Stresul si implicatile sale in mentinerea stari de sanatate a

organismului

Desi principiile teoretice si practice ale stresului au fost elaborate de H. Selye inca din 1946, in present implicatile stresului in aspectele extrem de variate de sanatate si boala sunt actuale si reprezinta axa principala a cercetarilor neuroimunomedicale in biologia moderna. Adaptarea la stres implica modificari celulare si biochimice, incluzand homeostazia metabolica si reprogramarea expresiei genetice. Protectia contra stresului acut, mobilizeaza o varietate de componente intracelulare, incluzand proteinele stresului(HSp) si un sistem puternic anti oxidativ. Aceste componete sunt parti integrale ale sistemului defesiv al orgnismului. Cand celula sesizeaza stresul, reactioneaza imediat prin cresterea sistemului defensiv de antioxidanti/enzime antiozidante care fac parte din prima linie a acestui sistem prin multiplele chinaze si o varietate de proteine de stres incluzand HSp si proteinele oxidative inductibile la stres pentru protectia celulara si refacerea degradarilor. Aceste fenomene reprezinta a treia linie defensive si reflecta ultimul raspuns adaptativ la stres. Defectele neuro endocrine pot juca un rol devastator in etiologia bolilor inflamatori si autoimune cronice cea ce impune studii aprofundate mai ales in cea cepriveste interactiunea sistemelor neurologic si imunitar in stress. Proteinele de stres HSp sunt prezente in orice organism viu si in orice celula. Majoritatea sunt induse prin schimbarea mediului ca temperatura, diversi poluanti, metale, radicali liberi, inhibitori ai metabolismului energetic, agenti alchilanti precum si de unele stari patofiziologice ca febra, inflamatii, ischemii, degradari oxidative, imbatranire si actiuni fizice. Ele influenteaza o serie mare de procese fiziologice necesare cresteri normale si proliferarea celulelor. Unele proteine de stres actioneaza ca charperoni moleculari, luand parte la sinteza proteinelor si prevenirea sau accelerarea repartiei defectelor de structura. In cazul cresterii nivelului factorilor stresanti, proteinele de stress pot decide eliminarea proteinelor degradate prin apoptoza. In coditii extreme de stress datorita degradari ADN-lui dar si acizilor nucleici, impreuna cu aparitia masiva a radicalilor liberi, apare necroza.

Ambele procese, productia proteinelor de stres si moartea programata a celuleor defecte, sunt considerate sistemul suport responsabil de buna-starea organismului.

MOTIVATIA DE STATUT A GRADATILOR PROFESIONISTI CA SUPORT ALMETODELOR DE COMBATEREA FACTORILOR STRESORI ÎN ACTIVITATI LA PACE SI ÎN CONDITII DE CAMPANIE

Modalitatile de reflectare a realitatii în gândirea militarilor si reactiile ce pot apare în raport cu un aspect sau altul al manifestarii fata de factorii stresori intereseaza în mod direct pe comandantii din întreaga structura ierarhica – de la cei directi pâna la factorii de decizie din conducerea armatei.În cadrul interviurilor cu militarii, a fost puternic scos în evidenta aspectul duratei contractului, componenta principala a carierei militare propriu-zise a gradatului profesionist, precum si dorinta ca activitatea si evolutia profesionala sa aiba la baza un statut si un ghid al carierei profesionale pentru aceasta categorie de personal militar.Astfel se creaza premisele pentru ca în lupta de aparare militarii

sa manifeste stapânire de sine, rezistenta morala, forta si echilibru emotional, fermitate iar în ofensiva sa se dea frâu liber elanului, impetuozitatii, încrederii în victorie, ca unic scop al luptei.

I. Aspecte ale motivatiei si stresului în gândirea tinerilor militari profesionisti

Am convenit în interventia din cadrul Psihomil 2 ca studiul motivatiei gradatilor profesionisti implica diagnosticarea cauzala a comportamentului în activitate, permite predictii cu privire la derularea viitoare a comportamentelor în munca si pe plan social, constituie baza de date pentru masuri de ameliorare a factorilor dinamizatori ai conduitei individuale si de grup, pentru marirea eficientei si cresterea satisfactiei persoanei în raport cu activitatea depusa.

Gândirea tinerilor militari proceseaza, asa cum constatasem, aspecte legate de statutul lor profesional care le influenteaza, practic, întreaga viata.

Comportamentele tinerilor au la baza întotdeauna o serie de mobiluri interne care impulsioneaza activitatea si o sustin energetic, motivatia reprezinta generic o forma specifica de reflectare a conditiilor în care individul s-a format si a raporturilor create între organism si mediu si este rezultatul acumularilor si acomodarilor functional-adaptative ale individului. si în motivatia militarilor profesionisti faptele si starile exprimate de termenii "dorinta", "nevoie", "aspiratie" - factori de ordin subiectiv - cuprind determinanti ai activitatii umane si explicatii pentru procesele care stau la baza actiunii individului care nu pot fi atribuite proceselor perceptive sau obisnuintelor si se constituie din totalitatea mobilurilor interne,

înnascute sau dobândite, constientizate sau nu, simple trebuinte fiziologice sau idealuri abstracte, care îndeamna la actiune si elibereaza energie psihica necesara realizarii actelor comportamentale.

Solicitarile transpuse pe plan mental în reflexii asupra vietii si locului în lume ale subiectului îl determina sa constate tot mai mult ca durata si calitatea vietii sunt influentate de incidenta bolilor, de munca, locuinta si locuire, hrana, petrecerea timpului liber - timp extraprofesional, de alte elemente stresante legate de aspectele globale ale vietii.

Modalitatile de reflectare a realitatii în gândirea militarilor si manifestarile ce pot apare în raport cu un aspect sau altul al reactivitatii la factorii stresori intereseaza în mod direct pe comandantii din întreaga structura ierarhica – de la cei directi pâna la factorii de decizie din conducerea armatei.Pe de alta parte, în activitatile umane se pot cuantifica atât reusite cât si factori ai nereusitei actiunilor. Presiunea este cu atât mai mare cu cât din ce în ce mai multi oameni constientizeaza directia proceselor si fac eforturi de schimbare a activitatilor si alte mutatii comportamentale de adaptare iar adaptarea comporta modificari generale sau particulare ale organismului care-l fac pe om mai apt pentru existenta în conditiile de mediu, însa îl si încarca psihic si psihofiziologic.Rezultatele activitatilor depind de genul si forta motivelor care-i determina pe oameni sa actioneze. Motivatia si aptitudinile sunt cele mai importante variabile ale psihicului uman care conduc la randamente superioare în activitate.

Ceea ce este important în întelegerea motivatiei unei persoane nu rezulta din cunoasterea unui motiv sau altul care i-a determinat o actiune, nici din juxtapunerea diferitelor motive, ci din inertia acestora din care rezulta structura de ansamblu a motivatiei sale. Numai aceasta structura ierarhizata a motivelor permite emiterea

unor judecati apreciative asupra unei personalitati, în cazul nostru, întelegerea directiei majore de actiune în momente sau etape diferite din dezvoltarea militarilor profesionisti.

În cadrul interviurilor, a fost puternic scos în evidenta aspectul duratei contractului, componenta principala a carierei militare propriu-zise a gradatului profesionist; tinerii doresc sa se realizeze contracte pe perioade mai mari de un an, care le-ar asigura cel putin posibilitatea unor împrumuturi la banci, o mai mare siguranta a postului, un nivel mai bun al autoaprecierii si chiar al aprecierii de catre grupurile de contact. Ar fi nivelul minim de la care ar putea aprecia ca au un statut, pâna la legalizarea unui ghid al carierei profesionale a acestei categorii de personal militar.

De regula biologicul, fiziologicul, instinctualul sunt sublimate în conceptia despre sine si viata a subiectilor în elemente cognitive, afective si volitionale care ne pot arata directia si sensul unor actiuni viitoare catre scop, ceea ce am si urmarit prin studiu. Principalii factori motivationali care determina din interior conduita sunt: trebuintele, motivele, convingerile, interesele, aspiratiile si idealurile.

Trebuintele sunt componente ale motivatiei ce se refera la nevoile absolut indispensabile mentinerii si dezvoltarii vietii si care determina omul sa actioneze pentru a si le satisface. Ele sunt legate de toate laturile vietii omului, de tot ce priveste existenta sa ca organism viu, ca fiinta constienta si sociala. Exista urmatoarele tipuri de trebuinte: organice sau naturale (de hrana, de somn, de respiratie); materiale specific umane (de locuinta, igiena corporala) si culturale sau spirituale (de comunicare, de cunoastere, de apreciere sociala). Trebuinta apare totdeauna ca o stare de necesitate. Activata, ea creeaza o stare de tensiune si încordare, mareste gradul de activitate a organismului, ne face

disponibili pentru actiune, situatie în care se mentine pâna la satisfacerea nevoii. Trebuintele au în genere un caracter ciclic.

Este foarte important ca liderul, comandantul, sa cunoasca trebuintele oamenilor sai, sa tina seama de starile de tensiune sau de echilibru, care apar în urma unor privatiuni sau suprasolicitari si sa actioneze în consecinta. Trebuinta poate fi înteleasa ca o necesitate sau cerinta intensa care declanseaza orice tip de comportament si îl orienteaza spre obiectul apt sa o satisfaca.

Din punct de vedere practic, direct legat de nevoia conducerii grupurilor umane, în speta în institutia militara al carei specific, pentru fiecare structura, este comanda unica, vizam cresterea rezultatelor fiecarei structuri prin integrarea rapida în posturi, functii si/sau responsabilitati; ne bazam pe ideea ca o persoana motivata strabate mai rapid si eficient etapele adaptarii si integrarii.

Impulsionat de interese omul poate înlatura mari obstacole si este capabil de mari performante. Atunci când devin stabile si persistente interesele devin trasaturi de personalitate. În activitatea de învatare sau de pregatire/instruire, interesul se manifesta printr-o reala sete de cunoastere, de a sti si de a putea face totul în legatura cu respectiva activitate.

Un comandant cu experienta stie ca daca elementele, modulele si conditiile pregatirii sunt interesante pentru subordonat, acesta va executa sarcinile din placere, cunostintele de specialitate vor fi temeinic însusite, atentia îi va fi treaza, gândirea productiva, iar activitatea nu va mai apare ca fiind impusa, efectuata "din obligatie" si necesarmente nu mai este nevoie de îndemnuri sau constrângeri. Dimpotriva, persoana îl va cauta pe comandant sau sef, solicitându-i noi informatii sau sprijinul pentru rezolvarea unor probleme legate de activitate.

nconsistenta sau instabilitatea acestora constituie defecte ale omului, care nu-i permit reusita în nici un domeniu de activitate. Contrare interesului sunt nonangajarea, respingerea, indiferenta sau aversiunea. De regula, interesele, în special cele de ordin profesional dobândesc caracter de consistenta si stabilitate între 20 si 25 de ani, adica tocmai vârsta la care intra în cariera viitorii gradati profesionisti. Activitatile care necesita îndrazneala, aptitudini, rezistenta fizica sau psihica la efort sunt cele mai susceptibile la modificarea sau schimbarea intereselor.

Interesele stabile se transforma în motive ale activitatii.

Convingerile sunt stari psihice de încredere absoluta în adevarul unei idei sau necesitatea unei actiuni. Prin convingere se realizeaza o adeziune totala a individului la o anumita idee sau la un anumit sistem de idei, pentru a caror aparare si promovare individul se angajeaza deschis în actiune cu toata energia fiintei sale, împletind armonic si unitar informatii cognitive cu trairi afective puternice, însotite de atitudini volitive ale individului în raport cu realitatile de care s-a convins.Convingerile determina trairi, atitudini, comportari, calauzesc pe om în viata, întaresc încrederea în fortele proprii, dau trairea morala de a înfrunta orice greutati. Ele se manifesta cu pregnanta în împrejurari dificile, critice, de conflict valoric asa ca cel din actualele fronturi de combatere a terorismului structurat. Daca sunt foarte puternice, convingerile pot actiona si împotriva instinctului de conservare. În acest mod se explica si actele de eroism, de jertfa. Numai tinând seama de toate microvariabilele care formeaza motivatia comportamentelor profesionale putem influenta factorul uman pentru a deveni principala sursa a cresterii performantelor în instruirea si actiunea militara, de la învatare la riposta armata.Pe planul comenzii vrem sa stimulam, prin prezentele argumente si prin cele ce vor rezulta din extinderea cercetarii, acele

demersuri necesare pentru finalizarea cadrului legal de statutare ferma a categoriei de personal formate de tinerii militari-gradati profesionisti, ca structura de baza a armatei, motivatia puternica fiind si fundament al combaterii stresului în lupta armata.

II. Stresul si manifestarea sa în grupul de militari

O definitie utila este nascuta din relatia cauza - efect. Biologic, stresul este ceea ce poate produce schimbari sau dereglari în organism, ca "raspuns al organismelor vii la solicitarea de orice natura" (Hans Selye, 1974). În cazul tinerilor studiati de noi, stresul apare din cauza unor insatisfactii: în cariera (imposibilitatea avansarii, conflicte cu sefii, colegii, subordonatii, cerinte insuficient întelese – respectiv insuficient explicate, obiective si sarcini neclare, discrepante între aspiratie si expectatie, management în general defectuos, rutina, supra sau - mai grav - subsolicitare, fixarea nerealista a termenelor de executie a sarcinilor), în viata personala (cerintele familiei intra în conflict cu cerintele sarcinilor de lucru: programul orar, lipsa timpului liber, conditii locative si familiale, bugetul familiei, somn insuficient, comunicare deficitara, cea din urma nu neaparat ca rezultanta a muncii cât mai degraba ca efect la locul de munca precum si în familie al nivelului redus de pregatire, cultura si preocupari pentru evolutia intelectuala). În viata persoanelor au avut loc evenimente (sau apar gânduri în legatura cu evenimente care s-ar putea produce) cu efect stresor de diferite intensitati, cota exacta a acestor niveluri fiind obiectul altor studii: decesul parintilor si al altor rude, divortul, conditiile de realizare a unei casatorii – respectiv locuinta viitorului cuplu si cheltuieli de nunta etc., situatia financiara a familiei de origine dupa plecarea tânarului, stabilitatea versus schimbarea/pierderea locului de munca, modificari în atributii cu schimbarea responsabilitatilor etc. Iata doar câteva aspecte care pot fi cauze ale starii de stres, ce poate fi sintetizata ca teama/temeri induse persoanei ca entitate bio-psiho-sociala în legatura cu

posibilitatea/posibilitatile de a pierde starea de echilibru (homeostazie) sau de normalitate sociala. Hans Selye, ca pionier al studiilor despre stres, considera stresul drept raspuns atipic al organismelor la solicitari. J. W. Mason arata ca factorii de stres mobilizeaza sistemul fiziologic al reactiilor emotionale, în situatii de pericol sau chiar de insatisfactie.

Pâna la urma constatam ca factorii de stres nu trebuie neaparat sa fie de tip negativ ("distres)", ci orice element care implica organismul în procese de schimbare/adaptare. Stresul este ceva natural, face parte din sistemele de reglaj, pâna la a-l fi îndemnat pe H. Selye sa spuna ca "starea lipsita de stres se numestemoarte". Ceea ce ne intereseaza pe noi este controlul individual si institutional al factorilor, nivelurilor acestora si al reactiilor de o maniera care sa sporeasca eficienta actinii militarilor concomitent cu protectia echilibrului psiho-neuro-fiziologic si social. Aceasta întrucât conservarea sanatatii cere ca nimic sa nu se abata prea mult de la starea obisnuita, contrariul fiind îmbolnavirea si chiar moartea. Etapele stresului (dupa Selye) sunt: - reactia de alarma, ca prim raspuns al organismului; este o "mobilizare generala" a apararii organismului si, în faza acuta, rezistenta generala a organismului scade sub nivelul mediu;- stadiul de rezistenta; imediat ce organismul s-a adaptat, în stadiul de rezistenta, capacitatea de rezistenta a organismului creste peste cea medie; - stadiul de epuizare; expunerea îndelungata la efectele unui agent nociv implica pierderea adaptarii obtinute. În cel de al treilea stadiu, simptomele seamana cu elementele descriptoare ale stadiului de alarma, rezistenta este mai mica decât în medie.

III. Stresul în lupta armata; statutul profesional si managementul resursei umane ca metode antistres

Recapitulam principalele clasificari ale situatiilor stresante:

numarul mare al solicitarilor ce poate implica degradarea performantelor (imobilizare?); conjuncturi percepute ca potential periculoase; restrângerea libertatilor individuale (sentimentul de izolare); bariere fizice, fiziologice si psihice în calea actiunilor individului prin care se instaleaza frustrarea; presiunea grupului social sau a împrejurarilor de fapte, evenimente sociale care inoculeaza teama si/sau doar teama de esec.

Prin cele amintite se poate crea o situatie modificata sau inedita care cantoneaza actiunile individului în repertoriul sau banal, daca nu s-a lucrat la pregatirea sa speciala si prin amenintari asupra stabilitatii, echilibrului, chiar asupra integritatii, acesta este blocat, nemaiputând actiona adecvat, nu poate anticipa si nu poate da raspunsuri atipice unor presiuni atipice.

Pe de alta parte, trairile psihice ale militarilor în conflictele armate contemporane, caracterizate de actiuni atipice si asimetrice, posibile prin oferta tehnologica fara precedent si la îndemâna organizatiilor cu mari disponibilitati financiare dar si intentii teroriste, sunt caracterizate de risc, neprevazut, influentare ideologica si persuasiune psihologica. R. Wiliams si B. Smith, în deja celebra lucrare "Soldatul american", restrâng toate posibilele presiuni si riscuri la 12 caracteristici: pericol asupra vietii, integritatii si sanatatii; hrana, apa, îmbracaminte insuficiente sau inadecvate; activitati pe termen lung; somn insuficient; absenta relatiilor sexuale; lipsa încrederii si simpatiei; pierderea camarazilor si observarea ranitilor si mortilor, restrângerea posibilitatilor de deplasare; incapacitatea si limitarea posibilitatilor de orientare; conflicte interioare între simtul datoriei si integritatea personala, impunerea unor norme ale colectivitatii si imperativele luptei; lipsa vietii private si constrângerea imediata si permanenta la viata în colectiv;

sentimentul insinuat treptat ca omul nu valoreaza nimic, fiind doar mijloc sau unealta.

Acestea sunt conditiile în care militarul duce dubla lupta: cu adversarul si cu sine.Întrucât participarea combatantului la actiunile de lupta din razboiul modern este directa si totala, pregatirea psihica pentru lupta trebuie nu numai sa-l faca apt de o astfel de interventie, dar sa fie solid garantata de elemente legale, de logistica, de spirit de echipa si altele asemenea care sa faca expectatia egala cu aspiratia la reciprocitate a luptatorului dispus de implicare în situatia de lupta si risc pâna la jertfa.

Este interesant ca militarii intervievati cu ocazia selectiei pentru pregatirea detasamentelor destinate misiunilor în strainatate aproape ca fac un semn de egal între exigentele lor fata de institutia militara când îi angreneaza în activitatile de la pace si cele exprimate pentru situatiile din misiuni: recunoasterea militarilor angajati pentru performantele lor, profesionale în special; asigurarea oportunitatilor de dezvoltare a carierei; crearea unei "culturi" organizationale care valorizeaza gradatul profesionist; actiuni manageriale care se încadreaza în valorile recunoscute de militari, respectiv de tipul « ni se cere, dar ni se si da » sau « ne asumam riscuri dar cineva stie si are grija de noi ». Pe scurt, militarii doresc un statut profesional ferm si un ghid al carierei profesionale care sa le asigure o evolutie de mai lunga durata, inclusiv cu drept de pensionare militara.

Altfel, este recunoscuta valoarea pregatirii pentru misiuni, considerata necesara si pentru militarii care nu urmeaza a pleca imediat dar care trebuie sa fie din timp pregatiti pentru ca decizia de integrare în actiuni, latenta dintre necesitatea interventiei si riposta sa fie mult redusa.

Gradatii profesionisti considera actualele etape si metode de pregatire ca fiind bune, cu necesitatea insistentei pe calitati psihice (gândire supla, operativa, inventivitate, creativitate), motivational-afective si psihosociale (patriotism "operativ" – sloganuri, prietenie – camaraderie, colectivism, spirit de întrajutorare reciproca) si de dezvoltare a vointei (dârzenie, curaj, independenta, disciplina, hotarâre, consecventa); toate cele enumerate, însa, absolut toate, sunt subsumate nevoii de statut profesinal clar, ca dovada a recunoasterii valorii personale si de grup a militarilor si ca element de garantie din partea institutiei militare pentru întreaga lor viata.

Astfel se creaza premisele pentru ca în lupta de aparare militarii sa manifeste stapânire de sine, rezistenta morala, forta si echilibru emotional, fermitate iar în ofensiva sa se dea frâu liber elanului, impetuozitatii, încrederii în victorie, ca unic scop al luptei. 

 

PARTICULARITATILE STRESULUI IN CONTEXTUL ACTIVITATII SPORTIVE DE PERFORMANTA

Asist. univ. drd. Dana CIOCAN Universitatea Bacau

 

Cuvinte cheie: stres, anxietate, sport de performanta, coping-ul

Keywords: stress, anxiety, top performance, coping

 

Comportamentul sportivului in competitie are caracter adaptiv si in acelasi timp, creativ si urmareste, in primul rand, atingerea scopurilor propuse prin rezolvarea situatiilor propuse, prin rezolvarea situatiilor specifice. Aceste situatii pot fi simple, stereotipe (probele de alergari sau aruncari din atletism) sau foarte complexe (jocurile sportive). Daca avem in vedere situatiile organizatorice (meciuri de calificare, eliminatorii, recalificarii, turnee, play-off etc.), ne putem inchipui usor cat de solicitanta este functia interpretativ-decizionala a psihicului sportivului.

Putem considera ca rezolvarea situatiilor tactice din timpul competitiei este o problema majora a comportamentului sportivului. El aplica in intrecere nu numai elementele si actiunile de ordin tehnic si tactic pe care le-a invatat, dar si capacitatile psihice si fizice – si ele rezultate ale invatarii, intre care, deosebit de importanta, este capacitatea anticipativa si creatoare.

Deciziile sportivului in competitie pot fi luate:

n situatie de certitudine (probe de concurs in atletism, gimnastica, inot) In situatii de incertitudine, in care comportamentul poate fi diferit, de la o decizie riscanta la decizie statica (unica, hotaratoare pentru rezultat intr-un moment de mare insemnatate), sau la decizie stocastica, in care exista o secventa de decizie, fiecare corespunzatoare modificarilor pe care le-au produs deciziile anterioare.

In jocurile sportive, deciziile sunt in proportie covarsitoare de tip stocastic, dar de tip colaborare cu partenerii si concurare cu adversarii.

 

Factorii de stres – atat cerinte de ordin exterior, obiectiv, cat si autoexigentele (aspiratiile, dorinta de a excela, de a realiza o performanta deosebita, de a castiga) - formeaza un complex de factorii stresanti, care pun intregul sistem psihocomportamental in stare de tensiune pentru mobilizarea resurselor energetice si pentru aparare. Activitatea sportiva de performanta, mai ales aceea de inalta performanta, este stresanta in totalitatea ei:

- antrenamentele prin durata si intensitatea lor, prin suma de sacrificii pe care le impune sportivului;

- competitiile prin nivelul emotional ridicat si angajarea motivationala, individuala si sociala, la care se adauga relatiile sociale – pe care sportivul le genereaza.

Toate acestea produc incordare, tensiune psihica, pretinzand eforturi fizice si psihice de adaptare si echilibrare. Spre deosebire de antrenament, competitia are o foarte mare incarcatura emotionala care duce sistemul psihocomportamental in stare de limita.

Factorii stresanti se reflecta in sistemul psihic al sportivului, fie la nivelul deplinei constientizarii, fie in plan subconstient, determinand reactii adaptive si de aparare pe care o buna pregatire stiintifica le organizeaza concentrat pentru o eficienta conduita competitionala. (Epuran M. 1990)

Situatiile solicitante proprii competitiei pot fi foarte intense sau mai putin intense si in raport cu capacitatea psihica a sportivului, cu experienta sa competitionala si cu nivelul de aspiratie. Oricum, ele sunt generatoare de tensiuni psihice, exprimate, mai ales, in domeniul emotional, dar cu ecou asupra intregului sistem psihic.

 

Anxietatea - se considera ca, in general, concursul rupe echilibrul emotional al sportivului. Anxietatea, definita ca teama fara obiect, este in sport o stare emotionala cu cauze bine determinate si se exprima ca o reactie de tip adaptativ la situatiile care pot constitui amenintari pentru echilibrul eului sportivului.

Anxietatea se prezinta sub doua aspecte:

- Ca trasatura, fiecare individ avand prin structura lui genetica un nivel mai ridicat sau mai scazut al ei

- Ca stare, raspuns a carui intensitate este dependenta de nivelul anxietatii constitutionale, dar in relatie cu insemnatatea subiectiva a factorilor stresanti. Complexitatea fiintei umane se intalneste astfel cu situatii de o mare varietate, ceea ce va oferi un evantai foarte larg de manifestarii psihocomportamentale, unele favorabile, iar altele mai putin favorabile performantei.

Anxietatea comportamentala are doua forme fundamentale:

- Teama de esec – cea mai frecventa

- Teama de succes – cea mai putin frecventa si cu mecanisme mai subtile.

Principala problema a antrenorilor si sportivilor este de a controla nivelul anxietatii pentru a putea evita efectele nedorite ale hipo- si hipermanifestarii acesteia. Tehnicile de reglare si autoreglare a starilor psihice (relaxarea, desensibilizarea, antrenamentul psihoton, antrenamentul mental), cunoscute si utilizate in practica, reusesc sa rezolve chestiunile intr-o maniera satisfacatoare. (Epuran M. 1990)

Situatiile de succes si de esec in sport ca si in alte activitatii sunt apreciate, de regula, in functie de rezultatele obiective obtinute de sportivi, dar uneori si in raport cu situatia individuala si aspiratia subiectului. Astfel, desi nu castiga si nici nu urmareste victoria, sportivul poate fi fericit si apreciaza ca un succes o anumita performanta, un anumit comportament sau o anumita pozitie in clasament. Evident succesul este cautat si esecul evitat, dar atat unul, cat si celalalt pot genera in activitatea ulterioara activare, stimulare, indarjire, cautare a progresului, ca si delasare, inhibare, lipsa de energie. Psihologia sportului are in vedere psihoterapia sportivilor atat dupa succes, cat si dupa esec.

In majoritatea ramurilor de sport, se poate presupune ca anxietatea este mai curand legata de aspecte sociale decat de eventualitatea unui traumatism. Deci, trairea anxietatii tine mai degraba de trairea insuccesului, decat de nevoia individului de performanta. (Epuran M. 2001)

In cazul anxietatii dinainte de competitie, Epuran M sustine ca nivelul anxietatii e mai ridicat datorita asteptarii situatiei stresante (competitia), dupa contactul cu situatia stresanta nivelul de anxietate, are tendinta de a scadea.

Modificarile nivelului de anxietate depind si de unele caracteristici ale activitatii anterioare. Anumite tipuri de activitatii sportive unde se solicita mai mult forta si rezistenta tind sa duca la descresterea anxietatii in timpul desfasurarii activitatii, spre deosebire de alte ramuri de sport unde in procesul competitional supraincordarea determina tendinta de crestere (tir cu arcul, anumite probe din atletism, faze cu incarcatura psihologica ridicata din jocurile sportive etc.). Dupa competitie, se remarca, de regula, o crestere a starii de anxietate oarecum asemanatoare cu cea dinaintea starii de start. Sportivii si antrenorii tind sa retraiasca mental ore si chiar zile intregi episoade din evolutiile anterioare. Se considera ca indivizii aflati la capetele scalei de anxietate nu au rezultate deosebite in plan performantial. La indivizii foarte anxiosi, probabilitatea dezorganizarii activitatii in conditii de stres este mult mai mare decat la cei cu nivel scazut de anxietate, dar cu toate acestea actiunea cronica a unor factorii de stres puternici poate dezorganiza chiar si un sportiv rezistent. Pe cand actiunea unor factori de stres cu intensitate moderata poate conduce la o crestere a rezistentei la stres a sportivului. Epuran (2001) recomanda ca sportivii si antrenorii sa cunoasca foarte bine pana la ce intensitate de stres poate suporta sportivul si, tinand seama de aceasta, sa nu-l suprasolicite deoarece exista riscul unei decompensarii de tip nevrotic.

Datele experimentale au demonstrat ca un nivel moderat de anxietate ii ajuta pe sportivi sa obtina rezultate inalte. Pentru sportivii cu nivele ridicate de anxietate, trebuie luate masuri deosebite in ceea ce priveste pregatirea psihologica. Excesul de anxietate influenteaza capacitatea fizica a sportivului. Atitudinea de genul lupti sau fugi (fight or flight) este o reactie autonoma de protectie a organismului. Apropierea competitiei este insotita de fenomenul de activare. Daca la el se adauga si anxietatea legata de teama de succes sau amenintarea statutului social sau a imaginii de sine, vom constata o exacerbare a activarii, cresterea secretiei de adrenalina, ceea ce va conduce la pierderea coordonarii, preciziei si luciditatii.

Efectele excesului de anxietate sunt:

Tensiunea musculara ce poate duce la pierderea coordonarii Mobilitatea articulara redusa Aparitia oboselii fizice mai devreme decat se astepta sportivul

Pe plan psihologic, efectele excesului de anxietate se concretizeaza in:

Reducerea capacitatii de concentrare Scaderea capacitatii de judecata a strategiilor tactice Aparitia convingerii ca anumite executii tehnice nu sunt bine stapanite.

Anxietatea, definita de dictionare ca teama fara obiect, este in sport o stare emotionala cu cauze bine determinate si se exprima ca o reactie de tip adaptiv la situatiile care pot constitui amenintari pentru echilibrul eu-lui sportivului.

Legata de domeniul pregatirii fizice, tactice si psihologice, refacerea la nivel psihic se ocupa de ceea ce ajuta sportivul sa-si restabileasca starea de echilibru postcompetitionala. Ea se caracterizeaza prin ganduri si comportamente orientate spre diminuarea stresului si atenuarea emotiilor pe care competitia le-a provocat firesc si le-a exacerbat (frustrare, dezamagire, furie, agresivitate, entuziasm, bucurie) pentru a atinge un sentiment de buna dispozitie personala.

Daca aspectele pregatirii psihice in vederea competitiei incep sa fie avute serios in vedere, nu acelasi lucru este valabil in ceea ce priveste consecintele stresului competitional asupra comportamentului postcompetitional, asupra reluarii antrenamentului si asupra performantelor ulterioare.

Reglarea stresului competitional si postcompetitional se bazeaza pe capacitatea de control efectiv sau perceput de sportiv fata de mizele competitiei si consecintele care pot rezulta pentru el. „Controlabilitatea„ este definita ca fiind probabilitatea subiectiva ca situatia sa poata fi modificata intr-o mai buna reactie a individului. Se pare ca, atunci cand acesta are senzatia ca poate controla situatia, impactul stresului e mai slab.

Controlul se poate exercita asupra sursei insasi a stresului: de amintit ca unul dintre primii „predicatorii" ai stresului postcompetitional este esecul.

Remedierea priveste antrenamentul, constand din adaptarea stricta a resurselor sportivului la obiectivele competitionale. In acelasi timp, stabilirea obiectivelor de performanta, adaptate corect la competenta sportivului, prezinta caracteristicile acestei logici. Controlul poate consta, de asemenea, in reducerea efectelor competitiei, permitand individului sa-si adapteze comportamentul la situatia respectiva sau dandu-i senzatia ca poate sa faca fata acestei: adica,

sportivul percepe consecintele rezultatului sau competitional ca fiind modificabile, el va avea tendinta sa caute niste strategii instrumentale pentru a face fata acestui esec (Fleurance P. 1996).

Capacitatea de a face fata stresului la nivelul sportivilor de inalta performanta a devenit un domeniu destul de vast atat pentru sportivi, cat si pentru antrenorii lor. Principala preocupare a constituit-o efectul diferitelor tehnici de management a starii de stres in favoarea performantei, precum si relatia dintre activare si performanta. Sunt foarte putine studii si cercetari pe tema surselor stresului, perceperii stresului si dezvoltarii unor strategii de a face fata stresului la nivelul sportivilor de performanta (Gould D. 1993, Anshel M.H. 1990). Astfel, intelegerea stresului si capacitatii de a face fata acestuia este un domeniu inca de studiat in psihologia sportului. Hardy in 1996 subliniaza, de asemenea, importanta ca aceste concepte sa fie studiate separat, precum si o clara operationalizare si definire. Cu toate acestea, se pare ca sunt comune opiniile asupra stimulului (cel mai adesea referitor la agentii stresori), care este evaluat de individ in mod particular, iar raspunsul nu este o functie liniara in functie de stimul. Raspunsul in sine poate fi definit ca o reactie de activare neurofiziologica, ca proces cu intensitate crescatoare a SNC si cu mentinerea la intensitate crescuta (Levine S., Ursin H. 1991). Toate acestea sunt acompaniate de schimbari determinate de insomnii si activitati cognitive si determina schimbarii la nivel metabolismului cerebral, comportamentului, tonusului muscular, precum si la nivelul sistemului endocrin, vegetativ si imunitar. Impactul stimulului asupra individului depinde de nivelul de asteptare (de expectatie) asupra situatiei si de modul de tratare, sau de a face fata acestei situatii.

Perspectivele sunt asociate partial cu stimulul, partial cu rezultatul. Aceasta constituie fundamentul a doua mari filtre implicate in evaluarea starilor de amenintare si a celor periculoase in ceea ce priveste capacitatea de aparare si capacitatea de a face fata (coping-ul).

Nu se stie bine ce efecte are folosirea in exces a apararii in cazul sportivilor de performanta. Apararea in anumite cazuri poate facilita performanta, ca atunci cand sportivul neaga ca pierde si atunci continua sa faca efort mare (Apitzsch E.1995). Coping-ul poate fi definit ca un raspuns pozitiv la o perspectiva anticipata.

Ea poate fi, de asemenea, rezultatul procesului de invatare. Coping-ul este dependent si de controlul si perceptia buna a situatiilor, precum si de starile de stres mental si fiziologic redus sau stari de activare anticipate. Cand un subiect cunoaste o provocare in conditiile mentionate mai sus, atunci se afla intr-o stare de activare fazica. Cand subiectul nu se asteapta sa faca fata unei situatii, atunci se afla in starede activare tonica. In acest caz, pot aparea doua tipuri de raspuns (Ursin H. 1993).

Neajutorarea – care descrie situatia in care individul nu percepe relatia dintre raspunsul optim si ce i se intampla.

Disperarea – care descrie situatia in care subiectul evalueaza ca orice raspuns va determina un rezultat negativ (Ursin H.1993).

Se cunosc doua teorii asupra relatiei dintre activare (tensiune, motivatie, aspiratie) si performanta: teoria impulsului, care postuleaza relatia directa dintre nivelul activarii si performanta (la activare slaba – performanta slaba, la activare puternica – performanta inalta) si teoria lui „U" inversat (pana la un punct – optim – al activarii, performanta creste ca urmare a cresterii activarii, apoi scade, desi activarea este mai intensa) Epuran M. 2001.

Facand o relatie intre nivelul activarii, exprimat prin „nevoia de performanta" – „need of achievement" – si nivelul anxietatii, Cratty, in 1973, emite ipoteza urmatoare: performantele isi

pastreaza valoarea in cazul in care activarea este slaba atat atunci cand anxietatea este mare, cat si atunci cand este scazuta;

performanta este deteriorata la anxiosii puternici si cu activare mare; performanta creste numai in cazul subiectilor cu anxietate redusa si cu nivel ridicat de activare.

De aici, putem obtine cel putin doua concluzii:

1. Nu este suficient sa cunosti nivelul anxietatii sportivului intr-un moment oarecare; trebuie sa cunosti, in acelasi timp, si alte coordonate (variabile) care directioneaza si controleaza comportamentul acestora

2. Reglarea nivelului anxietatii devine o chestiune de mare importanta, daca dorim sa obtinem rezultate corespunzatoare aspiratiei.

Performanta nu depinde intotdeauna in mod liniar de activare. Weinberg si Gould (1995) formuleaza astfel relatiile dintre activare si performanta:

Activarea este un fenomen complex fiziologic si psihologic (mod de interpretare a acesteia, ca stare anxioasa sau incredere) Nici activarea si nici anxietatea nu conduc in mod obligatoriu la performanta slaba. Increderea in sine a sportivului poate face activarea pozitiva sau negativa Nivelul optim al activarii nu conduce direct la performanta superioara, deoarece activarea fiziologica nu coincide cu activarea mentala (teama, frica)

Teoria catastrofei si teoria inversarii atrag atentia asupra importantei interactiunii dintre activarea fiziologica si cea psihica, ceea ce nu este acelasi lucru cu nivelul absolut al fiecareia.

 

Concluzii

Stresul competitional este caracterizat de forme de manifestare a anxietatii greu de anticipat si, de cele mai multe ori, cu influente negative asupra sferei motivationale.

Coping-ul poate reprezenta un reper important in alcatuirea schemelor motric- comportamentale manifestate in situatii limita de joc sau care necesita alegerea rapida a raspunsului inteligent motric optim.

Imbunatatirea si perfectionarea constanta a fondului psihomotric individual impiedica agentii stresori in a-si gasi rezonante comportamentale negative.

 

Abstract

The manner in which athletes cope with stressors is an important factor that influences adaptive patterns of growth and development performance.

 

Bibliografie

APITZSCH, M. H., Psyhodynamic Theory of Personality and Sport Performance. Biddle SJH (ed.).

European Perspectives on exercice and sport Psyhology. Champaign, Human Kinetics, IL, 118- 128, 1995

CRATTY, B.J., Psyching in sport: guidelines for choaches and athletes. New Jersey, Pretince Hall, 1973

EPURAN, M., Modelarea conduitei sportive. Bucuresti, Edit. Sport-Turism, 1990

EPURAN, M., Psihologia sportului de performanta. Bucuresti, Evrika, 1996

EPURAN, M., Psihologia sportului de performanta. Teorie si Practica. Bucuresti, Edit. Fest, 2001

GOULD, D., Coping strategies used by national champion figure skatiers. Res Quart Exerc Sport. 1993, p.64: 456- 468

GOULD, D., Participarea intensiva in sport: stres competitional si epuizare totala. In: SCJ, vol. I, Bucuresti, CCPS, 1998 , p. 47- 87

GOULD, D., EKLUNd, R. C., Coping strategies used by U.S. Olympic wrestlers. Res Quart Exerc Sport. 64: 83-93

HARDY, L., Understanding psychological Preparations for Sport. Chichester, Willez, 1996

LEVINE, S., URSIN, H., What is stress? Neurobiology and Neuroendocrinology. New York, 3-21, 1991

URSIN, H., OLFF, M., Psychology of coping and defence strategies. Neuropsychology, 28: 68-71, 1993

WEINBERG, S.R., GOULD, D., Foundation of sport and Exercise Phychology. Champaign, Human Kinetics Publischers, Il, 1995

Stresul - mecanisme fiziologice si psihologice 1CAPITOLUL I - PROBLEME GENERALE PRIVIND STRESUL.

DE ORIGINE ENGLEZA, cuvântul stres circumscrie o serie de substantive înrudite ca înteles, dar ce au totusi nuante usor diferite: presiune, apasare, efort, solicitare, tensiune, constrângere, încordare nervoasa. În limba româna, termenul de stres a fost preluat initial cu ortografia din limba engleza (stress) pentru ca mai apoi ortografia sa fie adaptata, cu un singur "s"(stres) atunci când au aparut derivatele adjectivale (stresant), substantivale (stresor) si verbale (a stresa).

În Anglia, în secolul al XVII-lea, stres însemna "stare de depresie în raport cu oprimarea sau duritatea, cu privatiunile, oboseala si, într-un sens mai general, adversitatea vietii".

Mai târziu, în secolul al XIX-lea, apare notiunea conform careia conditiile de viata agresive (stres) pot antrena suferinte fizice sau mentale (strain).

În anul 1872, Darwin publica "teoria evolutiei". În opinia sa, frica, o caracteristica permanenta a omului si a animalului, are rolul de a mobiliza organismul pentru a face fata pericolului. El numeste nu numai emotia, ci si actul emotional ce are loc în fata unei situatii de urgenta: "fuga sau lupta".

O alta figura marcanta a acestui secol este William James care în anul 1884 pune întrebarea "Ce este emotia ?", iar în 1890 îsi publica "tratatul de psihologie" si anunta ca procesul psihic este secundar procesului fizic. William James acorda o mare importanta autoevaluarii perceptive, reluata în psihologia cognitiva.

În anul 1914, Walter Bradford Cannon, unul dintre cei mai mari fiziologi din America de Nord, profesor la Harvard, în lucrarile sale fundamentale privind emotia, foloseste termenul de stres mai întâi în sens fiziologic. În anul 1928, el da acestui termen si un sens psihologic, atunci cînd mentioneaza rolul factorului emotional în evolutia bolilor. Imediat dupa aceasta, Cannon subliniaza legatura directa dintre reactia organica si reactia comportamentala de fuga sau de lupta în fata unui pericol neasteptat, completând astfel teoria lui Darwin.

Paul-Marie Reilly, fiziolog francez, descrie în anul 1934 un sindrom general de reactie la orice agresiune, în raport cu activitatea sistemului nervos autonom, si anume sindromul de iritare.

Cu toate acestea, cel care lanseaza în limbajul medical, înca din 1936, conceptul de stres este fiziologul canadian Hans Selye. Înca din vremea în care era student în medicina la Universitatea din Praga, Selye a fost intrigat de sindromul general al maladiei, sindrom descris de pacientii afectati de boli infectioase, prezentând toti aceleasi simptome, însa fara vreun simptom specific. Selye deduce din aceasta ca trebuie sa fie vorba de un raspuns nespecific al organismului la boala.

Tot în anul 1936, descrie "sindromul general de adaprare" (SGA) ca fiind efortul facut de organism pentru a raspunde solicitarilor mediului si concluzioneaza ca raspunsul la diferiti agenti stresori este dominat de hiperactivitatea cortexului suprarenal.

Selye introduce conceptul de stres propriu-zis în anii 50, concept ce ocupa un loc important mai întâi în medicina, apoi în psihiatrie. În conceptia lui Selye, stresul nu este decât o reactie biologica si generala, adica "o stare care se traduce printr-un sindrom specific, corespunzator tuturor modificarilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic".

El defineste stresul la început ca fiind o agresiune, apoi ca o reactie a subiectului la o agresiune, ultima reprezentând un stresor.

Conform conceptiei lui Selye, tensiunile care produc stresul fac parte din viata cotidiana. Stresul1 caracterizeaza o reactie psihologica complexa extrem de intensa si relativ durabila a individului confruntat cu noi si dificile situatii existentiale.

Printr-o extensie nejustificata, în societatea contemporana oamenii se plâng frecvent de stres incluzând în aceasta categorie elemente relativ banale si stupide rezultate din convietuirea urbana a oamenilor (stresul calatoriei cu metroul, al zgomotului ambiental, mass-mediei). Conceptul de stres s-a demonetizat capatând formule atipice.

Stresul reprezinta un aspect normal si necesar al vietii, aspect de care omul nu poate scapa. Stresul poate genera un disconfort temporar si de asemenea poate induce consecinte pe termen lung. În timp ce prea mult stres poate altera starea de sanatate a unui individ cât si bunastarea acestuia, totusi, un anumit volum de stres este necesar pentru supravietuire. Stresul se poate concretiza în diminuarea normalitatii functiilor sau chiar în aparitia bolilor, dar poate ajuta persoana aflata într-o stare de pericol si contribuie în accentuarea achizitiilor.

Adaptarea constituie conditia fundamentala a supravietuirii fiintelor vii în natura si societate. Atât în cazul omului cât si al animalului reactiile adaptative sunt în covârsitoarea lor majoritate învatate, dobândite.

Definirea stresului este îngreunata de faptul ca aceasta notiune cunoaste numeroase acceptiuni. J.B.Stora le-a mentionat2:

" stresul, în sensul sau activ, este o forta care produce o tensiune: este vorba de un stimul extern, fie fizic (zgomot, caldura, frig), fie psihologic (necaz, tristete);

" stresul este înteles ca rezultatul actiunii exercitate de un stresor, agent fizic si/sau psihologic si/sau social, asupra sanatatii unei persoane (consecintele biologice, mentale si psihice ale actiunii acestui agent asupra sanatatii persoanei);

" stresul este concomitent agentul stresor si rezultatul acestei actiuni, în diversele sale dimensiuni particulare; aceasta semnificatie este retinuta în numeroase lucrari aparute dupa Hans Selye;

" stresul nu mai este luat în considerare ca reprezentând consecintele somatice, ci ca aparare a functionarii psihicului fata de stimularile senzoriale si motrice.

Bazându-se pe diverse lucrari, Jonas si Crocq propun urmatoarea definitie: "Stresul este o reactie fiziologica si psihologica de alarma, de mobilizare si de aparare a organismului (sau, mai bine, a individului, a persoanei) fata de o agresiune, o amenintare sau chiar - s-ar putea spune - fata de o situatie traita neobisnuita".3

O alta definitie a stresului este cea propusa de Ph.Jeammet si colaboratorii sai: "Notiunea de stres, în acceptia ei cea mai larga, cuprinde orice agresiune asupra organismului, de origine externa sau interna, care întrerupe echilibrul homeostatic. Aceasta actiune poate fi fizica, sub forma stimulilor nociceptivi (temperatura, zgomot) sau a agentilor traumatizanti, infectiosi sau toxici. Ea poate viza nivelurile cele mai înalte ale integrarii senzoriale si cognitive, perturbarea atingând în acest caz sistemul de relatie al subiectului cu mediul sau".4

Termenul de stres are în general doua acceptiuni5:

a) situatie, stimul, ce pune organismul într-o stare de tensiune;

b) însasi starea de tensiune deosebita a organismului prin care acesta îsi mobilizeaza toate resursele sale de aparare pentru a face fata unei agresiuni fizice sau psihice.

În cazul în care accentul este pus pe starea organismului, pe reactiile acestuia la agentii stresori, se au în vedere raspunsurile emotionale în exces. Aceste raspunsuri emotionale sunt exprimate vizibil în comportamentul individului, în limbaj, activitatea motorie, precum si în devierea diferitelor constante psihologice sau fiziologice.

În faza de început a cercetarilor sale, H.Selye a fost tentat sa defineasca stresul ca fiind gradul de uzura si suferinta a organismului provocat de modul de functionare sau de leziuni. Preluând ideile lui Hipocrate care considera ca boala nu este numai suferinta, ci si uzura, vatamare, efortul pentru a reveni la starea normala, Selye descopera mecanismele de adaptare a organismului la actiunea agentilor stresori identificând astfel reactiile de aparare ale organismului, si anume sindromul general de adaptare.

Sindromul general de adaptare (SGA) este caracterizat prin trei stadii6:

1) Reactia de alarma ce reprezinta primul raspuns al organismului, mobilizarea generala a fortelor de aparare a organismului. Acest prim stadiu cuprinde doua faze: faza de soc (caracterizata prin hipotensiune, hipotermie, depresie nervoasa etc.), cu vatamarea sistemica (generala) brusca, urmata apoi de o faza de contrasoc, în care apar fenomenele de aparare (hiperactivitatea cortico-suprarenalelor, involutia aparatului timico-limfatic etc.).

2) Stadiul de rezistenta în care sunt activate mecanismele de autoreglare. Cuprinde ansamblul reactiilor sistemice provocate de o expunere prelungita la stimuli fata de care organismul a elaborat mijloace de aparare.

3) Stadiul de epuizare este foarte asemanator reactiei de alarma, când datorita prelungirii actiunilor agentilor nocivi, adaptarea organismului cedeaza.

Prin urmare stresul reprezinta starea de conjunctie rezultata din actiunea agentului stresor si capacitatea de adaptare a organismului. Cu cât o persoana se afla mai frecvent în starea de alarma sau de rezistenta, cu atât este mai mare riscul instalarii epuizarii cu toate consecintele sale negative.

Daca accentul este pus pe situatie, pe factorii generatori ai stresului, de aceasta data se are în vedere caracterul lor neobisnuit, neasteptat, chiar agresiv care ameninta starea normala a organismului.

În acceptiunea lui Piéron, stresul poate fi identificat cu agresiunea, cu actiunea violenta a agentilor stresori exercitata asupra organismului, iar particularitatile generale ale conditiei stresante sunt considerate a fi: bruschetea, intensitatea mare si caracterul amenintator al situatiei.7

Omul se confrunta deseori si cu situatii adaptative inedite, intens solicitante si fata de care nu are totdeauna reactii adaptative eficiente, dinainte elaborate. Asemenea situatii sunt de natura sa perturbe prin ineditul si dramatismul lor schemele adaptative deja elaborate si existente si sa-l oblige pe individ la identificarea altora noi.

Pentru unii cercetatori, stresul reprezinta un eveniment ce produce tensiune sau îngrijorare, iar altii privesc stresul ca o perceptie individuala a unui eveniment - modul în care un individ interpreteaza situatia. Majoritatea expertilor definesc stresul ca fiind raspunsul psihologic si fiziologic la anumiti stimuli perceputi de catre individ ca fiind amenintari. Astfel de stimuli sunt denumiti stresori sau agenti stresogeni.

Oamenii percep situatiile în moduri foarte diferite. O persoana evita zborul cu avionul deoarece îl considera un factor de stres pe când o alta persoana cauta acest mod de calatorie tocmai pentru ca este încântat sa zboare. Perceptia persoanei asupra stimului sau evenimentului este însotita adesea de gânduri si sentimente ce au fost deja învatate, adesea în copilarie. De exemplu, o studenta respinsa la examenul de absolvire se poate simti chiar devastata, ravasita datorita asociatiei subconstiente cu experientele nefericite ale esecului de pe timpul când era copil. Un student cu experiente neplacute aproape inexistente în ceea ce priveste esecul la examene va aborda caderea mai degraba ca o provocare decât ca un esec. Chiar daca agentul stresor este acelasi pentru ambii studenti totusi perceptiile lor si raspunsurile la stimul sunt total diferite.

Sursele de stres

Stresul poate fi generat de catre o diversitate de situatii sau evenimente, de la modificarea comportamentului, a obiceiurilor de somn sau de hranire pâna la decesul partenerului de casatorie, a parintilor sau a copiilor. Volumul de stres indus de acesti stresori depinde nu

doar de perceptia individului, cât si de factori precum tipul de stresori si, intensitatea si durata acestora.

J. Weitz considera ca o situatie poate deveni stresanta în urmatoarele conditii8:

a) solicitarile sunt atât de numeroase încât împiedica prelucrarea adecvata a informatiei, supraîncarcarea traducându-se de cele mai multe ori prin degradarea performantelor;

b) situatia este perceputa ca fiind potential periculoasa, motiv pentru care subiectul se simte amenintat;

c) în cazul în care subiectul este izolat, acesta resimtind restrângerea libertatii;

d) când subiectul este împiedicat sa-si desfatoare activitatea si are sentimentul de frustrare;

e) când presiunea grupului se exercita de asa natura încât trezeste teama de esec, de dezaprobare.

La toate acestea se pot adauga si situatiile caracterizate prin actiuni cronice ale agentilor fizici (temperaturi extreme, umiditate, zgomot) sau alte împrejurari care slabesc rezistenta organismului (boala, lipsa de somn).

Agentii stresori sunt factori nocivi sau stimuli psihici cu semnificatie afectiva puternica. Multitudinea acestor factori provocatori de stres a impus clasificarea lor în functie de anumite criterii, astfel9:

a) În functie de numarul agentilor stresori în actiune, acestia pot fi: stresori unici, precum un zgomot puternic cu tendinta de a se prelungi sau un zgomot puternic survenit brusc în plina noapte si stresori multiplii, de exemplu zgomotul asociat cu caldura si cu noxele.

b) Dupa numarul persoanelor afectate, pot fi identificati:

" stresori cu semnificatie strict individuala. Acestia sunt regasiti în insatisfactia prelungita a unor trebuinte fiziologice, cum ar fi: setea intensa si lipsa perspectivei de a o potoli, foame, somn.

" stresori cu semnificatie colectiva, "de grup" familial sau profesional. Sunt evenimente precum: nereusita unui copil la examen, decesul parintilor, divortul, perspectiva somajului într-o organizatie etc. Acesti stresori forteaza într-o mare masura capacitatea de adaptare a persoanei.

" stresori cu semnificatie generala care afecteaza orice individ. În aceasta categorie sunt incluse evenimentele subite dezastruoase specifice unor situatii de calamitate naturala, si

anume: inundatie, cutremure, razboi, etc.. Ca exemplu ne putem referi la cutremurul din martie 1977, soldat cu foarte multe decese, raniri, distrugeri materiale. Astfel de evenimente întrerup viata unei persoane facând-o sa se simta neputincioasa, inutila. Deoarece cataclismele afecteaza populatii întregi în acelasi timp, astazi în lume tind sa se formeze adevarate retele de lucru ce îsi propun pregatirea populatiei în fata acestui gen de stres.

c) Dupa natura lor, agentii stresori pot fi clasificati în:

" stresori fizici. Stresorii ce induc oamenilor un disconfort fizic fortând organismele sa se adapteze. Zgomotele, vibratiile, radiatiile, efortul fizic prelungit, traumatismele, hemoragiile externe, arsurile, stimulii luminosi, boala, durerile de cap cronice, temperaturile extreme, cât si umiditatea, sunt doar câteva exemple. Acestia cât si alti stresori fizici pot deteriora performantele si productivitatea persoanei cât si sanatatea si bunastarea acesteia.

" stresori chimici. Acestia sunt noxele chimice ce au actiune toxica asupra organismului si care pot induce si un stres psihic atunci când sunt percepute ca un pericol iminent pentru sanatatea persoanei.

" stresori biologici. Din aceasta categorie fac parte virusii, bacteriile, parazitii prin care se instaleaza diferite boli, stresori ce sunt constientizati ca surse de pericol pentru functionarea organismului.

" stresori psihologici. Sunt stimuli cu o semnificatie nociva, interpretati subiectiv de psihicul uman la nivelul operatiilor gândirii.

d) În functie de conexiunea cu problemele vietii, putem vorbi de:

" stresori periferici, ce sunt materializati în dificultati trecatoare, cum ar fi: vremea urâta, aglomeratia, blocajele rutiere, etc.

" stresori centrali. Acestia sunt cei regasiti în problemele importante ce pot provoca perturbari în viata unei persoane.

Mentionam si studiul de identificare si clasificare a agentilor stresori centrali, efectuat în 1968 de T.H.Holmes si R.H.Rahe, profesori la Universitatea din Washington. Cei doi pun în evidenta 43 de agenti stresori clasificati de subiectii investigati, cu ajutorul unei scale în care punctajul maxim îl constituie moartea partenerului de viata (sot, sotie) cotat cu 100 de puncte.

Cercetarile desfasurate de-a lungul vremii au evidentiat existenta unei lungi liste a cauzelor generatoare de stres, care grupate dupa natura lor, apar sub forma conflictelor ce pot fi10:

a) conflicte familiale:

" conflictul copilului cu autoritatea parintilor, din care poate rezulta fie frustrarea ca urmare a excesului de autoritate exercitata de parinti, fie depresia ca urmare a dezinteresului parintilor fata de copil;

" conflictul copilului cu ceilalti frati datorita concurentei afective existente între ei, a intereselor divergente etc.;

" conflictul conjugal generat de exercitarea autoritatii unuia dintre soti, diverse probleme maritale, educatia si îngrijirea copiilor etc.;

" conflictul paraconjugal cu socrii, parintii sau rudele apropiate;

" pierderi sau prejudicii concretizate în boli ale membrilor familiei, decese, divorturi;

b) conflicte profesionale ce sunt generate de activitatile profesionale excesive; lipsa relaxarii; odihna insuficienta; diferiti factori perturbatori ai activitatii, cum ar fi cei sonori sau termici; raporturile inadecvate cu superiorii, subalternii sau colegii; responsabilitati profesionale care depasesc posibilitatile; insuccese; nerespectarea termenelor limita;

c) conflicte sociale rezultate din: probleme legate de locuinta, criza de timp, poluarea sonora, accidentele, somajul, unele programe TV si chiar terorismul, care poate produce stres psihic social;

d) conflicte din sfera vietii intime: complexe de inferioritate, dificultati de integrare socio-familiala, insatisfactia legata de unele trebuinte biologice, tristete datorita subsolicitarilor sau monotoniei din viata personala.

Clasificarea stresului

Variatiile individuale explica de ce una si aceeasi persoana reactioneaza diferit de la un moment la altul, de ce amploarea, intensitatea, durata reactiilor psihofiziologice se modifica în timp ca rezultat al familiarizarii sau dimpotriva al sensibilizarii cu unii agenti stresori.

Stresul este o stare a organismului care rezulta din interactiunea, confruntarea unica sau repetata a individului cu situatia.11 O situatie poate fi stresanta pentru majoritatea oamenilor, dar ea poate sa nu fie evaluata si traita în acelasi mod de o persoana sau alta.

Eterogenitatea raspunsurilor individuale a dat nastere unui tablou diversificat al formelor de stres.

Unii indivizi sunt capabili sa se adapteze mai eficient. Un stresor îi capaciteaza pe unii sa achizitioneze mai mult si le poate structura viata într-un mod foarte interesant. De exemplu, multi indivizi învata si studiaza mai bine în conditii de stres ale unui examen viitor. Înfaptuirea casatoriei sau pierderea locului de munca, desi destul de stresante, pot conduce la reîmprospatarea relatiilor si la o mai mare emulatie.

Alte persoane nu se adapteaza tot atât de bine si acest fapt are ca rezultat nu numai o slaba performanta si o productivitate scazuta, ci si îmbolnavirea, dereglarea homeostaziei. Angajatii care au foarte mult de lucru sau multe responsabilitati, nu numai ca-si realizeaza sarcinile într-un mod inadecvat, dar se pot chiar îmbolnavi. Sau, o persoana incapabila sa suporte decesul sotului, poate cadea în depresie, îsi va neglija munca si va face lucruri ce îi pot periclita sanatatea, poate chiar viata.

Asadar, stresul poate avea efecte atât pozitive, cât si negative. Stresul pozitiv (eustres) este cel care actioneaza ca factor energizant, ajutând persoana sa abordeze situatiile ca pe niste provocari, într-un mod mult mai eficient. În cazul stresului negativ (distres) organismul supramobilizat refuza sa revina la starea normala, individul fiind nervos, gata de reactie, are tensiunea arteriala crescuta si musculatura încordata. Cu alte cuvinte aceasta forma de stres se dovedeste a fi o greutate asupra mentalului si a organismului.

Cu toate acestea, din cercetarile efectuate pâna în prezent s-a constatat faptul ca ambele forme de stres pot fi daunatoare daca sunt mentinute timp îndelungat.

În functie de frecventa manifestarii agentilor stresori se poate vorbi despre: stres acut (episodic), care înceteaza odata cu disparitia agentului stresor; stres cronic (persistent), caz în care agentul stresor se mentine o perioada îndelungata de timp afectând starea de echilibru a organismului si stres ciclic provocat de aparitia agentului stresor cu o anumita regularitate. Stresul ciclic poate conduce la fenomenul de autoagravare deoarece chiar anticiparea stresului poate duce la aparitia situatiilor stresante (de exemplu, sesiunile de examene, vacanta, negocierea contractului de munca sau a salariului).

Tipul de stres prelungit indus de catre stresorii cronici se dovedeste a fi nociv într-un mod special. Adesea, stresul cronic erodeaza capacitatea persoanei de a se adapta si poate conduce la probleme serioase de sanatate. Chiar daca stresul cronic se dovedeste a fi greu de controlat, totusi efectele sale pot fi diminuate într-o oarecare masura daca persoana agresata primeste un puternic suport social provenit din partea grupului ce îl înconjoara. Studiile indica faptul ca, aceste grupuri pot îmbunatati statusul mental dezechilibrat, de genul depresiei si starilor asociate unui risc accentuat de îmbolnavire, cum ar fi: presiunea sanguina ridicata si un nivel de colesterol accentuat.

O alta clasificare a formelor de stres a fost efectuata de catre specialisti avându-se în vedere natura agentilor stresori:

a) Stresul psihic în care se regaseste actiunea combinata a mai multor tipuri de agenti stresori. O stare tipica de stres psihic o reprezinta cea de examen în care se regaseste combinata actiunea urmatorilor stresori: teama de esec; evaluarea consecintelor pe plan

scolar, familial, al microgrupului; starea de start premergatoare examenului; solicitarea intensa din timpul examenului.

b) Stresul profesional este determinat de actiunea concomitenta sau nu a stresorilor fizici (zgomot, vibratii, variatii de temperatura, luminozitate), chimici (substante chimice volatile, iritabile).

c) Stresul preoperator si postoperator are la baza caracterele stresului psihic, dar la care se adauga ca agent de multiplicare, anticiparea stresului operator si postoperator.

d) Stresul de subsolicitare ce este determinat de modificarea caracterului anumitor activitati profesionale. Cresterea ponderii activitatilor de supraveghere si control, a dialogului cu panoul de comanda sau calculatorul în defavoarea cooperarii în echipa conduc la diminuarea comunicarii, monotonie excesiva, izolare. De asemenea, obligatia de a efectua anumite sarcini repetitive, monotone carora subiectul nu le gaseste nici o justificare sau chiar inactivitatea pot deveni surse de stres.

e) Stresul de suprasolicitare. Este caracteristic persoanelor cu program de lucru prelungit si cu sarcini de mare diversitate. Apare frecvent în rândul managerilor, mai ales a celor de nivel superior si mediu. Studiile efectuate în acest sens au evidentiat faptul ca, de regula, managerii acorda o pondere ridicata din timp problemelor profesionale si reduc progresiv timpul destinat familiei si relaxarii. Desi stresul generat de suprasolicitare se manifesta cu intensitati diferite, ca de altfel toate tipurile de stres în functie de particularitatile individuale, datele studiului indica faptul ca depasirea mediei de 65 de ore pe saptamâna afecteaza majoritatea managerilor.

f) Stresul situational este cauzat de schimbari recente în modul de viata al indivizilor. Acest tip de stres mai este denumit si stres cultural, deoarece schimbarile pot viza factori de perenitate din viata si educatia indivizilor. Societatea si cultura din care provine individul poate intra în conflict puternic cu situatiile generate de schimbarea locului de munca (cazul emigrarii), a domiciliului (cazul casatoriei cu o persoana de alta nationalitate), divortului (atunci când traditia culturala, religia, normele sociale dezaproba acest act).

Stresul - mecanisme fiziologice si psihologice 2CAPITOLUL II - STRESUL ORGANIZATIONAL

Factori psihosociali ai stresului organizational

Interesul fata de starea individului la locul de munca si relatia cu performantele sale profesionale au generat o serie de cercetari în domeniul psihologiei sociale industiale.

Din aceasta categorie fac parte si cercetarile efectuate în SUA de catre Kahn si colaboratorii sai.14 Acestia au putut constata, în urma cercetarilor efectuate, ca 5 persoane din 6 se simt supuse unor tensiuni la locul de munca, tensiuni ce sunt suficient de intense pentru a fi resimtite negativ atât de cei în cauza, cât si de organizatie. De asemenea, s-a putut constata faptul ca 88% dintre subiectii cercetarii reclama presiunile exercitate descendent (de catre conducere), iar restul de 12% au acuzat presiunile exercitate de subalterni.

Ipoteza de la care au pornit în efectuarea studiului Kahn si colaboratorii sai, ipoteza confirmata de altfel ulterior de numeroase cercetari, a fost aceea ca în cadrul organizatiilor se poate vorbi de un stres specific, stresul organizational.

Stresul organizational poate fi definit ca fiind:

" "Raspunsuri fizice si emotionale, vatamatoare, ce apar atunci când solicitarile locului de munca nu corespund capacitatilor, resurselor, trebuintelor persoanei, putând conduce la deteriorarea sau chiar vatamarea starii de sanatate."15

" "O reactie emotionala, cognitiva, comportamentala si fiziologica la aspectele agresive si nocive ale specificului muncii, mediului de munca si a climatului organizational; este o stare caracterizata de nivele ridicate de distres si adesea prin sentimentul de neputinta în solutionarea sarcinilor."16

" "Stresul reprezinta reactia individului expus la o presiune excesiva sau la alte tipuri de solicitari ale mediului sau."17

Organizatia trebuie privita ca un sistem deschis, dinamic, ce se caracterizeaza printr-un proces continuu de intrare, transformare si iesire. Intrarile sunt concretizate prin: resursele umane, materiale, energetice si financiare cu ajutorul carora organizatia furnizeaza produse sau servicii care influenteaza comportamentul membrilor sai, ce duc la bun sfârsit sarcinile specifice ale societatii.

Cu alte cuvinte, organizatiile implica oameni, iar în final depind de efortul oamenilor.

Esenta fiecarei organizatii o reprezinta efortul resurselor umane, iar eficienta si eficacitatea acesteia sunt influentate, în mare masura, de comportamentul membrilor organizatiei.

Organizatiile sunt implicate în viata noastra de zi cu zi, reprezentând locul în care consumam cea mai mare parte a timpului.

Comportamentul fiecarui membru al organizatiei este influentat de o serie de factori, cum ar fi:

a) tipul organizatiei din care face parte si normele sale generale;

b) relatiile sale cu ceilalti membrii ai colectivului, relatii ce pot fi formale sau informale;

c) relatiile sale cu alte persoane din afara organizatiei (familie, prieteni).

Comportamentul fiecarui membru al organizatiei este influentat de comportamentul colegilor sai de munca, dar totodata comportamentul acestei persoane poate influenta, la rândul sau, conduita celorlalti colegi.

Organizatia se mentine, functioneaza si se dezvolta numai în masura în care persoanele care o compun sunt motivate în vederea îndeplinirii sarcinilor ce le sunt alocate.

Cei doi agenti centrali, de natura psihologica, care se afla la baza aparitiei stresului organizational sunt: conflictul de rol si ambiguitatea rolului.18

În cadrul unei organizatii fiecare membru al acesteia joaca un rol, cu alte cuvinte îndeplineste o functie. Rolul reprezinta ansamblul comportamentelor pe care ceilalti le asteapta în mod legitim de la o persoana. Altfel spus, termenul de rol utilizat în psihologia sociala industriala, reprezinta grupul de activitati pe care o anumita persoana îl efectueaza conform postului pe care îl ocupa. Îndeplinind o functie anume, persoana contribuie prin activitatea sa la îndeplinirea scopurilor generale ale organizatiei.

Conflictul de rol poate apare în situatiile în care o persoana ce ocupa o anumita functie în cadrul unei organizatii este supusa unor solicitari, presiuni cu caracter contradictoriu, deseori incompatibile între ele. Presiunile carora poate fi supusa o persoana au o anumita intensitate si orientare, fie de facilitare, fie de împiedicare a exercitarii rolului.

În fata acestor presiuni, persoana respectiva poate alege daca sa se conformeze sau nu. În final, la nivelul persoanei în cauza, aceste presiuni dau nastere unor forte psihice motivationale sau de rezistenta. În majoritatea cazurilor, persoana care se confrunta cu conflictul de rol se afla la mijloc.

Situatiile conflictuale pot capata forme diferite. Un exemplu în acest sens îl poate constitui cazul în care diferiti sefi emit dispozitii contradictorii. Alteori conflictul poate apare între solicitarile impuse rolului din cadrul organizatiei si cele determinate de situatia individului ca membru al familiei sau de influentele prietenilor. O alta situatie poate fi reprezentata de conflictul generat de supraîncarcarea cu sarcini. În acest caz persoana este incapabila sa reactioneze si sa ierarhizeze sarcinile pe care trebuie sa le îndeplineasca si cele pe care trebuie sa le amâne. Persoana nu refuza sarcinile ce îi sunt impuse din dorinta sau din teama de a nu fi etichetat ca fiind incapabil, iar în final se

dovedeste ca nu poate realiza toate aceste sarcini din cauza varietatii lor si a tipului limitat pe care îl are la dispozitie.

Toate aceste presiuni la care este supusa o persoana, ce exercita un anumit rol, tind sa modifice comportamentul acesteia.

Un alt factor psihosocial al stresului organizational îl constituie ambiguitatea rolului.

Kahn si colaboratorii sai, referindu-se la acest factor generator de stres, compara ambiguitatea cu conditia atmosferica. Astfel, ambiguitatea "obiectiva" este asemuita cu conditia atmosferica nefavorabila (ceata, vizibilitate redusa etc.), iar în cazul în care atmosfera este clara, persoana nu poate face bine distinctiile, dar de aceasta data din cauze subiective (fiziologice sau psihologice).19

Ambiguitatea rolului desemneaza lipsa sau insuficienta informatiilor clare si oportune solicitate de rezolvarea corecta a sarcinilor. Persoana care se confrunta cu ambiguitatea rolului nu cunoaste cu exactitate obiectivele si sarcinile ce îi revin, performantele asteptate de organizatie, precum si criteriile de control, evaluare si motivare.

Lipsa de informatie, în cadrul unei organizatii sau a unui compartiment dintr-o organizatie, poate fi efectul a numeroase cauze. În unele situatii informatia pur si simplu nu exista, iar în alte situatii, informatia, chiar daca exista ea nu este pusa la dispozitia celor care au nevoie de ea.

Ambiguitatea traita de membrii unei organizatii, deriva din ambiguitatea obiectiva, fiind diferita si marcata de trasaturile proprii de personalitate. Intensitatea stresului generat de ambiguitatea rolului este în strânsa legatura cu capacitatea de a tolera, în general, ambiguitatea, capacitate diferita de la un individ la altul. Cu cât ambiguitatea traita este mai mare, cu atât cresc tensiunea nervoasa si anxietatea.

Cauzele aparitiei si mentinerii stresului organizational

În urma cercetarilor efectuate în SUA s-a putut constata faptul ca majoritatea oamenilor apreciaza pozitiv rolul muncii si al apartenentei la o organizatie. Din populatia investigata, 4 persoane din 5 afirma ca munca este aceea care le îmbogateste continutul vietii, ca fara munca sau fara oamenii cu care coopereaza ar fi pierduti si prin urmare ar continua sa munceasca chiar daca nu ar avea nici o nevoie financiara. Dar cu toate acestea majoritatea persoanelor doresc "sa lucreze în alta parte". Prin urmare nu munca este stresanta, ci conditiile, ambianta sociala în care se desfasoara.20

Atât conflictul cât si ambiguitatea rolului se manifesta în diferite forme în cadrul unei organizatii si sunt percepute cu intensitati diferite de membrii care o compun. Diferentele

de perceptie sunt datorate nu numai caracteristicilor individuale, ci si pozitiei pe care persoana respectiva o ocupa în cadrul organizatiei.

Cercetarile de psihologie sociala au scos în evidenta faptul ca managerii sunt mult mai expusi efectelor conflictului de rol, în comparatie cu executantii.21 De exemplu, un director de departament trebuie sa urmareasca îndeplinirea sarcinilor, a obiectivelor departamentului pe care îl conduce, iar pe de alta parte trebuie sa se preocupe de bunastarea subalternilor sai. Presiunile la care este supus acest director vin, conform cercetarilor, mai mult din partea superiorilor, dar si din partea subalternilor.

În urma analizei cauzelor generatoare de stres organizational se poate face distinctia între cele care actioneaza exclusiv la nivelul managerilor si cele ce se regasesc în rândul executantilor, precum si existenta unor cauze comune, si anume22:

a) cauze generatoare de stres manifestate la nivelul managerilor:

" Complexitatea, diversitatea si caracterul de noutate frecventa a sarcinilor cu care se confrunta managerul. Solicitarile contradictorii provind din gradul ridicat de dificultate si urgenta al sarcinilor si lipsa de timp si/sau de cunostinte profesionale actualizate cerute de rezolvarea sarcinilor.

" Responsabilitatile ridicate pe care le presupun functiile de management, caz în care presiunile pot apare din dorinta de a împaca interesele organizatiei cu cele ale diferitelor categorii de persoane, precum: actionari, angajati, clienti, furnizori etc. De multe ori un manager este pus sa aleaga si sa sacrifice unele interese în favoarea altora. Toate aceste responsabilitati fiind întotdeauna însotite de emotii si sentimente puternice.

" Preocuparea pentru viitorul organizatiei. În majoritatea timpului sau, managerul trebuie sa rezolve într-un timp scurt o serie de probleme complexe si foarte importante. Se poate observa cu usurinta faptul ca unii manageri au tendinta de a se lasa coplesiti de o serie de probleme cotidiene urgente, dar care nu au o foarte mare importanta si care pentru a fi rezolvate consuma foarte mult timp în dauna preocuparilor pentru problemele de perspectiva.

" Presiunea exercitata de schimbarile frecvente din mediu conduc la tot mai multe situatii în care luarea deciziilor se face în ritm alert. Starea de stres poate apare, în acest caz, prin constientizarea posibilelor efecte ale unei decizii insuficient elaborate.

" Stilul de management neadecvat, fapt ce reflecta conflictul existent între tipul de manager care utilizeaza un anumit stil de conducere si caracteristicile diferite fie ale activitatii, fie ale grupului pe care îl conduce.

" Centralizarea excesiva a autoritatii. Stresul este generat de conflictul dintre dorinta de a dirija si controla cât mai multe activitati si capacitatile fizice, psihice, intelectuale si resursele de timp limitate.

" Existenta unor subordonati slab pregatiti din punct de vedere profesional. În aceasta situatie stresul se datoreaza conflictului dintre dorinta de realizare a obiectivelor grupului si lipsa autoritatii necesare selectiei sau concedierii suborodnatilor.

" Prelungirea programului de lucru datorita aparitiei unor situatii de genul: termene scadente, schimbari frecvente în prioritatile organizatiei etc.

b) cauze generatoare de stres manifestate la nivelul subordonatilor:

" Incompatibilitatea cu tipul de manager. Stresul este generat ca urmare a conflictului dintre dorinta subordonatului de a-si mentine postul si tendinta de a riposta fata de anumite atitudini, comportamente sau gesturi ale managementului percepute ca fiind neadecvate.

" Delegarea în exces practiacta de unii manageri. Presiunile contradictorii pot apare între dorinta de afirmare si promovare si efortul necesar rezolvarii atât a propriilor sarcini, cât si a numeroaselor si dificilelor sarcini primite din partea managerului.

" Teama de pierdere a postului, caz în care stresul este generat de concedieri, nesiguranta privind posibilitatea gasirii unui alt loc de munca. Desi aceasta cauza afecteaza în mod deosebit subordonatii, cu toate acestea în unele conditii poate afecta si persoanele ce ocupa functii de conducere.

c) cauze comune generatoare de stres:

" Presiunea termenelor limita manifestata ca discordanta între obligatia de a rezolva sarcini complexe, dificile si timpul alocat rezolvarii acestora.

" Conflictul dintre asteptarile unei persoane ca urmare a rezultatelor obtinute si perceptia, aprecierea diferita a acestora de catre superiori reflecta motivatia nesatisfacatoare a persoanei respective, motivatie ce poate genera stres.

" Dispozitiile inaplicabile primite din partea superiorilor pot provoca aparitia stresului datorita presiunii dintre autoritatea, respectiv amenintatea posibilei sanctiuni si realitatea situatiei ce nu permite aplicarea dispozitiei în forma primita. Încercarea unei persoane de a explica superiorului situatia inadecvata ar putea fi interpretata de catre acesta ca un repros fata de incompetenta sau gradul redus de informare a acestuia. Pe de alta parte, a nu aplica dispozitia primita înseamna nerespectarea procedurilor si a obligatiilor subordonatului.

" În situatiile în care selectia si promovarea personalului se face dupa alte criterii decât cele legate de competenta profesionala, stresul poate fi provocat de lipsa aptitudinilor sau a pregatirii corespunzatoare postului. Conflictul intervine, pe de o parte între dorinta de putere si cea de satisfacere a trebuintelor primare, iar pe de alta parte nelinistea datorata

posibilei constatari a performantelor profesionale scazute.

" Alta cauza a stresului resimtita de orice persoana ale carei dorinte, nevoi, aspiratii depasesc puterea si/sau veniturile financiare oferite de postul detinut o reprezinta aspiratia spre functii superioare. De data aceasta nevoile pot intra în conflict cu perspectivele reduse de avansare oferite de organizatie, cu criteriile de selectie sau promovare carora persoana nu le poate face fata, cu standarde de performanta inaccesibile.

" Tensiunile familiale pot genera, la rândul lor, stres ca urmare a timpului mare alocat rezolvarii problemelor profesionale, precum si a interesului alocat acestora în detrimentul problemelor familiale.

" Deficientele în proiectarea postului. Nesiguranta, insatisfactia în munca, frustrarea pot fi cauzate de exprimarea defectuoasa a obiectivelor sau chiar de lipsa precizarii acestora în fisa postului, sarcinile nedelimitate care dau nastere unor lucrari repetate sau paralele la nivelul altor posturi sau compartimente.

" Sistemul informal puternic, capabil sa puna în circulatie informatii neoficiale aflate în evident dezacord cu informatiile furnizate prin canalele oficiale.

" Sistemul informational inefieicent, prin furnizarea de informatii incomplete, inoportune, nerelevante, poate constitui, de asemenea o cauza generatoare de stres.

Factori ce afecteaza rezistenta la stres

Cu totii suntem afectati într-un moment sau altul de stres, mai ales în conditiile fenomenului economiei românesti, specifice perioadei de tranzitie. Desi stresul nu este nici pe departe un fenomen nou, totusi, acesta capata tot mai mult caracter globalizat si afecteaza atât toate tarile, toate categoriile socio-profesionale, cât si familia si societatea în general.

Factorii ce afecteaza vulnerabilitatea la stres pot fi: personalitatea, vârsta, sexul, nivelul de dezvoltare economica etc.

M.Friedman si R.H.Rosenman, cardiologi americani, în urma cercetarilor efectuate, au aratat ca exista o strânsa legatura între stres, frecventa bolilor cardio-vasculare si tipul de personalitate, identificând totodata doua tipuri majore de personalitate A si B si un tip intermediar, AB.23

Personalitatea afecteaza în mod frecvent modul în care individul va raspunde la stres si de asemenea, modifica impactul stresului asupra organismului. Pentru unii oameni stresul face parte din viata lor. Oricine a vazut astfel de persoane care îsi privesc tot timpul ceasul în mod nervos sau care, pe sosea, claxoneaza cu disperare din autoturism.

Persoanele care se comporta astfel sunt reprezentanti ai tipului A de personalitate, o structura caracterizata prin neliniste, agitatie si un stil de lucru contra-cronometru. Spre deosebire de acestia, o persoana care manifesta tipul B de comportament este în general lent, contemplativ si relaxat.

Persoanele ce aprtin tipului A se concentreaza spre realizari superioare, sunt foarte competitivi, intoleranti si, chiar, agresivi când întâmpina dificultati. Totusi, în exces, tipul A - denota nivele ridicate de stres, conducând astfel la probleme legate de sanatate. În unele studii realizate pe femei, cele cu tip A de comportament au fost gasite cu o rata de 4 ori mai ridicata decât cele din tipul B, în ceea ce priveste bolile cardiace.

Nu toti specialistii din domeniul stresului agreeaza ideea ca cele doua tipuri în aceasta maniera pot fi conexate cu sau fara prezenta problemelor de sanatate. Unii experti au identificat o trasatura de personalitate, numita - serie de caracter ce poate atenua efectele stresului. Indivizii puternici manifesta trei trasaturi fundamentale ale personalitatii, ei tind sa devina puternic implicati în ceea ce fac, actioneaza de obicei cu convingerea ca prin munca lor vor face ceva diferit si percep majoritatea schimbarilor din viata ca fiind benefice si normale pentru dezvoltarea personala.

Datorita sentimentului lor puternic de eficienta de sine, indivizii cu personalitate puternica sunt capabili sa reziste la stres. Unii specialisti considera ca taria de caracter actioneaza ca un tampon împotriva bolii. Caracterul puternic, ca trasatura de personalitate se coreleaza cu o tensiune arteriala scazuta, nivel scazut de acizi grasi în sânge, tensiune psihologica redusa si o stare de fericire accentuata.

Din administrarea numeroaselor teste de personalitate au rezultat trei caracteristici ale caracterelor tari:

" Acordul. Sunt devotati muncii lor, familiei, cât si altor valori importante.

" Controlul. Au un sentiment de control propriu asupra vietii lor.

" Provocarea. Abordeaza modificarile vietii ca ocazii de autotestare.

Vârsta. Din cercetarile efectuate pe un esantion de manageri cu vârste cuprinse între 30-60 ani a reiesit faptul ca acestia resimt în familie influentele stresului organizational, în proportii variabile si dependente de grupele de vârsta26:

˘ 58% din cei cuprinsi în grupa de vârsta 30-40 ani;

˘ 46% din cei aflati între 41-50 ani;

˘ 38% cei peste 50 ani.

Cu alte cuvinte, presiunile din partea familiei vin tocmai în perioada, la vârsta la care

persoana respectiva se afla pe curba ascendenta a aspiratiilor profesionale si a potentialului de munca.

S-a demonstrat faptul ca, în general, vârstele tinere (pâna în 40 de ani) datorita capacitatii sporite de rezistenta a organismului actioneaza ca un amortizor al stresului.

Agentii stresori specifici organizatiei genereaza o tensiune nervoasa ce afecteaza personalul angajat indiferent de sex. Totusi o diferenta exista, si anume în modul de reactie. În stare de stres, femeia poate deveni pasiva, dezorientata, marcata de un puternic sentiment de vinovatie, manifestând tendinta de subapreciere si retragere. Raspunsul la stres al barbatului este diferit, acesta reactionând prin agresivitate, nervozitate, desconsiderarea normelor si valorilor sociale, manifestând tendinta evidenta de defulare si de a se descarca nervos.

În cazul în care femeia detine o functie de conducere, s-a putut observa existenta unor situatii specifice ce se pot transforma cu usurinta în agenti stresori, si anume:

" conflictul de rol profesional si familial generat de dorinta de a rezolva sarcini multe si foarte diferite;

" absenta sustinerii atât din partea familiei, cât si din partea colegilor sau a persoanelor de sex feminin subordonate;

" posibilitatile reduse de relaxare dupa o zi de munca, comparativ cu cele ale barbatilor, fapt ce provoaca oboseala fizica etc.

Daca în urma cu câtiva ani categoriile profesionale considerate prin definitie stresante erau: pilotii de încercare, controlorii de trafic aerian, cosmonautii, lucratorii de la caile ferate si medicii, mai ales chirurgii; astazi, lista s-a marit adaugându-se printre altele: managerii si economistii. În cadrul organizatiilor, angajatii din compartimentele de contabilitate, desfacere si aprovizionare sunt mult mai expusi stresului organizational decât cei din alte compartimente.

Referitor la nivelul de calificare se poate spune ca spre deosebire de muncitorii necalificati, persoanele cu studii superioare sunt supuse frecvent conflictelor de rol, tolerând cu greu ambiguitatea rolului.

Un studiu interesant a fost efectuat de catre compania Gallup vizând relatia dintre stres si dimensiunea organizatiei.28 Studiul s-a derulat pe un esantion de 845 manageri americani grupati dupa dimensiunea organizatiei, rezultatul acestuia indicând faptul ca relatia dintre nivelul stresului managerial si marimea organizatiei este invers proportionala.

În conditii de normalitate, oamenii trebuie sa-si gaseasca echilibrul si raspunsuri noi fata

de situatii noi. Stresul nu este neaparat un fenomen negativ si, de aceea poate constitui o greseala concentrarea doar asupra efectelor sale patologice. Un nivel moderat de stres poate fi chiar un important factor motivational sau poate fi un instrument în dobândirea unei adaptari dinamice la noi situatii.

Daca sanatatea este considerata un echilibru dinamic, stresul este o parte a acestuia. Nu exista stare de sanatate fara o interactiune cu alti indivizi sau cu alte medii. Doar stresul excesiv devine patologic.

De aceea, unele tipuri de stres sunt chiar ceva normal si necesar, atât la serviciu cât si în afara lui. În cazul în care stresul este intens, continuu sau repetat, atunci acesta poate deveni un fenomen negativ ce poate conduce la îmbolnavire fizica si tulburari psihologice. În contextul organizational, aceasta genereaza adesea adaptari inadecvate la situatii.

Din timpuri stravechi, fiintele umane au dezvoltat genetic o reactie la amenintari si presiuni, ca obiectiv primordial în pregatirea lor pentru activitati fizice intense, de tipul "lupta sau fugi".

Acest fapt implica o accelerare a ritmului cardiac, cât si a respiratiei si irigarea accentuata a musculaturii. Eliberarea adrenalinei si noradrenalinei ridica nivelele de glucoza si de acizi grasi liberi în fluxul sanguin, pentru a asigura mai multa energie.

Nivelul ridicat de stres, vatamator, conduce la o varietate de tulburari si boli. Acestea includ o plaja larga de consecinte patologice, ce se întind de la oboseala cronica la depresie, si includ: insomnia, anxietatea, migrene, accese emotionale, alergii, abuz de alcool si tutun.

Pe termen lung, stresul poate contribui la declansarea hipertensiunii si, ca o consecinta la dezvoltarea bolilor de inima si cerebro-vasculare, cât si la ulcer peptic, boli inflamatorii ale vezicii si probleme musculo-scheletale. De asemenea, poate altera functiile sistemului imunitar care, în cele din urma, pot facilita dezvoltarea formelor de cancer. Luate laolalta, aceste tulburari sunt responsabile pentru o mare parte de boli, decese, infirmitati si spitalizari.

Oamenii cred ca ei sunt suficient de bine adaptati la stres, dar în lupta de rezistenta sau de realizare a adaptarii la agentul stres, ei sunt adesea inconstienti de compromisurile pe care le fac. Oamenii nu constientizeaza stresul generat de situatii de genul a ajunge prea târziu la o întâlnire importanta sau a presta o munca fizica dificila la temperatura ridicata. Ei considera ca se pot obisnui la o luminozitate scazuta, galagie, vizibilitate redusa si la conflicte continue în familie sau la locul de munca.

Exista persoane pentru care stresul reprezinta un factor puternic energizant. Aceste

persoane dispun nativ sau si-au dezvoltat prin antrenament rezistenta la stres si pot fi remarcate dupa urmatoarele trasaturi: siguranta de sine în diferite situatii; schimbarea este considerata nu ca o amenintare, ci ca o provocare la competitie; capacitatea de a-si asuma riscuri; implicarea profunda în viata profesioanla si personala; flexibilitatea în opinii si în actiuni; constientizarea faptului ca nu pot schimba situatiile stresante, dar le pot accepta si depasi etc.

Efectele stresului

Pe termen scurt stresul poate avea efecte negative asupra comportamentului unei persoane, având ca rezultat incapacitatea de a actiona în modurile de promovare a unei stari de sanatate.Pe termen lung, stresul poate afecta în mod serios o perioada deja vulnerabila la boala si îmbolnavire.Efectele potentiale ale stresului pot fi grupate în cinci mari categorii, si anume:

" efecte subiective: anxietate, agresiune, apatie, plictiseala, oboseala, indispozitie, scaderea încrederii în sine, nervozitate, sentimentul de singuratate;

" efecte comportamentale: predispozitie spre accidente, alcoolism, abuz de cafea, tendinta de a mânca si/sau de a fuma excesiv, comportament impulsiv;

" efecte cognitive: scaderea abilitatii de a adopta decizii rationale, concentrare slaba, scaderea atentiei, hipersensibilitate la critica, blocaje mentale;

" efecte organizationale: absenteism, productivitate scazuta, izolare, insatisfactie în munca, reducerea responsabilitatii, reducerea loialitatii fata de organizatie, demisii.

" efecte fiziologice: cresterea glicemiei, a pulsului, a tensiunii arteriale, uscaciunea gurii, transpiratii reci, dilatarea pupilelor;

Stresul si comportamentul. Impactul stresului asupra unei persoane se poate manifesta într-o varietate de forme. Dupa cum am mentionat anterior, stresul poate afecta modul în care individul abordeaza boala si raspunde la starea de disconfort. De asemenea, stresul face ca o persoana sa devina iritabila, retrasa, precauta, energica, optimista, aceasta depinzând de natura stresului, daca este negativ sau pozitiv. În timp ce eustresul poate avea efecte benefice, distresul poate conduce la comportamente cum ar fi: abuzul de drog si abordarea unor conduite ce pot duce la vatamari. Aceste comportamente, cât si altele asemanatoare reprezinta modalitati negative de solutionare a stresului.

Pentru a se elibera de stres, multi oameni recurg la droguri, tutun, alcool etc. Totusi, stresul nu trebuie sa conduca neaparat la abuz. Consumul de bautura este considerat o reactie la/sau mijloc de solutionare a evenimentelor de stres major, tipice unei grupe de

vârsta, cum ar fi: pensionarea sau decesul partenerului de viata. Totusi, observatii atente realizate asupra persoanelor sugereaza ca acelea care au reusit în general în controlul stresului, nu recurg la astfel de strategii.

Stresul si alimentatia.Stresul poate afecta si comportamentul alimentar al persoanei. Unele persoane tind sa manânce mai putin, atunci când se simt stresate, în timp ce altele recurg la mese supradimensionate. Pentru o perioada de timp aceasta nu constituie o problema, dar stresul cronic poate contribui la problemele de greutate cât si la problemele asociate unei diete si alimentatii sarace. Observatiile au aratat ca unele alimente activeaza productia de endorfine în creier ceea ce diminueaza stresul si disconfortul. Cercetarile30 au sesizat ca, cu cât o persoana se situeaza mai mult timp sub actiunea stresului, cu atât mai ridicat va fi nivelul de endorfine în sânge. Natura acestor conexiuni este înca neclara, dar ele sugereaza posibile legaturi între endorfine si pofta pentru anumite alimente.

Stresul poate afecta comportamentul si prin cresterea riscului la accidente. De exemplu, capacitatea de sofat a unei persoane se poate deteriora daca persoana se situeaza sub un stres sever. În mod similar, lipsa de concentrare poate fi periculoasa în sensul ca aceasta cauzeaza persoanei neglijarea factorilor de risc în mediul sau.

Comportamentul suicidal poate fi corelat cu stresul. Stirile cotidiene ne semnaleaza ca majoritatea suicidelor în rândul tinerilor sunt precedate de evenimente stresante, evenimente de genul problemelor cu legea, întreruperea unei prietenii si probleme acasa sau la scoala.

Stresul si boala. Daca o persoana are deja o boala, cum ar fi o boala de cord sau o forma de diabet, atunci accentuarea tensiunii musculare si cresterea nivelului de zahar din sânge, generate de stres, pot agrava aceste suferinte. Studiile au aratat ca stresul prelungit este corelat cu debutul unei boli sau maladii. Gradul în care stresul contribuie la dezvoltarea bolii este înca neclara. Aceste probleme ramân înca în studiu.

Daca cercetarile au demonstrat o puternica corelatie între stres si anumite raspunsuri fizice si fiziologice, totusi, nu s-a dovedit o relatie directa de cauza - efect. Asa ca nu se poate concluziona ca stresul însasi genereaza de fapt oricare dintre bolile specifice. Exista dovezi consistente ca stresul poate elimina capacitatea sistemului imunitar de a lupta cu boala, ca în cazul infectiilor virale, a maladiilor în care sistemul imunitar nu functioneaza la parametri si astfel sunt atacate tesuturile (maladii de autoimunizare si unele forme de cancer). Mai mult decât atât, se cunoaste ca stresul poate afecta modul în care indivizii abordeaza boala, cum ar fi modul lent sau rapid în recunoasterea faptului ca ceva nu este în regula sau alterarea modului în care reactioneaza la disconfort.

Plecând de la aceste consideratiuni se pot face unele conexiuni dintre stres si diferite maladii.

Hipertensiunea. Deoarece tensiunea arteriala a unor indivizi se ridica uneori în reactiile la un stresor, cercetatorii au suspectat o posibila legatura între stres si hipertensiune. Hipertensiunea cronica - stare anormala sustinuta prin tensiune arteriala înalta ce poate

conduce la boala cardiovasculara - este apreciata ca fiind legata de stres. Studiile au dezvaluit ca indivizii ce au lucrat sub mare presiune psihologica (de exemplu, pilotii de aeronave) si acei care sunt expusi la stresul sustinut al mediului (persoanele care lucreaza în locuri cu nivele ridicate de zgomot) tind sa dezvolte o tensiune arteriala mai ridicata decât acele persoane care traiesc si muncesc într-o atmosfera mai putin încarcata de tensiune.

Bolile de inima. Se considera ca stresul este un factor ce contribuie la instaurarea bolii de inima. S-a identificat prin observatii sistematice ca exista legaturi ce pot fi explicate între boala de inima si anumite comportamente de tip A, ce deja au fost asociate cu nivele ridicate de stres. Astfel s-ar putea spune ca personalitatea predispusa la boala coronariana este una care suspecteaza motivele altora, se simte în mod frecvent furioasa si îsi exprima ostilitatea netinând cont de sentimentele acestora. Afectata de stres, inima lucreaza mai din greu, respiratia devine mai rapida si superficiala, iar digestia se incetineste. Aproape toate procesele corporale degenereaza. Studiile prihosomatice arata modul in care factorii de stres pot cauza migrene, hipertensiune, depresie, unele ulcere peptice etc. Cercetatorii au estimat ca 80 la suta din boli sunt legate de stres. Teparia calmanta si relaxanta prin masaj poate ajuta contracarind toate aceste efecte.

Unii cercetatori nu sunt convinsi ca nu exista o legatura între comportamentul de tip A si boala de cord. Astfel, studiile31 acestora sugereaza ca factorii de risc pentru boala de cord nu ar avea legatura cu tipul A si cu agresiunea, ci cu problemele emotionale cum ar fi: incapacitatea de a percepe si verbaliza emotiile negative (de exemplu, exprimarea furiei) si de a le solutiona în mod eficient.

Se pare ca, desi stresul poate fi un factor secundar în incidenta bolii de inima, el totusi nu trebuie subestimat.

Cancerul. Rolul stresului în dezvoltarea cancerului este foarte mult dezbatut. Exista informatii ca tensiunea psihica poate juca un rol în debutul cancerului la anumite persoane ce pot fi predispuse sa dezvolte aceasta maladie. Desi unii cercetatori nu sunt înca convinsi ca anumite emotii sau trasaturi de personalitate pot accentua riscul persoanelor pentru cancer, totusi posibilitatea unei astfel de relatii este înca în studiu. Alti cercetatori, de la Centrul de Oncologie din New York, au concluzionat ca starile si trasaturile psihologice pot afecta transformarea celulelor normale în celule canceroase. Ei au identificat trei tipuri de factori de risc: stresul, trasaturile de personalitate (sau stilurile de solutionare) si obiceiurile personale, de exemplu: fumatul.

Este cu totul acceptat ca odata ce individul este diagnosticat ca având cancer, starea emotionala a acestuia se va constitui într-unul din factorii ce determina reusita tratamentului. Registrele medicale32 contin nenumarate rapoarte ale pacientilor care considera ca o vor lua de la început sau au descoperit ceva pentru care sa traiasca si au ajuns în remisie (stare în care simptomatologia dispare) ori s-au refacut complet. În alte cazuri, la acei pacienti care erau în remisie, traumele emotionale severe au fost asociate

cu reaparitia cancerului.

Bolile infectioase si sistemul imunitar. Prin alterarea sistemului nervos si a celui hormonal, stresul persistent creeaza într-un fel climatul fertil pentru maladie. Nu se cunoaste mecanismul exact. Stresul poate avea un efect direct asupra sistemului imunitar - grup de mecanisme din organism ce lucreaza laolalta pentru a lupta cu infectia - prin reducerea capacitatii sale de functionare eficienta.

De asemenea, stresul poate actiona în maniera indirecta asupra rezistentei organismului la infectie. Daca persoana are o alimentatie saraca îsi neglijeaza întretinerea fizica, nu doarme, fumeaza sau bea prea mult sau manifesta o conduita prin care îsi poate periclita sanatatea.

Persoanele care au înregistrat stres psihologic pe termen lung ca rezultat al evenimentelor stresante în viata, tind sa manifeste modificari imunologice ce pot conduce la infectii cât si la maladii maligne. Chiar daca cineva s-a îmbolnavit, evolutia bolii depinde totusi de agentii vatamatori la care persoana a fost expusa si de starea de sanatate a persoanei înainte de evenimentul de viata stresor.

Formele de diabet si ulcerul (digestiv). Atât diabetul cât si ulcerul au conexiuni directe cu stresul. În cazul formelor de diabet, atunci când stresul genereaza cresterea nivelului de glucoza în sânge, celulele pancreatice reactioneaza, producând insulina, un hormon ce ajuta la reglarea nivelului de glucoza în sânge. Stresul cronic poate distruge aceste celule, care nu pot fi înlocuite, eliminând sever capacitatea pancreasului de a elabora insulina necesara pentru a controla nivelul glucozei în sânge. Acest fapt are ca rezultat un risc crescut pentru declansarea diabetului în special la acei indivizi care au predispozitie genetica la boala.

Ulcerul digestiv este o inflamare în "captuseala" stomacului, cauzata prin secretia excesiva de acid gastric, producând în mod frecvent durere severa si putând genera sângerari daca peretele stomacului se perforeaza. Chiar daca înca nu se cunoaste cauza ulcerelor digestive, se accepta în general ca stresul poate agrava aceasta stare.

Astmul si alergiile. Deoarece stresul afecteaza raspunsul imunologic al organismului, acesta a afost asociat cu astmul si alte alergii, cum ar fi febra fânului. Aceste stari rezulta adesea din reactia sistemului imunitar al organismului la un agent de invadare. Organismul invadat produce lanturi de evenimente prin care organismul produce substante denumite anticorpi, care, la rândul lor stimuleaza eliberarea substantelor chimice ce vor genera modificarea fiziologica, multe fiind poate mult mai iritante si vatamatoare decât agentul de invadare original.

Dereglari ale pielii. Se considera ca stresul agraveaza câteva aspecte ale pielii, cea mai severa fiind eczema. Aceasta stare de inflamare33 este caracterizata prin înrosire, mâncarime si leziuni create de transpiratie ce devine crusta sau întarita. Eczema poate dispare sau persista câteva luni sau chiar ani. Medicii au observat ca, atunci când nivelul de stres este ridicat, eczema sau alte tulburari ale pielii se extind.

Tulburari mentale. Stresul genereaza framântari emotionale, care pot agrava dereglarile emotionale existente. Totusi este dificil de stabilit rolul stresului în producerea tulburarilor emotionale si mentale.

În zilele noastre exista numeroase teorii despre posibilele relatii dintre stres si disfunctia mentala. Observatiile au evidentiat o incidenta ridicata a evenimentelor de stres major din viata cu putin timp înainte de debutul schizofreniei, depresiei si tulburarilor non-psihotice. Unele teorii presupun ca unii indivizi se nasc cu predispozitie la tulburarile mentale, care pot transpare sub actiunea unui stres neobisnuit.

Stresul si depresia

În societatea moderna depresia majora constituie una din cele mai întâlnite tulburari de natura psihiatrica. Nu numai ca depresia are efecte devastatoare asupra planului afectiv al individului dar, tulburarea însasi reprezinta o provocare majora pentru sistemul de sanatate publica. De aceea, s-au dezvoltat o multime de studii pentru identificarea factorilor de risc ale depresiei majore. Aceste studii au evidentiat puternica contributie a factorilor constitutivi în dezvoltarea depresiei majore, inclusiv baza genetica, sexul si trasaturile de personalitate.

Ideea unei determinari genetice a depresiei este sprijinita puternic de descoperirile realizate asupra gemenilor si adoptiilor cât si din observatiile asupra persoanelor cu depresie în istoricul familiei, fapt care ar conduce la dezvoltarea depresiei. De asemenea, s-a aratat ca femeia manifesta de doua ori mai multe sanse fata de barbat sa dezvolte depresie majora iar trasaturile de personalitate ale nevrotismului predispune la depresie.

Pe lânga dovezile referitoare la predispozitia constitutionala în dezvoltarea depresiei majore, a fost emis si rolul predominant al factorilor de mediu în ceea ce priveste patogeneza tulburarii .

Numeroase studii au investigat relatia dintre stresul psihosocial si dezvoltarea depresiei majore. Multe dintre acestea au conceptualizat stresul psihosocial din prisma evenimentelor majore ale vietii într-un cadru de timp dat. Evenimentele majore ale vietii pot fi definite ca "momente de cumpana"care induc modificari în cursul vietii si care implica adaptarea individului. Astfel, evenimentele majore ale vietii sunt fapte distincte de frecusurile zilnice minore cât si de formele cronice ale stresului psihosocial. Utilizând scale de evaluare a evenimentelor majore din viata, numeroase studii au evidentiat o asociatie între expunerea la evenimentele de viata, stresante, si instaurarea episoadelor de depresie majora. Pe lânga descoperirile reliefate din cercetarea evenimentelor vietii,

anumite studii au înregistrat asociatii între stresul cronic, cum ar fi stresul organizational si dificultatile conjugale si, instaurarea depresiei.

Costul stresului

Pe lânga efectele potentiale ale stresului asupra starii de sanatate si buna dispozitie a indivizilor, stresul manifesta si un impact economic si social. Stresul poate diminua performantele si productivitatea la locul de munca, afectând astfel evolutia afacerii si în cele din urma, economia ca întreg. De asemenea, poate contribui la sustinerea tensiunilor societatii care se manifesta prin frustrari îndreptate împotriva liderilor si a altor autoritati, cât si prin intoleranta si nerabdarea îndreptata fata de ceilalti parteneri.

Costul economic

Stresul economic reprezinta în România una din racilele majore. Printre cauzele acestuia identificam slaba implicare în luarea deciziilor, executia unui volum mare sau prea mic de munca, obiective de munca neclare si confruntarea cu solicitarile conflictuale, toate pe fondul unei economii distruse.

Pentru România nu exista statistici asupra costurilor stresului ocupational. Referindu-ne la tari dezvoltate (S.U.A.), costul stresului economic la nivelul anului 1999 era de 150 miliarde $. În S.U.A. orice zi de munca înregistreaza 1 milion de muncitori absenti de la locul de munca datorita tulburarilor legate de stres, si anume: dureri de cap, dureri de spate, ulcere, insomnie, anxietate, depresie, probleme de cord, hipertensiune si probleme gastrointestinale.

Uniunea Europeana estimeaza ca stresul afectezaa cel putin 40 milioane de muncitori din spatiul celor 15 state membre, iar costurile Uniunii se ridica la cel putin 20 de miliarde dolari anual.34

"Este îngrijorator sa constatam ca 26% din populatia activa care a înregistrat vatamari, stari de indispozitie, boala, au suferit din cauza stresului în ultimele 12 luni si ca acest procent se accentueaza simtitor în anumite sectoare (de exemplu, 47% din mediul financiar si al asigurarilor si 44% din domeniul educatiei)."

Problema specifica actuala la locul de munca este oboseala cronica, sindrom caracterizat prin epuizare fiziologica si emotionala si adesea generat prin frustrare la nivel cronic, de locul de munca cuplat cu volumul prea mare sau prea mic de munca.

Simptomele includ:

Cresterea consumului de alcool, cafea si chiar droguri;

Depresie, respectul de sine scazut, pesimism si singuratate;

Cresterea absentismului, a întârzierilor;

Oboseala, iritabilitate, tensiune musculara si probleme stomacale;

Pierderea simtului umorului si accentuarea sentimentului de vinovatie.

Stresul corespunzator locului de munca nu trebuie considerat neaparat rau. Daca tensiunea si stresul asociat unui post sunt directionate constructiv, afacerile si persoanele implicate pot obtine beneficii. Într-o anume masura, stresul caracteristic unui post poate stimula gândirea creativa, poate facilita performanta si cresterea productivitatii muncii.

Costul social

Stresul nu înregistreaza doar un cost economic, ci si un cost social. Societatea româneasca aflata în plin proces de stratificare contine o diversitate de indivizi si grupuri de oameni a caror trebuinte si dorinte, atitudini, convingeri si moduri de viata difera (din ce în ce mai mult) si uneori se confrunta. Stabilitatea unei societati depinde si de mentinerea unui echilibru acceptabil între aceste grupuri. Totusi, stresul poate distorsiona acest echilibru.

Daca stresul devine cronic, efectele sale pot afecta mecanismele societatii, ducând la tensiuni crescute între oameni si la accentuarea frustrarii fata de autoritatile si institutiile statului de drept.

Deoarece stresul este atât de raspândit, acesta determina un cost ridicat pentru indivizi, companii, organizatii, cât si pentru societate în ansamblu.

Pentru individ, pe lânga impactul devastator al deteriorarilor severe ale starii de sanatate la care ne-am referit, poate conduce la scaderea eficientei în munca, cum ar fi pierderea oportunitatilor carierei, cât si a calitatii de angajat. Acest fapt accentueaza încordarea din relatia familiala si cea cu prietenii, iar în cele din urma genereaza depresie, deces sau suicid.

Pentru organizatie, costurile legate de stres îmbraca multe forme. Acestea includ absenteismul, costuri medicale ridicate si dereglarea fluxului de productie, asociat cu alte costuri pentru recrutarea si pregatirea de noi angajati. S-a observat, de asemenea, ca stresul a devenit o mare problema în ceea ce priveste productivitatea si eficienta.

În vest, nenumarate companii au implementat în mediul organizational programe si masuri pentru a ajuta angajatii în vederea solutionarii stresului.

Un procent crescator de experti în domeniul combaterii stresului declara ca se poate obtine un succes în controlul stresului doar daca se actioneaza atât la nivelul individului, cât si la nivelul organizatiei. Acest fapt implica actiunea la trei nivele distincte:

- la nivel primar, actiunea se impune pentru identificarea agentilor stresori de la nivelul organizatiei, în sensul prevenirii stresului;

- la nivel secundar, prin tehnici de interventie care sa ajute angajatii sau grupurile organizationale sa poata dezvolta prin educatie si pregatire, strategii de solutionare si de crestere a rezistentei la stres;

- la nivel tertiar, asistenta de specialitate poate asigura angajatilor suportul necesar vindecarii simptomelor stresului.

Daca o organizatie nu a întreprins actiuni de identificare a stresului, aceasta demonstreaza o lipsa de întelegere a costurilor reale, cât si a beneficiilor ce pot fi obtinute din prevenire. Unul din primii pasi în dezvoltarea unui program de prevenire a stresului îl constituie evaluarea sau diagnoza incidentei stresului, efectele si costurile acestuia.36

Orice actiune de evaluare a stresului trebuie adaptata cu precautie la situatia organizatiei, la structurile si departamentele sale.

Stresul si consecintele sale asupra omuluiStadiile stresului

1) Reacţia de alarmă reprezintă primul răspuns al organismului, mobilizarea generală a forţelor de apărare ale organismului. Acest prim stadiu cuprinde două faze: faza de şoc (caracterizată prin hipotensiune, hipotermie, depresie nervoasă etc.), cu afectare sistemică (generală) bruscă, urmata apoi de o fază de contra-şoc, în care apar fenomenele de apărare (hiperactivitate cortico-suprarenală, involuţia aparatului timico-limfatic etc.).

2) Stadiul de rezistenţă, în care sunt activate mecanismele de autoreglare. Cuprinde ansamblul reacţiilor sistemice provocate de o expunere prelungită la stimuli faţă de care organismul a elaborat mijloace de apărare.

3) Stadiul de epuizare, foarte asemănător reacţiei de alarmă, apare când agenţii nocivi au acţiune prelungită, iar adaptarea organismului cedează.

Stresul şi organismul uman

Stresul reprezintă un aspect normal şi necesar al vieţii, aspect de care omul nu poate scăpa.Un anumit volum de stres este necesar pentru supravieţuire.Stresul se poate concretiza în diminuarea normalităţii funcţiilor sau chiar în apariţia bolilor, dar poate ajuta persoana aflată într-o stare de pericol şi contribuie la accentuarea achiziţiilor.Stresul poate genera un disconfort temporar şi, de asemenea, poate induce consecinţe pe

termen lung.

Stresul intens şi prelungit poate altera starea de sănătate a unui individ cât şi bunăstarea acestuia, provocând reacţii funcţionale şi organice.Reacţiile organice pot merge până la boli grave ca: boli endocrine (diabet zaharat, disfuncţii tiroidiene), boli cardiovasculare (hipertensiune arterială, infarct miocardic), boli digestive, boli ale sistemului imunitar, boli psihice etc.Reacţiile funcţionale ca: migrene, tulburări digestive diverse, manifestări cutanate, pot afecta calitatea vieţii individului.Practic, stresul afectează întregul organism. Şi, în afară de simptomele funcţionale sau organice, stresul şi consecinţele sale - iritabilitate, anxietate, depresie - provoacă adesea probleme relaţionale, în familie sau la serviciu.

Stresul poate genera chiar conflicte importante care, la rândul lor, agravează situaţia: stresul generează stres.Stresul „de zi cu zi" poate fi cauzat de aşa-numiţii factori de stres cronici, cum ar fi alimentaţia haotică, suprasolicitarea profesională, spiritul de competiţie sau ambianţa de muncă neplăcută. În acest caz, starea de tensiune în care trăieşte persoana devine permanentă sau foarte frecventă. Aceasta duce progresiv la epuizare. În acest context se încadrează ritmul de viaţă - orele de sculare şi de culcare, lucrul în ture, schimbările frecvente de fus orar.Controlul factorilor de stres este, parţial, în puterea omului, şi poate contribui la creşterea calităţii vieţii.

StresDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Stres sau stress reprezintă sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului; ansamblu care cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forţă, solicitare, tensiune.

Pornind de la conceptul de stres, menţionăm că termenul aparţine lui Hans Hugo Bruno Selye care consideră că stresul se leagă de sindromul de adaptare reacţia la stress pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului. Hans Selye defineşte stresul ca ansamblu de reacţii al organismului uman faţă de acţiunea externă a unor agenţi cauzali (fizici, chimici, biologici şi psihici) constând în modificări morfo-funcţionale, cel mai adesea endocrine. În cazul în care agentul stresor are o acţiune de durată vorbim de sindromul general de adaptare care presupune o evoluţie stadială.

Cuprins

1 Stadii clinice 2 Caracteristicile stresului

3 Stresul psihic

4 Legături externe

Stadii clinice

Primul stadiul este cel al reacţiilor de alarmă şi are două subetape:

faza de şoc, când pot apărea hipertensiune şi hipotermie. faza de contraşoc, când organismul individului realizează o contracarare a

simptomelor din faza de şoc şi are la bază răspunsuri de tip endocrin. Acest stadiu este caracteristic perioadei copilăriei când rezistenţa biologică este foarte scăzută.

Stadiul al doilea este cel de rezistenţă specifică (revenire), când după primul contact cu agentul stresor organismul se adaptează, comportamentul individului fiind aparent normal, persistând modificări specifice stadiului anterior, în special de la faza de contraşoc. În plan ontogenetic, acest stadiu corespunde maturităţii, când individul are o rezistenţă bună, fiind posibilă adaptarea la aproape orice tip de stres din mediu.

Stadiul al treilea este cel de epuizare (aparţine bătrâneţii) când scad aproape toate resursele adaptative ale organismului. Adaptarea nu se mai menţine din cauza scăderii reacţiilor de tip vegetativ. Apar vădit consecinţele negative ale acţiunii îndelungate a acestor mecanisme neurovegetative.

Caracteristicile stresului

Orice tip de stres apare pe fondul adaptării permanente a organismului la mediu când se poate produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului şi posibilităţile de răspuns reale ale individului. Adaptarea presupune păstrarea integrităţii organismului care este în permanenţă ameninţată de agenţii stresori de toate tipurile. În plus adaptarea presupune realizarea unui echilibru dinamic cu mediul. Stresul apare în momentul când acest echilibru al adaptării se perturbă. Această perturbare este reversibilă. Stresul reprezintă, după Landy, un dezechilibru intens perceput subiectiv de către individ între cerinţele organismului şi ale mediului şi posibilităţile de răspuns individuale.

În funcţie de natura agentului stresor, stresul poate fi psihic, fizic, chimic şi biologic. În funcţie de numărul persoanelor afectate, stresul poate fi individual sau colectiv.

Stresul psihic

Paul Fraisse defineşte stresul psihic ca totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu-şi găsesc soluţia pe moment. Mihai Golu defineşte stresul psihic ca stare de tensiune, încordare sau disconfort, determinată de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, stare de frustrare (reprimare) a unor trebuinţe, dorinţe sau aspiraţii.

Stresul psihic are un dublu caracter: primar şi secundar. Caracterul primar vorbeşte depre stres ca rezultat al unei agresiuni recepţionată direct în plan psihic. Caracterul secundar vorbeşte depre stres ca reacţie de conştientizare în plan psihic a unui stres fizic, căruia individul îi acordă o semnificaţie de realipula. Caracteristicile stresului psihic – Agenţii stresori psihici sunt: stimulii verbali (inclusiv cei care aparţin limbajului interior) care sunt vehiculaţi pe căi nervoase la cortex. Aceştia se diferenţiază total de celelalte categorii de agenţi stresori din cauza semnificaţiei lor, pentru individ ei având caracter potenţial de a produce stres psihic. Acest caracter potenţial este validat de semnificaţia cu care îl investeşte individul. Unul şi acelaşi agent stresor psihic, în afară de faptul că nu produce stres psihic la toţi indivizii, nu produce stres psihic de fiecare dată la acelaşi individ. Acest lucru este condiţionat de dispoziţiile de moment ale individului şi de semnificaţia pe care o acordă în acel moment individul. Apariţia şi amploarea stresului psihic depind mult de caracterele genetice ale individului (caractere cognitive, voliţionale, motivaţionale şi afective).

Vulnerabilitatea psihică la stres este constituţională sau dobândită. Vulnerabilitatea psihică este o trăsătură proprie doar anumitor persoane şi se manifestă prin reacţionare uşoară, prin stare de stres psihic, la o gamă largă de agenţi stresori.

Situaţii generatoare de stres psihic:

existenţa unor circumstanţe neobişnuite pentru individ care îl surprind pe acesta nepregătit pentru a le face faţă.

semnificaţia unui eveniment. angajarea individului într-o acţiune sau relaţie exagerată. particularităţile contextului social. lipsa condiţiilor interne. modul subiectiv de a percepe solicitările mediului. subsolicitare / suprasolicitare. situaţiile conflictuale existente în familie, profesie sau la nivel intelectual. criza de timp. izolarea. apariţia unui obstacol fizic sau psihic în calea unui scop care duce la frustrare. situaţii perturbatoare cauzate de agenţi fizici (zgomote, vibraţii, fluctuaţii de

temperatură).

Există două forme speciale de stres (Selye): distress şi eustress. Distress-ul implică toate tipurile de stres enumerate (stresul obişnuit). Eustress-ul este starea de stres specială care este validată prin anumite reacţii endocrine specifice. Se diferenţiază de distress prin:

natura agenţilor stresori (eustress – stimuli plăcuţi ai ambianţei, trăirile plăcute ale individului).

consecinţele acţiunii agenţilor stresori care de cele mai multe ori sunt plăcute. în plus faţă de distress, eustress-ul are implică şi stres fizic.

Agenţii stresori ai stresului psihic au următoarele caracteristici: caracter potenţial stresant (generează stres psihic doar în anumite condiţii), caracter de ameninţare permanentă pentru individ şi caracter negativ al consecinţelor agenţilor stresori. Există două categorii de agenţi stresori: unii care acţionează pe calea celui de-al doilea sistem de semnalizare (agenţii psihogeni) şi stimulii senzoriali externi, care devin agenţi stresori psihici veritabili atunci când bombardează repetat scoarţa cerebrală şi când au intensitate peste medie.

Parametrii de acţiune ai unui agent stresor: intensitate, durată, repetabilitate, noutate şi bruscheţe. Asupra individului acţionează constelaţii de agenţi stresanţi. Clasificarea agenţilor stresori:

în funcţie de numărul lor, ei sunt: unici şi multiplii. în funcţie de asociere, ei sunt: conglomeraţi şi configuraţi. în funcţie de dominanţa acţiunii, ei sunt: principali şi secundari. în funcţie de numărul indivizilor afectaţi, ei sunt: agenţi stresori cu semnificaţie

strict individuală, colectivă şi generală. în funcţie de natura lor, ei sunt: fizici (sonori, luminoşi etc), chimici, biologici,

psihologici.

HORMONII CORTICOSUPRARENALIENI

 

IMPLICATIILE HORMONILOR GLUCOCORTICOZI IN METABOLISM

Ca produsi de secretie endocrina ai tesutului glandular corticosuprarenal, hormonii corticosteroizi au fost descoperiti tarziu, de abia dupa ce Hartmann (1930) a semnalat ca extractele totale de corticosuprarenala ca urmare a indepartarii dezechilibrelor metabolice (hipoglicemie, hiponatremie, hiperpotasemie, cresterea eliminarii urinare a apei si a sodiului) si functionale (hipotensiune, astenie, hipotermie, scaderea rezistentei la stres etc.) create de extirparea suprarenalelor.

In perioada 1934 – 1943, Kendall, Reichstein si colab au izolat corticosteronul, cortizonul si cortizolul, iar in 1953, Tait si Simpson au indentificat electrocortina sau aldosteronul. In prezent se cunosc peste 30 de compusi izolati in cortexul suprarenal, din care numai doi sunt de importanta primordiala pentru functia endocrina a glandelor corticosuprarenale. Acestia sunt cortizolul, ca principal hormon glucocorticoid, si aldosteronul ca mineralocorticoid.

Toti hormonii corticosuprarenali sunt compusi sterolici formati din colesterol circulant absorbit de celulele glandulare prin endocitoza. Mici cantitati se sintetizeaza local din acetil coenzima A. Din nucleul comun ciclopentano-perhidrofenantrenic al colesterolului se formeaza, cu ajutorul unui echipament enzimatic diferentiat, nucleii specifici celor trei categorii de hormoni corticosuprarenali.

Sinteza glucocorticoizilor are loc in zona fasciculata si, intr-o mica masura, si in cea reticulata. Secventa reactiilor este urmatoarea:

Colesterol Pregnenolon 17-OH-Pregnenolon

17-OH-Progesteron 11-Dezoxicortizol Cortizol

Localizarea intracelulara a reactiilor implicate in biosinteza cortizolului este atat mitocondriala, cat si in reticulul endoplasmatic. Hidroxilarea in mitocondrii a 11-dezoxicortizolului prezinta caracter critic si limitant.

La randul sau sinteza aldosteronului, principalul mineralocorticoid, se realizeaza exclusiv in zona glomerulata. Ea parcurge aceleasi etape ca in zona fasciculata, pana la stadiul de progesteron. Prin hidroxilarea progresiva a progesteronului la carbonul din pozitiile 21, 11 si 18 se obtine dezoxicorticosteronul, corticosteronul si 18-hidroxicorticosteronul. Enzima 18-hidroxilaza gasindu-se numai in zona glomerulata, oxidarea hidroxilului din C18 al hidroxicorticosteronului si fomarea unei grupari aldehide in pozitia respectiva duc la sinteza aldosteronului.

Principalii hormoni glucocorticoizi sunt cortizolul sau hidrocortizonul, corticosteronul, cortizonul, prednisol, metilprednisol. Dintre acestia numai cortizolul si corticosteronul sunt naturali, primul asigurand 95% din activitatea hormonilor glucocorticoizi circulanti. Restul glucocorticoizilor sunt produsi de sinteza, prevazuti cu actiuni egale sau mai puternice decat ale cortizolului.

La randul lor mineralocorticoizii sunt reprezentati nu numai de aldosteron, ci si de precursorii acestuia, corticosteronul si dezoxicorticosteronul. In timp ce aldosteronul ocupa 95% din activitatea mineralocorticoida, ceilalti derivati sunt mult mai putin activi.

Cortizolul si cortizonul poseda, de asemenea, o slaba activitate mineralocorticoida. Dintre glucorticoizi doar dexametazonul este lipsit de proprietati mineralocorticoide. Derivatul sintetic 9 alfa-fluorocorizolul este, din contra tot asa de activ ca aldosteronul.

Cortizolul circulant este legat in proportie de pana la 90% de o globulina plasmatica sintetizata in ficat si denumita transcortina, cu greutate moleculara de 52.000 de daltoni. Concentratia normala a acesteia este de 3 mg%. Ea poseda o capacitate de legare a cortizolului de 20 μg%. Aceasta creste in timpul sarcinii sau al administrarii de estrogeni.

Forma legata fiind inactiva numai fractia libera, care nu depasesete 10% din concentratia cortizolului plasmatic, exercita efecte fizio-farmacologice. Aldosteronul, combinandu-se mai slab cu proteinele plasmatice transportoare, circula sub forma libera in proportie de 50%. Datorita acestui fapt, perioada de injumatatire a aldosteronului circulant este de 15 minute in timp ce ce a cortizonului variaza in jur de 90 minute.

Inactivarea hormonilor corticosuperarenali se realizeaza in ficat, transformandu-se tetrahidroderivati ai acestora, care prin conjugare cu acizii glucuronic si sulfuric, formeaza glucuronizi si sulfati, excretati in proportie de 75% in urina si restul de 25% in bila, in materiile fecale. Dintre produsii de metabolizare ai cortizolului, determinarea 17-hidroxicorticosteroizilor prezinta interes clinic deosebit intrucat reflecta excesul sau deficitul secretor de glucocorticoizi. Catabolizarea hormonilor sexoizi in 17-cetosteroizi a fost deja mentionata. Reprezentand 2/3 din continutul in 17-cetosteroizi al urinei, determinarea lor ofera indicatii asupra activitatii secretorii a glandelor suprarenale.

 

 

ACTIUNEA HORMONILOR HIPOFIZARI ACTH - REGLAREA SECRETIEI DE ACTH –

Hormonul adrenocorticotrop

ACTIUNEA HORMONILOR HIPOFIZARI ACTH.

REGLAREA SECRETIEI DE ACTH

Hormonul adrenocorticotrop

Hormonul adrenocorticotrop (ACTH, corticotrofina sau corticostimulina) controleaza dezvoltarea si secretia hormonala corticosuprarenala.

ACTH poseda proprietati antigenice, generatoare de anticorpi specifici.

Sinteza ACTH are loc in celulele bazofile adenohipofizare prevazute cu mici granulatii colorate in rosu, dintr-un precursor cu greutatea moleculara de 31.000 daltoni, denumit proopiomelanocortin.

In lipsa ACTH hipofizare, glandele corticosuprarenale se atrofiaza.

Proprietatile biologice ale ACTH sunt primare si secundare. Cele primare apartin hormonului insusi si constau in stimularea zonei fasciculate a glandei corticosuprarenale, secretoare de glucocorticoizi (cortizol si corticosteron). Sub influenta ACTH, secretia acestora creste rapid si proportional cu doza in intervalul scurt de 7-8 minute. Paralel cu activarea sintezei si secretiei de glucocorticoizi, ACTH stimuleaza zona reticulata si chiar zona glomerulata a corticosuprarenalelor.

La animalul hipofizectomizat, cu capsulele suprarenale atrofiate, ACTH restabileste greutatea glandei si aspectul normal al zonelor fasciculate si reticulate.

Referitor la mecanismul intim de actiune, se admite ca efectele stimulatoare ale ACTH asupra secretiei corticosuprarenalei sunt mediate de cAMP. Mai exact ACTH activeaza transformarea colesterolului in pregnenolon, ca prima etapa a biosintezei glucorticoizilor, cu participarea cAMP.

Proprietatile secundare ale ACTH se datoreaza efectelor metabolice ale hormonilor glucocorticoizi. In esenta este vorba de activarea metabolismelor glucidic, proteic si lipidic.

Ca actiuni extracorticosuprarenale figureaza efectele lipolitice, melanotrope si aldosteronoeliberatoare slabe, asigurand doar 30% din secretia de fond a mineralocorticoizilor.

Daca actiunea lipolitica trebuie admisa cu rezerva, intrucat adenohipofiza de oaie contine un hormon peptidic cu structura similara ACTH si proprietati lipolitice, activitatea sa melanotropa apare evidenta in insuficienta corticosuprarenala in care pielea prezinta pigmentatia caracteristica bronzata (boala Addison). Aceasta se datoreste fie excesului de ACTH circulant prevazut cu proprietatile melanocitostimulatoare, fie formarii unui produs intermediar de inactivare similar cu MSH.

Reglarea secretiei de ACTH se realizeaza pe cale umorala si neuroreflexa centrala. Principalul factor umoral il constituie concentratia sanguina a hormonilor glucocorticoizi reprezentati la om indeosebi de cortizol. Sub influenta acestuia, secretia de ACTH scade, realizand un veritabil mecanism de feed-back negativ, si invers, creste in absenta glucocorticoizilor din circulatie. Administrarea de extracte corticosuprarenale sau de cortizol provoaca de altfel atrofia zonei corticale a suprarenalelor, similara cu cea observata dupa hipofizectomie. Hipertrofia compensatoare a corticosuprarenalei restante dupa suprarenalectomie unilaterala nu apare la animalul hipofizectomizat sau tratat cu cortizol. Inhibarea biosintezei glucocorticoizilor suprarenali cu metopirona, care blocheaza 11-Ă -hidreste urmata de cresterea secretei de ACTH, ca urmare a deficitului� de cortizol circulant. Testul cu metopirona se foloseste in clinica umana pentru explorarea secretiei de ACTH si a functiei axului hipofizo-suprarenal in general.

S-a dovedit astfel ca sinteza si eliberarea ACTH hipofizar depind de concentratia glucocorticoizilor din plasma (corticosteron si mai ales cortizol). Reglarea secretiei de ACTH de catre produsii eliberati de o glanda periferica se realizeaza prin feed-back lung, in timp ce autoreglarea asigurata de ACTH circulant este consecinta relatiei de tip feed-back scurt. Prima modalitate detine un loc mult mai important decat cea de-a doua. In afara acestor informatii umorale specifice, un rol deosebit revine factorilor nervosi nespecifici de origine extero- si interoceptiva. Acestia sunt foarte numerosi si polimorfi, incepand cu variatiile termice (cald, frig), traumatismele si hemoragiile si sfarsind cu efortul, aninfectiile sau starile psiho-emotionale.

Ansamblul stimulilor nociceptivi nespecifici generatori de reactii neurohormonale complexe de adaptare si aparare poarta denumirera generica de stres.

Informatiile stresante nespecifice determina stimularea corticosuprarenalei cu participarea obligatorie a ACTH hipofizar. Veriga hipofizo-corticosuprarenala este indispensabila reactiilor de aparare contra factorilor de agresiune nervoasa si umorala cunoscuta sub numele de sindrom general de adaptare, descris de Selye.

Mecanismul de stimulare a secretiei de ACTH in stres este independent de reactiile de feed-back specific dintre cortizol si ACTH. Descarcarile de ACTH in stres, fiind de necesitate, sunt imediate.

In cazul stimulilor umorali, actiunea se exercita direct asupra teritoriului glandular hipofizar.

Reglarea directa este dublata de o componenta neuromumorala indirecta, de origine hipotalamica.

S-a emis presupunerea ca stimularea secretiei de ACTH se realizeaza cu participarea hipotalamusului. Acesta indeplineste atat un rol de zona receptoare pentru glucocorticoizii circulanti cat si de convergenta si integrarea aferentelor senzoriale din intregul organism. Prin intermediul iminentei mediane si a circulatiei portale de la nivelul tijei infundibulare, hipotalamusul participa la reglarea neuo-umorala a secretie de ACTH.

Saffran si Schally (au precizat ca asupra secretiei hipofizare de ACTH controlul hipotalamic se face pe cale sanguina cu ajutorul unui factor de eliberare a corticotrofinei, denumit corticoliberina, (CRF sau corticotrophin releasing factor) secretat de eminenta mediana. In timp ce lipsa glucocorticoizilor circulanti activeaza secretia de CRF, excesul lor in plasma o inhiba. Blocand sinteza si secretia de CRF de catre neuronii eminentei mediane, dozele mari de cortizol impiedica secretia de ACTH in stres.

Rezumand, se poate spune deci ca reglarea secretiei de ACTH se realizeaza prin reactii de feed-back negativ sau pozitiv pe cale directa hipofizara si indirecta hipotalamica cu participarea CRF eliberat de la nivelul eminentei mediane.

BIBLIOGRAFIE

I. Haulica â "Fiziologie umana", Editia a II-a, Ed. Medicala, 2000, 752-756.��

Glucocorticoizii sunt hormoni corticosuprarenalieni sau analogi sintetici, care folosiţi ca medicament, în doze superioare celor fiziologice, produc efecte farmacodinamice importante însoţite de exagerarea efectelor metabolice.

Efecte farmacodinamice

1. Acţiune antiinflamatoare marcatã, superioarã celei produse de antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS), ce intereseazã toate fazele procesului inflamator. Astfel:

- cortizonii stabilizeazã membranele biologice în general, pe cele capilare şi celulare în special;

- antagonizeazã acţiunea de permeabilizare membranarã a histeinei şi a kininelor;

- menţin rãspunsul vascular la catecolamine;

- diminuã motilitatea leucocitelor şi capacitatea lor fagocitarã;

- diminuã intensitatea fenomenelor din fazele congestivã şi exudativã ale procesului inflamator.

Cortizonii produc însã: scãderea numãrului de fibroblaşti, diminuarea formãrii colagenului şi blocarea sulfatãrii mucopolizaharidelor, acţiuni ce fac ca procesele reparatorii, de cicatrizare, din faza finalã a inflamaţiei sã fie întârziate.

2. Acţiune antialergicã şi imunodepresivã marcatã, urmare a împiedicãrii sintezei interleukinei 2 (IL-2) şi linfokininelor (factor chemotactic, de proliferare a limfocitelor, de activare a macrofagelor, de permeabilizare a capilarelor) de cãtre limfocitele T, urmare

a scãderii proliferãrii acestora. Concomitent sunt diminuate consecinţele inflamatorii ale reacţiei Ag-Ac. Glucocorticoizii au de asemenea acţiune limfoliticã materializatã prin limfopenie trecãtoare, iar la copil prin diminuarea tranzitorie a umbrei timice. Limfocitele sensibilizate sunt însã rezistente la acţiunea glucocorticoizilor. Acţiunea imunodepresivã determinã scãderea rezistenţei organismului la infecţii.

3. Creşterea secretiei gastrice de HCl (prin intensificarea mecanismului histaminic) cu scãderea concomitentã de mucus protector (urmare a scãderii numãrului de celule mucosecretoare) şi întârzierii regenerãrii mucoasei gastrice ceea ce favorizeazã apariţia ulcerului gastric, cu aspect caracteristic fãrã burelet fibros, aşa numitul “ulcer moale”.

4. Stimularea SNC cu senzaţie de bine resimţitã de bolnavi pe parcursul tratamentului, dar şi cu riscul declanşãrii unor episoade psihotice acute la bolnavii cu tulburãri psihotice în antecedente.

5. Efecte oculare urme a aplicãrii locale, constând în creşterea presiunii intraoculare. Administrarea sistemicã îndelungatã poate provoca, mai ales la tineri, cataractã subscapularã posterioarã ireversibilã, cu pierderea consecutivã a vederii. Glucocorticoizii utilizaţi ca medicament, deci în doze superioare celor fiziologice, produc, urmare a exagerare a efectelor fiziologice consecinţe metabolice importante, având cel mai adesea semnificaţia unor reacţii adverse severe.

Astfel:

• La nivelul metabolismului glucidic, cel mai intens influenţat, glucocorticoizii produc intensificarea gluconeogenezei hepatice pe seama aminoacizilor (AA), creşterea depozitelor hepatice de glicogen, scãderea utilizãrii celulare a glucozei şi creşterea glicemiei. Glucocorticoizii au acţiune antiinsulinicã. Tratamentele îndelungate pot produce “diabet steroidian de novo”, de obicei reversibil la întreruperea tratamentului şi care rãspunde favorabil la antidiabetice orale.

• La nivelul metabolismului protidic glucocorticoizii au acţiune catabolizantã: cresc catabolismul proteic şi implicit eliminãrile urinare de azot, este inhibatã sinteza de proteine, diminuã procesele de creştere, sunt întârziate procesele de cicatrizare şi scade rezistenţa organismului la infecţii. Hipercatabolismul proteic este deosebit de marcat la nivelul: oaselor (resorbţia matricei proteice osteoide cu creşterea eliminãrilor urinare de Ca şi apariţia osteoporozei), muşchilor sceletici (diminuarea masei musculare îndeosebi la m.coapsei şi slãbiciune muscularã, realizând aşa-numita “miopatie cortizonicã” lent reversibilã la întreruperea tratamentului), pielii (ruperea fibrelor elastice şi de colagen din structura pielii cu apariţia de vergeturi, fenomene atrofice, telangiectazii- efecte ireversibile).

• Asupra metabolismului lipidic, glucocorticoizii produc efecte de tip anabolizant cu favorizarea eliberãrii acizilor graşi cu lanţ lung şi redistribuirea specificã a ţesutului adipos (faţã “în lunã plinã”, burelete grãsoase supraclaviculare, “şorţ abdominal”).

• Glucocorticoizii influenţeazã metabolismul hidromineral producând efecte de tip mineralocorticoid –retenţie hidrosalinã, pierdere de K.

Mecanismul de acţiune

Mecanismul de acţiune al glucocorticoizilor constã în pãtrunderea acestora în citoplasma celularã şi fixarea pe un receptor intracitoplasmatic specific urmatã de activarea acestuia prin desfacerea din structura receptoare a unei proteine fosforilate “heat-shock protein”. Complexul glucocorticoid-receptor activar pãtrunde în nucleu unde se leagã de o porţiune a AND-ului (“glucocorticoid-response elements”), reglând transcripţia unor gene specifice şi implicit sinteza proteicã. Sensul influenţãrii acesteia variazã cu structura celularã consideratã. Aşa de exemplu la nivelul hepatocitului este favorizatã sinteza de proteine structurale şi enzimatice, în timp ce la nivelul limfocitelor sinteza proteinelor este deprimatã cu scãderea consecutivã a producerii de imunoglobuline. Glucocorticoizii induc sinteza unor proteine cu proprietãţi antiinflamatoare denumite lipocortine, care blocheazã fosfolipaza A2 şi consecutiv întregul lanţ metabolic al eicosanoidelor, diminuând formarea de prostaglandine (PGE), leucotriene şi PAF (substanţe cu efecte proinflamatoare). Dozele ridicate de glucocorticoizi inhibã de asemenea COX2 (ciclooxigenaza 2) şi 5-LOX (5-lipooxigenaza).

Efecte adverse

Apar atât consecutiv exagerãrii efectelor metabolice (diabet steroidian, osteoporozã, miopatie cortizonicã şi retenţie hidrosalinã etc.) cât şi urmare a acţiunilor farmacodinamice (ulcer gastric, cataractã etc.). Tratamentul îndelungat cu glucocorticoizi poate produce de asemenea hipercorticism exogen (redistribuirea caracteristicã a ţesutului adipos, pilozitate, acnee, insomnie, bulimie şi în final sdr.Cushing iatrogen) şi hipocorticism endogen urmare a atrofierii progresive a glandelor suprarenale, consecutivã inhibãrii axului hipofizo-hipotalamo-suprarenalian de cãtre concentraţiile sanguine de cortizoni determinate de administrarea acestora ca medicament.

Hipocorticismul endogen se manifestã prin astenie, apatie, iritabilitate, stare de presivã, hipoglicemie, hTA. Insuficienţa corticosuprarenalã devine evidentã în condiţii de stress (termic, chirurgical, infecţios etc.) aparute în timpul tratamentului cortizonic sau dupã întreruperea acestuia. Fenomenul este lent, reversibil la întreruperea tratamentului. Pentru prevenirea sau diminuarea hipocorticismului endogen, administrarea glucocorticoizilor trebuie fãcutã cu multã prudenţã, folosind doze terapeutice minime, evitând tratamentul îndelungat administrând medicamentul dimineaţa între orele 6-8 (interval ce corespunde activitãţii fiziologice maxime a axului hipotalamo-hipofizar), administrând în timpul tratamentului de întreţinere doze duble o datã la 2 zile, iar întreruperea tratamentului trebuie fãcutã prin diminuarea lent-progresivã a dozei.

Utilizarea cortizonilor trebuie evitatã la bolnavii cu risc crescut: (hipertensivi, bolnavi cu afecţiuni cardio-vasculare, ulcer peptic, gastritã, esofagitã, osteoporozã, DZ, TBC sau alte infecţii, psihoze, glaucom) în sarcinã şi la tineri. Glucocorticoizii sunt indicaţi pentru

efectele antiinflamatoare, antialergice şi de deprimare a reacţiilor mezenchimale, ca tratament simptomatic în afecţiuni reumatismale (reumatism poliarticular acut, poliartritã cronicã avolutivã, acces de gutã), afecţiuni dermatologice şi boli de colagen (dermatoze alergice şi inflamatorii, LED, dermatomiozitã etc), forme severe de astm bronşic, reacţii alergice de toate tipurile, ileite, colitã ulceroasã, hepatitã, boli hematologice (anemie aplasticã, purpurã trombopenicã idiopaticã etc), afecţiuni oculare (inflamatorii şi alergice), diferite forme de cancer (leucemie, b. Hodgkin, cancer mamar, cancer prostatic etc). Doze mari de glucocorticoizi în asociere cu substanţe citostatice se folosesc pentru prevenirea respingerii grefelor şi transplantelor. Utilizarea localã (topicã) a glucocorticoizilor dã rezultate diferite in funcţie de zona anatomicã, funcţia de barierã a pielii, vehicul folosit şi concentraţia în glucocorticoidul respectiv.

Utilizarea glucocorticoizilor în stomatologie este limitatã şi controversatã. În leziuni aftoase întinse sau în lichenul plan eroziv se pot administra injectabil, intralezional cu rezultate favorabile.

Din punct de vedere farmacocinetic, glucocorticoizii naturali şi sintetici se absorb rapid şi complect din tractul gastrointestinal, fiind activi pe cale oralã. Concentraţia plasmaticã maximã este atinsã în cca. 2 ore. În sânge se leagã în proporţie de 70-90% de o globulinã plasmaticã (transcortina). Sunt metabolizaţi hepatic relativ rapid (concentraţia plasmaticã scade cu cca. 15% în 8 ore) prin reducere urmatã de glicuronoconjugare. Sunt eliminaţi renal. Medicamente de tipul barbituricelor, care au efect inductor enzimatic, grãbesc metabolizarea glucocorticoizilor necesitând, în cazul terapiei asociate creşterea dozei de steroid. Glucocorticoizii au structurã steroidianã (C21) cu o dublã legãturã în poziţia 4-5, o funcţie de oxigen (cetonicã sau hidroxilicã) în poziţia 11 (se numesc 11-oxisteroizi), o grupare hidroxil în poziţia 17α şi alta în poziţia 21.

Aceastã structurã corespunde glucocorticoizilor naturali: cortizon şi hidrocortizon. Prin inducerea unei duble legãturi 1-2 se obţin derivaţi Δ1: prednison (Δ1-cortizon) şi prednisolon (Δ1-hidrocortizon), de 5 ori mai activi ca antiinflamatoare şi glucoreglatoare. Substituirea unui metil în poziţia 6 (metil prednisolon), sau a fluorului în poziţia 9α (triamcilononã, dexametazonã, betametazonã) intensificã toate efectele glucocorticoizilor. Metilarea în poziţia 16α (dexametazonã, betametazonã) anuleazã efectele de tip mineralocorticoid.

Intereseazã trei caracteristici farmacologice ale glucocorticoizilor: potenţa (mãrimea dozei la care apar efecte farmacodinamice, denumitã şi “unitate de dozã”), durata efectului şi raportul dintre efectul antiinflamator şi cel de retenţie hidrosalinã.

Funcţie de aceste caracteristici, glucocorticoizii se împart în:

a) Gcc cu potenţã micã (unitate de dozã 25 mg), efect antiinflamator mediu, dar retenţie hidrosalinã marcatã şi duratã scurtã de acţiune (T1/2 de 8-12 ore): cortizon, hidrocortizon.

b) Gcc cu potenţã medie (unitate de dozã 4-5 mg), efect antiinflamator marcat, retenţie hidrosalinã slabã şi duratã de acţiune medie (T1/2 de 12-36 ore): prednison, prednisolon, metilprednisolon.

c) Gcc cu potenţã mare (unitate de dozã 0,75 mg), efect antiinflamator marcat, lipsa retenţiei hidrosaline şi duratã lungã de acţiune (T1/2 de 36-54 ore): dexametazonã, betametazonã.

În tratamentul de lungã duratã sunt preferaţi glucocorticoizii din categoria a 2-a (prednison şi prednisolon) întrucât cei cu acţiune lungã, deşi aparent avantajoşi, deprimã marcat axul hipotalamo-hipofizo-suprarenalian prezentând risc marcat de insuficienţã suprarenalianã şi corticodendenţã.

Glucocorticoizii se pot administra oral (prednison, prednisolon), injectabil sub formã de suspensie apoasã, administrabilã intramuscular sau local, intraarticular sau în infiltraţii (metilprednisolon acetat, triamcinolonã acetonid) sau sub formã de soluţii injectabile intravenos (hemisuccinat de hidrocortizon, hidrocortizon Na fosfat, dexametazonã Na fosfat). Se pot administra de asemenea topic (fluocinolonã acetonid, fluocortolonã, flumetazonã pivalat.

GLUCOCORTICOIZII

Piţiş Bogdan IonuţM.G. III, gr. 4

UVVG din Arad

Glucocorticoizii sunt hormoni corticosuprarenalieni sau analogi sintetici, care folosiţi ca medicament, în doze superioare celor fiziologice, produc efecte farmacodinamice importante însoţite de exagerarea efectelor metabolice. Efecte farmacodinamice

1. Acţiune antiinflamatoare marcatã, superioarã celei produse de antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS), ce intereseazã toate fazele procesului inflamator. Astfel:

- cortizonii stabilizeazã membranele biologice în general, pe cele capilare şi celulare în special;

- antagonizeazã acţiunea de permeabilizare membranarã a histeinei şi a kininelor;

- menţin rãspunsul vascular la catecolamine;- diminuã motilitatea leucocitelor şi capacitatea lor fagocitarã; - diminuã intensitatea fenomenelor din fazele congestivã şi exudativã ale

procesului inflamator. Cortizonii produc însã: scãderea numãrului de fibroblaşti, diminuarea

formãrii colagenului şi blocarea sulfatãrii mucopolizaharidelor, acţiuni ce fac ca procesele reparatorii, de cicatrizare, din faza finalã a inflamaţiei sã fie întârziate.

2. Acţiune antialergicã şi imunodepresivã marcatã, urmare a împiedicãrii sintezei interleukinei 2 (IL-2) şi linfokininelor (factor chemotactic, de proliferare a limfocitelor, de activare a macrofagelor, de permeabilizare a capilarelor) de cãtre limfocitele T, urmare a scãderii proliferãrii acestora. Concomitent sunt diminuate consecinţele inflamatorii ale reacţiei Ag-Ac. Glucocorticoizii au de asemenea acţiune limfoliticã materializatã prin limfopenie trecãtoare, iar la copil prin diminuarea tranzitorie a umbrei timice. Limfocitele sensibilizate sunt însã rezistente la acţiunea glucocorticoizilor. Acţiunea imunodepresivã determinã scãderea rezistenţei organismului la infecţii.

3. Creşterea secretiei gastrice de HCl (prin intensificarea mecanismului histaminic) cu scãderea concomitentã de mucus protector (urmare a scãderii numãrului de celule mucosecretoare) şi întârzierii regenerãrii mucoasei gastrice ceea ce favorizeazã apariţia ulcerului gastric, cu aspect caracteristic fãrã burelet fibros, aşa numitul “ulcer moale”.

4. Stimularea SNC cu senzaţie de bine resimţitã de bolnavi pe parcursul tratamentului, dar şi cu riscul declanşãrii unor episoade psihotice acute la bolnavii cu tulburãri psihotice în antecedente.

5. Efecte oculare urme a aplicãrii locale, constând în creşterea presiunii intraoculare. Administrarea sistemicã îndelungatã poate provoca, mai ales la tineri, cataractã subscapularã posterioarã ireversibilã, cu pierderea consecutivã a vederii.

Glucocorticoizii utilizaţi ca medicament, deci în doze superioare celor fiziologice, produc, urmare a exagerare a efectelor fiziologice consecinţe metabolice importante, având cel mai adesea semnificaţia unor reacţii adverse severe. Astfel:

La nivelul metabolismului glucidic, cel mai intens influenţat, glucocorticoizii produc intensificarea gluconeogenezei hepatice pe seama aminoacizilor (AA), creşterea depozitelor hepatice de glicogen, scãderea utilizãrii celulare a glucozei şi creşterea glicemiei. Glucocorticoizii au acţiune antiinsulinicã. Tratamentele îndelungate pot produce “diabet steroidian de novo”, de obicei reversibil la întreruperea tratamentului şi care rãspunde favorabil la antidiabetice orale.

La nivelul metaolismului protidic glucocorticoizii au acţiune catabolizantã: cresc catabolismul proteic şi implicit eliminãrile urinare de azot, este inhibatã sinteza de proteine, diminuã procesele de creştere, sunt întârziate procesele de cicatrizare şi scade rezistenţa organismului la infecţii. Hipercatabolismul proteic este deosebit de marcat la nivelul: oaselor (resorbţia matricei proteice osteoide cu creşterea eliminãrilor urinare de Ca şi apariţia osteoporozei), muşchilor sceletici (diminuarea masei musculare îndeosebi la m.coapsei şi slãbiciune muscularã, realizând aşa-numita “miopatie cortizonicã” lent reversibilã la întreruperea tratamentului), pielii (ruperea fibrelor elastice şi de colagen din structura pielii cu apariţia de vergeturi, fenomene atrofice, telangiectazii- efecte ireversibile).

Asupra metabolismului lipidic, glucocorticoizii produc efecte de tip anabolizant cu favorizarea eliberãrii acizilor graşi cu lanţ lung şi redistribuirea specificã a ţesutului adipos (faţã “în lunã plinã”, burelete grãsoase supraclaviculare, “şorţ abdominal”).

Glucocorticoizii influenţeazã metabolismul hidromineral producând efecte de tip mineralocorticoid –retenţie hidrosalinã, pierdere de K.

Mecanismul de acţiune Mecanismul de acţiune al glucocorticoizilor constã în pãtrunderea

acestora în citoplasma celularã şi fixarea pe un receptor intracitoplasmatic specific urmatã de activarea acestuia prin desfacerea din structura receptoare a unei proteine fosforilate “heat-shock protein”. Complexul glucocorticoid-receptor activar pãtrunde în nucleu unde se leagã de o porţiune a AND-ului (“glucocorticoid-response elements”), reglând transcripţia unor gene specifice şi implicit sinteza proteicã. Sensul influenţãrii acesteia variazã cu structura celularã consideratã. Aşa de exemplu la nivelul hepatocitului este favorizatã sinteza de proteine structurale şi enzimatice, în timp ce la nivelul limfocitelor sinteza proteinelor este deprimatã cu scãderea consecutivã a producerii de imunoglobuline. Glucocorticoizii induc sinteza unor proteine cu proprietãţi antiinflamatoare denumite lipocortine, care blocheazã fosfolipaza A2 şi consecutiv întregul lanţ metabolic al eicosanoidelor, diminuând formarea de prostaglandine (PGE), leucotriene şi PAF (substanţe cu efecte proinflamatoare).

Dozele ridicate de glucocorticoizi inhibã de asemenea COX2 (ciclooxigenaza 2) şi 5-LOX (5-lipooxigenaza).

Efecte adverse Apar atât consecutiv exagerãrii efectelor metabolice (diabet steroidian,

osteoporozã, miopatie cortizonicã şi retenţie hidrosalinã etc.) cât şi urmare a acţiunilor farmacodinamice (ulcer gastric, cataractã etc.). Tratamentul îndelungat cu glucocorticoizi poate produce de asemenea hipercorticism exogen (redistribuirea caracteristicã a ţesutului adipos, pilozitate, acnee, insomnie, bulimie şi în final sdr.Cushing iatrogen) şi hipocorticism endogen urmare a atrofierii progresive a glandelor suprarenale, consecutivã inhibãrii axului hipofizo-hipotalamo-suprarenalian de cãtre concentraţiile sanguine de cortizoni determinate de administrarea acestora ca medicament.

Hipocorticismul endogen se manifestã prin astenie, apatie, iritabilitate, stare de presivã, hipoglicemie, hTA. Insuficienţa corticosuprarenalã devine evidentã în condiţii de stress (termic, chirurgical, infecţios etc.) aparute în timpul tratamentului cortizonic sau dupã întreruperea acestuia. Fenomenul este lent, reversibil la întreruperea tratamentului. Pentru prevenirea sau diminuarea hipocorticismului endogen, administrarea glucocorticoizilor trebuie fãcutã cu multã prudenţã, folosind doze terapeutice minime, evitând tratamentul îndelungat administrând medicamentul dimineaţa între orele 6-8 (interval ce corespunde activitãţii fiziologice maxime a axului hipotalamo-hipofizar), administrând în timpul tratamentului de întreţinere doze duble o datã la 2 zile, iar întreruperea tratamentului trebuie fãcutã prin diminuarea lent-progresivã a dozei.

Utilizarea cortizonilor trebuie evitatã la bolnavii cu risc crescut: (hipertensivi, bolnavi cu afecţiuni cardio-vasculare, ulcer peptic, gastritã, esofagitã, osteoporozã, DZ, TBC sau alte infecţii, psihoze, glaucom) în sarcinã şi la tineri.

Glucocorticoizii sunt indicaţi pentru efectele antiinflamatoare, antialergice şi de deprimare a reacţiilor mezenchimale, ca tratament simptomatic în afecţiuni reumatismale (reumatism poliarticular acut, poliartritã cronicã avolutivã, acces de gutã), afecţiuni dermatologice şi boli de colagen (dermatoze alergice şi inflamatorii, LED, dermatomiozitã etc), forme severe de astm bronşic, reacţii alergice de toate tipurile, ileite, colitã ulceroasã, hepatitã, boli hematologice (anemie aplasticã, purpurã trombopenicã idiopaticã etc), afecţiuni oculare (inflamatorii şi alergice), diferite forme de cancer (leucemie, b. Hodgkin, cancer mamar, cancer prostatic etc). Doze mari de glucocorticoizi în asociere cu substanţe citostatice se folosesc pentru prevenirea respingerii grefelor şi transplantelor. Utilizarea localã (topicã) a glucocorticoizilor dã rezultate diferite in funcţie de zona anatomicã, funcţia de barierã a pielii, vehicul folosit şi concentraţia în glucocorticoidul respectiv.

Utilizarea glucocorticoizilor în stomatologie este limitatã şi controversatã. În leziuni aftoase întinse sau în lichenul plan eroziv se pot administra injectabil, intralezional cu rezultate favorabile.

Din punct de vedere farmacocinetic, glucocorticoizii naturali şi sintetici se absorb rapid şi complect din tractul gastrointestinal, fiind activi pe cale oralã.

Concentraţia plasmaticã maximã este atinsã în cca. 2 ore. În sânge se leagã în proporţie de 70-90% de o globulinã plasmaticã (transcortina). Sunt metabolizaţi hepatic relativ rapid (concentraţia plasmaticã scade cu cca. 15% în 8 ore) prin reducere urmatã de glicuronoconjugare. Sunt eliminaţi renal. Medicamente de tipul barbituricelor, care au efect inductor enzimatic, grãbesc metabolizarea glucocorticoizilor necesitând, în cazul terapiei asociate creşterea dozei de steroid.

Glucocorticoizii au structurã steroidianã (C21) cu o dublã legãturã în poziţia 4-5, o funcţie de oxigen (cetonicã sau hidroxilicã) în poziţia 11 (se numesc 11-oxisteroizi), o grupare hidroxil în poziţia 17α şi alta în poziţia 21.

Aceastã structurã corespunde glucocorticoizilor naturali: cortizon şi hidrocortizon. Prin inducerea unei duble legãturi 1-2 se obţin derivaţi Δ1: prednison (Δ1-cortizon) şi prednisolon (Δ1-hidrocortizon), de 5 ori mai activi ca antiinflamatoare şi glucoreglatoare. Substituirea unui metil în poziţia 6 (metil prednisolon), sau a fluorului în poziţia 9α (triamcilononã, dexametazonã, betametazonã) intensificã toate efectele glucocorticoizilor. Metilarea în poziţia 16α (dexametazonã, betametazonã) anuleazã efectele de tip mineralocorticoid.

Tabelul 1Structura chimicã a principalilor glucocorticoizi

Corticosteroid Poiţie şi substituţie

1-2 6 9 11 16Cortizon - - - =O -Hidrocortizon - - - -OH -Prednison Δ1 - - =O -Prednisolon Δ1 - - -OH -Metilprednisolon Δ1 CH3 - -OH -Triamcinolonã Δ1 - Fα -OH OHαDexametazonã Δ1 - Fα -OH CH3αBetametazonã Δ1 - Fα -OH CH3βParametazonã Δ1 Fα - -OH CH3α

Intereseazã trei caracteristici farmacologice ale glucocorticoizilor: potenţa (mãrimea dozei la care apar efecte farmacodinamice, denumitã şi “unitate de dozã”), durata efectului şi raportul dintre efectul antiinflamator şi cel de retenţie hidrosalinã.

Funcţie de aceste caracteristici, glucocorticoizii se împart în:a) Gcc cu potenţã micã (unitate de dozã 25 mg), efect antiinflamator mediu,

dar retenţie hidrosalinã marcatã şi duratã scurtã de acţiune (T1/2 de 8-12 ore): cortizon, hidrocortizon.

b) Gcc cu potenţã medie (unitate de dozã 4-5 mg), efect antiinflamator marcat, retenţie hidrosalinã slabã şi duratã de acţiune medie (T1/2 de 12-36 ore): prednison, prednisolon, metilprednisolon.

c) Gcc cu potenţã mare (unitate de dozã 0,75 mg), efect antiinflamator marcat, lipsa retenţiei hidrosaline şi duratã lungã de acţiune (T1/2 de 36-54 ore): dexametazonã, betametazonã.

Tabelul 2Efectele glucocorticoizilor

Denumirea genericã Potenţa antiinflamatoare Efecte de tip mineralo-corticoid (retenţie

hidrosalinã)Cortizon 0.8 0.8Hidrocortizon (cortizol) 1.0 1.0Prednison 2.5 0.8

Prednisolon 3.0 0.8Metilprednisolon 4.0 0.0Meprednison 5.0 0.0Triamcinolonã 5.0 0.0Dezametazonã 20.0 0.0Betametazonã 30.0 0.0Parametazonã 6.0 0.0

În tratamentul de lungã duratã sunt preferaţi glucocorticoizii din categoria a 2-a (prednison şi prednisolon) întrucât cei cu acţiune lungã, deşi aparent avantajoşi, deprimã marcat axul hipotalamo-hipofizo-suprarenalian prezentând risc marcat de insuficienţã suprarenalianã şi corticodendenţã.

Glucocorticoizii se pot administra oral (prednison, prednisolon), injectabil sub formã de suspensie apoasã, administrabilã intramuscular sau local, intraarticular sau în infiltraţii (metilprednisolon acetat, triamcinolonã acetonid) sau sub formã de soluţii injectabile intravenos (hemisuccinat de hidrocortizon, hidrocortizon Na fosfat, dexametazonã Na fosfat). Se pot administra de asemenea topic (fluocinolonã acetonid, fluocortolonã, flumetazonã pivalat).

BIBLIOGRAFIE

Cristea Aurelia. Farmacologie generalã. Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti 1998; 5: 83-84.

Cuparencu B, ŢiŞca I, Safta L at all. Farmacologie pentru medici, voil II. Editura Dacia, Cluj-Napoca 1978; 9: 57-60.

Dobrescu D. Farmacoterapie practicã. Editura medicalã, Bucureşti 1989; 56-57.

Iosefina Carciavei Constantinescu. Farmacologie pentru studenţii facultãţii de medicinã generalã şi dentarã. Editura InfoMedica, Bucureşti 2000; 3: 86-93.

Laurence D.R, Bennet P.N. Clinical pharmacology, 7th Churchill Livingstone. Edimburg 1992; 9: 112-115.

STRES

Istoric

  Noţiunea de stres desemnează o constrângere, o solicitare, o presiune, întotdeauna cu o conotaţie psiho-fiziologică, dar şi endocrină, la care este supus un individ.  Cuvântul  "Stres" provine din termenul anglo-saxon "stress", care se traduce prin "tensiune". Noţiunea a fost  folosită, în acest sens, pentru prima dată, în 1932, de către Walter Cannon, savant englez, care a arătat că organismul încercă reacţionează la un factor perceput drept nociv, numit factor stresant (stresor), prin activarea sistemului simpatico-adrenergic. Răspunsul determinat de factorul nociv, care apare în prima fază, sub forma de "luptă sau fugi" ("fight-or-flight" - orig.), este declanşat de o stare specifică de încordare, care a fost numită de către savantul englez, "stare de alarmă". În astfel de situaţii de "urgenţă", cum sunt frigul, efortul muscular, traumatismele, emoţiile puternice, etc., organismul eliberează o cantitate sporită de adrenalină.  Noţiunea de stres s-a încetăţenit, ceva mai târziu, prin contribuţia fiziologului canadian de origine austriacă Hans Selye, autorul unei o teorii destul elaborate asupra stresului (1946), concepţie care după 60 de ani este încă acceptată şi recunoscută.   Concepţia lui Selye, se bazează pe principiile lui Cannon, însă aduce completări şi, faţă de predecesorul său, acesta consideră stresul a fi, în primul rând, un proces adaptativ, sau chiar un sindrom al adaptării (“General Adaptation Syndrome”) [Sindrom general de adaptare (SGA)], ci nu un răspuns de opoziţie (contraşoc) la o presiune (şoc) exterioară. Mai mult, Selye, arată că şi un factor perceput drept pozitiv, poate induce stres. Acest lucru a fost demonstrat în 1967 de către psihiatrul american Thomas Holmes, care folosind metode ştiinţifice riguroase, a reuşit să întocmească un clasament, o ierarhie, o scală a stresului, în funcţie de anumite evenimente. Aruncând o privire peste "întâmplările stresante", se poate observa că, de pildă, împăcarea conjugală sau naşterea unui copil, sunt evenimente pozitive, care stresează mai tare decât  împrumutul a 5.000 de euro ori decât o situaţie conflictuală cu şeful. Mai mult, o mare reuşită profesională, aduce un plus de stres, faţă de schimbarea domiciliului (vezi scala stresului).

Stadiile stresului - după Cannon, cu completările lui Selye

  Stresul, sau mai corect spus adaptarea, (răspunsul  în timp) la stres, cunoaşte trei etape principale, aşa cum se poate vedea în tabelul de mai jos.

Etape Caracteristici Răspuns endogen

  Stadiul de alarmă 

  Reacţia în stadiul de alarmă este  de acelaşi tip, indiferent de natura factorului stresant (anxietatea de exemplu, determină acelaşi tip de răspuns ca o infecţie), dar nu de aceiaşi intensitate.  În această etapă apar două faze consecutive:  • şocul (faza pasivă, care slăbeşte organismul),  • contraşocul (faza de apărarea activă în care apare  răspunsul de tip "luptă sau fugi", crescând peste normal forţa şi apoi rezistenţa organismului).

  - în prima fază, în faţa şocului produs de agentul stresant, în organism se produc fenomene pasive (hipotermie, hipotensiune, hipoaciditate gastrică, hemoconcentraţie, creşterea permeabilităţii capilare , depresiunea sistemului nervos),  - imediat, ca răspuns (contraşoc), sistemul simpatico-adrenergic se mobilizează , producându-se o creştere seminificativă a forţei organismului, urmând, consecutiv, prin intervenţia hipofizei - prin hipotalamus, o secreţie sporită de ACTH (hormon adrenocorticotrop),  - sub influenţa ACTH începe să crească secreţia endocrină a glandelor suprarenale, care sporeşte rezistenţa organismului,  - sub influenţa cortizonului, sodiul şi apa sunt reţinute în organism,  - Tensiunea arterială creşte prin substanţele hipertensive din organism (sodiu, adrenalină, alţi compuşi eliberaţi de rinichi),  - la nivelul sistemului nervos se declanşează o serie de reacţii protectoare,  - metabolic, se intensifică catabolismul, eliberându-se mai multă energie,  - glicemia creşte,  - dintre elementele figurate, numărul de eozinofile scade (se degranulează) iar cel al trombocitelor, creşte.

  Stadiul de rezistenţă

  Dacă solicitarea care a declanşat stadiul de alarmă se prelungeşte, organismul tinde să se adapteze, să se acomodeze, acesteia, intrând într-o fază de contraşoc prelungit.  Cu toate acestea, rezistenţa fizică şi psihică a organismului, cunoaşte o scădere lentă dar continuă,

   - are loc o hipertrofie a zonei corticale suprarenale cu o secreţie endocrină abundentă de glico şi mineralo corticoizi,  - prostata se hipertrofiază, iar timusul şi ganglionii limfatici se atrofiază,  - procesele inflamatorii sunt inhibate,  - se instalează, în multe cazuri, hiperglicemia,  - în scopul protecţiei organismului, au loc diverse retenţii,  - zincul se elimină masiv (carenţa

care poate conduce la instalarea surmenajului şi a unor boli.  Individul, în această fază, devine rezistent la agentul stresant perceput drept particular, dar devine vulnerabil (puţin rezistent) la alţi agenţi stresori, care de obicei mai intervin, după principiul "un necaz nu vine niciodată singur".

zincului poate provoca hipertrofia prostatei, căderea părului, insuficienţe hormonale),  - nevoile de vitamina C cresc, deoarece suprarenalele consumă mult acid ascorbic.

  Stadiul de epuizare

  Dacă nu se poate învinge cea de a doua fază, se ajunge în stadiul de epuizare, etapă specifică asteniei.  În această fază, este scăzută atât rezistenţa specifică - faţă de un agent stresant, cât şi rezistenţa încrucişată - faţă de mai mulţi agenţi.  Acest stadiu, dacă se prelungeşte prea mult, poate avea urmări tragice.

  - rezervele hormonale şi energetice se epuizează,  - imunitatea se prăbuşeşte, bolile se agravează.

Graficul răspunsului la stresStresul vieţii moderne

Laturile stresului

Indiferent de la ce porneşte, stresul prin definiţie, va avea o componentă psiho-fiziologică, componentă care se va împletii, mai mult sau mai puţin, cu alte laturi specifice acestui fenomen.Stresul sau tensiunea la care trebuie să se adapteze un individ (răspunsul la stres) este întotdeauna complex, semănând unui sistem de ecuaţii. Particularizarea stresului are decât valoare didactică, ea bazându-se pe preponderenţa manifestării anumitor trăsături. Nu putem vorbi, decât la modul teoretic, despre un stres de un anumit fel, de exemplu fizic, din moment ce acesta se asociază automat cu un alt tip de stres, de pildă fiziologic. Pe de altă parte, stresul, luat ca o constrângere venită din exterior, reprezintă un fenomen secundar şi subiectiv, cu adevărat important fiind răspunsul şi adaptarea la stres, care diferă de la un individ la altul. Se ştie că un anumit eveniment, poate fi perceput ca o simplă glumă de către o persoană, în timp ce alt individ, în faţa aceleiaşi întâmplări, poate reacţiona dramatic.  La modul teoretic, stresul poate fi particularizat în:  - stres psihic,  - stres fiziologic,  - stres fizic,  - stres senzorial,  - stres climatic, etc.

Consecinţele negative ale stresului

  Printre bolile cele mai frecvente cauzate sau favorizate de stresul îndelungat, se enumeră:  - bolile digestive (ulcere, rectocolite hemoragice),  - afecţiunile respiratorii (astm),  - tulburările cutanate (psoriazis, anumite eczeme, vitiligo),  - afecţiunile endocrine (boala lui Basedow, diabet, tulburări ale glandelor suprarenale),  - boli ale sistemului circulator (afecţiuni coronariene, hipertensiune, infarct),  - dereglaje nervoase (nevroză, anxietate, depresie),  Numeroase alte tulburări  (insomnia, hipercolesterolemia, cefaleea, tulburările senzoriale, frigiditatea, impotenţa, etc.) pot avea o legătură directă sau indirectă cu stresul.  Studii medicale dezvoltate în S.U.A., arată că în perioada cea mai stresantă a anului pentru americani (martie-aprilie - perioada pregătirii declaraţiilor de impozite), se înregistrează cu 10% mai multe cazuri noi de ulcer decât în celelalte perioade ale anului, iar foile de analize care evidenţiază creşterea peste medie a colesterolului în sânge, sunt mult mai numeroase.  P. Boişteanu, G. Periantu, R. Andrei, specialişti în cadrul Spitalului Universitar de Psihiatrie Socola din Iaşi, arată într-o lucrare ştiinţifică al cărui rezumat a fost publicat într-o culegere, sub redacţia lui V. Mihăescu, că stresul este implicat mai mult decât se poate anticipa, în etiologia unor boli psihice. Autorii subliniază importanţa adoptării individualizate a unei conduite corecte antistres, în cazul pacienţilor care suferă de tulburări neuro-psihice.  Tot în culegerea redactată de Mihăescu, apare în rezumat, un studiu intitulat "Stresul şi implicaţiile sale psihosomatice în bolile cardiovasculare", semnat de Doina Azoicăi, Manuela Ciocoiu, Mihaela Groll şi Aurel Ivan, din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie Gr. T. Popa, Iaşi. Autorii arată, în rezultatele acestui studiu efectuat timp de 4 ani, că între factorii de risc în bolile cardiovasculare, stresul ocupă primul loc, fiind prezent în 68,8 % din cazuri.  În patologia infecţioasă stresul joacă un rol favorizant sau secundar, ori chiar primar în unele afecţiuni acute (apendicită, amigdalită), după unii autori (Selye, Săhleanu).

Consecinţele pozitive ale stresului

  După cum am arătat mai sus, important nu este evenimentul, care potenţial poate determina o reacţie de stres,  ci felul în care este perceput acesta. Există persoane care posedă sau au învăţat să-şi însuşească abilitatea de a-şi stăpânii reacţiile la stres şi chiar să se folosească de acestea în sens pozitiv. Desigur că şi în astfel de cazuri vor apare reacţii biologice specifice acestui fenomen, însă acestea fiind de intensitate mică, vor putea fi folosite în mod benefic, ca stimulente biologice.  În ceea ce priveşte stresul blând  (formele de stres care nu trec în stadiul de rezistenţă), aşa cum este de pildă urcatul unui deal, un duş mai rece sau masajul

anticelulitic, acesta produce efecte favorabile asupra corpului, deoarece stimulează moderat şi pe o perioadă scurtă, sistemul nervos şi cel endocrin.

Ce este stesul?Stresul a devenit boala numarul unul in lume. Presiunea constanta asociata cu ritmul de viata alert a creat un mediu  in care aproape toti suferim de aceasta maladie.Stresul este un termen descris   ca fiind reactia corpului la: tensiune sau presiune, schimbare, boala, sau schimbarea stilului de viata. Acestea  sunt cauze comune stresului. Ele sunt tensiuni pe care noi le simtim si la care  raspundem printr-o stare de  incordare (de exemplu, agitatia orele petrecute in trafic sau astepatarea la rand, prea multe emailuri).Stresul reprezinta raspunsul fizic si psihic la orice presiune care tulbura cursul normal al evenimentelor. Apare atunci cand nu exista  echilibru intre asteptarile si capacitacile noastre. Ca si raspunsul, stresul este exprimat ca  rezistenta, tensiune, incordare sau frustrare care tulbura echilibrul psihologic si fiziologic, mentinandu-ne in afara sincronizarii. Daca echilibrul este perturbat mai mult timp, stresul poate deveni invalidand pentru individ si viata acestuia.Stresul este adesea neinteles. Noi cautam in exterior cauzele  stresului, dar de fapt el  este cauzat de reactiile noastre emotionale . Stresul pe care il traim  astazi , adesea trece neobservat. Multi oameni au o adaptare simpla la stres intr-un mod nesanatos, resemnandu-se  ca “numai asa se poate”.Din pacate, gestionarea  deficitara a stresului a creat o pandemie de anxietate si depresie.