Manzatu Marius-Valentin

Stratificarea sociala - sisteme si teorii ale stratificarii

Diversitatea fiinţelor umane, care intră în alcătuirea colectivităţilor sau a societăţii,

precum şi maniera diferită de repartizare a resurselor, produc apariţia unor inegalităţi sociale. În

această situaţie se găsesc atât societăţile primitive, aparent simple şi omogene, câtşi sistemele

sociale cele mai evoluate. Toate sunt alcătuite din diviziuni care pot fi ierarhizate pe verticală,

întemeiate pe vârstă, sex, religie, relaţii de rudenie sau pe faptul că o persoană lucrează mai mult

decât alta sau îşi alege o profesie care îi permite să exercite mai multă putere sau influenţă.

Pentru a descrie aceste inegalităţi, în sociologie se utilizează termenul de stratificare socială.

În literatura sociologică, noţiunea de stratificare socială se foloseşte în mai multe sensuri,

dintre care cel mai larg este acela care implică orice formă de diferenţiere socială, capabilă să

producă elemente de particularitate pentru diverse grupuri. Alteori termenul se aplică numai în

cazul utilizării unor criterii specifice de clasificare, ca de pildă cele legate de putere, venituri,

ocupaţii, prestigiu social, nivel de instruire etc. De cele mai multe ori conceptul de stratificare

socială se identifică cu cel de structură socială. Stratificarea socială este definită drept o sumă de

inegalităţi structurale între diverse grupuri de oameni ca o consecinţă neinten-ţionată a

proceselorşi relaţiilor sociale. Din acest punct de vedere se poate considera că societatea este

alcătuită din mai multe „straturi“ ierarhice, având în vârf categorii sociale favorizate, iar la bază

pe cele defavorizate.

Studiile de stratificare socială au două obiective fundamentale. Primul este acela de a

identifica acele categorii sociale existente la nivel societal, precum şi maniera lor de relaţionare.

Cel de-al doilea are în vedere certificarea inegalităţilor sociale, precum şi identificarea

strategiilor prin care unele grupuri îşi conservă caracterul lor exclusivist pentru păstrarea

privilegiilor, iar alte grupuri caută să obţină accesul la acele privilegii.

Stratificarea socială este un proces specific societăţii,şi nu indivizilor care o compun.

Deşi formele de stratificare pot varia, toate societăţile au un anumit sistem de stratificare,

1

justificat printr-o ideologie promovată, în principal, de cei care beneficiază, cel mai mult de pe

urma acestui sistem. Cel mai des întâlnite sunt sistemele bazate pe caste şi pe clase.

Casta este asociată, în principal, culturilor din sudul Asiei, iar sistemul bazat pe caste

este un sistem de stratificare închis, în care poziţia este determinată de familia în care se naşte un

individ. Sistemul de castă este extrem de elaboratşi variază în structura sa de la o zonă la alta,

atât de mult încât nu putem vorbi de un singur sistem, ci de o diversitate de credinţeşi practici.

Un sistem bazat pe clase este o formă „deschisă“ de stratificare în care poziţia unui

individ la naştere poate fi schimbată. În esenţă, poziţia unui individ într-o clasă este bazată pe

statutul social dobândit, la care se ajunge, într-o oarecare măsură, prin eforturileşi deciziile

fiecăruia. Caşi casta, clasa influenţează puternicşansele vieţii individului. Cei din clasele de sus

au, în general, un mai mare acces la resursele societăţii, cum sunt: educaţia, asistenţa medicală

sau juridică etc.

Clasa socială este definită drept o grupare relativ mare de oameni, care împărtăşesc

resurse economice comune. Posesiunea averii, ocupaţiaşi stilul de viaţă sunt principalele criterii,

funcţie de care se realizează stratificarea socială. În cadrul sociologiei există două maniere

diferite de abordare a studiului claselor sociale. O primă abordare consideră clasele sociale ca

fiind entităţi cu un rol efectiv în dinamica societăţilor, dar a căror existenţă este mai mult sau mai

puţin conştientizată de indivizii care o compun. Aici intervine problematica acţiunii de clasă, a

conştiinţei de clasă şi a conflictului de clasă. Principalii teoreticieni care se înscriu în această

tendinţă sunt Karl Marx şi Max Weber. Cea de-a doua tendinţă constă în considerarea claselor

sociale ca simple construcţii statistice, plasate pe o scală socială, utilizate ca variabile în studiile

sociologice. Cele două tendinţe împărtăşesc totuşi ideea comună că aceste clase sociale sunt

grupuri economice, dispuse ierarhic într-un sistem în care acestea se definesc unele în raport cu

alteleşi nu ca entităţi în sine. În societăţile contemporane se operează cu criterii extrem de

flexibile, cum ar fi: posesia unor bunuri de folosinţă înde-lungată, nivelul de instruire, prestigiul

ocupaţiei, nivelul venitului, stilul de viaţă ş.a.

Clasele existente în societăţile „occidentale“ contemporane sunt:clasa de sus (cei bogaţi,

patroniişi industriaşiişi persoanele cu funcţii executive la nivel înalt), clasa de mijloc (majoritatea

2

funcţionarilor sau a celor cu profesii liberale) şi clasa muncitoare, a cărei ocupaţie este

preponderent manuală.

Teorii ale stratificării sociale

1. Teoria conflictului a lui Karl Marx

Este o teorie globală care încearcă să descrie şi să explice cu ajutorul unui ansamblu de

concepte abstracte (mijloace de producţie, relaţii de producţie, forţe de producţie) şi al unei logici

coerente, maniera de producere a stratificărilor sociale, de-a lungul istoriei. Marx a susţinut că în

societate există doar două clase fundamentale: cei care au în proprietate mijloacele de producţie

(nobilimea, burghezia) şi cei care nu dispun de astfel de mijloace (şerbii, proletariatul)şi care

sunt nevoiţi să-şi vândă singurul lor bun, forţa de muncă, pentru a putea să-şi asigure cele

necesare traiului. După părerea lui Karl Marx cele două clase se află pe poziţii antagonice, iar

relaţiile dintre ele se bazează pe exploatare. Conceptul de clasă, din teoria marxistă, nu se referă

la convingerile pe care le au oamenii în legătură cu poziţia lor, ci la condiţiile obiective care

permit unora să beneficieze de un mai mare acces la recompensele materiale, decât alţii.

Au existatşi există mai multe critici ale teoriei lui Marx. Cel mai important atac

împotriva acestei teorii a fost formulat de Max Weber, care a considerat că analiza stratificării

sociale propusă de Marx, bazată pe inegalitatea economică, este limitativă. Mai mult, în

societăţile postindustriale, se observă că proprietateaşi administrarea mijloacelor de producţie

sunt deseori divizate, iar vânzarea pe scară largă a acţiunilor, inclusiv către muncitori, au

estompat linia categorică dintre clase. De asemenea rolul tot mai crescut al sindicatelor a

schimbat balanţa puterii dintre muncitorişi patronate, într-un mod considerabil.

3

2. Teoria lui Max Weber

Stratificarea socială, susţine Weber, este un proces multidimensional, de aceea teoria

weberiană se vrea deopotrivă o critic şi o îmbogăţire a modului marxist de a concepe

stratificarea sociala. Max Weber distinge trei sfere în interiorul cărora indivizii pot fi diferenţiaţi:

- sfera economică,

- sfera socială

- sfera politică.

Astfel o persoană poate avea o poziţie înaltă într-o sferă şi o poziţie inferioară în celelalte.

Specific primei sfere este clasa socială. Aici, Weber formulează puncte de vedere

comune cu ale lui Marx, dar se diferenţiază de acesta, susţinând că poziţia economică a

oamenilor ar trebui privită ca un fenomen cu caracter continuu, ce se derulează de la inferior la

superior.

Sferei sociale îi este caracteristic statusul. În teoria lui Weber statutul se referă la

deosebirile dintre grupuri sociale, în ceea ce priveşte onoarea sau prestigiul. Grupurile cu un

status privilegiat includ oameni care se bucură de un înalt prestigiu în cadrul unei ordini sociale

date. Spre exemplu clerul are un prestigiu ridicat, dar în general, îi lipseşte bogăţia care l-ar plasa

pe o poziţie superioară din punct de vedere economic. Un alt exemplu este oferit de societatea

românească postdecembristă. Persoanele care au dobândit o poziţie economică privilegiată nu se

bucură, de cele mai multe ori, de un prestigiu social ridicat, ba dimpotrivă.

A treia dimensiune, pe care Weber o identifică cu partidul politic, are în vedere gradul în

care se exercită puterea politică. Puterea poate să nu depindă de suportul economic, dar, în cele

mai multe situaţii, se dovedeşte că între cele două dimensiuni există o corelaţie foarte strânsă.

Scrierile lui M. Weber referitoare la stratificare sunt importante datorită faptului că oferă o

perspectivă de analiză mai cuprinzătoareşi mai flexibilă, de aceea sunt folosite în cercetările

sociologice contemporane.

4

3. Perspectiva funcţionalistă

Numitorul comun al tuturor concepţiilor funcţionaliste îl reprezintă principiul conform

căruia stratificarea, existentă în orice tip de societate, îşi are temeiul în faptul că ea răspunde unei

necesităţi socialeşi este inevitabilă. Cel mai elaborat punct de vedere îi aparţine lui Talcot

Parsons care consideră că sistemul de ierarhizare socială este bazat pe valorile supreme ale

fiecărei societăţi. După Parsons, societatea îşi întemeiază judecăţile de valoare, relative la

stratificarea socială, pe trei categorii de elemente:

a) calităţile pe care individul le posedă la naştere;

b) realizările sau performanţele sale

c) ceea ce dobândeşte individul de-a lungul existenţei sale (bogăţie, competenţă etc.).

Abordarea funcţionalistă încearcă să explice comportamentul actorilor sociali printr-un

ansamblu de valori, cu o largă acceptare, astfel o anume societate va recompense şi privilegia

statutul dobândit de un individ ca rezultat al propriilor sale acţiuni (diplomă, medalii, succes

financiar), în detrimentul statutului atribuit, ce vizează caracteristici pe care un individ nu le

poate controla sau nu este capabil să le schimbe (sex, origine etnică, vârstă etc.).

Conceptul de structura sociala

Notiunea de stratificare sociala este corelativa cu notiunea de structura sociala.

Structura sociala ansamblul relaţiilor relativ stabile ce caracterizează sistemul social al unei

societăţi, alcătuit din comunităţile, colectivităţile, clasele, categoriile şi grupurile sociale

existente la un moment dat. Stuctura sociala înglobează totalitatea relaţiilor dintre şi din

interiorul diferitelor forme de convieţuire şi activitate umană în cadrul societăţii aflată pe o

anumită treaptă de dezvoltare social-economică. Structura sociala este o realitate complexă,

multidimensională, de aceea şi definirea ei are un caracter descriptiv, de enumerare a elementelor

componente. În determinarea structurii sociale se porneşte de la identificarea componentelor

sistemului social. Se au în vedere: populaţia (cu distribuţiile caracteristice de sex, vîrstă etc.) ce

convieţuieşte în cadrul unei comunităţi umane globale, pentru societăţile contemporane este

vorba de naţiune (inclusiv minorităţile naţionale) organizată într-o comunitate statală; apoi

5

familia - grup social comunitar specific; colectivităţile teritoriale - satul, oraşul (adesea şi ele

considerate a fi comunităţi umane); clasele, categoriile şi grupurile sociale; categoriile ocupaţio-

nale şi profesionale sistemul de stratificare social.

În funcţie de dispunerea elementelor componente şi a subdiviziunilor acestora pe orizontală

şi/sau pe verticala spaţiului social, se pot delimita diverse procese de stratificare mai mult sau

mai puţin accentuate, unele din ele, cum ar fi venitul şi puterea afectînd în mod decisiv viaţa

oamenilor

Structura sociala rezultă din procesul interacţiunii oamenilor. Constituirea colectivităţilor

sociale relativ stabile este condiţionată de cristalizarea unei anumite structuri. În societate se

întîlnesc şi „grupuri" nestructurate, dar existenţa lor este de scurtă durată (mulţimea). Pentru a

supravieţui şi mai ales pentru a acţiona ca entitate, orice grup uman are nevoie să dezvolte un

minimum de structurare socială. Procesul cristalizării unei structuri specifice constituie deci o

legitate pentru orice colectivitate şi prin urmare şi pentru societatea în întregul său. Pe langă

structura sociala în cadrul societăţii se constituie o serie de alte structuri corespunzătoare

sistemelor economic, cultural, politic, juridic, informaţional şi de comunicare etc. Odată

constituită, s.s. nu rămîne neschimbată, ci evoluează sub acţiunea diverşilor factori determinanţi

de natură economică, demografică, culturală, politică -pentru a-i enumera pe cei mai

semnificativi.

Bibliografie:

Gilles Ferreol – Dictionar de sociologie,Polirom,1998

Ioan Mihailescu – Sociologie generala,Polirom,2003

Michel Lallement – Istoria ideilor sociologice,Antet,2000

Raymond Boudon – Tratat de sociologie,Humanitas,1997

Raymond Boudon – Dictionar a gandirii sociologice,Polirom,2009

6