei civile40.

Potrivit art. 506 C. proc. pen., acţiunea poate fi pornită de victima erorii judiciare, iar, după moartea acesteia, acţiunea poate fi continuată sau pornită de persoanele care se aflau în întreţinerea sa. Persoana îndreptăţită se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată statul care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Acţiunea este scutită de taxa de timbru.Termenul în care se poate declanşa acţiunea este de 18 luni de la rămânerea definitivă, după caz,

a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului prevăzute în art. 504.Dacă repararea pagubei a fost acoperită de stat, acesta are acţiune în regres împotriva celor care

cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă au provocat situaţia generatoare de pagube materiale sau daune morale (condamnare pe nedrept, privare ori restrângere a libertăţii în mod nelegal).

Acţiunea în regres se poate îndrepta împotriva lucrătorilor din Ministerul Administraţiei şi Internelor care funcţionează în cadrul poliţiei judiciare (organele de cercetare penală), precum şi împotriva magistraţilor (judecători şi procurori)41.

39 Vechiul text (art. 504 alin. 3) prevedea că nu are dreptul la repararea pagubei persoana care în cursul urmăririi penale sau judecăţii cu intenţie sau din culpă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.40 T. S., secţia civilă, dec. nr. 177/1970, în “Repertoriul de practică judiciară I”, p. 154.41 A se vedea şi Al. Ţuculeanu, Repararea prejudiciului în cazul erorilor judiciare, în “Pro-Lege” nr. 3/2004.

15

ANALIZA LEGII NR. 10/2001 PRIN PRISMA PREVEDERILOR ARTICOLULUI 1 DIN PRIMUL PROTOCOL ADIŢIONAL AL CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR

OMULUI

Elena-Raluca Samoilăauditor de justiţie

Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 199442 a fost adoptat în 1950, ca urmare a unor negocieri dificile între statele părţi la Convenţie şi conţine, în primul său articol, sediul materiei dreptului de proprietate. Astfel, articolul 1 din primul Protocol adiţional la CEDO prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

Practica de aplicare a dispoziţiilor Convenţiei a fost confruntată, mai ales după primirea în Consiliul Europei a ţărilor din Europa Centrală şi Orientală, cu problema de a se şti dacă prevederile art. 1 din primul Protocol adiţional se aplică în privinţa restituirii unor bunuri care trecuseră pe diferite căi, de fapt sau de drept, în stăpânirea fostelor state totalitare43.

Spre deosebire de fostele ţări socialiste care s-au străduit şi au reuşit să rezolve cât mai repede cu putinţă (respectiv, în primii ani de după căderea comunismului) problema măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv în perioada comunistă, România a tergiversat soluţionarea acestei probleme, care a devenit din ce în ce mai complexă pe măsura trecerii timpului şi a ezitării autorităţilor competente de a rezolva această problemă44.

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 75/14.02.2001, partea I, dată la care a intrat şi în vigoare. Totodată au fost emise de către Guvern, în aplicarea Legii nr. 10/2001, şi norme metodologice de aplicare a legii.

Unul dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului este dreptul de proprietate căruia Constituţia din 2003 i-a acordat, cum era şi firesc, o atenţie specială. Potrivit articolului 44 alin. 1-3:

„Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu

dreaptă şi prealabilă despăgubire”.Conform acestor dispoziţii legale, proprietatea privată este garantată, nimeni neputând fi

deposedat de bunurile sale mobile şi imobile, corporale şi incorporale decât pentru o cauză de utilitate publică şi cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, dar, totodată, este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, în sensul că proprietatea privată are acelaşi regim juridic – acelaşi conţinut juridic (atribute), aceleaşi limite şi aceleaşi mijloace de apărare – fără a distinge după cum aparţine persoanelor fizice sau persoanelor juridice ori, după caz, statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Aşadar, prin garantarea proprietăţii private de către stat se are în vedere poziţia proprietarilor faţă de autorităţile publice, iar ocrotirea proprietăţii private priveşte poziţia proprietarilor în faţa legii civile. Cele două aspecte nu trebuie confundate, deşi ele se întrepătrund, fiind practic două faţete ale aceluiaşi lucru. Pentru aceste motive, se

42 Publicată în M.Of. nr. 135/31-05-1994.43 Spre exemplu, cauzele Papamichalopoulos c. Greciei, hotărârea din 26 iunie 1993, Beyeler c. Italiei, hotărârea din 5 ianuarie 2001. 44 F. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, în Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată, Ed. Rosetti, Buc., 2002.

16

poate vorbi de principiul garantării şi ocrotirii proprietăţii private ca unic principiu fundamental al dreptului românesc, nefiind suficientă garantarea existenţei dreptului de proprietate privată, ci şi asigurarea unui tratament juridic egal, fără discriminări între titularii sau posibilii titulari ai acestui drept. Se observă practic că ocrotirea în mod egal a proprietăţii private constituie o aplicaţie în această materie a principiului egalităţii în faţa legii, principiu consacrat de art. 16 din Constituţie.45

Principiul garantării proprietăţii private este consacrat şi în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

Atunci când un stat contractant, după ratificarea Convenţiei, a adoptat o legislaţie ce prevede restituirea totală sau parţială, în natură sau prin echivalent, oricare ar fi forma sau întinderea acestui „echivalent” de bunuri confiscate de un regim anterior, o asemenea legislaţie are a fi considerată ca făcând să se nască „un nou drept de proprietate” în patrimoniul celui îndreptăţit la restituire, drept apărat de dispoziţiile textului analizat46.

Curtea Constituţională, în lumina prevederilor art. 20 şi 44 din Constituţie, şi a dispoziţiilor art. 1 par. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturi omului şi a libertăţilor fundamentale, a constatat că „principiul constituţional al ocrotirii în mod egal a proprietăţii private trebuie respectat în privinţa oricăror drepturi patrimoniale, a oricăror bunuri.”47

Dacă raportăm prevederile Legii nr. 10/2001 la dispoziţiile constituţionale şi europene mai sus citate, există câteva texte care vin în contradicţie cu principiul garantării şi ocrotirii în mod egal a proprietăţii private, indiferent de titular.

Pe de o parte, legea declară în termeni categorici că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării” (art. 2 alin. 2), însă, pe de altă parte, fie dispune că „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini” (art. 9 alin. 1), fie validează actele juridice de înstrăinare „având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil (deci, pentru care persoanele îndreptăţite şi-au păstrat calitatea de proprietar avută la data preluării) în cazul în care au fost încheiate cu bună-credinţă” (art. 46 alin. 2 teza finală), fie permite persoanelor interesate, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins prin hotărâri judecătoreşti irevocabile acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv, să solicite „indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condiţiile prezentei legi” (art. 48).

Or, dacă se admite îndeobşte că noua lege poate, fără retroactivitate, să modifice regimul juridic al unui drept născut anterior, să-l suprime sau să îl înlocuiască cu un alt drept care astfel se naşte, cum ar fi cazul reconstituirii dreptului abolit de legea anterioară, suprimarea sau modificarea unui drept născut anterior, aceasta nu se poate face însă oricum şi în orice condiţii, respectiv cu nesocotirea flagrantă a normelor şi principiilor constituţionale acolo unde acestea există.

Într-adevăr, cei care ar avea un drept de ipotecă asupra bunului supus restituirii liber de orice sarcini (art. 9 alin. 1 din Legea nr. 10/2001) îşi văd patrimoniul diminuat irevocabil şi fără nici un contraechivalent, fapt ce poate constitui o încălcare a dreptului de proprietate, impunându-se astfel modificarea acestui text de lege.

Tot astfel, adevăratul proprietar al imobilului preluat fără titlu valabil şi vândut unui cumpărător de bună-credinţă pierde, prin efectul dispoziţiilor art. 46 alin. 2 teza finală din aceeaşi lege, dreptul său de proprietate în folosul altei persoane, dar fără a fi expropriat pentru o cauză de utilitate publică şi cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, ceea ce nu este de conceput în lumina prevederilor art. 44 alin. 3 din

45 Constituţia României, publicată în M.Of. nr. 767/31.10.2003.46 C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. All Beck, 2005, p. 994.47 C.C., dec. nr. 70/2001, publicată în M.Of. nr. 236/10.05.2001.

17

Constituţie şi art. 1 par. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Legea nr. 10/2001 exclude din start nulitatea însăşi în cazul în care actul juridic de înstrăinare având ca obiect un imobil preluat fără titlu valabil a fost încheiat cu bună-credinţă. Se consacră astfel, cu efect retroactiv, şi cu caracter de noutate absolută, un caz de validare a unui act lovit de nulitate în care simpla bună-credinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru dobândirea unui drept real imobiliar de la o altă persoană decât adevăratul proprietar. Legea avantajează aşadar pe achizitorul de bună-credinţă în detrimentul adevăratului proprietar, care îşi vede astfel sacrificat dreptul fără a se prevedea vreo compensaţie promptă şi echitabilă (avem în vedere o despăgubire dreaptă şi prealabilă, iar nu una parţială şi viitoare, cu atât mai mult cu cât nu este vorba nici măcar de o veritabilă expropriere pentru cauză de utilitate publică, ci, mai degrabă, de o expropriere mascată pentru cauză de utilitate privată).

Ceea ce trebuie subliniat este faptul că, în principiu, actul de înstrăinare încheiat de statul neproprietar cu terţul subdobânditor de bună-credinţă, fiind „res inter alios acta”, nu ar trebui să îl lipsească pe adevăratul proprietar de dreptul său de proprietate48. De altfel, şi Curtea Supremă de Justiţie, într-o decizie din 1994 stabilea următoarele: „dacă înstrăinarea unui bun se face între un vânzător care nu este proprietarul bunului individual determinat şi un terţ în calitate de cumpărător, bunul respectiv nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care rămâne liber să dispună de dreptul său” 49. Aşa cum am arătat mai sus, terţii subdobânditori au achiziţionat aceste imobile în condiţii care nu sunt ireproşabile pentru ei întrucât, pe de o parte, s-au angajat fără precauţiuni în cumpărarea unor bunuri preluate de statul comunist în condiţii notoriu dubioase din punct de vedere juridic, iar pe de altă parte, întrucât orice persoană ar fi trebuit să aştepte măsurile reparatorii şi abia apoi să cumpere dacă bunul nu ar fi fost restituit proprietarului de drept. În aceste condiţii, trebuie subliniat că siguranţa circuitului juridic nu ar avea cu nimic de suferit prin admiterea acţiunilor în revendicare ale adevăraţilor proprietari, dat fiind că nu ar fi puse în discuţie acte de înstrăinare oarecare, obişnuite, ci doar cele în care terţul este succesorul juridic al statului comunist, care, din raţiuni ideologice, a restrâns la maxim proprietatea privată, fără respectarea actelor normative.

De asemenea, pentru aceleaşi motive, cel căruia i s-a recunoscut şi consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă dreptul de proprietate asupra unui imobil care cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu poate fi silit să cedeze bunul său câştigat în urma procesului respectiv, pentru simplul fapt că art. 48 din lege lipseşte de orice efecte juridice hotărârea respectivă, atâta timp cât această măsură nu are o justificare serioasă, întemeiată pe o cauză de utilitate publică în sensul art. 44 alin. 3 din Constituţie şi a art. 1 par. 1 din primul Protocol adiţional la C.E.D.O.50 Potrivit art. 48 „persoanele îndreptăţite, precum şi persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la intrarea în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de către stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii”. În acest caz, Legea nr. 10/2001 nu poate servi ca temei juridic nou pentru formularea unei noi cereri de restituire a aceluiaşi imobil, deoarece ar însemna ipso facto lipsirea celeilalte părţi de un drept câştigat în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Astfel, s-ar pune în discuţie şi principiul separaţiei puterilor în stat.

Un alt text ce trebuie analizat este alineatul 5 al articolului 46, în care se stabileşte că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data întrării în vigoare a prezentei legi”. În acest text de lege s-a prevăzut o limitare în timp a dreptului material la acţiunile în nulitate reglementate de art. 46, aspect neuzual în cazul nulităţilor absolute, dar s-a prevăzut şi un termen foarte scurt pentru aceasta, ceea ce demonstrează intenţia legiuitorului nu atât de a repara nedreptăţile comise în contra celor deposedaţi abuziv, cât de a acoperi, cât

48 În acest sens, D. Chirică, Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu de la subdobânditorii care se prevalează de buna lor credinţă la data cumpărării, în “Dreptul” nr. 1/2002, p. 66.49 C.S.J., dec. nr. 132/1994, în Buletinul Jurisprudenţei, 1994, p. 39.50 C.E.D.O., Hotărârea din 30.09.1999 în cauza Brumărescu împotriva României, publicată în M.Of. nr. 414/31.08.2000.

18

mai urgent, neregularităţile comise cu ocazia înstrăinărilor făcute de stat în favoarea celor care ocupau aceste imobile cu titlu de chiriaşi, ceea ce constituie o nouă nedreptate.

În concluzie, prevederile art. 46 alin. 2 teza finală, alin. 5 şi ale art. 48 (ca şi cele ale art. 9 alin. 1) din Legea nr. 10/2001 contravin principiului garantării şi ocrotirii proprietăţii private astfel cum este consacrat de Constituţie şi de Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., motiv pentru care legiuitorul trebuie să le revadă şi să stabilească concordanţa acestora cu imperativele constituţionale şi cu cele internaţionale.

Potrivit articolului 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie” , iar la alineatul 3 al aceluiaşi text de lege s-a prevăzut că „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”. Pe de altă parte, articolul 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 a consacrat faptul că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. Pentru aceste considerente, adevăratul proprietar ar trebui să poată exercita acţiunea în revendicare, însă dispoziţiile articolului 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 pot fi interpretate în sensul că Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparaţie şi astfel adevăratul proprietar nu ar mai putea apela la acţiunea în revendicare pe dreptul comun. În continuare, vom analiza prevederile legale amintite mai sus, pentru a observa eventualele neconcordanţe.

Acţiunea în restituirea imobilelor preluate abuziv de stat întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este diferită de acţiunea in revendicare pe calea dreptului comun.

S-a arătat51 că finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acestei legi nu o reprezintă instituirea unei forme de revendicare de la unităţile deţinătoare ale imobilelor preluate abuziv de statul român, ci repararea daunelor produse de acesta proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naţionalizate. Acest caracter reparator rezultă din întreg cuprinsul legii, obiectul acesteia fiind reprezentat de acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 2 alin. 2 şi 3 , art. 3, art. 5 etc.

Dispoziţiile art. 21 alin. 5 se referă, în mod exclusiv, doar la pierderea “dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. Măsurile reparatorii au scopul de a repara prejudiciile produse de statul român ca urmare a naţionalizării.

În acest sens, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480 Cod civil, ci de la prevederile art. 998-999 Cod civil, care reglementează răspunderea delictuală pentru faptele ilicite.

În situaţia imobilelor naţionalizate, prin adoptarea acestui act normativ statul şi-a asumat expres vinovăţia pentru pagubele suferite prin naţionalizare de către persoanele îndreptăţite, aceste imobile fiind considerate de legiuitor ca fiind toate preluate în mod abuziv, indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului (art. 2 alin. 1).

Faptul că aceste măsuri reparatorii se acordă, de regulă, în natură (art. 1 alin. 1, teza finală) nu este efectul unei acţiuni în revendicare speciale, ci doar o aplicare a principiului reparării prejudiciului în natură.

Caracterul reparator al acestei legi este întărit şi de faptul că măsurile reparatorii se acordă, nu numai pentru imobilele preluate fără titlu sau fără un titlu valabil, ci şi pentru imobilele preluate cu titlu valabil (art. 2 alin. 1 lit. a si g), deci şi în situaţiile când efectul translativ de proprietate a operat, statul devenind proprietar.

Acţiunea de restituire în echivalent sau în natură introdusă în temeiul Legii nr. 10/2001 este o acţiune personală imobiliară reparatorie, deci are altă natură juridică decât acţiunea în revendicare de drept comun, care este reală şi petitorie.

Alte argumente pentru această natură juridică sunt următoarele:

51 I. Igret, Acţiunea în revendicare în dreptul comun a imobilelor preluate abuziv de către stat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în P.R. nr. 2/2004, p. 262-266.

19

- efectele legii se produc numai între persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare, nefiind posibilă introducerea unei acţiuni în restituire întemeiată pe această lege împotriva unui terţ subdobânditor;

- acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă, iar acţiunea în despăgubiri, aşa cum rezultă din prevederile legii, este supusă, atât prescripţiei, cât şi decăderii.

În ce priveşte dispoziţiile art. 6 alin. 2, teza 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, ele pot fi interpretate în sensul că Legea nr. 10/2001 reprezintă “o lege specială de reparaţie” şi adevăratul proprietar nu ar mai putea apela la acţiunea în revendicare pe dreptul comun.

Textul din Legea nr. 213/1998 nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport de norma specială care să reglementeze aceeaşi materie. Poate fi considerată inadmisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe Codul civil atunci când există deschisă o altă acţiune în justiţie, reglementată printr-o lege specială, pentru obţinerea aceleiaşi finalităţi – restituirea în natură a bunului şi recunoaşterea aceluiaşi drept, respectiv a dreptului de proprietate.

Legea nr. 10/2001 nu dă, însă, proprietarului deposedat de statul comunist o asemenea cale procedurală specială de restabilire a însuşi dreptului de proprietate atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriaşi, ci doar o modalitate de reparaţie prin echivalent.

Aşadar, în contextul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, nu există pentru proprietarul deposedat o altă cale juridică de a-şi stabili proprietatea şi de a obţine restituirea în natură a bunului, încălcându-se astfel, din nou, dreptul de proprietate.

O altă problemă ce se observă din interpretarea şi aplicarea Legii nr. 10/2001 o reprezintă faptul că anumite categorii de imobile, cum ar fi şcoli, spitale, sediile altor instituţii etc., deşi există în materialitatea lor, sunt exceptate de la restituirea lor în natură adevăraţilor proprietari. Acest lucru poate fi calificat drept o „naţionalizare în fapt”, ce nu respectă normele legale care reglementează şi ocrotesc dreptul de proprietate, impunându-se modificarea Legii nr. 10/2001 în sensul restituirii în natură a tuturor imobilelor preluate abuziv, indiferent de destinaţia lor actuală şi găsirea unor soluţii viabile pentru cei ce ocupă în prezent aceste imobile.

Prin art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a recunoscut explicit şi retroactiv dreptul de proprietate al tuturor proprietarilor deposedaţi fără titlu, drept care a rămas nealterat până în prezent, în tot acest timp proprietarul pierzând doar posesia. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. 2 din lege, „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi”.

Textul este susceptibil de controverse datorită caracterului său contradictoriu, cel puţin prin raportare la principiile care animă instituţia proprietăţii.

Caracterul vădit contradictoriu al textului în ansamblul său reiese confruntând prima sa parte cu cea finală, unde se menţionează faptul că dreptul de proprietate se exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi, acestea din urmă fiind actele prin care se finalizează procedura de restituire declanşată de notificarea expediată de persoana îndreptăţită. Or, este gratuit să se admită explicit că, în unele cazuri, calitatea de proprietar a persoanei deposedate abuziv a supravieţuit acestei deposedări dacă nu se trage nici o consecinţă dintr-o astfel de premisă. Nu se vede rostul art. 2 alin. 2 din moment ce nici nu se acordă despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de posibilitatea exercitării dreptului său de către posesori neproprietari, între data deposedării abuzive şi fără titlu valabil şi data primirii deciziei sau, după caz, a hotărârii de restituire. De asemenea, aşa cum am amintit anterior, nici nu pare să se îngăduie – ceea ce ar putea rezulta din interpretarea art. 47 alin. 1 din lege – exercitarea acţiunii în revendicare în locul declanşării procedurii prevăzute de lege.

Art.2 alin. 2 merită a fi examinat şi în raport cu protecţia constituţională a proprietăţii private, protecţie care trebuie acordată, în forma unei ocrotiri egale, indiferent de titular52 şi independent de situaţia de fapt în care se află bunul ce face obiectul acestui drept. Într-adevăr, se creează o categorie

52 Potrivit art. 44 alin. 2 teza întâi din Constituţie, proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

20

distinctă în această sferă a proprietăţii private, care cuprinde proprietari cărora, în funcţie de durata pe care o poate presupune finalizarea procedurii de restituire (de cele mai multe ori este de presupus că această procedură nu va ocoli instanţa judecătorească sesizată cu refuzul de a restitui din partea persoanei notificate), timp de câteva luni sau câţiva ani li se va interzice exercitarea dreptului de proprietate53.

Adăugând la aceasta faptul că dreptul de proprietate este, potrivit Constituţiei, un drept fundamental, iar restrângerea exerciţiului drepturilor fundamentale nu este permisă decât în proporţie cu interesele ce o justifică, este de observat că se pune în termenii cei mai serioşi o problemă de neconstituţionalitate a art. 2 alin. 2.

Dat fiind caracterul ilegal, abuziv al deposedării, cât şi faptul că deposedarea continuă şi în prezent, plângerile acestor proprietari la CEDO devin admisibile, Curtea având jurisdicţie deplină.

Art. 11 alin. 8 prevede: „pentru situaţiile prevăzute la alin. 2, 3, 4, măsurile reparatorii prin echivalent constau în acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau în acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, în funcţie de opţiunea persoanei îndreptăţite”.

Art.11 alin. 4 si 8 din Legea nr. 10/2001 încalcă dispoziţiile art. 16 alin. 1 din Constituţie, republicată, întrucât, în măsura în care tuturor cetăţenilor prejudiciaţi de regimul comunist li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, este discriminatorie prevederea prin care unora li se cuvin despăgubiri în bani, iar altora în acţiuni şi titluri de valoare. Potrivit Constituţiei, acest drept nu este afectat de nici o condiţie, persoana expropriată având dreptul la despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului. Or, în condiţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, dreptul la despăgubiri este recunoscut doar sub condiţia suspensivă a acceptării de titluri de valoare sau de acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, ceea ce contravine art. 44 din Constituţie, republicată.

Începând cu anul 1990, având a soluţiona acţiuni în revendicare ale foştilor proprietari cu privire la imobile de locuit şi terenuri trecute în proprietatea statului între anii 1945-1989, instanţele româneşti au pronunţat soluţii contradictorii, aplicând o legislaţie ce nu corespunde jurisprudenţei CEDO.

Întrucât se impunea modificarea unor dispoziţii legale în acest domeniu, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente54.

Astfel, potrivit art. 1, titlul 1, din legea sus-menţionată, „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi”. Doar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Amintim că, în situaţia în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că privarea de proprietate, dispusă în baza legii interne sau existentă în fapt, constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, ca principiu, ea a considerat repunerea în situaţia anterioară ca cea mai bună formă a satisfacţiei echitabile, cu eventuala adăugare a obligaţiei statului în cauză la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea de folosinţa bunului şi /sau de daune morale55.

Observăm că modificarea art. 1 din Legea nr. 10/2001 este în concordanţă cu principiile stabilite în jurisprudenţa C.E.D.O. De asemenea, se prevede că valoarea imobilelor care nu se pot restitui în natură se va stabili potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului. Este o măsură legislativă binevenită, ţinând cont de faptul că aceste

53 F. Baias, op.cit., p. 137.54 Publicată în M.Of. nr. 653/22.07.2005.55 C. Bîrsan, op.cit., p. 1049.

21

persoane au primit drept despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 sume derizorii, ce nu se ridicau la valoarea de piaţă a imobilelor respective.

Analizând titlul 1 din Legea nr. 247/2005, observăm că s-au introdus noi articole în Legea nr. 10/2001. Astfel, este interzisă, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile notificate potrivit prevederilor acestei legi. De asemenea, este interzisă înstrăinarea în orice mod a imobilelor dobândite în baza Legii nr. 112/1995, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunilor formulate de persoanele îndreptăţite, foşti proprietari sau, după caz, moştenitori ai acestora. Aceste articole au rolul de a facilita aplicarea prevederilor legii privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă. Mai mult, articolul 4 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 a fost modificat, specificându-se în mod expres că şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite la restituirea în natură sau, după caz, în echivalent, beneficiază de prevederile prezentei legi.

Concluzionând, putem afirma că modificările aduse Legii nr. 10/2001 sunt subordonate îndeplinirii condiţiilor impuse de jurisprudenţa C.E.D.O. în materia dreptului de proprietate, rezolvând o parte din problemele analizate în cuprinsul acestui referat.

22

CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND SUPRAVEGHEREA PERSOANELOR CONDAMNATE SAU LIBERATE CONDIŢIONAT

Anamaria Gabriela Călugărauditor de justiţie

Convenţia europeană privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat a fost creată în cadrul Consiliului Europei de un Comitet de experţi interguvernamentali cu scopul stabilirii unui sistem de cooperare internaţională în cadrul căruia măsurile condiţionate (suspendarea executării pedepsei, probaţiunea, liberarea condiţionată etc.) dispuse o dată cu sau ulterior unei condamnări pronunţate de un Stat contractant să poată fi puse în aplicare pe teritoriul altui stat. A fost finalizată în 30 noiembrie 1964 şi a intrat în vigoare la data de 22 august 1975.

Ţinând cont că astăzi măsurile condiţionale sunt recunoscute în cadrul sistemului penal şi sunt folosite pentru prevenţia infracţiunilor, s-a observat că acestea sunt aplicate doar la scară naţională. Cât priveşte cetăţenii străini sau persoanele care locuiesc în străinătate, instanţele sunt reticente în a pronunţa o pedeapsă care nu este sigur că va fi executată în altă ţară. În consecinţă, infractori care în mod normal ar fi beneficiat de suspendarea executării pedepsei sunt ţinuţi în închisoare până la executarea integrală a pedepsei sau sunt eliberaţi doar în vederea expulzării, nefiind exclus să comită din nou infracţiuni în ţara în care sunt trimişi.

În trecut nu s-a acordat mare atenţie acestei probleme, fiind vorba de puţine cazuri de asemenea natură, însă astăzi, având loc atâtea migrări ale persoanelor între state, crearea unui sistem mai echitabil a devenit esenţială. Realizarea unui astfel de sistem echitabil se urmăreşte prin prezenta Convenţie. Scopul acesteia este nu numai supravegherea infractorilor eliberaţi, dar şi acordarea de asistenţă necesară pentru asigurarea reabilitării lor în statul de reşedinţă.

Astfel, părţile contractante, considerând că sunt obligate să asigure fie reabilitarea socială a infractorului condamnat, fie executarea pedepsei când nu sunt respectate condiţiile stabilite, s-au obligat reciproc la acordarea unui ajutor constând în supravegherea infractorilor, supraveghere care se realizează, pe de o parte, prin măsuri adecvate pentru o bună conduită şi readaptare la viaţa socială şi, pe de altă parte, prin controlul conduitei lor pentru ca, dacă este nevoie, să pronunţe o pedeapsă sau să pună în executare o pedeapsă deja pronunţată.

Autorităţile responsabile din statul în care infractorul a fost condamnat sau liberat condiţionat au la îndemână, potrivit Convenţiei, trei posibilităţi, şi anume de a solicita statului de reşedinţă numai supravegherea, de a solicita supravegherea şi, dacă este necesar, executarea pedepsei sau de a cere statului solicitat să îşi asume întreaga responsabilitate pentru aplicarea hotărârii.

Înainte de a trece la prezentarea noţiunilor întâlnite în cadrul Convenţiei, facem menţiunea că, deşi neratificată de România şi fără existenţa vreunei iniţiative de ratificare într-un viitor apropiat, vom raporta dispoziţiile Convenţiei la sistemul nostru penal, chiar dacă momentan asemenea conexiuni apar ca lipsite de perspectivă practică.

I. Explicarea unor noţiuni

Pentru punerea în practică a dispoziţiilor acestei Convenţii, este necesară participarea a două state:- statul solicitant, care a pronunţat o hotărâre de luare a unei măsuri condiţionale;- statul solicitat, pe teritoriul căruia îşi are reşedinţa obişnuită făptuitorul.

Conform art. 1 par. 2, părţile contractante vor pune în executare potrivit dispoziţiilor Convenţiei pedepsele sau măsurile de siguranţă privative de libertate a căror aplicare a fost suspendată.

23

Necesitatea ca acestă condamnare suspendată a cărei punere în executare se solicită să implice privarea de libertate exclude deci amenda. Astfel, dacă o persoană a fost condamnată la pedeapsa amenzii, iar executarea pedepsei a fost suspendată, statul de reşedinţă nu va putea fi interpelat de statul de condamnare cu o cerere de supraveghere în condiţiile prezentei Convenţii.

Se pune întrebarea dacă totuşi ar fi utilă o astfel de posibilitate. Notele explicative ale Convenţiei subliniază faptul că art. 10 din Convenţie este în mod deliberat astfel formulat încât să fie acoperită inclusiv ipoteza unei suspendări a pedepsei fără să fi fost instituite măsuri de supraveghere. Astfel, Convenţia se poate aplica şi în situaţiile în care cererea se referă la o persoană condamnată cu suspendarea condiţionată simplă, fără supraveghere a executării pedepsei. În acest context, raţiunile care au stat la baza existenţei acestei posibilităţi ar rămâne valabile şi pentru pedeapsa amenzii care a fost suspendată (în legislaţia noastră, de exemplu, pedepsa amenzii poate fi suspendată condiţionat indiferent de cuantumul ei, astfel că suspendarea sub supraveghere a pedepsei amenzii nu are sens), şi anume o supraveghere1 a persoanei în cauză, pentru informarea de îndată a statului solicitant în legătură cu săvârşirea unei noi infracţiuni în vederea revocării suspendării, potrivit art. 13 din Convenţie. Totuşi, cooperarea internaţională între state impune oricum comunicarea reciprocă a infracţiunilor comise de cetăţenii unei stat pe teritoriul altuia, şi întrucât instanţele se orientează către pedeapsa amenzii cu suspendarea condiţionată a executării ei (sau cu aplicarea unei alte măsuri condiţionate) în cazurile în care pericolul social al faptei este redus, s-a optat pentru excluderea acestor cazuri de la aplicabilitatea Convenţiei2.

Tot datorită condiţiei ca pedeapsa să fie una privativă de libertate rezultă că o cerere de supraveghere nu poate privi o persoană juridică condamnată (în ţările care reglementează răspunderea penală a persoanelor juridice) la o sancţiune specifică.

Referitor la acelaşi art. 1 par. 2, termenul de “măsuri de siguranţă” credem că are în acest context acelaşi înţeles precum în Convenţia europeană privind extrădarea, şi anume un sens diferit de cel comun din dreptul penal, desemnând orice măsură privativă de libertate care a fost dispusă pentru completarea sau pentru înlocuirea unei pedepse printr-o hotărâre penală, cum ar fi în România măsura educativă a internării într-un centru de reeducare sau a internării într-un institut medical-educativ3.

Convenţia se aplică exclusiv infractorilor cu privire la care a fost pronunţată o hotărâre penală, indiferent de vârsta lor; nu priveşte deci pe minorii cărora li s-au aplicat anumite măsuri fără caracter penal. Dată fiind formularea din acest raport explicativ al Convenţiei, măsurile educative (prevăzute de Codul nostru penal, cel puţin) nu sunt excluse de la aplicarea Convenţiei, întrucât măsurile educative sunt aplicate minorului ca urmare a comiterii unei infracţiuni, în urma unui proces penal şi reprezintă o sancţiune cu caracter penal4. Art. 107 C. pen. reglementează posibilitatea de liberare a minorului înainte de a deveni major5, fără însă ca pe perioada liberării să fie prevăzută posibilitatea aplicării unor măsuri de supraveghere sau a unor obligaţii, din formularea art. 108 C. pen. rezultând unica obligaţie pentru minor de a nu avea „purtări necorespunzătoare”, în caz contrar putându-se dispune revocarea liberării. Şi o asemenea liberare ar putea face obiectul unei cereri de supraveghere în sensul Convenţiei. 1 Supraveghere în sensul de control al persoanei respective, de atenţie specială acordată în ceea ce o priveşte, şi nicidecum în sensul de măsură de supraveghere.2 Oricum, finalitatea Convenţiei este, în primul rând, crearea unui cadru pentru a se putea exercita supravegherea şi controlul şi de către un alt stat decât cel care a condamnat o persoană, tocmai datorită faptului că nerespectarea măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor este sancţionată şi ar fi inechitabil ca simplul fapt al locuirii pe teritoriul altui stat (motiv obiectiv de nerespectare) să atragă sancţiunea respectivă sau, mai des încă, să împiedice aplicarea măsurii, pe când în cazul suspendării simple – ca de altfel a oricărei alte măsuri condiţionate simple – singura obligaţie este de a nu comite o altă infracţiune în perioada pentru care este dispusă, obligaţie negativă generală, de altfel, pentru toate persoanele. Întrucât nu există nici interdicţia de a părăsi teritoriul ţării în această din urmă situaţie, dispoziţiile Convenţiei ar fi utile şi aplicabile mai mult în ceea ce priveşte Titlurile II şi III ale Convenţiei.3 F. Streteanu, Drept penal general. Partea generală, vol. 1, Ed. Rosetti, Buc., 2003, p. 166.4 M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, 1997, vol. I, p. 261.5 Art. 107 C. pen.: „Dacă a trecut cel puţin un an de la data internării în centrul de reeducare şi minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuia înainte de a deveni major”.

24

Prin infractor se va înţelege, potrivit art. 2 al Convenţiei, orice persoană care, pe teritoriul uneia dintre părţile contractante, a fost găsită vinovată printr-o hotărâre judecătorească, beneficiind de suspendarea condiţionată a pronunţării pedepsei, precum şi persoana care a suferit o condamnare care implică privare de libertate a cărei executare a fost suspendată condiţionat sau sub supraveghere, în tot sau în parte, la momentul condamnării sau ulterior.

Raportat la măsurile condiţionate din Convenţie care acoperă o sferă foarte largă, este de remarcat faptul că la momentul actual în România sistemul naţional de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate este restrâns doar la următoarele instituţii de drept penal material: suspendarea condiţionată (care, de fapt, este o suspendare simplă); suspendarea sub supraveghere; liberarea condiţionată care, de altfel, nu implică şi posibilitatea implementării unor obligaţii sau măsuri de supraveghere, singura formă de intervenţie a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere în cazul liberaţilor condiţionat constând în asistenţa acestora la cerere în vederea găsirii unui loc de muncă sau a unei locuinţe, a identificării cursurilor şcolare sau de calificare ori recalificare profesională etc.6, respectiv suspendarea executării pedepsei în cazul minorilor (suspendarea sub control) şi măsura educativă a libertăţii supravegheate.

Tocmai din acest motiv noul Cod penal lărgeşte sfera măsurilor şi sancţiunilor penale neprivative de libertate şi le modifică pe cele existente deja, urmărind asigurarea unei supravegheri şi asistenţe eficiente care să vină în ajutorul infractorilor, în vederea reintegrării lor sociale.

Astfel, art. 71 alin. 4 noul C. pen. prevede posibilitatea instanţei de a-l obliga pe cel liberat condiţionat să se supună măsurilor de supraveghere enumerate în art. 103 pentru suspendarea sub supraveghere (aceleaşi din Codul penal actual); totuşi, probabil că ar fi fost mai bine ca anumite măsuri de supraveghere să fie impuse, fără a fi lăsate la latitudinea instanţei, după modelul Codului penal francez.

În plus, art. 107 noul C. pen. reglementează o nouă formă de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, şi anume cu obligaţia condamnatului de a efectua o muncă în folosul comunităţii pe o perioadă de cel mult 300 de ore. Datorită lipsei unei menţiuni exprese în cadrul Convenţiei prin care să se excludă această varietate a suspendării executării pedepsei de la cele care pot forma obiectul unei cereri de supraveghere ori executare, precum şi datorită faptului că munca în folosul comunităţii este considerată ca o obligaţie specială şi nicidecum ca o pedeapsă7, rezultă că şi o suspendare însoţită de obligaţia de a efectua o muncă în folosul general poate face obiectul unei cereri în sensul Convenţiei.

De asemenea, noul Cod penal introduce prin art. 108, 109 (art. 126, 127 în ceea ce îi priveşte pe minori) instituţiile de renunţare la pedeapsă şi amânare a aplicării pedepsei cât priveşte persoanele fizice. Această amânare a aplicării pedepsei se încadrează în art. 2 par. 1 lit a al Convenţiei, în sensul că este vorba de o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat vinovăţia inculpatului, dar pronunţarea pedepsei este amânată, între timp persoana fiind supusă unei perioade de probă, în care instanţa poate (iarăşi este o facultate a instanţei şi nu o obligaţie!) să-l oblige pe inculpat să se supună măsurilor de supraveghere şi să respecte una sau mai multe din obligaţiile de la suspendarea sub supraveghere. În Codul penal francez sunt reglementate distinct amânarea simplă de cea sub supraveghere, dar, la noi, chiar dacă nu sunt prevăzute distinct, pot fi aplicate ambele forme.

Legislaţia franceză, însă, cunoaşte încă două forme de amânare, şi anume amânarea cu obligarea la executarea obligaţiilor legale sau regulamentare încălcate8, fiind necesar ca legea sau regulamentul încălcat să prevadă expres această posibilitate, şi amânarea cu reţinere judiciară, care se aplică numai străinilor, în situaţia în care sunt urmăriţi pentru mai multe infracţiuni referitoare la intrarea şi şederea pe teritoriul ţării, în vederea executării măsurilor de îndepărtare de pe teritoriul francez luate împotriva lor.

Codul penal francez cunoaşte încă o modalitate de supraveghere, şi anume supravegherea socio-judiciară aplicabilă în caz de omor precedat sau însoţit de un viol, tortură sau de acte de barbarie, de fapte

6 Probaţiunea în România, coord. de S. Poledna, Presa universitară clujeană, 2001, p. 43.7 H. W. Renout, Droit pénal général, Centre de publications universitaires, Paris, 1997, p. 318.8 De exemplu, obligaţia de a reface o instalaţie pentru a fi conformă cu dispoziţiile din domeniu.

25

de corupere a minorilor, de infracţiuni sexuale la adresa minorilor sau de difuzarea de mesaje ori imagini cu caracter pornografic. Specificul acestei varietăţi de măsuri condiţionate constă în posibilitatea ca supravegherea socio-judiciară să fie pronunţată ca pedeapsă principală sau ca pedeapsă complementară, posibilitatea dispunerii ei pe o perioadă mult mai îndelungată decât supravegherea ca urmare a suspendării şi existenţa, alături de măsurile de supraveghere şi obligaţiile de la suspendarea sub supraveghere, a unor măsuri specifice9.

Art. 5 face referire la “reşedinţa obişnuită”, care nu se suprapune peste noţiunea de domiciliu şi care indică statul pe teritoriul căruia infractorul s-a stabilit sau se stabileşte pentru o perioadă mai îndelungată sau chiar definitiv. Credem că sunt acoperite atât ipotezele în care un cetăţean al unui stat contractant sau care îşi are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat contractant comite infracţiuni pe teritoriul altui stat sau împotriva acestuia ori a unui cetăţean al său, fiind condamnat definitiv de acest din urmă stat, cât şi ipoteza în care, ulterior săvârşirii faptei, persoana condamnată se stabileşte în altă ţară, definitiv ori cel puţin pe o durată mai îndelungată10. Nu este necesară dobândirea cetăţeniei statului solicitat, dar este imperios necesar ca stabilirea reşedinţei pe teritoriul altui stat să aibă loc în mod legal.

II. Condiţiile pentru acceptarea unei cereri de supraveghere, executare sau aplicare completă

1. Dubla incriminareArt. 4 prevede condiţia dublei incriminări. Astfel, infracţiunea cu privire la care se formulează o

cerere trebuie să fie sancţionată atât de statul solicitant, cât şi de cel solicitat. Această condiţie nu impune însă ca în cele două legislaţii fapta să aibă aceeaşi denumire sau să facă parte din aceeaşi categorie de infracţiuni. Ceea ce interesează este ca fapta în materialitatea ei să fie prevăzută de legea penală a ambelor state.

Tot astfel, este posibil ca potrivit legislaţiei statului solicitant faptele comise să fie încadrate în cadrul unei infracţiuni complexe, iar legea penală a statului solicitat să le incrimineze ca infracţiuni distincte11 (ori invers). Cererea de supraveghere poate fi în principiu admisă şi dacă legislaţia unui stat califică fapta drept infracţiune, iar legislaţia celuilalt drept contravenţie, în măsura în care contravenţiile fac parte, în acea legislaţie, din sfera dreptului penal12.

Cu privire la infracţiunile fiscale, art. 7 par. 3 al Convenţiei stabileşte că supravegherea sau executarea care privesc astfel de infracţiuni vor fi puse în aplicare numai dacă s-a hotărât în acest sens pentru fiecare infracţiune sau categorie de infracţiuni de către părţile contractante. Probabil că necesitatea găsirii corespondenţelor între legislaţiile statelor participante la Convenţie este generată de caracterul fluctuant al legislaţiei în materie, care ridică probleme raportat la condiţia dublei incriminări13.

2. Condamnarea să nu privească o infracţiune politică, conexă sau o infracţiune militarăArt. 7 par. 1 lit. c prevede că supravegherea, executarea sau aplicarea completă nu este posibilă

dacă statul solicitat consideră faptele care stau la baza condamnării ca fiind o infracţiune politică, o infracţiune conexă unei astfel de infracţiuni sau o infracţiune pur militară.

Aprecierea caracterului politic al infracţiunii se face de către statul solicitat, indiferent de calificarea faptei potrivit legii statului solicitant14. Dacă unele legislaţii cuprind definiţii ale infracţiunilor

9 Acestea sunt interdicţia de a frecventa locuri unde în mod obişnuit se găsesc copii, interdicţia de a frecventa anumite categorii de persoane (minori) şi interdicţia de a exercita anumite activităţi care implică un contact obişnuit cu minorii.10 Deşi prima ipoteză este cea vizată în primul rând de prevederile Convenţiei, nu excludem totuşi şi cea de-a doua ipoteză prezentată, de exemplu în cazul persoanei care se transferă cu serviciul în alt stat. 11 F. Streteanu, op.cit., p. 169, prin extrapolare de la aceeaşi condiţie a dublei incriminări prevăzută de Convenţia europeană privind extrădarea. 12 Idem, infra, p. 169.13 F. Streteanu, op.cit., p. 170.14 Idem, p. 170.

26

politice15, iar altele reglementează un sistem mai favorabil pentru acestea16, există legislaţii care nu fac deloc referire la ele (legislaţia română, spre exemplu, nu conţine o reglementare generală a infracţiunii politice), astfel că aprecierea caracterului politic al faptei se va face folosindu-se oricare dintre criteriile stabilite de doctrină (obiectiv, subiectiv sau mixt)17.

Spre deosebire de Convenţia europeană privind extrădarea, Convenţia europeană privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat nu exclude infracţiuni din categoria celor care pot fi considerate politice, astfel că aprecierea acestora rămâne în întregime la latitudinea statului solicitat.

Cu privire la infracţiunile militare, condiţia are în vedere infracţiunile “pur militare”, deci faptele comise nemijlocit de persoane care au statut de militar şi care, prin fapta respectivă, îşi încalcă atribuţiile de serviciu specifice domeniului militar18, astfel încât – aşa cum s-a arătat – infracţiunile de drept comun comise de militari nu intră în această categorie, chiar dacă, potrivit legii statului solicitat, acestea sunt asimilate infracţiunilor militare (sub aspectul competenţei instanţelor, a modului de executare a sancţiunii etc.)19.

Aceste infracţiuni fiind excluse expres, considerăm că nu se va putea da curs unei cereri de supraveghere întemeiată pe suspendarea sub supraveghere (de exemplu) a unei pedepse aplicate pentru un concurs de infracţiuni, dintre care doar una politică, conexă infracţiunilor politice sau militară, întrucât, în caz de contopire a pedepselor, nu se poate determina care parte din pedeapsă corespunde infracţiunii excluse şi deci dacă nu cumva nu a fost deja “executată”.

Discuţii ar putea genera ipoteza în care statul solicitant aplică sistemul absorbţiei ca modalitate de calcul a pedepsei în caz de concurs. Credem că nici în acest caz, chiar în ipoteza în care pedeapsa pentru infracţiunea exclusă ar fi cea absorbită, nu s-ar putea da curs cererii de supraveghere, întrucât nu se poate face abstracţie de existenţa infracţiunii care este de asemenea sancţionată; nu se poate pune semnul egalităţii cu situaţia în care infracţiunea politică, conexă ori militară nu ar fi fost comisă, întrucât, în caz de amnistie, dezincriminare, graţiere ori eroare judiciară privind infracţiunea absorbantă, rămâne de executat pedeapsa pentru infracţiunea politică ori celelalte.

Dacă statul solicitant uzitează de sistemul cumulului aritmetic, pedeapsa rezultantă este unică, neputându-se stabili limita temporală până la care condamnatul execută pedeapsa pentru o infracţiune, astfel că nici în cazul în care ar fi fost supus pentru o anumită durată de timp măsurilor de supraveghere în statul solicitant, nu se va încadra în condiţiile Convenţiei pentru a putea fi supravegheat în continuare de statul solicitat dacă una dintre infracţiunile concurente este politică, conexă sau militară.

3. Cererea să nu se refere la o hotărâre pronunţată pentru o infracţiune care a fost judecată definitiv în statul solicitat

Cererea de supraveghere va fi respinsă în cazul în care persoana vizată a fost definitiv judecată pentru aceeaşi faptă în statul solicitat, indiferent de soluţia pronunţată de instanţă, această condiţie fiind expresia regulii non bis in idem.

Pe lângă aceste dispoziţii ale Convenţiei, Belgia, Luxemburg şi Noua Zeelandă au făcut rezerve în sensul că aplicarea integrală va fi refuzată dacă persoana care face obiectul hotărârii a fost judecată definitiv pentru aceeaşi faptă de autorităţile competente ale unui stat terţ şi dacă, în caz de condamnare pentru această faptă, inculpatul suportă pedeapsa, a executat-o deja sau a beneficiat de o dispensă.

4. Faptele care motivează cererea să nu fie urmărite de autorităţile competente din statul solicitat

15 Art. 8 din Codul penal italian prevede: “constituie infracţiune politică orice infracţiune ce aduce atingere unui interes politic al statului ori unui drept politic al cetăţeanului. Este de asemenea considerată infracţiune politică infracţiunea de drept comun determinată, în tot sau în parte, de motive de ordin politic”.16 Pentru referiri la dreptul belgian şi cel francez în această materie, F. Streteanu, op.cit., p. 300.17 Pentru o detaliere a acestora, F. Streteanu, op.cit., p. 301 şi urm.18 I. Molnar, Infracţiunile militare, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 22-25.19 F. Streteanu, op.cit., p. 172.

27

În această situaţie, statul solicitat are posibilitatea de a refuza cererea. Dacă totuşi o acceptă, considerăm că va trebui să pună capăt propriilor cercetări care se aflau în desfăşurare, neputând-l judeca pe infractor pentru aceleaşi fapte care sunt sancţionate prin hotărârea care face obiectul cererii 20, întrucât are loc o renunţare implicită la dreptul de a-l trage la răspundere pe infractor. Imposibilitatea continuării procedurilor există chiar şi în situaţia în care hotărârea pronunţată în statul solicitant vizează fapte comise pe teritoriul statului solicitat.

În eventualitatea ratificării Convenţiei, legislaţia română ar trebui să prevadă încetarea urmăririi sau judecăţii în caz de acceptare, întrucât, în cadrul legal actual, potrivit principiului personalităţii, încadrarea juridică a faptei şi condiţiile răspunderii penale sunt stabilite după dispoziţiile legii penale române, indiferent dacă făptuitorul a fost urmărit şi judecat potrivit legii străine, urmând ca din pedeapsa aplicată să fie scăzută durata arestării, reţinerii şi durata pedepsei executate în străinătate 21. Astfel, la momentul actual, nu ar exista temei pentru încetarea procedurilor începute.

Dacă este vorba de o infracţiune continuată sau complexă ale cărei acte s-au comis atât pe teritoriul statului solicitant, cât şi pe cel al statului solicitat, dacă ambele state au reglementat principiul ubicuităţii, situaţia este similară celei de mai sus. În schimb, dacă nici unul dintre state nu ia în considerare pentru tragerea la răspundere fapta în întregul ei, statul solicitat va putea să admită cererea de supraveghere, executare ori aplicare integrală, fără ca acceptarea să impieteze asupra continuării urmăririi. Nu va putea însă să continue urmărirea dacă sistemul său legal cunoaşte principiul ubicuităţii, chiar dacă cel al statului solicitant nu.

5. Autorităţile competente din statul solicitat să nu fi dispus neînceperea urmăririi penale ori să nu fi pus capăt urmăririi cu privire la aceeaşi faptă

La fel, statul solicitat are dreptul de opţiune între a refuza cererea sau a o accepta.

6. Executarea pedepsei să nu se fi stins ca urmare a prescripţiei, amnistiei sau graţierii intervenite fie în statul solicitant, fie în statul solicitat

Această condiţie îşi găseşte justificarea în faptul că, având loc o recunoaştere şi aplicare a unei hotărâri de condamnare străine, aceasta trebuie să fie susceptibilă de executare, pe de o parte, iar pe de altă parte, hotărârea va fi adaptată, după caz, legislaţiei statului solicitat şi va fi aplicată ca şi cum ar fi fost pronunţată de o instanţă naţională a acestuia, or exercitarea supravegherii nu şi-ar mai găsi justificare dacă, potrivit dispoziţiilor legale ale statului solicitat, pedeapsa ar fi considerată executată.

Împlinirea termenului de prescripţie se apreciază în raport de momentul cererii de supraveghere, executare ori aplicare a pedepsei, astfel că termenul neîmplinit se întrerupe prin înaintarea acestei cereri22.

Referitor la graţiere, aceasta include atât graţierea totală, cât şi pe cea parţială, dacă termenul de încercare sau perioada de probaţiune corespunzătoare părţii negraţiate s-a împlinit deja, întrucât Convenţia nu interzice ca cererea să privească o hotărâre a cărei punere în executare a început deja pe teritoriul statului solicitant, iar ulterior, condamnatul stabilindu-şi reşedinţa obişnuită în alt stat, acesta să continue supravegherea.

Evident, hotărârea judecătorească pronunţată în statul solicitant trebuie să fie definitivă şi executorie.

III. Cazurile în care statul solicitat nu acordă asistenţa solicitată sau o poate refuza

Art. 7 al Convenţiei prevede că supravegherea, executarea sau aplicarea completă nu va avea loc în următoarele cazuri:

20 M. Pralus, Etude en droit pénal international et en driot communautaire d’un aspect du principe non bis in idem: non bis, în „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, n° 3/1996, p. 551-574.21 T. Manea, Principiul personalităţii legii penale române şi regula non bis in idem, în R.D.P. nr. 2/2001, p. 115-116.22 F. Streteanu, op.cit., p. 174.

28

- dacă este considerată de statul solicitat ca fiind de natură a aduce atingere suveranităţii sale, securităţii, principiilor fundamentale ale ordinii sale juridice sau altor interese esenţiale;

- dacă cererea priveşte o condamnare cu privire la fapte judecate definitiv în statul solicitat;- dacă faptele la care se referă condamnarea sunt considerate de statul solicitat ca fiind o infracţiune

politică, infracţiune conexă unei astfel de infracţiuni sau infracţiune pur militară;- dacă s-a împlinit termenul de prescripţie potrivit legii statului solicitant sau legii statului solicitat;- dacă autorul infracţiunii beneficiază de amnistie sau graţiere în statul solicitant sau în cel solicitat.

Supravegherea, executarea sau aplicarea completă poate fi refuzată în situaţiile:- dacă autorităţile competente din statul solicitat au hotărât să nu înceapă urmărirea penală sau să stingă

urmărirea penală cu privire la aceleaşi fapte;- dacă faptele din hotărârea de condamnare fac obiectul urmăririi în satul solicitat;- dacă hotărârea la care se referă cererea a fost pronunţată in absentia;- în măsura în care statul solicitat apreciază că hotărârea este incompatibilă cu principiile care

guvernează aplicarea dreptului său penal, în special dacă, datorită vârstei sale, autorul infracţiunii nu ar fi putut fi condamnat în statul solicitat.

IV. Modalităţile de asistenţă reglementate de Convenţie

1. Supravegherea

Titlul II al Convenţiei dă posibilitatea statului solicitant să ceară statului în care persoana cu privire la care s-a pronunţat o măsură condiţionată şi-a stabilit reşedinţa să preia supravegherea, pentru verificarea respectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse. În acest sens, statul solicitant comunică statului solicitat condiţiile şi măsurile de supraveghere impuse condamnatului.

Dacă statul solicitat acceptă cererea de supraveghere, va putea adapta, în măsura în care este necesar, măsurile de supraveghere impuse de statul solicitant la propria legislaţie, fără a putea însă să aplice măsuri mai grave ca natură ori durată decât cele stabilite de statul solicitant.

Adaptarea la propria legislaţie a măsurilor de supraveghere trebuie să se facă prin găsirea corespondenţelor cât mai apropiate.

Referitor la durata măsurilor, chiar dacă modalitatea de calcul a termenului de încercare pentru suspendarea condiţionată a executării pedepsei diferă, statul solicitat nu va putea “adapta” condamnarea sub acest aspect, în sensul reducerii sau majorării termenului, întrucât art. 11 se referă la adaptarea măsurilor de supraveghere diferite, deci la situaţia în care măsurile din legislaţiile statelor nu se suprapun perfect, şi nicidecum la modificarea termenului de încercare. Aceeaşi este situaţia liberării condiţionate: statul solicitant poate avea prevederi de menţinere a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse şi după data la care pedeapsa ar fi fost executată1, iar statul solicitat nu2, însă acesta din urmă nu va putea modifica durata măsurilor. Reglementări diferite între sistemele jurice ale statelor apar şi cu privire la durata pentru care se dispune amânarea aplicării pedepsei, soluţia rămânând aceeaşi.

În nici un caz statul solicitat nu va putea modifica pedeapsa, însăşi acceptarea cererii de supraveghere constituind o recunoaştere a hotărârii străine. Iar măsurile de supraveghere vor fi modificate doar dacă ele diferă, în sensul că statul solicitat nu are reglementate măsurile aplicate, şi numai în această situaţie se poate interveni şi asupra duratei lor.

Dacă totuşi legea penală a statului solicitat stabileşte o durată maximă a măsurilor de supraveghere sau obligaţiilor care pot fi impuse, iar durata stabilită prin hotărârea din statul solicitant excede această limită, perioada de supraveghere se va reduce la maximul dispus prin lege, întrucât, altfel, s-ar aduce atingere principiului legalităţii pedepsei.

1 În acest sens este reglementarea franceză în domeniu: măsurile de supraveghere impuse o dată cu liberarea condiţionată pot dura cu un an mai mult decât restul pedepsei neexecutate. 2 Situaţia reglementării române: liberarea condiţionată durează până la împlinirea duratei pedepsei.

29

Chiar în caz de acceptare a cererii, deci de supraveghere efectuată de un alt stat contractant şi eventual cu măsurile de supraveghere modificate potrivit dispoziţiilor legii penale ale acestui stat, statul solicitant rămâne unicul competent să revoce suspendarea ori liberarea condiţionată, să decidă asupra aplicării pedepsei în caz de suspendare a pronunţării ei, precum şi să aprecieze dacă persoana condamnată a respectat obligaţiile stabilite, ţinând cont de informaţiile şi avizul transmis de către statul solicitat, urmând să decidă cu privire la efectele respectării sau încălcării măsurilor stabilite.

În acest sens, art. 13 prevede obligativitatea statului solicitat de a comunica din oficiu şi fără întârziere statului solicitant informaţiile necesare în situaţia în care persoana în discuţie se expune revocării suspendării condiţionate, fiind urmărită sau condamnată pentru o nouă infracţiune ori dacă nu a respectat obligaţiile impuse.

Este de observat faptul că statul solicitat informează statul solicitant şi despre urmărirea penală începută împotriva persoanei supravegheate, dar revocarea poate avea loc doar după condamnarea definitivă a persoanei în cauză (altfel, s-ar încălca principiul prezumţiei de nevinovăţie), astfel că această informare are strict caracterul unei comunicări. De altfel, uneori, nici condamnarea pentru comiterea unei noi infracţiuni nu are ca efect revocarea suspendării, situaţie similară neîndeplinirii obligaţiilor impuse, caz în care unele legislaţii permit menţinerea suspendării ori liberării condiţionate.

Informarea nu este limitată expres la urmărirea şi judecata pentru fapte comise pe teritoriul statului solicitat, dar credem că doar la acestea se referă.

Nu se face menţiune cu privire la o eventuală obligativitate a statului solicitat de a comunica informaţii referitoare la o condamnare a persoanei subiect al cererii de supraveghere pentru comiterea anterioară a unei fapte penale, condamnare care ar atrage anularea suspendării, deoarece prin acceptarea cererii în sensul Convenţiei, statul solicitat îşi asumă obligaţii doar cu privire la supravegherea infractorului subsecventă unei hotărâri judecătoreşti, şi nu cu privire la întreaga condamnare şi, implicit, individualizare a pedepsei sau executării acesteia. Informaţiile privind revocarea trebuie comunicate statului solicitant întrucât ele privesc tocmai fapte comise în timpul cât persoana se găsea sub supraveghere (indicând şi conduita şi gradul de reabilitare socială a infractorului), pe când anularea vizează fapte anterioare. O asemenea eventuală condamnare va fi comunicată statului solicitant dar nu în baza vreunei obligaţii instituită de Convenţia europeană privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat.

Informarea priveşte situaţiile unanim acceptate de legislaţiile naţionale ca putând atrage revocarea măsurilor condiţionate, nu şi cazurile particulare; statele ar putea menţiona dacă doresc extinderea cazurilor în care statul solicitat comunică statului solicitant date referitoare la situaţii prevăzute de legea naţională ca fiind de natură să ducă la revocarea măsurilor, dar aceste situaţii trebuie de asemenea să fie reglementate şi în statul solicitat3.

După expirarea termenului de încercare, statul solicitat va transmite informaţiile necesare cu privire la îndeplinirea obligaţiilor, la cererea statului solicitant.

Dacă în statul solicitat există o condamnare a persoanei la care se referă cererea (indiferent că este vorba de o condamnare anterioară sau ulterioară condamnării care stă la baza cererii de supraveghere şi indiferent dacă atrage sau nu revocarea acesteia), pedeapsa stabilită va fi pusă în executare, neexistând vreo interdicţie în acest sens datorită interpelării şi acceptării cererii de supraveghere în sensul Convenţiei din partea altui stat, urmând ca, după executarea pedepsei, să exercite şi supravegherea corespunzătoare pedepsei aplicate de statul solicitant.

2. Executarea condamnării

Titlul III al Convenţiei europene privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat reglementează posibilitatea statului care a revocat o măsură condiţionată să solicite statului în

3 Nu neaparat în sensul identităţii sau similitudinii de dispoziţii, dar în sensul existenţei unei reglementări care să permită controlul şi supravegherea necesitate, să nu fie vorba de instituţii complet necunoscute statului solicitat.

30

care persoana îşi are reşedinţa obişnuită ca executarea pedepsei sau măsurii dispuse să aibă loc pe teritoriul său.

Din formularea art. 5 par. 1 lit. b rezultă că prevederile referitoare la executarea condamnării se aplică în situaţia în care a existat anterior o cerere din partea statului solicitant pentru supravegherea inculpatului, cerere acceptată, iar ulterior suspendarea ori liberarea persoanei în cauză a fost revocată, creându-se astfel posibilitatea ca şi executarea pedepsei sau măsurii să aibă loc pe teritoriul aceluiaşi stat care a exercitat supravegherea. Nu este acoperită însă ipoteza în care un stat solicită altuia să procedeze la executarea pedepsei, fără să fi existat anterior o supraveghere în sensul prezentei convenţii.

În lipsa unei detalieri, revocarea suspendării sau liberării poate să fie atât totală cât şi parţială4.Potrivit art. 19, statul solicitat poate înlocui, dacă este necesar, sancţiunea aplicată cu o pedeapsă

sau măsură prevăzută de propria lege penală pentru o infracţiune similară. Această pedeapsă ori măsură va corespunde ca natură pe cât posibil cu cea impusă prin hotărârea care se execută, neputând să depăşească maximul special prevăzut de legislaţia statului solicitat şi nici să fie mai gravă prin natură sau durată decât sancţiunea pronunţată în statul solicitant.

Considerăm că înlocuirea poate avea loc doar în cazul în care statul solicitat nu cunoaşte în cadrul sistemului de pedepse ori măsuri aplicabile pe cea stabilită de statul solicitant 5; nu se va putea în nici un caz înlocui pedeapsa dacă executarea ei în forma impusă prin hotărârea străină este posibilă, şi aceasta chiar în situaţia în care, pentru aceeaşi faptă, statul solicitat ar fi acordat o pedeapsă mai uşoară.

Convenţia foloseşte termenul de “infracţiune similară” pentru găsirea pedepsei corespondente din legislaţia statului solicitat. Aceasta deoarece, după cum am mai arătat când am tratat condiţia dublei incriminări, faptele comise pot fi calificate sau încadrate diferit în legislaţiile celor două state, condiţia menţionată fiind îndeplinită şi în această situaţie.

Datorită necesităţii de respectare a principiului legalităţii pedepsei, pedeapsa ori măsura care urmează a fi executată nu poate să depăşească maximul special prevăzut de legea statului solicitat; drept urmare, dacă ea excede această limită, va fi înlocuită cu maximul special. Credem că necesitatea respectării principiului menţionat impune înlocuirea pedepsei cu maximul special chiar dacă nu este necesară modificarea pedepsei cât priveşte natura ei.

Iar imposibilitatea ca statul solicitat să aplice în urma înlocuirii o pedeapsă sau o măsură mai gravă ca natură sau durată decât cea stabilită prin hotărârea instanţelor de pe teritoriul statului solicitant, are ca fundament autoritatea lucrului judecat şi dreptul celui condamnat de a nu i se agrava nejustificat pedeapsa.

Dacă statul solicitat acceptă cererea, statul solicitant nu mai poate să procedeze la punerea în executare, şi aceasta pentru a se evita executarea de două ori a aceleiaşi pedepse.

Statul solicitat fiind cel care îndeplineşte îndatoririle referitoare la executare, el va fi cel care acordă liberarea condiţionată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de legea sa. Prevederea este logică, întrucât liberarea condiţionată implică aprecierea din partea autorităţilor competente în ceea ce priveşte executarea pedepselor a comportamentului infractorului pe perioada închisorii şi a riscului pe care îl implică punerea sa în libertate. Convenţia nu face nici o menţiune cu privire la statul competent să îl supravegheze pe cel liberat condiţionat, însă statul solicitat fiind cel care stabileşte, cu ocazia acordării liberării, obligaţiile impuse, el va fi şi cel care va supraveghea îndeplinirea lor, nefiind necesară în acest sens o nouă cerere din partea statului solicitant.

Graţierea va putea fi acordată, în schimb, atât de statul solicitat cât şi de cel solicitant. Cu privire la statul solicitant, este logic: fapta a fost reprimată de instanţele sale, potrivit legii sale penale, astfel că este normal ca făptuitorul să poată fi graţiat. Statul solicitat, pe de altă parte, de ce poate graţia? Probabil datorită faptului că inclusiv posibilitatea acordată lui de a face modificările impuse de legislaţia în ceea ce priveşte pedeapsa ori măsura are ca finalitate integrarea infractorului în propriul sistem ca şi cum ar fi fost condamnat pe teritoriul său. Pe de altă parte, este necesară o egalitate de tratament între condamnaţi.4 Deşi revocarea parţială a suspendării sau liberării condiţionate nu este posibilă sub legea penal română, alte legislaţii reglementează aceată posibilitate.5 De exemplu, dacă statul solicitat nu are reglementată pedeapsa cu temniţa grea, iar hotărârea a cărei executare se solicită se referă tocmai la ea.

31

Statul solicitat trebuie să transmită în timp util statului solicitant documentul care atestă executarea condamnării.

3. Cedarea în favoarea statului solicitat

Titlul IV al Convenţiei instituie o procedură simplificată prin care statul în care a fost pronunţată hotărârea poate trimite statului de reşedinţă dosarul pentru ca acesta să aplice hotărârea ca şi cum ar fi fost pronunţată pe teritoriul său. Chiar dacă nu se menţionează expres, evident că este necesar ca hotărârea să se refere la aplicarea unor măsuri condiţionate în sensul stabilit de Convenţie.

Diferenţa între posibilitatea luată acum în discuţie şi cea de cerere de supraveghere cu executarea pedepsei ori măsurii constă în aceea că statul solicitat devine competent să revoce suspendarea sau liberarea condiţionată, să acorde (eventual) o nouă liberare, să aplice alte modalităţi de executare a pedepsei decât cele prevăzute de legislaţia statului solicitant, statul solicitat fiind cel în măsură să decidă dacă persoana condamnată şi-a îndeplinit obligaţiile şi să aplice consecinţele juridice ale respectării ori nerespectării lor (inclusiv aplicarea pedepselor complementare, dacă este cazul).

De regulă, se apelează la aplicarea integrală atunci când infractorul şi-a stabilit reşedinţa în alt stat fără intenţia de a se întoarce pe teritoriul statului în care a fost pronunţată hotărârea1.

Statul solicitat va adapta pedeapsa sau măsura la propria legislaţie, ca şi cum condamnarea ar fi fost pronunţată pentru aceeaşi infracţiune2 comisă pe teritoriul său, dar pedeapsa nu poate să fie mai gravă decât cea pronunţată în statul solicitant. Chiar dacă nu se specifică, în caz de cedare completă este cu atât mai clară necesitatea ca pedeapsa aplicată să nu depăşească maximul special prevăzut de legea penală a statului solicitat pentru o infracţiune similară.

Statul solicitat va asigura întreaga executare a pedepsei ori măsurii adaptate ca şi cum ar fi fost pronunţată de instanţele sale. Aceasta înseamnă că statul solicitat este cel competent să revoce suspendarea sau liberarea condiţionată şi să ia măsurile care se impun.

Din momentul acceptării cererii de aplicare completă, statul solicitant nu mai are dreptul să pună în executare hotărârea.

Deşi nu se menţionează, sunt incidente şi aici dispoziţiile privind graţierea, care poate fi acordată de ambele state. Statul solicitant îşi păstrează această prerogativă întrucât graţierea nu ţine de executarea pedepsei, ci de condamnarea propriu-zisă.

Cedarea în favoarea statului solicitat nu afectează competenţa statului solicitant de a dispune anularea suspendării condiţionate sau sub supraveghere, dacă legislaţia acestuia o reglementează.

Referitor la Titlul III al Convenţiei europene privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat (executarea pedepselor şi măsurilor), este de observat că nu mai puţin de 9 state au declarat că nu îi aplică deloc dispoziţiile, iar cât priveşte Titlul IV (aplicarea completă), 5 state 3. Dispoziţiile care privesc supravegherea unui stat la cererea altuia nu pot face însă obiectul unei rezerve, Titlul II al Convenţiei neaducând nici o atingere conceptelor tradiţionale de suveranitate şi fiind uşor de acceptat de către toate statele4.

Indiscutabil, Convenţia europeană privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat aduce avantaje în domeniul executării pedepselor, recunoaşterii hotărârilor străine şi, implicit, cooperării în materie penală între state. Se poate discuta asupra efectului pozitiv ori negativ pe care îl

1 The European Convention on the Supervision of Conditionally Sentenced or Conditionally Released Offenders, The Explanatory Report.2 Chiar dacă exprimarea de aici este diferită - „aceeaşi infracţiune” în loc de „infracţiune similară” - sensul nu se schimbă: ceea ce contează şi aici este conţinutul infracţiunii, fapta sancţionată. 3 După cum am menţionat când am tratat condiţia non bis in idem, alte trei state au făcut precizări cu privire la completa aplicare.4 The European Convention on the Supervision of Conditionally Sentenced or Conditionally Released Offenders, The Explanatory Report.

32

atrage posibilitatea de care dispune implicit o persoană de a alege sistemul juridic mai favorabil ei, atâta vreme cât există diferenţe între state în acest plan5. Dispoziţiile Convenţiei permit infractorului să îşi stabilească reşedinţa obişnuită, de exemplu, pe teritoriul unui stat contractant ale cărui reglementări penale îi sunt mai favorabile, în sensul că în acel stat s-a adoptat un act de graţiere parţială sub incidenţa căruia intră, beneficiind astfel de o reducere a termenului de încercare şi a perioadei de reabilitare6.

Totuşi, raţiunile care au stat la baza Convenţiei sunt altele, şi anume atenuarea diferenţelor de tratament juridic între infractorii cetăţeni ai statului de condamnare şi cetăţenii străini sau chiar cetăţenii proprii dar care au reşedinţa obişnuită stabilită pe teritoriul altui stat, în sensul existenţei posibilităţii de aplicare a măsurilor condiţionate dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, fără excluderea ab initio a acestor măsuri pe simplul motiv de imposibilitate de exercitare a supravegherii. De asemenea, se urmăreşte ca persoanele să nu mai fie private de opţiunea de a se stabili pe teritoriul unui alt stat atâta timp cât se află în termenul de încercare, fără a se expune riscului revocării măsurii condiţionate în executarea căreia se află.

În România, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu poate fi aplicată condamnaţilor străini sau români cu domiciliul în străinătate chiar dacă ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, deoarece lipseşte posibilitatea supravegherii7, iar, pe cale de consecinţă, stabilirea reşedinţei obişnuite a unei persoane pe teritoriul altui stat în termenul de încercare al suspendării sub supraveghere ar atrage consecinţele prevăzute de art. 844 C. pen. pentru nerespectarea măsurilor de supraveghere ori obligaţiilor impuse (şi anume revocarea suspendării sau prelungirea termenului de încercare). La fel se va întâmpla sub incidenţa dispoziţiilor noului Cod penal şi în privinţa amânării aplicării pedepsei, suspendării sub supraveghere cu obligaţia condamnatului de a efectua o muncă în folosul comunităţii sau a liberării condiţionate dacă instanţa va dispune unele măsuri sau obligaţii în sarcina beneficiarului liberării. Această diferenţă de tratament este în mod evident inechitabilă, iar Convenţia europeană privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat vizează tocmai înlăturarea ei.

5 În acest sens, Al. Bernardi, Europe sans frontières et droit pénal, în „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, n° 1/2002, p. 1-13.6 Este doar o ipoteză exemplificativă, iar o eventuală punere în practică nu prezintă veridicitate.7 R.A. Popescu, Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în R.D.P. nr. 2/1994, p. 113-120; Gh. Dumitru, Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în “Dreptul” nr. 8/1996, p. 83-103; R. Lupaşcu, Este posibilă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată unui cetăţean străin care a comis infracţiuni pe teritoriul României?, în “Dreptul” nr. 10/1998, p. 126-128.

33

CONSECINŢELE ECONOMICE ALE DECIZIILOR JUDECĂTORULUI AFACERILOR FAMILIALE ÎN DREPTUL FRANCEZ

Adina-Dumitriţa Ursu auditor de justiţie

1. Introducere

După intrarea în vigoare a legii din 8 ianuarie 1993 (01.02.1994), judecătorul afacerilor familiale a înlocuit vechea funcţie a judecătorului afacerilor matrimoniale.

Judecătorul afacerilor familiale este un judecător delegat al Tribunalului de Mare Instanţă; astfel, spre deosebire de judecătorul de instrucţie, judecătorul de copii, judecătorul de aplicare a pedepselor ori judecătorul de instanţă, judecătorul afacerilor familiale nu este numit prin decret, dar este desemnat de către preşedintele Tribunalului de Mare Instanţă.

În prezent, judecătorul afacerilor familiale cunoaşte trei domenii principale de intervenţie:1. este judecător de contencios matrimonial - este competent să soluţioneze atât

procedurile prealabile, cât şi fondul proceselor de divorţ şi de separare de corp, indiferent că acestea sunt întemeiate pe consimţământ mutual, pe acceptarea în principiu a rupturii căsătoriei, pe culpă sau pe alterarea definitivă a legăturii conjugale;

2. este judecător al problemelor relative la autoritatea parentală, indiferent de natura filiaţiei, de situaţia părinţilor (căsătoriţi sau nu, care locuiesc împreună sau nu, iar în acest din urmă caz, indiferent dacă aceştia sunt separaţi în fapt, divorţaţi sau separaţi de corp) sau de modul de exercitare a autorităţii parentale (în comun sau de către un singur părinte);

3. este judecător al tuturor obligaţiilor alimentare intra-familiale. În această calitate, judecătorul afacerilor familiale are datoria de a fixa contribuţiile la cheltuielile căsătoriei, pensiile alimentare între soţi, prestaţia compensatorie, contribuţiile părinţilor la întreţinerea şi creşterea copiilor, pensiile alimentare reciproce datorate între ascendenţi şi descendenţi. De asemenea, judecătorul afacerilor familiale poate soluţiona recursurile împotriva debitorilor de alimente care provin de la servicii de ajutor social sau spitale şi ospicii publice.

În afara acestor trei domenii majore de intervenţie, judecătorul afacerilor familiale este competent şi:

- în materie de realizare a regimului matrimonial, pentru aplicare dispoziţiilor art. 220-1 din C. civ. francez (neîndeplinirea de către unul dintre soţi a datoriilor sale, punând în pericol grav interesele familiei);

- în materie de stare civilă, în ceea ce priveşte modificarea numelui copilului natural, precum şi schimbarea prenumelui.

De asemenea, judecătorul afacerilor familiale este competent şi în privinţa unor acţiuni angajate pe fundamentul dispoziţiilor instrumentelor internaţionale şi comunitare referitoare la deplasarea internaţională ilicită a copiilor.

Deciziile judecătorului afacerilor familiale au un aspect esenţial uman (fiind pronunţate în materie de divorţ, în procese care privesc situaţia copiilor minori), dar au, de asemenea, importante consecinţe economice.

O primă astfel de urmare în materie de divorţ este lichidarea comunităţii de bunuri a soţilor ca efect al desfacerii căsătoriei. În cadrul procedurii anterioare Legii din 26 mai 2004, judecătorul trebuia să ordone partajarea bunurilor comune ale soţilor în procesele de divorţ, cu excepţia cererilor comune (art. 264 alin. 1 din C. civ. francez, abrogat prin Legea din 26 mai 2004). Începând cu 1 ianuarie 2005, judecătorul afacerilor familiale nu va mai pronunţa partajul decât în lipsa unei convenţii a soţilor.

34

Astfel, judecătorul afacerilor familiale este competent să ia decizii cu caracter economic în următoarele cazuri:

în timpul procesului de divorţ , judecătorul afacerilor familiale va trebui să statueze asupra cererilor referitoare la:

- contribuţia la întreţinerea şi educarea copiilor (art. 371-2 şi art. 373-2-2 – 373-2-5 din C. civ. francez);

- pensia alimentară datorată de către soţi în timpul procedurii de divorţ (art. 255-6 din C. civ. francez);

- prestaţia compensatorie (art. 270 şi urm. din C. civ. francez). Această prestaţie este menită să restabilească echilibrul financiar ca urmare a desfacerii căsătoriei.

după pronunţarea divorţului , judecătorul afacerilor familiale poate fi sesizat referitor la modificarea contribuţiei alimentare fixate în cadrul procesului de divorţ, precum şi la revizuirea prestaţiei compensatorii (art. 373-2-7, 373-2-8, 276-3 şi 279 din C. civ. francez).

în afara procedurii de divorţ , judecătorul afacerilor familiale se poate pronunţa asupra: - contribuţiei la cheltuielile căsătoriei (art. 214 din C. civ. francez);- obligaţiei alimentare între ascendenţi şi descendenţi, mai ales în beneficiul copiilor

naturali (art. 203-211 din C. civ. francez);- recursurilor intentate cu titlu de ajutor social (art. L 132-6 – L 132-8 din C. acţiunii

sociale şi a familiei; art. L 6145-11 din C. sănătăţii publice).

Atunci când judecătorul afacerilor familiale trebuie să ia o decizie de natură pecuniară, raţionamentul său trebuie să parcurgă următoarele etape:

- determinarea resurselor fiecăreia dintre părţile implicate;- verificarea cheltuielilor suportate de către fiecare parte;- determinarea nevoilor copilului sau ale soţului creditor în anumite circumstanţe;- statuarea asupra pretenţiilor părţilor şi fixarea unei sume.

2. Veniturile

Veniturile persoanei fizice pot fi împărţite în 5 categorii:- salarii, pensii, rente, indemnizaţii zilnice de securitate socială, indemnizaţii de şomaj;- valori şi capitaluri mobiliare;- venituri funciare;- beneficii agricole, industriale sau comerciale;- prestaţii sociale.

Judecătorul afacerilor familiale nu este ţinut de sumele indicate de către părţi, ci este dator să verifice veniturile acestora.

În ceea ce priveşte primele 4 categorii de venituri, care sunt impozabile (cu excepţia indemnizaţiilor zilnice în caz de accident de muncă), judecătorul va cere părţilor să prezinte ultimele avize de impozitare, precum şi declaraţiile fiscale. Referitor la prestaţia compensatorie, în urma intrării în vigoare a legii din 30 iunie 2000, părţile au obligaţia să furnizeze o declaraţie pe proprie răspundere cu privire la veniturile acestora, la patrimoniul şi condiţiile de viaţă. Decretul din 3 decembrie 2002 a introdus o condiţie suplimentară, şi anume prezentarea documentelor justificative referitoare la veniturile invocate de către părţi.

Cu privire la prestaţiile sociale, care nu sunt impozabile, judecătorul afacerilor familiale va cere părţilor o atestare de la Casa de Alocaţii Familiale de care acestea aparţin.

3. Cheltuielile

35

În această privinţă, judecătorul afacerilor familiale ia în considerare aşa-zisele cheltuieli fixe care, cel mai adesea, sunt următoarele:

- chiriile;- rambursarea creditelor;- impozitele;- cheltuielile excepţionale, cum ar fi pensiile alimentare.

Cu privire la aceste din urmă cheltuieli, Curtea de Casaţie, printr-o hotărâre din 10 mai 2001, şi-a schimbat jurisprudenţa. Astfel, dacă până în acest moment, se afirma că, în materie de prestaţie compensatorie, sumele datorate cu titlu de contribuţie la întreţinerea şi educarea copiilor nu trebuie luate în calcul, în hotărârea sus-menţionată, Curtea a susţinut că astfel de sume constituie cheltuieli care ar trebui să se deducă din veniturile soţului debitor pentru a aprecia dezechilibrul dintre situaţiile financiare a soţilor.

Pentru aceste cheltuieli, judecătorul afacerilor familiale va cere părţilor să prezinte documente justificative (chitanţe de plată a chiriei etc.).

4. Fixarea cuantumului

Pentru a pronunţa o hotărâre legală şi temeinică, judecătorul afacerilor familiale va lua în considerare următoarele elemente:

- cererea de chemare în judecată (pentru a nu statua ultra sau minus petita);- eventualele propuneri ale părţilor;- venitul lunar net al fiecăreia dintre părţile implicate (fără deducerea cheltuielilor) sau

venitul lunar disponibil (după deducerea cheltuielilor fixe lunare) care corespunde pentru a acoperi cheltuieli, cum ar fi îmbrăcăminte, alimente, telefon, asigurări, cheltuieli de transport sau de plăcere.

Judecătorul afacerilor familiale, în timpul procedurii de divorţ, poate să se pronunţe cu privire la:- contribuţia alimentară pentru întreţinerea şi educarea copiilor;- pensia alimentară datorată de către soţi în timpul procedurii de divorţ;- prestaţia compensatorie.

De asemenea, judecătorul afacerilor familiale poate fi învestit să se pronunţe cu privire la fixarea unei contribuţii alimentare pentru întreţinerea şi educarea copiilor în orice ipoteză de separaţie a cuplului parental, chiar în afara unui proces de divorţ (Legea din 4 martie 2002).

Judecătorul afacerilor familiale este, în egală măsură, competent să statueze cu privire la cererile de modificare a cuantumului contribuţiei fixate pentru întreţinerea şi educarea copiilor, cu condiţia ca partea reclamantă să facă dovada existenţei unui element nou. Aceasta este şi raţiunea pentru care judecătorul afacerilor familiale trebuie să motiveze foarte temeinic în hotărârea sa elementele de fapt care au fost luate în considerare la pronunţarea respectivei soluţii.

a. Contribuţia alimentară pentru copii

Principiul acestei contribuţii este afirmat de art. 371-2 din C. civ. francez care dispune că fiecare dintre părinţi contribuie la întreţinerea şi educarea copiilor, proporţional cu veniturile sale, cu cele ale celuilalt părinte, precum şi cu nevoile copilului.

Această obligaţie se întemeiază pe legătura de filiaţie care îi uneşte pe părinţi şi copii şi este total independentă de statutul matrimonial al acestora din urmă; în caz de divorţ, ea este fixată de către părinţi la cererea comună sau, în celelalte situaţii, de către judecător.

Pentru a fixa cuantumul acestei obligaţii alimentare (în lipsa unei dispoziţii legislative), judecătorul afacerilor familiale poate să utilizeze bareme mai mult sau mai puţin sofisticate ori să stabilească costuri medii (200 Euro/lună pentru copii până la 6 ani; 260 Euro/lună pentru copii de la 7 la 12 ani; 300 Euro/lună pentru copii de la 13 la 18 ani). De asemenea, judecătorul afacerilor familiale poate

36

cere părţilor să stabilească nivelul cheltuielilor de întreţinere şi educare a copiilor lor, de măsură a permite instanţei să determine costul total al obligaţiei de întreţinere.

Obligaţia de a plăti aceste sume pentru întreţinerea şi educarea copiilor nu încetează de plin drept o dată cu majoratul acestora. În urma modificărilor legislative aduse prin legea din 4 martie 2002, noul art. 372-2-5 din C. civ. francez permite judecătorului afacerilor familiale să decidă dacă această contribuţie va mai fi datorată total sau parţial către copil.

b. Pensia alimentară pentru soţ pe parcursul procedurii de divorţ

Această pensie este prevăzută de art. 255-6 din C. civ. francez şi este consecinţa faptului că datoria de ajutor reciproc între soţi, rezultând din art. 212 din C. civ. francez, se menţine până la data la care hotărârea de divorţ capătă autoritate de lucru judecat.

Problema care se pune este de a şti dacă această pensie trebuie să aibă un caracter strict alimentar, pentru a asigura aceluia care o reclamă un minim vital sau dacă este destinată, aşa cum va fi prestaţia compensatorie, să compenseze dezechilibrul care ar putea interveni între bugetele celor doi soţi.

Doctrina majoritară consideră că cuantumul pensiei alimentare datorate către unul din soţi nu trebuie limitat la minim, dar să menţină nivelul de viaţă al soţului creditor.

Aşadar, fixarea pensiei alimentare se va face în urma comparării veniturilor lunare disponibile ale celor doi soţi. Aceste venituri (la calcularea cărora se va ţine cont de contribuţiile vărsate sau primite pentru copii) vor fi raportate la numărul de persoane avute în întreţinere de fiecare dintre părinţi.

c. Prestaţia compensatorie

Este reglementată prin art. 270 – 280-1 din C. civ. francez, fiind destinată să compenseze, atât cât este posibil, dezechilibrul pe care desfacerea căsătoriei îl creează în condiţiile de viaţă ale soţilor. Prestaţia compensatorie poate fi datorată chiar şi în caz de divorţ din culpă comună.

Noul art. 270 al C. civ. francez, introdus prin legea din 26 mai 2004, prevede posibilitatea judecătorului afacerilor familiale de a refuza acordarea unei prestaţii compensatorii, din motive de echitate, atunci când divorţul este pronunţat din vina exclusivă a celui care reclamă acest beneficiu patrimonial, ţinând seama şi de circumstanţele particulare ale rupturii.

Rezultă, aşadar, că acordarea unei prestaţii compensatorii este independentă de orice culpă a soţului reclamant, rămânând la aprecierea instanţei necesitatea instituirii acesteia, în favoarea soţului aflat în nevoie.

Art. 270 alin. 1 din C. civ. francez prevede că prestaţia compensatorie este fixată în funcţie de nevoile soţului reclamant şi de veniturile celuilalt soţ, ţinându-se seama de situaţia în momentul divorţului, precum şi de evoluţia acesteia într-un viitor previzibil.

Fără a fi limitativ, al doilea alineat al art. 270 din C. civ. francez indică elementele pe care judecătorul afacerilor familiale trebuie să le ia în considerare la stabilirea prestaţiei compensatorii, şi anume:

- durata căsătoriei;- vârsta şi starea de sănătate a soţilor;- calificarea şi situaţia profesională;- consecinţele alegerilor profesionale făcute de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei

pentru educarea copiilor şi ale timpului care va fi consacrat în continuare pentru a favoriza cariera celuilalt soţ în detrimentul carierei proprii;

- patrimoniul estimat sau previzibil al soţilor după lichidarea regimului matrimonial;- drepturile lor existente şi previzibile după lichidarea regimului matrimonial;- drepturile lor existente şi previzibile;- situaţia lor în caz de pensionare.

Pentru divorţurile care intră în câmpul de aplicare al Legii din 26 mai 2004, judecătorul afacerilor familiale poate desemna un notar care să elaboreze un proiect de lichidare a regimului matrimonial şi de

37

formare a loturilor de partajat, în temeiul art. 255-10 din C. civ. francez. El poate, de asemenea, în mod cumulativ sau alternativ, să numească personal calificat în vederea întocmirii unui inventar estimativ sau propunerii de modalităţi referitoare la reglarea intereselor pecuniare ale soţilor, în baza art. 255-9 din C. civ. francez. Aceste operaţiuni sunt prevăzute cu titlu de măsuri provizorii şi intervin în stadiul tentativei de conciliere.

Prestaţia compensatorie are un caracter forfetar şi trebuie să fie fixată de către judecător sub forma unui capital. Această obligaţie patrimonială poate fi lichidată şi periodic, nu numai lunar sau anual (art. 275 din C. civ. francez).

În ceea ce priveşte modificarea prestaţiei compensatorii, trebuie să distingem între situaţia în care aceasta a fost fixată de către judecătorul afacerilor familiale sau cea în care a făcut obiectul unei convenţii între soţi, omologată de instanţă.

În prima ipoteză, dacă prestaţia compensatorie a fost lichidată total sau parţial, cererea de revizuire nu poate privi decât modalităţile de plată a capitalului, iar dacă a fost stabilită sub forma unei rente viagere, o astfel de cerere poate viza reducerea, suspendarea sau chiar suprimarea rentei, dar nu se poate obţine reducerea cuantumului prestaţiei compensatorii.

În cea de a doua ipoteză, prestaţia compensatorie poate fi modificată printr-o nouă convenţie a părţilor care va fi, la rândul ei, omologată de către judecător. În lipsa unui acord, părţile pot cere judecătorului afacerilor familiale modificarea prestaţiei compensatorii, atunci când aceasta a fost stabilită sub forma unui capital eşalonat sau a unei rente viagere.

În toate situaţiile mai sus-menţionate, judecătorul afacerilor familiale este învestit să calculeze, să verifice, să stabilească anumite sume cerute sau contestate de către părţi. Totuşi, în acest domeniu, hotărârile sale nu se limitează la un simplu calcul aritmetic, judecătorul dispunând de o largă putere de apreciere. Judecătorul afacerilor familiale trebuie să dea dovadă de o mare rigoare în întocmirea actului de justiţie şi să ceară părţilor, cu respectarea regulilor de procedură civilă aplicabile în materie, prezentarea de dovezi care să îi permită stabilirea unei situaţii de fapt cât mai aproape de realitatea economică a părţilor.

38

OCROTIREA MINORULUI – EXERCIŢIUL AUTORITĂŢII PĂRINTEŞTI ÎN DREPTUL FRANCEZ ŞI ÎN DREPTUL ROMÂN

Cristina-Camelia Ionescuauditor de justiţie

1. Noţiunea de autoritate părintească

Ocrotirea minorului desemnează ansamblul normelor juridice de apărare a persoanei care se află într-o situaţie specială datorită vârstei sale8. Aşadar, este vorba de un mijloc juridic de protecţie, în cadrul căruia drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile copilului se exercită şi, după caz, se îndeplinesc de către părinţii săi.

Asemănător, dreptul francez înţelege prin această noţiune ansamblul drepturilor şi puterilor pe care legea le recunoaşte tatălui şi mamei în ceea ce priveşte persoana şi bunurile copiilor lor minori, pentru îndeplinirea obligaţiilor de protecţie, educare şi întreţinere ce le revin. Această definiţie a autorităţii părinteşti, concepută ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii având ca finalitate asigurarea interesului superior al copilului, apropie de fapt noţiunea de un ansamblu de drepturi-îndatoriri, întrucât legea precizează obiectivele pe care părinţii trebuie să le urmărească.

Reglementarea legală de bază în materie o constituie Legea nr. 459 din 04.06.1970 privind autoritatea părintească, modificată de mai multe ori, mai întâi prin Legea nr. 570 din 22.07.1987, privind exerciţiul autorităţii părinteşti, apoi prin Legea nr. 22 din 08.01.1993 care a modificat Codul civil francez cu privire la starea civilă, familie şi drepturile copilului şi prin care s-a înfiinţat instituţia judecătorului în probleme de familie. Cea mai importantă modificare adusă a constituit-o, însă, adoptarea Legii nr. 305 din 04.03.2002 privind autoritatea părintească.

De asemenea, un alt text important în materie îl constituie art. 371 1 C. civ., care prevede că autoritatea părintească aparţine tatălui şi mamei şi constă în protejarea copilului în ceea ce priveşte securitatea, sănătatea şi moralitatea acestuia, asigurarea educaţiei, precum şi a dezvoltării fizice, în virtutea respectului datorat persoanei minorului.

Această ultimă parte a dispoziţiei legale este consecinţa evoluţiei noţiunii de autoritate părintească, în sensul luării în calcul a copilului şi mai ales a voinţei acestuia atunci când este vorba despre chestiuni care îl privesc.

În dreptul român, cadrul legal privind ocrotirea minorului, respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului este stabilit prin dispoziţiile art. 97 - 111 din Codul familiei, precum şi ale Legii nr. 272 din 21.06.2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Astfel, art.101 C. fam. prevede în alineatul 1 că „părinţii sunt datori să îngrijească de copil”, iar în alineatul 2 că aceştia „sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui (…)”.

În ceea ce priveşte Legea nr. 272 din 2004, aceasta protejează copilul, adică persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitate de exerciţiu, în condiţiile legii. Cele două condiţii sunt prevăzute cumulativ, astfel încât femeia minoră care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu nu intră sub incidenţa acestei legi.

2. Titularii şi exerciţiul autorităţii părinteşti

Autoritatea părintească decurge din însăşi legătura de filiaţie, părinţii fiind învestiţi cu drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul acestei noţiuni prin simplul fapt de a fi părinte.

8 D. Lupaşcu, Dreptul familiei, Ed. Rosetti, Buc., 2005, p. 289.

39

Este important, însă, a face distincţia între noţiunea de autoritate părintească şi cea de exercitare a autorităţii părinteşti.

Ca în dreptul român, şi în cel francez autoritatea părintească decurge din simplul fapt de a fi părinte, motiv pentru care acest drept, prin el însuşi, aparţine numai tatălui şi mamei, părinţii neavând posibilitatea de a-l ceda sau de a renunţa la el.

Deosebit de autoritatea părintească, privită ca un drept personal care nu poate fi cedat, în dreptul francez exerciţiul autorităţii părinteşti poate fi delegat9, dar numai sub controlul instanţei şi numai în condiţiile fixate de dispoziţiile art. 377 - 3773 din C. civ. francez. Numai în situaţia în care părinţii ar da dovadă de lipsă de interes faţă de minor ori s-ar afla în imposibilitatea de a exercita, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile ce le revin, această delegare, acest transfer al exercitării drepturilor părinteşti are caracter obligatoriu.

În fapt, exerciţiul autorităţii părinteşti presupune un ansamblu de drepturi şi de obligaţii, respectiv: dreptul şi obligaţia părinţilor de a locui cu minorul şi de a impune acestuia să locuiască la domiciliul ales de ei; dreptul şi obligaţia de a-l supraveghea; de a se îngriji de sănătatea şi educarea acestuia, la care se adaugă dreptul de a consimţi la căsătoria, independenţa sau adopţia minorului; obligaţia de a-i proteja personalitatea (dreptul la imagine).

În cazuri foarte grave, respectiv condamnare pentru crime sau delicte comise asupra persoanei minorului sau pentru punerea în pericol a securităţii, sănătăţii ori a dezvoltării morale a copilului, exerciţiul autorităţii părinteşti ar putea fi retras în condiţiile prevăzute de art. 378 - 381 din C. civ. francez. Trebuie, însă, precizat că este vorba de o privare de acest drept, decisă în scopul protejării copilului, şi nu de o sancţionare a părinţilor.

În dreptul român, în mod asemănător, art. 109 din C. fam. prevede că „dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţa gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte,(…), instanţa judecătorească,la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti”, fără, însă, ca aceasta să-l scutească pe părinte de îndatorirea de a da întreţinere copilului.

Decăderea se poate deci lua împotriva părinţilor numai pentru greşeli de o anumită gravitate în exercitarea drepturilor ori în îndeplinirea drepturilor părinteşti cu privire la persoana copilului (nu şi cu privire la bunurile acestuia)10. Efectul principal al acestei sancţiuni constă în pierderea de către părintele respectiv a drepturilor părinteşti cu privire la persoana şi bunurile minorului, precum şi a îndatoririlor părinteşti, cu excepţia îndatoririi de a da întreţinere copilului.

Tot cu privire la exerciţiul autorităţii părinteşti este interesant de precizat că, în dreptul francez, abia prin Legea nr. 305 din 4.03.2002 a fost suprimată distincţia existentă până atunci între situaţia copilului din căsătorie şi cea a copilului din afara căsătoriei. Adoptarea acestei legi a determinat şi modificarea Codului civil în această privinţă. Astfel, art. 372 din C. civ. francez prevede, fără a mai face vreo distincţie, că tatăl şi mama exercită împreună autoritatea părintească, fiind înlăturată condiţia convieţuirii şi, în special, cea a domiciliului comun al părinţilor din momentul recunoaşterii copilului, impusă până la Legea nr. 305 familiei naturale pentru deplina exercitare a acestui drept de către ambii părinţi.

Textul legal prevede, totuşi, că, dacă filiaţia se stabileşte faţă de unul dintre părinţi la mai mult de un an de la naşterea copilului a cărui filiaţie fusese stabilită deja faţă de celălalt părinte, acesta din urmă rămâne singurul învestit cu exerciţiul autorităţii părinteşti; la fel se întâmplă şi când filiaţia cu privire la cel de al doilea părinte este stabilită pe cale judecătorească.

Legea nr. 305 din 2002 a înlăturat, deci, preeminenţa filiaţiei faţă de mamă, părintele care exercită autoritatea părintească fiind cel care a recunoscut primul copilul. Autoritatea părintească va putea fi, totuşi, exercitată în comun dacă cei doi părinţi fac o declaraţie în acest sens în faţa grefierului şef al tribunalului de mare instanţă ori în baza unei hotărâri judecătoreşti.9 Tatăl şi mama, împreună sau numai unul dintre ei, poate sesiza instanţa atunci când circumstanţele o impun în vederea delegării, în tot sau în parte, a drepturilor părinteşti către un terţ, un membru sau un apropiat al familiei ori o instituţie specială.10 I. P. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL Beck, Buc., 2001, p. 549.

40

În mod similar, în cazul copilului adoptat de partenerul de viaţă al tatălui sau al mamei, art. 365 C. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea din 2002, prevede, prin derogare de la principiul transferării tuturor drepturilor părinteşti la cel care adoptă, că, adoptatorul dobândeşte autoritatea părintească în concurs cu partenerul său, dar că acesta din urmă păstrează, singur, exerciţiul drepturilor părinteşti, afară numai dacă dă o declaraţie împreună cu cel care adoptă, înaintea grefierului şef al tribunalului de mare instanţă, în sensul unei exercitări în comun.

În dreptul român, art. 97 C. fam. prevede că „ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiaţi”.

Se poate, deci, observa că legiuitorul reglementează conţinutul ocrotirii părinteşti, fără a distinge după cum copilul este din căsătorie sau din afara căsătoriei ori din adopţie. Acest principiu este consecinţa asimilării depline din punctul de vedere al situaţiei legale a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie (art. 63 din C. fam.).

Nu în toate situaţiile, însă, ocrotirea minorului poate fi realizată de către ambii părinţi. Ca şi în dreptul român, şi în cel francez există cazuri când drepturile părinteşti se exercită numai de către unul dintre părinţi, şi anume:

în cazul copilului a cărui filiaţie a fost stabilită faţă de un singur părinte, acesta din urmă fiind singurul titular al autorităţii părinteşti, indiferent de modul în care a fost stabilită filiaţia;

în cazul în care unul dintre părinţi este decedat; în cazul în care filiaţia se stabileşte faţă de unul dintre părinţi la mai mult de un an de la naşterea

copilului a cărui filiaţie fusese stabilită deja faţă de celălalt părinte, acesta din urmă rămânând singurul învestit cu exerciţiul autorităţii părinteşti, afară numai dacă părinţii dau o declaraţie în sensul unui exerciţiu în comun;

în situaţia copilului adoptat de partenerul de viaţă al tatălui sau al mamei, când numai acesta din urmă păstrează exerciţiul drepturilor părinteşti, afară dacă există o declaraţie în sensul unui exerciţiu în comun cu adoptatorul;

în situaţia în care instanţa a stabilit că interesul minorului impune ca drepturile părinteşti să fie exercitate numai de către unul dintre părinţi.Exercitarea unilaterală a autorităţii părinteşti dă naştere, în sarcina părintelui care este titularul

acestui drept, la obligaţia de a proteja copilul în ceea ce priveşte securitatea, moralitatea şi sănătatea acestuia, de a-i stabili domiciliul, de a se îngriji de educarea acestuia, dar, totodată, de a respecta drepturile pe care legea le recunoaşte celuilalt părinte, respectiv dreptul de a menţine relaţii personale cu minorul, drept ce le include pe cel de vizită şi pe cel de găzduire a copilului (în unele situaţii, însă, dacă apreciază că este în interesul minorului, instanţa poate restrânge dreptul de a menţine legăturile personale la dreptul de a purta corespondenţă cu copilul), precum şi dreptul de a-l supraveghea pe acesta din urmă. Faptul că numai unul dintre părinţi exercită drepturile părinteşti nu îl scuteşte pe celălalt de obligaţia de a presta întreţinere minorului (desigur, este vorba de situaţiile când a fost stabilită filiaţia faţă de ambii părinţi, iar părintele care nu este titular al exerciţiului autorităţii părinteşti nu este decedat).

În situaţia părinţilor separaţi, Legea nr. 22 din 08.01.1993 care a modificat Codul civil francez a consacrat principiul menţinerii exerciţiului în comun a drepturilor părinteşti şi în această situaţie, art. 3732

din C. civ. prevăzând expres că separarea nu are consecinţe în ceea ce priveşte regulile de transfer a exerciţiului autorităţii părinteşti şi că fiecare dintre părinţii copilului trebuie să menţină relaţiile personale cu minorul şi să respecte legăturile acestuia din urmă cu celălalt părinte. Termenul de ,,separare” a părinţilor utilizat de codul civil francez nu presupune în mod necesar declanşarea unei proceduri de divorţ, ci vizează orice situaţie în care părinţii nu mai sunt împreună şi indiferent că este vorba de copii din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Exercitarea autorităţii parentale de către părinţii separaţi este fondată pe dorinţa de a se menţine relaţiile minorului cu ambii săi părinţi.

Trebuie precizat, însă, că exercitarea în comun a autorităţii părinteşti nu semnifică faptul că părinţii sunt învestiţi, în concurs, cu drepturi identice pe care ar putea să le exercite fiecare în parte, ci că ei trebuie să exercite autoritatea părintească cu care sunt învestiţi în comun, în baza acordului dintre ei.

41

Importanţa pe care legiuitorul francez o conferă acordului părinţilor în ceea ce priveşte modul de exercitare a drepturilor părinteşti se explică prin dorinţa de a-i „responsabiliza” şi de a-i determina să decidă cu privire la soarta copilului într-un mod diferit de cel referitor la problemele care vizează soarta cuplului. Legea din 04.03.2002 prevede chiar posibilitatea pentru părinţii separaţi de a stabili modalităţile de exercitare a autorităţii parentale printr-o convenţie. Această convenţie, pentru a dobândi eficienţă juridică, trebuie autorizată de instanţă şi poate interveni atât în situaţia în care este vorba de un copil din afara căsătoriei, cât şi atunci când copilul s-a născut din căsătorie, fără ca, în acest din urmă caz, să fie necesar a fi angajată o procedură de divorţ.

Trebuie menţionat, totodată, faptul că, deşi principiul aplicabil în aceste situaţii este cel al exercitării în comun a drepturilor părinteşti, legea dă posibilitatea instanţei să stabilească o exercitare unilaterală a autorităţii părinteşti, dacă interesul superior al copilului o impune.

În ceea ce priveşte privarea părinţilor, separaţi sau nu, de exerciţiul acestui drept – posibilitate prevăzută de art. 373 din C. civ. francez – aceasta are un caracter de excepţie, cazurile în care poate fi dispusă reducându-se la incapacitatea sau imposibilitatea părintelui de a-şi manifesta voinţa. Nici chiar abandonul de familie nu mai este un caz automat de privare de autoritatea parentală, nefiind nici măcar un motiv pentru a se dispune delegarea acestui drept, întrucât scopul care se urmăreşte este cel al menţinerii legăturii copilului cu părinţii săi.

În dreptul român există situaţii când ocrotirea părintească poate fi exercitată numai de către unul dintre părinţi (în cazul când unul dintre aceştia este decedat, pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti ori se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa) sau de către ambii, dar în mod inegal (în caz de desfacere a căsătoriei, de constatare a nulităţii sau anulare a căsătoriei ori de încredinţare a copilului din afara căsătoriei, părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul păstrând numai dreptul de a avea legături personale, îndatorirea de a veghea la creşterea, educarea şi pregătirea lui profesională şi îndatorirea de a contribui la întreţinerea acestuia).

3. Ocrotirea părintească şi judecătorul în probleme de familie

Dacă, în dreptul român, Legea nr. 304 din 28.06.2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost republicată, prevede instituirea de tribunale specializate pentru minori şi familie, precum şi organizarea, în cadrul judecătoriilor, de secţii sau complete specializate pentru acest domeniu (art. 37 şi 39 din Legea nr. 304 din 2004), în Franţa specializarea îmbracă o altă formă.

Astfel, în dreptul francez, judecătorul de drept comun în materie de ocrotire părintească, indiferent de natura filiaţiei, de situaţia copilului (din căsătorie sau din afara căsătoriei) sau de modul de exercitare a drepturilor părinteşti este judecătorul în probleme de familie (le juge aux affaires familiales).

Conform Codului civil francez, judecătorul în probleme de familie este competent să statueze cu privire la modalităţile de exercitare a drepturilor părinteşti la cererea unuia dintre părinţi, a Ministerului Public sau în urma sesizării unui terţ, respectiv poate să decidă cu privire la domiciliul minorului, asupra dreptului de vizită a aceluia dintre părinţi la care copilul nu domiciliază în mod obişnuit ori cu privire la delegarea, voluntară sau forţată, a autorităţii parentale.

Ca o noutate, Legea nr. 305 din 2002 a introdus principiul reşedinţei alternative. Aceasta poate fi dispusă, cu titlu definitiv sau provizoriu, la cererea unuia dintre părinţi sau atunci când aceştia nu se înţeleg cu privire la domiciliul minorului. În acest din urmă caz, instanţa fixează durata reşedinţei alternative şi stabileşte, prin hotărâre, ziua, ora şi locul şedinţei în cadrul căreia va statua din nou cu privire la reşedinţă.

O altă competenţă conferită prin această lege judecătorului în probleme de familie se referă la posibilitatea de a consfinţi, în situaţia când părinţii sunt separaţi, convenţia prin care aceştia decid cu privire la modalităţile de exercitare a autorităţii părinteşti sau, dimpotrivă, de a o infirma, dacă prin aceasta s-ar aduce atingere interesului superior al minorului ori dacă, consimţământul părinţilor nu a fost liber exprimat.

De asemenea, are competenţa de a statua, în caz de dezacord între titularii autorităţii părinteşti, cu privire la internarea sau externarea minorului, internat pentru probleme mintale.

42

În anumite cazuri, competenţa judecătorului în probleme de familie poate interfera cu cea a judecătorului de copii (le juge des enfants) sau a judecătorului de tutelă (le juge des tutelles). Niciunul dintre aceştia nu reprezintă, însă, instanţa de drept comun în materie de autoritate părintească, această prerogativă revenind judecătorului în probleme de familie.

Competenţa judecătorului de copii devine incidentă, de regulă, atunci când se pune problema instituirii unei măsuri de asistenţă educativă11, măsură determinată de pericolul în care s-ar afla minorul şi care poate avea consecinţe în ceea ce priveşte domiciliul copilului (în caz de instituire, spre exemplu, a măsurii plasamentului).

Trebuie precizat, însă, că această măsură de asistenţă educativă nu îi deposedează pe părinţi de autoritatea parentală, nici măcar de exerciţiul acesteia, ei păstrându-şi toate prerogativele pe care le presupune acest drept şi care nu devin incompatibile cu măsura instituită de judecătorul de copii.

În ceea ce-l priveşte pe judecătorul de tutelă, competenţa sa devine incidentă în caz de vacanţă a autorităţii părinteşti, revenindu-i sarcina de a solicita, în special la iniţiativa terţului căruia judecătorul în probleme de familie i-a încredinţat provizoriu copilul, deschiderea tutelei. Este vorba, bineînţeles, de circumstanţe excepţionale, care corespund în practică fie unor situaţii de separare a părinţilor şi prevenire a consecinţelor decesului eventual al celui care exercită singur autoritatea parentală sau la care a fost fixată reşedinţa copilului, fie unor situaţii de privare a unuia dintre părinţi sau a ambilor de exercitarea drepturilor părinteşti. Dacă, însă, după instituirea tutelei apar dificultăţi legate de modul de exercitare a drepturilor părinteşti, va fi sesizat judecătorul în probleme de familie; pentru restul problemelor, puterile sunt împărţite între diferite organe ale tutelei.

Tot judecătorul de tutelă este acela care se pronunţă cu privire la emanciparea şi independenţa minorului care a împlinit 16 ani, faţă de părinţii săi. Dacă minorul este, însă, subiectul unei proceduri de instituire a unei măsuri de asistenţă educativă, nu se va putea pronunţa cu privire la cererea sa, decât după obţinerea autorizaţiei judecătorului de copii.

În concluzie, dacă în urma acestor discuţii ar putea fi enunţată o singura regulă după care să se ghideze judecătorul în luarea deciziilor sale atunci când se pune problema instituirii unei măsuri care vizează soarta minorului, atunci aceasta ar constitui-o interesul superior al copilului.

11 Echivalentul, în dreptul român, al măsurilor de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272 din 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

43

SITUAŢII ÎN CARE SE POATE PRONUNŢA DIVORŢUL. ASPECTE DE DREPT COMPARAT ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Paul Pricopeauditor de justiţie

În dreptul pozitiv român, procedura divorţului prezintă un caracter restrictiv, menit să protejeze familia văzută ca valoare socială fundamentală. Fără a nega importanţa acesteia în societatea contemporană, trebuie să observăm că există o tendinţă evolutivă în ceea ce priveşte structura clasică, rolul şi importanţa familiei în societate. Caracterul de măsură excepţională a divorţului este relevat şi de situaţiile în care acesta poate fi cerut, şi anume: a) în cazul în care, din motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; b) în cazul acordului soţilor, cu îndeplinirea unor condiţii restrictive; c) când starea sănătăţii soţului care cere divorţul face imposibilă continuarea căsătoriei.

Primul caz reglementează, în principiu, fostul divorţ culpabil1, fie că este vorba de culpa comună sau exclusivă a unuia dintre soţi. Acesta este divorţul care nu necesită condiţii speciale pentru ca cererea să poată fi intentată, dar, pe fond, trebuie să fie făcută dovada incontestabilă a vătămarii grave şi a imposibilităţii continuării căsătoriei.

Cel de-al doilea caz presupune îndeplinirea unor condiţii speciale, şi anume trecerea unui an de la încheierea căsătoriei şi inexistenţa copiilor minori care să fi rezultat din căsătorie. Dacă însă acestea sunt îndeplinite, divorţul se va pronunţa fără să fie nevoie de dovada anevoioasă a imposibilităţii continuării căsătoriei, voinţa soţilor în acest sens fiind suficientă. Se observă că acest tip de divorţ, care nu exista în redactarea iniţială a codului reprezintă o evoluţie în sensul măririi rolului voinţei părţilor în menţinerea/continuarea căsătoriei. Astfel, aceasta devine în fapt suverană, dacă nu există copii minori care să fie afectaţi prin decizia părinţilor lor cu privire la continuarea căsătoriei.

Al treilea caz reglementează o situaţie ce se apropie conceptual de ideea divorţului remediu, nepresupunând culpa unuia dintre soţi, ci doar imposibilitatea continuării căsătoriei. Deşi textul de lege face vorbire de un divorţ cerut de soţul bolnav, în doctrină şi practică se admite că acesta poate fi cerut şi de soţul sănătos, dacă nu pe temeiul acestui alineat, atunci invocând situaţia de drept comun şi anume motive temeinice (starea de sănătate a celuilalt soţ) care vatămă raporturile dintre soţi şi fac imposibilă continuarea căsătoriei.

Din prezentarea foarte sumară a acestei reglementari observăm nu numai că în cazul actului juridic al căsătoriei principiul mutuum consensus, mutuum dissensus nu este aplicabil, dar şi că importanta acestuia, caracterul lui social, îl face să depăşească sfera intereselor particulare, vorbindu-se de principiul stabilităţii căsătoriei. Acest caracter social este de necontestat şi prezent în reglementările acestei instituţii din toate sistemele de drept, însă măsura în care acesta restricţionează posibilitatea desfacerii căsătoriei şi implicit dreptul persoanei de a dispune cu privire la viaţa sa familială şi privată este diferit. În condiţiile în care tendinţa generală a dreptului în Europa este de unificare a sistemelor de drept sau cel puţin de creare a unor cadre comune pentru instituţiile importante, pentru ca acesta să fie mai uşor aplicabil cetăţenilor europeni sau de către statele membre ale Consiliului Europei, considerăm că studierea diferenţelor existente între principalele sisteme juridice cu privire la acest aspect, cât şi a posibilei evoluţii a instituţiei în dreptul român, în conformitate cu ultimele modificări ale izvoarelor materiale ale dreptului cu impact asupra familiei, prezintă o importanţă apreciabilă.

1 Şi în prezent divorţul se pronunţă, în toate cazurile, din culpa unuia sau a ambilor soţi, deşi culpa nu ar mai reprezenta o condiţie sine quo non, cel puţin dacă interpretăm literal textul legal. Trebuie doar să se facă dovada vătămării grave care să ducă la imposibilitatea continuării căsătoriei.

44

În sistemul de drept german există o singura cauză, generică, în care se poate pronunţa divorţul, şi anume „eşecul căsătoriei”. Această cauză generică, prevăzută în art. 1565 al Codului Civil German este dezvoltată în articolul următor, arătându-se două situaţii în care acest eşec se poate constata: 1) dacă divorţul este cerut (sau cel puţin acceptat) de ambii soţi care trăiesc despărţiţi de cel puţin un an; 2) dacă divorţul este cerut de unul dintre soţi, în condiţiile în care aceştia sunt despărţiţi de cel puţin 3 ani. Această a doua situaţie consacră, în principiu, un drept absolut de a cere divorţul, prezumând irefragabil „eşecul căsătoriei” dacă separaţia în fapt a depăşit 3 ani. Spunem în principiu pentru că există o rezervă prevăzută de art. 1568 din Codul Civil German care prevede că, chiar dacă se îndeplinesc condiţiile pentru a constata eşecul căsătoriei, divorţul nu va fi pronunţat dacă, în mod excepţional, interesele copiilor rezultaţi din căsătorie se opun acestuia sau dacă circumstanţe excepţionale care îl vizează pe soţul ce refuză divorţul impun menţinerea căsătoriei. Aceste circumstanţe sunt interpretate extrem de restrictiv în practică, cu atât mai mult cu cât nu sunt circumstanţiate şi restrâng acest drept absolut de a divorţa (în condiţiile precizate) de care vorbeşte doctrina germana.

Dreptul italian se dovedeşte, probabil sub influenţe socio-religioase, cel mai conservator în acest domeniu. Astfel, există două tipuri mari de divorţ: imediat şi după separaţia în fapt. Cel imediat se poate pronunţa în patru cazuri: condamnarea unui soţ pentru delicte grave comise înainte sau în timpul căsătoriei, obţinerea divorţului sau recăsătorirea, ambele acţiuni făcute în străinătate şi de către soţul neavând cetăţenia italiană, neconsumarea căsătoriei, şi în urma schimbării sexului unuia dintre soţi. După cum se poate observa, toate situaţiile sunt excepţionale şi au mai multă legătură cu etica şi funcţiile biologice ale instituţiei căsătoriei decât cu caracterul ei social.

Al doilea tip de divorţ reglementează situaţia de drept comun, şi anume atunci când uniunea materială şi spirituală a căsătoriei este în aşa măsură afectată încât aceasta nu mai poate continua (art. 1 al Legii din 1 decembrie 1970 care introduce instituţia divorţului). În prezent, acest divorţ poate fi pronunţat doar în urma separării de corp între cei doi soţi, consensuală (dar ratificată de instanţă) sau judiciară. Există şi o durată minimă după care poate fi cerut, şi anume trei ani de la data pronunţării separaţiei judiciare sau ratificării acordului soţilor asupra separării. De menţionat că separaţia judiciară cerută doar de unul din soţi poate avea două motive: producerea de fapte ce fac intolerabilă continuarea coabitării sau care prejudiciază grav educaţia copiilor.

Cazurile de divorţ în dreptul portughez sunt destul de asemănătoare celor existente în dreptul nostru: divorţul prin acord şi divorţul culpabil. Diferenţele vizează întrucâtva condiţiile ce trebuie îndeplinite şi autoritatea competentă. În cazul divorţului prin acord, soţii trebuie să se înţeleagă nu numai asupra divorţului, ci şi asupra altor aspecte ce sunt privite, de obicei, ca cereri accesorii divorţului, şi anume: pensia alimentară cuvenită soţului ce se află în nevoie, exerciţiul autorităţii părinteşti asupra copiilor minori, atribuirea locuinţei. În cazul în care îndeplinesc toate aceste condiţii, procedura divorţului prin acord începe ca una administrativă, în faţa unei autorităţi a Registrului Civil, „Conservatoria”. Divorţul va deveni efectiv, fără a se ajunge în faţa instanţei, cu excepţia situaţiei în care Ministerul Public consideră că acordul soţilor nu protejează suficient interesele minorilor şi când, pentru a se putea pronunţa divorţul, cazul este trimis în faţa tribunalului cantonal. Divorţul culpabil va fi pronunţat în toate celelalte situaţii, dacă unul dintre soţi îl cere, invocând o violare culpabilă a obligaţiilor conjugale. În acest caz, întreaga procedură se desfăşoară în faţa instanţei competente.

În Franţa, cazurile şi procedura divorţului au suferit modificări foarte importante prin Legea nr. 2004-439 din 26 mai 2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005. Prin această lege, procedura divorţului a devenit mai puţin greoaie, iar cazurile în care acesta se poate obţine nu mai necesită realizarea unor formalităţi importante.

Primul caz reglementat este divorţul prin consimţământ mutual (art. 230 şi 232 din lege). Poate fi cerut de către cei doi soţi împreună, dacă aceştia se înţeleg atât cu privire la desfacerea căsătoriei, cât şi cu privire la toate efectele presupuse de acest act. Spre deosebire de dreptul nostru, norma franceză nu cere nici o condiţie legată de durata căsătoriei sau existenţa copiilor minori.

Divorţul acceptat este cea de-a doua formă de divorţ (art. 233 şi 234 din lege). Poate fi cerut de unul sau ambii soţi atunci când amândoi acceptă ideea desfacerii căsătoriei, urmând ca celelalte efecte să fie stabilite de instanţă.

45

Al treilea caz este divorţul pentru alterarea definitivă a legăturii conjugale (art. 237 şi 238 din lege). Acesta poate fi cerut de oricare dintre soţi în cazul încetării vieţii în comun care durează de cel puţin doi ani. Aceasta separare poate fi doar o separare de fapt, nu numai una constatată de instanţă.

Divorţul din culpă este ultima categorie de divorţ, putând fi cerut când există o violare gravă sau repetată, din partea celuilalt soţ, a obligaţiilor izvorâte din căsătorie.

După cum se observă, în reglementarea franceză putem vorbi practic de două cazuri în care acordul soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei este suveran, şi anume divorţul prin consimţământ mutual şi divorţul acceptat. În ambele situaţii, nu există condiţii speciale de îndeplinit pentru un astfel de divorţ, fiind necesar doar acordul soţilor, în prima situaţie cu privire la toate efectele desfacerii căsătoriei, în cea de-a doua doar cu privire la divorţ. Putem vorbi în dreptul francez de o revenire la principiul mutuum consensus, mutuum dissensus chiar şi în materia căsătoriei, singura condiţie impusă fiind ca înţelegerea asupra desfacerii acestui act să fie făcută în faţa unei instanţe de judecată.

Aceasta tendinţă de uşurare a obţinerii divorţului nu a rămas străină legiuitorului nostru. Astfel, în proiectul Codului Civil, în redactarea sa actuală, sunt reglementate cinci cazuri de divorţ : a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celalalt soţ; b) la cererea unuia dintre soţi care nu mai doreşte, indiferent de motiv, continuarea căsătoriei; c) atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; d) în urma cererii oricăruia dintre soţi, dacă starea sănătăţii unuia dintre ei face imposibilă continuarea căsătoriei; e) când unul dintre soţi a fost condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani (art. 297).

Modificări importante există şi cu privire la condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea cere divorţul prin acord. Astfel, sunt înlăturate cele două condiţii privind trecerea unei perioade de un an de la încheierea căsătoriei şi inexistenţa copiilor minori rezultaţi din căsătorie, însă, la fel ca în dreptul francez, soţii trebuie să se înţeleagă asupra rezolvării celorlalte efecte ale divorţului, respectând interesele copiilor minori în condiţiile impuse de instanţă. Dacă în termenul de 3 luni acordat de aceasta pentru a se ajunge la o înţelegere aceasta nu se realizează, cererea de divorţ va fi respinsă ca inadmisibilă (art. 301 alin. 3).

Divorţul din culpă şi divorţul remediu (cazurile de la lit. c şi d) nu aduc modificări importante legislaţiei existentă în prezent, cu excepţia faptului că acesta din urmă poate fi obţinut şi de soţul sănătos, cu excepţia situaţiei în care ar produce consecinţe deosebit de grave pentru soţul bolnav, fiind necesară menţinerea căsătoriei.

Divorţul prin cererea unilaterală a uneia dintre părţi (cazul de la lit. b) şi divorţul pentru condamnare definitivă a unui soţ (cazul de la lit. e) ar putea fi noutăţi în legislaţia românească. Dacă ultimul ar putea avea un corespondent în legea italiană (condamnarea unui soţ pentru delicte grave comise înainte sau în timpul căsătoriei), divorţul la cererea unilaterala a unui soţ, indiferent de motiv, aşa cum este formulat în art. 303 alin. 1, nu are corespondent în legislaţia europeană studiată. În unele legislaţii europene, singura posibilitate prin care un soţ poate obţine divorţul, fără acordul celuilalt şi fără a dovedi culpa sau imposibilitatea continuării căsătoriei, este ulterior unei separaţii în fapt. Condiţia aceasta este înlocuită în propunerea de lege ferenda, în sensul că de la încheierea căsătoriei să fi trecut cel puţin 6 luni. De asemenea, ca o sancţiune pentru soţul care cere cu uşurinţă (cel puţin în aparenţă) desfacerea căsătoriei în această situaţie, divorţul se va pronunţa din culpa soţului reclamant.

Considerăm că introducerea acestui caz de divorţ este cu adevărat novatoare. Dacă ceea ce este nou va fi şi bun pentru societatea şi familia româneasca ne poate dovedi doar practica. Faptul că o instituţie atât de importantă precum căsătoria este lăsată la discreţia voinţei individuale a părţilor sau, chiar mai puternic, a uneia dintre părţi, poate naşte numeroase dispute. Însă realitatea relaţiilor de familie ne arată că o mai bună conştientizare a importanţei acesteia în planul individual se poate realiza prea puţin pe calea măsurilor restrictive cu privire la obţinerea divorţului. Este puţin probabil ca un soţ care ţine cu tot dinadinsul la desfacerea căsătoriei, acceptând chiar ideea că divorţul se va pronunţa din culpa sa, să nu poată obţine divorţul chiar şi în condiţiile legislaţiei actuale. Şi, oricum, prin propria voinţă, se poate separa în fapt de celălalt soţ, aşa că beneficiul practic al unei astfel de restricţii poate fi nul. Iar ideea de

46

protecţie a intereselor copiilor nu trebuie privită de o manieră unilaterală, absolutizând soluţia că acestea ar fi mai bine protejate dacă părinţii lor vor continua convieţuirea. Unui cadru familial „normal”, compus din părinţi care convieţuiesc într-o continuă stare conflictuală i-ar putea fi preferabil, în multe situaţii de speţă, un cadru familial creat de părinţi divorţaţi şi care îşi exercită pe intervale de timp diferite dreptul de a avea relaţii personale cu copiii lor.

47

CONSIDERAŢII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA CU PRIVIRE LA RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ A PĂRINŢILOR PENTRU PREJUDICIILE

CAUZATE DE COPIII LOR MINORI

Mădălina BaciuCristina Paşol

auditori de justiţie

I. Sediul materiei

Potrivit prevederilor art. 1000 alin. 2 C. civ. „tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii”. Se consacră astfel temeiul juridic al răspunderii civile delictuale a părinţilor în cazul îndeplinirii (de către partea prejudiciată, potrivit prevederilor art. 1169 C. civ.) a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte formularea textuală a art. 1000 alin. 2. C. civ., interpretarea acestuia va fi în sensul consacrării egalităţii de tratament juridic între bărbat şi femeie, impus de realităţile social-economice, şi redat în prevederile principiale ale Consituţiei din 1948, care în art. 16 arată că „ toţi cetăţenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură, sunt egali în faţa legii”. În aceste condiţii, prevederile Codului civil, ce statuează în sensul că mama copilului va răspunde numai în condiţiile decesului bărbatului, vor fi considerate abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Constituţiei. Potrivit prevederilor art. 105 din legea fundamentală, prin publicarea acesteia în Monitorul Oficial, se desfiinţează toate dispoziţiile din legi, decrete, regulamente şi orice alte dispoziţiuni contrare prevederilor Constituţiei. Cu toatea acestea, apare necesitatea evidentă ca într-o nouă reglementare această dispoziţie să fie abrogată în mod expres.

Se creează astfel fundamentul juridic pentru aplicarea prevederilor art. 97 alin. 1 din C. fam., potrivit căruia “ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiaţi”, coroborate în sensul stabilirii unei răspunderi solidare a ambilor părinţi cu dispoziţiile art. 1003 ce instituie unul dintre cazurile de solidaritate pasivă legală, în sensul că cei care au cauzat în comun, prin fapta lor ilicită un prejudiciu, răspund solidar faţă de victimă. Desigur că interpretarea art. 1003 va fi extensivă, aşa încât cauzarea unui prejudiciu nu semnifică în mod necesar doar exercitarea nemijlocită a ansamblului actelor materiale şi faptelor juridice ce au condus în mod direct la cauzarea prejudiciului, condiţie sine qua non a răspunderii civile delictuale, ci şi crearea condiţiilor psihice favorabile săvârşirii faptei ilicite prin neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti.

II. Condiţiile generale ale răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori

Angajarea răspunderii civile delictuale a părinţilor presupune îndeplinirea în persoana copilului minor a tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale, şi anume prejudiciul, fapta ilicită, vinovăţia, precum şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Îndeplinirea acestor condiţii va fi constatată de către instanţa de judecată, fiind instituită în sarcina celui ce invocă pretenţia în faţa acesteia dovedirea tuturor acestor elemente, potrivit art. 1169 C. civ, aplicându-se în domeniul probatoriului excepţia de la regula instituită de art. 1191 C. civ, în sensul că vor fi acceptate orice mijloace de probă, fiind vorba în acest caz de necesitatea dovedirii unui fapt juridic civil. Elementul central al probaţiunii îl reprezintă existenţa prejudiciului, condiţie sine qua non a răspunderii civile delictuale, căci „în lipsa unui prejudiciu nu suntem în prezenţa răspunderii civile, fiind unanim admisă regula că nu poate exista răspundere fără

48

pagubă, sens în care această condiţie privind existenţa prejudiciului apare ca fiind de esenţa răspunderii civile delictuale”2.

În ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei, pentru incidenţa răspunderii părinţilor nu este necesar ca minorul să fi acţionat cu discernământ3, întrucât în caz contrar s-ar ajunge la situaţia în care raţiunea instituirii acestui tip de răspundere ar dispărea, având în vedere că starea de minoritate, de regulă, presupune lipsa discernământului. S-a afirmat de asemenea, în mod just, că o astfel de soluţie ar încuraja părinţii să se sustragă de la exercitarea îndatoririlor tocmai în ipoteza în care aceast lucru este în mod imperios necesar, accea a minorilor aflaţi la o vârstă fragedă4.

Din perspectivă tehnico-juridică, victima care a dovedit întrunirea elementelor sus-menţionate beneficiază în susţinerea temeiniciei cererii sale şi în vederea angajării răspunderii părinţilor de o prezumţie bazată pe trei elemente5:

▪ faptul că în exercitarea îndatoririlor părinteşti au existat abateri, constând în acţiuni sau inacţiuni ilicite;

▪ existenţa unei culpe a părinţilor în privinţa acestor abateri;▪ existenţa unei legături de cauzalitate între aceste abateri şi fapta prejudiciabilă, în sensul că

neexercitarea îndatoririlor părinteşti a creat premisele săvârşirii faptei ilicite.Prin instituirea acestei prezumţii simple de către lege, părinţii copiilor minori urmează a răspunde

în condiţiile în care nu pot răsturna această prezumţie potrivit prevederilor art. 1000 alin. 2 teza a doua, şi anume dacă dovedesc că faptul cauzator de prejudicii nu a putut fi împiedicat de către aceştia. În ceea ce priveşte conţinutul prezumţiilor menţionate, în literatura de specialitate şi în practica judiciară au fost exprimate mai multe opinii referitoare la temeiul răspunderii părinţilor.

A. Fundamentarea răspunderii părinţilor pe obligaţia de supraveghere asupra copiilor lor minori. Printr-o decizie de practică judiciară6, s-a statuat că examinarea scuzelor invocate de către părinte, spre a fi apăraţi de daune este lăsată la aprecierea judecătorului fondului, şi este fără îndoială că absenţa involuntară şi neprevăzută a părintelui în momentul săvârşirii faptei reprezintă o scuză destul de îndestulătoare pentru a-l pune la adăpost de orice răspundere, pe cât timp nu se poate imputa părintelui vreo greşeală, neglijenţă sau neprevedere din parte-i care să fi precedat acţiunea copilului. Această decizie consacră practic fundamentarea răspunderii părinţilor pe obligaţia de supraveghere7.

B. În fundamentarea răspunderii părinţilor există şi o a doua opinie8, în care se apreciază că prezumţia de culpă a părinţilor are un conţinut mai larg, fapta lor constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere precum şi a obligaţiei de creştere a minorului. Astfel, în conformitate cu art. 101 alin. 2 C. fam., părinţii „sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia”. Această opinie nu şi-a găsit consacrarea în practica judiciară decât în mod izolat9.

C. Fundamentarea răspunderii părinţilor pe obligaţia de educare a copilului minor. Această opinie este concordantă cu prevederile art. 101 din C. fam., potrivit căruia ambilor părinţi le revine obligaţia de

2 Gh. Vintilă, C. Furtună, Daune morale.Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Buc., 1999, p. 245.3 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Buc., 1997, p. 214.4 T.S., dec. nr. 296 din 27 martie 1962, în Culegere de decizii a Tribunalului Suprem pe anul 1962, p.147; dec. nr. 160 din 24 ianuarie 1973 a T.S., în Culegere de decizii a Tribunalului Suprem pe anul 1973, p. 173.5 C. Toader., R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache, Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, Ed. Press Mihaela, Buc., 2000, p. 264.6 Dec. din 18 ianuarie 1890 a Trib. Teleorman, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul Civil adnotat, vol. II, Ed. Librăriei Universala, Alcalay & Co, p. 506-507.7 În acelaşi sens, Plenul T.S., dec. de îndrumare nr. 6/1973, în Colecţie de decizii pe anul 1973, p. 52, în care se motivează că „dacă s-a exercitat o supraveghere corespunzătoare, părinţii vor răspunde”, T.S., dec. nr. 296/1962, în Colecţie de decizii pe anul 1962, Trib. Neamţ, dec. penală nr. 15/1970, în R.R.D nr. 7/1970.8 I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. Naţională, Buc., 1929, p. 754, Eugen A. Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberstein, Ocrotirea părintească, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1960, p. 155-156, R. Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conţinutul prezumţiei de culpă a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, în R.R.D., nr. 6/1981, p. 62.9 T.S., secţia penală, dec. nr. 2154/1983, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 65.

49

creştere a copilului, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia10. De altfel, şi practica judiciară mai recentă s-a îndreptat în acelaşi sens11.

Se observă din analizarea conţinutului efectelor întemeierii răspunderii părinţilor pe obligaţia de educare a copilului minor faptul că în aceste condiţii devine practic de neînlăturat prezumţia instituită de lege în art. 1000 alin. ultim, întrucât, într-o asemenea situaţie, părinţii ar trebui să dovedească exercitarea ireproşabilă a tuturor îndatoririlor părinteşti, probaţiune aptă a înlătura prezumţia de culpă instituită în sarcina acestora. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie dovedit este lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită comisă şi exercitarea îndatoririlor părinteşti de către minor. O astfel de prezumţie de culpă prezintă unele aspecte inechitabile, greu de justificat în condiţiile fundamentării răspunderii pe obligaţia de educare, întrucât există situaţii, pe care le voi relua în cele ce urmează, când unul dintre părinţi s-a aflat în imposibilitatea de-a exercita îndatoririle părinteşti, din motive neimputabile acestuia. În aceste condiţii, se pune problema dacă îndeplinirea obligaţiei de educare reprezintă o sarcină a fiecărui părinte în spiritul şi litera art. 101 din C. fam, chiar şi în condiţiile separării în fapt sau chiar a divorţului, sau urmează a fi analizată în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei? În condiţiile analizării răspunderii părinţilor pe temeiul obligaţiei de educare, este evident că vor răspunde ambii părinţi în mod solidar, întrucât acestora le revine obligaţia ca în exercitarea îndatoririlor părinteşti să asigure educarea minorului, aşa încât acesta să nu săvârşească fapte ilicite prejudiciabile.

Având în vedere faptul că art. 1000 alin. 1 permite părinţilor să probeze împrejurarea că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, dovadă care, pe temeiul obligaţiei de educare, este practic iluzorie 12, întrucât a proba exercitarea constantă a îndatoririlor părinteşti este imposibilă având în vedere conţinutul bogat şi complex ce se atribuie noţiunii de educare, meţinerea acestei dispoziţii nu îşi mai găseşte justificarea în contextul actual. O posibilitate de răsturnare a prezumţiei instituite în privinţa părinţilor lipsită de efecte practice, situată numai la nivel principial, fără aplicabilitate efectivă este inutilă.

Într-o viitoare reglementare, ţinând seama de contextul social inechitabil al răspunderii unui părinte care şi-a exercitat îndatoririle părinteşti în raport cu celălalt părinte, a cărui atitudine nu a fost suficient de corespunzătoare standardelor morale pe care le implică noţiunea de educare, s-ar impune consacrarea drept temei al răspunderii a ideii de garanţie faţă de terţi a părinţilor. O astfel de propunere răspunde unor considerente de echitate şi faţă de terţul care suportă prejudiciul cauzat de către minor, în beneficiul căruia este prevăzută solidaritatea de la art. 1003 C. civ., şi în acelaşi timp şi faţă de părintele care şi-a exercitat corespunzător îndatoririle părinteşti.

Într-o decizie a Curţii de Apel Craiova13 în care s-a apreciat iniţial că temeiul răspunderii părinţilor constă în neîndeplinirea obligaţiei de-a creşte copilul, ce cuprinde îndatoriri de educare, învăţătură şi supraveghere, de pază exercitată asupra activităţii acestuia, se adaugă faptul că răspunderea părinţilor decurge din însăşi calitatea de părinte, iar ca fundament este ideea unei garanţii generale faţă de

10 Reglementarea ocrotirii părinteşti se bazează pe principiul potrivit căruia părinţii trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească îndatoririle părinteşti numai în interesul copilului, pe primul plan situându-se îndatoririle părinteşti, drepturile fiind recunoscute în vedere îndeplinirii îndatoririlor. În acest sens, I. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Buc., 2002, p. 545. Acelaşi autor arată că noţiunea de interes al copilului include un interes superior obştesc, educarea acestuia vizează scopul de a-l face folositor societăţii. Art. 44 din Constituţie consacră dreptul şi obligaţia ambilor părinţi de a asigura creşterea, educarea şi îngrijirea minorilor, aprecierea interesului acestuia făcându-se în limitele dispoziţiilor legale, iar nu în afara acestora şi a regulilor de convieţuire socială.11 T.S. în complet de 7 judecători, dec. nr. 7/1994, în R.R.D. nr. 7/1994, p. 57; T.S., secţia penală, dec. nr. 2465/1978, în R.R.D. nr. 11/1979, în complet de 7 judecători, dec. nr. 1828/1980 în R.R.D. nr. 18/1980, secţia penală, dec. nr. 2154/1983 în Culegere de decizii 1983, p. 262, secţia civilă, dec. nr. 431/1985 în R.R.D. nr. 1/1986, dec. nr. 519/1988, în R.R.D. nr. 9/1988. La acestea se adaugă şi dec. pen. nr. 1777 din 9 august 1976 a T.S., nepublicată, citată în C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p. 201, potrivit căreia „răspunderea părinţilor pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori se bazează pe o prezumţie de culpă, constând într-o lipsă nu numai de supraveghere, ci şi de educaţie, astfel încât judecătorul trebuie să verifice şi să examineze răspunderea părinţilor minorului rezultată din deficienţele în educaţia copilului lor, care le-ar fi imputabile”. 12 C. Toader., R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache, op.cit., p. 265.13 Dec. nr. 8343/1999 a Secţiei Civile a Curţii de Apel Craiova.

50

terţi, care să implice solidaritatea dintre părinţi şi copii minori pentru obligaţiile născute pe seama minorilor. Hotărârea pronunţată în cauză sugerează întemeierea răspunderii speciale a părinţilor pe obligaţia generală a garanţiei faţă de terti

Adoptarea teoriei răspunderii obiective „are în vedere o protecţie mai sigură a victimei, concomitent cu instituirea unei răspunderi efective şi prompte a părintelui; se realizează astfel rolul educativ al legii care nu poate fi compatibil, în nici un caz cu transferul consecinţelor faptei ilicite a copilului minor asupra părinţilor, cărora, adeseori, nu li se poate reproşa nici o greşeală, fiind doar într-o culpă prezumată, aparentă şi injust reţinută în sarcina lor”14. De asemenea, un alt autor15 propune de lege ferenda ca răspunderea părinţilor să se fundamenteze „pe ideea unei adevărate garanţii generale faţă de terţi, implicând solidaritatea dintre părinţi şi copilul minor, pe care legea o instituie pentru toate obligaţiile născute în persoana minorului, ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de acesta”. În opinia aceluiaşi autor, această viitoare reglementare ar putea fi însoţită şi de instituirea unui sistem de asigurări de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate în acest mod.

Mai mult decât atât, părintele care şi-a exercitat în mod corespunzător îndatoririle părinteşti ar trebui să beneficieze la rândul său de posibilitatea juridică de-a se regresa împotriva celui responsabil moral de producerea prejudiciului. Astfel, solidaritatea ar trebui să reprezinte o garanţie în favoarea terţului, însă în ceea ce priveşte raporturile dintre părinţi, în special în ipoteza în care nu există o comunitate de locuinţă, aceştia să răspundă în mod proporţional, în funcţie de culpa fiecăruia. În privinţa acestui regres ar trebui instituit un temei legal, sau în lipsa acestuia s-ar putea fundamenta pe obligaţia de educare, interpretată în condiţiile echităţii. Obligaţia de educare a fiecărui părinte ar reprezenta astfel un temei juridic subsidiar ideii de garanţie, de protecţie a intereselor terţilor prejudiciaţi.

III. Condiţia specială a comunităţii de locuinţă

Din interpretarea literală a prevederilor art. 1000 alin. 2 C. civ., rezultă că părinţii răspund pentru faptele prejudiciabile ale copiilor minori ce locuiesc împreună cu aceştia. Potrivit art. 100 alin. 1 din C. fam, copilul minor locuieşte împreună cu părinţii săi , iar potrivit art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte în mod statornic. În lumina prevederilor Decretului nr. 31/1954, rezultă că, în funcţie de modul de stabilire, domiciliul poate fi cel de drept comun, având în principiu, drept titular persoana cu capacitate deplină de exerciţiu şi domiciliul legal, în cazul minorului care nu are capacitate deplină de exerciţiu, acesta probându-se prin domiciliul de drept comun al persoanei care asigură ocrotirea. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani îşi poate proba domiciliul legal cu cartea de identitate, sau, dacă este necesar se poate folosi şi hotărârea judecătorească de încredinţare sau reîncredinţare a minorului16.

Potrivit alin. 2 al art. 14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, domiciliul copilului încredinţat de către instanţa judecătorească unei terţe persoane rămâne la părinţii săi, iar în ipoteza în care aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care din ei va avea domiciliul copilul, va decide instanţa. Aceleaşi prevederi se regăsesc şi în Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, respectiv în art. 25 alin. 2, precum şi în dispoziţiile art. 100 C. fam. Această condiţie specială a locuinţei minorului se va aprecia în concret, după criteriile stabilite mai sus, aşa încât nu va prezenta relevanţă împrejurarea că, în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, minorul avea în fapt o altă locuinţă 17.

În ceea ce priveşte condiţia comunităţii de locuinţă, unele aspecte inechitabile apar în situaţia în care, din diverse cauze, părinţii minorului nu mai au locuinţă comună la data săvârşirii de către acesta a faptei ilicite prejudiciabile, aşa încât acestea urmează a fi analizate pe larg în cele ce urmează:

14 L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 243.15 C. Stătescu, op. cit, p. 73-74.16 G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Buc., 2001, p. 242-243.17 Plenul T.S., dec. de îndrumare nr. 6 din 17 noiembrie 1973, în care se arată că simplul fapt că la data săvârşirii faptei ilicite părinţii nu mai aveau posibilitatea materială de a exercita supravegherea legală, deoarece minorul părăsise locuinţa nu este suficient pentru a înlătura răspunderea părinţilor prevăzută de art. 1000 alin. 2 C. civ.

51

1. Răspunderea părinţilor în caz de desfacere a căsătorieiÎn caz de divorţ, instanţa judecătorească este obligată, chiar dacă nu există o cerere expresă în

acest sens, să se pronunţe prin hotărârea de divorţ şi asupra încredinţării copiilor minori, dacă nu există o înţelegere a părinţilor în acest sens, situaţie în care această înţelegere va fi încuviinţată, ţinându-se seama de interesele copiilor minori18. În cazul în care copilul a fost încredinţat unuia dintre părinţi, acesta exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. 1 din C. fam. Celălalt părinte păstrează dreptul de-a avea legături personale cu copilul, precum şi de-a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională (art. 43 alin. 3 C.fam)19.

O situaţie specială, care a primit soluţionări deosebite din partea literaturii de specialitate şi a practicii judecătoreşti o reprezintă aceea în care minorul a săvârşit fapta ilicită în timp ce se afla în fapt la locuinţa părintelui căruia nu-i fusese încredinţat prin hotărâre judecătorească.

Potrivit opiniei exprimate în literatură20, în cazul art. 1000 alin. 2 C. civ., răspunderea pentru fapta ilicită prejudiciabilă trebuie să revină numai părintelui căruia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, întrucât locuinţa acestuia a fost stabilită prin hotărâre judecătorească la acest din urmă părinte, iar, pe de altă parte din interpretarea art. 1000 alin. 2 C. civ. rezultă necesitatea îndeplinirii comunităţii de locuinţă, legiuitorul având în vedere locuinţa de drept a minorului.

În ceea ce priveşte părintele la care minorul se afla în fapt la data săvârşirii faptei prejudiciabile, acesta va răspunde numai în condiţiile în care sunt îndeplinite cerinţele răspunderii pentru fapta proprie. Fiind întemeiată în mod exculsiv pe condiţia comunităţii de locuinţă, această opinie nu ţine seama de inechităţile generate de această situaţie, în special în ipoteza în care răspunderea părinţilor este întemeiată pe obligaţia de educare a copilului minor, iar potrivit art. 43 alin. 3 din C. fam, şi părintelui căruia copilul nu i-a fost încredinţat spre creştere şi educare îi incumbă obligaţia de-a veghea în continuare la educarea acestuia. În caz contrar, potrivit acestei opinii, s-ar crea un regim juridic diferenţiat între cei doi părinţi în condiţiile în care amândurora le incumbă această obligaţie de creştere şi educare a copilului minor. Astfel, în privinţa părintelui căruia copilul i-a fost încredinţat operează prezumţia de răspundere instituită în favoarea persoanei prejudiciate, pe când răspunderea celuilalt părinte este întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ, dacă o greşeală îi poate fi imputată. Această opinie prezintă inconveniente şi în ceea ce priveşte persoana prejudiciată prin săvârşirea faptei ilicte, întrucât aceasta nu ar mai putea beneficia de solidaritatea instituită de art. 1003 C. civ., care asigură un mod mai eficient de asigurare a reparării prejudiciului.

Potrivit opiniei exprimate în practica judiciară21, în ipoteza în care părinţii sunt divorţaţi, minorul fiind încredinţat spre creştere şi educare unuia dintre aceştia, părintele căruia minorul i-a fost încredinţat nu răspunde de daunele cauzate de acesta în timp ce se afla la celălalt soţ, dacă acesta din urmă a luat minorul spre creştere şi educare. În temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. 2 C. civ., cel care va avea calitate procesuală pasivă în litigiul intentat de persoana prejudiciată este părintele la care minorul se afla în fapt la data săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Această teorie extrapolează interpretarea noţiunii 18 T.S., decizie de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, în Culegere de decizii pe anul 1970, p. 48; T.S., dec. civ. nr. 1465 din 20 octombrie 1962; Trib. Buc., dec. civ. nr. 2/190, în „Dreptul” nr. 2/1990, p. 80, în sensul că interesul minorului este criteriul încredinţării acestuia.19 T.S., decizie de îndrumare nr. 20 din 5 noiembrie 1964, în J.N. nr. 11, 1964, p. 130-132; Trib. Galaţi, dec. civ. nr. 1079 din 29 august 1963, în J. N. nr. 5, 1964, p. 164; I. Albu, Dreptul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul de-a avea cu acesta legături personale, în R.R.D. nr. 2, 1988, p. 28.20 E.A. Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberstein, Ocrotirea părintească, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1960, p. 159, unde se arată că ceea ce interesează pentru determinarea părintelui căruia îi revine răspunderea civilă prevăzută de art. 1000 alin. 2 C. civ. este nu locuinţa în fapt, ci locuinţa în drept a minorului.21 T.S., secţia penală, dec. nr. 483 din 28 ianuarie 1970, în Culegere de decizii pe anul 1970, p. 454; dec. penală nr. 1916/1971 a T.S., în R.R.D., 12/1971, p. 156, potrivit căreia calitatea de persoană responsabilă civilmente o are numai acela dintre părinţi căruia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare şi la care acesta locuieşte. Ori de câte ori exercitarea în fapt a drepturilor părinteşti de către părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul şi locuinţa minorului au un caracter de durată, nerezumându-se la o simplă vizită, acest părinte este ţinut să răspundă în temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ. - C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p. 220.

52

de „locuinţă” prevăzută de art. 1000 alin. 2 C. civ şi la locuinţa pe care minorul o avea în fapt la data săvârşirii faptei ilicite. Nici această interpretare nu este nesusceptibilă de critică, întrucât şi în această ipoteză se face diferenţierea între părinţii minorului din punctul de vedere al răspunderii acestora, pe baza aceluiaşi criteriu al comunităţii de locuinţă, fără a se ţine seama de obligaţia ambilor părinţi în sensul contribuţiei acestora la pregătirea unei baze corespunzătoare a minorului pentru a asigura educarea acestuia în spiritul reponsabilizării sale civice. De asemenea, este lipsită de efect solidaritatea instituită de către legiuitor în art. 1003 C. civ. în favoarea persoanei prejudiciate de săvârşirea faptei ilicte de către minor. Având în vedere considerente de echitate, ulterior, practica judecătorească a stabilit că, în asemenea situaţii răspunderea revine ambilor părinţi, atât celui căruia minorul i-a fost încredinţat, cât şi celui la care minorul s-a aflat în fapt22. Această soluţie este în concordanţă şi cu raţiunea avută în vedere de legiuitor prin textul art. 1000 alin. 2 C. civ, respectând şi prevederile art. 43 alin. 3 C. fam, asigurând totodată persoanei prejudiciate o garanţie suplimentară în vederea reparării integrale a prejudiciului cauzat. Temeiul acestei răspunderi este reprezentat de obligaţia părinţilor de educare a copilului minor; în acest sens, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală23, a decis că răspunderea revine ambilor părinţi, în cazul părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul, acesta ar decurge din calitatea de părinte, în temeiul căreia, atât înainte de divorţ, cât şi după aceea, avea obligaţia, pe care nu şi-a îndeplinit-o, de a asigura fiului său o educaţie corespunzătoare.

În ceea ce priveşte fundamentarea acestei răspunderi pe obligaţia de educare a copilului minor, aceasta prezintă unele inconveniente în ipoteza în care unul dintre părinţi nu şi-a putut exercita îndatoririle părinteşti din motive independente de culpa lui. Spre exemplu, în ipoteza în care un părinte este detaşat pentru interese de serviciu, lucrând în altă localitate decât cea în care copilul îşi are domiciliul sau în afara graniţelor ţării, posibilităţile sale de-a stabili o legătură afectivă cu minorul fiind reduse sau chiar inexistente. Mai mult decât atât, în situaţia în care unul dintre părinţi nu şi-a putut exercita acest drept de-a avea legături personale cu minorul din culpa celuilalt părinte, care l-a lipsit de posibilitatea de-a contribui la educarea minorului, ar părea inechitabilă obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru prejudiul cauzat de minorul cu care nu a putut stabili un contact personal. Această obligaţie impusă părintelui, în contextul în care culpa sa în exercitarea îndatoririlor părinteşti este minimă sau chiar inexistentă este percepută de către acesta şi de către societate ca o sancţiune îndreptată împotriva acestuia. Pentru aceste motive, ar prezenta interes înlocuirea fundamentului răspunderii civile delictuale a părintelui, din obligaţia acestuia de creştere şi educare a minorului în aceea a răspunderii bazate pe ideea de garanţie obiectivă, de răspundere pentru prejudiciile cauzate de minori în mod invariabil faţă de exercitarea de către acesta a îndatoririlor părinteşti, cel puţin în ceea ce priveşte obligaţia de-a răspunde faţă de persoana prejudiciată. În ceea ce priveşte imposibilitatea, din orice împrejurare, a unuia dintre părinţi de a-şi exercita îndatoririle părinteşti, această situaţie trebuie apreciată, cu toată seriozitatea de către instanţa de judecată, pentru a nu constitui un pretext care să ducă la înlăturarea unui părinte de la obligaţia de-a restitui celuilat părinte suma de bani de care a fost lipsit ca efect al solidarităţii instituite de art. 1003 C. civ. În situaţia în care s-ar recunoaşte unuia dintre părinţi posibilitatea de-a se regresa împotriva celuilalt, care prin atitudinea sa necorespunzătoare s-ar face vinovat de săvârşirea faptei ilicite, instanţa ar trebui să administreze orice probe necesare, inclusiv prezumţii simple, care să conducă la stabilirea corectă a situaţiei de fapt. Desigur că problema este delicată, însă chiar pentru această raţiune se impune analizarea strictă a modului în care fiecare dintre părinţi şi-a îndeplinit obligaţia de educare a minorului.

În ceea ce priveşte comunitatea de locuinţă dintre cea a minorului şi a părintelui căruia minorul îi este încredinţat spre creştere şi educare, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. 2 C. civ., se pune problema răspunderii părinţilor în ipoteza în care minorul săvârşeşte fapta prejudiciabilă în timp ce locuieşte cu părintele căruia i-a fost încredinţat prin hotărâre judecătorească. În această situaţie, având în vedere actuala reglementare, ar urma să răspundă doar părintele la care minorul locuieşte, or, simpla

22 T.S., secţia penală, dec. nr. 2154/1983, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 65; T.S., secţia civilă, dec. nr. 693/1988, în R.R.D. nr. 1/1989, p. 71. 23 Dec. pen. nr. 393/1991, în Culegere de practică judicară pe anul 1991, p. 201.

53

neîndeplinire a acestei condiţii duce la exonerarea de răspundere a părintelui căruia minorul nu i-a fost încredinţat sau la care acesta nu locuieşte, nici măcar în fapt. După cum se poate observa, reglementarea actuală este de natură să genereze profunde inechităţi cu privire la răspunderea părinţilor, atât în cazul fundamentării acestui tip de răspundere pe obligaţia de creştere şi educare, cât şi în ipoteza fundamentării răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. 2 pe garanţia părinţilor pentru faptele prejudiciabile săvârşite de către copiii lor minori. O asemenea consecinţă injustă duce la realizarea impunităţii pentru părintele la care minorul nu a locuit nici în fapt, ori, raţiunea legiuitorului în reglementarea răspunderii civile delictuale a părinţilor o reprezintă tocmai responsabilizarea acestora în sensul adoptării unei conduite corespunzătoare faţă de copii minori ai acestora, şi nu vizează exonerarea acestora de răspundere odată cu încredinţarea minorului celuilalt părinte. Tribunalul Suprem s-a pronunţat în decizia civilă nr. 1830 din 19 noiembrie 198124 în sensul că dreptul de-a avea legături personale cu copilul minor al părintelui căruia minorul nu i-a fost încredinţat spre creştere şi educare trebuie exercitat în aşa fel încât să nu aibă o influenţă negativă asupra creşterii copilului. De aici rezultă ideea răspunderii civile delictuale şi a acestui părinte, întrucât altfel s-ar eluda prevederile art. 43 alin. 3 C. fam.

În aceeaşi ordine de idei, aspecte inechitabile ale necesităţii îndeplinirii comunităţii de locuinţă apar şi în ipoteza în care părinţii minorului divorţează, copilul fiind încredinţat unuia dintre ei, iar la scurt timp după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de divorţ, minorul săvârşeşte fapta ilicită cauzatoare de prejudicii. În această situaţie, ar urma să fie înlăturată răspunderea părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul, prin simpla împrejurare a momentului săvârşirii faptei, deşi acesta şi-a exercitat o perioadă îndelungată de timp influenţa sa asupra minorului. Trebuie avut în vedere şi faptul că, de regulă, minorul este încredinţat părintelui care este cel mai în măsură să-i asigure o educaţie corespunzătoare. În aceste condiţii, obligarea numai a acestui părinte la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat apare cu atât mai inechitabilă, din moment ce prin hotărârea judecătorească de încredinţare s-a stabilit că acest părinte îndeplineşte condiţiile corespunzătoare încredinţării minorului.

Pentru aceste considerente, într-o viitoare reglementare condiţia comunităţii de locuinţă ar trebui înlăturată, unicul temei în vederea angajării răspunderii civile delictuale potrivit art. 1000 alin. 2 fiind reprezentat de calitatea de părinte a celui ce urmează a fi ţinut să răspundă.

2. Răspunderea părinţilor despărţiţi în faptPe lângă ipoteza desfacerii căsătoriei, caz în care legiuitorul a prevăzut modul în care se stabileşte

domiciliul minorului, în considerarea interesului exclusiv al acestuia, precum şi modul de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, în ipoteza în care părinţii minorului sunt despărţiţi în fapt, deşi nu este consacrată expressis verbis o astfel de situaţie, locuinţa copilului minor va fi stabilită pe cale de înţelegere între aceştia sau, în caz contrar, se pot adresa instanţei de judecată în vederea stabilirii domiciliului minorului.

Rezultă astfel că, şi într-o astfel de ipoteză, locuinţa minorului se va afla la unul dintre părinţi, aşa încât, de lege lata, săvârşirea de către minor a faptei ilicite prejudiciabile în timp ce se afla la unul dintre părinţi va atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia pe temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ. În privinţa celuilalt părinte, răspunderea acestuia va putea fi angajată în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, fiind necesară dovedirea de către persoana prejudiciată a tuturor condiţiilor impuse de prevederile art. 998-999 C. civ25. Aspectele inechitabile iminente adoptării unei asemenea soluţii sunt aceleaşi ca şi în ipoteza răspunderii civile delictuale a părinţilor divorţaţi. Acestea sunt cu mult mai evidente în situaţia în care domiciliul minorului nu este stabilit în mod legal de către instanţa de judecată, fiind rezultatul întelegerii intervenite între părinţi, în condiţiile în care ambilor părinţi le incumbă obligaţia de educare a minorului.

24 În Culegere de decizii pe anul 1981, p. 171; în acelaşi sens, T.S., dec. civ. nr. 907 din 11 iulie 1983, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 61.25 Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor privind existenţa prejudiciului, condiţie sine qua non a răspunderii civile delictuale, existenţa faptei ilicte, a vinovăţiei precum şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi producerea prejudiciului.

54

Condiţia comunităţii de locuinţă între minor şi părintele chemat să răspundă civil a fost impusă de către legiuitor avându-se în vedere faptul că temeiul răspunderii era reprezentat de obligaţia de supraveghere26, or, cel ce avea această obligaţie era acel părinte care locuia cu minorul, existând o prezumţie simplă de existenţă a unui contact permanent şi nemijlocit cu minorul în cauză. În contextul întemeierii răspunderii pe obligaţia de educare sau chiar pe aceea de garanţie faţă de terţii prejudiciaţi, această condiţie a comunităţii de locuinţă devine un impediment în stabilirea răspunderii ambilor părinţi, fiind generatoare de consecinţe inechitabile, întrucât în situaţii egale, întemeiate pe necesitatea îndeplinirii aceloraşi obligaţii, şi tratamentul juridic ar trebui să nu fie diferenţiat. Este consacrarea principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţie, potrivit căruia violarea principiului nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă.

3. Răspunderea părinţilor din afara căsătorieiPotrivit art. 63 din C. fam., copilul din afara căsătoriei, a cărui filiaţie a fost stabilită prin hotărâre

judecătorească, are faţă de părinte şi rudele acestuia aceeaşi situaţie ca şi cea legală a unui copil din căsătorie. Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei are ca obiect determinarea pe calea justiţiei a legăturii de filiaţie dintre copilul din afara căsătoriei şi tatăl său27. În cazul desfacerii adopţiei se recunoaşte şi dreptul acestui minor de-a introduce acţiunea, întrucât, drept efect al desfacerii adopţiei, copilul din afara căsătoriei nu ar mai avea o situaţie asemănătoare cu cel din căsătorie28.

În privinţa încredinţării copilului din afara căsătoriei care şi-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, precum şi în privinţa contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorului, se aplică prin asemănare dispoziţiile din materia divorţului, respectiv prevederile art. 42-44 şi 65 din C. fam. Acest regim juridic este determinat de principiul asimilării şi egalităţii în drepturi a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie.

Rezultă că în această situaţie, părintele faţă de care minorul şi-a stabilit filiaţia va răspunde pentru faptele ilicite săvârşite de acesta, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de stabilire a paternităţii. Dacă minorul ar săvârşi fapta ilicită la scurt timp după rămânerea irevocabilă a hotărârii menţionate, se pune problema în ce măsură mai poate fi angajată răspunderea civilă a părintelui, din moment ce acesta nu a avut posibilitatea de-a îşi exercita dreptul şi obligaţia de-a avea legături personale cu minorul, de-a asigura educarea corespunzătoare a acestuia. În ceea ce priveşte posibilitatea acestuia de-a răsturna prezumţia ce operează în favoarea persoanei prejudicate, părintele faţă de care minorul şi-a stabilit filiaţia s-ar putea apăra, afirmând că nu a avut posibilitatea de-a asigura educarea minorului, aşa încât o culpă în exercitarea îndatoririlor părinteşti nu i s-ar putea imputa. S-ar impune analizarea bunei credinţe a părintelui, care nu a cunoscut faptul naşterii copilului, precum şi faptul că acesta este într-adevăr copilul său. Pe de altă parte, în anumite situaţii, s-ar putea susţine faptul că lipsa de diligenţă a părintelui, care nu şi-a stabilit paternitatea faţă de copilul său reprezintă prin sine o culpă în asumarea îndatoririlor părinteşti. Este ipoteza aceluia care, deşi a cunoscut paternitatea sa faţă de minor, a refuzat să-şi asume exercitarea îndatoririlor părinteşti, calitatea sa de părinte fiind stabilită pe calea acţiunii în justiţie, iar nu prin recunoaştere.

Trebuie avut în vedere şi efectul declarativ al hotărârii judecătoreşti, întrucât acţiunea în stabilirea paternităţii produce efecte retroactive până la data naşterii copilului. Situaţia este aceeaşi şi în cazul recunoaşterii de paternitate29 sau de maternitate, actul recunoaşterii fiind un act declarativ de filiaţie. În

26 Plenul T.S., dec. de îndrumare nr. 6/1973, în Colecţie de decizii pe anul 1973, p. 52; T.S., dec. nr. 296/1962, în Colecţie de decizii pe anul 1962; Trib. Neamţ, dec. pen. nr. 15/1970, în R.R.D. nr. 7/1970.27 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 362-363.28 A. Agache, I. Broscoi, Admisibilitatea acţiunii în stabilirea paternităţii după ce a avut loc înfierea copilului, în J.N. nr. 4, 1965, p. 92-96.29 Potrivit art. 57 alin. 1 C. fam., recunoaşterea este actul prin care un bărbat declară că un anumit copil este al său, putând fi recunoscut numai un copil din afara căsătoriei, întrucât în privinţa copilului din căsătorie, prezumţia legală de paternitate poate fi înlăturată numai prin tăgăduirea paternităţii. În acest sens, T.S., dec. civ. nr. 755 din 10 mai 1978, în R.R.D. nr. 12/1978 şi T.S., dec. civ. nr. 1045/9.07.1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p. 64.

55

aceste condiţii, părintele faţă de care minorul şi-a stabilit filiaţia sau care a fost recunoscut în condiţiile art. 57 alin. 1 din C. fam, trebuie să răspundă şi pentru faptele ilicite prejudiabile săvârşite de minor înaintea rămânerii irevocabile a hotărârii de stabilire a filiaţiei, în măsura în care această hotărâre îi asigură calitatea procesuală pasivă în procesul în care este chemat să răspundă în temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ.

În susţinerea tezei fundamentării răspunderii civile delictuale a părinţilor pe ideea de garanţie, se impune angajarea răspunderii civile delictuale şi a acestui părinte, în solidar cu părintele care şi-a exercitat îndatoririle, urmând ca ulterior, în aprecierea culpei fiecărui părinte să se ţină seama de contribuţia efectivă a fiecăruia dintre ei, în funcţie de situaţia de fapt concretă dedusă judecăţii. Ideea de garanţie are în centru apărarea intereselor persoanei prejudiciate, aceasta fiind de altfel şi raţiunea art. 1003 C. civ., aşa încât este inechitabil ca patrimoniul acestei persoane să suporte consecinţele neexercitării îndatoririlor părinteşti, oricare ar fi motivele acestui fapt.

4. Răspunderea adoptatorilorPotrivit art. 1 din legea nr. 273/200430, adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează

legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. Din dispoziţiile art. 50 alin. 3 din legea menţionată, rezultă că din momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, încetează filiaţia firească dintre copilul adoptat şi părinţii săi fireşti. Adoptatul intră în familia adoptatorului, locuind la acesta, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată. Conform art. 51 alin. 1, adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său. În acelaşi sens, art. 97 alin. 1 C. fam prevede că ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.

Chiar şi în ipoteza în care cel care adoptă este soţul părintelui firesc al adoptatului, având în vedere relaţiile dintre soţi şi în scopul menţinerii unităţii familiei, drepturile şi îndatoririle părinteşti aparţin celui care adoptă şi părintelui firesc căsătorit cu acesta. Asimilarea adoptatorului cu părintele firesc al minorului din punctul de vedere al exercitării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, ce decurg din calitatea de părinte, conduce la concluzia angajării răspunderii acestuia în ipoteza în care copilul adoptat săvârşeşte o faptă prejudiciabilă după momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, aceasta fiind data la care operaţiunea produce efecte juridice.

În ceea ce priveşte răspunderea adoptatorului fundamentată pe obligaţia de creştere şi educare a minorului, unele aspecte inechitabile apar în situaţia în care minorul adoptat săvârşeşte fapta ilicită la scurt timp după rămânerea irevocabilă a hotărârii de încuviinţare a adopţiei. Practic, adoptatorul ajunge în situaţia de a-i fi angajată răspunderea fără să fi avut la dispoziţie un interval de timp în cuprinsul căruia să-şi exercite obligaţia de educare în sensul de a-i insufla minorului valorile morale şi sociale corespunzătoare, aşa încât acesta să nu săvârşească fapte ilicite. Acestuia i se va aplica prezumţia potrivit căreia în execitarea îndatoririlor părinteşti au existat abateri, precum şi existenţa unei culpe în exercitarea acestor abateri. Este adevărat că, în vederea exonerării sale de răspundere, adoptatorul poate face dovada împrejurării că nu a putut împiedica faptul prejudiciabil, răsurnând astfel prezumţia ce operează în defavoarea sa, potrivit prevederilor art. 1000 alin. ultim C. civ. Însă, după cum am arătat, posibilitatea răsurnării prezumţiei menţionate devine practic iluzorie în cazul întemeierii răspunderii pe obligaţia de educare, iar pe de altă parte, nu se ţine seama şi de interesul persoanei prejudiciate prin săvârşirea faptei, aceasta văzându-se în situaţia de a fi lipsită de despăgubirile ce i se cuvin în temeiul legii.

Întemeierea răspunderii adoptatorilor pe ideea de garanţie generală faţă de terţi asigură celui prejudiciat posibilitatea reparării pagubei în condiţii de solvenţă a celui răspunzător, creând totodată premisele responsabilizării adoptatorilor, aşa încât aceştia să manifeste o deosebită atenţie faţă de minorii în raport de care au fost stabilite relaţiile familiale.

În ceea ce priveşte domiciliul adoptatului, se vor aplica prin asemănare prevederile art. 100 şi 102 C. fam, şi cele ale art. 14 din Decretul nr. 31/1954. În consecinţă, domiciliul minorului adoptat este la

30 Publicată în M.Of. nr. 557 din 23.06.2004, Partea I.

56

părinţii adoptivi sau la acela dintre adoptatori la care locuieşte. În ceea ce priveşte locuinţa minorului adoptat31, aceasta se află la părinţii săi, iar dacă părinţii adoptatori nu cad la învoială cu privire la acest aspect, instanţa judecătorească, ţinând seama de interesele copilului, după ascultarea acestuia, dacă a împlinit vârsta de 10 ani, precum şi a părinţilor va decide în acest sens. Potrivit art. 102 C. fam., autoritatea tutelară poate da încuviinţare adoptatului minor, care a împlinit vârsta de 14 ani, să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea sa profesională.

Referitor la problema răspunderii părintelui la care minorul adoptat locuieşte, urmează a fi aplicate mutatis mutandis aceleaşi considerente ca şi în cazul răspunderii părinţilor naturali ai copilului, aceasta întrucât regimul juridic aplicabil adopţiei este asemănător cu cel al filiaţiei fireşti, ori ubi eadem ratio est, ibi eadem solutio esse debet.  

În concluzie, de lege lata, răspunderea civilă a părinţilor intervine în situaţia în care copilul săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, acesta din urmă locuind împreună cu părinţii săi. Fundamentul răspunderii civile delictuale a părinţilor se întemeiază pe obligaţia acestora de educare a copilului minor, potrivit prevederilor art. 101 C. fam, ambilor părinţi revenindu-le obligaţia de creştere a copilului, îngrijind de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia. Pe cale de consecinţă, răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori este o răspundere subiectivă. De lege ferenda, condiţia comunităţii de locuinţă dintre părinte şi copilul său minor ar trebui înlăturată, unicul temei în vederea angajării răspunderii civile delictuale fiind calitatea de părinte. În aceste condiţii, ar trebui consacrată ideea întemeierii răspunderii pe obligaţia de garanţie a părinţilor, o răspundere obiectivă, întrucât o astfel de propunere răspunde unor considerente de echitate morală faţă de părinţii care şi-au exercitat drepturile şi îndatoririle părinteşti în mod corespunzător, precum şi faţă de terţul care suportă prejudiciul cauzat, în beneficiul căruia este instituită solidaritatea de la art. 1003 C. civ. Mai mult decât atât, părintele care şi-a exercitat în mod corespunzător îndatoririle părinteşti ar trebui să beneficieze la rândul său de posibilitatea juridică de-a se regresa împotriva celui responsabil moral de producerea prejudiciului. Astfel, solidaritatea ar trebui să reprezinte o garanţie în favoarea terţului, însă în ceea ce priveşte raporturile dintre părinţi, în special în ipoteza în care nu există o comunitate de locuinţă, aceştia să răspundă în mod proporţional, în funcţie de culpa fiecăruia. De asemenea, într-o viitoare reglementare, ar trebui înlăturate şi dispoziţiile art. 1000 alin. 1 C. civ., care permit părinţilor să probeze că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, întrucât o astfel de dovadă contrară este superfluă atât de lege lata, cât şi în contextul fundamentării răspunderii părinţilor pe obligaţia de garanţie.

31 În ceea ce priveşte distincţia dintre noţiunile de domiciliu şi locuinţă, E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 147.

57

TERMENUL DE INTRODUCERE A ACŢIUNII ÎN CONTENCIOS ADMINISTRATIV POTRIVIT LEGII NR. 554/2004

Mădălina Baciu auditor de justiţie

Noua lege a contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004 prevede la art. 1 faptul că “orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ32 sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede drept subiect de sezină al instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, iar celelalte dispoziţii ale art. 1 mai conferă calitatea de subiect de sezină al instanţei şi Avocatului Poporului 33, Ministerului Public, autorităţii publice emitente, precum şi Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. În considerarea principiului egalităţii în drepturi, termenul de prescripţie al acţiunii este acelaşi pentru toate subiectele de sezină ale instanţei de contencios administrativ, cu unele particularităţi determinate de momentul de la care începe să curgă acest termen.

Potrivit art. 11 din lege, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce într-un termen de 6 luni, fiind prevăzut în mod expres ca fiind un termen de prescripiţie34. Momentul de la care începe să curgă acest termen este diferit.

O primă situaţie în ceea ce priveşte dies a quo (art. 11 alin. 1 lit. a) se referă la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau data comunicării refuzului de soluţionare a unei astfel de cereri. Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau organului ierarhic superior, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia. În ceea ce priveşte persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ adresat altui subiect de drept, aceasta are dreptul să introducă plângerea prealabilă, din momentul în care a luat cunoştinţă pe orice cale despre existenţa acestuia, în limitele unui termenului de 6 luni. Plângerea prealabilă astfel formulată se soluţionează într-un termen de 30 de zile. Întreaga procedură prealabilă are ca obiect actele administrative individuale,

32 Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din lege, actul administrativ este actul juridic unilateral, cu caracter individual sau normativ, emis de către o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.33 Prin dec. nr. 507 din 17 noiembrie 2004 a Curţii Constituţionale, sesizată cu un control de neconstituţionalitate a priori în temeiul art. 146 lit. a din Constituţie, s-a constatat că dispoziţiile ce recunosc dreptul Avocatului Poporului de a introduce acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ nu încalcă prevederile art. 21 alin. 1 şi art 52 alin. 1 din Constituţie, întrucât în acest caz Avocatul Poporului nu se substituie persoanei ale cărei drepturi au fost încălcate, şi nici nu se aduce atingere principiului disponibilităţii, întrucât persoana care de drept dobândeşte calitatea de reclamant are posibilitatea de a renunţa la judecarea cauzei. În motivarea deciziei sale, Curtea a arătat că o asemenea atribuţie corespunde prevederilor Legii nr. 35/1997 pentru organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, reprezentând o garanţie a protejării interesului public şi asigurării respectării lui, în limitele şi în condiţiile legii.34 Având în vedere aceste dispoziţii legale, rezultă că acestui termen urmează a i se aplica regulile din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripţia extinctivă, în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere, suspendare şi repunere în termen.

58

întrucât termenul curge de la “data comunicării”35, concluzie impusă de altfel expressis verbis şi de către legiuitor.

Din modul de redactare a textului rezultă că termenul de 30 zile are caracter relativ, aşa încât nu atrage nici o sancţiune juridică, plângerea putând fi introdusă, în considerarea unor „motive temeinice” şi cu depăşirea acestui termen, însă nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului, acest termen fiind de această dată unul de prescripţie. Întrucât motivele temeinice sunt lăsate la aprecierea exclusivă a autorităţii administrative, ar rezulta că lipsa acestora sau netemeinicia lor coroborată cu împrejurarea depăşirii termenului de 30 zile ar duce la repingerea cererii ca fiind tardiv introdusă, iar, în privinţa depăşirii termenului de 6 luni, sancţiunea nu poate fi alta decât respingerea ca fiind prescrisă. Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa Avocatului Poporului, care, alături de alte subiecte de sezină ale instanţei de contencios administrativ, prevăzute la art. 7 alin. 5 din lege, nu are obligaţia respectării procedurii prealabile. S-ar crea astfel impresia eludării dispoziţiilor legale prin nerespectarea termenului de 30 zile, însă, în realitate, legiuitorul nu a urmărit decât să acorde acestei persoane posibilitatea soluţionării cererii sale fără a fi necesară intervenţia instanţei de judecată, consacrându-se asfel caracterul facultativ al procedurii prealabile36.

O altă situaţie cu privire la momentul de la care curge termenul de 6 luni (art. 11 alin. 1 lit. b) o reprezintă data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, fără a se depăşi un termen de 1 an de la data emiterii actului. Acest termen de 1 an este prevăzut de către legiuitor sub sancţiunea decăderii. Ipoteza prevăzută la art. 11 alin. 1 lit. b se referă la lipsa oricărui răspuns din partea autorităţii publice, caz în care persoana interesată are la dispoziţie un interval de 6 luni de la data când autoritatea publică respectivă avea obligaţia legală de soluţionare a cererii. Având în vedere „tăcerea autorităţii publice”, neputând fi vorba de existenţa vreunei date a emiterii, practic termenul de 1 an va curge de la data introducerii cererii la autoritatea publică competentă37.

Pentru cea de-a treia situaţie (art. 11 alin. 1 lit. c), termenul de 6 luni va curge, în cazul în care obiectul acţiunii îl formează un contract administrativ, de la data încheierii procesului verbal de finalizare a procedurii concilierii. În legătură cu această ipoteză, câteva precizări sunt necesare. În primul rând, potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din lege, sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate de către autorităţile publice, dacă au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice sau achiziţiile publice. În al doilea rând, plângerea prealabilă în cazul acestor acţiuni are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, fiind aplicabile mutatis mutandis prevederile art. 7201 din C.proc.civ38. În mod evident, legiuitorul a dorit să acorde părţilor posibilitatea rezolvării litigiului pe cale amiabilă, cu posibilitatea de-a se adresa instanţei de judecată după epuizarea acestei proceduri prealabile, şi în măsura în care aceasta a rămas fără nici un rezultat.

O a patra ipoteză (art. 11 alin. 2) are în vedere acţiunile formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, caz în care termenul de 6 luni va curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal. De reţinut că legiuitorul foloseşte noţiunea de „existenţă” a actului ca fiind suficientă, şi nu de luare la cunoştinţă a conţinutului actului respectiv, în condiţiile în care art. 11 alin. 2 are în vedere doar actele administrative cu caracter individual, care nu se publică decât în situaţii excepţionale39. Aceste subiecte de sezină ale instanţei de contencios administrativ pot introduce acţiunea şi cu depăşirea termenului de 6 luni, însă nu mai târziu de 1 an de la data emiterii

35actelor administrative individuale, acestea devin obligatorii de la data comunicării lor. În acest sens, V. Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Ed. All Beck, 1998, p. 92.

36 De altfel, o eventuală discriminare în ceea ce priveşte obligarea de-a urma calea obligatorie a plângerii prelabile între persoana vătămată în mod direct printr-un act administrativ şi celelalte persoane menţionate la art. 7, în privinţa cărora această cale este facultativă ar fi contravenit egalităţii în drepturi în faţa legii, consacrate de art. 16 din Constituţie.37 A. Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză şi explicaţii, Ed. Roata, Buc., 2004, p. 327.38 Dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. indică modalitatea în care se va face convocarea, data convocării, înscrisul în care se vor consemna rezultatele concilierii, precum şi dovada că de la data primirii convocării au trecut 30 zile. În cazul nerespectării acestor condiţii, sancţiunea o reprezintă respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

59

actului, şi numai în considerarea unor „motive temeinice”. Întrucât legea nu precizează în ce anume ar consta aceste motive, ele rămân la aprecierea suverană a instanţei de judecată, lipsa sau netemeinicia acestora conducând la respingerea acţiunii ca fiind prescrisă.

O ultimă ipoteză (art. 11 alin. 4) are în vedere ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale, acţiunile în contencios administrativ având un astfel de obiect fiind imprescriptibile.

În ceea ce priveste actele administrative normative, reprezintă un astfel de act acela care are un grad general de întindere a efectelor sale, opozabilitate erga omnes.

Acest text reprezintă o modalitate de garantare a drepturilor constituţionale, întrucât o protecţie efectivă a drepturilor are în vedere nu numai consacrarea legislativă, chiar şi în legea fundamentală, ci şi crearea mijloacelor concrete de realizare a respectării legii. Astfel, art. 126 alin. 6 teza finală din Constituţia revizuită, prevede că „instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”. Potrivit art. 146 lit. d din Constituţie, Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe asupra excepţiilor de neconstituţionalitate cu privire la ordonanţe, iar în privinţa acestora nu este stabilit un termen de prescripţie.

Sub imperiul Constituţiei din 1991 şi al Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, o acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva unei ordonanţe sau a unei ordonanţe de urgenţă având caracter individual, era respinsă ca fiind inadmisibilă, întrucât ordonanţa nu putea fi considerată un act administrativ. De asemenea, în faţa Curţii Constituţionale nu se putea pune problema reparării prejudiciului, întrucât, deşi controlul de constituţionalitate are un caracter concret, în cazul sesizării Curţii prin încheierea instanţei, pe calea excepţiei, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra reparării prejudiciului persoanei vătămate40.

În ceea ce priveşte natura juridică a ordonanţei, au fost exprimate mai multe opinii. Astfel, într-o opinie41, se susţine că ordonanţa ar avea caracterul unui act administrativ, care în temeiul delegării legislative, produc efecte juridice similare legilor, fiind emise de altfel, ca şi hotărârile, de către o autoritate a administratiei publice centrale. Într-o altă opinie42, se susţinea teza dublei naturi juridice a ordonanţei, aceea de act administrativ normativ, în raport de autoritatea de la care emană şi act ce conţine norme cu putere de lege; dubla natură juridică reprezintă astfel o modalitate de conlucrare între executiv şi legislativ, atrăgând un regim juridic special. În fine, rămâne ipoteza potrivit căreia ordonanţa Guvernului este un act legislativ, fiind consecinţa delegării legislative din partea Parlementului. Din interpretarea art. 126 alin. 6 din Constituţie, ar rezulta faptul că persoana vătămată nu poate cere în instanţa anularea ordonanţei, ci doar repararea pagubei cauzate printr-un astfel de act declarat anterior neconstituţional, iar controlul de constituţionalitate al ordonanţei de Guvern se poate exercita numai în condiţiile art. 146 lit. d din Constituţie, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţei, un eventual control a priori fiind inadmisibil, întrucât potrivt art. 146 lit. a din Constituţie, acest control poate avea ca obiect numai legea, noţiune înţeleasă ca fiind actul emis sub această denumire de către Parlamentul României şi promulgat de către Preşedintele acesteia.

Potrivit art. 9 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe introduce acţiunea la contencios administrativ, însoţită de exceptia de neconstituţionalitate. Aceasta este doar una dintre ipotezele enunţate de art. 9, şi anume aceea în care nu există în prealabil o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea ordonanţei respective. În această situaţie, instanţa de contencios administrativ va

39 Cum este cazul decretelor Preşedintelui României şi Hotărârilor Guvernului, care - potrivit art. 100 alin. 1, respectiv art. 108 alin. 4 din Constituţie - se publică în Monitorul Oficial, nepublicarea având drept consecinţă inexistenţa actului.40 În acest sens, M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. Tănăsescu, Constituţia României revizuită, Ed. All Beck, 2004, p. 186-191.41 A. Iorgovan, op. cit, pag. 32542 D. Apostol, Despre natura juridică şi regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului, în Revista de Drept Public, nr. 1 din ianuarie-iunie 1995, p. 94-99.

60

sesiza prin încheiere motivată Curtea Constituţională, suspendând judecarea pe fond a cauzei în măsura în care constată că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 29 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Procedând în conformitate cu dispoziţiile legale enunţate, instanţa de contencios administrativ va verifica dacă excepţia are ca obiect o dispoziţie dintr-o ordonanţă sau după caz, o ordonanţă în vigoare la data introducerii acţiunii43, care are legătură cu soluţionarea cauzei şi a cărei neconstituţionalitate nu a fost constatată printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ va repune cauza pe rol şi va da termen, cu citarea părţilor, dacă ordonanţa sau dispoziţia din aceasta va fi declarată neconstituţională, iar în caz contrar va respinge acţiunea ca fiind inadmisibilă pe fond.

În ceea ce priveşte această cale procedurală, se observă că în timp ce art. 126 alin. 6 teza finală din Constituţie se referă la ordonanţele a căror neconstituţionalitate a fost declarată în prealabil, având în vedere că potrivit art 147 alin. 4 deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, producând efecte pentru viitor, art. 9 alin. 1 precum şi art. 11 alin. 4 din noua lege a contenciosului administrativ fac referire la ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care „se consideră” a fi neconstituţionale. Din interpretarea art. 126 alin. 6 teza finală din Constituţie, precum şi a art. 29 alin. 1 din legea 47/1992, rezultă că este necesară îndeplinirea cerinţei existenţei unui litigiu pendente pe rolul unei instanţe, fiind inadmisibilă cererea adresată instanţei numai în vederea declanşării controlului de constituţionalitate. Într-o altă opinie44, se propune o interpretare sistematică a Constituţiei, ce permite celui vătămat să se adreseze în mod direct instanţei de contencios administrativ, urmând ca litigiul să fie rezolvat numai după soluţionarea contenciosului constituţional. Însă pe această cale se consacră totuşi o situaţie juridică nouă, aceea în care soluţionarea unui litigiu depinde în mod exclusiv de admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, întrucât în caz contrar, după cum prevede legiuitorul, acţiunea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. Din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 29 alin. 3 din legea 47/1992, rezultă că poate fi introdusă oricând o nouă acţiune, chiar de către aceeaşi persoană, însă în considerarea altor temeiuri juridice decât cele invocate anterior, întrucât în caz contrar s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat.O a doua ipoteză, prevăzută de art. 9 alin. 4 din lege, reglementează situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate într-o altă cauză, încadrându-se astfel şi în prevederile art. 126 alin. 6 teza finală din Constituţie. În acest caz, în vederea sesizării instanţei de contencios administrativ nu va fi necesară respectarea procedurii prealabile, iar termenele, fiind cele prevăzute la art. 11 alin. 1 şi 2, încep să curgă de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

43 Potrivit art. 147 alin. 4 teza finală din Constituţia revizuită, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor. Dacă s-ar accepta ipoteza analizării de către Curtea Constituţională a unei ordonanţe abrogate, ar rezulta că decizia Curţii produce efecte retroactive, ceea ce contravine dispoziţiei legale menţionate.44 A. Iorgovan, op.cit., p. 319.

61

PROBLEME SPECIALE ÎN MATERIA PARTICIPAŢIEI PENALE

Cristian-Valentin Ştefanauditor de justiţie

1. Delimitarea unor acte de coautorat de cele de complicitate

Potrivit art. 24 C. pen., autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit şi, adăugăm noi, cu acte de executare, fapta prevăzută de legea penală. De aceea, pentru a determina corect contribuţia obiectivă a autorului, trebuie analizată semnificaţia sintagmelor “act de executare” şi “în mod nemijlocit”. Prin acte de executare se înţeleg, în principiu, actele ce aparţin activităţii specifice laturii obiective a faptei prevăzute de legea penală (luarea la furt, lovirile la infracţiunile contra sănătăţii sau integrităţii corporale etc.). O serie de aspecte particulare prezintă noţiunea de act de executare în ipoteza faptelor săvârşite în coautorat. Atunci când la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală contribuie cu acte de executare mai multe persoane, însă activitatea nici uneia nu este aptă să producă rezultatul cerut de norma de incriminare, dar, luate împreună, ele produc rezultatul respectiv, participanţii vor fi consideraţi coautori. Exemplul clasic este acela când două persoane au acţionat cu intenţia de a ucide, dar activitatea nici uneia nu poate produce moartea victimei, însă, datorită activităţilor conjugate ale ambilor, împreună, acest rezultat se produce; luate separat cele două activităţi ar constitui, potrivit unei opinii 45, acte de executare a unei infracţiuni contra sănătăţii sau integrităţii corporale; în realitate, dacă vorbim despre intenţia de a ucide, iar moartea nu se produce, fiecare activitate luată separat ar trebui să fie caracterizată ca tentativă la omor. La fel, atunci când mai multe persoane, acţionând pentru producerea aceluiaşi rezultat, chiar dacă doar acţiunea uneia îl realizează, toţi vor fi consideraţi coautori. Spre exemplu, există coautorat la infracţiunea de omor chiar dacă numai lovitura dată de un participant este mortală iar cele aplicate de ceilalţi nu46.

Două speţe din practica judiciară a căror soluţionare se întemeiază pe sensul dat expresiei "acte de executare”, ca fiind acele activităţi ce intră în conţinutul infracţiunii, aşa cum este descris el în norma de incriminare, au atras atenţia, motiv pentru care am încercat să le comentăm în continuare. Astfel, fapta unei persoane de a participa la furtul unui tractor împreună cu o altă persoană, după o prealabilă înţelegere, şi de a se folosi de acel tractor pentru deplasarea sa în altă localitate constituie coautorat la infracţiunea de furt, chiar dacă activitatea mecanică a tractorului a fost realizată numai de cealaltă persoană47. Soluţia de a-i considera pe ambii participanţi ca fiind coautori este discutabilă. Atât timp cât înţelegem actul de executare, specific coautorului, ca fiind activitatea prevăzută în norma de incriminare a infracţiunii, este evident că în cazul furtului de folosinţă (infracţiune incidentă în speţă), actul de executare îl reprezintă acţiunea de luare realizată prin punerea în mişcare a tractorului, cu ajutorul motorului; or, aceasta s-a efectuat numai de unul dintre ei. Motivarea instanţei, conform căreia în speţă există coautorat chiar dacă activitatea mecanică a tractorului a fost realizată numai de unul dintre participanţi, este greşită. Tocmai acesta este aspectul în raport de care participanţii sunt sau nu coautori. Persoana care, însoţindu-l pe autor, călătoreşte împreună cu el în autovehiculul sustras fără, însă, a fi cooperat la punerea în mişcare şi la conducerea acestuia, nu poate avea calitatea de coautor, ci, cel mult, aceea de complice, dacă a ajutat sau înlesnit, material sau moral, la săvârşirea faptei 48. Ar fi putut fi consideraţi toţi participanţii drept coautori, dacă toţi ar fi împins tractorul, spre exemplu, pentru a nu face zgomot.

45 M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. “Lumina Lex”, Buc., 2001, p. 411.46 Idem.47 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 79/1981, în C. Sima, Codul penal adnotat cu practică judiciară pe anii 1969-2000, Ed. “Lumina Lex “, Buc., 2000, p. 66.48 C. Sima, op.cit., p. 66.

62

În fapt numiţii P.G., A.C. şi A.H. au pătruns în incinta portului Constanţa de unde intenţionau să fure zahăr. La faţa locului au luat legătura cu numitul C.N.N., manevrant de vagoane, care i-a convins pe primii trei inculpaţi să sustragă mărfuri dintr-un transcontainer, căruia i-a şi rupt sigiliul in acest scop. În continuare, coinculpatul C.N.N. a asigurat paza celorlalţi coinculpaţi stând ascuns într-un vagon şi dând alarma când s-a apropiat o patrulă a poliţiei. Inculpatul C.N.N. a fost condamnat pentru infracţiunile de furt calificat, în calitate de coautor, şi rupere de sigilii49. Din nou, aplicând acelaşi raţionament, nu putem ajunge la concluzia că fapta inculpatului de a indica locul de sustragere şi de a se afla în apropiere precum şi înţelegerea acestuia cu ceilalţi coinculpaţi de a le asigura paza pentru a nu fi surprinşi de patrulele poliţiei reprezintă o acţiune de luare care intră in componenţa laturii obiective a infracţiunii de furt. Activitatea lui trebuie să fie calificată ca fiind complicitate la infracţiunea de furt calificat, reţinându-i-se şi săvârşirea infracţiunii de rupere se sigilii50.

O problemă a cărei dezbatere se impune în acest cadru este caracterul unor acte aparent extrinseci normei de incriminare de a fi acte de executare, specifice coautoratului, şi nu de complicitate . Într-adevăr, în materia coautoratului, actele de executare în sensul art. 24 C. pen. nu pot fi reduse numai la acelea care se încadrează strict în acţiunea descrisă de textul incriminator. Există şi o altă categorie de acte care, fără să aparţină în mod aparent acţiunii incriminate, contribuie, totuşi, într-o măsură determinantă la realizarea ei, aşa încât nu li se poate atribui caracterul unor simple acte de complicitate 51. Această categorie de acte, pentru a fi catalogate ca acte de coautorat, trebuie să fie indispensabile realizării faptei prevăzute de legea penală, în sensul că ele au o contribuţie determinantă la consumarea infracţiunii52. Caracterul unei anumite activităţi aparent extrinseci acţiunii incriminate de a fi indispensabilă la săvârşirea infracţiunii se apreciază în concret. De cele mai multe ori, activităţile care, fără a aparţine sferei celor descrise de textul incriminator, constituie totuşi acte de executare, se prezintă sub forma unor acţiuni de înlăturare a anumitor obstacole sau opuneri directe, actuale şi inevitabile, în raport cu condiţiile concrete de executare, din calea realizării acţiunii constitutive şi care, dacă nu ar fi fost îndepărtate, ar fi împiedicat săvârşirea faptei. Dacă activităţile exterioare acţiunii constitutive constau în înlăturarea unui obstacol eventual, potenţial care, faţă de condiţiile în care urma să fie săvârşită fapta, doar în mod întâmplător s-ar fi putut opune realizării ei, acele acte, nefiind indispensabile, ci, având doar un caracter uşurător, secundar, nu vor fi de coautorat ci de complicitate53.

O problemă căreia în practică i s-au dat soluţii diferite este aceea în care sustragerea portofelului din buzunarul părţii vătămate este urmată imediat de transmiterea acestuia celui de-al doilea făptuitor în scopul de a asigura însuşirea lucrului fără riscul descoperirii. Unele instanţe l-au considerat pe cel de-al doilea participant ca fiind coautor la infracţiunea de furt, motivând că stabilirea împreună a modului de săvârşire a faptei prin distribuirea rolurilor în scoaterea bunurilor din buzunar de către unul şi preluarea lui, de îndată, de către celălalt constituie, ambele, o acţiune unică de luare a lucrului, ce caracterizează o infracţiune de furt săvârşită în condiţii de coautorat54. Dimpotrivă, alte instanţe au considerat că al doilea participant este complice la furt şi nu coautor55. După părerea noastră, ultima soluţie este corectă, iar aceasta cel puţin din următoarele considerente:

-este evident că activitatea celui de-al doilea inculpat nu realizează actul de executare din conţinutul laturii obiective a infracţiunii de furt, acţiunea de luare, specifică acestuia este comisă doar de primul;

49 Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr. 642/1990, în R.R.D nr. 12/1991, p. 108.50 M. Basarab, op.cit., p. 415.51 T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1972, p. 160; C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed. All, 1997, p. 436; Maria Zolyneak, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 370. 52 T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 161.53 Idem.54 C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 5161/2001, în C. Jud. nr. 1/2003, p. 100.55 Curtea de Apel Craiova, dec. pen. nr. 352/2003, în “Dreptul” nr. 9/2003, p. 226.

63

-actele celui de-al doilea inculpat nu pot fi considerate nici acte extrinseci laturii obiective a infracţiunii de furt, dar cu un caracter indispensabil pentru realizarea acesteia pentru simplul motiv că ele nu sunt indispensabile comiterii furtului, de ele nu depinde consumarea infracţiunii, aceasta având loc în momentul sustragerii bunului din buzunarul victimei;

-motivarea instanţei care a considerat că este vorba de coautorat, în conformitate cu care stabilirea împreună a modului de săvârşire a faptei prin distribuirea rolurilor în scoaterea bunurilor din buzunar de către unul şi preluarea lui, de îndată, de către celălalt constituie, ambele, o acţiune unică de luare a lucrului, ce caracterizează o infracţiune de furt săvârşită în condiţii de coautorat, nu ni se pare convingătoare. Nu stabilirea împreună a modului de săvârşire a faptei este cea care dă măsura naturii actelor de participaţie, ci ceea ce participanţii săvârşesc în concret; şi apoi aceştia – participanţii - pot foarte bine să stabilească împreună ca unul dintre ei să comită nemijlocit fapta de furt, iar celălalt să acorde un simplu sprijin, ce are caracterul penal al unui act de participaţie accesorie, al unui act de complicitate.

O situaţie interesantă şi care merită să fie menţionată aici este aceea a participantului care îi distrage atenţia victimei pentru ca să fie facilitată sustragerea de către un alt participant. În practică s-a reţinut, într-o asemenea ipoteză, coautorat la infracţiunea de furt56. Suntem de acord, în principiu, cu soluţia promovată, dar facem, totuşi, precizarea că activitatea pusă în discuţie este una extrinsecă laturii obiective a infracţiunii de furt, drept care ea trebuie să îndeplinească cerinţa de a fi indispensabilă pentru comiterea furtului. Prin urmare, considerăm că instanţele au a aprecia, în concret, dacă săvârşirea infracţiunii de furt ar fi fost posibilă fără această distragere a atenţiei victimei şi să hotărască în consecinţă, în sensul unui răspuns afirmativ, reţinând complicitatea, iar în cazul unui răspuns negativ, coautoratul la infracţiunea de furt.

Se ştie că infracţiunile complexe prezintă şi ele unele particularităţi atunci când sunt săvârşite în coautorat, tocmai datorită specificităţii actului de executare ale acestora. Infracţiunile complexe sunt acele infracţiuni în conţinutul cărora intră ca element ori ca circumstanţă agravantă o acţiune ori inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală (art. 41 C. pen). Aşa fiind, va fi coautor atât cel ce realizează una din acţiunile ce formează actul de executare din cadrul laturii obiective a infracţiunii, cât şi cel care o realizează pe cealaltă57. Potrivit unei decizii a Curţii Supreme de Justiţie, constituie acte de coautorat fapta persoanei care, în baza unei înţelegeri prealabile, a transportat alte două persoane cu autoturismul proprietate personală în apropierea locuinţei victimei şi apoi a întrerupt iluminatul electric, dându-le posibilitatea acestora să deposedeze pe victimă, prin violenţă, de o importantă suma de bani şi să-şi asigure scăparea. Deşi inculpatul nu a participat efectiv la lovirea şi deposedarea de bani a persoanei vătămate, totuşi fapta sa nu constituie complicitate, ci coautorat întrucât, prin modul cum a acţionat, a creat fiecăruia dintre participanţi convingerea că luarea prin violenţă a banilor de la victimă se realizează prin corelarea activităţilor tuturor într-o acţiune unică de deposedare58. Considerăm că acest mod de soluţionare a speţei citate nu este corect. Într-adevăr sunt coautori ai infracţiunii complexe cei ce realizează doar o parte a acţiunii incriminate, precum şi cei ce o realizează pe cealaltă; însă nicidecum nu se poate susţine că fapta de a transporta alte două persoane cu autoturismul proprietate personală în apropierea locuinţei victimei, şi apoi întreruperea iluminatului electric, dându-le posibilitatea acestora să deposedeze pe victimă prin violenţă de o importantă sumă de bani caracterizează acţiunea de luare, specifică furtului, ori de lovire sau ameninţare, acte care, de asemenea, intră în conţinutul tâlhăriei. Nu se poate spune nici că activitatea realizată de persoana respectivă este una aparent extrinsecă textului incriminator al infracţiunii de tâlhărie, întrucât o astfel de activitate nu apare ca indispensabilă săvârşirii tâlhăriei. Activitatea pusă în discuţie, care a atras în sarcina participantului ce a săvârşit-o calitatea de coautor, nu este altceva decât o tipică activitate de sprijinire, de ajutor a autorilor la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. Calificarea unor acte ca fiind de coautorat sau de complicitate nu se face după convingerea pe care a creat-o activitatea unui participant cu privire la întreaga faptă, ci după contribuţia efectivă a fiecărui

56 Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr. 426/1991, în “Dreptul” nr. 1/1992, p. 117.57 T. Vasiliu ş.a., op.cit. p. 159; C.Bulai, op.cit., p. 436; M. Basarab, op.cit., p. 412.58 C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 441/1998, în “Dreptul” nr. 7/1999, p. 153.

64

participant. De importanţa contribuţiei complicelui se va ţine seama la individualizarea judiciară a pedepsei acestuia, însă nu se pot ignora diferenţele de ordin calitativ între complicitate şi coautorat59.

Săvârşirea faptei în mod nemijlocit înseamnă realizarea prin proprie activitate, fără interpunerea activităţii altei persoane, a actelor de executare ce sunt cuprinse în latura obiectivă a infracţiunii 60. Nemijlocirea referindu-se numai la persoane, fapta se consideră săvârşită în mod nemijlocit şi atunci când făptuitorul se foloseşte de o energie neumană (spre exemplu, de un animal)61. Prin excepţie de la regula conform căreia autorul săvârşeşte fapta în mod nemijlocit, art 254 şi 255 C. pen dispune că mita se poate da sau primi nu doar direct, ci şi indirect, prin intermediar, iar acest intermediar nu va fi autor al uneia din infracţiunile menţionate, ci va fi complice la aceste infracţiuni62.

2. Coautoratul la infracţiunile din culpă

Cu privire la compatibilitatea participaţiei penale sub forma coautoratului cu infracţiunile caracterizate din punct de vedere subiectiv prin culpa nu există un punct de vedere unitar.

Într-o opinie, se arată că la infracţiunile săvârşite din culpă coautoratul este posibil, susţinându-se că este vorba despre o participaţie perfectă1, întrucât este vorba despre voinţa comună a mai multor persoane de a coopera la săvârşirea unei fapte al cărei rezultat nu l-au prevăzut ori au crezut că nu se va produce2. În sprijinul acestei teze se mai aduce şi un argument de text oferit de art. 24 C. pen., care dispune că autorul este persoana care săvârşeşte nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală, fără să arate necesitatea săvârşirii acesteia cu intenţie, iar din reglementarea participaţiei improprii rezultă că aceasta poate fi săvârşită şi din culpă3. Se mai arată că dacă o persoană instigă cu intenţie alte două persoane la comiterea unei fapte pe care acestea o săvârşesc din culpă, va exista participaţie improprie cu unitate de faptă şi pluralitate de făptuitori, iar instigatorul va răspunde penal conform art. 31 alin. 1 C. pen., iar ceilalţi doi pentru coautorat la infracţiunea săvârşită din culpă4. În sfârşit, se mai susţine că inexistenţa unui corespondent în Codul penal actual al art. 124 al codului anterior (conform art. 124 Cod penal anterior, la infracţiunile neintenţionate, dacă efectele delictuoase se datorează cooperării mai multor persoane, fiecare dintre ele este pedepsită ca autor al acelei infracţiuni) duce la concluzia renunţării de către legiuitor la concepţia potrivit căreia la infracţiunile din culpă nu este posibil coautoratul.

Într-un alt punct de vedere, la infracţiunile din culpă nu este posibil coautoratul. Dacă un anumit rezultat vătămător este produsul unei activităţi la care au cooperat, acţionând din culpă, mai multe persoane, toate acestea sunt autori ai unor infracţiuni autonome, iar nu coautori ai unei infracţiuni unice comise în participaţie5. Ceea ce transformă pe autori în coautori este, pe lângă cooperarea materială, legătura subiectivă care se stabileşte intre ei6. În caz de participaţie penală fiecare participant cunoaşte că îşi alătură eforturile sale acţiunii unei alte persoane în vederea realizării unei fapte ilicit. Altfel spus, intenţia este de esenţa participaţiei penale7. Chiar în cazul participaţiei improprii autorul acţionează din culpă, însă, în privinţa instigatorului ori complicelui, există intenţia de a produce un rezultat vătămător.

59 H. Diaconescu, Consideraţii privind participaţia penală ocazională sub forma coautoratului în cazul infracţiunii de tâlhărie, în “Dreptul” nr. 10/2000, p. 95.60 T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 162.61 Idem.62 Idem.1 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, J. Fodor, C. Bulai, N. Iliescu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, Ed. Academiei Române, Buc., 1970, p. 194; C. Bulai, op.cit., p. 437.2 C. Bulai, op.cit., p. 437.3 M. Zolyneak, Aspecte ale coautoratului şi complicităţii în literatura şi practica judiciară, în ”Dreptul” nr. 1/1990, p. 60.4 Idem.5 T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 164.6 Idem.7 M. Zolyneak, op.cit., p. 63.

65

Dată fiind pertinenţa argumentelor venite în spijinul ambelor concepţii precum şi dificultatea problemei puse în discuţie, adăugând că, sub aspect practic (al sancţionării participanţilor) nu are importanţă care dintre cele două teorii este corectă şi fără a avea pretenţia că punctul de vedere pe care noi îl îmbrăţişăm este cel just, concluzionăm prin achiesarea la această a doua opinie. Privind argumentele folosite în sprijinul primeia, ar trebui să spunem ca nereiterarea art. 124 din Codul penal anterior nu implică cu necesitate ideea că s-a renunţat la teoria cuprinsă în conţinutul său. De asemenea, nu vedem de ce în ipoteza în care o persoană instigă cu intenţie alte două persoane la comiterea unei fapte pe care acestea o săvârşesc din culpă nu poate exista un concurs ideal de instigări raportat la două infracţiuni săvârşite din culpă. Cu privire la împrejurarea că art. 24 C. pen. nu prevede necesitatea ca autorul sa acţioneze cu intenţie, această ipoteză se aplică doar în cazul în care fapta este săvârşită de autor împreună cu un instigator sau complice, nu de doi autori, întrucât coautoratul ca formă de participaţie penală nu este prevăzut de lege, astfel că este firesc să considerăm că, condiţiile lui de existenţă nu pot fi desprinse numai din cuprinsul art. 24 C. pen., ci este necesar să se facă apel şi la cerinţele generale ale participaţei penale, iar una dintre acestea este legătura subiectivă dintre participanţi, care impune - în privinţa participaţiei proprii - tuturor participanţilor să acţioneze cu intenţie.

În ipoteza autorului care cooperează cu un alt autor, atunci când unul dintre cei doi acţionează cu intenţie iar altul din culpă ori fără vinovăţie, s-a afirmat în doctrină că nu există participaţie, nici măcar improprie, iar raţiunea unei asemenea concluzii este aceea că art 31 C. pen., definind participaţia improprie, prevede că o asemenea participaţie există doar în caz de instigare şi complicitate; prin urmare, textul nu reglementează ca participaţie improprie situaţia în care unul dintre autori acţionează cu intenţie iar celălalt din culpă sau fără vinovăţie8. După părerea noastră, acest punct de vedere nu este unul corect. Este adevărat că art. 31 C. pen. nu reglementează coautoratul ca formă de participaţie improprie, dar aceasta este consecinţa firească a faptului amintit mai sus - că legea penală nu prevede în mod expres coautoratul ca formă de participaţie penală - nici proprie, nici improprie. În opinia noastră, atâta timp cât admitem existenţa - astfel cum, de altfel, este şi firesc - a coautoratului ca formă de participaţie proprie, ar trebui să îl admitem şi ca participaţie improprie, iar art. 31 C. pen. ar trebui citit, cu referire la coautorat, astfel: determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod ori contribuirea cu acte de executare, cu intenţie, la săvârşirea din culpă ori fără vinovăţie de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie ori cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, după caz. Sigur că, din punct de vedere practic, tratamentul sancţionator al celor doi făptuitori va fi identic cu cel prevăzut la art. 31 C. pen.: persoana care acţionează cu intenţie va fi sancţionată potrivit textului de incriminare a faptei săvârşite cu intenţie, iar cel ce acţionează din culpă va răspunde pentru fapta săvârşită din culpă, în măsura în care aceasta este prevăzută ca infracţiune; persoana ce nu are vinovăţie bineînţeles că nu răspunde penal. Singura diferenţă practică între problema analizată şi situaţia instigării ori complicităţii improprii ar putea fi aceea că, în cazul de faţă, instanţa nu va mai face trimitere, în dispozitivul hotărârii, la dispoziţiile cuprinse în art. 31 C. pen.

3. Participaţia la infracţiunile praeterintenţionate

Strâns legată de problema participaţiei la infracţiunile din culpă ni se pare participaţia la infracţiunile praeterintenţionate. Am văzut că, după părerea noastră, infracţiunile din culpă nu pot fi săvârşite în participaţie penală sub forma coautoratului. Intenţia depăşită, având o structură complexă, formată din intenţie faţă de rezultatul specific infracţiunii de bază şi culpă faţă de rezultatul mai grav produs, pentru identitate de raţiune, vom spune că, în opinia noastră, nu poate exista coautorat la infracţiunile ce presupun intenţie depăşită. Coautorat poate să existe doar cu referire la infracţiunea intenţionată9.

8 T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 163.9 M. Basarab, op.cit., p. 400.

66

După părerea noastră, nici instigare sau complicitate nu poate exista la o infracţiune praeterintenţionată. Aceste două forme de participaţie pot să existe raportat la actul iniţial, în legătură cu care autorul acţionează cu intenţie (de exemplu loviri, vătămare corporală). S-a spus că instigare sau complicitate poate exista şi cu privire la fapta care are ca rezultat acea urmare cu privire la care autorul infracţiunii praeterintenţionate este în culpă (spre exemplu, moartea victimei, iar instigarea sau complicitatea este la infracţiunea de omor10). Însă, în opinia noastră, este de observat că, luând exemplul loviturilor cauzatoare de moarte, autorul nu trece la săvârşirea faptei la care a fost instigat sau în legătură cu care a fost ajutat, ci el săvârşeşte o cu totul altă infracţiune (în privinţa căreia, sub aspect subiectiv, acţionează cu intenţie), de loviri sau vătămare corporală; în aceste condiţii, legat de instigare, ea poate exista cel mult sub forma celei prevăzute la art. 29 C. pen., iar complicitatea va rămâne nesancţionată, înrucât legea penală nu a creat pentru complicitate o instituţie similară cu aceea a instigării neurmate de executare.

S-a avansat în literatura de specialitate ideea potrivit căreia trebuie să existe participaţie penală la o infracţiune praeterintenţionată atunci când, faţă de rezultatul mai grav, instigatorul sau complicele este în culpă, invocându-se dispoziţiile art. 28 C. pen., în sensul că rezultatul mai grav este o circumstanţă reală ce se răsfrânge asupra tuturor participanţilor11. Avem rezerve faţă de acest punct de vedere. Mai întâi, este de observat faptul că, potrivit art. 28 alin. 2 C. pen., circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut; or, dacă instigatorul sau complicele acţionează din culpă cu neprevedere (cum se întâmplă în majoritatea cazurilor), este clar că ei nici n-au cunoscut nici n-au prevăzut rezultatul mai grav al infracţiunii praeterintenţionate. Apoi, revenim la cerinţa generală a participaţiei penale, referitoare la legătura subiectivă dintre participanţi, care implică intenţie cel puţin din partea instigatorului sau complicelui. Aşa fiind, în situaţia expusă, considerăm că nu poate exista decât o cooperare materială, nefiind vorba de participaţie penală12.

4. Coautoratul la infracţiunile cu subiect activ special

Este evident că, în ceea ce-i priveşte pe coautori, în cazul infracţiunilor ce presupun subiect activ calificat, aceştia trebuie să realizeze în persoana lor calitatea specială cerută de lege pentru existenţa infracţiunii respective. Problemei ivite în ipoteza în care unul dintre participanţii care realizează acte de executare a infracţiunii întruneşte şi cerinţele legate de calitatea subiectului activ, iar altul nu îndeplineşte aceste condiţii, i s-a atribuit, în general soluţia conform căreia primul va răspunde penal ca autor al infracţiunii cu subiect activ special, iar al doilea în calitate de complice al aceleiaşi infracţiuni13. Considerăm, totuşi, că o abordare atentă a problemei puse în discuţie impune o altă concluzie. Va trebui să vedem ce se înţelege prin expresiile „act de executare” şi „act de complicitate” şi care sunt criteriile în raport de care o activitate este calificată complicitate sau coautorat. În mod neîndoielnic că, de principiu, aşa cum rezultă de altfel şi din cuprinsul art. 24 şi 26 C. pen., act de executare reprezintă acea acţiune ce se înscrie în liniile înscrise în textul incriminator, iar complicitatea nu înseamnă altceva decât o activitate accesorie, secundară de înlesnire sau ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală; în continuare, este fără putinţă de tăgadă că diferenţierea dintre actul de executare şi cel de complicitate este dată de conţinutul activităţii pe care participantul o realizează şi în nici un caz de împrejurarea că acestuia îi lipseşte sau nu calitatea specială cerută de lege pentru a fi autorul infracţiunii. De aceea, apreciem forţată considerarea persoanei care, lipsindu-i calitatea cerută de lege pentru a fi autorul infracţiunii, săvârşeşte acte de executare a respectivei infracţiuni ca fiind complice. Soluţia pe care o considerăm corectă este ca, sub aspect procesual, faţă de persoana care nu îndeplineşte cerinţele legate de subiectul activ şi căreia i se reţine în sarcină infracţiunea cu subiect activ calificat, să se pronunţe scoaterea de sub

10 Doctrina propune ca în această ipoteză să opereze dispoziţiile cuprinse în art. 31 alin. 1 C. pen., referitoare la participaţia improprie în modalitatea intenţie-culpă; M. Basarab, op.cit., p. 401.11 T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 152.12 În acelaşi sens, M. Basarab, op.cit., p. 401.13 T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 157-158; M. Zolyneak, op.cit. p. 372.

67

urmărire penală sau achitarea pe motiv că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. Sigur că va trebui să se cerceteze dacă nu cumva activitatea acestuia nu realizează conţinutul unei alte infracţiuni, pentru care evident că va fi condamnat14. O soluţie de acest gen este dată, expres, de Codul penal în legătură cu infracţiunile de trădare, trădare prin ajutarea inamicului şi trădare prin transmitere de secrete. După cum se ştie, subiectul activ al acestor infracţiuni trebuie să fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul pe teritoriul României. Dacă acţiuni specifice infracţiunilor menţionate sunt comise de un cetăţean străin sau apatrid ce nu are domiciliul pe teritoriul României, ele vor constitui infracţiunile de spionaj sau acţiuni duşmănoase contra statului român, după distincţiile arătate în art. 158, 159 C. pen.15

Concepţiei expuse mai sus i s-a reproşat că lipsa calităţii cerute de lege autorului nu poate avea ca efect izolarea activităţii acestuia şi încadrarea lui într-un text de lege distinct, care prevede o infracţiune deosebită; între activităţile executanţilor există o indisolubilă legătură materială şi psihică, ce le conferă caracterul unei unităţi bine determinate şi care impune, pe cale de consecinţă, o unitate de încadrare juridică. Soluţia contrară (cea îmbrăţişată de noi) ne-ar plasa pe terenul participaţiei delict distinct 16. Ne întrebăm, însă, dacă, raportat la datele reale ale problemei, i s-a atribuit complicităţii delict distinct caracterul de consecinţă a manierei noastre de a soluţiona problema respectivă. Participaţia-delict distinct sau teoria autonomiei infracţionale a actelor de participaţie presupune că vor exista atâtea infracţiuni distincte câte acte de participaţie sunt, iar fiecare participant este autorul unei infracţiuni. O atare concepţie sigur că nu poate fi preluată şi ea a fost respinsă de Codul nostru penal, dar, repetăm, în mod nefiresc se vorbeşte în acest cadru de participaţie delict distinct. În opoziţie cu aceasta, participaţia delict unic implică ideea că indiferent care ar fi numărul şi modalitatea actelor de participaţie, ele formează o unitate, care constituie însăşi fapta prevăzută de legea penală. Într-adevăr, actele de participaţie nu trebuie disociate în infracţiuni distincte, ci trebuie privite ca o infracţiune unică, însă este necesar ca ele să îndeplinească cerinţele pentru existenţa acelei infracţiuni, atât cele prevăzute de textul incriminator, cât şi cele prevăzute în partea generală a codului penal, iar în acest cadru mai spunem o dată că o persoană este complice atunci când săvârşeşte o activitate de înlesnire sau ajutor la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nu atunci când, lipsindu-i calitatea cerută de lege pentru a fi autor, săvârşeşte acte de executare a infracţiunii cu subiect activ calificat. În altă ordine de idei, participaţia delict distinct presupune existenţa atâtor infracţiuni câte acte de participaţie există, infracţiuni de aceeaşi natură, prevăzute şi sancţionate de acelaşi text de lege, şi nu infracţiuni de natură diferită, prevăzute de texte diferite.

5. Participaţia penală - circumstanţă agravantă

Potrivit art. 75 alin 1 lit. a C. pen., constituie circumstanţă agravantă săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de trei sau mai multe persoane împreună. Acesta este textul care consacră la nivel general, pentru toate infracţiunile, ideea că participaţia penală este, în anumite condiţii, o cauză de agravare a răspunderii penale. Din economia dispoziţiei legale citate, două sunt cerinţele ce trebuie întrunite pentru a conferi participaţiei penale un astfel de statut. Pe de o parte, trebuie să existe cel puţin trei participanţi, iar, pe de altă parte, aceştia trebuie să săvârşească fapta împreună.

Legea penală nu spune ce se înţelege prin „săvârşirea faptei împreună”, rămânând sarcina doctrinei şi a practicii judiciare în materie să îi contureze conţinutul. În demersul lor de a explica dispoziţiile art. 75 alin. 1 lit. a, autorii de drept penal au emis puncte de vedere diferite. Într-o primă opinie, se arată că săvârşirea faptei împreună înseamnă realizarea unor acţiuni conjugate, de către coautori

14 Pentru o dezvoltare a acestui aspect, în sensul că săvârşindu-se acte de executare a infracţiunii de delapidare, fără a avea calitatea de administrator sau gestionar, se poate reţine o infracţiune de furt, Gh. Mateuţ, Consideraţii teoretice şi practice privind conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare în actuala reglementare , în “Dreptul” nr. 10/2000, p. 118.15 Pentru un punct de vedere identic, M. Basarab, op.cit., p. 443.16 T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 158.

68

sau de către autori şi complici, în timpul şi la locul săvârşirii faptei, întrucât numai în acest context se realizează avantajul material şi psihic al cooperării17. În această opinie, se pare că nu orice formă de participaţie penală este considerată o circumstanţă agravantă, ci doar cea sub forma coautoratului sau complicităţii concomitente. Acesta este punctul de vedere îmbrăţişat şi de practica judiciară18.

Într-o altă opinie, se arată că circumstanţa agravantă este realizată indiferent dacă toţi cei trei participanţi sunt sau nu prezenţi la locul şi în momentul săvârşirii faptei, susţinându-se că, procedându-se conform opiniei contrare, s-ar restrânge în mod nejustificat aria de aplicare a dispoziţiilor analizate. Aşadar, în această opinie, noţiunea de „faptă săvârşită împreună” se identifică cu participaţia penală 19. Nu considerăm corectă această a doua opinie : pe de o parte, se observă că, critica adusă de susţinătorii ei punctului de vedere contrar este vagă, spunând doar că reţinerea acestuia ar restrânge în mod nejustificat aria de aplicare a art. 75 alin. 1 lit. a fără, însă, a arăta de ce restrângerea este nejustificată; pe de altă parte, dacă legiuitorul ar fi dorit ca participaţia penală să fie circumstanţă agravantă, indiferent de forma sub care se manifestă, ar fi putut să redacteze textul art. 75 alin. 1 lit. a C. pen. astfel  : „faptă săvârşită în participaţie”.

În unele texte de incriminare din partea specială a Codului penal, se prevede ca circumstanţă agravantă „fapta săvârşită de două sau mai multe persoane împreună” (lipsirea de libertate în mod ilegal - art. 189 alin. 2 C. pen., violarea de domiciliu - art. 192 alin. 2 C. pen., violul - art. 197 alin. 2 lit. a C. pen., furtul calificat - art. 209 alin. 1 lit. a C. pen., tâlhăria - art. 211 alin. 2 lit. a). Semnificaţia şi conţinutul acestei circumstanţe sunt identice cu cele atribuite circumstanţei agravante generale, prevăzute la art. 75 alin. 1 lit. a C. pen., cu singura deosebire că numărul subiecţilor activi trebuie să fie doi, iar nu trei. Dacă o infracţiune în conţinutul agravat al căreia este prevăzută circumstanţa agravantă „faptă săvârşită de două sau mai multe persoane împreună”, este săvârşită de trei sau mai multe persoane împreună, devin incidente ambele circumstanţe agravante, atât cea generală cât şi cea specială; este evident că într-o atare ipoteză vor avea eficienţă dispoziţiile din textul incriminator, nu şi cele din partea generală a codului penal, întrucât una şi aceeaşi împrejurare nu poate avea un dublu efect agravant, specialul primând în faţa generalului20.

Ori de câte ori o infracţiune în conţinutul căreia se regăseşte circumstanţa “faptă săvârşită de două sau mai multe persoane împreună”este săvârşită în aşa fel încât realizează condiţiile acesteia, se va reţine forma agravată, şi nu forma simplă a infracţiunii. Cu alte cuvinte, la forma simplă a unor infracţiuni precum lipsire de libertate în mod ilegal, violare de domiciliu, viol etc. participaţia penală este posibilă doar sub forma instigării şi complicităţii anterioare; aceasta deoarece, de îndată ce fapta este săvârşită în coautorat ori complicitate concomitentă, se realizează forma agravată. La forma agravată, însă, a acestor infracţiuni, participaţia penală este posibilă sub toate formele; nimic nu împiedică existenţa a doi coautori ori a unui autor şi un complice concomitent alături de un instigator ori de un complice anterior.

17 M. Zolyneak, op.cit., p. 366; în acelaşi sens, A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, 1999, p. 311; N. Giurgiu, Infracţiunea, Ed. Gama, p. 287.18 „Circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. 1, lit. a) - faptă săvârşită de trei sau mai multe persoane împreună - este realizată numai în situaţia în care trei sau mai multe persoane au acţionat efectiv împreună, deoarece numai conlucrarea concomitentă a mai multor persoane imprimă infracţiunii săvârşite de ele un grad sporit de pericol social. Nu este deci aplicabil acest text în ipoteza în care activitatea complicelui este anterioară actului de executare, în timpul săvârşirii infracţiunii complicele neacordând nici un ajutor şi neînlesnind în nici un fel comiterea faptei”. (T.S., secţ. pen., dec. nr. 2520/1976, C. Sima, op.cit., p. 234). Pentru aceeaşi raţiune, textul nu este aplicabil nici instigatorului. 19 C. Bulai, op.cit., p. 378.20 M. Zolyneak, op.cit., p. 366; C. Bulai, op.cit., p. 379; M. Basarab, op.cit., p. 216. În practica judiciară este împărtăşit acest punct de vedere în cazul tâlhăriei, C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 3525/2000, în “Dreptul” nr. 3/2000, p. 170.

69

INAPLICABILITATEA ART. 10 ALIN. 1 DIN LEGEA NR. 241/2005 PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

Claudiu Victor Neagoe auditor de justiţie

Art.10 alin. 1 din noua Lege pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale instituie în teza a III-a a sa o cauză de nepedepsire specială: „dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 Euro în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar”. Aceste condiţii la care face referire teza a III-a a alin. 1 sunt condiţiile expuse în teza II-a a articolului menţionat cu privire la cauzele de reducere a pedepsei care subliniază „ în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat (…)”.

În primul rând, trebuie subliniat faptul că legiuitorul înţelege să instituie această cauză de nepedepsire numai celor ce se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, nu şi celor ce se fac vinovaţi de savârşirea infracţiunilor în legătură cu cele de evaziune fiscală, cu alte cuvinte legiuitorul consideră că acestea din urmă ar fi infracţiuni de pericol ce nu pot produce un prejudiciu, astfel încât să poată beneficia şi făptuitorii din aceste cauze de aplicarea prevederilor privitoare la cauzele de reducere sau de nepedepsire (această accepţiune nu poate privi decât faptele prevăzute de art. 4 şi art. 5 din Legea 241/2005, nu şi pe cele prevăzute de art. 3, 6, 7, 8 unde un prejudiciu se poate ivi), fapt ce nu justifică, aşa cum se va arăta mai jos, la finalul acestui articol, luarea în mod obligatoriu a măsurii sechestrului asigurator în aceste cazuri în condiţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, din moment ce legiuitorul nu a lărgit sfera de aplicabilitate a art. 10 din lege şi la infracţiunile prevăzute de art. 3-8 din Legea nr. 241/2005, îndreptăţindu-ne să credem că în viziunea sa acestea nu pot produce o pagubă, ori nefiind o pagubă în cauză, atunci nici temeiurile obligativităţii luării măsurii sechestrului asigurator nu subzistă.

Trecând peste aceste menţiuni, teza a III-a a alin. 1 art. 10 din această lege este inaplicabilă din punct de vedere practic, deoarece conţine dispoziţii ce nu-şi pot găsi eficienţă legală pentru următoarele considerente:

1. În ceea ce priveşte cauza de nepedepsire prevăzută de aceasta lege, ea nu poate fi aplicată în cursul urmăririi penale niciodată, deoarece, în temeiul art. 11 alin. 1 lit. c C. proc. pen., procurorul nu poate dispune încetarea urmăririi penale în baza art. 10 lit. i1 C. proc. pen., această din urmă prerogativă revenind în prezent, potrivit voinţei legiuitorului, numai instanţei de judecată. Mai mult, potrivit art. 316 alin. 3 C. proc. pen. interpretat per a contrario, procurorul nu este autorizat de lege nici să pună concluzii de încetare a procesului penal în temeiul art. 10 lit. i1 C. proc. pen. în faţa instanţei de judecată - ceea ce reprezintă o gravă încălcare a rolului Ministerului Public în procesul penal. Aceste două aspecte sunt modificate în proiectul noului Cod de procedură penală care în prezent se află în dezbatere, modificările vizând tocmai posibilitatea ca şi procurorul să dispună încetarea urmăririi penale în baza art. 11 alin. 1 lit. c C. proc. pen. rap. la art. 10, lit. i1, fapt motivat de o elementară logică juridică, raţiunea ca această soluţie să fie lăsată numai la latitudinea instanţei încălcând practic principiile operativităţii, dreptului la un proces echitabil şi, nu în ultimul rând, chiar pe cel al legalităţii, principii care cârmuiesc dreptul procesual penal, deoarece în toate cazurile ar fi însemnat că procurorul, chiar sesizând în dosarul de urmărire penală existenţa unei asemenea cauze, ar fi trebuit să dispună trimiterea în judecată a respectivei persoane pentru ca instanţa să constate aplicarea acestei dispoziţii.

În aceeaşi ordine de idei, art. 262 alin. 1 pct. 1 C. proc. pen. specifică faptul că o persoană va fi trimisă în judecată când rezultă din probele administrate legal în cauză că fapta există, a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi acesta răspunde penal, în speţa concretă neexistând vreo cauză care împiedică

70

punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, or, fiind în prezenţa unei cauze de nepedepsire deja probată prin îndeplinirea condiţiei expuse de lege şi anume plata prejudiciului când acesta se ridică până la 50.000 euro, este evident faptul că o persoană nu poate fi trimisă în judecată atâta timp cât acţiunea penală nu mai poate fi exercitată, în cauză fiind incident un caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale, respectiv art. 10 lit. i1 C. proc. pen., neexistând un alt mod de sesizare a instanţei pentru a face aplicarea cauzei de nepedepsire decât prin rechizitoriu; totodată, în sprijinul acestei idei rezidă şi faptul că atâta timp cât procurorul este autorizat de lege să dispună soluţii în ceea ce priveşte cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei, cu atât mai mult ar fi logic ca el să dispună şi asupra unor cauze de nepedepsire, deoarece, în vechea reglementare, până la apariţia lit. i1, procurorul putea să dispună încetarea urmăririi penale în baza art. 11 alin. 1 lit. c C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. f atunci când constată existenţa unei cauze de nepedepsire, prin interpretarea sintagmei „lipsa unei condiţii prevazute de lege”.

2. În ceea ce priveşte cauza de nepedepsire care face obiectul acestui comentariu, aceasta diferă faţă de alte cauze de impunitate generale sau speciale, deoarece instituie aplicarea unei sancţiuni administrative care se va înscrie în cazierul judiciar, aplicarea acestei sancţiuni fiind obligatorie, iar nu facultativă. Raţiunea acestei înscrieri în cazierul judiciar se regăseşte în chiar dispoziţiile alin. 2 al art. 10 din Legea nr. 241/2005 care menţionează că „dispoziţiile prevăzute la alin. 1 nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1”. În consecinţă, această dispoziţie cu privire la înscrierea în cazierul judiciar are în vedere tocmai împiedicarea în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de evaziune fiscală ca persoana în cauză să mai beneficieze de cauzele de reducere a pedepsei sau de nepedepsire prevăzute de art. 10 alin. 1. Totodată, rezultă că dacă celui care a beneficiat de prevederile art. 10 alin. 1 teza a III-a i s-a aplicat o sancţiune administrativă înscrisă în cazierul judiciar, această menţiune poate fi radiată numai după 5 ani de la înscriere, deoarece numai după această perioadă nu mai subzistă scopul avut în vedere de legiuitor, după trecerea acestei perioade de 5 ani persoana în cauză putând beneficia de reducerea pedepsei sau de cauza de impunitate în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de evaziune fiscală, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii instituite de lege şi în funcţie de prejudiciul cauzat.

3. În ceea ce priveşte aplicarea unei sancţiuni administrative, aceasta nu se poate realiza de către procuror sau de instanţa de judecată, deoarece art. 91 C. pen. instituie o sancţiune cu caracter administrativ, şi nu una administrativă; în concluzie, legiuitorul a instituit o răspundere administrativă. Drept efect, instanţa de judecată (deoarece numai despre aceasta poate fi vorba, căci, în prezent, procurorul nu se poate pronunţa asupra acestei cauze de nepedepsire) ar urma să pronunţe încetarea procesului penal, însă ar trebui să trimită cauza organelor administrativ-fiscale pentru aplicarea unei sancţiuni administrative, deoarece instanţa nu poate aplica o sancţiune administrativă, căci aceasta nu este reglementată de lege lata, ci numai una cu caracter administrativ; în plus, legea nu precizează în ce anume constă sancţiunea administrativă. Ca un corolar al acestei expuneri de motive, ar rezulta că şi prevederea cu privire la cazierul judiciar este inaplicabilă, putându-se eventual lua în calcul un cazier fiscal cu regim special, pentru că nu instanţa este cea care pronunţă sancţiunea administrativă, întrucât nu are în competenţa sa o asemenea dispoziţie, în Codul penal fiind reglementată doar răspunderea cu caracter administrativ.

4. De asemenea, în analizarea acestei cauze de nepedepsire instituită în Cap. III, art. 10 din Legea nr. 241/2005 „Cauze de nepedepsire si reducere a pedepselor” trebuie cercetat sub aspect procesual penal dacă inculpatul, aflat în faţa instanţei de judecată, cere aplicarea art. 13 C. proc. pen. în ceea ce priveste continuarea procesului penal, Codul de procedura penală permiţându-i acest drept în cazul în care este incidentă o cauză de nepedepsire. În acest caz, se pune problema dacă inculpatul poate cere continuarea procesului penal în condiţiile în care lui i se aplică o sancţiune administrativă în mod obligatoriu în primă fază, fapt ce nu se întâlneşte în cazul celorlalte cauze de nepedepsire sau în cazul intervenirii amnistiei, prescripţiei sau retragerii plângerii prealabile. Cu alte cuvinte, legea înţelege să dea achitării prejudiciului cauzat efect obligatoriu de vinovăţie şi asumare a săvârsirii infracţiunii, deoarece aplicarea acestei sancţiuni administrative obligatorii de îndată ce s-a înaintat sau recuperat contravaloarea pagubei

71

demonstrează că fapta există şi a fost săvârşită de inculpatul în cauză, constatându-se practic vinovăţia respectivei persoane cu consecinţa înscrierii acesteia în cazierul judiciar, această sancţiune administrativă având neîndoielnic un pronunţat caracter punitiv, chiar dacă excede răspunderii penale. Astfel, ajungem inevitabil să ne întrebăm dacă prin aplicarea acestei sancţiuni obligatorii ce se va înscrie în cazierul judiciar, precedată de recunoaşterea implicită a faptei prin înaintarea contravalorii prejudiciului creat sau recuperat nu face automat inaplicabilă instituţia prevazută de art. 13 alin. 2 C. proc. pen. cu privire la cauza de nepedepsire prevăzută de Legea nr. 241/2005, în cauză nemaiputându-se în mod practic pronunţa achitarea de către instanţa de judecată în lumina acestei dispoziţii legale, deoarece ce mecanism legal va fi folosit oare în cazul ivirii unui temei de achitare pentru a revoca sancţiunea administrativă aplicată anterior. În fapt pornindu-se de la o elementară alegaţie şi anume că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni (fapt ce trebuie analizat în lumina întregii faze de cercetare judecătorească), legiuitorul nu îi încalcă oare dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie prin obligarea la plata prejudiciului în pragul procesului pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, făcând astfel să opereze practic în defavoarea sa prezumţia de nevinovăţie şi întreaga administrare a probelor în faza de continuare a procesului penal, din acel moment inculpatul trebuind practic să îşi dovedească nevinovăţia, fiind obligat să producă el probe în acest sens pentru a beneficia de achitare în condiţiile art. 13 alin. 2 C. proc. pen., fapt ce încalcă în mod flagrant art. 65 alin. 1 C. proc. pen. „sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată” şi art. 66 alin. 1 C. proc. pen. ”învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia”.

Astfel, trebuie subliniat că prin acoperirea integrală a prejudiciului cauzat până la primul termen de judecată în faţa instanţei pentru a beneficia de cauza de nepedepsire se încalcă prezumţia de nevinovăţie consacrată în art. 52 C. proc. pen. şi art. 16 alin. 1, art. 23 alin. 11 din Constituţia României, deoarece în eventualitatea continuării procesului penal în lumina acestui fapt inculpatul este obligat să îşi dovedească nevinovăţia pentru a beneficia de achitare în procesul penal, deoarece legea aşa cum este formulată legitimează practic asumarea şi recunoaşterea faptei penale prin plata prejudiciului cauzat şi recuperat în acest mod, încălcându-se astfel prezumţia de nevinovăţie, precum şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fiind în prezenţa unei discriminări pe de o parte între cei ce beneficiază de garanţiile procesuale ce decurg din aplicarea art. 13 C. proc. pen. în alte procese penale în care sunt incidente cauze de nepedepsire şi pe de altă parte cei aflaţi sub incidenţa art. 10 alin. 1, teza a III-a a Legii nr. 241/2005, precum şi între persoane aflate în egală măsură sub incidenţa art. 10 alin. 1 din lege în cauze similare şi care în ciuda prejudiciului cauzat, nu îl pot acoperi, deoarece nu dispun unele dintre acestea de resursele necesare, putându-se lua în discuţie o discriminare pe criteriul averii (consecinţele în aceste cazuri sunt devastatoare, pentru că o persoană care dispune de resursele necesare va beneficia de cauza de nepedepsire, iar o alta riscă pedeapsa cu detenţia chiar dacă prejudiciul este în aceleaşi cazuri de până la 50.000 Euro).

În concluzie, această normă este neconstituţională în măsura în care, prin aplicarea unei sancţiuni administrative obligatorii ce echivalează cu constatarea unei vinovăţii în cauză ca urmare a plăţii prejudiciului, sancţiune aplicată la începutul fazei de judecată la prima instanţă, se instituie o prezumţie de vinovăţie în vederea eventualei continuări a procesului penal în condiţiile art. 13 C. proc. pen.( în susţinerea acestui punct de vedere rezidă si decizia 463/1997 a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea art. 81 alin. 4 C. pen. Care, chiar dacă nu e sinonimă în totalitate cu prezenta speţă, are o accepţiune similară).

5. În ceea ce priveşte art. 11 din Legea nr. 241/2005, „în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie”; acesta, după cum lesne se poate observa, instituie obligativitatea luării măsurii sechestrului asigurator nu numai când se constată existenţa infracţiunilor de evaziune fiscală detaliate în art. 9 din Legea nr. 241/2005, ci şi când se constată infracţiuni în legătură cu infracţiunile de evaziune fiscală (în ciuda faptului că aşa cum am arătat mai sus legiuitorul nu a instituit posibilitatea intervenirii cauzelor de reducere si nepedepsire şi cu privire la infracţiunile prevăzute în art. 3, 4, 5, 6, 7, 8 din Legea nr. 241/2005, putându-se înţelege că legiuitorul nu

72

prevede posibilitatea existenţei unui prejudiciu în aceste cauze, aspect ce nu subzistă, după cum se va sublinia, decât în privinţa art. 4 şi 5 din prezenta lege). Astfel, trebuie instituit în mod obligatoriu sechestrul asigurator şi în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 241/2005, chiar dacă în cazul acestor infracţiuni nu se poate vorbi implicit de o pagubă, acestea fiind în modalitatea de desfăşurare infracţiunii ce nu produc prin încălcarea elementelor materiale ale laturii obiective a celor două infracţiuni un prejudiciu în aşa fel încât să necesite luarea de măsuri asiguratorii, deoarece dacă, ulterior refuzului nejustificat sau împiedicării sub orice formă a efectuării controalelor fiscale, financiare sau vamale, se constată existenţa unor neregularităţi sau prejudicii aduse statului, respectivele fapte penale în concret vor intra sub incidenţa infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din lege. Cu alte cuvinte, prin instituirea sechestrului asigurator şi în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 241/2005 se instituie practic prezumţia de vinovăţie a respectivelor persoane cu privire la săvârşirea unor fapte de evaziune fiscală, din moment ce aceste persoane refuză nejustificat sau împiedică efectuarea controalelor financiar-fiscale, deoarece, prin săvârşirea acestor fapte penale incriminate de art. 4 „Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, după ce a fost somată de 3 ori, documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale” şi art. 5 „Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale” din Legea nr. 241/2005 în mod material nu se poate produce o pagubă pentru a legitima instituirea sechestrului asigurator, ci deschide numai eventualitatea unei pagube care oricum nu ar rezida sub accepţiunea acestor dispoziţii, ci a dispoziţiilor ce reglementează infracţiunile de evaziune fiscală enumerate în art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Pentru considerentele expuse mai sus, atât art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cât şi alte dispoziţii ale acestei legi sunt criticabile.

73

II. JURISPRUDENŢĂ

II.1. SOLUŢII ALE INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI FRANCEZE ÎN LITIGII REFERITOARE LA LIBERTATEA DE EXPRIMARE

Decizia Curţii de Casaţie, Camera a II-a Civilă - 18 martie 2004

Potrivit hotărârii atacate, pronunţată de Curtea de Apel din Versailles la 04.10.2001, săptămânalul “Ici Paris”, editat de societatea Hacchette Filipacchi Associés (HFA) a publicat în numărul său din 6 - 12.05.1998 un articol consacrat domnului X.Z., ilustrat de fotografii, relatând că acesta ar fi participat la o competiţie sportivă însoţit de fiul doamnei Claire Y., reproşându-i-se că s-a arătat în public alături de copil doar pentru a putea obţine în instanţă despăgubiri în legătură cu fotografiile publicate.

Articolul fusese anunţat în prima pagină sub titlul “De această dată este evident: Patrick X.Z., ruşine şi scandal!”. Domnul X.Z. a chemat în judecată societatea HFA, invocând o defăimare, în baza art. 29 alin. 1 şi art. 32 alin. 1 din Legea franceză din 29 iulie 1881 şi, în subsidiar, încălcarea articolului 1382 din Codul civil francez, precum şi o atingere a vieţii private şi a dreptului la respectul propriei imagini, prevăzute de art. 9 din Codul civil francez.

În motivarea recursului, s-a arătat că, prin decizia Curţii de Apel din Versailles, societatea a fost obligată la plata de daune-interese, pentru atingerea vieţii private şi a dreptului la respectul imaginii.

1. Art. 9 din Codul civil francez asigură fiecărei persoane protecţia intimităţii vieţii sale private. Această protecţie este necesara în limita în care se aplică în folosul unei persoane publice de notorietate excepţională, precum Patrick X.Z. Faptul pentru prezentator de a se afişa public, în timpul unei manifestări publice intens mediatizate, alături de copilul doamnei Claire Y., în ciuda rumorilor care circulau cu privire la paternitatea acestuia, permitea organului de presă să relateze evenimentul, exterior activităţii profesionale a persoanei în cauză şi de a se întreba asupra sentimentelor pe care le purta copilului, fără a aduce atingere vieţii private a lui Patrick X.Z..

Hotărând contrariul şi constatând HFA drept responsabilă de atingerea vieţii private a persoanei în cauză, Curtea de Apel din Versailles a încălcat art. 9 din Codul civil francez.

Art. 9 din Codul civil francez, pe lângă protecţia dreptului la imaginea proprie, priveşte şi viaţa privată. Această protecţie nu ocroteşte însă imaginile luate în timpul apariţiilor voluntare ale unei persoane publice la manifestările intens mediatizate.

Prezenţa lui Patrick X.Z. în compania tânărului fiu al doamnei Claire Y. la Monaco, în timpul unei manifestări sportive şi mondene, la care s-au efectuat numeroase fotografii, în tribuna oficială a prinţului Albert de Monaco, nu avea legătură cu activitatea profesională, dar nu putea fi considerată ca o atingere a vieţii sale private, cât timp publicarea anumitor fotografii luate cu această ocazie nu poate să fie considerată ca aducând atingere dreptului domnului Patrick X.Z. la viaţa sa privată. Rezultă că din nou Curtea de Apel din Versailles a încălcat prevederile art. 9 din Codul civil francez.

2. Restricţia libertăţii de exprimare pentru publicaţia “Ici Paris” care a relatat prezenţa lui Patrick X.Z. în compania tânărului fiu a doamnei Claire Y. la turneul internaţional de tenis de la Monte Carlo şi s-a întrebat asupra sentimentelor prezentatorului cu privire la copil, publicând câteva fotografii luate în tribuna oficiala a prinţului Albert de Monaco, care îl reprezentau pe Patrick X.Z. în compania copilului, nu trebuia să ţină seama de faptul că Patrick X.Z. alesese deliberat un loc puternic expus, fiind conştient de rumorile ce vor circula cu privire la paternitatea copilului, nu corespunde unui interes social atât de imperios pentru a prima interesul public împotriva libertăţii de exprimare, nefiind necesară într-o societate democratică şi nici proporţională scopului urmărit, pentru a garanta protecţia drepturilor altora. Ca atare, Curtea de Apel din Versailles a încălcat dispoziţiile art. 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

74

În lipsa efectuării de cercetări, pe motivul că, fiind ţinută de elementele particulare ale speţei, în special de comportamentul deliberat al lui Patrick X.Z., obligarea la plata de daune-interese în sumă de 50.000 de franci francezi era necesară într-o societate democratică pentru protecţia drepturilor altor persoane, iar această condamnare nu avea un caracter exorbitant şi în orice caz disproporţionat, Curtea de Apel din Versailles a pronunţat o hotărâre fără să ţină seama de dispoziţiile art. 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Curtea de Casaţie a reţinut că, în baza art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, fiecare persoană are dreptul la viaţa privată şi familială. Potrivit art. 9 din Codul civil francez, orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale private şi a imaginii sale. Simpla constatare a unei atingeri deschide dreptul unei reparaţii.

Decizia reţine că atingerile aduse vieţii private şi dreptului la imagine sunt caracterizate prin simplul fapt de a relata, ilustrând adecvat, dar fără autorizarea persoanei şi fără motive de actualitate, prezenţa cu titlu privat a domnului X.Z. la o manifestare sportivă, fără legătură cu activitatea sa profesională. Abaterile de la subiect, asupra sentimentelor pe care le-ar purta copilului, reprezintă tot atâtea atingeri asupra vieţii sale private.

Prin aceste constatări, Curtea de Apel din Versailles a aplicat întocmai textele legale, ca atare acest motiv de recurs nu este fondat.

Dar cu privire la al doilea motiv, văzând dispoziţiile art. 29 şi 32 ale Legii din 29 iulie 1881, abuzul libertăţii de expresie prevăzut şi reprimat de legea respectivă, nu poate fi reparat în baza art. 1382 din Codul civil francez.

Pentru a oferi domnului X.Z. daune-interese pentru abuzul libertăţii de exprimare, în baza art. 1382 din Codul civil francez, decizia reţine în motivare că articolul litigios a imputat printr-un procedeu neloial un comportament prostesc lui X.Z., constând din prezentarea unei zile mari din viaţa sa familială, pentru a formula acţiune cu un scop pur pecuniar, solicitând, de altfel, sume confortabile.

Hotărând că faptele reţinute cu titlu de eroare reprezintă o defăimare, Curtea de Apel din Versailles a violat textele şi principiile arătate.

Văzând dispoziţiile art. 627 ale noului Cod de procedură civilă francez coroborate cu art. 49 din Legea din 29 iulie 1881, Curtea de Apel din Versailles a constatat renunţarea domnului X.Z. la pretenţiile civile.

Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a admis primul motiv de recurs şi a anulat numai dispoziţiile referitoare la obligarea HFA la daune-interese pentru abuzul libertăţii de exprimare săvârşit împotriva domnului X.Z., din hotărârea pronunţată la 04.10.2001 de Curtea de Apel din Versailles.

Decizia Curţii de Casaţie, Prima Cameră Civilă - 9 iulie 2003

Urmare a dispariţiei misterioase a soţilor X. şi a copiilor lor, caz foarte mediatizat şi în curs de cercetare judiciară, “Le Figaro litteraire”, supliment săptămânal al cotidianului cu acelaşi nume, a anunţat, la 06.07.2000, înainte de publicare, în patru episoade, un serial redactat de doamna Y. şi intitulat “Povestea adevărată a doctorului X.”. Acelaşi număr a difuzat imediat primul articol, indicând şi titlul celui de-al doilea, “Casa lui Tilly” şi apariţia sa săptămâna următoare.

Domnul Z., reprezentant legal al copiilor săi minori, Fanny si Leo Z., născuţi din prima căsătorie a doamnei X., susţinând că o parte din dezvăluirile publicaţiei ar fi adus atingere vieţii private a fiicei şi fiului, a obţinut, pe cale de ordonanţă preşedinţială, la 12.07.2000, interzicerea celui de-al treilea articol, asociată unui ordin adresat ziarului privind inserarea unei rectificări.

Asupra primului motiv de recurs:Societatea Le Figaro şi doamna Y. au formulat la 21.07.2000 plângere la Curtea de Apel din

Caen, care a admis în principiu acţiunea copiilor Z., luând în considerare necunoaşterea vieţii lor private, precum şi aceea a mamei lor şi intimitatea vieţilor lor de familie, nerespectând art. 9 din Codul civil francez, care rezerva calitate procesuală activă numai persoanei vizată prin atingere.

75

Hotărârea, după ce a dezvăluit evenimentele primului episod, a reţinut, parcurgând relatările doamnei X., o imixtiune în viaţa privată a copiilor săi, deducând exact că aceştia din urmă au calitate procesuală activă, în baza textului de lege vizat, motivul de recurs fiind respins.

Asupra celui de-al doilea motiv de recurs:S-a formulat plângere cu privire la încălcarea art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului de Curtea de Apel din Caen, pe motiv că interdicţia impusă societăţii Figaro de a mai publica articolele anunţate nu constituie, în sensul acestui text, o măsura proporţională cu atingerea reţinută, interdicţia unei publicări neputând fi dispusă printr-o ordonanţă preşedinţială decât dacă atingerea vieţii private prezintă un caracter intolerabil şi provoacă un prejudiciu, pe care alocarea ulterioară a unor despăgubiri de judecătorul de fond nu-l va compensa, iar constatările făcute nu vor stabili necesitatea excepţională a unei cenzuri prealabile.

Dreptul la respectul vieţii private şi libertatea de exprimare acoperite de art. 8 si 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi art. 9 din Codul civil francez au aceeaşi valoare normativă fiind, de altfel, obligaţia judecătorului sesizat de a hotărî forţa lor juridică şi de a aplica soluţia care să protejeze cel mai mult interesul legitim al persoanei.

Curtea de Apel din Caen a reţinut că divulgarea elementelor care să aducă atingere vieţii private a lui Fanny şi Leo Z., sub forma unui foileton estival, era nelegală, nerăspunzând unei nevoi legitime de informare a publicului, ci doar plăcerii cititorilor şi neacordând dreptul ziaristului sau scriitorului de a comenta cauza într-o dezbatere judiciară publică, chiar dacă dispariţia soţilor X. şi a copiilor lor fusese intens mediatizată anterior.

Independent de consideraţiile eronate, dar supraabundente, reţinute în ordonanţa preşedinţială, Curtea a putut estima, în ce priveşte faptele dramatice cu care a fost sesizată, că respectul vieţii private se impunea mult mai mult autorului unui roman decât unui ziarist îndeplinindu-şi misiunea de informare, urgenţa fiind legată de apariţia iminentă a articolului şi tocmai autorizând să ia orice măsură pentru a evita producerea unei atingeri intimitaţii persoanei care a formulat plângere, iar dacă societatea “Le Figaro” ar fi estimat acest lucru, nu trebuia să comunice continuţul, titlul deja dezvăluit al celui de-al doilea episod desemnând o casă de menaj X., alăturată celei a copiilor Z. şi supunerea lor unui regim de supraveghere alternativ, care li se aplică în mod obişnuit, pentru a evita o nouă încălcare a vieţii private, prin enunţarea viitoarelor articole.

Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a respins recursul şi a obligat societatea “Le Figaro” şi pe doamna Y. la cheltuieli de judecată.

Decizia Curţii de Casaţie, A doua Cameră Civilă - 13 noiembrie 2003

Potrivit deciziei Curtea de Apel din Paris, pronunţată la 26.11.1999, considerându-se victimă printr-o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie, urmare a publicării în ziarul “Le Monde” din 08.06.1999 a unei scurte ştiri cu titlul “804 kg de cocaină găsită aproape de Paris”, domnul X., la 17.06.1989, a chemat în judecată societatea “Le Monde”, printr-o ordonanţă preşedinţială adresată Tribunalului în baza art. 9-1 din Codul civil francez.

Domnul X. a formulat plângere împotriva hotărârii atacate, prin care i s-a respins cererea, arătând că, în aplicarea art. 9-1 din Codul civil francez, în redactarea atunci în vigoare, fiecare are dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi orice persoană arestată sau sub urmărire penală prezentată public drept vinovată de săvârşirea unor fapte, făcând obiectul unei anchete ori cercetări judiciare, poate obţine chiar şi pe cale de ordonanţă preşedinţială, inserarea în publicaţia respectivă a unui comunicat, pentru a se opri această atingere a prezumţiei arătate. În speţă, rezultă cu desăvârşire din articolul incriminat, prin sentimentele anchetatorului, expresia unei opinii anticipate cu privire la participarea domnului X. la traficul de stupefiante arătat. Hotărând contrariul, Curtea de Apel din Paris a încălcat textul de lege arătat.

Hotărârea reţine că atingerea adusă prezumţiei de nevinovăţie consistă în prezentarea în mod public ca fiind vinovată, înainte de condamnare, a unei persoane reţinute, inculpate sau făcând obiectul

76

unei citaţii să compară în faţa justiţiei, al unui rechizitoriu al procurorului sau al unei plângeri cu constituire de parte civilă.

Faptul de a menţiona că şapte persoane au fost audiate, între care şi Didier X., în vârstă de 43 ani, cercetat pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni (banditism) şi anchetat pentru a fi unul dintre responsabilii reţelei, constituie doar o simplă relatare a faptelor şi evocă suspiciunea potrivit căreia domnul X. este anchetat, fără a fi exprimat vreun sentiment personal, nici o judecată a ziaristului cu privire la vinovăţia persoanei astfel desemnate. Jurnalistul doar a raportat punctul de vedere al anchetatorilor şi nu a manifestat nici un parti-pris anticipat cu privire la anchetă şi instanţa de a efectua cercetarea penală, indicaţia potrivit căreia domnul X. este acuzat de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni nu semnifică faptul că acesta ar fi fost vinovat de săvârşirea unor fapte şi nu priveşte o declaraţie prematură de culpabilitate aducătoare de atingere a prezumţiei de nevinovaţie, din partea ziaristului.

Din aceste constatări, Curtea de Apel din Paris a putut să deducă faptul că nu s-a adus atingere prezumţiei de nevinovăţie a domnului X.

Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a respins recursul, ca neîntemeiat.

Decizia Curţii de Casaţie, A doua Cameră Civilă - 24 februarie 2005

Având în vedere dispoziţiile art. 978 din noul Cod de procedură civila francez, domnul X., societăţile TF1 şi Glem Production au formulat recursuri împotriva deciziei din 14 februarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel din Paris.

Asupra unicului motiv de recurs, văzând dispoziţiile art. 29 şi 32 din Legea din 29 iulie 1881:Imputările defăimătoare aduc atingere drepturilor persoanelor, doar dacă sunt făcute cu intenţia

de a discredita, iar această prezumţie nu este încălcată cât timp judecătorul de fond se pronunţă asupra faptelor justificate, suficiente, pentru aprecierea bunei-credinţe.

Potrivit deciziei atacate, publicaţia lunară “Entrevue”, editată de Societé de conception de presse, a publicat în numărul din februarie 1999 un articol, punând în discuţie o emisiune consacrată unui tânăr cântăreţ, care obţinuse un mare succes la începutul anului 1980, intitulat “Julien X 100% bluf (bidon)”, precedat de un supratitlu - “TF1 nu a văzut nimic. Pentru a se asigura de audienţă în prime-time, canalul de televiziune a lăsat totul pe umerii animatorului. Rezultatul: nimic! Întrevedere deja cunoscută” , anunţat în prima pagină şi ilustrat cu fotografia animatorului şi o serie de alte fotografii realizate în timpul emisiunii.

Considerând publicarea acestor fotografii defăimătoare, domnul X., TF1 şi Glem, producătorul emisiunii, au chemat în judecată pe domnul Y., directorul publicaţiei “Entrevue” şi Societé de conception de presse, pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat.

Hotărârea a reţinut că magazinul “Entrevue” este specializat în critica emisiunilor şi animatorilor de televiziune şi se laudă pe un ton de provocare, sarcastic şi susţinut, că descrie ceea ce este în spatele platourilor de filmare. Astfel, fiecare personalitate din lumea audiovizualului poate fi aleasă drept ţintă, legitimitatea scopului urmărit de “Entrevue” nefiind serios contestabilă, buna-credinţă apreciindu-se în funcţie de tipul publicaţiei, iar revista având doar vocaţia de a publica fapte privind comportamentul animatorilor de televiziune, termenul folosit fiind sinonim cu minciuna sau simularea, deci o ilustrare a acestei provocări permanente şi sistematice. De altfel, chiar un cititor mediu avizat nu ar putea în mod rezonabil să efectueze comparaţii între termenii “bidonner” şi “bidon”, chiar expresia “100%” şi prudenţa în exprimare apreciindu-se în măsura derizoriului sau chiar exagerat, ceea ce este caracteristic revistei “Entrevue”. Hotărând astfel că acest caracter provocator şi sarcastic al magazinului nu dispensează de obligaţia de prudenţă, Curtea de Apel din Paris a încălcat textele arătate.

Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a admis recursul şi a anulat decizia Curţii de Apel din Paris.

77

Decizia Curţii de Casaţie, Prima Cameră Civilă - 9 decembrie 2003

Cu prilejul interviului acordat de domnul Serge X., secretar al federaţiei partidului politic “Frontul Naţional” săptămânalului VSD la 17.12.1998 şi printr-o scrisoare adresată de acesta în aceeaşi zi diverşilor reponsabili ai organizaţiei, au fost reproduse buletinele de salarii ale doamnelor Y. şi Z., respectiv ale domnului Samuel Z., fiice şi ginere ale preşedintelui mişcării.

Toate cele trei persoane au chemat în judecată pe directorul publicaţiei VSD şi revista, pentru încălcarea vieţilor lor private.

Sentinţa atacată confirmă faptul că nota acuzată de defăimare nu a fost semnată nici de domnul Serge X. şi nici de un alt autor, semnătura pretinsă, chiar dacă figurează la sfârşitul documentului final, prezentând mai multe diferenţe notabile în raport de grafismul său obişnuit, nefiind probat că acesta ar fi autorul scrisorii sau al notei anexate. În aceste condiţii Curtea de Apel din Versailles a respins cererile formulate de doamna Y. şi domnul Z..

Pentru a tăgădui o atingere adusă vieţii private de publicarea buletinelor de salarii parţial anulate doamnei Y. şi fiecăruia din soţii Z., Curtea de Apel din Versailles, după ce a motivat că aceste menţiuni nu sunt de natură să şocheze cititorii asupra disensiunilor afectând mişcarea politică arătată, a observat că nu se indică totuşi nici adresa persoanelor în cauză, nici banca şi nici, în ce priveşte pe doamna Y., data naşterii.

Hotărând în acest fel, respectiv faptul că publicarea numărului de securitate socială şi referinţelor bancare pe care prezentarea fotocopiei reproduse nu le contesta, rezultă atingerea adusă vieţii private, lipsa unei motivări legitime pentru ca orice persoană să cunoască datele în cauză, astfel încât Curtea de Apel din Versailles a încălcat textul arătat.

Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a admis recursul şi a anulat hotărârea instanţei inferioare, doar în ceea ce priveşte cererile doamnei Y. şi soţilor Z..

Decizia Curţii de Casaţie, Camera a II-a Civilă - 18 martie 2004

Potrivit deciziei Curţii de Apel din Versailles de la 31 ianuarie 2002, săptămânalul “France Dimanche”, editat de societatea Hacchette Filipacchi Associés (HFA) a publicat, în numărul său din 28.06.1997-04.07.1997, un articol în două pagini, intitulat “Minciuni şi trădare” şi ilustrat cu fotografiile doamnei Caroline X. şi ale domnului de Y., anunţând în prima pagină subtitlul “Caroline – scandal în ce priveşte căsătoria sa cu Ernst-August!”, urmat de expresia “Enorma minciună care pune Principatele în stare de şoc” şi de “Am fost trădat şi manipulat!”, “Arhiepiscopul Z. protestează!”. Considerând că această publicaţie a adus atingere vieţilor lor private şi respectului dreptului la imagine, doamna Caroline X. şi domnul de Y. au chemat în judecată societatea HFA, în despăgubiri.

Societatea a formulat plângere împotriva hotărârii de condamnare la plata către reclamanţi a daunelor-interese, pentru atingerea adusă vieţilor lor private şi dreptului lor la imagine:

1. Nici protecţia vieţii private şi nici dreptul la imagine nu au un caracter absolut şi nu se poate aduce atingere unuia sau celuilalt prin exercitarea libertăţii de exprimare, în limitele care trebuie să respecte un echilibru între această libertate şi protecţia legitimă a persoanei. Rezultă că acest caracter absolut al protecţiei nu poate să stea la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti de Curtea de Apel din Versailles, care a refuzat societăţii reclamante toate posibilităţile de a justifica circumstanţele publicării şi personalitatea reclamanţilor, încălcând astfel art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 11 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 şi art. 1 şi următoarele din Legea din 29 iulie 1881.

2. Pentru un săptămânal, faptele de a întreba pe arhiepiscopul de Z. şi de a publica un interviu, cu privire la rumorile căsătoriei între descendenta unui suveran şi descendentul unei familii princiare, acesta din urmă fiind într-un litigiu notoriu de divorţ, iar cei doi reclamanţi afişându-şi public idila lor, pun întrebări cu privire la efectele dinastice şi religioase ale unei eventuale căsătorii şi nu constituie o atingere adusă

78

protecţiei vieţii private a reclamanţilor, simpla întrebare asupra unei eventuale căsătorii a unei prinţese, asumându-şi un rol public, cu un bărbat, în compania căruia s-a afişat nefiind de natură sa justifice o sancţiune adusă libertăţii de exprimare, nereprezentând o necesitate imperativă, iar Curtea de Apel din Versailles încălcând textele precizate.

3. Întinderea dreptului la imagine depinde de funcţia publică a persoanei titularului său, iar o personalitate oficială trebuie să suporte publicarea fotografiilor luate cu ocazia manifestărilor publice la care a participat, în această calitate. Astfel de fotografii pot face obiectul unor ştiri publicate fără autorizare, pentru a ilustra evenimentele cu ocazia cărora au fost luate, fără intenţie de derâdere sau rea-voinţă. Ilustrarea articolului cu fotografiile doamnei Caroline de Z., însoţită fie de tatăl său, fie de arhiepiscopul de Z., fie de viitorul său soţ, toate luate fără putinţă de tăgadă în ocazii oficiale, nu este susceptibilă să caracterizeze o atingere adusă dreptului său la imagine şi celui al numitului Ernst de Y., care acceptase să apară în astfel de ocazii alături de reclamantă, ca atare Curtea de Apel din Versailles a încălcat art. 9 din Codul civil francez.

4. În materie delictuală, prejudiciul se apreciază la data pronunţării hotărârii judecătoreşti. Majorând cuantumul daunelor-interese, cu refuzul de a se ţine seama de căsătoria ulterioară publicării articolului litigios şi fără a invoca prejudiciul invocat, rezultând dintr-un articol asupra unui proiect de căsătorie împlinit în fapt, Curtea de Apel din Versailles a încălcat dispoziţiile art. 1382 din Codul civil francez.

Potrivit art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, fiecare persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, iar, potrivit art. 9 din Codul civil francez, orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale private şi a imaginii sale, simpla constatare a atingerii deschizând dreptul la reparaţii.

Curtea de Apel din Versailles, după ce a constatat, pe de o parte, că articolul litigios relata bănuieli cu privire la viitoarea căsătorie a reclamanţilor şi la procedura de divorţ a domnului de Y., fapte ale vieţii lor private şi, pe de altă parte, că fotografiile ilustrând articolul, dacă fuseseră luate la o manifestare oficială, erau deturnate de la contextul lor, a caracterizat corect atingerile invocate şi le-a evaluat, pentru stabilirea prejudiciului suferit, recursul fiind neîntemeiat.

Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a respins recursul, obligând societatea HFA la cheltuieli de judecată.

Decizia Curţii de Casaţie, Prima Cameră Civilă - 13 noiembrie 2003

În timpul verii anului 1997 şi în contextul unei serii în patru părţi - “Marile crime au bulversat Franţa. Au fost judecate sau clasate, dar rămâne misterul asupra asasinilor”, săptămânalul “Paris Match” a publicat, la 7 august 1997, un articol intitulat “Enigma puloverului roşu”, consacrat morţii fetiţei Marie-Dolores Z. şi numitului Christian A., condamnat la moarte pentru aceasta crimă şi executat în iulie 1976.

Reproşând săptămânalului că a reprodus o fotografie, realizată în 1974, în cursul unei reconstituiri neinterzisă presei de judecătorul de instrucţie, şi arătând pe faţa tatălui victimei o batistă, susţinut de un prieten şi asociat legendei “Pierre Z., incapabil de a mai suporta, trebuie să fie evacuat”, ca şi un portret în medalion al micuţei victime şi mai multe corpuri delicte şi dând o tonalitate generală dubitativă vinovăţiei ucigaşului, soţii Z., tatăl, mama şi fratele copilului au chemat în judecată Compania generală de editură şi presa Cogedi presse, pe domnul Roger Y., directorul publicaţiei, şi HFA, pentru atingerea drepturilor la imagine, viaţă privată şi afecţiune.

Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel din Aix-en-Provence la 21 martie 2000 arată, pe de o parte, că fotografia domnului Z. nu reproduce decât durerea sa demnă şi legitimă, la data morţii şi legată indisociabil de aceasta, fotografia fetiţei reprezentând un chip surâzător, fără nici o atingere de natură a afecta respectul memoriei sale ori doliul părinţilor săi, fotografiile făcând deja obiectul publicării anterioare.

79

Pe de altă parte, chestiunea vinovăţiei lui Christian A., obiect al dezbaterilor opiniei publice, fusese analizată fără intenţia de a disculpa victima ori apropiaţii săi, în ce priveşte onoarea, pudoarea şi afecţiunea, dosarul judiciar considerând speţa ca aparţinând istoriei marilor cazuri de omor şi nefiind redusă la viaţa privată a soţilor Z..

Articolul contestat relevă libertatea de comunicare a informaţiilor care permite publicarea de imagini ale persoanelor implicate într-un eveniment, sub singura rezervă a respectului demnităţii. Aşadar, decizia, în ce priveşte înlăturarea atingerii imaginii publice sau viaţa privată, este legal justificată.

Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a respins recursul şi a obligat reclamanţii Z. la cheltuieli de judecată.

Decizia Curţii de Casaţie, Camera a II-a Civilă - 30 iunie 2004

Potrivit hotărârii atacate, pronunţată de Curtea de Apel din Versailles la 6 februarie 2003, pentru a ilustra o rubrică referitoare la dopaj în mediul sportului ciclist, societatea TF1, a difuzat, în timpul a trei jurnale televizate, o fotografie luată la sosirea unei curse hipice, reprezentând două din persoanele puse în acuzare pentru un caz de dopaj, alături de soţii X. şi fiul lor.

Soţii X. s-au plâns de difuzarea acestei fotografii, chemând în judecată TF1, în repararea prejudiciului rezultat din atingerea dreptului la imaginea lor, în baza art. 9 din Codul civil francez.Societatea TF1 a formulat recurs împotriva hotărârii, pe motiv că s-au respins excepţiile de inadmisibilitate, opuse reclamanţilor şi a fost obligată la plata unor sume către fiecare dintre reclamanţi, cu următoarea motivare:

1. Este licită, din punctul de vedere al dreptului fiecărei persoane la respectul imaginii sale şi vieţii private, difuzarea, într-un reportaj televizat, consacrat unui eveniment de actualitate, cu privire la persoanele prezumate că ar fi participat la acţiuni de dopaj în mediul sportiv, a unei fotografii în care apărea alături, şi de o manieră accesorie, şi o altă persoană, care se află la acel eveniment printre acestea, întâmplător, prin efectul unor circumstanţe ţinând exclusiv de viaţa sa profesională. Afirmând că publicarea fotografiei unei persoane fără autorizare nu putea fi legitimă decât dacă era în legătură directă cu un eveniment de actualitate ori istoric la care participa, Curtea de Apel din Versailles a încălcat dispoziţiile art. 9 din Codul civil francez, coroborate cu art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

2. Societatea TF1 a susţinut că partea reportajului în cursul căreia fusese difuzată fotografia litigioasă relata circumstanţele în cadrul cărora cele două persoane căutate de serviciile de poliţie şi care erau personajele principale, s-au întâlnit, prin prisma pasiunilor lor comune pentru caii de curse şi pe care fotografia le reprezenta în compania anume a antrenorului propriilor cai de curse, fiind într-o adecvare perfectă cu evenimentul de actualitate comentat. Enunţând că prezentarea imaginii domnului X. nu avea legătură cu evenimentul de actualitate reprezentat de dopajul în mediul ciclist, pentru a deduce existenţa unei atingeri a dreptului la imagine a acestuia din urmă, Curtea de Apel din Versailles a încălcat dispoziţiile art. 9 din Codul civil francez.

3. Curtea de Apel din Versailles a arătat că soţii X. sunt străini mediului ciclist, iar numele lor nu a fost citat şi că publicarea imaginilor în compania unor persoane cercetate pentru dopaj nu era susceptibilă să le aducă atingere onoarei şi respectului. Afirmând că atingerea imaginii rezultând din publicarea fără autorizare este la originea unui prejudiciu moral, Curtea de Apel din Versailles nu a dedus din propriile sale constatări consecinţele care rezultau din violarea art. 9 din Codul civil francez.

4. Societatea TF1 susţinuse, în concluziile din apel, că prejudiciul solicitat de soţii X. a fi reparat era rezultat din atingerile aduse onoarei şi respectului, din reprezentarea, în fotografia litigioasă a imaginii lor, alăturată persoanelor cercetate pentru dopajul cicliştilor. Omiţând de atunci să se exprime asupra naturii exacte a prejudiciului de reparat, când a constatat că publicarea acestor fotografii nu era

80

susceptibilă de a aduce atingere onoarei, Curtea de Apel din Versailles a încălcat dispoziţiile art. 55 din noul Cod de procedură civilă francez.

Faptul că hotărârea arată că fotografia soţilor X., luată pe un hipodrom, fusese utilizată pentru a ilustra un subiect tratând o afacere de dopaj în mediul ciclist, iar domnul X. doar antrena caii aparţinând persoanelor cercetate în cauză nu era suficient pentru a stabili o legătură de cauzalitate între fotografia soţilor X. şi evenimentul de actualitate reprezentat de dopajul în mediul ciclist, faţă de care soţii X. sunt străini.

Aceste constatări şi enunţuri au permis Curţii de Apel din Versailles să deducă, în contextul utilizării fotografiei, că difuzarea fără acordul persoanelor interesate aducea atingere dreptului lor la propria imagine, decizia fiind astfel justificată.

Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a respins recursul şi a obligat TF1 la cheltuieli de judecată.

Decizia Curţii de Casaţie, Camera a II-a Civilă - 8 iulie 2004

Potrivit hotărârii atacate, pronunţată de Curtea de Apel din Versailles, la 16 mai 2002, în numărul său din 10-16.03.2000, săptămânalul “France Dimanche”, editat de societatea Hacchette Filipacchi Associés (HFA), a publicat un articol anunţat pe prima pagina sub titlul “Claire X., răscolitorul secret al căsătoriei sale. Lovitura de teatru!” consacrat viitoarei căsătorii a domnişoarei X. cu domnul Y., însoţit de trei fotografii, reprezentând pe viitorii soţi, luate în locuri şi circumstanţe publice. Considerând că acest articol aduce atingere vieţii sale private şi dreptului la respectul imaginii, domnişoara X. a chemat în judecată societatea Hacchette Filipacchi Associés (HFA), pentru repararea prejudiciului suferit, în baza art. 9 din Codul civil francez.

Curtea de Casaţie reţine că societatea a formulat recurs împotriva hotărârii prin care a fost obligată la plata unei sume pentru prejudiciul suferit de domnişoara X., motivând că nici dreptul la protecţia vieţii private şi nici dreptul la imagine nu au un caracter absolut şi că nu se poate aduce atingere acestor drepturi prin exercitarea libertăţii de exprimare, în limitele unei proporţii juste între această libertate şi protecţia legitimă a drepturilor persoanei.

O astfel de atingere poate fi justificată prin îndatorirea de informaţie, protecţia aplicându-se în favoarea unui personaj public de o notorietate excepţională, precum domnişoara Claire X.

Refuzând societăţii HFA să invoce notorietatea domnişoarei X. şi expunerea sa mediatică pentru a justifica publicarea fotografiilor incriminate, s-a considerat că protecţia drepturilor persoanei este necesară în toate cazurile, interesul public ataşându-se libertăţii de exprimare, în locul aplicării regulii proporţionalităţii, Curtea de Apel din Versailles încălcând dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 11 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, art. 1 şi următoarele din Legea din 29 iulie 1881.

Nu reiese nici din hotărâre şi nici din probele cauzei că societatea ar fi susţinut în apel absenţa proporţionalităţii între protecţia drepturilor persoanei şi interesul public, ataşat libertăţii de exprimare. Ca atare, primul motiv de recurs este inadmisibil.

Văzând dispoziţiile art. 9 din Codul civil francez, pentru a obliga societatea la plata unei sume pentru repararea prejudiciului suferit de domnişoara X., hotărârea reţine faptul că mariajul acesteia, din raţiunea profesiei şi notorietăţii sale, nu dă dreptul unor comentarii cu privire la circumstanţele întâlnirii dintre părţi, sentimentele acestora, proiectele, alte detalii legate de viaţa privată a domnişoarei X..

Hotărând astfel, aceste comentarii fiind lipsite de importanţă, anodine, în aşa fel încât să nu caracterizeze o atingere adusă respectului vieţii private a domnişoarei X., Curtea de Apel din Versailles a încălcat textul respectiv. Pentru a obliga societatea la plata unei sume cu titlu de reparaţie a prejudiciului suferit de domnişoara X., decizia a reţinut, în aceeaşi măsură, că articolul este ilustrat cu fotografiile acesteia, însoţită de domnul Y., cu ocazia unor manifestări publice, publicarea acestor fotografii, deturnate contextului, fiind culpabilă în ceea ce priveşte ilustrarea esenţială a unui articol, aducând atingere vieţii private a domnişoarei X. şi nejustificând necesitatea informării, chiar cu privire la anunţul căsătoriei celor două persoane.

81

Hotărând în această manieră, aşadar, faptul că fotografiile domnişoarei X. şi domnului Y., reprezentaţi drept un cuplu, fuseseră luate în cursul unor manifestări publice şi ilustrau un articol care, fără a aduce atingere vieţii private a domnişoarei X., anunţa căsătoria lor, denotă existenţa unei legături directe de cauzalitate între fotografii şi articol, deci Curtea de Apel din Versailles a încălcat textul respectiv.

Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a admis recursul şi a anulat decizia Curţii de Apel din Versailles din 16.05.2002.

Decizia Curţii de Casaţie, Camera a II-a Civilă - 8 iulie 2004

Potrivit hotărârii atacate, pronunţată de Curtea de Apel din Chambery, la 14 ianuarie 2003, în luna iunie 1988 a apărut un număr al “Buletinului municipal al localităţii Lovagny”, conţinând, între altele, un editorial al primarului X., un articol al domnului Y., intitulat “Povestea vechilor familii din Lovagny”, consacrat în parte membrilor familiei Z., în perioada 1725 – prima jumătate a secolului următor, în care se făcea referire la “doi soţi, cunoscând o viaţă mizerabilă şi traversând o perioada atât de agitată”, cu aluzie la “separaţii, căsătorii consangvine, naşteri în afara căsătoriilor”, în cursul aceleiaşi perioade. Considerând că acest articol aducea atingere vieţii lor private, prin aprecierile asupra vieţii strămoşilor lor, soţii Z. au chemat în judecată comuna Lovagny, pe primarul acesteia şi pe domnul Y., în repararea prejudiciului moral, în baza art. 9 şi 1382 din Codul civil francez şi art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Soţii Z., reproşând hotărârii că ar fi respins cererea lor, în repararea prejudiciului cauzat prin publicarea unui articol consacrat familiei lor, au motivat că informaţiile privitoare la ascendenţii unei persoane relevă propria lor viaţă privată şi, hotărând astfel, Curtea de Apel din Chambery a încălcat art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului si art. 9 din Codul civil francez.

Fiind un drept civil personal nepatrimonial, art. 9-1 din Codul civil nu poate fi invocat de moştenitori printr-o acţiune în repararea prejudiciului rezultând din atingerea care ar fi fost adusă prezumţiei de nevinovăţie având ca titular pe autorul lor.

Hotărârea reţine, pe bună dreptate, că dreptul la acţiune pentru respectul vieţii private se întinde până la decesul persoanei în cauză, singura titulară a acestui drept, netransmiţându-se moştenitorilor săi. Relevând că textul litigios, cu vocaţie istorică şi sprijinindu-se pe documente a căror consultare este liberă, nu priveşte decât persoane decedate, fără a fi citat nici unul din soţii Z., prezenţi în procedură, în aşa fel încât orice atingere adusă vieţii private în dimensiunea sa familială nu era stabilită, Curtea de Apel din Chambery şi-a justificat legal decizia, în baza textelor de lege invocate în motivarea recursului.

Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a respins recursul, obligându-i pe soţii Z. la cheltuieli de judecată.

Decizia Curţii de Casaţie - 8 iunie 2004

În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea atacată, pronunţată de Curtea de Apel din Paris, la 4 decembrie 2003, a arătat că Anne-Marie X. comisese o eroare, publicând in “Paris Match” o fotografie arătându-l pe Alfred Y. în curtea arestului din Santé, deschizând dreptul la o acţiune reparatorie a celui din urmă, a declarat societatea HFA responsabilă de producerea prejudiciului şi a obligat pe Anne-Marie X. la 1.000 euro, cu titlu de daune-interese.

Alin. 2 al art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului consideră drept legitime restrângerile legale aduse libertăţii de exprimare, înţeleasă ca libertatea de a primi şi comunica informaţii, cât timp constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecţia reputaţiei şi drepturilor altei persoane.

Legea din 15 iunie 2000 are ca obiect garantarea unei mai mari protecţii a prezumţiei de nevinovăţie înscrisă în art. 6.1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Interdicţia, edictată de art. 35 ter–I din Legea din 29 iulie 1881, de a difuza fotografia unei persoane reţinută, arestată,

82

cercetată într-o procedură penală, dar încă necondamnată, vizează evitarea faptului că această fotografie ar conduce cititorul să creadă vinovaţia persoanei expuse.Această restricţie a libertăţii de exprimare trebuie sa fie justificată printr-un interes legitim al protecţiei reputaţiei şi prezumţiei de nevinovăţie. Rezultă că dispoziţiile art. 35 ter-I din Legea din 29 iulie 1881 nu sunt contrarii Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Fotografia îl reprezintă pe Alfred Y. alături de Didier Z., amândoi la inchisoarea din Santé. Faptul că Alfred Y. a consimţit să vadă publicarea imaginii sale în “Le Monde 2” nu trebuie să conducă la acceptarea materialului publicat în “Paris Match”. Informaţia referitoare la detenţia unor persoane putea fi adusă la cunoştinţa publicului în scris şi în absenţa fotografiei reprezentând pe partea civilă în detenţie provizorie. Partea civilă a suferit astfel un prejudiciu prin atingerea adusă prezumţiei de nevinovăţie.

Pe de o parte, art. 35 ter-I din Legea din 29 iulie 1881, care interzice difuzarea, fără acordul persoanei interesate, a imaginii unei persoane acuzate, dar necondamnate, apărând fie în stare de reţinere, fie în detenţie provizorie, a instaurat, prin interdicţia generală şi absolută a publicării imaginii unei persoane cercetate penal sau în arest preventiv, o restricţie libertăţii de exprimare, care împiedică orice control de proporţionalitate şi care nu e necesară protecţiei intereselor legitime enumerate de art. 10.2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv dreptului la prezumţia de nevinovăţie. Acest text, incompatibil cu art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului nu trebuie să servească unei condamnări penale sau civile. Curtea de Apel din Paris, constatând contrariul, a încălcat textele arătate.

Pe de altă parte, limitându-se să enunţe că fotografia îl reprezenta pe Alfred Y., deţinut în închisoarea din Santé, şi că partea civilă era perfect identificabilă, mulţumită comentariilor, informând cititorul asupra situaţiei penale a persoanei acuzate, s-a făcut doar o analiză a dreptului intern, arătând că nu se făcea nici cea mai mică aluzie la eventuala vinovăţie a persoanei interesate, necesară într-o societate democratică protecţiei reputaţiei şi prezumţiei de nevinovăţie, iar Curtea de Apel din Paris a ignorat art. 10.2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

În al treilea rând, principiul proporţionalităţii prevăzut de art. 10.2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului primează art. 9-1 din Codul civil francez, art. 29, 32 si 35 ter-I din Legea din 29 iulie 1881. Acest principiu presupune ca exigenţa protecţiei reputaţiei altei persoane şi prezumţiei de nevinovăţie trebuie pusă în balanţa libertăţii de exprimare şi de informare. Limitându-se să enunţe că publicarea fotografiei litigioase aducea atingere prezumţiei de nevinovăţie a părţii civile, fără a cerceta dacă în cauză s-a ţinut seama de faptul că Alfred Y. consimţise mai înainte să-şi vadă publicată o fotografie reprezentându-l în detenţie provizorie în ziarul “Le Monde 2”, deci dacă restricţia impusă exercitării libertăţii de expresie şi de infomare era proporţională scopului urmărit prin protecţia prezumţiei de nevinovăţie, Curtea de Apel din Paris a privat decizia de dispoziţiile art. 10.2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

În al patrulea rând, ţinând seama că fotografia reprezentându-i pe Alfred Y., însoţit de Didier Z., într-o plimbare în spaţiul închisorii de la Santé, avea drept scop să ilustreze şi să demonstreze posibilitatea comunicării libere între cei doi bărbaţi, persoane suspectate că ar fi săvârşit infracţiuni, utilizând vaste reţele de relaţii, Curtea de Apel din Paris nu putea să se limiteze la faptul că informaţia ar fi putut fi expusă publicului, în absenţa fotografiei reprezentând partea civilă în detenţie provizorie, dar trebuia să se întrebe dacă publicarea unei fotografii nu era necesară pentru a face credibilă informaţia, altfel spus, dacă în speţă dreptul fundamental la libertatea de exprimare şi informare, înţeles şi prin imagine, nu trebuia să primeze dreptului părţii civile la protecţia absolută a prezumţiei sale de vinovăţie. Curtea de Apel a privat decizia sa de temeiul legal prevăzut de art. 10.2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

În sfârşit, în toate ipotezele, dreptul la reparaţie presupune nu numai existenţa unei culpe, dar şi producerea unui prejudiciu real. Faptul constatat prin decizia Curţii de Apel din Paris că Alfred Y. consimţise să vadă publicată în “Le Monde” o fotografie reprezentându-l în închisoarea din Santé, însoţit de Didier Z., îl împiedica pe acesta să invoce o pretinsă atingere a prezumţiei sale de vinovăţie, rezultând dintr-o ştire publicată de “Paris Match”, dintr-o fotografie asemănătoare făcută fără o autorizare expresă.

83

Curtea de apel obligând-o pe Anne-Marie X. să suporte prejudiciul suferit de Alfred Y., “prin atingerea prezumţiei sale de vinovăţie”, a încălcat textele arătate.

Din hotărârea atacată şi din actele de procedură reiese că publicarea în ediţia din 21.02.2002 a săptămânalului “Paris Match”, a unei fotografii reprezentând interiorul închisorii din Santé, unde se găsea deţinut provizoriu Alfred Y., a condus la citarea în faţa tribunalului corecţional a numitei Anne-Marie X., director al publicaţiei şi a societăţii Hacchette Filipacchi Associés (HFA), parte responsabilă civilmente, pentru delictul prevazut de art. 35 ter–I din Legea din 29 iulie 1881.

Pentru a confirma hotărârea, constatând stingerea acţiunii penale prin amnistie, Curtea de Casaţie constată întrunite elementele constitutive.

(Selecţie şi rezumate realizate de Călin Dragoş, judecător în cadrul Judecătoriei Slatina)

84

II.2. PRACTICA JUDICIARĂ FRANCEZĂ ÎN MATERIE DE PACTE COMISORII.

Curtea de Casaţie a reţinut că pactul comisoriu este o clauză ce poate fi stipulată în contract numai în favoarea creditorului (în cazul de faţă, în favoarea vânzătorului).

În acest sens, numai creditorul obligaţiei neexecutate se poate prevala de pactul comisoriu sau poate renunţa la efectele acestuia, debitorul neavând nici o posibilitate de apreciere în privinţa acestui aspect.

Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a anulat, în toate dispoziţiile sale, hotărârea pronunţată de Curtea de Apel în data de 21 septembrie 1993. În consecinţă, a dispus restituirea cauzei către Curtea de Apel şi repunerea părţilor în situaţia anterioară acestei hotărâri.

(Hot. nr. X 9321322/3 iunie 1997, Curtea de Casaţie, Camera Comercială - preluată din baza de date Juricaf )

Între societăţile reclamante, Master Foods, Mars Alimentaire, Unisabi, şi societăţile-pârâte, Montpellier Vendargues şi Montlaur Montpellier, a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare în baza căruia societăţile-reclamante s-au angajat să livreze mărfuri societăţilor-pârâte. De asemenea, s-a mai reţinut că societăţile-reclamante şi-au executat obligaţia de a livra mărfurile către cele două societăţi-pârâte, înainte de deschiderea precedurii de reorganizare judiciară a acestor două pârâte intervenită la data de 14 martie 1991.

Având în vedere faptul că cele două societăţi nu şi-au executat obligaţia de a plăti preţul stipulat în contract pentru mărfurile deja livrate, societăţile-reclamante au introdus acţiune în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi, pe cale de consecinţă, au solicitat restituirea mărfurilor predate sau, în cazul în care o parte sau toate mărfurile au fost deja vândute, plata sumelor ce reprezentau valoarea obiectului obligaţiei de predare, valoare ce figura într-un inventar întocmit la data de 15 martie 1991.

În cadrul acţiunii în rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare, societăţile-reclamante au invocat în favoarea lor, o clauză rezolutorie stipulată în contract, potrivit căreia era exclusă necesitatea unei prealabile puneri în întârziere a debitorului.

Reclamantele au arătat că pactul comisoriu şi-a produs efectele de plin drept în momentul în care evenimentul descris în clauza rezolutorie s-a produs (şi anume, neexecutarea obligaţiei de plată a mărfurilor, obligaţie ce incumba debitoarelor).

Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru vicii ascunse duce la desfiinţarea contractului din ziua încheierii sale, clauza rezolutorie stipulată în favoarea creditorului dispărând o dată cu contractul, fiind lipsită de orice efect.

Deoarece Curtea de Apel Bordeaux a încălcat dispoziţiile art. 1184 din Codul Civil francez (art. 1020 din Codul Civil român), Curtea de Casaţie a anulat Decizia Curţii de Apel în totalitate, dispunând restituirea cauzei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară pronunţării Deciziei atacate.

(Hot. nr. K 9717026/24 noiembrie 1999, Curtea de Casaţie, a 3-a Cameră Civilă -preluată din baza de date Juricaf)

Printr-un act autentic încheiat la data de 30 iunie 1989, societatea Domofrance a vândut doamnei Superville-Estrat un apartament. În contract a fost prevăzută o clauză rezolutorie, prin care s-a stipulat că, dacă în termen de o lună de la data scadenţei debitoarea-cumpărătoare nu achită preţul, contractul este rezoluţionat de plin drept.

În data de 6 decembrie 1991, societatea Domofrance a sesizat Tribunalul cu o acţiune pentru a se constata că a intervenit rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare. La rândul ei, debitoarea a acţionat în judecată societatea creditoare la data de 22 iulie 1991. Prin cererea formulată, aceasta a cerut rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, invocând viciile ascunse ale apartamentului.

85

Curtea de Apel Bordeaux, prin Decizia din data de 9 iulie 1996, a respins acţiunea debitoarei, considerând că invocarea clauzei rezolutorii a avut ca efect rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât acţiunea debitoarei din 22 iulie 1991 a rămas fără obiect.

Prin respingerea acţiunii Curtea de Apel a încălcat art. 1134 din Codul Civil francez (art. 969 din Codul Civil român) şi art. 1184 din Codul Civil francez deoarece buna-credinţă a debitorului nu este incidentă în privinţa efectelor produse de clauza rezolutorie. Pentru aceste motive, Curtea a dispus restituirea cauzei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

(Hot. nr. AO 212474/24 septembrie 2003, Curtea de Casaţie, a 3-a Cameră Civilă - preluată din baza de date Juricaf)

Prin actul autentic încheiat la data de 22 decembrie 1994, doamna Rehm a vândut domnului Lajzerowioz un imobil ce valora 395.000 de franci. În contract s-a stipulat că domnul Lajzerowioz să plătească anual, începând cu data vânzării, 84.000 franci cu titlu de rentă viageră. Părţile au mai inserat în contract o clauză rezolutorie, care prevedea că, în momentul în care debitorul nu-şi va executa obligaţia la termen, contractul se va rezoluţiona de plin drept.

Deoarece debitorul nu şi-a executat la termenele stipulate obligaţia de a preda 84.000 franci, creditorul a introdus acţiune în justiţie pentru constatarea producerii efectelor clauzei rezolutorii.

Curtea de Apel Paris a respins acţiunea reclamantei pe considerentul că nu s-a dovedit că debitorul ar fi fost de rea-credinţă atunci când îşi executa obligaţiile după împlinirea termenului de scadenţă.

Art. 2078 din Codul Civil francez nu interzice stipularea unei clauze care să permită creditorului a cărui creanţă este garantată prin constituirea unei cauţiuni reale (garanţie în numerar) să dispună de gaj, în lipsă de plăţi la scadenţă.

Având în vedere faptul că obiectul gajului, în viziunea art. 2078 Cod Civil este, de obicei, un bun, numai în aceste condiţii creditorul este obligat să recurgă la formalităţile prescrise de acest articol, şi anume să ceară instanţei să-i aprobe reţinerea lucrului în contul datoriei sau să ceară instanţei vânzarea la licitaţie publică a lucrului gajat. Dar, având în vedere că, în cazul de faţă, obiectul gajului îl constituie o sumă de bani, creditorul nu mai este ţinut de formalităţile art. 2078 Cod Civil.

Pentru aceste motive, recursul a fost respins.(Hot. nr. 39317370/ 9 aprilie 1996, Curtea de Casaţie, Camera Comercială -

preluată din baza de date Juricaf)

Printr-un act încheiat la data de 14 aprilie 1993, Banca WORMS a acordat un împrumut societăţii Fipresa Finany und Beteilung. Printr-un contract accesoriu, societatea imobiliară hotelieră Montparnasse (societatea IHM) s-a angajat să plătească în locul societăţii Fipresa, dacă aceasta nu restituie suma împumută la scadenţă.

În acest scop, a depus în contul Băncii Worms suma de 68.000.000 franci, contractul încheiat fiind calificat contract de gaj. În contractul accesoriu a mai fost inserată o clauză rezolutorie ce prevedea că, dacă la momentul scadenţei, debitorul principal nu-şi va executa obligaţia, Banca este în măsură să reţină în contul datoriei suma cu care societatea IHM a înţeles să garanteze obligaţia principală.

La momentul împlinirii scadenţei, în data de 14 aprilie 1984, societatea Fipresa nu şi-a executat obligaţia asumată prin contract, Banca procedând la punerea în întârziere a debitorului principal şi a societăţii IHM pentru a plăti suma datorată, devenită exigibilă, după care a informat societatea IHM că a efectuat o compensaţie între suma cu care această societate a garantat obligaţia principală şi creanţa Băncii Worms.

86

Ulterior, societatea IHM a acţionat în judecată Banca creditoare, invocând faptul că acea clauză rezolutorie inserată în contract era lovită de nulitate absolută.

Curtea de Apel Paris, prin decizia din 04 mai 1993, a respins acţiunea reclamantului. Societatea IHM a atacat cu recurs hotărârea pronunţată de Curtea de Apel pentru motivul că aceasta nu a anulat clauza rezolutorie stipulată în actul constitutiv al gajului (14 aprilie 1983) în care se precizează că, dacă debitorul principal nu-şi va executa obligaţia, creditorul poate să-şi aproprieze suma depusă ca gaj sau să dispună de obiectul gajului, fără formalităţile prescrise de art. 2078 Cod Civil francez (art. 1689 din Codul Civil român) şi art. 93 Cod Comercial francez.

(Selecţie şi rezumate realizate deBoştiog Alina, auditor de justiţie, anul I)

87

II.3. HOTĂRÂRI ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Hotărârea Ghibuşi împotriva României – 23.06.2005

În urma reorganizării şi privatizării sistemului medical din România, reclamanta, care era angajată ca asistentă medicală într-un spital din oraşul D., a fost transferată ca asistentă la un cabinet medical individual. Deşi nu a semnat un nou contract de muncă cu acest cabinet, reclamanta a lucrat ca asistentă medicală în cadrul acestuia câteva luni înainte de a fi informată pe data de 5 ianuarie 2000 că este demisă.

Reclamanta a formulat o acţiune prin care a solicitat reintegrarea pe postul anterior în cadrul cabinetului individual medical. Printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată la 11 mai 2001 de Tribunalul Timiş s-a dispus obligarea medicului titular al cabinetului medical individual să încheie cu reclamanta un contract de muncă. Deşi a declanşat procedura de executare silită, reclamanta nu a obţinut reintegrarea efectivă pe post.

Întemeindu-se pe prevederile articolului 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) reclamanta a susţinut că neexecutarea efectivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea sa reprezintă o încălcarea a dreptului său de acces la instanţă. De asemenea, reclamanta a susţinut şi încălcarea articolului 13 din Convenţie (dreptul la un remediu efectiv).

Curtea a declarat plângerea admisibilă în ceea ce priveşte încălcarea articolului 6 şi inadmisibilă cu privire la pretinsa încălcare a articolului 13. Curtea a reţinut că dispoziţia privind reintegrarea reclamantei pe post presupunea concursul unei persoane fizice precum şi faptul că statul, în calitate de deţinător al forţei publice, era chemat să manifeste diligenţă şi să o asiste pe reclamantă în punerea în executare a hotărârii pronunţate în favoarea sa. Reclamanta a făcut mai multe demersuri pentru a obţine punerea efectivă în executare a hotărâri judecătoreşti de reintegrare: a apelat la concursul executorului judecătoresc, care însă doar a întocmit un proces verbal de constatare a refuzului medicului de a se conforma hotărârii judecătoreşti şi a formulat două plângeri penale împotriva medicului, dintre care una a condus la condamnarea acestuia din urmă.

Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea a considerat că autorităţile publice cărora reclamanta li s-a adresat în vederea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti de reintegrare nu au luat toate măsurile care în mod rezonabil erau de aşteptat a fi luate, astfel că, asistenţa acestora acordată reclamantei a fost total ineficientă. Întrucât autorităţile române, prin pasivitatea lor, au privat-o pe reclamantă de accesul efectiv la justiţie, Curtea a reţinut că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenţie.

Hotărârea Ionescu împotriva României – 28.06.2005

Reclamantul, care este un fost deţinut politic, a deschis în anul 1991 un mic magazin. La scurt timp după aceea, Garda Financiară l-a amendat pentru încălcarea dispoziţiilor legale privind vânzarea de mărfuri iar produsele puse în vânzare au fost confiscate.

Printr-o hotărâre pronunţată la 1 octombrie 1991 judecătoria a anulat procesul verbal de contravenţie şi a dispus ca amenda precum şi mărfurile confiscate să fie restituite reclamantului, iar în cazul în care acest lucru nu este posibil, să i se restituie contravaloarea bunurilor, respectiv suma de 29.945 lei (echivalentul a 440 Euro). Reclamantul a declanşat două proceduri de executare silită care au fost respinse de instanţe ca tardive.

În acelaşi timp, reclamantul a formulat şi o acţiune prin care a solicitat actualizarea sumelor acordate prin hotărârea din 1 octombrie 1991. În cadrul acestei cereri reclamantul a solicitat administrarea probei cu expertiză care însă a fost respinsă de instanţă, întrucât a fost formulată după prima zi de înfăţişare.

88

Reclamantul s-a plâns de faptul că procesul privind actualizarea sumelor a fost inechitabil. Totodată, a invocat şi violarea dreptului de acces la justiţie întrucât hotărârea pronunţată în favoarea sa nu a fost executată. S-a mai plâns şi de încălcarea dreptului de proprietate datorită faptului că nu a avut posibilitatea de a se folosi de sumele de bani care îi fuseseră recunoscute şi acordate de instanţă. Plângerea s-a întemeiat pe dispoziţiile articolului 6 (dreptul la un proces echitabil) şi articolul nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Cu privire la caracterul echitabil al procesului în cadrul căruia s-a solicitat actualizarea sumelor de bani, Curtea a reţinut că cererea privind efectuarea unei expertize a fost făcută în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă. Respingerea acestei cereri ca tardivă a reprezentat o atingere adusă dreptului său la un proces echitabil. Pe cale de consecinţă, Curtea a concluzionat că a existat o violare a articolului 6 din Convenţie.

În ceea ce priveşte dreptul de acces la justiţie, Curtea nu a subscris la punctul de vedere al Guvernului în sensul că reclamantul nu a continuat a doua procedură de executare pe care o pornise. Curtea a reţinut că reclamantul nu putea fi criticat cu privire la faptul că nu a mai insistat în procedura de executare silită a hotărârii din 1 octombrie 1991 după respingerea în 1998 a cererii de actualizare. Prin faptul că, până în 1998, când datorită inflaţiei suma datorată reclamantului reprezenta 2,8 Euro adică de 157 ori mai puţin decât 1991, autorităţile naţionale nu au executate hotărârea din 1 octombrie 1991, l-au privat pe reclamant de dreptul de acces la justiţie. Astfel, Curtea a reţinut că a existat o încălcare a articolului 6.

În sfârşit, Curtea a considerat că prin neexecutarea hotărârii definitive din 1 octombrie 1991, autorităţile române l-au împiedicat pe reclamant să beneficieze de sumele de bani pe care acesta în mod rezonabil se aştepta să le primească. În consecinţă, Curtea a reţinut că a existat şi o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Hotărârea Străin şi alţii împotriva României – 21.07.2005

Reclamanţii S. şi fratele lor decedat – ai cărui moştenitori sunt reclamanţii S. şi T. – erau proprietarii unui imobil în oraşul A. care a fost naţionalizat în anul 1950. În 1993, reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare solicitând instanţei să constate că naţionalizarea a fost nelegală şi să dispună restituirea imobilului, care între timp fusese împărţit în 4 apartamente închiriate unor persoane fizice. În 1996, chiriaşii au formulat cereri privind cumpărarea apartamentelor pe care le ocupau.

Deşi fusese informat cu privire la existenţa pe rolul instanţei judecătoreşti a acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, societatea administrator a imobilului a vândut unul dintre apartamente către chiriaşi, H.D. şi soţia acestuia. Prin decizia pronunţată la 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că naţionalizarea a fost nelegală şi a dispus restituirea imobilului către reclamanţi, mai puţin apartamentul care fusese vândut către H.D. Instanţa a respins capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat de H.D.

Întemeindu-se pe dispoziţiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie reclamanţii au susţinut că vânzarea apartamentului din imobilul care le aparţine către un terţ fără primirea unei despăgubiri reprezintă o încălcare a dreptului lor de proprietate. În plus, întemeindu-se pe articolul 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil cu o durată rezonabilă) reclamanţii s-au plâns printre altele de durat procedurii interne.

Curtea a condamnat statul român pentru încălcarea articolului 6 (dreptul la un proces echitabil - sub aspectul termenului rezonabil al procedurii) şi articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (protecţia proprietăţii – întrucât instanţele române deşi au recunoscut retroactiv dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului au respins acţiunea în declararea nulităţii contractului de vânzare cumpărare al apartamentului nr. 3 încheiat între stat şi Helmuth Duckadam, în calitate de chiriaş).

Curtea a reţinut că având în vedere faptul că litigiul privind revendicarea imobilului nu prezenta o complexitate particulară precum şi faptul că în cursul judecăţii cauza s-a amânat în mai multe rânduri datorită lipsei de procedură care nu poate fi imputată reclamanţilor durata procedurii a depăşit termenul rezonabil în sensul articolul 6 din CEDO.

89

În ceea ce priveşte încălcarea articolul 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO Curtea a apreciat că decizia Curţii de Apel Timişoara prin care s-a constatat că naţionalizarea a fost nelegală şi le-a recunoscut reclamanţilor cu efect retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu reprezintă un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 de la Convenţie.

De asemenea, Curtea a reţinut că respingerea acţiunii privind declararea nulităţii contractului de vânzare cumpărare a apartamentului nr. 3 din imobil reprezintă o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor recunoscut reclamanţilor de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Analizând în ce măsură această ingerinţă este sau nu conformă cu exigenţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 din CEDO, Curtea a stabilit că această ingerinţă este prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim respectiv protecţia subdobânditorului de bună credinţă şi a principiul securităţii raporturilor juridice.

Însă Curtea a stabilit că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor nu a fost proporţională cu scopul urmărit întrucât pentru privarea de dreptul de proprietate reclamanţii nu au primit nici o despăgubire.

În motivarea hotărârii, Curtea a respins argumentele guvernului privind posibilitatea pentru reclamanţi de a obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 reţinând pe de o parte că această lege nu prevede nici o modalitate de despăgubire pentru persoanele cărora, anterior în vigoare a Legii nr. 10/2001, li s-a recunoscut în justiţie caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat. Pe de altă parte, Curtea a arătat că şi în ipoteza în care s-ar aprecia că Legea nr. 10/2001 ar constitui un temei pentru o cerere de despăgubiri, se observă că Legea nr. 10/2001 face vorbire despre o lege specială viitoare care va stabili modalităţile, suma şi procedura de despăgubire, lege care până la pronunţarea hotărârii Curţii nu fusese adoptată.

Prin hotărârea din 21.07.2005, instanţa europeană a dispus obligarea statului român fie la restituirea în natură a imobilului către reclamanţi în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii, fie la plata sumei de 86.600 EUR reprezentând daune materiale, daune morale şi cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Hotărârea Săcăleanu împotriva României – 6.09.2005

La data de 6 septembrie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o hotărâre în cauza Săcăleanu împotriva României.

Reclamanta Săcăleanu Cecilia a sesizat Curtea Europeană Drepturilor Omului a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 11 februarie 2000, invocând încălcarea articolului 6(1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În fapt, reclamanta ocupa un post de economist la Casa de Pensii Iaşi, subordonată Inspectoratului de Stat pentru Persoane cu Handicap, Iaşi, instituţie finanţată de la bugetul de stat.

La data de 8 august 1993, reclamanta a fost transferată pe un post de contabil la şcoala „I. Holban” Iaşi.

Printr-o decizie din 6 septembrie 1996 a Curţii de Apel Iaşi, în urma unei contestaţii introduse de reclamantă, Inspectoratul de Stat pentru Persoane cu Handicap Iaşi a fost obligat să o reintegreze pe aceasta pe postul de economist, să îi plătească sumele datorate cu titlu de salariu până la reintegrarea efectivă precum şi să îi plătească suma de 300.000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată.

În urma unor cereri repetate ale reclamantei de a se executa decizia de reintegrare de către Inspectorat, reclamanta a cerut judecătoriei Iaşi să condamne angajatorul la plata unei amenzi, până la data reintegrării efective, conform deciziei.

La data de 5 august 1997, reclamanta a fost reintegrată pe post.În aceeaşi zi, contractul de muncă al reclamantei a fost suspendat datorită faptului că angajatorul

introdusese o plângere penală împotriva reclamantei. La data de 14 august 1997, reclamanta a contestat această decizie în faţa judecătoriei Iaşi. Printr-o decizie din 1 martie 1999, judecătoria a dat dreptate reclamantei.

90

Printr-o decizie din 13 februarie 1998, Inspectoratul a anulat decizia din 5 august 1997, însă în aceeaşi zi, reclamanta a fost concediată pentru culpă profesională.

Reclamanta a contestat măsura concedierii şi prin decizia din 30 septembrie 1998, Judecătoria Iaşi a anulat decizia în cauză. Printr-o decizie definitivă din data de 6 octombrie 1999, Curtea de Apel Iaşi, a condamnat Inspectoratul să plătească reclamantei suma de 500.000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată.

Din 11 aprilie 1997 până în 22 aprilie 2002, reclamantei i s-a plătit în total suma de 176 956 669 ROL, prin popriri succesive, încuviinţate de instanţă, asupra contului Inspectoratului, deschis la Trezorerie. Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 31 octombrie 2003, reclamanta a informat Curtea că aştepta în continuare să i se plătească suma de 270.000.000 ROL, care i se cuvenea în urma deciziilor instanţelor interne.

Analizând plângerea reclamantei sub aspectul articolului 6(1) din Convenţie, Curtea a reţinut următoarele :

1. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii:

a. Cât priveşte excepţia de neepuizare a căilor interne de recurs, referitoare la acea parte a plângerii care se referă la plata salariilor restante, încă datorate reclamanteiCurtea remarcă, în primul rând, afirmaţia reclamantei conform căreia anumite sume nu i-au fost

plătite, fără a preciza în mod exact despre care sume este vorba şi prin ce decizii interne au fost acordate aceste sume.

Curtea remarcă apoi că deciziile judiciare definitive prin care angajatorul era condamnat la plata salariilor restante şi a amenzilor nu constituiau în patrimoniul reclamantei o creanţă determinabilă decât în măsura în care în care aceste sume nu erau fixate. Pentru a obţine plata acestor sume în cauză, reclamanta a poprit în mod repetat contul debitorului, proceduri în urma cărora cuantumul sumelor datorate a fost determinat de către instanţele naţionale, în baza expertizelor contabile.

Chiar dacă reclamanta ar fi avut dreptul şi la plata altor sume care nu i-au fost plătite, Curtea constată că ea nu a acţionat diligent nici în sensul de a le determina, nici în sensul de a le obţine.

Deşi, în principiu, nu se poate cere individului care are o creanţă împotriva statului, obţinută în urma unei proceduri judiciare, să iniţieze ulterior o procedură de executare silită în scopul de a obţine satisfacerea creanţei (cauza Mataxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraf 19, 27 mai 2004), Curtea constată că, în cauza de faţă, o asemenea procedură, deşi complexă, era necesară în măsura în care constituia singurul mijloc pentru a determina cuantumul creanţei. În plus, Curtea constată că pentru sumele pentru care reclamanta a poprit contul debitorului, această cale a dus la executarea deciziilor interne definitive.

b. Cât priveşte excepţia de neepuizare a căilor interne de recurs, referitoare la acea parte a plângerii care se referă la determinarea sumelor plătite    Curtea a constatat faptul că expertizele contabile efectuate în vederea determinării sumelor

datorate de către angajator au luat în considerare rata inflaţiei pentru fiecare perioadă, determinată prin criterii economice. Curtea constată că reclamanta nu a justificat faptul că o altă rată a inflaţiei ar fi trebuit să fie luată în considerare. În orice caz, reclamanta nu a contestat procentul aplicat de către instanţele interne. În plus, Curtea a reţinut faptul că amenzile au fost fixate prin decizii interne definitive şi nu au fost contestate în faţa instanţelor judiciare interne.

Rezultă că acele capete de cerere ale reclamantei referitoare la plata salariilor despre care afirmă că ar fi încă restante şi la modul de fixare al sumelor deja plătite trebuie să fie respinse, pe motivul neepuizării căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35, alineatele 1 şi 4 din Convenţie.

2. În ceea ce priveşte fondul cererii :

91

Curtea reaminteşte faptul că, în jurisprudenţa sa anterioară, a statuat deja faptul că omisiunea autorităţilor de a se conforma într-un termen rezonabil unei decizii definitive poate constitui o încălcare a articolului 6 (1) din Convenţie, mai ales când obligaţia de a executa decizia în cauză aparţine unei autorităţi administrative.

În speţă, plata anumitor sume a fost eşalonată pe o perioadă de până la 20 de luni, suma totală fiind plătită reclamantei la data de 22 februarie 2002. Curtea constată că perioada de 20 de luni nu poate fi considerată ca fiind o „durată rezonabilă” în sensul articolului 6 (1) din Convenţie, cum a fost aceasta interpretată în jurisprudenţă, şi nu a fost oferită nici o justificare pertinentă pentru această durată.

Având în vedere aceste elemente, Curtea concluzionează că, în circumstanţele concrete ale speţei, statul, prin organele sale specializate nu a întreprins toate eforturile necesare pentru a executa cu celeritate deciziile judiciare favorabile reclamantei, astfel că articolul 6 din Convenţie a fost încălcat.

Sub aspectul articolului 41 din Convenţie, reclamanta a solicitat suma de 190 686 000 ROL cu titlu de prejudiciu material, reprezentând contravaloarea salariilor datorate până la reintegrarea efectivă, iar, în ceea ce priveşte prejudiciul moral, reclamanta a solicitat suma de 500.000.000 ROL, rezultată din imposibilitatea de a obţine respectarea deciziei judiciare definitive care dispunea reintegrarea sa şi de necesitatea de a popri în repetate rânduri contul debitorului, care i-au provocat sentimente de umilinţă şi nesiguranţă.

Curtea a considerat că, în speţă, singura bază în care se poate acorda reclamantei satisfacţie echitabilă este durata neexecutării obligaţiei de plată a sumelor datorate în baza deciziilor judiciare definitive. În acelaşi timp, Curtea observă că reclamanta nu poate pretinde plata nici unei sume cu titlu de prejudiciu material pentru neexecutare, în măsura în care a primit sumele reprezentând salariu, reactualizate până la data reintegrării.

Curtea consideră însă că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, constând în frustrarea provocată de întârzierea executării deciziilor care îi erau favorabile şi că acest prejudiciu moral nu poate fi reparat prin simpla constatare a încălcării.

Având în vedere aceste elemente, Curtea a acordat reclamantei suma de 1100 EURO cu titlu de prejudiciu moral.

Curtea a mai acordat reclamantei şi suma de 37 EURO, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea Moldovan şi alţii împotriva României – 5.07.2005 (soluţionare amiabilă)

Reclamanţii sunt toţi cetăţeni români de origine romă care au locuit în acelaşi sat. În septembrie 1993 s-a iscat o ceartă între trei bărbaţi romi şi un alt sătean, care a condus la moartea fiului celui din urmă, care a încercat să intervină. Cei trei bărbaţi s-au refugiat într-o casă din apropiere. O mulţime numeroasă şi furioasă, în care s-au aflat comandantul postului local de poliţie şi câţiva poliţişti, s-a adunat în faţa casei. Casa a fost incendiată. Doi dintre bărbaţi au reuşit să iasă din casă, dar au fost urmăriţi de mulţime şi omorâţi în bătaie. Cel de-al treilea a fost împiedicat să iasă din clădire şi a murit în incendiu. Reclamanţii au susţinut că poliţiştii au încurajat mulţimea să distrugă şi alte bunuri ale romilor din sat. Până a doua zi, treisprezece case ale romilor au fost complet distruse, iar alte câteva au fost avariate grav. Multe dintre obiectele personale ale reclamanţilor au fost, de asemenea, distruse.

După incident, locuitorii romi din Hădăreni au formulat o plângere penală la parchet. Petiţionarii au identificat un număr de persoane responsabile pentru evenimentele din 20 septembrie 1993. Printre cei identificaţi se aflau câţiva poliţişti.

În iulie 1994, trei civili au fost arestaţi şi acuzaţi de comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav. Totuşi, aceştia au fost puşi în libertate după câteva ore, iar mandatele lor de arestare au fost anulate. Având în vedere implicarea poliţiştilor în incident, cauza a fost trimisă parchetului militar în octombrie 1994.

În septembrie 1995, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a poliţiştii de la postul local de poliţie cu motivarea că incapacitatea lor de a opri mulţimea nu a reprezentat în sine o formă de participaţie.

92

În august 1997, procurorul a emis un rechizitoriu prin care a trimis în judecată unsprezece civili. Procesul penal, la care a fost ataşată acţiunea civilă, a început în noiembrie. La proces, mai mulţi martori au declarat că poliţiştii au fost implicaţi activ în omoruri şi incendieri.

Hotărârea care a soluţionat latura penală a cauzei a fost pronunţată la data de 17 iulie 1998. Instanţa a constatat că inculpaţii au acţionat împreună, în moduri diferite, pentru a elimina romii din satul lor. Urmărirea penală a fost considerată necorespunzătoare. Cinci săteni au fost condamnaţi pentru omor deosebit de grav, iar doisprezece săteni, printre care şi cei cinci, au fost condamnaţi pentru alte infracţiuni. Instanţa i-a condamnat la pedepse cuprinse între unu şi şapte ani de închisoare.

Parchetul a formulat apel, considerând pedepsele prea blânde. Instanţa de apel a condamnat un al şaselea sătean pentru omor deosebit de grav şi a mărit pedeapsa unuia dintre inculpaţi; celorlalţi inculpaţi le-au fost reduse pedepsele. În noiembrie 1999, Curtea Supremă a menţinut condamnările pentru distrugere, dar a schimbat încadrarea din omor deosebit de grav în omor calificat pentru trei dintre inculpaţi.

În 2000, doi dintre sătenii condamnaţi au fost graţiaţi. La scurt timp după atacul asupra bunurilor romilor, Guvernul român a alocat suma de 25.000.000

lei21 pentru reconstrucţia caselor avariate sau distruse. Numai patru case au fost reconstruite din aceste fonduri. În noiembrie 1994, Guvernul a alocat încă 30.000.000 lei22, alte patru case fiind reconstruite. Reclamanţii au depus fotografii care arată că aceste case au fost reconstruite foarte prost.

Trei case nu au fost încă reconstruite. La 12 mai 2003, Tribunalul Mureş a pronunţat o hotărâre privind latura civilă a cauzei. Instanţa a

acordat reclamanţilor daune materiale pentru distrugerea caselor, constatând că în timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993 optsprezece case aparţinând populaţiei rome din Hădăreni au fost distruse total sau parţial şi trei romi au fost ucişi, iar o instanţă penală a găsit doisprezece săteni vinovaţi de aceste acte. Întemeindu-se pe un raport de expertiză, instanţa a acordat daune materiale pentru acele case care nu fuseseră reconstruite între timp, precum şi pensie de întreţinere pentru copii romilor ucişi în incident. În temeiul unei expertize, instanţa a acordat daune materiale pentru distrugerea parţială sau totală a caselor celui de al cincilea, al nouălea, al cincisprezecelea, al şaptesprezecelea, al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea reclamant. Capetele de cerere privitoare la pierderea obiectelor personale şi la daune morale au fost respinse ca neîntemeiate.

La 24 februarie 2004, Curtea de Apel Târgu-Mureş a acordat reclamanţilor daune morale. Recursul formulat de reclamanţi a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reclamanţii au arătat că, în general, în urma evenimentelor din septembrie 1993, au fost nevoiţi să locuiască în coteţe de păsări, cocini (Rozalia Rostaş), beciuri fără ferestre (Bazil şi Lucreţia Moldovan) sau în condiţii deplorabile, fără încălzire: şaisprezece persoane într-o singură cameră fără încălzire, şapte persoane într-o cameră cu podea de pământ, familii dormind pe pământ sau podele de beton fără îmbrăcăminte adecvată, încălzire sau pături (Ghioloanca Lăcătuş, Maria Lăcătuş, Octavian şi Eleonora Rostaş, Petru (Petrişor) Lăcătuş, Valentina Rostaş), treizeci şi unu de victime ale evenimentelor într-o singură casă (Ferdinand Lăcătuş, Lucaci Moldovan, Rozalia Rostaş, Adrian şi Silvia Moldovan), paisprezece persoane înghesuite în două camere mici fără electricitate şi cu încălzire inadecvată (Ferdinand Lăcătuş), douăsprezece persoane au locuit timp de un an într-o bucătărie de vară fără acoperiş corespunzător, uşă sau ferestre (Adrian Moldovan) etc. Aceste condiţii au persistat timp de mai mulţi ani, iar în unele cazuri continuă încă.

Ca o consecinţă, mulţi reclamanţi şi familiile lor s-au îmbolnăvit. În special, Octavian Rostaş s-a îmbolnăvit de ulcer; Eleonora Rostaş s-a îmbolnăvit de hepatită; Bazil Moldovan s-a îmbolnăvit de hepatită, iar Lucreţia Moldovan de spondiloză; Rozalia Rostaş s-a îmbolnăvit de inimă şi a murit în urma unui infarct în 1998; Adrian Moldovan s-a îmbolnăvit de diabet; fiica Valentinei Rostaş s-a îmbolnăvit de meningită datorită unei răceli foarte puternice contractată în noaptea incendiului şi datorită faptului că reclamanta nu a avut bani pentru tratament. Ea este acum retardată mintal.

21 Astăzi, această sumă reprezintă aproximativ contravaloarea sumei de 720 Euro.22 Aproximativ 920 Euro.

93

În drept, Curtea a luat act de înţelegerea de soluţionare amiabilă intervenită între Guvern şi 18 reclamanţi, despre care a arătat că se bazează pe respectarea drepturilor omului, aşa cum sunt definite în Convenţie sau în Protocoalele sale şi a radiat cauza de pe rol, urmând ca pentru ceilalţi 7, care au respins oferta de soluţionare amiabilă a Guvernului, să pronunţe o hotărâre privind fondul cauzei.

În vederea încheierii convenţiei de soluţionare amiabilă, Reprezentantul Guvernului a făcut următoarea declaraţie: “1. Declar că Guvernul României se oferă să plătească ex gratia către reclamanţii menţionaţi în anexa la prezenta declaraţie suma totală de 262.000 euro (două sute şaizeci şi două de mii de euro) în vederea soluţionării amiabile a cererilor acestora înregistrate sub numerele 41138/98 şi 64320/01. Sumele individuale sunt specificate în anexa la prezenta declaraţie.

Această sumă, care acoperă şi cheltuielile de judecată determinate de cauză, nu va fi impozitată şi va fi plătită în euro, fiind convertită în lei la cursul de schimb aplicabil la data plăţii, într-un cont bancar indicat de reclamanţi şi/sau de reprezentanţii lor autorizaţi. Această sumă va fi plătită în termen de trei luni de la data comunicării hotărârii pronunţate de Curte în temeiul art. 39 din Convenţia europeană a drepturilor omului. De la data expirării termenului de trei luni menţionat mai sus şi până la data plăţii, la suma menţionată se va plăti o dobândă la o rată egală cu rata marginală de împrumut practicată de Banca Centrală Europeană în perioada de neplată la care se adaugă trei puncte procentuale. Această plată va reprezenta soluţionarea definitivă a cauzei, inclusiv a pretenţiilor civile ale reclamanţilor în faţa instanţelor interne.  2.  Guvernul regretă sincer faptul că ancheta penală nu a reuşit să clarifice toate împrejurările care au condus la distrugerea caselor şi bunurilor reclamanţilor şi i-au obligat să locuiască în condiţii improprii, forţându-i astfel pe unii dintre ei să-şi părăsească satul şi a făcut dificilă posibilitatea introducerii, de către reclamanţi, a unei acţiuni civile. Regretă, de asemenea, durata procesului civil care s-a aflat pe rolul instanţelor civile, precum şi anumite remarci făcute de unele autorităţi cu privire la originea romă a reclamanţilor.  3.  Se acceptă faptul că astfel de evenimente ridică probleme sub aspectul respectării art. 3, 6 şi 8 din Convenţie şi, având în vedere consecinţele distrugerii caselor şi suferinţei emoţionale decurgând din aceasta, probleme excepţionale pot să apară sub aspectul respectării art. 3 din Convenţie, precum şi a art. 14. Guvernul se angajează să emită instrucţiuni corespunzătoare şi să adopte toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea în viitor a drepturilor individuale garantate de aceste articole. În special, Guvernul se angajează să adopte următoarele măsuri generale:

 -  îmbunătăţirea programelor educaţionale pentru prevenirea şi combaterea discriminării romilor în programa şcolară în comunitatea din Hădăreni, judeţul Mureş;

 -  elaborarea unor programe de informare publică şi de înlăturare a stereotipurilor, prejudecăţilor şi practicilor care afectează comunitatea romilor în instituţiile publice din Mureş competente pentru comunitatea din Hădăreni;

 -  iniţierea unor programe de educaţie juridică în cooperare cu membrii comunităţilor de romi; -  susţinerea schimbărilor pozitive în rândul opiniei publice din comunitatea din Hădăreni

privitoare la romi, pe baza toleranţei şi a principiului solidarităţii sociale; -  stimularea participării romilor la viaţa economică, socială, educaţională, culturală şi politică a

comunităţii locale din judeţul Mureş, prin promovarea unor programe de asistenţă mutuală şi dezvoltare comunitară;

 -  implementarea unor programe de reabilitare a locuinţelor şi a mediului în comunitate; -  identificarea, prevenirea şi soluţionarea activă a conflictelor care pot genera violenţe familiale,

comunitare sau interetnice.  În plus, Guvernul se angajează să prevină apariţia în viitor a unor probleme similare prin efectuarea unor anchete adecvate şi eficiente şi prin adoptarea, în viitor, a unor politici sociale, economice, educaţionale şi politice menite să îmbunătăţească situaţia comunităţii romilor, în conformitate cu strategia guvernamentală existentă în acest domeniu. În special, va adopta măsuri generale reclamate de nevoile specifice ale comunităţii din Hădăreni în vederea facilitării soluţionării generale a cazului,

94

luând în considerare şi paşii care au fost făcuţi deja în acest scop şi anume reconstruirea unora dintre casele distruse.  4.  Guvernul consideră că supravegherea executării hotărârilor Curţii privitoare la România în aceste cauze de către Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei reprezintă un mecanism adecvat de asigurare a continuării acestor îmbunătăţiri în acest context.  5.  În sfârşit, Guvernul se angajează să nu solicite trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 § 1 din Convenţie după pronunţarea hotărârii Curţii .”

Reprezentanţii reclamanţilor au depus următoarea declaraţie: “1.  Luăm act de faptul că Guvernul României este pregătit să adopte o strategie generală pentru îmbunătăţirea situaţiei comunităţii romilor şi să ne plătească ex gratia suma de 262.000 euro (două sute şaizeci şi două de mii de euro) în vederea soluţionării amiabile a cererilor noastre înregistrate sub numerele 41138/98 şi 64320/01, sumele individuale fiind arătate în anexa la prezenta declaraţie.

 Această sumă, care va acoperi orice prejudiciu material sau moral, precum şi cheltuielile judiciare determinate de cauză, va fi plătită în euro, fiind convertită în lei la cursul de schimb aplicabil la data plăţii, într-un cont bancar pe care îl vom indica. Suma nu va fi impozitată şi va fi plătită în termen de trei luni de la data hotărârii pronunţate de Curte în conformitate cu art. 39 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De la data expirării termenului de trei luni menţionat mai sus şi până la data plăţii se va plăti o dobândă simplă la suma amintită la o rată egală cu rata marginală de împrumut practicată de Banca Centrală Europeană în perioada de neplată la care se adaugă trei puncte procentuale. 2. Acceptăm propunerea şi renunţăm la orice alte pretenţii împotriva României legate de faptele la care se referă prezentele cereri. Declarăm că aceasta reprezintă soluţionarea definitivă a cauzelor, inclusiv a pretenţiilor noastre civile interne. 3.  Această declaraţie este făcută în contextul unei înţelegeri amiabile la care Guvernul şi noi am ajuns 4. Ne angajăm, de asemenea, să nu solicităm trimiterea cauzei la Marea Cameră în temeiul art. 43 § 1 din Convenţie, după pronunţarea hotărârii Curţii.”

Hotărârea Stoianova şi Nedelcu împotriva României – 4.08.2005

În urma unui incident petrecut în data de 17 martie 1993, dată la care C.D. a fost victima unei tâlhării comise de un grup de persoane, reclamanţii au fost arestaţi preventiv la data de 14 aprilie 1993.

Prin rechizitoriul din data de 10 iunie 1993, reclamanţii au fost trimişi în judecată pentru tâlhărie. Printr-o hotărâre din 24 noiembrie 1993, reclamanţi au fost achitaţi şi puşi în libertate, instanţa constatând că faptele pentru care au fost trimişi în judecată nu le sunt imputabile.

Parchetul a formulat apel. Tribunalul a reţinut, prin hotărârea din 12 iulie 1994, că actele de urmărire penală efectuate de parchet sunt lovite de nulitate absolută, a desfiinţat hotărârea din 24 noiembrie 1993 şi a trimis cauza la parchet. Instanţa a reţinut, în special, că actele de urmărire efectuate de parchet împotriva reclamanţilor s-au desfăşurat în absenţa avocatului, iar parchetul a omis, în cursul urmăririi penale, să audieze anumiţi martori şi să se sesizeze cu privire la anumite fapte esenţiale, susceptibile de a conduce la identificarea autorilor incidentului din 17 martie 1993. Această decizie a devenit definitivă, fiind menţinută de Curtea de Apel, printr-o decizie din data de 27 octombrie 1994, în urma căreia urmărirea penală a fost reluată de către parchet.

Printr-o ordonanţă din 11 noiembrie 1997, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamanţilor. În ordonanţă se arată că, deşi faptele indicate de victimă sunt reale, nu există probe care să conducă la stabilirea indubitabilă a faptului că vinovăţia aparţine reclamanţilor. Procurorul a subliniat că s-a scurs o perioadă mare de timp de la incident şi a dispus clasarea cauzei.

Această soluţie a fost comunicată reclamanţilor, la cererea acestora, prin adrese ale parchetului din 11 martie şi respectiv 4 decembrie 1998.

La data de 12 mai 1999, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunal a infirmat ordonanţa din 11 noiembrie 1997 şi, întemeindu-se pe art. 220 şi 270 din Codul de procedură penală, a dispus redeschiderea procedurii penale împotriva reclamanţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi

95

încercare de a determina mărturia mincinoasă. Parchetul a arătat că dispoziţia parchetului ierarhic inferior nu a ţinut seama de probele aflate la dosar şi că ancheta efectuată de acesta nu a fost completă, nefiind efectuate mai multe acte, printre care confruntarea inculpaţilor în prezenţa apărătorilor acestora şi audierea anumitor martori.

La 26 mai 2000, un poliţist de al Biroul de Cercetări Penale, care a desfăşurat cercetarea penală, a solicitat parchetului încetarea procesului penal.

La 9 februarie 2001, parchetul a transmis dosarul de urmărire penală la acelaşi birou de cercetări penale. Nici un act de procedură nu a fost efectuat în perioada 27 aprilie – 30 noiembrie 2001. La 14 ianuarie 2002, dosarul a fost trimis de poliţie la parchet, care l-a retrimis la poliţie în vederea continuării cercetării, la 17 octombrie 2002.

În 2003 şi 2004, poliţia a citat, în mai multe rânduri, reclamanţii, partea vătămată şi mai mulţi martori în vederea unei noi audieri a acestora cu privire la incidentul din 17 martie 1993. Martorii au refuzat să se prezinte motivând că nu-şi mai amintesc faptele despre care parchetul doreşte să-i interogheze.

Printr-o ordonanţă din 21 aprilie 2005, parchetul a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale a reclamanţilor s-a împlinit şi a dispus încetarea urmăririi penale.

Reclamanţii s-au plâns Curţii că durata procesului penal a încălcat principiul „duratei rezonabile” prevăzut în art. 6 alin. 1 din Convenţie.

În observaţiile sale, Guvernul a arătat că perioada care trebuie luată în calcul pentru a se stabili durata procedurii este de aproximativ 6 ani şi începe la data de 12 mai 1999, dată la care a fost reluată urmărirea penală. Procedura penală împotriva reclamanţilor cuprinde două faze distincte. Prima a început la 14 aprilie 1993, o dată cu arestarea reclamanţilor şi a luat sfârşit la 11 noiembrie 1997, dată la care a fost adoptată o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală. Cea de-a doua a început la data de 12 mai 1999, dată la care parchetul a dispus redeschiderea cauzei şi s-a încheiat la 21 aprilie 2005 cu încetarea urmăririi penale.

Curtea nu împărtăşeşte teza Guvernului, potrivit căreia prima fază nu trebuie luată în considerare. Ea estimează că ordonanţa din 11 noiembrie 1997 nu poate fi considerată un act prin care s-a pus capăt procesului penal întrucât nu reprezintă o decizie internă definitivă. Trebuie menţionat, în acest context, că parchetul poate, în temeiul art. 270 din Codul de procedură penală, să desfiinţeze ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală şi să redeschidă urmărirea penală fără limită în timp.

Or, nu este vorba în acest caz de o simplă posibilitate teoretică de redeschidere a procedurii. Parchetul poate să redeschidă urmărirea penală fără să fie constrâns să solicite o autorizare în acest sens din partea unei instanţe naţionale, în urma examinării de către aceasta a fondului cererii în vederea verificării, de exemplu, a echităţii măsurii de redeschidere a cauzei sau a perioadei care s-a scurs de la dispoziţia de încetare a procesului care s-ar putea dovedi excesiv de lungă. Curtea nu poate să ignore, în acest context, că procurorii români nu îndeplinesc exigenţele de independenţă faţă de executiv.

În plus, redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă pe motivul că ancheta iniţială nu a fost completă. Or, astfel de neajunsuri ale activităţii autorităţilor nu sunt imputabile reclamanţilor, care nu trebuie puşi într-o situaţie defavorabilă.

În sfârşit, Guvernul nu a demonstrat că reluarea urmăririi penale a avut un caracter excepţional. Perioada la care se raportează Curtea în examinarea compatibilităţii procedurii cu standardele art.

6 alin. 1 din Convenţie se întinde, prin urmare, de la data de 20 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare pentru România, la 11 noiembrie 1997 şi de la 12 mai 1999 la 21 aprilie 2005. Aceasta a durat în total 9 ani şi 4 luni.

Potrivit Curţii, caracterul rezonabil al duratei procedurii se apreciază în contextul împrejurărilor cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, precum şi cel al autorităţilor competente. Ea menţionează, de asemenea, că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai rolul de a evita situaţia în care un inculpat rămâne, o perioadă prea lungă, într-o stare de incertitudine cu privire la soarta sa.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a concluzionat că România a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

96

(Selecţie şi rezumate realizate de Ioana Dumitriu, Ruxandra Paşoi, Mirela Stancu)

97

II.4. HOTĂRÂRI RECENTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Hotărârea Siemianowski împotriva Poloniei – 6.09.2005

Reclamantul, cetăţean polonez născut, a divorţat în anul 1992. Instanţa a declarat că cei doi soţi trebuiau să exercite împreună drepturile părinteşti asupra fiicei lor, M., care locuia cu mama sa. Reclamantul, neajungând la un acord cu fosta sa soţie privind exercitarea drepturilor părinteşti, a intentat mai multe acţiuni în vederea stabilirii dreptului de vizită, dar nu a obţinut câştig de cauză. El susţine că de fiecare dată când mergea să-şi viziteze fiica la ora fixată, fie nu-i răspundea nimeni când suna, fie era informat că fiica sa a ieşit, e ocupată sau nu doreşte să-l vadă. În ciuda acestor dificultăţi, reclamantul a informat tribunalul că între noiembrie 1992 şi martie 2000 a avut o serie de întrevederi cu fiica sa. Totuşi, mama lui M. a fost amendată de două ori pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind dreptul de vizită al reclamantului. Ea susţine că fiica sa continua să refuze să-şi vadă tatăl.

Într-un stadiu ulterior al procesului, instanţa a apreciat că, dată fiind vârsta fiicei (13 ani), contactele acesteia cu tatăl său nu depindeau numai de voinţa mamei sale. Tribunalul a desemnat deopotrivă un agent însărcinat să supervizeze exercitarea drepturilor părinteşti de către mamă şi a fost ordonată o expertiză psihologică. În mai multe ocazii, tribunalul a suspendat procedura de executare iniţiată de reclamant.

În faţa instanţei de la Strasbourg, reclamantul se plânge mai ales de ineficienţa şi durata proceselor având ca obiect exercitarea dreptului de vizitare a fiicei sale. El invocă art. 6 paragraful 1 (dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil) şi art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că cel de-al doilea proces privind dreptul la vizită a durat mai mult de 4 ani şi 5 luni. În special, ea estimează că decizia de suspendare a procedurii de executare în aşteptarea unei noi hotărâri pe fond privind dreptul de vizitare este criticabilă.

Cât despre al treilea proces privind dreptul la vizitare, din octombrie 1994, Curtea estimează că durata pentru pregătirea expertizei psihologice care a fost prezentată tribunalului în versiunea definitivă în octombrie 1996 a fost prea mare.

Curtea concluzionează deci că durata globală a celui de-al doilea şi al treilea proces a depăşit un termen rezonabil, astfel încât decide că a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a articolului 8, Curtea observă că M. crescând, devenise capabilă să ia propriile decizii privind contactele cu tatăl său. Curtea apreciază că această situaţie nu este arbitrară sau nerezonabilă, iar, pe de altă parte, instanţa consideră că autorităţile nu au invocat-o de o manieră care să aibă drept consecinţă privarea reclamantului de drepturile sale de vizitare. Mai mult, reclamantului nu i-a fost refuzat orice acces la copilul său şi raporturile afective n-au fost distruse.

Prin urmare, Curtea decide că nu a existat o încălcare a articolului 8.

Hotărârea H.N. împotriva Poloniei – 13.09.2005

Reclamantul, un cetăţean norvegian, s-a căsătorit în anul 1987 cu M.C, având cetăţenie poloneză. Ei au împreună trei copii. În 1998, după ce cuplul a divorţat, instanţa internă i-a încredinţat reclamantului cei trei copii, iar fosta soţie a obţinut un drept de vizitare, dar i se interzice să meargă să-şi vadă copiii la şcoală. Totuşi, exercitarea drepturilor părinteşti a fost încredinţată ambilor părinţi. În august 1999, M.C.a luat cei trei copii şi i-a dus în Polonia. După două zile, reclamantul a cerut Ministerului de Justiţie polonez să-l ajute în asigurarea întoarcerii copiilor în Norvegia. Solicitarea sa a fost, prin urmare, înaintată tribunalului districtual din Varşovia.

În noiembrie 1999, tribunalul a dispus prima amânare a audierii. În decembrie 1999 instanţa a invitat un expert să elaboreze un raport privind relaţiile care existau între toţi cei implicaţi. Expertul şi-a prezentat raportul în februarie 2000. În luna următoare, tribunalul a hotărât ca doamna

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii

M.C. să înapoieze copiii reclamantului. Cunoscând intenţia doamnei M.C. de a apela această hotărâre şi temându-se ca ea să nu ascundă copiii, avocatul reclamantului a solicitat plasamentul acestora într-un centru de primire. Cererea sa a fost respinsă.

Reclamantul a iniţiat procedura de executare în iulie 2000, iar la 8 ianuarie 2001 tribunalul districtual din Varşovia a ordonat unui executor judecătoresc să ia copiii de la M.C., la nevoie folosind forţa. Executorul, asistat de doi poliţişti şi însoţit de un lucrător social, de reclamant şi de consulul Norvegiei au făcut o tentativă de executare a hotărârii tribunalului în luna aprilie a aceluiaşi an. Mama dispăruse deja cu copiii. Răpirea a fost semnalată poliţiei din Polonia şi din Norvegia.

În august 2001, Autoritatea centrală norvegiană a prezentat omologului său polonez informaţii privind contul bancar în care lui M.C. i se vărsa pensia norvegiană la Varşovia. Potrivit elementelor din dosar, aceste informaţii n-au declanşat nici o reacţie din partea autorităţilor poloneze. La data de 28 februarie 2003, tribunalul districtual din Varşovia a fost informat că M.C. fusese învinuită că-şi falsificase propria identitate şi pe cea a doi dintre copii. În acest timp, A., căreia un membru din familie îi găsise urma, se regăsea în casa tatălui său din 2002. În aprilie 2003, un curator a înapoiat reclamantului şi pe ceilalţi doi copii.

În faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamantul susţine că prin neexecutarea hotărârii definitive de înapoiere a copiilor pronunţată în baza Convenţiei de la Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii au fost încălcate drepturile care decurgeau din articolele 8 şi 6 paragraful 1 - dreptul la un proces echitabil şi de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil ale Convenţiei.

În ceea ce priveşte capătul de cerere bazat pe art. 8, Curtea arată că procedura a suportat mai multe întârzieri pentru care n-a fost dată nici o explicaţie satisfăcătoare.

Astfel, expertiza de şase pagini a fost obţinută de instanţa internă în două luni, iar procesul n-a progresat deloc între martie şi mai 2000.

În ceea ce priveşte procedura de executare, între aprilie 2001 şi iulie 2002 autorităţile poloneze s-au limitat doar la adoptarea unei hotărâri judecătoreşti şi au existat, de altfel, mai multe perioade de inactivitate (fiecare de o durată cuprinsă între 8 şi 12 săptămâni) pe care Curtea le socoteşte importante. Autorităţile poloneze n-au depus toate diligenţele necesare pentru a facilita executarea hotărârii. În special, ele n-au reacţionat la informaţiile pe care le transmisese Autoritatatea centrală norvegiană, şi n-au luat nici-o măsură pentru a o împiedica pe M.C. să fugă cu copiii săi, deşi fuseseră avertizaţi de acest risc. Pe de altă parte, executorul judecătoresc n-a făcut nimic pentru a accelera executarea hotărârii tribunalului, care prevedea că trebuie luaţi copiii de la mama lor, la nevoie, cu forţa, la data de 19 aprilie 2001.

Curtea concluzionează că autorităţile poloneze n-au depus eforturile adecvate şi eficiente pe care le impune executarea silită a dreptului reclamantului de a obţine înapoierea copiilor săi, încâlcăndu-se astfel dreptul reclamantului de respectare a vieţii sale de familie.

Cât despre plângerea privind durata procesului, care a durat 3 ani 7 luni şi 16 zile, Curtea consideră că motivele menţionate mai sus, ca şi termenele acordate de instanţe, sunt în mare măsură imputabile autorităţilor poloneze. Având în vedere caracterul ireversibil al măsurilor în cauză, autorităţile naţionale aveau obligaţia, în virtutea articolului 6 par. 1, să acţioneze cu excepţională diligenţă pentru a asigura progresul procesului. Or, ele n-au făcut-o. În unanimitate, Curtea apreciază că a existat o încălcare a articolului 8 şi a articolului 6 par.1 al Convenţiei şi acordă reclamantului 10.000 EURO, cu titlu de daune morale şi 12.000 EURO pentru cheltuieli.

Hotărârea Ostrovar împotriva Moldovei – 13.09.2005

Reclamantul, cetăţean moldovean, este fostul asistent principal al procurorului districtului central al Chişinăului.

În iulie 2002, a fost arestat de serviciile secrete moldovene pentru corupţie. Înviunuirea adusă a fost recalificată ca trafic de influenţă şi, în aprilie 2003, instanţa internă l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 10 ani de închisoare.

99

În iunie 2003, când a fost încarcerat, reclamantul şi alţi deţinuţi se plângeau procurorului general pentru interdicţia de-a primi vizite ale familiilor sau ale altor persoane. Deţinuţii au cerut procurorului general să ordone administraţiei închisorii să le permită să primească vizite şi apeluri telefonice şi să menţină alte tipuri de contacte cu familiile lor. După un anumit număr de proceduri lipsite de succes, Curtea de Apel din Chişinău a respins cererea reclamantului printr-o hotărâre definitivă.

Petentul reclamă condiţiile sale de detenţie, încălcarea dreptului de a coresponda cu mama sa, de-a avea contacte cu soţia şi fiica sa şi absenţa oricărui recurs efectiv care ar fi permis remedierea încălcărilor drepturilor care decurg din articolele 3, 8 şi 13 ale Convenţiei.

Plângerea privind condiţiile de detenţie se referea la două perioade în care el fusese încarcerat în Izolatorul Anchetei Preliminare nr.3 al Ministerului de Justiţie (octombrie- noiembrie 2002 şi aprilie - decembrie 2003). Reclamantul afirmă că a fost deţinut în celule mici, suprapopulate, echipate cu paturi suprapuse pe care nu se aflau nici saltele, nici cearşafuri. De asemenea, el arată că ajunseseră să doarmă pe rând cu alţi deţinuţi, pentru că nu aveau totdeauna acces la un pat. Ferestrele celulelor erau închise cu obloane care nu permiteau intrarea aerului proaspăt şi nici a luminii zilei. Nu exista nici aerisire nici încălzire, cu toate că era prea frig sau prea cald în celula care era totdeauna umeda. Având în vedere absenţa electricităţii, deţinuţii trebuiau să-şi pregătească hrana pe întuneric.

Reclamantul a suferit de frecvente crize de astm, care se agravaseră deoarece petrecea 23 de ore pe zi într-o celulă cu deţinuţi care fumau. Având în vedere lipsa medicamentelor necesare în închisoare, reclamantul depindea în întregime de medicamentele procurate de familia sa.

Reclamantul se plânge de restricţionarea accesului la apa rece şi că nu exista apa caldă decât o dată la 15 zile. Toaletele care se găseau la 1.50 m de masa unde mânca erau totdeauna deschise şi, din lipsa apei şi a produselor de curăţare, nu erau niciodată curate. Reclamantul afirmă deopotrivă că mâncarea care era servită deţinuţilor era, practic, de nemâncat. După părerea reclamantului, din cauza mediocritaţii asistenţei medicale şi a relelor condiţii de igienă, celulele erau pline de ploşniţe, păduchi şi furnici. Deţinuţii erau în egală măsură expuşi bolilor infecţioase ca tuberculoza, infecţii dermatologice şi respiratorii.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind încălcarea art. 3, Curtea reaminteşte că acest articol interzice în termeni absoluţi tortura, suferinţele morale, tratamentele inumane sau degradante, oricare ar fi circumstanţele şi comportamentul victimei.

Curtea notează că cele două celule în care reclamantul stătuse erau destinate unui număr de 14, respectiv 10 deţinuţi, însă, potrivit reclamantului, ele adăposteau uneori mai mult de 20. Fiecare deţinut dispunea de un spaţiu de la 1,78 la 2,02 mp ( potrivit Guvernului) şi de 1,5 la 1,93 mp ( după părerea reclamantului), ceea ce pentru Curte este mai puţin decât normele acceptabile. Curtea estimează ca suprapopularea celulelor, oricare ar fi numărul exact de deţinuţi, este un element care ridică în sine o problemă pe terenul articolului 3 al Convenţiei.

Curtea notează că autorităţile închisorii n-au luat nici o măsură pentru a transfera reclamantul într-o celulă cu deţinuţi nefumători, cu toate că ele cunoşteau problemele de sănătate ale acestuia. Guvernul nu şi-a respectat obligaţia de a proteja sănatatea reclamantului. Pe de altă parte, Curtea nu este convisă că reclamantul a beneficiat de supravegerea medicală regulată pe care el o ceruse, Guvernul nefurnizând nici un extras din registrul închisorii care să ateste vizitele medicale regulate. Guvernul nu face nici o observaţie că ar fi false susţinerile reclamantului privind toaletele şi furnizarea apei, cum nu neagă nici faptul că celulele erau infestate de paraziţi şi că deţinuţii erau expuşi bolilor infecţioase. Pe de altă parte, statul pârât nu contestă nici reaua nutriţie a deţinuţilor.

Cu privire la efectele cumulative ale condiţiilor care domneau în celulă, absenţa asistenţei medicale adecvate, expunerea la fumul de ţigară, lipsa hranei, timpul petrecut în detenţie şi la consecinţa specifică pe care aceste condiţii le pot avea asupra sănătăţii reclamantului, Curtea estimează că experienţa îndurată de acesta a depăşit nivelul inerent detenţiei şi estimează că suferinţa care rezultă din acestea trece dincolo de pragul de gravitate prevăzut de articolul 3 al Convenţiei.

100

Curtea conchide, deci, că condiţiile de detenţie ale reclamantului erau contrare articolului 3 al Conventiei.

În ceea ce priveşte respectarea prevederilor art. 8, Curtea notează că este esenţial pentru respectarea vieţii familiale ca administraţia penitenciarului să ajute deţinutul să menţină contactul cu familia sa. De altfel, Curtea recunoaşte că o doză de control a contactelor deţinuţilor cu lumea exterioară este necesară şi nu este incompatibilă cu Convenţia. Actul normativ care reglementează acest control trebuie să fie accesibil şi previzibil pentru a garanta că indivizii beneficiază de protecţia la care ei au dreptul într-o societate democratică. În acest sens, Curtea estimează că articolul 18 din legea internă invocată de guvernul pârât nu stabileşte nici o distincţie între diferitele categorii de persoane cu care deţinuţii pot coresponda. Mai mult, acest text nu enunţă principiile care guvernează acordarea sau refuzul autorizării corespondenţe, cel puţin până la 18 iulie 2003, dată la care aceasta dispoziţie a fost modificată. Curtea notează deopotrivă că articolul în discuţie nu precizeză durata în timpul căreia restricţia de a coresponda se poate aplica. Nu se menţionează nici posibilitatea de a contesta refuzul de a elibera o autorizaţie, nici organul competent pentru a soluţiona o astfel de contestaţie.

Curtea conchide că această dispoziţie nu indica destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice în materie de restricţii de a coresponda ale deţinuţilor. Rezultă că ingerinţa în dreptul reclamantului de a coresponda cu mama sa nu era prevazută de lege în sensul articolului 8. Curtea ajunge la aceeaşi concluzie privind reglementarea internă, care se găsea la baza ingerinţei în dreptul reclamantului de a întreţine contacte cu soţia şi fiica sa.

De asemenea, Curtea estimează că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 3, deoarece reclamantul nu a dipus de nici un recurs efectiv privind plângerea sa referitoare la condiţiile de detenţie, dar nu a existat violarea articolului 13 combinat cu articolul 8.

În baza articolului 41 (satisfacţie echitabilă) al Convenţiei, Curtea acordă reclamantului 3000 EUR despăgubiri materiale şi 1.500 EUR pentru taxe şi cheltuieli.

Hotărârea Organizaţia macedoneană unită Ilinden şi Ivanov împotriva Bulgariei – 20.10.2005

Reclamanţii, Organizaţia macedoneană unită Ilinden (UMO Ilinden) şi preşedintele acesteia, Yordan Ivanov, au sesizat Curtea Europeană, susţinând că statul bulgar a încălcat articolul 11 din Convenţie în ceea ce priveşte libertatea de întrunire paşnică. Membrii UMO Ilinden şi adepţii acesteia au invocat faptul că, în perioada 1998-2003, li s-a interzis cu mai multe ocazii să organizeze întruniri paşnice.

În fapt, UMO Ilinden este o asociaţie fondată la data de 14 aprilie 1990. În 1990, 1998-1999 şi 2002-2004, aceasta a solicitat, fără succes, înregistrarea sa. Astfel, instanţele interne au apreciat că statutul şi programul său sunt contrare unităţii naţiunii. Începând cu anul 1990, UMO Ilinden a încercat în fiecare an organizarea de întruniri comemorative, care au fost interzise de către autorităţile bulgare.

Curtea a decis că a existat o ingerinţă în exercitarea libertăţii de întrunire paşnică în ceea ce priveşte 12 întruniri în perioada martie 1998 şi septembrie 2003 şi că nu a existat o astfel de ingerinţă relativ la alte trei evenimente din această perioadă.

Trecând la analiza ingerinţei, ea a apreciat că aceasta era prevăzută de lege. În ceea ce priveşte scopul legitim, s-a considerat că interdicţiile vizau protecţia intereselor menţionate de Guvernul bulgar (protecţia siguranţei naţionale şi a integrităţii teritoriale a statului, menţinerea ordinii publice la nivel local, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora şi prevenirea infracţiunilor).

CEDO a examinat această cauză şi în lumina hotărârii pronunţată în cauza Stankov şi Organizaţia macedoneană unită Ilinden împotriva Bulgariei (hotărârea din 2 octombrie 2001, în care Curtea a constatat încălcarea articolului 11 din Convenţie). Ea a remarcat că argumentele

101

prezentate de Guvern sunt, în mare parte, aceleaşi cu cele furnizate în trecut şi că nu sunt suficiente pentru ca măsurile luate să poată fi considerate necesare într-o societate democratică.

Curtea a acordat importanţă şi faptului că, într-una dintre ocazii, cu toate că autorităţile bulgare nu au adus atingere libertăţii de întrunire paşnică a reclamanţilor, acestea au fost oarecum reticente în privinţa protejării membrilor şi adepţilor Ilinden împotriva unui grup de opozanţi. În consecinţă, unii dintre participanţii la întrunire au fost victimele unor violenţe fizice din partea opozanţilor. În acest context, CEDO a reamintit că o libertate de întrunire paşnică reală şi efectivă nu impune doar obligaţii negative ale statului, adică de a nu aduce atingere acestei libertăţi, ci şi obligaţii pozitive, şi anume luarea măsurilor rezonabile şi adecvate pentru a asigura desfăşurarea paşnică a manifestărilor licite. Curtea a concluzionat că autorităţile statale erau ţinute să ia măsurile necesare pentru împiedicarea actelor de violenţă îndreptate împotriva participanţilor la reuniune sau măcar pentru a limita amploarea acestora23. În consecinţă, ea a apreciat, cu unanimitate de voturi, că Bulgaria a încălcat articolul 11 din Convenţie.

Hotărârea Organizaţia macedoneană unită Ilinden - PIRIN şi alţii împotriva Bulgariei – 20.10.2005

Reclamanţii au sesizat Curtea Europeană, susţinând că statul bulgar a încălcat articolul 11 din Convenţie în ceea ce priveşte libertatea de asociere.

Organizaţia macedoneană unită Ilinden (Partidul pentru dezvoltarea economică şi integrarea populaţiei - UMO Ilinden - PIRIN) este un partid politic fondat în anul 1998, cu sediul în S-V Bulgariei, în regiunea Pirin. Acest partid a fost dizolvat după ce, în anul 2000, Curtea Constituţională bulgară l-a declarat neconstituţional, apreciind că partidul şi organizaţiile care-l precedaseră (în special UMO Ilinden) apără idei separatiste şi pun în pericol siguranţa naţională.

Curtea a constatat că a existat o ingerinţă în libertatea de asociere. În ceea ce priveşte analiza ingerinţei, ea a apreciat că aceasta era prevăzută de lege şi că urmărea un scop legitim, şi anume protejarea siguranţei naţionale. În privinţa celei de-a treia condiţii cerute de paragraful 2 al articolului 11, necesitatea într-o societate democratică, care implică o nevoie socială imperioasă şi proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit, CEDO a observat că ingerinţa era una radicală: partidul a fost dizolvat cu efect imediat. Curtea a reţinut, de asemenea, că, atunci când a dispus dizolvarea partidului, Curtea Constituţională nu a constatat că unul dintre conducătorii sau membrii acestuia preconizase recurgerea la violenţă sau respingerea principiilor democratice. Această instanţă a recunoscut că partidul nu întreprinsese nici o acţiune concretă care să poată ameninţa în mod efectiv integritatea teritorială a ţării.24

CEDO a amintit condiţiile în care un partid politic poate promova o schimbare a legislaţiei sau a structurilor legale sau constituţionale ale statului: 1) mijloacele utilizate în acest scop trebuie să fie legale şi democratice; 2) schimbarea propusă trebuie să fie conformă cu principiile

23 Obligaţia statului de lua măsuri preventive în acest domeniu chiar şi în relaţiile dintre particulari (efectul orizontal al Convenţiei) a fost relevată de Comisie, în decizia sa din 17 octombrie 1985, în cauza Platforma Arzte fur das Leben împotriva Austriei, confirmată de hotărârea Curţii din 21 iunie 1988. În această cauză s-a pus problema dacă articolul 11 obligă statul, în mod implicit, să protejeze manifestaţiile împotriva terţilor dornici să le împiedice sau să le perturbe, iar răspunsul a fost afirmativ. În speţă, CEDO a apreciat că participanţii la o manifestaţie trebuie să o poată desfăşura fără a se teme de violenţe din partea adversarilor lor. O asemenea temere ar risca să descurajeze asociaţiile sau alte grupuri care apără opinii sau interese comune şi să le împiedice să se exprime în mod deschis cu privire la problemele de actualitate din viaţa colectivităţii; aşadar, într-o democraţie, dreptul la contra-manifestare nu poate fi exercitat într-o asemenea măsură încât să paralizeze exerciţiul dreptului de a manifesta.24 A se vedea şi Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României (hotărârea CEDO din 3 februarie 2005, publicată în M. Of. nr. 1044 din 24 noiembrie 2005, Partea I). În această cauză, după ce a constatat că ingerinţa era prevăzută de lege (Decretul-lege nr. 8/1989 fiind publicat în Monitorul Oficial şi îndeplinind şi condiţia de previzibilitate) şi urmărea un scop legitim (protejarea siguranţei naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor altora), Curtea a apreciat că, dată fiind respingerea cererii de înregistrare a partidului de către instanţele interne, nu putea fi vorba de vreo acţiune concretă a acestuia, partidul fiind sancţionat pentru un comportament ce avea legătură doar cu exercitarea libertăţii de exprimare (par. 57).

102

democratice fundamentale25. Or, în speţă nimic nu indică faptul că aceste condiţii nu ar fi fost îndeplinite. Curtea a adăugat că, pe cât de şocante şi de inacceptabile pot părea declaraţiile conducătorilor şi membrilor partidului reclamant în opinia autorităţilor, ele nu justifică dizolvarea sa. Faptul că programul politic al partidului este incompatibil cu principiile şi structurile dominante ale statului bulgar nu înseamnă că acesta este incompatibil cu regulile şi principiile democratice.

CEDO a statuat că este de esenţa democraţiei să permită propunerea şi dezbaterea a diferite proiecte politice, chiar a celor care pun în discuţie modul actual de organizare a unui stat, cu condiţia ca aceste proiecte să nu vizeze atingerea democraţiei. În consecinţă, ea a apreciat, cu unanimitate de voturi, că Bulgaria a încălcat articolul 11 din Convenţie.

Hotărârea Grochev împotriva Rusiei – 20.10.2005

Reclamantul, Youri Grochev, a introdus o acţiune împotriva Direcţiei de Sănătate din Moscova pentru a obţine infirmarea datelor care figurau în dosarul său medical. Întrucât cererea sa a fost respinsă, acesta a declarat apel, respins la data de 4 aprilie 2000. Nici una dintre părţi nu a fost prezentă la şedinţa de judecată. Reclamantul a invocat în faţa CEDO articolul 6 par. 1 din Convenţie, afirmând că a primit citaţia abia a doua zi după termenul de judecată, lucru ce a determinat imposibilitatea sa de a participa la şedinţa de judecată din apel.

Curtea a declarat admisibil acest capăt de cerere al reclamantului. Ea a observat că ştampila poştei indică faptul că reclamantul a primit citaţia pentru şedinţa de judecată a doua zi după desfăşurarea acesteia. Instanţa de la Strasbourg a reţinut, de asemenea, împrejurarea că din decizia pronunţată în apel nu reieşea faptul că instanţa a analizat dacă reclamantul fusese legal citat sau, în lipsa acestei citări, dacă se impunea amânarea şedinţei de judecată. Ca atare, CEDO a concluzionat, cu unanimitate de voturi, că articolul 6 par. 1 a fost încălcat în speţă, fără a acorda despăgubiri.

Hotărârea Niedzwiecki împotriva Germaniei – 25.10.200526

Reclamantul, cetăţean polonez, s-a plâns în faţa Curţii datorită refuzului autorităţilor germane de a-i acorda alocaţia de familie, pe motivul că, în conformitate cu articolul 1 alin. 3 din Legea privind alocaţiile de familie (în varianta modificată la 1 ianuarie 1994), străinii nu puteau primi alocaţie de familie decât dacă se aflau în posesia unui permis de şedere permanentă sau provizorie.

În fapt, reclamantul a ajuns în Germania în anul 1997. În ianuarie 1991 i-a fost acordată o autorizaţie de sejur temporar pentru motive excepţionale, care a fost reînnoită la fiecare doi ani. În anul 1995, devenind tată, domnul Niedzwiecki s-a adresat Oficiului forţei de muncă în vederea obţinerii alocaţiei de familie. Cererea sa a fost respinsă cu motivarea că nu posedă permisul de şedere cerut de art. 1 alin. 3 din Legea privind alocaţiile de familie. Recursul introdus de reclamant a fost respins. În anul 1997 a obţinut un permis de şedere permanentă.

Curtea a amintit jurisprudenţa sa constantă, conform căreia o diferenţă de tratament este discriminatorie în sensul articolului 14 din Convenţie dacă nu are la bază o justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce înseamnă că nu urmărea un scop legitim, sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Statele se bucură de o oarecare libertate de apreciere în a determina dacă şi în ce măsură anumite diferenţe în situaţii altfel analoge justifică o diferenţă de tratament.

CEDO a precizat că ea nu este chemată să statueze, de o manieră generală, în ce măsură este justificat a se distinge, în materia prestaţiilor sociale, între titularii diferitelor categorii de permise de şedere. Ea trebuie să se limiteze la aspectul de a şti dacă legislaţia germană în materia alocaţiilor de familie, astfel cum a fost aplicată în cazul reclamantului, a încălcat drepturile garantate de Convenţie ale acestuia. Curtea a statuat că nu există motive care să justifice diferenţa

25 În acest sens, par. 46 din hotărârea Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României, precitată; par. 98 din hotărârea Refah Partisi(Partidul Prosperităţii) şi alţii împotriva Turciei (13 februarie 2003); par. 49 din hotărârea Yazar şi alţii împotriva Turciei (9 aprilie 2002).26 A se vedea şi hotărârea Okpisz împotriva Germaniei, pronunţată în aceeaşi zi.

103

existentă, în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului de a primi alocaţii de familie, între străinii titulari ai unui permis de şedere permanentă şi cei care nu sunt titularii unui astfel de permis. În consecinţă, ea a apreciat, cu unanimitate de voturi, că Germania a încălcat articolul 14 coroborat cu articolul 8 din Convenţie.

Hotărârea Leyla Şahin împotriva Turciei - Marea Cameră, 10.11.2005

Reclamanta Leyla Şahin este un cetăţean de naţionalitate turcă, care a locuit în Viena până în anul 1999 când a plecat la Istanbul pentru a-şi continua studiile de medicină. Reclamanta provine dintr-un mediu tradiţionalist de musulmani practicanţi şi consideră că religia o obligă să poarte vălul islamic.

În februarie 1998, decanul Universităţii din Istanbul a emis o circulară conform căreia studenţii care poartă vălul islamic nu vor fi primiţi la cursuri sau examene. În martie 1998, reclamanta nu a fost primită la un examen scris la una dintre materiile pe care le studia deoarece purta vălul islamic. Ulterior, pentru acelaşi motiv, i s-a refuzat accesul la un curs şi participarea la mai multe examene.

În plus, Universitatea i-a dat un avertisment pentru încălcarea regulilor privitoare la vestimentaţie şi a exmatriculat-o timp de un semestru pentru participarea la un miting de protest împotriva acestor reguli. Toate aceste sancţiuni disciplinare au fost ulterior revocate.

În procedura în faţa Camerei, la data de 29 iunie 2000, Curtea Europeană a considerat că articolele 8, 9, 10, 14 şi 2 din Protocolul 1 al Convenţiei nu au fost încălcate. Reclamanta a formulat cerere de retrimitere a cauzei în faţa Marii Camere.

Reclamanta a invocat sub aspectul articolului 9 din Convenţie faptul că prin interdicţia de a purta vălul islamic i-a fost încălcată libertatea de religie, iar, sub aspectul articolului 2 din Protocolul 1, a constituit o ingerinţă disproporţionată şi nejustificată în dreptul său la educaţie. În plus, reclamanta a invocat articolul 14 din Convenţie susţinând că interdicţia forţa studenţii să aleagă între religie şi educaţie şi astfel crea discriminare între practicanţii unei religii şi cei nepracticanţi. Reclamanta a invocat şi încălcarea articolelor 8 şi 10 din Convenţie.

Sub aspectul articolului 9 din Convenţie, Marea Cameră a reţinut faptul că circulara invocată a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantei de a-şi manifesta religia.

Cât priveşte exigenţa ca aceasta să fie "prevăzută de lege", Curtea a considerat că a existat o bază legală pentru această ingerinţă în dreptul turc şi reclamanta a cunoscut din momentul în care a început să frecventeze cursurile Universităţii faptul că existau restricţii în purtarea vălului islamic, iar, de la data emiterii circularei în 1998, a avut cunoştinţă de faptul că exista posibilitatea să i se refuze accesul la cursuri şi examene dacă va continua să poarte vălul.

Curtea a considerat, prin urmare, că ingerinţa a urmărit scopul legitim de a proteja drepturile şi libertăţile altora şi ordinea publică.

Cu privire la necesitatea ingerinţei într-o societate democratică, Curtea a considerat că ingerinţa este bazată pe principiile laicismului şi egalităţii. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, laicismul ar fi punctul de întâlnire al libertăţii şi egalităţii. Acest principiu împiedică statul să manifeste o preferinţă pentru o anume religie sau credinţă, astfel încât statul are doar rolul unui arbitru imparţial, garantând astfel libertatea de religie şi conştiinţă. Individul este astfel protejat nu doar de intervenţii arbitrare ale statului, ci şi de presiuni externe provenind din partea unor grupuri extremiste.

În plus, Curtea a considerat că, în examinarea problemei vălului islamic în contextul Turciei, trebuie luat în considerarea impactul pe care purtarea unui asemenea simbol, perceput ca o datorie religioasă obligatorie, îl putea avea asupra celor care aleg să nu îl poarte. După cum s-a mai spus, chestiunile implicate sunt protecţia drepturilor şi libertăţilor altora şi menţinerea ordinii şi liniştii publice într-o ţară în care majoritatea populaţiei, deşi manifestă un puternic sprijin pentru drepturile femeii şi un mod de viaţă laic, este de religie musulmană. Impunerea unor limite în purtarea vălului islamic poate fi, deci, privită ca o nevoie socială imperioasă, prin faptul că

104

urmăreşte aceste două scopuri legitime, mai ales când acest simbol a început să aibă şi o semnificaţie politică în Turcia în ultimii ani.

În aceste condiţii, Curtea consideră că ingerinţa în chestiune era justificată în principiu şi proporţională cu scopul legitim urmărit, astfel încât era "necesară într-o societate democratică". Astfel, nu a existat o încălcare a articolului 9.

În privinţa articolului 2 din Protocolul nr. 1, Curtea a considerat că acesta este aplicabil speţei întrucât orice instituţie de studii superioare care există la un moment dat poate să fie în mod direct vizată de prima frază a articolului 2 din primul Protocol, deoarece dreptul de acces în asemenea instituţii este o parte inerentă a dreptului la educaţie.

În cazul de faţă, prin analogie cu problema existenţei unei ingerinţe în ceea ce priveşte articolul 9, Curtea acceptă faptul că regulile în baza cărora reclamantei i s-a refuzat accesul la diferite cursuri şi examene au constituit o restricţie adusă dreptului său la educaţie.

Autorităţile universitare au căutat un mijloc prin care să poată evita situaţia în care sunt nevoite să refuze studenţi care poartă vălul, încercând însă în acelaşi timp să îşi îndeplinească obligaţia de a proteja drepturile celorlalţi şi interesele sistemului educaţional.

În plus, reclamanta putea să prevadă, în mod rezonabil, faptul că se expunea riscului de a i se interzice accesul la cursuri şi examene dacă, după cum s-a întâmplat, continua să poarte vălul islamic după data emiterii circularei.

În aceste condiţii, interdicţia de a purta vălul nu a atins însăşi esenţa dreptului său la educaţie şi, în lumina concluziilor Curţii cu privire la celelalte articole, Curtea consideră că nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul 1.

Sub aspectul articolelor 8 şi 10, Curtea a considerat că nu există o încălcare, susţinerile reclamantei fiind doar o reformulare a plângerii sale sub aspectul art. 9 şi art. 2 din Protocolul 1.

În privinţa pretinsei încălcări a articolului 14, Curtea a remarcat faptul că reclamanta nu a prezentat amănunte detaliate în pledoariile sale în faţa Curţii. În plus, după cum a remarcat şi reclamanta, regulile privitoare la fularul islamic nu erau îndreptate împotriva apartenenţei religioase a reclamantei, ci urmăreau, între altele, scopul legitim al protecţiei drepturilor şi libertăţilor altora şi al ordinii publice şi erau în mod evident îndreptate spre păstrarea caracterului laic al instituţiilor educaţionale.

Astfel, nu a existat o încălcare a articolelor 8, 10 şi 14.

Hotărârea J.A. Pye (OXFORD) Ltd împotriva Marii Britanii – 15.11.2005

Cauza priveşte o plângere a două companii. J.A. Pye (Oxford) Land Ltd era proprietarul tabular al unei suprafeţe de teren de 23 hectare pe un teren agricol în Berkshire, iar J.A. Pye (Oxford) Ltd era fostul proprietar al terenului. Proprietarii terenului adiacent celui menţionat, dl şi dna Graham, au ocupat proprietatea companiei, în virtutea unui contract agricol până la 31 decembrie 1983. Pe 30 decembrie 1983, soţilor Graham li s-a cerut să elibereze terenul, deoarece contractul urma să expire. Aceştia nu au eliberat terenul.

În ianuarie 1984, familia Graham a refuzat să încheie un nou contract cu reclamanţii deoarece doreau să folosească terenul în scopuri utilitare, iar exploatarea lui agricolă ar fi putut să îi afecteze capacitatea de a fi folosit în aceste scopuri, însă soţii Graham au continuat să exploateze terenul în scopuri agricole din septembrie 1984 până în 1999, fără permisiunea reclamanţilor.

În anul 1997, dl Graham a înscris în registrul agricol notificări oficiale împotriva titlului de proprietate al companiilor, dorind să se înscrie în registrul agricol ca noul proprietar tabular, în virtutea faptului că ar fi obţinut titlu prin uzucapiune forţată (ocupare a proprietăţii împotriva dreptului adevăratului proprietar). Companiile au încercat să anuleze, pe calea unor proceduri judiciare, notificările înscrise şi au declanşat noi proceduri în vederea recuperării terenului.

Pe data de 4 februarie 2000, Înalta Curte a statuat că, deoarece soţii Graham au fost posesori în fapt din ianuarie 1984, o uzucapiune forţată a avut loc, iar din septembrie 1984 companiile şi-au pierdut titlul asupra terenului în virtutea unei legi din 1980 conform căreia nu se

105

putea promova nici o acţiune pentru recuperarea proprietăţii de la un uzucapant forţat dacă treceau mai mult de 12 ani de uzucapiune, astfel încât soţii Graham erau noii proprietari şi se puteau întabula. Apelul companiilor a fost iniţial admis, însă apoi a fost respins de Camera Lorzilor care a reconfirmat decizia Înaltei Curţi. În prezent, Legea privitoare la registrul agricol din 2002, fără efect retroactiv, permite uzucapantului să se înregistreze ca proprietar după 10 ani de uzucapiune şi prevede necesitatea notificării proprietarului actual, care are la dispoziţie 2 ani pentru a încerca, pe cale legală, să regularizeze situaţia, de exemplu prin evacuarea uzucapantului.

Reclamanţii au invocat faptul că legea din Marea Britanie privitoare la uzucapiunea forţată le-a încălcat dreptul de proprietate prevăzut de articolul 1 din primul Protocol adiţional.

Cât priveşte ingerinţa, Curtea a considerat că posesia terenului de către soţii Graham timp de 12 a dus la pierderea titlului companiilor, în mod direct. Însă, cu excepţia prevederilor legilor din 1925 şi 1980, uzucapiunea forţată a soţilor Graham nu ar avea nici un efect asupra titlului companiilor şi al posibilităţii de a-l recâştiga în orice moment. Doar prevederile legislative au dus la pierderea titlului reclamanţilor, prin transferul proprietăţii către soţii Graham. Astfel, aceste prevederi au constituit o ingerinţă a statului în dreptul de proprietate al reclamanţilor, prevăzut de articolul 1 din Protocolul 1.

Curtea a notat faptul că, cu două sau trei excepţii, incertitudinile care apăreau uneori în privinţa proprietarului terenului aveau mult mai puţine şanse să apară într-un sistem de proprietate care presupune întabularea obligatorie şi în care proprietarul terenului este uşor identificabil.

În plus, Curtea a notat faptul că multe jurisdicţii de common law care aveau sisteme de întabulare fie au abolit doctrina uzucapiunii forţate, fie i-au restrâns substanţial efectele. Cu toate acestea, în ciuda schimbărilor aduse uzucapiunii forţate prin legea din 2002, în cazul înregistrării în registrul agricol, legea însăşi nu a fost abrogată, iar Curtea nu poate considera că legea din 1980 serveşte unui scop legitim.

Cât priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea a remarcat faptul că reclamanţii au fost lipsiţi de proprietatea lor, fără nici o compensaţie.

Curtea a reiterat faptul că privarea de proprietate fără plata unei despăgubiri pe măsura valorii proprietăţii poate fi justificată doar de împrejurări excepţionale.

Lipsa unei compensaţii în cazul reclamanţilor trebuie corelată cu lipsa unei protecţii procedurale adecvate a dreptului de proprietate în sistemul legal în vigoare în perioada relevantă. În plus, deşi proprietarul deposedat putea pretinde, în termen de 12 luni, că terenul nu a fost uzucapat forţat, în timpul curgerii acestui termen, nu se impunea prin lege nici o formă de notificare a acestuia de către uzucapant, care astfel ar fi putut să îl avertizeze de riscul de a-şi pierde titlul.

Curtea a considerat că aplicarea prevederilor legilor din 1925 şi 1980 prin care companiile au fost private de titlul lor a constituit o sarcină excesivă şi disproporţionată, astfel că a fost afectat justul echilibru dintre cerinţele impuse de interesul public şi dreptul de proprietate al reclamanţilor, astfel încât a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1.

Hot ărârea Bzydra împotriva Poloniei – 15.11.2005

Reclamantul, Miroslaw Bzdyra, este un cetăţean polonez în vârstă de 68 de ani, având reşedinţa în Varşovia. Fiind bănuit de vânzarea, pe piaţa de antichităţi, de bunuri furate, a fost arestat în iulie 1989. Procedura îndreptată împotriva sa s-a încheiat cu punerea sa în libertate în iulie 1998.

Invocând articolul 6 par. 1 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil şi la judecarea cauzei într-un termen rezonabil), petentul reclamă durata procedurii penale îndreptate împotriva sa.

Curtea a relevat împrejurarea că litigiul a avut o durată de aproximativ opt ani şi trei luni. Ea nu a putut totuşi să ia în considerare decât perioada ce succede datei de 1 mai 1993, data la care Polonia a ratificat Convenţia europeană, prin urmare, cinci ani şi două luni. În ceea ce priveşte circumstanţele cauzei, Curtea a apreciat că o asemenea durată este excesivă şi nu răspunde exigenţelor unui „termen rezonabil”. Astfel, Curtea a hotărât, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 par. 1 din Convenţie.

106

Curtea nu a acordat nici o satisfacţie echitabilă reclamantului, nefiind formulată nici o cerere sub acest aspect.

Hotărâri în cauze repetitive : Dominici, Gravina, La Rosa şi Alba şi Lanteri împotriva Italiei – 15.11.2005

În cele patru cauze, toţi petenţii sunt proprietari ai unor terenuri ce fuseseră ocupate de Administraţie, în scopul exproprierii şi pe care aceasta a început lucrări de construire. Nefiind îndeplinită procedura propriu-zisă a exproprierii şi nefiind acordată vreo indemnizaţie, reclamanţii au formulat o cerere în scopul obţinerii de despăgubiri pentru ocuparea ilegală a terenurilor lor.

Reclamanţii au pretins că această ocupare a adus atingere dreptului lor de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul 1 (protecţia proprietăţii).

Curtea a apreciat că pierderea dreptului de a dispune de terenurile în cauză, alături de imposibilitatea de a remedia această situaţie echivalează cu o expropriere în fapt, incompatibilă cu drepturile pe care petenţii le au cu privire la bunurile lor. Ea a concluzionat, astfel, în unanimitate, în fiecare dintre cauzele menţionate, că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1.

Hotărârea Baibarac împotriva Moldovei – 15.11.2005

Reclamantul, Victor Bairabac, este cetăţean moldovean, născut în anul 1931 şi având domiciliul la Edineţ (Moldova). La data de 27 septembrie 2002, Tribunalul Edineţ a pronunţat o hotărâre în favoarea reclamantului în cadrul unei proceduri declanşate de acesta împotriva statului în vederea acordării de despăgubiri pentru bunurile ce fuseseră naţionalizate în timpul regimului sovietic. Hotărârea a fost pusă în executare la data de 20 februarie 2004, după comunicarea cererii către guvernul moldovean.

Petentul pretinde că împrejurarea că hotărârea nu a fost executată de către autorităţi, de la data de 27 septembrie 2002 până la data de 20 februarie 2004, a încălcat dreptul său de a obţine o hotărâre judecătorească ca urmare a promovării unei acţiuni referitoare la drepturile sale cu caracter civil.

Au fost invocate articolul 6 par. 1 (dreptul la un proces echitabil) şi articolul 1 din Protocolul 1 (protecţia proprietăţii).

În ceea ce priveşte articolul 6 par. 1, Curtea a apreciat că o autoritate publică nu poate invoca lipsa resurselor ca motiv al neexecutării unei hotărâri judecătoreşti. În cauză, hotărârea nu a fost executată timp de 17 luni, împrejurare pentru care Guvernul nu a furnizat nici o justificare plauzibilă. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 par. 1 şi a articolului 1 din Protocolul 1, fiind stabilită suma de 1000 euro, pentru repararea prejudiciului moral.

Hotărârea Reigado Ramos împotriva Portugaliei – 22.11. 2005

Reclamantul, José Manuel Reigado Ramos, cetăţean portughez, a avut o relaţie cu M.O. din care a rezultat un copil, născut în anul 1995; cuplul s-a separat atunci când copilul avea 7 luni.

În februarie 1997, reclamantul a formulat o cerere referitoare la acordarea autorităţii parentale asupra copilului. În cadrul procedurii, minora a fost încredinţată mamei, reclamantul beneficiind de un drept de vizită, minora urmând să petreacă două week-end-uri pe lună cu acesta, ca şi o parte a vacanţelor şcolare.

În februarie 1998, reclamantul, care nu-şi mai văzuse fiica din octombrie 1997, a formulat o cerere vizând punerea în executare a acordului referitor la drepturile părinteşti pe care M.O. nu le respectase. Aceasta din urmă nu a mai putut fi găsită la adresa indicată. La mai multe termene, instanţa a solicitat concursul poliţiei pentru a o localiza pe M.O. Fiind informat că aceasta se găsea la Açores, instanţa internă a invitat-o să-şi expună părerea asupra cererii reclamantului. Ca urmare, tribunalul a dispus efectuarea unei anchete sociale, însă acest lucru nu s-a putut realiza, M.O. nerăspunzând convocărilor care îi fuseseră adresate.

107

La 3 aprilie 2003, instanţa a considerat ca dovedită nerespectarea dreptului de vizită al reclamantului de către M.O., pe care a condamnat-o la plata unei amenzi de 249,40 Euro, ca şi la plata daunelor-interese în acelaşi cuantum. Pe de altă parte, reclamantul a formulat o plângere penală împotriva lui M.O., procurorul dispunând, în martie 2001, neînceperea urmăririi penale.

Reclamantul a invocat că omisiunea de a pune în executare hotărârea prin care se stabilea dreptul său de vizită constituie o încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie). Sub acest aspect, el releva incapacitatea şi lipsa de diligenţă a autorităţilor portugheze.

Curtea a reţinut că tribunalul a avut nevoie de mai mult de zece luni pentru a o contacta pe M.O. după formularea cererii reclamantului. A apreciat, de asemenea, că tribunalul ar fi putut lua măsuri pentru a o găsi pe aceasta într-un termen mai puţin îndelungat. Procedura de executare silită a durat 5 ani şi o lună, cea mai mare parte din acest interval de timp constând în tentativele tribunalului de a o localiza pe M.O. şi de a-i comunica diverse acte de procedură.

În absenţa oricărei propuneri sau sugestii a Ministerului Public ori chiar a instanţei în vederea reunirii părţilor sau a implicării lucrătorilor sociali în rezolvarea problemei, Curtea a apreciat că autorităţile portugheze nu au îndeplinit obligaţia care le revenea în sensul luării unor măsuri efective pentru a determina părţile la o mai bună cooperare, având în vedere interesul superior al minorului. Prin modul lor de a acţiona, autorităţile au permis consolidarea unei atare situaţii, contrar hotărârilor judecătoreşti pronunţate, deşi simpla trecere a timpului a produs consecinţe din ce în ce mai grave pentru reclamant, privat de orice legătură cu fiica sa minoră. În această privinţă, Curtea a reţinut că reclamantul şi-a întâlnit fiica pentru ultima dată la 4 octombrie 1997, când aceasta era în vârstă de 2 ani, fiind nevoie de mai mult de 5 ani pentru ca instanţa din Cascais să pronunţe o hotărâre. Lipsa de cooperare a mamei minorei nu poate constitui o cauză exoneratoare pentru autorităţi, în ceea ce priveşte obligaţia acestora de a recurge la toate mijloacele legale susceptibile să permită menţinerea legăturilor familiale. Or, procedura de executare silită nu a determinat decât aplicarea unei amenzi mamei minorei, într-un cuantum modic, precum şi obligarea acesteia la plata unor despăgubiri, de asemenea într-un cuantum redus.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că autorităţile portugheze nu au depus eforturi adecvate şi suficiente în vederea respectării dreptului la vizită al reclamantului, încălcând astfel dreptul acestuia la respectarea vieţii private. În concluzie, Curtea a reţinut că, în cauză, a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

Hotărârea Proïos împotriva Greciei – 24.11.2005

Reclamantul, Christos Proïos, militar în rezervă, este un cetăţean grec născut în anul 1956, rezident în Salonic (Grecia).

Solicitând aplicarea articolului 6 par. 1 (dreptul la un proces echitabil), reclamantul a invocat durata şi caracterul inechitabil al procesului penal pornit împotriva sa, încheiat în anul 2003 prin condamnarea sa la o pedeapsă de 5 luni închisoare cu suspendare pentru instigare la deturnare de fonduri publice.

Curtea a declarat cererea admisibilă doar în ceea ce priveşte durata procedurii, reţinând că procesul penal, prin parcurgerea celor trei grade de jurisdicţie, a avut o durată de 7 ani, 10 luni şi 16 zile. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea a apreciat că o atare durată este excesivă, necorespunzând cerinţelor unui termen rezonabil. Având în vedere aceste considerente, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a dispoziţiilor articolului 6 par. 1, stabilind obligaţia statului elen de a plăti, în favoarea reclamantului, suma de 5000 Euro cu titlu de daune morale.

Hotărârea Ouzounoglou împotriva Greciei – 24.11.2005

Reclamanta, Stavroula Ouzounoglou, este cetăţean grec, fiind născută în anul 1938, cu reşedinţa în Igumenita (Grecia).

Aceasta era proprietara unui teren în suprafaţă de 3600 m², din care 1076 m² au făcut obiectul exproprierii în anul 1997, în vederea amenajării unei şosele naţionale care să servească portului Igumeniţa. Casa locuită de către reclamantă nu a făcut obiectul acestei măsuri, dar, odată

108

încheiate lucrările de amenajare a şoselei, imobilul s-a găsit la intersecţia a patru străzi şi la o distanţă de 15 metri de un pod suspendat. Autorităţile au estimat, în virtutea unei prezumţii prevăzute de lege, că reclamanta nu este îndreptăţită să primească despăgubiri pentru suprafaţa de 1011 m² deoarece se poate considera că prin construirea şoselei i s-a creat acesteia o situaţie avantajoasă.

În august 1998, judecătoria din Thesprotia a constatat că datorită apropierii de podul suspendat, locuinţa reclamantei nu mai putea fi folosită, sens în care a dispus acordarea unei indemnizaţii în cuantum de aproximativ 140.866 Euro. Această sumă a fost majorată la 152.605 Euro de către Curtea de apel. Totuşi, la 30 iunie 2003, Curtea de casaţie a considerat că reclamanta nu trebuia să primească indemnizaţia specială pentru părţile din imobil care nu fuseseră supuse exproprierii, cu motivarea că scăderea valorii acestei porţiuni nu se datora exproprierii, ci naturii lucrării.

Urmare a iniţierii unui nou proces, tribunalul a considerat că porţiunile neexpropriate ale imobilului nu fuseseră puse în valoare prin expropriere, astfel că a stabilit o indemnizaţie suplimentară, în favoarea reclamantei, de 118.697,38 Euro.

Invocând articolul 1 din Protocolul 1 (protecţia proprietăţii), reclamanta s-a plâns de imposibilitatea de a obţine întreaga indemnizaţie cuvenită ca urmare a exproprierii bunului său. În consecinţă, aceasta a invocat şi încălcarea articolului 8 (dreptul la respectarea domiciliului).

Curtea a constatat că porţiunea de teren pe care se găseşte casa reclamantei nu a fost expropriată, dar lucrările efectuate au determinat o limitare a dreptului de folosinţă asupra imobilului. Curtea a apreciat că, din momentul în care autostrada va fi deschisă circulaţiei autovehiculelor, reclamanta va fi suferi efectele poluării sonore şi vibraţiilor constante, având în vedere că proprietatea acesteia are ieşire directă către şoseaua construită de autorităţi. Curtea a relevat, totodată, contradicţia dintre refuzul instanţelor de a aplica prezumţia conform căreia sporul de valoare determinat de efectuarea lucrărilor de amenajare rutieră ar constitui, prin el însuşi, o despăgubire suficientă, cu motivarea că valoarea imobilului ar fi scăzut prin lucrările realizate, cât şi, pe de altă parte, refuzul de a acorda indemnizaţia specială tocmai în considerarea acestei devalorizări a imobilului. Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat, în unanimitate, că a existat o încălcare a prevederilor articolului 1 din Protocolul 1.

(Selecţie şi rezumate realizate de Ioana Ilie, Ioana Dumitriu, Bianca Ţăndărescu, Renato Gheorghe Bădescu)

109

II.5. HOTĂRÂRI RECENTE ALE CURŢII DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE (CJCE)

Hotărârea Comisia Comunităţilor Europene vs. Republica Italiană – 2 iunie 2005, cauza C-174/04

Elemente-cheie: încălcarea obligaţiilor de către stat (art. 56 TCE), suspendarea automată a dreptului de vot în întreprinderile private.

Rezumat: Legea italiană, care suspendă dreptul de vot legat de participarea cu mai mult de 2% din capitalul social al întreprinderilor din sectoarele de electricitate şi gaz, violează principiul liberei circulaţii a capitalurilor. Suspendarea dreptului de vot nu împiedică participarea efectivă a investitorilor la gestionarea întreprinderilor şi nu este justificată de motive imperative de interes general.

Reglementarea italiană (Decretul-lege nr. 192 din 25 mai 2001, transformat în Legea nr. 301 din 20 iulie 2001, cu privire la dispoziţii urgente în vederea salvgardării procesului de liberalizare şi de privatizare a anumitor sectoare de servicii publice), adoptată în cadrul liberalizării pieţei energiei, prevede suspendarea automată a dreptului de vot legat de participări mai mari de 2% din capitalul social al întreprinderilor din sectoarele electricităţii şi gazului, atunci când aceste participări sunt obţinute de întreprinderi publice necotate la bursă şi care au o poziţie dominantă pe piaţa naţională.

Considerând că reglementarea aceasta poate încălca dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană (TCE) cu privire la libera circulaţie a capitalurilor, Comisia a introdus în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) un recurs în neîndeplinirea obligaţiilor27

împotriva Italiei.Curtea reaminteşte, în primul rând, că TCE interzice toate restricţiile în calea circulaţiei

capitalurilor între statele membre şi între statele membre şi statele terţe. Investiţia directă, sub forma participării la o întreprindere prin deţinere de acţiuni, constituie o circulaţie a capitalurilor caracterizată de posibilitatea participării efective la gestiunea unei societăţi şi la controlul său.

Suspendarea dreptului de vot împiedică o participare efectivă a investitorilor la gestionarea şi controlul întreprinderilor italiene operând pe piaţa electricităţii şi gazului: ea constituie, deci, o restricţie în calea liberei circulaţii a capitalurilor.

Faptul că doar întreprinderile publice care au o poziţie dominantă pe piaţa naţională sunt vizate nu schimbă cu nimic această constatare. De fapt, dispoziţiile TCE privind libera circulaţie a capitalurilor nu operează distincţii nici între întreprinderile private şi cele publice, nici între întreprinderile cu poziţie dominantă şi cele care nu au o asemenea poziţie.

Curtea reaminteşte, de asemenea, că libera circulaţie a capitalurilor este un principiu fundamental al Tratatului, care ar putea fi, totuşi, limitat de o reglementare naţională justificată de raţiuni imperioase de interes general. Reglementarea internă ar trebui să garanteze, printre altele, realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să răspundă criteriului proporţionalităţii.

Guvernul italian a afirmat că, prin liberalizare şi privatizare, pieţele energiei în Italia au fost deschise concurenţei. Reglementarea din 2001 ar viza salvgardarea unor condiţii anticoncurenţiale sănătoase şi echitabile pe aceste pieţe. Ea ar permite evitarea ca, în aşteptarea unei liberalizări efective a sectorului energiei în Europa, piaţa italiană să facă obiectul unor atacuri concurenţiale din partea întreprinderilor publice care operează în acelaşi sector în alte state membre şi care sunt avantajate de o reglementare naţională care le menţine într-o poziţie privilegiată.

Curtea constată, totuşi, că întărirea structurii concurenţiale a pieţei în cauză, în general, nu este o justificare valabilă pentru restricţionarea liberei circulaţii a capitalurilor.

În consecinţă, Curtea conchide că Italia a încălcat dispoziţiile TCE cu privire la libera circulaţie a capitalurilor.

27 În conformitate cu art. 226 TCE.

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 110

Hotărârea Christine Dodl, Petra Oberhollenzer vs. Tiroler Gebietskrankenkasse – 7 iunie 2005, cauza C-543/04

Elemente-cheie: întrebare preliminară adresată de Oberlandesgericht Innsbruck, Regulamentul CEE nr. 1408/71 şi 574/72, prestaţii familiale, alocaţia de educaţie, dreptul la prestaţii de aceeaşi natură în statul membru al locului de muncă şi în cel de rezidenţă.

Rezumat: Principiul potrivit căruia statul locului de muncă este în mod prioritar competent atunci când un lucrător salariat are dreptul la aceleaşi prestaţii familiale atât în statul unde este angajat, cât şi, pentru simplu fapt că are rezidenţa acolo, în statul în care locuieşte cu familia sa, are unele excepţii. Atunci când celălalt părinte exercită o activitate profesională în statul rezidenţei comune, acest stat este competent în mod prioritar.

Pentru a nu descuraja lucrătorii resortisanţi în statele membre de a-şi exercita dreptul la liberă circulaţie, Regulamentul nr. 1408/7128 le garantează egalitatea de tratament cu privire la diferite legislaţii naţionale şi beneficierea de prestaţii de securitate socială, oriunde ar fi locul de muncă sau rezidenţa lor. Ca regulă generală, statul în care lucrătorul are locul de muncă este competent pentru plata prestaţiilor familiale lucrătorului salariat, chiar dacă acesta are rezidenţa cu familia sa în alt stat membru. Totuşi, în cazurile în care poate apărea un cumul între prestaţiile de către statul de angajare şi statul de rezidenţă, regulile de prioritate 29 evită o supra-compensare eventuală a prestaţiilor familiale.

Doamna Dodl şi doamna Oberhollenzer sunt resortisanţi austrieci care lucrează în Austria, dar trăiesc în Germania, cu soţul, respectiv partenerul, amândoi de cetăţenie germană şi lucrând cu normă întreagă în Germania. În urma naşterii copiilor, cele două doamne au luat un concediu maternal neremunerat, în cadrul căruia raportul lor de muncă a fost suspendat. Soţul, respectiv, partenerul au primit, în Germania, în calitate de taţi, alocaţiile familiale care corespundeau alocaţiilor familiale austriece, dar nu au beneficiat de alocaţia federală de educaţie germană, pentru că aveau activitate profesională cu normă întreagă.

Celor două doamne le-a fost, deci, refuzată alocaţia federală de educaţie germană şi alocaţia pentru copil austriacă corespondentă, pe motivul pretinsei competenţe a celuilalt stat membru. Ele au sesizat jurisdicţiile austriece, iar Oberlandesgericht Innsbruck a adresat CJCE două întrebări ân cadrul procedurii hotărârii preliminare. În primul rând, a întrebat dacă cele două doamne au pierdut calitatea de „lucrător salariat” în sensul Regulamentului nr. 1408771 din cauza suspendării raportului de muncă, timp în care nu au fost obligate să plătească cotizaţiile de securitate socială şi, în al doilea rând, care stat membru este competent în mod prioritar să plătească prestaţia familială în cauză.

În ceea ce priveşte calitatea de „lucrător”, amintind că această noţiune în dreptul comunitar variază în funcţie de domeniul de aplicare, Curtea constată că o persoană are calitatea de lucrător în sensul Regulamentului nr. 1408/71 din momentul în care este asigurată – chiar şi împotriva unui singur risc – cu titlu de asigurare obligatorie sau facultativă în cadrul unui regim general sau particular de securitate socială, şi aceasta independent de existenţa unui raport de muncă. Curtea încredinţează această decizie asupra faptelor instanţei naţionale.

Cu privire la regula priorităţii în caz de cumul de drepturi la prestaţii familiale, Curtea constată că, în Austria, mama, în calitate de lucrător salariat în acest stat, are dreptul la alocaţia pentru copil. În ipoteza în care cele două doamne, rezidând cu familia lor în alt stat membru decât statul locului de muncă, ar fi „lucrători salariaţi”, ele ar primi în statul locului de muncă, Austria, un drept la alocaţii familiale în temeiul dreptului comunitar.

28 Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială salariaţilor şi familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunităţii , modificat şi adus la zi de Regulamentul nr. 1386/2001 al Parlamentului European şi Consiliului, din 2 iunie 2001.29 Prevăzute de Regulamentul nr. 1408/71 şi de Regulamentul nr. 574/72 al Consiliului, din 21.03.1972, privind stabilirea modalităţilor de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71, în versiunea sa modificată şi adusă la zi de Regulamentul nr. 410/2202 al Comisiei, din 27.02.2002.

111

Or, se pare că cele două doamne au şi în Germania, unde rezidează, dreptul la prestaţii familiale comparabile. În Germania, unul dintre părinţi are dreptul la alocaţii de educaţie pentru simplul motiv că el şi copilul rezidează acolo.

Într-o astfel de situaţie de cumul de drepturi la prestaţii familiale pentru acelaşi membru de familie şi pentru aceeaşi perioadă, statul membru angajator (în acest caz Austria) este, în principiu, competent prioritar să plătească această prestaţie.

Totuşi, atunci când o persoană cu copii, mai ales soţul sau partenerul lucrătorului în cauză, exercită o activitate profesională în statul membru unde rezidează familia, prestaţiile familiale trebuie vărsate de acel stat. Nu se cere ca activitatea profesională să fie exercitată de persoana care are, personal, dreptul la aceste prestaţii. În această ipoteză, plata prestaţiilor familiale de către statul locului de muncă este suspendată până la concurenţa sumei prestaţiilor familiale prevăzute de legislaţia statului de rezidenţă.

Hotărârea Vereniging voor Energie, milieu en Water e.a. vs. Directeur van de Dienst uitvoering en toezicht energie – 7 iunie 2005, cauza C-17/03

Elemente-cheie: întrebare preliminară, piaţa internă de electricitate, acces privilegiat la reţeaua de transport transfrontalier de electricitate, întreprindere anterior însărcinată cu gestionarea serviciilor de interes economic general, contracte de lungă durată preexistente liberalizării pieţei, Directiva 96/92/CE, principiul nediscriminării, principiile protecţiei încrederii legitime şi securităţii juridice.

Rezumat: Accesul privilegiat al unui fost deţinător de monopol al unei reţele de transport transfrontalier de electricitate, pe motiv legat de existenţa unor contracte încheiate înainte de liberalizarea pieţei, constituie o discriminare interzisă de a doua Directivă în materie de electricitate. Directiva dădea Olandei posibilitatea de a cere Comisiei o derogare, dar această posibilitatea nu a fost utilizată.

Înainte de liberalizarea pieţei de electricitate, Samenwekende Elektriciteits Productiebedrijven NV (SEP) era singura întreprindere din Olanda autorizată să importe electricitate şi era însărcinată cu misiunea de interes economic general de a supraveghea funcţionarea fiabilă şi eficientă a distribuţiei publice de electricitate cu costuri cât mai mici posibile şi justificate. Pentru a-şi îndeplini misiunea, SEP încheiase contracte de lungă durată de import de electricitate cu Electricité de France, Preussen Elektra AG şi Vereinigte Elektrizitatswerke Westfalen AG.

Ulterior, pe motivul liberalizării pieţei în urma transpunerii celei de-a doua directive europene privind piaţa internă de electricitate30, SEP a pierdut monopolul importului şi această piaţă a fost deschisă şi altor operatori concurenţi. Directiva prevede nediscriminarea operatorilor cu privire la accesul la reţeaua de transport de electricitate.

Cu toate acestea, autoritatea administrativă competentă, Directorul van de Dienst uitvoering en toezicht energie (DTE), a rezervat în mod prioritar SEP o parte importantă din capacitatea reţelei transfrontaliere pentru importul de electricitate în Olanda, pentru ca SEP să poată executa contractele pe lungă durată menţionate.

Trei dintre societăţile concurente, Vereniging voor Energie, Milieu en Water, Amsterdam Power Exchange Sooptmarket BV şi Eneco NV, au completat o reclamaţie împotriva DTE.

În acest context, College van Beroep voor het bedrijfsleven, sesizat cu litigiul, a introdus prezenta întrebare preliminară.

Curtea consideră că accesul prioritar la reţeaua de transport transfrontalier dat SEP constituie un tratament diferenţiat, care nu este justificat de circumstanţa că fostul deţinător al

30 Directiva 9602 a Parlamentului European şi Consiliului, din 19.12.1996, privind reguli comune pentru piaţa internă de electricitate.

112

monopolului olandez încheiase contracte pe lungă durată în executarea misiunii sale de interes economic general.

În această privinţă, Curtea subliniază că, pentru a atenua anumite consecinţe ale liberalizării, directiva prevede posibilitatea aplicării unui regim tranzitoriu care permite statelor membre să ceară derogări, dacă contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a directivei sunt susceptibile de a nu putea fi onorate din cauza dispoziţiilor acestei directive.

Aceste cereri de derogare trebuiau prezentate de statele membre cel mai târziu un an după intrarea în vigoare a directivei. Decizia aparţinea Comisiei.

Cu toate acestea, Olanda nu a solicitat în timp util derogarea în favoarea contractelor menţionate. Or, procedura de derogare de la directiva ar fi golită de sens dacă s-ar admite ca un stat membru să poată în mod unilateral aplica un tratament diferenţiat importatorilor de electricitate pentru accesul la reţea. În această ipoteză, accesul pe piaţă a noilor operatori ar fi împiedicat şi poziţia vechiului deţinător al monopolului ar putea fi protejată de concurenţa altor operatori dincolo de posibilităţile pe care legiuitorul comunitar le-a prevăzut, cu nerespectarea scopului liberalizării directivei.

Mai mult, sistemul derogării prevăzut de directivă serveşte, mai ales, la asigurarea egalităţii de tratament a foştilor deţinători de monopol naţionali. O astfel de egalitate ar putea fi compromisă dacă s-ar admite că fiecare stat membru ar putea avantaja, în afara procedurii şi condiţiilor prevăzute de directivă, fostul deţinător de monopol naţional în vederea garantării executării contractelor pe lungă durată încheiate de acesta din urmă înainte de liberalizarea pieţei de electricitate.

Astfel, Curtea conchide că un acces prioritar la o parte din capacitatea reţeaua de transport transfrontalier de electricitate dat unui operator pe motivul existenţei unor contracte încheiate înainte de intrarea în vigoare a directivei, dar fără ca procedura de derogare prevăzută de aceasta să fie respectată, trebuie considerat ca discriminatoriu şi, deci, contrar celei de-a doua directive în materie de electricitate.

Hotărârea Mediakabel BV vs. Commissariaat voor de Media – 2 iunie 2005, cauza C-89/04

Elemente-cheie: întrebare preliminară a Raad van State, Directiva 89/552 – art. 1a, serviciile de radiofuziune televizuală, câmp de aplicare, Directiva 98/34 – art. 1, pct.2, serviciile societăţii de informare, câmp de aplicare.

Rezumat: Un serviciu „pay per view”, care constă în emiterea de programe televizate având ca destinaţie publicul şi care nu este furnizat în urma unei cereri individuale, este un serviciu de radiofuziune televizuală. Prestatorul unui astfel de serviciu trebuie să respecte obligaţia de a rezerva o proporţie majoritară din timpul său de difuzare operelor europene.

Societatea olandeză Mediakabel propune abonaţilor săi serviciul „Mr. Zap”, care le permite să primească, graţie unui decodor şi unei cartele, programe televizate care le completează pe cele difuzate de furnizorul reţelei. Mediakabel propune, printre altele, accesul plătit („pay per view”) la programe suplimentare în cadrul unui serviciu numit „Filmtime”. Dacă un abonat al „Mr. Zap” doreşte să comande un film din catalogul „Filmtime”, el face o cerere separată prin comandă la distanţă sau prin telefon şi, după ce se identifică printr-un cod personal şi plăteşte prin încasare automată, primeşte o cheie individuală care îi permite să privească, la ore stabilite de Mediakabel, unul sau mai multe din cele 60 de filme propuse lunar.

Potrivit autorităţii de control al media olandeze, Commissariaat voor de Media, acest serviciu „Filmtime” constituie un serviciu de radiofuziune televizuală. Mediakabel susţine, în schimb, că este vorba despre un serviciu interactiv furnizat în urma unui apel individual, intrând în categoria de servicii ale societăţii de informare şi neintrând, astfel, sub controlul Commissariaat voor de Media. Potrivit Mediakabel, acestui serviciu nu i s-ar putea impune exigenţele directivei

113

europene cu privire la radiofuziunea televizuală31, mai ales obligaţia de a consacra un anumit procent din timp operelor europene.

În acest context, Raad van State olandez, sesizat cu litigiul, a adresat întrebare preliminară CJCE.

Curtea precizează că un serviciu intră în noţiunea de „radiofuziune televizuală” vizată de directiva europeană dacă constă într-o emisie primară de programe televizate destinate publicului, adică unui număr nedeterminat de telespectatori potenţiali, cărora aceleaşi imagini la sunt transmise simultan. Tehnica transmiterii de imagini nu este un element determinant în această apreciere.

Un serviciu precum „Filmtime”, care constă în a emite programe televizate pentru public şi care nu este furnizat la cererea individuală a unui destinatari de servicii, este un serviciu de radiofuziune televizuală. Criteriul determinant al acestei noţiuni este cel al emisiei de programe televizate „destinate publicului”. Punctul de vedere al prestatorului serviciului trebuie, în consecinţă, privilegiat în analiza acestei noţiuni.

Pe de o parte, din momentul în care serviciul în cauză îndeplineşte criteriile care permit să fie calificat drept serviciu de radiofuziune televizuală, nu pot fi luate în considerare consecinţele acestei calificări pentru prestatorul de servicii. În fapt, câmpul de aplicare a unei reglementări nu depinde de eventuale consecinţe prejudiciabile a acesteia pentru operatorii economici cărora legiuitorul comunitar a dorit să li se aplice.

Pe de altă parte, Curtea estimează că prestatorul unui serviciu ca „Filmtime” nu este plasat în imposibilitatea de a respecta obligaţia menţionată. În realitate, directiva impune organismelor de radiofuziune televizuală să respecte o cotă de difuzare a operelor europene. Ea nu are ca obiect impunerea telespectatorilor să privească efectiv operele respective. Dacă este fără îndoială că Mediakabel nu determină operele care sunt efectiv alese şi privite de abonaţi, această societate nu conservă, ca orice operator care emite programe televizate destinate publicului, controlul operelor pe care le difuzează. Prestatorul cunoaşte timpul său global de difuzare şi poate, deci, să respecte obligaţia de a rezerva un procent majoritar din timpul său de difuzare operelor europene.

Hotărârea Maria Pupino – 16 iunie 2005, cauza C-105/03

Elemente-cheie: întrebare preliminară a Tribunale di Firenze, Cooperarea Poliţiei şi a Justiţiei în Materie Penală, art. 34 şi 35 TUE, Decizia-cadru 2001/220/JAI, Statutul victimelor în cadrul procedurilor penale, protecţia persoanelor vulnerabile, audierea minorilor în calitate de martori, efectele unei decizii-cadru.

Rezumat: Curtea consacră aplicarea principiului de interpretare a dreptului naţional în conformitate cu dreptul comunitar în cadrul Cooperării Poliţiei şi a Justiţiei în Materie Penală – pilonul III (CPJMP). În limitele prevăzute de dreptul naţional, o instanţă naţională trebuie să poată autoriza ca acelor copii care pretind că au fost victime ale unor rele tratamente să le fie ascultată mărturia conform unor modalităţi adecvate de protecţie.

În Italia, procedura penală cuprinde două faze distincte: aceea a anchetei preliminare, care serveşte cercetării şi strângerii elementelor de probă pe baza cărora să se decidă dacă dosarul va fi transmis instanţei şi cea a dezbaterilor, în cadrul căreia are loc analizarea dovezilor.

Administrarea probelor poate fi realizată cu ocazia anchetei preliminare pentru infracţiuni sexuale ale căror victime au cel puţin 16 ani. În aceste cazuri, depoziţia făcută în această fază nu necesită o reiterare în cadrul audierii publice pentru a dobândi valoare probatorie. Aceste derogări vizează protejarea demnităţii, pudorii şi personalităţii martorului, atunci când victima este un minor.

În cadrul unei proceduri penale care se află în stadiul anchetei preliminare, o învăţătoare de grădiniţă este suspectă de a fi comis multiple acte de abuz de mijloace disciplinare împotriva

31 Directiva 89/552 a Consiliului, din 3 octombrie 1989, privind coordonarea anumitor dispoziţii legislative, reglementare şi administrative ale statelor membre referitoare la exercitarea activităţilor de radiofuziune televizuală, modificată prin Directiva 97/37 a Parlamentului European şi Consiliului, din 30 iunie 1997.

114

anumitor elevi având vârsta de 5 ani. Ea îi bătea în mod regulat, îi ameninţa că le va administra tranchilizante sau nu îi lăsa să meargă la toaletă.

Parchetul a solicitat judecătorului cu atribuţii în faza de urmărire penală ca anchetele preliminare de luare a mărturiilor a 8 copii, victime şi martori, să aibă loc înainte de audiere şi în cadrul unei structuri specializate, folosind mijloacele adecvate protecţiei demnităţii, vieţii private şi pudorii. Proba nu putea fi amânată până la audiere din cauza vârstei foarte fragede a martorilor şi modificărilor inevitabile ale stării psihologice a acestora, precum şi a unui eventual proces de refulare psihologică. Potrivit acuzatei, această cerere nu se înscrie în nici unul dintre cazurile prevăzute de codul penal.

Jurisdicţia italiană sesizată cu litigiul a întrebat CJCE dacă, în contextul deciziei-cadru a Consiliului privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale32, o instanţă naţională trebuie să aibă posibilitatea de a autoriza copii de vârstă mică, care pretind că au fost victime ale unor rele tratamente, să depună mărturie potrivit unor modalităţi adecvate de protecţie, în afara audierii publice şi înainte ca aceasta să aibă loc.

Curtea reaminteşte faptul că, în primul rând, decizia-cadru a fost adoptată pe baza dispoziţiilor Tratatului privind UE privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală. Competenţa Curţii pentru a statua cu titlu prealabil cu privire la aceste dispoziţii este condiţionată de acceptarea acestei competenţe din parte fiecărui stat membru. Italia a făcut o astfel de declaraţie.

Curtea subliniază apoi că, aplicând dispoziţiile dreptului naţional, jurisdicţia italiană este ţinută să le interpreteze, în măsura posibilă, în conformitate cu textul şi finalitatea deciziei-cadru, pentru a se atinge scopul prevăzut de aceasta.

Curtea precizează că, potrivit deciziei-cadru, statele membre garantează victimelor posibilitatea de a fi ascultate în cursul procedurii penale şi iau măsuri adecvate pentru ca autorităţile lor să nu interogheze victimele decât în măsura necesară. Este vorba despre garantarea unui tratament respectând demnitatea personală în timpul procedurii şi de a veghea ca victimele vulnerabile să beneficieze de un tratament specific, care să răspundă cel mai bine situaţiei lor. Statele membre trebuie, de asemenea, atunci când este necesar, să protejeze victimele împotriva consecinţelor mărturiei lor în cadrul audierii publice.

Decizia-cadru nu defineşte noţiunea de vulnerabilitate, dar când este vorba despre copii de vârstă mică ce pretind că au fost supuşi unor rele tratamente, aceştia pot fi consideraţi vulnerabili, pentru a beneficia de o protecţie specifică.

Curtea precizează că, condiţiile depunerii mărturiei trebuie să fie compatibile cu principiile fundamentale ale dreptului statului membru în cauză.

UE respectă şi drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de CEDO şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, în calitate de principii generale de drept. Decizia-cadru trebuie, deci, interpretată astfel încât să fie respectate drepturile fundamentale, printre care şi dreptul la un proces echitabil.

Curtea declară că jurisdicţia naţională trebuie să poată autoriza copiii de vârstă mică care pretind că au fost victime ale unor rele tratamente să depună mărturie conform unor modalităţi care să le permită să le fie garantat un nivel adecvat de protecţie, de exemplu, în afara audierii publice şi înainte de aceasta.

Hotărârea Comisia Comunităţilor Europene vs. Austria – 7 iulie 2005, cauza C-147/03

Elemente-cheie: încălcare din partea statului, art. 12, 149, 150 TCE, condiţiile de acces la învăţământul universitar, discriminare.

Rezumat: Reglementarea cu privire la accesul la universităţile austriece este contrară dreptului comunitar. Subordonarea accesului studenţilor care au obţinut diplome de învăţământ secundar în alt stat membru nu doar unor condiţii generale de acces austriece, dar şi unor condiţii de

32 Decizia-cadru nr. 2001/220/JAI din 15 martie 2001, JO L 82, p.1.

115

acces imediat la ciclul de studii dorit în acest alt stat, constituie o discriminare indirectă pe motiv de naţionalitate.

CJCE a decis că reglementarea austriacă cu privire la accesul la învăţământul superior şi universitar încalcă interdicţia privind orice discriminare exercitată pe motiv de naţionalitate şi este contrară dispoziţiilor TCE privind formarea profesională. Austria nu a luat măsurile necesare pentru a se asigura că titularii diplomelor de învăţământ secundar obţinute în alte state membre au acces în aceleaşi condiţii ca titularii diplomelor de învăţământ secundar austriac.

Reglementarea austriacă cu privire la studiile universitare prevede că studenţii care au obţinut diploma de studii secundare în alt stat membru decât Austria şi care doresc să-şi continue studiile superioare sau universitare în Austria trebuie nu doar să aducă diploma menţionată, dar şi să dovedească faptul că îndeplinesc condiţiile de acces la ciclul de studii dorit în statul în care au obţinut diploma, precum şi, în special, faptul că au reuşit la un examen de admitere sau obţinerea unui calificativ minim pentru a fi admişi.

Curtea constată că această reglementare a accesului introduce nu doar o diferenţă de tratament în detrimentul studenţilor care au obţinut diploma de studii secundare într-un stat membru, altul decât Austria, dar şi o diferenţă de tratament între aceşti studenţi în funcţie de statul membru în care au obţinut diploma de învăţământ secundar. Această reglementare afectează mai mult studenţii din alte state membre decât pe cei austrieci şi antrenează, astfel, o discriminare indirectă pe motiv de naţionalitate.

Această discriminare nu ar putea fi justificată decât dacă s-ar fonda pe consideraţii obiective independente de naţionalitatea persoanelor în cauză şi ar fi proporţionale cu obiectivul legitim urmărit de dreptul naţional.

Curtea verifică dacă discriminarea indirectă poate fi justificată de:- interesul de a salvgarda omogenitatea sistemului austriac de învăţământ superior sau universitar:

o pe de o parte, o cerere excesivă de acces la anumite formaţiuni poate găsi o soluţie în adoptarea unor măsuri non-discriminatorii specifice (un examen de admitere sau o cerinţă legată de un nivel minim); pe de altă parte, Austria nu a demonstrat că, în absenţa reglementării actuale, existenţa unui sistem de învăţământ austriac, în general, şi omogenitatea învăţământului superior, în special, ar fi puse în pericol;

- interesul de a preveni un abuz de dreptul comunitar:o posibilitatea pentru un student al UE, care a obţinut diploma de învăţământ secundar în alt stat membru decât Austria, de a accede la învăţământul superior sau universitar austriac în aceleaşi condiţii ca titularii de diplome obţinute în Austria constituie esenţa însăşi a principiului liberei circulaţii a studenţilor, garantat de TCE; de aceea, această posibilitate nu ar constitui în sine o utilizare abuzivă, care, oricum, ar trebui să facă obiectul unei examinări de la caz la caz;

- conformitatea cu cele două convenţii încheiate în cadrului Consiliului Europei, respectiv, în 1953 şi 1997, privind echivalarea diplomelor care dau acces la studiile universitare:

o drepturile care decurg din convenţiile internaţionale încheiate de un stat membru anterior aderării sale la UE nu pot fi invocate în relaţiile intracomunitare; acest lucru este valabil cu atât mai mult pentru convenţii încheiate după aderarea statului în cauză la Uniune.

Curtea constată, deci, că discriminarea indirectă nu este justificată şi declară că Austria a încălcat principiile prevăzute de Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE).

116

Hotărârea Comisia Comunităţilor Europene vs. Consiliul Uniunii Europene – 13 septembrie 2005, cauza C-176/03

Elemente-cheie: mediu, protecţia de către dreptul penal, bază juridică, Decizia-cadru 2003/80/JAI, nulitate, armonizarea incriminărilor penale, competenţa Comunităţii conform ex articolului 175 din TCE.

Rezumat: Comunitatea Europeană este competentă să oblige statele membre să prevadă sancţiuni penale pentru protecţia mediului. CJCE anulează Decizia-cadru a Consiliului privind protecţia mediului de dreptul penal, deoarece a fost adoptată în afara cadrului legislativ comunitar.

Decizia-cadru a Consiliului cu privire la protecţia mediului de către dreptul penal33

incriminează anumite comportamente grave în detrimentul mediului. Consiliul dorea prin această decizie-cadru să reacţioneze în mod concertat la creşterea îngrijorătoare a numărului infracţiunilor comise împotriva mediului. Ea lasă statelor membre alegerea sancţiunilor penale aplicabile, care trebuie să fie, totuşi, efective, proporţionate şi disuasive. Această decizie a fost adoptată de Consiliul UE, alcătuit din reprezentanţii guvernelor statelor membre, în cadrul cooperării poliţiei şi a justiţiei în materie penală (pilonul III al UE - CPJMP), create prin Tratatul privind UE (TUE, Maastricht, 1993).

Comisia Europeană34 a afirmat că finalitatea şi conţinutul deciziei-cadru intră în competenţa CE prevăzută de TCE în domeniul mediului; în consecinţă, actul atacat nu putea fi adoptat pe baza dispoziţiilor TUE privind CPJMP. În acest context, Comisia ia iniţiativa procedurii legislative, care implică, între altele, participarea Parlamentului European. Comisia a prezentat, de altfel, în 2001, o propunere de directivă pentru protecţia mediului de către dreptul penal35, dar Consiliul nu a adoptat-o. Consiliul36 estimează că, în stadiul actual al dreptului, CE nu dispune de competenţa de a obliga statele membre să sancţioneze penal comportamentele vizate de decizia-cadru. Nu numai că nu ar exista nici o atribuire expresă de competenţă, dar, ţinând cont de importanţa considerabilă a dreptului penal pentru suveranitatea statelor membre, nu ar fi admis ca această competenţă să poată fi implicit transferată Comunităţii cu ocazia atribuirii de competenţe materiale specifice, ca cele în materie de mediu.

CJCE aminteşte faptul că protecţia mediului constituie unul dintre obiectivele esenţiale ale CE şi că exigenţele legate de protecţia mediului trebuie integrate în definiţia şi în aplicarea politicilor şi acţiunilor Comunităţii.

Având în vedere atât finalitatea sa, cât şi conţinutul, decizia-cadru are ca obiect principal protecţia mediului şi majoritatea dispoziţiilor sale ar fi putut fi adoptate pe baza TCE. Este adevărat că, în principiu, legislaţia penală, ca şi regulile privind procedura penală nu intră în competenţa Comunităţii. Aceasta, din contră, nu împiedică legiuitorul comunitar, atunci când aplicarea sancţiunilor penale efective, proporţionale şi disuasive de către autorităţile naţionale competente constituie o măsură indispensabilă pentru lupta împotriva atingerilor grave aduse mediului, să ia măsuri în relaţie cu dreptul penal al statelor membre şi pe care le consideră necesare pentru garantarea efectivităţii depline a normelor pe care le edictează în materie de protecţie a mediului.

Având în vedere că decizia-cadru impietează asupra competenţelor atribuite Comunităţii de TCE şi nu ia în considerare nici TUE care dă prioritate acestor competenţe, Curtea anulează decizia-cadru în ansamblul său.

33 Decizia-cadru 2003/80/JAI a Consiliului, din 27 ianuarie 2003, JO L 29, p.55.34 Susţinută şi de Parlamentul European.35 Propunere de directivă a Parlamentului European şi Consiliului privind protecţia mediului de dreptul penal (JO C 180, p.238).36 Susţinut de: Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Olanda, Portugalia, Finlanda, Suedia, Marea Britanie.

117

Hotărârea Republica Federală Germania şi Regatul Danemarcei vs. Comisia Comunităţilor Europene – 25 octombrie 2005, cauzele conexate C-465/0 şi C-466/02

Elemente-cheie: agricultură, indicaţii geografice şi denumiri de origine ale produselor agricole şi alimentare, denumirea „feta”, Regulamentul CE nr. 1829/2002, validitate

Rezumat: Curtea de Justiţie confirmă denumirea „feta”, ca denumire de origine protejată pentru Grecia. Această denumire nu a devenit generică.

În 2002, Comisia a înregistrat denumirea „feta” ca denumire de origine protejată (DOP) pentru brânza albă în saramură provenind din Grecia37. Astfel, această denumire beneficiază de o protecţie la nivel comunitar38 rezervată doar pentru brânza provenind din Grecia.

Pentru a fi protejată ca DOP, o denumire tradiţională ca „feta”, care nu este un nume al unei regiuni, loc sau ţări39, trebuie să desemneze un produs agricol sau alimentar care să fie originar dintr-un mediu geografic delimitat, care cuprinde factori naturali şi umani speciali şi care este capabil de a conferi anumite caracteristici specifice. Mai mult, trebuie ca denumirea să nu fi devenit generică.

Potrivit Comisiei, aceste condiţii sunt îndeplinite. Denumirea „feta” nu a devenit nume comun pentru un produs agricol sau alimentar şi, deci, nu este generică. Aria geografică delimitată de legislaţia greacă ar acoperi exclusiv teritoriul Greciei continentale, precum şi departamentul Lesbos. Păşunatul extensiv şi transhumanţa, elemente importante în creşterea oilor şi caprelor care furnizează materia primă pentru brânza Feta, sunt rodul unei tradiţii ancestrale care permite adaptarea la variaţiile climaterice şi la consecinţele lor asupra vegetaţiei disponibile. Aceasta conduce la dezvoltarea de rase de ovine şi caprine autohtone de talie mică, foarte rezistente, apte să supravieţuiască într-un mediu puţin generos, din punct de vedere cantitativ, dar calitativ dotat cu o floră specifică, extrem de diversificată, conferind produsului finit o savoare şi o arome speciale. Osmoza între factorii naturali şi umani specifici, în special metoda tradiţională de elaborare, conferă brânzei Feta o reputaţie internaţională remarcabilă.

Curtea de Justiţie constată că Germania şi Danemarca, care – susţinute de Franţa şi Regatul Unit – au cerut anularea înregistrarea denumirii „feta” ca DOP pentru Grecia, nu au demonstrat că această apreciere a Comisiei a fost eronată.

În ceea ce priveşte mai ales argumentul potrivit căruia „feta” ar fi o denumire generică, Curtea constată că, dacă tipuri de brânză albă în saramură au fost produse cu mult timp înainte nu doar de Grecia, ci şi în diferite ţări din Balcani şi din sud-estul bazinului mediteranean, aceste tipuri de brânză sunt cunoscute, în aceste ţări, sub alte denumiri decât cea de „feta”.

Chiar dacă producţia de feta în alte state membre decât Grecia este relativ importantă şi durata sa substanţială (din 1931 în Franţa, din anii ’30 în Danemarca şi din 1972 în Germania), producţia de feta a rămas concentrată în Grecia şi 85% din consumul său comunitar, pe persoană şi pe an, are loc în Grecia. Or, majoritatea consumatorilor în Grecia consideră că denumirea „feta” are o conotaţie geografică şi nu generică. În alte state membre, feta este în mod regulat comercializată cu etichete ce trimit la tradiţii culturale şi la civilizaţia greacă. Astfel, consumatorii în aceste state membre percep feta ca o brânză asociată Greciei, chiar dacă în realitate ea a fost produsă de un alt stat membru. În ceea ce priveşte Danemarca, CJCE constată că reglementarea daneză relevantă menţionează nu „feta”, ci „feta daneză”, ceea ce sugerează că, în Danemarca, denumirea „feta” fără calificativ a păstrat conotaţia sa greacă.

37 Ea fusese înregistrată pentru prima dată în 1996, la cererea Greciei. Totuşi, CJCE, la recursul Danemarcei, Germaniei şi Franţei, a anulat această înregistrare în 1999, mai ales deoarece Comisia nu a ţinut cont de faptul că această denumire fusese utilizată de mult timp în anumite state membre, altele decât Grecia.38 Această posibilitate a fost introdusă de Regulamentul CEE nr. 2801/92 al Consiliului, din 14 iulie 1992, privind protecţia indicaţiilor geografice şi denumirilor de origine a produselor agricole şi alimentare (JO L 208, p.1).39 Termenul „feta” este derivat din cuvântul italian „fetta” care semnifică „bucată/felie”.

118

Astfel, Comisia a putut decide în mod legal că termenul de „feta” nu a devenit generic.

(Selecţie şi rezumate realizate de Ion Gâlea – şef serviciu, Augustina Dumitraşcu – euroconsilierOficiul Drept Comunitar, Ministerul Afacerilor Externe)

119

III. BULETIN NORMATIV

ACTE NORMATIVE ADOPTATE ÎN PERIOADA 16 IUNIE -1 DECEMBRIE 2005

III.1. Legi1.L. nr.199/23-06-2005 

Lege pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Haşemit al Iordaniei privind cooperarea în domeniul militar, semnat la Bucureşti la 8 decembrie 2004

2.L. nr.200/23-06-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2005 pentru completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi

3.L. nr.201/23-06-2005 Lege pentru respingerea Ordonanţei Guvernului nr. 41/1997 privind aprobarea Regulamentului de transport pe căile ferate din România

4.L. nr.202/23-06-2005 Lege pentru modificarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar

5.L. nr.203/29-06-2005 Lege pentru ratificarea Acordului de sediu dintre Guvernul României şi Biroul Coordonatorului Special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, semnat la Bucureşti la 16 iulie 2003 -   205.  

6.L. nr.204/29-06-2005 Lege pentru ratificarea Acordului cu privire la privilegiile şi imunităţile Curţii Penale Internaţionale, adoptat la New York la 9 septembrie.  

7.L. nr.205/29-06-2005 Lege privind reglementarea situaţiei financiare a Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare, a Societăţii Naţionale "Îmbunătăţiri Funciare" - S.A., a asociaţiilor utilizatorilor de apă pentru irigaţii şi a altor agenţi economici şi instituţii publice care desfăşoară activităţi de îmbunătăţiri funciare prin suportarea de la bugetul de stat pentru anul 2005 a unor cheltuieli efectuate în anul 2004.  

8.L. nr.206/29-06-2005 Lege privind punerea în aplicare a unor sancţiuni internaţionale.  

9.L. nr.207/29-06-2005 Lege pentru declararea ca oraş a comunei Chitila, judeţul Ilfov. 

10.L. nr.208/29-06-2005 Lege pentru modificarea art. 285 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.

11.L. nr.209/30-06-2005 Lege privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe.

12.L. nr.210/04-07-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 20/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

13.L. nr.211/05-07-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2005 privind desemnarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe să realizeze lucrări de construire şi/sau de reabilitare a caselor de locuit din zonele calamitate.

14.L. nr.212/05-07-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2005 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 53/2003 privind privatizarea Societăţii Comerciale "Tractorul UTB" S.A. Braşov -   214.  

15.L. nr.213/05-07-2005 Lege privind respingerea Ordonanţei Guvernului nr. 37/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii.

16.L. nr.214/05-07-2005 Lege pentru înfiinţarea comunei Boghicea prin reorganizarea comunei Bira, judeţul Neamţ.

120

17.L. nr.215/05-07-2005 Lege pentru înfiinşarea comunei Iteşti prin reorganizarea comunei Bereşti-Bistrişa, judeţul Bacău.

18.L. nr.216/05-07-2005 Lege pentru modificarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

19.L. nr.217/05-07-2005 Lege privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de întreprindere.

20.L. nr.218/05-07-2005 Lege privind stimularea absorbţiei fondurilor SAPARD prin preluarea riscului de către fondurile de garantare.

21.L. nr.219/06-07-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă.

22.L. nr.220/06-07-2005 Lege privind ratificarea Protocolului adiţional la Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, pentru a ţine cont de aderarea Republicii Cehe, Republicii Estonia, Republicii Cipru, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Republicii Ungare, Republicii Malta, Republicii Polone, Republicii Slovenia şi Republicii Slovace la Uniunea Europeană, semnat la Bruxelles la 4 mai 2005.

23.L. nr.221/11-07-2005 Lege pentru modificarea şi completarea art. 16 din Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România.

24.L. nr.222/11-07-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2005 pentru abrogarea Legii nr. 579/2004 privind autorizarea Ministerului Justiţiei de a vinde locuinţele de serviciu pe care le are în administrare şi a Hotărârii Guvernului nr. 2.425/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare de către Ministerul Justiţiei a prevederilor Legii nr. 579/2004 privind autorizarea Ministerului Justiţiei de a vinde locuinţele de serviciu pe care le are în administrare.

25.L. nr.223/11-07-2005 Lege pentru modificarea şi completarea alin. (3) al art. 104 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic.

26.L. nr.224/11-07-2005 Lege pentru modificarea art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 133/2000 privind învăţământul universitar şi postuniversitar de stat cu taxă, peste locurile finanţate de la bugetul de stat.

27.L. nr.225/11-07-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2005 privind emisiunea din anul 2005 a municipiului Bucureşti de titluri de valoare denominate în EUR.

28.L. nr.226/11-07-2005 Lege pentru respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2005 privind modificarea alin. (2) şi (3) ale art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

29.L. nr.227/11-07-2005 Lege pentru respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 45/2005 privind abrogarea unor prevederi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal -   229.  

30.L. nr.228/11-07-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2005 pentru modificarea art. 84 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

31.L. nr.229/11-07-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2005 pentru completarea art. 10 din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu.

121

32.L. nr.230/13-07-2005 Lege privind modificarea şi completarea Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.

33.L. nr.231/13-07-2005 Lege privind stimularea investiţiilor în agricultură.

34.L. nr.232/13-07-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2005 pentru modificarea Legii nr. 290/2002 privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti".

35.L. nr.233/13-07-2005 Lege pentru modificarea şi completarea Legii îmbunătăţirilor funciare nr. 138/2004 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2000 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale "Îmbunătăţiri Funciare" - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome a Îmbunătăţirilor Funciare.

36.L. nr.234/13-07-2005 Lege privind respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/2005 pentru aprobarea concesionării unor servicii publice desfăşurate în cadrul Institutului Clinic Fundeni şi a concesionării unor bunuri proprietate publică şi proprietate privată a statului.

37.L. nr.235/13-07-2005 Lege privind declararea zonei de amplasare a monumentelor istorice din nordul Moldovei ca obiectiv de interes naţional.

38.L. nr.236/13-07-2005 Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 139/2000 privind activitatea de meteorologie.

39.L. nr.237/15-07-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2001 privind achiziţiile publice .

40.L. nr.238/15-07-2005 Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar.

41.L. nr.239/15-07-2005 Lege privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul comunicaţiilor.

42.L. nr.240/15-07-2005 Lege privind societăţile de microfinanţare.

43.L. nr.241/15-07-2005 Lege pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

44.L. nr.242/15-07-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2005 privind desemnarea operatorului licenţiat al sistemului de transport prin conducte al produselor petroliere şi pentru consolidarea mediului concurenţial privind transportul produselor petroliere.

45.L. nr.243/15-07-2005 Lege privind unele măsuri pentru complexurile energetice în vederea accelerării procesului de privatizare.

46.L. nr.244/15-07-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 26/2005 privind abrogarea dispoziţiilor legale referitoare la acordarea înlesnirilor la plata obligaţiilor bugetare restante.

47.L. nr.245/18-07-2005 Lege pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 120/2002 privind aprobarea Sistemului de susţinere şi promovare a exportului cu finanţare de la bugetul de stat.

48.L. nr.246/18-07-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii.

49.L. nr.247/19-07-2005 Lege privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

50.L. nr.248/20-07-2005 

122

Lege privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.51.L. nr.249/22-07-2005 

Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.

52.L. nr.250/09-08-2005 Lege privind respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2005 pentru modificarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.

53.L. nr.251/09-08-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 85/2005 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Estonia privind readmisia persoanelor, semnat la Bucureşti la 23 octombrie 2003.

54.L. nr.252/09-08-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2005 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovace privind readmisia persoanelor, semnat la Bratislava la 30 iunie 2005.

55.L. nr.253/09-08-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 96/2005 pentru ratificarea Protocolului privind combaterea terorismului, semnat la Atena la 3 decembrie 2004, adiţional la Acordul de cooperare dintre guvernele statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre în domeniul combaterii criminalităţii, în special a formelor ei organizate, semnat la Kerkyra la 2 octombrie 1998.

56.L. nr.254/09-08-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 104/2005 privind completarea Ordonanţei Guvernului nr. 34/1996 pentru ratificarea unor acorduri de împrumut şi de garanţie externe şi a unor amendamente la un acord de împrumut extern.

57.L. nr.255/21-09-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 46/2005 privind repartizarea sumelor reţinute în proporţie de 10%, potrivit legii, în bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate pe anul 2005.

58.L. nr.256/21-09-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 47/2005 privind unele măsuri care trebuie luate pentru punerea în aplicare a Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale.

59.L. nr.257/21-09-2005 Lege pentru ratificarea Acordului de împrumut dintre România şi Banca Japoniei pentru Cooperare Internaţională privind Proiectul de reducere a poluării la Termocentrala Turceni, semnat la Bucureşti la 31 martie 2005.

60.L. nr.258/21-09-2005 Lege pentru ratificarea Acordului dintre România şi Comisia Comunităţilor Europene care modifică acordurile anuale de finanţare 2000, 2001, 2002, 2003 şi Acordul multianual de finanţare, semnat la Bruxelles şi, respectiv, la Bucureşti la 24 decembrie 2004.

61.L. nr.259/28-09-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2005 pentru modificarea art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2003 privind privatizarea Societăţii Comerciale "Siderurgica" - S.A. Hunedoara.

62.L. nr.260/05-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European .

63.L. nr.261/05-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2005 privind realizarea Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului.

123

64.L. nr.262/05-10-2005 Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive.

65.L. nr.263/05-10-2005 Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2003 privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.

66.L. nr.264/05-10-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2005 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2000 privind sprijinul acordat producătorilor de lapte.

67.L. nr.265/05-10-2005 Lege pentru ratificarea Acordului anual de finanţare 2004 dintre România şi Comisia Comunităţilor Europene cu privire la Programul special de aderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală în România, semnat la Bruxelles şi, respectiv, la Bucureşti la 12 mai 2005.

68.L. nr.266/05-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2005 privind unele măsuri pentru atragerea de investitori în vederea rezolvării situaţiei specifice de la Societatea Comercială "Daewoo Automobile România" - S.A..

69.L. nr.267/05-10-2005 Lege pentru ratificarea Acordului dintre România şi Uniunea Europeană privind procedurile de securitate pentru schimbul de informaţii clasificate, semnat la Bruxelles la 22 aprilie 2005 .

70.L. nr.268/05-10-2005 Lege pentru ratificarea Convenţiei de la Tampere privind asigurarea resurselor de telecomunicaţii pentru atenuarea efectelor dezastrelor şi acţiuni umanitare, adoptată la Tampere la 18 iunie 1998 .

71.L. nr.269/05-10-2005 Lege pentru ratificarea Acordului de securitate dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Italiene privind protecţia reciprocă a informaţiilor clasificate, semnat la Bucureşti la 6 aprilie 2005 .

72.L. nr.270/05-10-2005 Lege pentru înfiinţarea comunei Gura Ialomiţei, judeţul Ialomiţa, prin reorganizarea comunei Mihail Kogălniceanu .

73.L. nr.271/05-10-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2005 pentru aprobarea numărului de exemplare din speciile urs, lup, râs şi pisică sălbatică, care se pot recolta în cadrul sezonului de vânătoare 2005-2006.

74.L. nr.272/05-10-2005 Lege pentru completarea art. 1 din Legea nr. 570/2003 privind interzicerea exploatării de masă lemnoasă din fondul forestier naţional şi din afara acestuia, pentru o perioadă de 3 ani, în judeţele Brăila, Călăraşi, Constanţa, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Ialomiţa, Olt, Tulcea şi Teleorman.

75.L. nr.273/05-10-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2005 pentru modificarea art. 10 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată.

76.L. nr.274/05-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2005 privind ratificarea Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, semnat la Bucureşti la 28 ianuarie 2005, pentru finanţarea Proiectului de restructurare a transporturilor.

77.L. nr.275/05-10-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2005 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2002 privind ratificarea Acordului de împrumut

124

dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, semnat la Bucureşti la 3 aprilie 2002, pentru finanţarea Proiectului de dezvoltare rurală .

78.L. nr.276/05-10-2005 Lege pentru modificarea art. 3 din Legea arendării nr. 16/1994.

79.L. nr.277/05-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A..

80.L. nr.278/05-10-2005 Lege pentru acceptarea Deciziei nr. 1 a Comitetului mixt România - Statul Israel din 21 februarie 2005 de amendare a Protocolului 3 privind definirea noţiunii de produse originare şi metode de cooperare administrativă, din Acordul de Comerţ Liber dintre România şi Statul Israel, semnat la Bucureşti la 30 ianuarie 2001.

81.L. nr.279/05-10-2005 Lege privind ucenicia la locul de muncă.

82.L. nr.280/05-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

83.L. nr.281/05-10-2005 Lege pentru aprobarea Amendamentului la Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la Beijing la 3 decembrie 1999.

84.L. nr.282/05-10-2005 Lege privind organizarea activităţii de transfuzie sanguină, donarea de sânge şi componente sanguine de origine umană, precum şi asigurarea calităţii şi securităţii sanitare, în vederea utilizării lor terapeutice.

85.L. nr.283/05-10-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 61/2005 pentrumodificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

86.L. nr.284/11-10-2005 Lege privind completarea Legii minelor nr. 85/2003.

87.L. nr.285/11-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 42/2005 privind instituirea unor măsuri de reorganizare a Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.–S.A. în vederea privatizării.

88.L. nr.286/11-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2005 privind completarea Legii nr. 178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti.

89.L. nr.287/11-10-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane.

90.L. nr.288/11-10-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2005 pentru modificarea şi completarea Legii gazelor nr. 351/2004.

91.L. nr.289/11-10-2005 Lege privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional în domeniul transportului pe calea ferată.

92.L. nr.290/24-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români.

93.L. nr.291/24-10-2005 

125

Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2005 privind instituirea Programului de acordare a unor ajutoare băneşti populaţiei cu venituri reduse care utilizează pentru încălzirea locuinţei gaze naturale.

94.L. nr.292/24-10-2005 Lege pentru respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.

95.L. nr.293/24-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2005 privind modificarea Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000.

96.L. nr.294/24-10-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2001 privind unele măsuri pentru privatizarea Societăţii Comerciale Combinatul Siderurgic "Sidex" S.A. Galaţi şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului.

97.L. nr.295/24-10-2005 Lege privind ratificarea Acordului de asistenţă financiară nerambursabilă dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, convenit prin scrisoarea semnată la Bucureşti la 9 mai 2005, pentru programul de reforme susţinut de împrumutul de ajustare programatică.

98.L. nr.296/24-10-2005 Lege pentru modificarea şi completarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2002 privind transmiterea, cu titlu gratuit, a unui imobil, proprietate privată a statului, în proprietatea Comitetului Olimpic Român.

99.L. nr.297/24-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2005 privind desemnarea Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă "Sfântul Spiridon" Iaşi ca operator medical al unui elicopter aflat în administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi aprobarea modului de operare, funcţionare şi finanţare a asistenţei de urgenţă acordate cu acest elicopter.

100.L. nr.298/24-10-2005 Lege pentru ratificarea Convenţiei dintre România şi Marele Ducat de Luxemburg în domeniul securităţii sociale, semnată la Bucureşti la 18 noiembrie 2004

101.L. nr.299/24-10-2005 Lege privind instituirea sistemului de garanţii pentru importul şi exportul Produselor agricole

102.L. nr.300/24-10-2005 Lege privind instituirea sistemului de certificate de import şi de export pentru produse agricole

103.L. nr.301/24-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 44/2005 privind unele măsuri pentru construirea şi/sau reabilitarea caselor de locuit din zonele afectate de inundaţiile produse în anul 2005

104.L. nr.302/24-10-2005 Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale

105.L. nr.303/25-10-2005 Lege pentru ratificarea Deciziei nr. 3/2005 a Consiliului de Asociere România – Uniunea Europeană privind îmbunătăţirea regimului comerţului cu produse agricole Transformate, prevăzute în Protocolul nr. 3 la Acordul european, semnată la Bruxelles la 5 iulie 2005

106.L. nr.304/25-10-2005 Lege pentru ratificarea Convenţiei Consiliului Europei privind despăgubirea victimelor infracţiunilor violente, adoptată la Strasbourg la 24 noiembrie 1983

107.L. nr.305/25-10-2005 Lege pentru acceptarea anexei IV revizuite la Convenţia internaţională din 1973 pentru prevenirea poluării de către nave, modificată prin Protocolul încheiat la Londra la data de 17

126

februarie 1978 (MARPOL 73/78), adoptată de Organizaţia Maritimă Internaţională prin Rezoluţia MEPC.115(51) a Comitetului pentru Protecţia Mediului Marin la Londra la 1 aprilie 2004

108.L. nr.306/25-10-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 113/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România

109.L. nr.307/25-10-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 45/2005 privind organizarea pieţei produselor agricole şi agroalimentare

110.L. nr.308/25-10-2005 Lege pentru aprobarea Deciziei Comitetului mixt România-Turcia nr. 12/2005 referitoare la decizia de amendare a Protocolului D privind definirea noţiunii de produse originare şi metodele de cooperare administrativă, în cadrul Acordului de comerţ liber dintre România şi Turcia, semnat la Ankara la 29 aprilie 1997

111.L. nr.309/08-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 25/2005 pentru modificarea art. 71 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale

112.L. nr.310/08-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2005 pentru modificarea Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare

113.L. nr.311/08-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2005 pentru preluarea procurorilor financiari ai Curţii de Conturi de Ministerul Public

114.L. nr.312/10-11-2005 Lege privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine

115.L. nr.313/10-11-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private

116.L. nr.314/10-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 101/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2004 privind instituirea unor măsuri postprivatizare la Societatea Comercială "Automobile Dacia" - S.A.

117.L. nr.315/10-11-2005 Lege privind acceptarea Codului pentru construcţia şi echipamentul unităţilor mobile de foraj marin (Codul MODU 1979) adoptat de Adunarea Organizaţiei Maritime Consultative Interguvernamentale prin Rezoluţia A.414(XI) la Londra la 15 noiembrie 1979, a amendamentelor la Codul MODU 1979 adoptate de Organizaţia Maritimă Internaţională prin anexa 18 din Raportul Comitetului Securităţii Maritime la a cincizeci şi noua sa sesiune la Londra la 13-24 mai 1991, precum şi a Codului din 1989 pentru construcţia şi echipamentul unităţilor mobile de foraj marin (Codul MODU 1989) adoptat de Adunarea Organizaţiei Maritime Internaţionale prin Rezoluţia A.649 (16) la Londra la 19 octombrie 1989, astfel cum a fost modificat de amendamentele adoptate prin anexa 17 din Raportul Comitetului Securităţii Maritime la a cincizeci şi noua sa sesiune la Londra la 13-24 mai 1991, şi prin Rezoluţia MSC.38 (63) a Comitetului Securităţii Maritime la Londra la 19 mai 1994

118.L. nr.316/10-11-2005 Lege pentru acceptarea amendamentelor la Protocolul din 1988 privind Convenţia internaţională din 1966 asupra liniilor de încărcare, adoptate de Organizaţia Maritimă Internaţională prin Rezoluţia MSC.143 (77) a Comitetului Siguranţei Maritime la Londra la 5 iunie 2003

119.L. nr.317/10-11-2005 

127

Lege privind acceptarea amendamentelor la anexele la Protocolul din 1978 referitor la Convenţia internaţională din 1973 pentru prevenirea poluării de către nave (MARPOL 73/78), adoptate de Organizaţia Maritimă Internaţională la Londra prin rezoluţiile MEPC.111(50) la 4 decembrie 2003 şi MEPC.116(51) la 1 aprilie 2004

120.L. nr.318/10-11-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 87/2005 privind abrogarea art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice

121.L. nr.319/10-11-2005 Lege pentru abrogarea alin. (5) al art. 2 din Legea nr. 376/2004 privind bursele private

122.L. nr.320/10-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 24/2005 pentru modificarea alin. (2) al art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 80/2001 privind stabilirea unor normative de cheltuieli pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice

123.L. nr.321/10-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2005 pentru modificarea art. 81 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale

124.L. nr.322/10-11-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2005 privind acordarea unui sprijin direct al statului producătorilor agricoli pentru înfiinţarea culturilor în toamna anului 2005

125.L. nr.323/10-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/2005 pentru reglementarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor de personal în anul 2005

126.L. nr.324/10-11-2005 Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase

127.L. nr.325/10-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2005 pentru modificarea art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004 privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi consolidarea unor privatizări

128.L. nr.326/10-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 122/2005 pentru ratificarea Acordului-cadru de împrumut dintre România şi Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, semnat la Bucureşti la 28 iulie 2005 şi la Paris la 1 august 2005

129.L. nr.327/10-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate

130.L. nr.328/10-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2005 pentru modificarea anexei nr. 3 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 175/1999 privind înfiinţarea Agenţiei pentru Organizarea Centrului Regional pentru Prevenirea şi Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere (SECI) şi pentru darea în folosinţă gratuită Ministerului Administraţiei şi Internelor a unei părţi dintr-un imobil aflat în proprietatea statului

131.L. nr.329/10-11-2005 Lege pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 179/2002 privind demilitarizarea unităţilor aparatului central al Ministerului de Interne şi a structurilor subordonate acestuia

132.L. nr.330/10-11-2005 

128

Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 118/2005 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 9/2005 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2005 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică

133.L. nr.331/10-11-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 108/2005 privind unele măsuri în domeniul salarizării persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, alese şi numite, din administraţia publică locală

134.L. nr.332/15-11-2005 Lege privind ratificarea Convenţiei-cadru WHO pentru controlul tutunului, adoptată la Geneva, Elveţia, la 21 mai 2003

135.L. nr.333/15-11-2005 Lege privind ratificarea Convenţiei dintre România şi Republica Austria pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi pe capital şi a protocolului-anexă, semnate la Bucureşti la 30 martie 2005

136.L. nr.334/29-11-2005 Lege pentru modificarea şi completarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/1999 cu privire la valorificarea bunurilor scoase din funcţiune, aflate în administrarea instituţiilor publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

137.L. nr.335/29-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 55/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 17/2002 privind stabilirea perioadelor de conducere şi a perioadelor de odihnă ale conducătorilor vehiculelor care efectuează transporturi rutiere

138.L. nr.336/29-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române

139.L. nr.337/29-11-2005 Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 16/1995 privind protecţia topografiilor circuitelor integrate

140.L. nr.338/29-11-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 37/2005 privind recunoaşterea şi funcţionarea grupurilor de producători, pentru comercializarea produselor agricole şi silvice

141.L. nr.339/29-11-2005 Lege privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope

142.L. nr.340/29-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 25/2002 privind unele măsuri de urmărire a executării obligaţiilor asumate prin contractele de privatizare a societăţilor comerciale

143.L. nr.341/29-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 68/2005 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2004 privind finalizarea investiţiei "Turnătoria de tuburi de presiune din fontă ductilă" pe platforma Sidermet Călan şi stabilirea unor măsuri pentru finalizarea proiectului Donasid Călăraşi

144.L. nr.342/29-11-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/2005 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de curierat pentru materialele NATO clasificate

145.L. nr.343/29-11-2005 Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 153/2002 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de

129

Stat146.L. nr.344/29-11-2005 

Lege privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire

147.L. nr.345/29-11-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 128/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Sistemului Informatic Naţional de Semnalări

148.L. nr.346/29-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare

149.L. nr.347/29-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 106/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 25/2001 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Investiţii "C.N.I." - S.A

150.L. nr.348/29-11-2005 Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2005 privind aprobarea scoaterii din rezerva de stat, sub formă de împrumut, a unor cantităţi de combustibil pentru Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice "Termoelectrica" - S.A., filialele sale, complexurile energetice Craiova, Rovinari şi Turceni, Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare - Sucursala "ROMAG-TERMO" şi centralele termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi locale

151.L. nr.349/29-11-2005 Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea stabilirii cadrului organizatoric şi funcţional corespunzător desfăşurării activităţilor de eliberare şi evidenţă a cărţilor de identitate, actelor de stare civilă, paşapoartelor simple, permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a vehiculelor

III.2. Ordonanţe de urgenţă

1.O.U.G. nr.59/23-06-2005 Ordonanţă de urgenţă privind unele măsuri de natură fiscală şifinanciară pentru punerea în aplicare a Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale

2.O.U.G. nr.60/23-06-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare

3.O.U.G. nr.61/23-06-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România

4.O.U.G. nr.62/23-06-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2002 privind ratificarea Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, semnat la Bucureşti la 3 aprilie 2002, pentru finanţarea Proiectului de dezvoltare rurală

5.O.U.G. nr.63/29-06-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru reglementarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor de personal în anul 2005

6.O.U.G. nr.64/29-06-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru accelerarea procedurilor de recuperare a sumelor de bani datorate Agenţiei Domeniilor Statului de către partenerii contractuali

7.O.U.G. nr.65/29-06-2005 Ordonanţă de urgenţă privind modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii

130

8.O.U.G. nr.66/29-06-2005 Ordonanţă de urgenţă cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2005

9.O.U.G. nr.67/29-06-2005 Ordonanţă de urgenţă cu privire la rectificarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2005

10.O.U.G. nr.68/29-06-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2004 privind finalizarea investiţiei "Turnătoria de tuburi de presiune din fontă ductilă" pe platforma Sidermet Călan şi stabilirea unor măsuri pentru finalizarea proiectului Donasid Călăraşi

11.O.U.G. nr.69/29-06-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a unor societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, precum şi a societăţilor şi regiilor autonome subordonate autorităţilor administraţiei publice locale

12.O.U.G. nr.70/29-06-2005 Ordonanţă de urgenţă privind aprobarea scoaterii din rezerva de stat, sub formă de împrumut, a unor cantităţi de combustibil pentru Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice "Termoelectrica" - S.A., filialele sale, complexurile energetice Craiova, Rovinari şi Turceni, Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare - Sucursala "ROMAG-TERMO" şi centralele termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi locale

13.O.U.G. nr.71/29-06-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea stabilirii cadrului organizatoric şi funcţional corespunzător desfăşurării activităţilor de eliberare şi evidenţă a cărţilor de identitate, actelor de stare civilă, paşapoartelor simple, permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a vehiculelor

14.O.U.G. nr.72/29-06-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/1997 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Dezvoltarea şi Implementarea Programelor de Reconstrucţie a Zonelor Miniere

15.O.U.G. nr.73/29-06-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale "Apele Române"

16.O.U.G. nr.74/29-06-2005 Ordonanţă de urgenţă privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice

17.O.U.G. nr.75/12-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind asigurarea calităţii educaţiei

18.O.U.G. nr.76/12-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor

19.O.U.G. nr.77/12-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2000 privind sprijinul acordat producătorilor de lapte

20.O.U.G. nr.78/12-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare

21.O.U.G. nr.79/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane

22.O.U.G. nr.80/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind completarea Legii nr. 178/1997 pentru autorizarea şi plata

131

interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti

23.O.U.G. nr.81/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea alin. (2) al art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2002 privind funcţionarea Sistemului naţional unic pentru apeluri de urgenţă

24.O.U.G. nr.82/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru aprobarea numărului de exemplare din speciile urs, lup, râs şi pisică sălbatică, care se pot recolta în cadrul sezonului de vânătoare 2005-2006

25.O.U.G. nr.83/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea art. 10 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată

26.O.U.G. nr.84/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovace privind readmisia persoanelor, semnat la Bratislava la 30 iunie 2005

27.O.U.G. nr.85/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Estonia privind readmisia persoanelor, semnat la Bucureşti la 23 octombrie 2003

28.O.U.G. nr.86/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ

29.O.U.G. nr.87/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind abrogarea art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice

30.O.U.G. nr.88/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind desemnarea Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă "Sfântul Spiridon" Iaşi ca operator medical al unui elicopter aflat în administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi aprobarea modului de operare, funcţionare şi finanţare a asistenţei de urgenţă acordate cu acest elicopter

31.O.U.G. nr.89/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind modificarea şi completarea Legii nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului

32.O.U.G. nr.90/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea anexei nr. 3 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 175/1999 privind înfiinţarea Agenţiei pentru Organizarea Centrului Regional pentru Prevenirea şi Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere (SECI) şi pentru darea în folosinţă gratuită Ministerului Administraţiei şi Internelor a unei părţi dintr-un imobil aflat în proprietatea statului

33.O.U.G. nr.91/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind instituirea Programului de acordare a unor ajutoare băneşti populaţiei cu venituri reduse care utilizează pentru încălzirea locuinţei gaze naturale

34.O.U.G. nr.92/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2003 privind privatizarea Societăţii Comerciale "Siderurgica" - S.A. Hunedoara

35.O.U.G. nr.93/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind unele măsuri pentru atragerea de investitori în vederea rezolvării situaţiei specifice de la Societatea Comercială "Daewoo Automobile România" -

132

S.A.36.O.U.G. nr.94/14-07-2005 

Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 40/2000 privind acreditarea agenţiilor de credit în vederea Administrării fondurilor pentru acordarea de microcredite

37.O.U.G. nr.95/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2002 privind înfiinţarea Ghişeului unic în punctele de trecere a frontierei de stat a României

38.O.U.G. nr.96/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru ratificarea Protocolului privind combaterea terorismului, semnat la Atena la 3 decembrie 2004, adiţional la Acordul de cooperare dintre guvernele statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre în domeniul combaterii criminalităţii, în special a formelor ei organizate, Semnat la Kerkyra la 2 octombrie 1998

39.O.U.G. nr.97/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români

40.O.U.G. nr.98/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea art. 81 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale

41.O.U.G. nr.99/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului

42.O.U.G. nr.102/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European

43.O.U.G. nr.103/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Industrie Alimentară şi Dezvoltare Rurală şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 142/2000 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei SAPARD pentru implementarea tehnică şi financiară a Instrumentului special de Preaderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală

44.O.U.G. nr.104/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind completarea Ordonanţei Guvernului nr. 34/1996 pentru ratificarea unor acorduri de împrumut şi de garanţie externe şi a unor amendamente la un acord de împrumut extern

45.O.U.G. nr.105/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe

46.O.U.G. nr.106/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 25/2001 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Investiţii "C.N.I." - S.A

47.O.U.G. nr.107/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate

48.O.U.G. nr.108/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind unele măsuri în domeniul salarizării persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, alese şi numite, din administraţia publică locală

49.O.U.G. nr.109/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind transporturile rutiere

50.O.U.G. nr.110/14-07-2005 

133

Ordonanţă de urgenţă privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical

51.O.U.G. nr.111/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române

52.O.U.G. nr.112/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru abrogarea unei poziţii din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2001 privind regimul preţurilor şi tarifelor Reglementate, care se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei

53.O.U.G. nr.113/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România

54.O.U.G. nr.114/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A.

55.O.U.G. nr.115/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2004 privind vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară Activităţi de asistenţă sanitar-veterinară

56.O.U.G. nr.116/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii gazelor nr. 351/2004

57.O.U.G. nr.117/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind acordarea unui sprijin direct al statului producătorilor agricoli pentru înfiinţarea culturilor în toamna anului 2005

58.O.U.G. nr.118/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 9/2005 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2005 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică

59.O.U.G. nr.119/14-07-2005 Ordonanţă de urgenţă privind modificarea Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000

60.O.U.G. nr.120/01-09-2005 Ordonanţă de urgenţă privind operaţionalizarea Direcţiei generale anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor

61.O.U.G. nr.121/01-09-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea art. 6 alin. (4) din OrdonanţaGuvernului nr. 22/2005 privind reorganizarea activităţii de consultanţă agricolă

62.O.U.G. nr.122/01-09-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru ratificarea Acordului-cadru de împrumut dintre România şi Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, semnat la Bucureşti la 28 iulie 2005 şi la Paris la 1 august 2005

63.O.U.G. nr.123/01-09-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe

64.O.U.G. nr.124/06-09-2005 Ordonanţă de urgenţă privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

134

65.O.U.G. nr.125/08-09-2005 Ordonanţă de urgenţă privind acordarea unui sprijin direct al statului producătorilor agricoli care deţin şi/sau exploatează plantaţii viticole cu soiuri nobile

66.O.U.G. nr.126/08-09-2005 Ordonanţă de urgenţă privind mandatarea Ministerului Finanţelor Publice pentru reprezentarea României sau a altor instituţii publice în faţa Curţii de Arbitraj Internaţionale a Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative La Investiţii

67.O.U.G. nr.127/15-09-2005 Ordonanţă de urgenţă privind modificarea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi a art. III al titlului VI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente

68.O.U.G. nr.128/15-09-2005 Ordonanţă de urgenţă privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Sistemului Informatic Naţional de Semnalări

69.O.U.G. nr.129/15-09-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

70.O.U.G. nr.130/22-09-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 203/1999 privind permisele de muncă

71.O.U.G. nr.131/22-09-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal

72.O.U.G. nr.132/22-09-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru completarea art. 29 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2005 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2005

73.O.U.G. nr.133/22-09-2005 Ordonanţă de urgenţă privind achiziţionarea de către Ministerul Administraţiei şi Internelor a unor nave maritime de patrulare şi supraveghere de Tipul P-157 şi a pieselor de schimb aferente de la Ministerul Federal de Interne din Republica Federală Germania, precum şi a serviciului de transport al acestora până în Portul Constanţa

74.O.U.G. nr.134/29-09-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie

75.O.U.G. nr.135/29-09-2005 Ordonanţă de urgenţă privind modificarea Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism

76.O.U.G. nr.136/29-09-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru ratificarea Protocolului adiţional, semnat la Bucureşti la 13 septembrie 2005, la Convenţia dintre Ministerul Administraţiei şi Internelor din România şi Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză Privind condiţiile de funcţionare a cursului internaţional al Şcolii de Aplicaţie pentru Ofiţeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, semnată la Bucureşti la 11 iulie 2003, şi a Protocolului adiţional, semnat la Bucureşti la 13 septembrie 2005, la Convenţia de finanţare dintre Ministerul Administraţiei şi Internelor din România şi Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind participarea părţii franceze la finanţarea întreţinerii stagiarilor de la cursul internaţional al Şcolii de Aplicaţie pentru Ofiţeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, semnată la Bucureşti la 11 iulie 2003

77.O.U.G. nr.137/29-09-2005 

135

Ordonanţă de urgenţă pentru autorizarea Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate să garanteze deschiderea unei linii de credit

78.O.U.G. nr.138/29-09-2005 Ordonanţă de urgenţă privind exploatarea în siguranţă a acumulărilor cu folosinţă piscicolă, de agrement sau locală, din categoriile de importanţă C şi D

79.O.U.G. nr.139/05-10-2005 Ordonanţă de urgenţă privind administrarea pădurilor din România

80.O.U.G. nr.140/10-10-2005 Ordonanţă de urgenţă privind măsurile ce se aplică ca urmare a suspiciunii influenţei aviare

81.O.U.G. nr.141/13-10-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru ratificarea Protocolului adiţional la Scrisoarea de înţelegere privind controlul drogurilor şi aplicarea legii, semnată la Bucureşti la 3 iulie 2001, dintre Guvernul României şi Guvernul Statelor Unite ale Americii, semnat la Bucureşti la 26 septembrie 2005

82.O.U.G. nr.142/13-10-2005 Ordonanţă de urgenţă privind modificarea bugetului Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale pe anul 2005, aprobat prin Legea bugetului de stat pe anul 2005 nr. 511/2004

83.O.U.G. nr.143/18-10-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 5/2003 privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice

84.O.U.G. nr.144/18-10-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă

85.O.U.G. nr.145/27-10-2005 Ordonanţă de urgenţă privind utilizarea unor sume încasate în valută din activitatea de privatizare

86.O.U.G. nr.146/03-11-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2000 privind organizarea şi funcţionarea Băncii de Export-Import a României EXIMBANK - S.A. şi instrumentele specifice de susţinere a comerţului exterior

87.O.U.G. nr.147/03-11-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 44/2005 privind unele măsuri pentru construirea şi/sau reabilitarea caselor de locuit din zonele afectate de inundaţiile produse în anul 2005

88.O.U.G. nr.148/03-11-2005 Ordonanţă de urgenţă privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului

89.O.U.G. nr.149/10-11-2005 Ordonanţă de urgenţă privind unele măsuri pentru asigurarea continuării activităţii Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

90.O.U.G. nr.150/10-11-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru aderarea României la Convenţia privind regimul de tranzit comun, adoptată la Interlaken la 20 mai 1987

91.O.U.G. nr.151/10-11-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru aderarea României la Convenţia privind simplificarea formalităţilor în comerţul cu mărfuri, adoptată la Interlaken la 20 mai 1987

92.O.U.G. nr.152/10-11-2005 Ordonanţă de urgenţă privind prevenirea şi controlul integrat al poluării

93.O.U.G. nr.154/11-11-2005 Ordonanţă de urgenţă cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2005

94.O.U.G. nr.155/11-11-2005 

136

Ordonanţă de urgenţă cu privire la rectificarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2005

95.O.U.G. nr.156/17-11-2005 Ordonanţă de urgenţă privind suplimentarea numărului maxim de posturi finanţat pentru Cancelaria Primului-Ministru

96.O.U.G. nr.157/17-11-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea alin. (3) al art. 3 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor

97.O.U.G. nr.158/17-11-2005 Ordonanţă de urgenţă privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate

98.O.U.G. nr.159/17-11-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 41/1994 privind autorizarea plăţii cotizaţiilor la organizaţiile internaţionale interguvernamentale la care România este parte şi pentru aprobarea cotizaţiei anuale ce decurge din calitatea României de observator la Comitetul Transporturilor Maritime al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) pentru perioada ianuarie - decembrie 2005, precum şi pentru anii următori în care România va mai primi statutul de observator în cadrul Comitetului Transporturilor Maritime al OCDE

99.O.U.G. nr.160/24-11-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru prorogarea termenului de intrare în vigoare a Legii nr. 327/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate

100.O.U.G. nr.161/24-11-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea art. 22 din Legea nr. 299/2005 privind instituirea sistemului de garanţii pentru importul şi exportul produselor agricole şi a art. 33 din Legea nr. 300/2005 privind instituirea sistemului de certificate de import şi de export pentru produse agricole

101.O.U.G. nr.162/24-11-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 59/2004 privind măsuri de întărire a disciplinei financiareconomice în sistemul sanitar

102.O.U.G. nr.163/24-11-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea Legii nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal

103.O.U.G. nr.164/24-11-2005 Ordonanţă de urgenţă privind diminuarea valorii bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului în vederea recuperării valorii rămase neamortizate de către Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A

104.O.U.G. nr.165/24-11-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

105.O.U.G. nr.166/24-11-2005 Ordonanţă de urgenţă privind aprobarea scoaterii din rezervele de stat a unor cantităţi de carburanţi şi lubrifianţi, care vor fi acordate, în mod gratuit, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii

106.O.U.G. nr.167/24-11-2005 Ordonanţă de urgenţă pentru suspendarea aplicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativteritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical

107.O.U.G. nr.168/24-11-2005 Ordonanţă de urgenţă privind aprobarea scoaterii din rezerva de stat, sub formă de

137

împrumut, a unor cantităţi de combustibil pentru Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice "Termoelectrica" - S.A., filialele sale, complexurile energetice Craiova, Rovinari şi Turceni, Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare - Sucursala "ROMAG-TERMO" şi centralele termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi locale

138