STRĂINI

(Melodramă de familie în doi timpi)

de Sergi Belbel

traducere: Luminiţa Voina Răuţ

1

Străini

(Melodramă de familie în doi timpi)

de Sergi Belbel

Timp:

Secolul XX, pe la jumătatea anilor 60.

Secolul XXI, la început. Aproximativ patruzeci de ani mai târziu.

Spaţiu:

Un apartament spaţios în centrul unui oraş. Sufragerie şi dormitor, despărţite printr-o uşă.

În sufragerie mai sunt două uşi, una care dă spre un vestibul, iar cealaltă spre un hol care

face legătura cu celelalte camere. Tavanul e vizibil. Câte un detaliu al decorului se poate

schimba de la o epocă la alta. La fel şi costumele, machiajul, coafurile, etc. Dar toate

transformările trebuie să se producă aproape instantaneu. Deşi cele două epoci se vor

deosebi prin lumină: palidă şi gălbuie în anii 60, albă şi puternică în secolul XXI.

Personaje: Secolul XX (anii 60):

BUNICUL

TATĂL

MAMA

FIUL

FIICA

VECINA

COPILUL

VECINUL

SOŢUL

2

Secolul XXI

TATĂL, actor care-l interpretează pe BUNICUL din secolul XX

FIICA, actriţă care o interpretează pe MAMA din secolul XX

FIUL, actor care-l interpretează pe TATĂL din secolul XX

NEPOTUL, actor care-l interpretează pe FIUL din secolul XX

NEPOATA, actriţă care o interpretează pe FIICA din secolul XX

MENAJERA, actriţa care o interpretează pe VECINA din secolul XX*

ORFANUL, actor care-l interpretează pe COPILUL din secolul XX*

TÂNĂRUL, actor care-l interpretează pe VECINUL din secolul XX*

BĂRBATUL, actor care-l interpretează pe SOŢUL din secolul XX

* Actriţa şi cei doi actori care o interpretează pe menajera, pe orfanul şi pe tânărul din

secolul XXI şi, respectiv, vecina, copilul şi vecinul din secolul XX, trebuie să joace diferit, şi,

pe cât posibil, înfăţişările lor să fie foarte deosebite. De fapt, vecina, menajera, copilul şi

orfanul ar putea fi interpretaţi de două actriţe şi de doi actori diferiţi.

Pentru celelalte dedublări, se recomandă chiar o oarecare confuzie.

Vecinii din secolul XX aparţin altei culturi.

Cei din secolul XXI aparţin chiar altui continent.

* * *

3

Prolog

4

Casa. Începutul secolului XXI.

Fiul, cincizeci şi opt de ani, stă de vorbă cu un bărbat de patuzeci şi opt de ani,

foarte bine îmbrăcat.

BĂRBATUL: Mai locuieşte cineva aici?

FIUL: Nu, acum nu. Mai sunt mobile fiincă până nu demult locuia tatăl meu împreună cu...

doamna care-l îngrijeşte. Pe-astea n-or să le ia cu ei. S-au mutat într-un loc mult mai mic şi nu

încap.

BĂRBATUL: La un azil.

FIUL: Nu. (Pauză.) Nu chiar. Apartamente pentru cei de vârsta a treia, aşa se numesc.

(Pauză.) Dacă vreţi, puteţi să vizitaţi apartamentul altă dată, mai pe îndelete.

BĂRBATUL: Nu. Mulţumesc.

FIUL: Cum doriţi. (Pauză.) Vă mai gândiţi şi ne sunaţi, nu-i aşa?

BĂRBATUL: Nu, nu va fi nevoie. Îl cumpăr.

FIUL: (Pauză.) Poftim?

BĂRBATUL: Cu dumneavoastră trebuie să fac formalităţile, sau...? (Pauză.) Condiţii, cât la

sută avans, acte...

FIUL: Da. Eu sunt proprietarul.

BĂRBATUL: Ah, de acord. Vi se pare OK dacă vorbim acum?

FIUL: Da. (Pauză.) Vă rog să mă iertaţi. Ne cunoaştem de undeva?

BĂRBATUL: (Pauză.) Nu. Pesemne că mă confundaţi cu cineva. De ce mă întrebaţi?

FIUL: Fiind... Mi-aţi amintit de... (Pauză.) E totuna, nu contează.

BĂRBATUL: Nu. Ceea ce contează acum e... (Pauză.) ...că apartamentul acesta e acum al

meu.

FIUL: (Pauză.) Ce-aţi spus?

5

BĂRBATUL: Vreau să spun ... că e normal să mă confundaţi cu cineva cunoscut şi apreciat.

Presupun să nu-i uşor să vinzi casa unde ai trăit o viaţă întreagă unui... străin. Vreţi să credeţi

că mă cunoaşteţi ca să n-aveţi senzaţia că vă lăsaţi cutia cu amintiri în mâinile unui...

necunoscut.

FIUL: Poate. (Pauză.) Dar nu vă faceţi probleme, n-am amintiri prea bune din casa asta. Şi în

utlimii ani aici a trăit numai tatăl meu. (Pauză.) Ce vă face să credeţi că eu

apreciam...persoana de care-mi aminteaţi dumneavoastră?

BĂRBATUL: (Pauză.): Vă convine un cec reprezentând douăzeci la sută, chiar azi, şi restul

de bani în ziua când semnăm actele? (Pauză.) Nu mai e nevoie de anunţul cu „De vânzare”

atârnat la balcon, nu-i aşa? (Pauză.) Deci, luaţi-l de acolo.

Întuneric.

6

Prima parte

7

Scena 1

Secolul XX. Anii 60. Casa. Uşa care dă din cameră spre sufragerie e deschisă.

În cameră, mama, patruzeci şi patru de ani, în pat, grav bolnavă. Lângă ea, fiica,

de şaptesprezece ani.

În sufragerie, tatăl, patruzeci şi cinci de ani, şi fiul, de douăzeci de ani, stau la

masă. Iau micul dejun. Fiul citeşte o carte şi se uită peste cursuri.

MAMA: (Către fiică.) Închide uşa.

FIICA: Ţi-e frig?

MAMA: Nu. Închide uşa.

Fiica se ridică şi se duce la uşă.

TATĂL: (Către fiu.) De ce nu mănânci?

FIUL: Nu mi-e foame.

TATĂL: (Către fiică, în timp ce închide uşa.) De ce închizi uşa?

FIICA: Mama mi-a cerut s-o închid.

TATĂL: I-e frig?

FIICA: Nu.

Fiica închide uşa. Tatăl se ridică de la masă.

TATĂL: (Către fiu.) Mănâncă.

FIUL: Dar nu mi-e foame...

TATĂL: Trebuie să mănânci. Nu poţi să pleci la facultate fără să iei micul dejun.

FIUL: De ce nu?

TATĂL: De-aia şi nu te mai holba aşa la mine. Mănâncă, am zis.

8

FIUL: N-am chef. O să vomit tot.

FIICA: (Către mamă.) De ce mi-ai cerut să închid uşa?

MAMA: Ca să n-audă taică-tău ce-o să-ţi spun.

FIICA: Nu trebuie să vorbeşti prea mult, doctorul ţi-a interzis efortul

MAMA: La dracu’ cu doctorul.

FIICA: Dacă te aude tata...

MAMA: N-o să mă audă. De-asta ţi-am cerut să închizi uşa, idioato.

FIICA: Ce vrei să-mi spui?

MAMA: Ajută-mă să mă ridic.

Fiica îşi ajută mama să stea în fund pe pat.

TATĂL: (Către fiu): Termină cu cititul şi mănâncă naibii odată!

FIUL: Învăţ. Am un examen.

TATĂL: Asta nu-i oră de învăţat. Ai avut zile întregi la dispoziţie ca să înveţi. (Pauză.) Mă

duc să mă bărbieresc. Când ies din baie, vreau să văd farfuria asta goală, mă auzi? Eşti foarte

tras la faţă şi trebuie să te hrăneşti bine.

FIUL: Nu te prinde deloc rolul de mamă.

TATĂL: Ce-ai zis?

FIUL: Nimic.

Tatăl iese pe uşa ce dă spre hol. Fiul pufneşte, se uită la mâncare şi se

strâmbă. Bunicul apare pe aceeaşi uşă. Şaptezeci şi cinci de ani. E îmbrăcat în pijama.

BUNICUL: Bună dimineaţa!

FIUL: Ce m-ai speriat! (Pauză.) Nu prea arăţi bine.

BUNICUL: Ce mai noapte am avut, băiete! Doamne Dumnezeule, ce spaimă am tras! Un

coşmar după altul... am visat-o pe bunică-ta ieşind din mormânt. Îmi trăgea un perdaf de

9

mamă, mamă. Cu nişte ţipete... Mă bătea şi tot tacâmul. Era foarte supărată pe mine fiindcă,

zicea ea, în ultimul timp mănânc ca un porc şi nu-mi face bine la sănătate. Deşi dacă ne

gândim bine, ea ciugulea ca o păsărică şi uite unde a ajuns, acum e oale şi ulcele! Ce mai

noapte, Dumnezeule, ce mai noapte am avut...

FIUL: Bine, bine. Hai, bunicule, nu mai vorbi atât şi deschide odată guriţa aia.

Bunicul deschide gura şi fiul îl îndoapă cu toată mâncarea de care el nu s-a atins.

Bunicul mestecă cu o lăcomie grozavă şi continuă să rostească cuvinte de neînţeles. În

vremea asta, în cameră...

FIICA: Aşa e mai bine? (Pauză.) Hai, vorbeşte.

MAMA: Mda. O să vorbesc. Uite ce voiam să-ţi spun. Că începând de azi o să vorbesc. N-am

de gând să mă car de aici, ţinându-mi gura, să-ţi intre bine în cap! Şi fiindcă eşti aici, o să

încep cu tine. N-am chef să părăsesc lumea asta fără să-ţi spun mai înainte vreo câteva...

FIICA: Nu-i momentul acum...

MAMA: Dacă nu acum, atunci când? Crezi că mie îmi face plăcere? Mai e puţin şi-mi pierd

cu totul minţile. Şi când o să fiu inconştientă, n-o să mai fie cale de întoarcere, fata mea.

FIICA: Te rog, mamă...

MAMA: Nici un te rog, draga mea. În primul rând vreau să-mi spui ceva. (Pauză.) Ai aflat ce

e bărbatul?

FIICA: Ce-ai spus?

MAMA: Adică dacă ai ajuns în pat cu coate-goale ăla, amicul fratelui tău...

FIICA: Ceeeee?

MAMA: Nu fă mutra asta şi răspunde-mi.

FIICA: Mamă...

10

MAMA: Răspunde-mi!

FIICA: Mmm... Nu... Ei bine...

MAMA: Bine, ce?

FIICA: Nu, dar...vreau să zic da, of, nu, dar...

MAMA: Deci cum e? Da sau nu?

FIICA: Dar de ce vrei să ştii?

MAMA: Vai, fetiţo, parcă ai fi proastă, doar n-oi fi o sfântă... Nu te lauzi tu în drapta şi-n

stânga cât eşti de emancipată? Şi nu te mai holba aşa. Hai, dă-i drumul. Ca de la femeie la

femeie: Ţi-ai arătat nurii, da sau nu?

FIICA: Chiar de tot, de tot... nu.

MAMA: Aha. Mozol... şi altceva nimic. Eşti sigură?

FIICA: Nici măcar atât.

MAMA: Chiar aşa? Şi-ţi place?

FIICA: Ce să-mi placă?

MAMA: Păi asta, să te pipăie, să te ...

FIICA: Mamă!

MAMA: Hai nu mai fă pe sfânta! Îţi vorbesc de lucruri foarte serioase, lucruri importante în

viaţă. Şi până să dau ortu’ popii, mi-ar plăcea... (Se strâmbă de durere.) Vezi? Mi-e din ce în

ce mai rău.

FIICA: Să-ţi aduc doctoria?

MAMA: Nu. Pastilele alea nu mai au nici un efect. Trebuie să-i zic lui taică-tău să-l cheme pe

doctor, ca să-mi prescrie iarăşi injecţii. Numai injecţiile îmi mai calmează durerile astea.

FIICA: Ce injecţii?

MAMA: Morfină, fetiţo. Când eşti în ultima fază, aşa ca mine, e cea mai bună soluţie. Costă o

avere şi nu se găseşte aşa uşor, dar din fericire am fost prevăzătoare şi am ceva economii. Şi

11

cum sunt în relaţii bune cu câţiva medici importanţi, printr-o rudă de-a mea, băiatul unui văr

din partea bunică-tii, care are o poziţie bună, pot să fac rost de ea. (Pauză.) Ei, şi?

FIICA: Şi ce?

MAMA: Amicul fratelui tău. Crezi că-i bărbatul vieţii tale?

FIICA: Acum n-am chef să vorbesc despre asta.

MAMA: Nu e el.

FIICA: Te rog...

MAMA: Nu e el. Nu eşti îndrăgostită. Şi nici el nu e îndrăgostit.

FIICA: Dar tu de unde ştii?

MAMA: Vă ştiţi de când eraţi mici. Dacă într-adevăr vă plăceaţi, ai fi aflat demult ce e

bărbatul.

FIICA: Eu ştiu foarte bine ce înseamnă un bărbat.

MAMA: Haida-de! Până n-ai avut unul în tine, n-ai de un’ să ştii.

FIICA: Ce tot zici? Ce te-a apucat? Ai luat-o... razna? Nu mi-ai vorbit niciodată aşa!

MAMA: Fiindcă până acum n-am fost niciodată în pragul morţii.

FIICA: Nu eşti în pragul morţii.

Mama îi trage o palmă fiicei.

MAMA: Eu sunt gata să mor şi tu mă contrazici! La naiba! M-am săturat de minciuni! Am

avut destule în viaţa mea!

FIICA: M-ai lovit.

MAMA: Iartă-mă.

FIICA: M-am săturat să vă purtaţi aşa cu mine în casa asta de căcat!

MAMA: Hai, hai, nu mai exagera.

Fiica se abţine cu greu să nu plângă. Se uită la maică-sa, furioasă. Mama îi susţine

privirea, imperturbabilă.

12

În tot acest timp, în sufragerie, fiul i-a dat tot micul-dejun bunicului. Intră tatăl,

ştergându-şi urmele cremei de ras cu un prosop. Fiul închide cartea rapid.

TATĂL: (Bunicului.): Bună, tată. (Priveşte farfuria goală. Către fiu.) Ai mâncat tot? Aşa-mi

place. (Bunicului.) Nu voia să ia mănânce nimic.

BUNICUL: Vai, cum se vede că tinerii din ziua de azi n-au trecut prin război...

TATĂL: Dar tu ai mâncat, tată?

BUNICUL: Nu.

Fiul se uită la el şi zâmbeşte. Brusc se aud zgomote sus: bufnituri, paşi, mobile

târâte de cineva, etc.

FIUL: Asta ce-o mai fi?

MAMA: Asta ce-o mai fi?

TATĂL: Noii vecini.

FIICA: Habar n-am. Se aude de sus.

TATĂL: Se mută.

FIUL: Cine sunt?

TATĂL: Nu ştiu. Sper că oameni cumsecade.

MAMA: Cred că n-am să suport zgomotul ăsta.

FIUL: Plec. Nu vreu să întârzii.

MAMA: Asta-i tot ce-mi lipsea. Cu migrena asta pe care o am! Ce grozăvie!

TATĂL: Ai fi putut să-i dai bunicului ceva de mâncare, nu crezi?

MAMA: Urcă chiar acum până la ei şi spune-le să nu mai facă atâta zgomot!

FIICA: Acum? Dar, mamă, e nouă dimineaţa. Au tot dreptul din lume să facă ce vor.

13

MAMA: A, da? Chiar dacă locuiesc deasupra unei muribunde, apoape lipsită de orice

speranţă?

TATĂL: Am senzaţia c-o să ne cadă tavanul în cap.

De sus se aud râsete zgomotoase, ţipete şi aplauze. Cei de jos tac şi se uită la

tavan.

MAMA: Râd.

Pauză. Brusc, încetează orice zgomot. Tăcere. Cei de jos rămân nemişcaţi, fixând

tavanul.

BUNICUL: (Tatălui): Copile, adu-mi mâncarea aia, că mor de foame.

Întuneric

14

Scena 2

Secolul XXI

Tatăl, în cameră, trântit în pat. Optzeci şi trei de ani. O menajeră străină, probabil

latinoamericană, de vreo cincizeci de ani, schimbă cearşafurile de sub tată. Vorbeşte cu

accent.

MENAJERA: Ar fi mult mai simplu dacă v-aţi ridica.

TATĂL: Ţi-am zis că vreau pastila.

MENAJERA: Nu. Azi nu. Sunt obosită.

TATĂL: Obosită de ce? Dacă mi-o dai, mă ridic, şi aşa o să poţi face patul liniştită.

MENAJERA: Ce mai om! Doamne, Dumnezeule, ce mai om!

TATĂL: Obosită de ce?

MENAJERA: De dumneavoastră.

TATĂL: Mai obosit sunt eu de toanele tale, şi nu mă vait atâta.

MENAJERA: Nu te vaiţi! Toată ziua te vaiţi! Şi ce toane am eu, mă rog frumos?

TATĂL: Mă înnebuneşti cu obsesia ta pentru curăţenie! Şi nu stai locului o clipă! Douăzeci şi

patru de ore din douăzeci şi patru! Într-o casă unde nu se întâmplă nimic de secole întregi! Şi

dumneata cât e ziua de lungă, tiqui, tiqui, tiqui, frecând ca o nebună fiecare colţişor, fiecare

mobilier, picioarele scaunelor, toată vesela, farfurie cu farfurie, paharele şi tacâmurile pe care

nimeni nu le mai foloseşte la nimic...

MENAJERA: E totul plin de praf.

TATĂL: Minţi!

MENAJERA: Dacă n-aş face curat, m-aş plictisi.

TATĂL: Faci curat ca să nu stai cu mine. Aşa ai o scuză grozavă ca să zici că eşti obosită şi

să nu faci ce-ţi cer eu.

15

MENAJERA: Dar nu-i normal ce-mi cereţi, la vârsta dumneavoastră.

TATĂL: Aa, nu? Dar dacă-ţi face atâta plăcere... Da sau nu?

MENAJERA: Şi acum ce-ar trebui să vă răspund?

TATĂL: Că da. Cu gemetele pe care le scoţi...

MENAJERA: Nu-i adevărat.

Tatăl profită de apropierea menajerei şi îi pipăie fundul cu ambele mâini.

TATĂL: Aiii, iubirea vieţii mele, ce curişor rotunjor şi tare ai, pungăşoaico!

MENAJERA: Jos mâinile!

TATĂL: Şi dacă o fac fără pastilă? Crezi c-o să pot?

MENAJERA: Am zis că azi nu!

TATĂL: Iar eu zic că da! Asta e casa mea şi aici eu poruncesc, la naiba!

MENAJERA: Trebuie să merg la cumpărături.

TATĂL: Du-te mâine!

MENAJERA: Mâine e ziua mea liberă. Trebuie să merg să-mi vizitez familia.

TATĂL: Familia dumitale sunt eu.

MENAJERA: Nu!

TATĂL: O să te dau afară. O să vorbesc cu fiul meu, care a vrut să te dea afară de când ai

venit aici şi o să te scoată în şuturi. Şi ce familie trebuie să vizitezi tu, mă rog frumos?

MENAJERA: Verişoarele mele.

TATĂL: „Verişoarele” tale? Ce verişoare? Vrei să mă duci cu zăhărelul? Dumneata n-ai pe

nimeni aici, toată familia ţi-a rămas în ţară, murind de silă şi dacă n-ar fi banii mei, ai fi şi tu

acolo şi ai muri de foame sau de vreo boală scârboasă!

MENAJERA: Taci din gură!

16

TATĂL: N-am chef. O să mă omori, o să mă omori şi va trebui să trăieşti toată viaţa cu

moartea mea pe conştiinţă, nerecunoscătoareo, profitoareo, antipatico, inculto, zgârcito, foco,

vaco, măgăriţo!

MENAJERA: Ufff, eşti ca un copil mic...

TATĂL: Eu? (Menajera dă din cap afirmativ.)

MENAJERA: Deci vrei să mă dai afară din casă? (Brusc, serioasă.) Dacă nu vrei să chem un

avocat, ştii bine...

TATĂL: Era... un fel de a spune, femeie... Hai, n-o lua chiar aşa... Mă ierţi? Mă port urât,

foarte urât, nu-i aşa? Ştii ce păţesc copiii când nu sunt cuminţi? Nişte pălmuţe la curuleţ, uite

aşa „jap, jap!” Hai, poţi să începi deja. O merit din plin, nu-i aşa?

MENAJERA: Am zis că nu!

Sună cineva la uşă.

MENAJERA: Sună la uşă.

TATĂL: Ce zici? De ani de zile n-a mai sunat nimeni la uşa asta. Caută-ţi o altă scuză ca să

nu stai cu mine.

MENAJERA: Zic că sună la uşă. Dar cum eşti surd de-a binelea...

TATĂL: Eu am auzul foarte fin.

MENAJERA: Da, bineînţeles.

Se aude din nou sunând la uşă.

TATĂL: Sună cineva. Acuma da. Vezi ce auz fin am?

Menajera se duce să deschidă uşa. Intră fiica, cincizeci şi cinci de ani, cu un

băiat de nouăsprezece ani, nepotul. Au câteva valize şi genţi de voiaj. În cameră, tatăl se

ridică, ia un baston şi se duce cu greu spre o comodă. Deschide nişte sertare, căutând un

flacon cu pastile. Îl găseşte şi ia una.

MENAJERA: Ce doriţi?

17

FIICA: Cine sunteţi?

MENAJERA: Dar dumneavoastră?

FIICA: Unde e fratele meu?

MENAJERA: Poftim?

FIICA: Stabilisem să mă întâlnesc cu el aici, la ora asta. (O fixează de sus până jos.)

Dumneata trebuie să fii faimoasa menajeră, nu-i aşa?

MENAJERA: Faimoasa?

FIICA: Ăsta e fiul meu. Băiete, salut-o pe femeia asta.

NEPOTUL: Bună.

MENAJERA: Dumneata... eşti... fiica domnului?!

FIICA: Da.

NEPOTUL: Ce mobilă urâtă!

FIICA: Nu-i urâtă, imbecilule, e veche.

NEPOTUL: Ah!

Tensiune. Menajera se uită la fiică şi zice ceva încet, în limba ei maternă, un fel de

tânguire sau rugăciune pentru zilele grele care crede că se apropie. Nepotul se aşază pe un

scaun, scoate o agendă electronică şi începe să se joace de-a marţienii.

FIICA: Ce tot bolboroseşti?

MENAJERA: Nu... nu poate fi adevărat... Credeam că... Iartă-mă dar nu m-a anunţat nimeni

că... îmi pare rău, dar cred că tatăl dumneavoastră nu vă aştepta, nici nu ştia că... Stă foarte rău

cu inima, şi de atâţia ani...

FIICA: Unde e?

18

TATĂL: (Din cameră.): De ce naiba întârzii atât? Te aştept! Hai odată, femeie, că

medicamentul şi-a făcut deja efectul!! Băieţelul tău s-a purtat foarte răăău şi trebuie pedepsit

cu pălmuţe la curişooor!!

Tăcere în sufragerie. Menajera, fiica şi nepotul se uită unul la altul. Deodată se

aude o muzică foarte tare, precis neoccidentală, în apartamentul de deasupra.

TATĂL: O, nu, nu, nu! Pe toţi sfinţii, nu acum! (Pauză.) Terminaţi odată cu muzica asta

nenorocită, străini de căcat ce sunteţi, şi nu mă mai frecaţi atâta la coaie!

Întuneric.

19

Scena 3

Secolul XX.

În cameră, mama în combinezon, în picioare. Aeriseşte şi scutură de praf salteaua de

pe pat şi perna. Alături sunt cearşafuri curate, împăturite.

Fiul apare pe una dintre uşile ce dau spre sufragerie şi deschide uşa de la cameră.

Mama nu-l vede şi continuă să scuture salteaua. Toate gesturile ei sunt nervoase şi greoaie.

Mâinile şi braţele n-o mai ajută ca înainte şi e furioasă şi supărată pe ea însăşi. Fiul o

observă în linişte. Ea ia un cearşaf curat şi când îl despătureşte, acesta îi cade pe jos. Abia

atunci îşi vede fiul şi se uită la el. Îi displace profund că acesta o vede în starea asta.

MAMA: Ce faci?

FIUL: Te ajut.

MAMA: Nu. N-am nevoie de tine. Am zis nu! Vreau s-o fac eu. Vino cu mine o clipă în

sufragerie, hai, şi o să fac patul mai târziu.

Mama se sprijină de el. Merg în sufragerie. Sus se aud zgomote: alergături,

ţipete, cuvinte ininteligibile. Fiul o aşază pe mamă într-un fotoliu în sufragerie. Îi pune nişte

perne şi un mic pled peste genunchi, în timp ce vorbesc.

MAMA: Aţi vorbit cu gloata de sus?

FIUL: Da.

20

MAMA: Le-aţi spus că aş vrea să mor liniştită?

FIUL: Mamă, n-o să mori, nu mai fi cicălitoare.

MAMA: Singurii cicălitori de aici sunt taică-tău, soră-ta şi cu tine, că spuneţi numai tâmpenii.

Eu sunt deja moartă. Pe dinăuntru sunt complet moartă. Putredă. Acum trebuie doar ca

putreziciunea să se întindă peste tot. E oribil să vezi cum trupul nu te mai ascultă, în vreme ce

capul încă îţi mai funcţionează... (Sus se aud zgomote.) Cine sunt?

FIUL: Nu sunt de aici. Au venit de undeva din sud.

MAMA: Asta mi-a dat şi eu seama, idiotule, dar din ce loc sunt, mai exact? E o familie?

FIUL: Da, şi din câte se pare, destul de numeroasă.

MAMA: Şi cum de-au ajuns într-un oraş şi într-un cartier ca al nostru?

FIUL: Habar n-am. După cum arată, nu par să aibă prea mulţi bani. Se îmbracă foarte urât.

Mama umblă foarte machiată, chiar şi când se duce la piaţă, parcă ar fi un papagal. Ieri m-am

întâlnit cu ea pe scară şi mi-a făcut capul verde... Nu înţelegeam o iotă din ce vorbea,

pălăvrăgeşte întruna şi ţipă şi râde ca o isterică.

MAMA: Şi n-ai întrebat-o nimic?

FIUL: Nu. Practic vorbea numai ea.

MAMA: Ţi ce ţi-a spus?

FIUL: Ei asta-i! Că... era foarte încântată că locuieşte aici, că sunt aici de mulţi ani şi că până

acum au stat într-un apartament foarte mic în nu ştiu care cartier de la periferie, că au fost

nevoiţi să plece din ţara lor fiindcă bărbatul ei suferea de o boală foarte gravă şi medicii i-au

recomandat un tratament de la un spital de aici şi mai întâi a venit ea şi cu bărbatu-său, fără

copii acum nu ştiu câţi ani şi s-au simţit aşa de bine aici că s-au hotărât să vândă tot ce aveau

acolo ca să se mute aici definitiv cu restul familiei. Şi-mi spunea toate astea, amestecând toate

limbile posibile. Iar când îi vorbeşte cineva, sau când nu înţelege nimic, îţi răspunde la orice

zicând: „Da, da”.

21

MAMA: Ce lucrează bărbatu-său?

FIUL: N-am întrebat-o.

MAMA: Tu eşti prost sau ce naiba ai?

FIUL: Dar de ce te interesează?

MAMA: Ultimul lucru pe care o să-l aud în viaţa asta înainte de a da ortul popii, or să fie

ţipetele, râsetele şi plânsetele acestor oameni. Mi-ar plăcea să ştiu cine sunt. Nu vreau să

ajung în mormânt cu o mulţime de întrebări fără răspuns. De parcă nu m-ai cunoaşte... Haide,

urcă şi invit-o pe femeia asta şi pe unul dintre copiii ei să bea un ceai sau o cafea cu mine.

FIUL: Ceee?

MAMA: Aşa cum m-ai auzit. Hai. Urcă.

FIUL: Nu.

MAMA: Nu vrei să-i faci o bucurie maică-tii, care e gata să dea ortu’ popii? Gândeşte-te că

data viitoare când o să mă vezi o să fii în faţa unei lespezi gri dintr-o firidă, vărsând o lacrimă.

Nici măcar acum, când sunt cu un picior în groapă nu eşti în stare să faci ceva pentru mine?

Imbecilule!

FIUL: Nu suport să mă insulţi. N-am făcut altceva în viaţa asta decât să te servesc pe tine.

MAMA: Da, m-ai ajutat să împăturesc cearşafurile, să gătesc, să calc, să pun masa şi să spăl

vasele. Tot ce-a refuzat soră-ta să facă, fiindcă nu voia să-şi mişte curul.

FIUL: Şi ţi se pare puţin?

MAMA: Mi se pare oribil. Câteodată, când eşti în bucătărie, mă uit la tine şi am senzaţia că-ţi

place ce faci. Nu ăsta-i ajutorul pe care-l aştept de la tine, idiotule.

FIUL: Nu mă mai insulta!

MAMA: Dar nu te insult. Îţi spun doar ce-ai fost, ce eşti, şi ce-o să fii toată viaţa ta împuţită.

Un idiot. O paiaţă chiar mai tristă şi mai anostă decât taică-tău.

FIUL: Şi toate astea fiindcă nu vreau să invit gloata aia? De-asta sunt idiot?

22

MAMA: Chiar dacă o faci, tot idiot o să rămâi. (Se strâmbă de durere. Fiul se apropie de ea.

Ea scoate un râgâit puternic şi zgomotos în faţa fiului.) Ufff!

FIUL: Ah!

MAMA: Pute, nu-i aşa?

FIUL: Ce scârboşenie!

MAMA: Sunt putrezită, da sau nu? (Arată spre cap.) Dar ăsta de aici e încă intact. Din

nefericire.

Pe neaşteptate, mama începe să plângă. Fiul întoarce capul pe furiş, pentru ca

maică-sa să creadă că n-o vede cum plânge.

MAMA: Ah... mi-a intrat ceva în ochi...

Apare bunicul pe uşa dinspre vestibul, împreună cu un copil de zece ani, extrem de

timid.

BUNICUL: Tocmai am dat de mucosul ăsta; stătea pe scări şi plângea în hohote.

MAMA: Cine e?

FIUL: Cred că-i băiatul cel mic al celor de sus.

MAMA: Cum te cheamă, băieţaş?

BUNICUL: Vrei un fursec?

FIUL: Ce căutai pe scări? Nu puteai să intri în casă?

BUNICUL: Un fursecel?

FIUL: Vrei s-o anunţăm pe mama ta că eşti aici? (Pauză.) Ai păţit ceva? (Pauză.) Înţelegi ce

spun?

23

COPILUL: Da.

BUNICUL: Vrei sau nu un fursec?

MAMA: Maică-ta e sus? (Către fiu: ) Urcă şi spune-le că e aici copilul.

BUNICUL: Ascultă, copile, nu-ţi plac fursecurile? Nu ştiu nici un copil căruia să nu-i placă

fursecurile. Cred că eşti unicat. (Iese, bombănind.)

MAMA: Nu puteai să intri în casă? (Copilul dă din cap că nu.) De ce? Eşti pedepsit? (Pauză.)

Nu vrei să-mi spui cum te cheamă?

Bunicul intră din nou cu o cutie plină cu fursecuri. A deschis-o şi mănâncă unul cu

poftă.

BUNICUL: N-o să găseşti nicăieri fursecuri mai bune ca astea. Vrei sau nu unul? Dacă nu-l

iei, o să-l înfulec eu, ştii?

FIUL: Lasă-l în pace, bunicule.

BUNICUL: Uite, l-am înfulecat eu. Mmmm... ce bun e... (Îi dă un alt fursec.) Ei? (Pauză.)

Treaba ta. Tu pierzi.

Copilul îl priveşte pe bunic şi zâmbeşte. Mama îl priveşte pe copil şi se simte

emoţionată, fără să ştie de ce.

MAMA (fiului): Du-te şi cheam-o pe maică-sa.

COPILUL: Nu!!

Copilul se apropie de bunic şi ia un fursec.

24

BUNICUL: Măi să fie... În sfârşit! Cu tine trebuie să insiste omul ca să asculţi, nu-i aşa?

COPILUL: Mulţumesc. (Pauză.) Sunteţi... cu toţii sunteţi foarte... (Pauză.) ...amabili.

BUNICUL: Şi tu foarte căpos.

MAMA (Copilului): Nu-l băga în seamă. E socrul meu. E un bătrân antipatic şi nesuferit dar

nu-i un om rău.

BUNICUL: Antipatică şi nesuferită e ea. (Se duce şi ia o cutie de lemn. Pauză.) Îţi place?

COPILUL: Da... E... foarte... drăguţă.

BUNICUL: Ce-i aici înăuntru n-o să-ţi dau ţie că eşti prea mic. Acum haide, ai deja fursecul,

nu-i aşa? Ce mai vrei? Valea! Întinde-o de aici!

Copilul îi zâmbeşte mamei, o sărută pe obraz şi iese în goană. Mama e surprinsă de

sărut şi-şi stăpâneşte cu greu emoţia. Tăcere. Bunicul scoate o havană din cutie. O aprinde.

BUNICUL: Până la urmă a luat-o. Doamne Dumnezeule, ce copil prostuţ! Era cât pe ce să-i

ard una ca să văd dacă reacţionează, fiindcă se vedea de la o poştă că voia un fursec... Şi cum

oamenii ăştia ştiu numai de bătaie... Aţi văzut ce sfrijit era? Eu unul cred că ăştia mor de

foame. O mamă şi un tată care nu-şi hrănesc copiii, ce ruşine! Nişte mizerabili! Şi unde mai

pui că copiii mai sunt şi fuduli. Murea de foame ţângăul. Şi apoi ne mai zic că noi nu suntem

generoşi! Data viitoare n-am de gând să mai insist. N-are decât să crape de foame!

FIUL: Bunicule, nu mai fuma în faţa mamei! Şi mai ales havană, e scârboasă.

BUNICUL: Scârboasă? Haida-de, şi tu de unde ştii, fraiere, dacă n-ai nici păr pe piept şi eşti

un Doamne-apără? Asta-i una dintre cele mai grozave lucruri din viaţa asta, băiete. Bine, vă

las, mă duc. (Pauză.) Oameni de nimic. A început să ne năpădească pleava asta din toate

părţile, şi o s-o plătim foarte scump, o să vedeţi voi, foarte scump, luaţi aminte la ce vă spun

eu... (Iese.)

25

FIUL: (referindu-se la copil): Ai văzut cum era îmbrăcat?

MAMA: N-am observat. (Se strâmbă de durere.)

FIUL: Ce ai?

MAMA: Du-te. Vreau să rămân singură.

Fiul iese. Rămasă singură, mama începe să plângă. Întuneric.

26

Scena 4

Secolul XXI.

În sufragerie, fiica, nepotul, cu jocul lui cu marţieni, menajera şi tatăl, care a ieşit

din cameră şi se sprijină într-un baston. Muzica vecinilor de sus e dată la maxim. Se aud

voci.

TATĂL: De ce-ai venit?

FIICA: (Către nepot): Ăsta e bunicul tău. (Pauză.) Îmbrăţişează-l. (Tatălui.) E mezinul.

Ceilalţi trei n-au putut veni.

Nepotul se ridică fără nici un chef şi se apropie de tată. Îi întinde o mână.

TATĂL: Bună. (Nu-i întinde mâna.) Nu. Las-o baltă. (Pauză.) Când eram un ţângău, şi mie

mi-era scârbă să-i sărut pe boşorogi. Duhoarea de bătrân mi se impregna în nări pentru toată

ziua şi atingerea pielii albe şi transpirate mă făcea să vomit. Şi tu păţeşti la fel, nu-i aşa? Te

înţeleg, te înţeleg. (Pauză.) Haide, haide, gata, stai jos.

NEPOTUL: Cum vrei. Tu porunceşti, bunicule. (Pauză.) Salutări din partea fraţilor mei.

TATĂL: Cum pot să-mi transmită salutări dacă nici măcar nu mă cunosc? (Pauză.) Şi taică-

tău nu mă salută?

NEPOTUL (pauză): Nu l-am văzut de ani de zile.

TATĂL: Ah! (Tăcere. Menajera se apropie de tată.) Sunt bine.

FIICA: Putem vorbi... singuri?

TATĂL: O spui din cauza ei? Trăieşte în casa asta. N-am nici un secret faţă de ea.

MENAJERA: Am plecat. Trebuie să merg la cumpărături.

TATĂL: O să te duci mai târziu. (Pauză. Menajera iese. Către fiică.) De ce-ai venit?

27

FIICA: (Pauză încordată) Sunt pe moarte.

TATĂL (Pauză tensionată): Şi eu la fel.

Tatăl se duce în camera lui. Muzica celor de deasupra se opreşte brusc. Se mai aud doar

câţiva paşi. Tatăl, în cameră, şi fiica, în sufragerie, plâng înăbuşit. Întuneric.

28

Scena 5

Secolul XX.

În sufragerie, mama, fiul şi vecina. Servesc ceai şi prăjituri. Vecina vorbeşte limba

cu greutate. În cameră, bunicul răstoarnă toate sertarele noptierelor şi celelalte mobile.

Caută ceva şi bodogăne întruna.

MAMA: ...Şi, cum vă spuneam, mi-ar plăcea să trăiesc puţinul care mi-a mai rămas din viaţă

liniştită şi relaxată.

VECINA: Da, da.

MAMA: M-aţi înţeles, nu-i aşa?

VECINA: Da, da.

MAMA: O să încercaţi aşadar să faceţi mai puţin zgomot?

VECINA: Da, da.

MAMA: Mai vreţi puţin ceai?

VECINA: Da, da. (Mama se uită la fiu. Acesta ia ceainicul. Vrea s-o servească pe vecină.)

Nu, nu.

Fiul lasă ceainicul şi se uită la mamă.

MAMA: Câţi oameni locuiesc în casa dumneavoastră?

VECINA: Cum?

MAMA: Câţi copii aveţi?

VECINA: Copii? Ah. Da, da. Băieţi şi fete.

29

MAMA: Câţi?

VECINA: Trei fete. Şi doi băieţi.

MAMA: Băieţelul e al dumneavoastră?

VECINA: Da, da. E prâslea. Foarte bun copil.

MAMA: Da.

VECINA: Un copil foarte bun. (Pauză.) Cel mic.

MAMA: Da, da. (Se uită la fiu, şi el începe să râdă.)

VECINA: În schimb, cel mare... cel mare... of, of, of...

MAMA: Of, of, of?

VECINA: Of, of, of...

MAMA: Of, of, of...ce?

VECINA: Of, of, of. Da, da. (Râde.) Hi, hi, hi.

MAMA: (Fiului.): Of, of, of?

FIUL: Ce ştiu eu?

MAMA: (Vecinei): De ce ziceţi „of, of, of”?

VECINA: Fiindcă are douăzeci de ani...

MAMA: E cel mai mare?

VECINA: Cel mai mare. Da, da. Douăzeci de ani. Ei bine? Vârsta de... of, of, of. Mă

înţelegeţi, nu-i aşa?

MAMA: Da, fireşte, fireşte. (Se uită la fiu.)

FIUL: Cred că vrea să spună că-i un aiurit.

VECINA: Un aiurit, da, da. Hi, hi, hi. E un aiurit. Cel mic, nu, cel mic e un copil foarte bun.

MAMA: Şi cele trei fete?

VECINA: Of, of, of... toate trei.

MAMA: Hai că suntem culmea... Câţi ani au?

30

VECINA: Trei aiurite, toate trei. Hi, hi, hi. Sunt foarte dificile, foarte dificile. Nu mă ajută

deloc în treburile casnice. Degeaba insist. N-am ce-i face.

MAMA: Soţul dumneavoastră lucrează?

VECINA: Da, da.

MAMA: Ce lucrează?

VECINA: Mulţumesc pentru ceai. Am plecat. (Se ridică.)

MAMA: Nu mă lăsa cu vorba în gură, femeie.

VECINA: Soţul meu... trebuie să vină. N-am pregătit... mâncarea.

MAMA: (Fiului). Du-te cu ea. (Vecinei.) O să vă amintiţi ce v-am rugat?

VECINA: Da, da.

MAMA: Ce v-am rugat?

VECINA: Mulţumesc pentru tot.

MAMA: Ce v-am rugat?

VECINA: Soţul meu... trebuie să vină.

MAMA: Dumnezeule mare!

VECINA: Ce?

MAMA: Nimic.

VECINA: Mulţumesc mult.

MAMA: Da, da.

Între timp, în cameră, bunicul a găsit o fiolă de morfină a mamei, a luat o seringă mică

şi şi-a injectat o doză zdravănă de morfină în braţ. Fiul o însoţeşte pe vecină până la uşă.

Mama se ridică. Ia un baston. Abia acum vecina îşi dă seama că mama e bolnavă.

FIUL: Nu te mişca, mamă, o conduc pe vecină până la uşă şi pe urmă te duc la tine în cameră.

31

VECINA: Ah... nu vă simţiţi bine?

MAMA: Păi, nu v-am spus că sunt...? Of, ce mai contează? Haide, la revedere.

VECINA (Foarte îngrijorată): Sunteţi... bolnavă?

MAMA: Bolnavă? (Pauză.) Am cancer. (Pauză.) Aici. (Îşi duce mâna la burtă.) Bine... aici şi

nu mai ştiu pe unde; în momentul ăsta, naiba mai ştie. Cancer. (Pauză. Ridicând glasul.)

Cancer.

FIUL: Mamă, e–n regulă...

MAMA: Cancer, ştii ce înseamnă cancer? Fiului meu nu-i place s-o strig în gura mare, ca şi

cum ar fi un păcat de moarte de care ar trebui să-mi fie ruşine. Dar mie mi-e totuna. (Pauză.)

Am un cancer aşa de mare, doamnă, aici înăuntru. Aşa de mare! Voiau să mi-l scoată şi să-mi

golească burta şi m-au deschis până aici, dar când s-au uitat înăuntru, au văzut totul atât de

negru că nu s-au mai atins de mine, şi m-au cusut la loc fără să se atingă de nimic, aşa că...

FIUL: Mamă...

MAMA: Vezi? Mă ceartă...

FIUL: Nu te cert.

MAMA: Ba da, mă cerţi!

FIUL: Doctorul a zis că...

MAMA: Lasă-l naibii pe doctor în pace odată pentru totdeauna! (Vecinei.) Toată ziua bună

ziua cu cuvântul ăsta nenorocit în gură: doctorul a zis, doctorul nu vrea să faci, doctorul crede

că-i mai bine să... M-am săturat până peste cap. Ei bine, da, doamnă, da, practic sunt moartă.

Câţi ani ai dumneata?

VECINA: Îmi pare rău.

MAMA: Câţi ani ai?

VECINA: Biată, biată femeie.

MAMA: Dar câţi ani ai?

32

VECINA: Eu? Cincizeci.

MAMA: Vezi, eu n-o să-i împlinesc niciodată. (Fiului.) Du-te cu ea.

VECINA: (Pauză.) Doamnă.

MAMA: Ce doriţi? De ce vă uitaţi aşa la mine?

VECINA: Îmi pare rău. O femeie aşa de bună ca dumneavoastră. Îmi pare rău.

Vecina se apropie de mamă şi o îmbrăţişează cu stângăcie. Mama e foarte surprinsă

şi încearcă să-şi stăpânească emoţia. Vecina o priveşte cu ochii plini de lacrimi şi iese

grăbită. Fiul îşi priveşte mama foarte încordat. Vecina tocmai a făcut ceva ce el nu

îndrăzneşte sau se consideră incapabil să facă. Se simte ruşinat. Ca să ascundă asta, arată

cu capul în direcţia în care a luat-o vecina şi-şi duce un deget la tâmplă, vrând parcă să

zică: „femeia aia e nebună”.

MAMA: Mda. (Pauză.) Ce scârbă mi-e. Pe lângă faptul că duhnesc, femeia aia mi-a lăsat

mirosul ei de parfum de duzină. (Fiul se apropie de mamă ca s-o ajute să meargă.) Nu!

Nesuferitule! Dacă nu vă cer asta, nu vreau să mă ajutaţi, e clar? Pot să ajung şi singură în

camera mea. Dacă vrei să faci ceva pentru mine, spune-i soră-tii să aducă buretele şi săpunul

în camera mea şi să mă spele. Sau mai bine nu. Nu! Fă-o tu. Din păcate, până şi lucrurile astea

le faci tot tu mai bine decât ea, ei îi e mai scârbă să mă atingă decât ţi-e ţie. Hai, du-te şi adu

un lighean cu apă călduţă şi spală-mă. Cu duhoarea asta de paciuli îmi vine să şi vomit. Şi

dezinfecetază toate astea.

Mama se duce în cameră. Fiul dispare pe uşa ce dă spre hol. Mama îl vede pe bunic în

cameră cu seringa în mână. Acesta delirează şi mormăie ceva.

33

MAMA: Şi asta ce mai e? Ce caută el în patul meu? IARĂŞI ŞI-A INJECTAT MORFINA

MEA? Ieşi afară, bătrân idiot! O să-i spun lui fiu-tău să te ducă chiar astăzi la azil, şi dacă nu

pleci, o să-ţi injectez eu cu mâna mea în gât zece sau douăsprezece doze din drogul ăsta, poate

crăpi odată naibii! Nu-ţi ajunge că mi-ai amărât mai mult de jumătate din viaţă cu prezenţa ta,

ca să-mi amărăşti şi cele câteva zile care mi-au mai rămas?! Afară! Ieşi afară! Asta e casa

mea, casa mea, a mea, a mea!! Ai apărut aici când ţi s-a omorât nevasta fiindcă nu te mai

putea suporta: „doar pentru câteva zile, ca să stau un timp lângă băieţelul meu drag”, şi de

atunci au trecut... cincisprezece ani!! Înţelegi ce-ţi spun, idiot bătrân? Cincisprezece ani

suportându-ţi ţie toate toanele şi spălându-te la cur de căcat!! Afară!!! Fă-ţi bagajul c-o să te

cari la azil... (Îl loveşte de mai multe ori.) ... la azil, la azil, dumneata pleci chiar azi la azil!!!

BUNICUL: Eu nu vreau să merg la azil. Ha, ha, ha! Nu vreau şi n-o să merg niciodată la azil.

Niciodată. Hi, hi, hi!

MAMA: CARĂ-TE IMEDIAT DIN CASA MEA!

BUNICUL: Şi nici nu vreau să plec din lumea asta nenorocită şi n-o să plec. O să pleci tu

înaintea mea, ha, ha, ha!

MAMA: Nenorocitule, nebunule, prostule, mizerabilule! De ce trebuie să mor eu înaintea ta,

bătrân decrepit ce eşti, de ce?! De ce ?!!

Îl loveşte din ce în ce mai furioasă, până ce, extenuată, se prăbuşeşte plângând în

hohote. Bătrânul se vaită încet şi apoi aţipeşte. Mama, pe jos, se ghemuieşte, îşi ia genunchii

în braţe şi începe să se legene. Bătrânul sforăie zgomotos.

Întuneric.

34

SCENA 6

Secolul XXI.

Tatăl e în pat. Sforăie. În sufragerie, menajera, şterge praful de pe mobile, în

vreme ce fiul citeşte ziarul şi-şi bea cafeaua.

FIUL: Mai doarme încă? (Menajera dă din cap afirmativ.) De cât timp e aşa?

MENAJERA: De două zile. De când a sosit sora dumneavoastră.

FIUL: N-a mâncat nimic?

MENAJERA: Nu. Bine, cred că ieri după masă s-a trezit şi a mâncat toate fursecurile din

cămară.

FIUL: Dar n-ar voie să mănânce fursecuri... O să-i crească glicemia!

MENAJERA: Zice că-i e totuna, de-acum înainte n-o să mai ţină regim, şi nici n-o să-şi mai ia

medicamentele.

FIUL: Cine i-a cumpărat fursecurile? Dumneata? (Pauză.) Dar... nu ţi-am zis...?

MENAJERA: Îmi pare rău. Dar îi plac atât de mult că... Dacă nu i le cumpăr, îmi face capul

atâta...

FIUL: Ai vorbit cu el?

MENAJERA: Despre ce?

FIUL: Despre venirea surorii mele.

MENAJERA: Nu. Refuză să vorbească despre asta.

FIUL: Şi ce putem face?

MENAJERA: Eu fac ce pot. (Pauză.) De ce nu i-aţi spus că urma să vină?

FIUL: Tata ţi-a vorbit vreodată despre ea?

MENAJERA: Niciodată.

FIUL: Pe dumneata te surprinde faptul că un tată nu vorbeşte niciodată despre un copil de-al

lui pe care nu l-a văzut de multă vreme, nu-i aşa?

35

MENAJERA: Da. Mă surprinde foarte mult. E păcat. (Pauză.) În ţara mea, asta e imposibil.

FIUL: A, da?

MENAJERA: Chiar dacă locuiesc foarte departe, chiar dacă au murit. Nu trece o zi de la

Dumnezeu fără ca un tată sau o mamă să nu vorbească despre copiii lor, despre părinţii lor,

despre fraţii lor morţi sau exilaţi într-o altă ţară, sau dispăruţi. Nu trece o singură zi fără să se

gândească la rudele lor absente, fără să vorbească sau să dorească să vorbească cu ele. Cu vii

şi cu morţii. Este o necesitate. Şi o bogăţie.

FIUL: Aşa o fi.

MENAJERA: Eu vorbesc zilnic cu familia mea. Îi sun la telefon doar o dată pe lună. Şi le

trimit scrisori din când în când. Când tatăl dumneavoastră mă ajută... Eu scriu aşa de greu...

Dar de vorbit, vorbesc zilnic cu ei. Zilnic. Aici. (Îşi arată capul.) Asta mă linişteşte. Mă face

să mă simt bine. Fiindcă ştiu că ei mă ascultă. (Pauză.) Bogăţia săracilor este dragostea

familiei. E singura pe care o avem, dar este cea mai de preţ. Nu ne hrăneşte aici (îşi atinge

stomacul), ci aici (îşi atinge inima), şi în felul ăsta suntem răsplătiţi. Asta m-au învăţat pe

mine părinţii. Şi asta i-au învăţat părinţii pe părinţii mei...

FIUL: Da, da, înţeleg, înţeleg prea bine.

MENAJERA: Vă bateţi joc de mine?

FIUL: Nu. (Pauză.) Aveţi perfectă dreptate. (Pauză.) Au rămas mulţi din familia dumitale

acolo?

MENAJERA: Şase fraţi, trei surori, mama, doisprezece nepoţi, iar... dintre veri şi verişoare...

aşteptaţi... (numără pe degete.)

FIUL: Vă e... ţi-e dor de ei?

MENAJERA: Mult mai mult decât aş vrea.

FIUL: Şi n-ai fost niciodată acasă de când ai venit aici?

MENAJERA: Ba da. Vara trecută. Am fost acolo două săptămâni.

36

FIUL: Şi de ce n-ai rămas acasă dacă îţi lipsesc atât de mult?

MENAJERA: Au nevoie de banii pe care-i trimit eu în fiecare lună.

FIUL: Te deranjează să vorbeşti despre lucrurile astea?

MENAJERA: Foarte mult.

FIUL: O să te întorci vreodată înapoi acasă?

MENAJERA: Da. Când o să moară tatăl dumneavoastră.

FIUL: Eşti aşa de sigură?

MENAJERA: Da.

FIUL: Şi de unde o să scoţi bani atunci?

MENAJERA: Nu ştiţi?

FIUL: Ce să ştiu?

MENAJERA: Tatăl dumneavoastră a făcut un testament acum două luni.

FIUL: Şi ce-i cu asta?

MENAJERA: O să-mi lase... Dar, dumneavoastră nu v-a spus nimic? (Tăcere. Fiul râde. Ea e

foarte serioasă.) Ce e aşa de amuzant?

FIUL: Ceea ce tocmai insinuai... Ha, ha, ha...

MENAJERA: Tatăl dumneavoastră mă iubeşte... Iar eu îl îngrijesc de atâţia ani...

FIUL: Da, da, fireşte, fireşte... hi, hi, hi...

MENAJERA: E normal să procedeze aşa, şi eu aş face la fel...

FIUL: Bineînţeles, da, da, cum să nu? Şi eu la fel... hi, hi, hi...of, of...

MENAJERA: Nu văd deloc ce e de râs aici. Dimpotrivă, eu, în locul dumneavoastră aş începe

să plâng. Un tată care-şi lasă moştenirea unei... unei necunoscute...

FIUL: ...Şi nu fiului lui, nu-i aşa? Hi, hi, hi... da, da, e de plâns, nu alta... ha, ha, ha, ... of, of,

gata, te rog, he, he, he, of, nu ştiu ce m-a apucat, am o criză de... he, he, he... of, sunt isteric,

ho, ho, ho... (Pauză.) Iartă-mă. De vină sunt nervii. Îmi pare sincer rău.

37

MENAJERA: E un râs nervos? Dar de ce?

FIUL: Nu, nu. Iartă-mă. (Pauză.) Tatăl meu n-are nimic. Nici un fel de proprietate. Nici

măcar casa asta. Casa e a mea. A mea. A trecut direct de la mama la sora mea şi la mine. Tatăl

meu era doar uzufructuarul. Când am devenit amândoi majori, eu am cumpărat partea surorii

mele. Tata are doar câteva economii şi pensia. Pe care n-o să i-o ia nimeni când o să moară.

Mama a murit de...

MENAJERA: Deci nu v-a spus...

FIUL: (pauză): Îmi pare rău că afli aşa despre...

MENAJERA: Şi mie îmi pare rău că aflaţi aşa...

FIUL: Ce anume?

MENAJERA: L-am făcut pe tatăl dumneavoastră să jure c-o să vă spună dumneavoastră

personal cu câteva zile mai înainte. Dar văd că nu v-a spus nimic. Ne-am căsătorit acum trei

luni. Când va muri, eu o să fiu văduva lui.

Fiului i-a dispărut brusc zâmbetul de pe buze. Menajera nu-i mai aruncă nici o

privire şi pleacă. Câteva clipe de tăcere. Se aude uşa de la intrare. Apare nepoata. Douăzeci

de ani. Are un buchet de flori foarte frumoase.

NEPOATA: Bună, tată. (Pauză.) Şi mătuşa? Unde e?

FIUL: Acolo înăuntru, presupun.

NEPOATA: Îi plac florile?

FIUL: Întreab-o pe ea. (Iese fără să-şi privească fiica.)

NEPOATA: Imbecilul.

38

Fiica apare pe uşa dinspre hol. Poartă haine de casă. Nepoata se apropie de ea şi îi

arată florile. În cameră, tatăl s-a ridicat din pat şi ascultă la uşă discuţia dintre fiică şi

nepoată.

NEPOATA: Sunt pentru tine.

FIICA: Mulţumesc.

NEPOATA: Îţi plac?

FIICA: Mult. O să le pun în apă.

NEPOATA: Nu, nu, o să le pun eu.

FIICA: Nu, lasă-mă pe mine. O s-o fac eu. Am chef să le pun eu.

Iese privind florile şi inspirând cu nesaţ parfumul lor...

NEPOATA: Şi te-ai instalat deja în camera din fund?

FIICA: (Dinăntru): Da. A trebuit să cumpăr cearşafuri noi. Cele de aici erau mâncate de

molii.

NEPOATA: De nefolosite. Camera aia stătea de atâţia ani închisă... Menajera ţi-a curăţat-o

bine?

FIICA: (Dinăuntru): Bine? Încă puţin şi strălucea. A lăsat totul lună şi a dat cu un

dezinfectant care miroase a pin artificial, de cazi pe spate. (Pauză.) A fost închisă toţi anii

ăştia? De când am plecat? De atâta timp?

NEPOATA: Da. Cel puţin, de când mă ştiu eu. Te-ai instalat comod?

FIICA: Nu, deloc. O detestam de pe atunci, aşa că închipuie-ţi acum. E mică şi întunecoasă.

Neplăcută şi... (intrând)... deprimantă.

39

Fiica intră cu florile într-un vas cu apă. Îl aşază pe masa din sufragerie. Rămâne apoi

cu ochii ţintă la flori, ca hipnotizată.

NEPOATA: Te simţi bine?

FIICA: Da.

NEPOATA: La ce te gândeşti?

FIICA: La nimic deosebit. La treburile mele.

NEPOATA: Şi fiul tău?

FIICA: Pe aici pe undeva. La cumpărături. Suntem de două zile în oraşul ăsta şi de-abia l-am

văzut la faţă. E înnebunit de câte magazine de componente PC şi chestii de-astea de

calculatoare sunt pe aici. N-are nimic altceva în cap. Aparatele astea nenorocite i-au luat

minţile. Ieri a venit cu un aparat micuţ care putea să stocheze nu ştiu câte mii de cântece.

Acum nu înţeleg la ce naiba îi trebuie, când lui de fapt nu-i place muzica. Îi place zgomotul.

„Chucu-pac, chucu-pac, chucu-pac!” Spune-mi tu dacă asta e muzică! Bineînţeles c-o face ca

să cheltuiască banii. Ca să-mi cheltuiască mie banii pe prostii. Şi asta nu că-i place, nu, de-a

dreptul îl încântă. Să mă ruineze e sportul lui preferat. Îşi mişcă doar curul de pe canapea ca

să cumpere aparatele alea electronice sau informatice care-ţi spală creierul, şi cele o mie şi

una de accesorii care apar la fiecare zece zile, ca să-ţi termine şi ultimii neuroni.

NEPOATA: De când voiam să vă cunosc...

FIICA: A, da? (Pauză.) Şi eu voiam să te cunosc.

NEPOATA: Dacă numele tău apărea vreodată, din întâmplare, într-o conversaţie cu tata sau

cu bunicul, se schimba imediat vorba. Erai subiect tabu.

FIICA: Ca să vezi.

NEPOATA: Iar eu mă gândeam: precis nu-i chiar aşa de rea cum o descriu.

FIICA: Chiar aşa de rău vorbeau despre mine?

40

NEPOATA: Bine, nici chiar aşa de rău. Doar cu un fel de resentiment. Asta când vorbeau

despre tine, fireşte. Dacă eu n-aş fi fost prea cicălitoare cu întrebările mele, n-aş fi ştiut nici

măcar că exişti. (Pauză.) Cred că nu te-au iertat niciodată că ai plecat din casa asta aşa cum ai

plecat.

FIICA: Cum am plecat? Tu ce ştii?

NEPOATA: Adevărul e că nu mi-au povestit niciodată cum a fost.

FIICA: Dar ce ţi-au povestit?

NEPOATA: Că într-o bună zi ai şters-o fără un cuvânt. Nu mult după moartea bunicii. Că te-

ai dus să trăieşti într-o ţară care nu era a ta. Cu cel care ţi-a devenit apoi soţ. Asta-i tot.

FIICA: Da. Aşa a fost.

NEPOATA: N-ai regretat niciodată ce-ai făcut?

FIICA: Uff... Câte întrebări! (Pauză.) Chiar că eşti cam pisăloagă!

NEPOATA: Îmi place să aflu tot felul de lucruri despre oameni. Şi mai ales despre familia

mea. Te-ai căit vreodată, da sau nu?

FIICA: Tu ce crezi?

NEPOATA: Că nu.

FIICA: De ce?

NEPOATA: Ai făcut foarte bine că ai fugit de aici. Familia noastră e... (Tace.)

FIICA: Cum? Cum e?

NEPOATA: E...of, nu găsesc cuvântul exact ca s-o definesc...

FIICA: Poate fiindcă nu există cuvântul care s-o poată defini cu exactitate. Sau poate că

există. (Pauză.) Un cancer?

Pauză. Cele două femei se privesc intens una pe cealaltă. În cameră, tatăl e izbit de

cuvântul „cancer”. Pleacă de la uşă şi se întinde pe pat, abătut.

41

NEPOATA: Cum era bunica? Tata nu vorbeşte niciodată despre ea.

FIICA: Nu? (Pauză.) Era... era... (Pauză.) Ce mai contează...

NEPOATA: Din cele câteva fotografii pe care le-am văzut...cred că semeni foarte mult cu ea,

nu-i aşa?

FIICA: Nu! Nu semăn deloc cu ea!

NEPOATA: (Pauză.) Mi-eşti foarte dragă.

FIICA: Şi tu mie.

NEPOATA: Sunt sigură c-o să te vindeci. Spitalul unde o să-ţi faci tratamentul e cel mai bun.

FIICA: De-asta am şi venit aici. Ca să mă vindec. (Pauză.) Nu pentru altceva.

NEPOATA: Şi ca să mă cunoşti pe mine, nu-i aşa?

FIICA: Da. Poate.

NEPOATA: E ca şi cum te-aş cunoaşte de-o viaţă.

FIICA: Şi eu pe tine.

Tăcere. Fiica scoate o floare din vas. Se uită la nepoată şi se apropie de ea foarte

încet. Îi aşază floarea în păr, deasupra urechii. O clipă de tăcere, încremenire şi priviri

intersectate. Muzică în apartamentul de deasupra, rupând vraja.

FIICA: Iarăşi? Cât sunt de obositori!

NEPOATA: Mie îmi place muzica asta.

FIICA: Cine sunt?

NEPOATA: Nu ştiu. S-au instalat doar de două săptămâni aici. În fiecare zi văd alţi oameni.

Am impresia că stau claie peste grămadă. Sunt imigranţi. Cred că cineva a închiriat

apartamentul şi îl subînchiriază ilegal oamenilor ăstora. Sper că n-o să-i denunţe nici un vecin.

În fine, e puţină viaţă pe scara asta plină de mumii.

42

Sună cineva la uşă.

FIICA: Nu-i acasă menajera?

NEPOATA: Deschid eu.

FIICA: Trebuie să fie fiul meu. Tatăl tău ne-a dat doar o cheie, şi e la mine.

NEPOATA: Dacă vrei, pot să-ţi dau eu una. Am două.

FIICA: Nu. Aşa pot să-l controlez mai bine.

NEPOATA: Şi de ce trebuie să-l controlezi? Doar n-are zece ani...

FIICA: Minte are chiar mai puţină. Hai, du-te să deschizi.

Nepoata se duce să deschidă. Între timp, fiica priveşte florile şi le mângâie delicat,

de parcă şi-ar aminti ceva. Se aud voci şi câte un ţipăt înăbuşit în vestibul. Nepoata şi nepotul

îşi fac apariţia. Nepotul, sprijinit de un tânăr de douăzeci şi doi de ani, chipeş, unul dintre

vecinii de sus, un imigrant. Vorbeşte cu puţin accent, deşi foarte corect. Nepotul e plin de

sânge pe faţă. În spatele lor apare, tăcut, un copil de unsprezece ani, orfanul.

FIICA: Ce s-a întâmplat?

TÂNĂRUL: A căzut pe scări.

NEPOTUL: Nu-i nimic grav.

TÂNĂRUL: Cred că şi-a rupt nasul.

NEPOTUL: Nu mi-am rupt absolut nimic. (Se uită la tânărul, care încă îl mai sprijină, şi se

desprinde de el cu o violenţă abia stăpânită.) Iar tu, dă-mi drumul! Nu sunt invalid. (Se uită

la maică-sa.) Şi nici bolnav.

NEPOATA: Mă duc să aduc vată şi apă oxigenată.

43

Nepoata îşi scoate floarea din păr şi o lasă pe masă, dar aceasta cade pe jos.

Nepotul se aşază pe un scaun. Tânărul se apleacă şi ridică floarea. Când nepoata se duce

după trusa de prim-ajutor, dă peste orfan.

NEPOATA: (Tânărului): Şi copilul ăsta de unde a mai apărut...?

TÂNĂRUL: Este... Trăieşte cu mine. Cu noi.

NEPOATA: Bună.

ORFANUL: Bună. Ce faci? (Fiicei.) Ce faci?

Nepoata îi ciufuleşte părul şi iese. Între timp, fiica se apropie de nepot, ca să vadă

unde s-a lovit.

FIICA: Cum de te-ai lovit în halul ăsta?

NEPOTUL: Ce mai contează, lasă-mă, nu mai am nimic acum, pe bune.

TÂNĂRUL: Urcam amândoi scările prin spatele lui. El citea în timp ce urca treptele din doi

în doi şi...

ORFANUL: Buf! Pleoşc! (Tânărul îi face semn să tacă.)

FIICA: Lasă-mă să văd.

NEPOTUL: Lasă-mă odată naibii în pace, pisăloago, la dracu’!

Apare nepoata cu vată şi apă oxigenată. Se duce spre nepot şi, fără o vorbă, îi

examinează rănile. Tânărul n-o scapă din ochi pe nepoată. Fiica surprinde această privire.

44

NEPOATA: Ia să vedem ce-ai păţit... Ridică capul. Dar nu-i nimic, omule, doar o lovitură,

atâta tot... Şi eu care credeam că ţi-ai rupt nasul... (Îi curăţă faţa de sânge. Face totul cu

uşurinţă şi plăcere. Când termină, îl sărută cu drag pe frunte.) Gata, asta-i tot.

TÂNĂRUL: Data viitoare o să-mi rup eu nasul.

NEPOATA: Ce-ai zis?

TÂNĂRUL: Ca să mă vindeci aşa. (Îi întinde floarea şi-i zâmbeşte. ) Puneţi-o la loc, îţi stă

tare bine. (Se uită intens în ochii ei.) Iartă-mă dacă m-am uitat aşa tine. Dar ultimul lucru la

care mă aşteptam când am sunat, era să dau peste o fată atât de frumoasă şi cu o floare prinsă

în păr. (Pauză.) Floarea şi fata. (Nepotul pufneşte, ironizându-l pe tânăr care i se pare

ridicol.) Ţi-ai dat-o jos fiindcă credeai că-mi bat joc de tine? Dimpotrivă. Mi-a plăcut foarte

mult. La revedere.

NEPOATA: Locuieşti sus?

Tânărul se uită la nepoată cu tandreţe şi consimte. Orfanul râde de el şi-l imită.

Tânărul îi spune ceva în limba lui, apostrofându-l, după care ies. Nepotul se ridică, se

îndreaptă spre nepoată, îi scuipă la picioare şi dispare pe undeva, prin casă. Nepoata se uită

trist la fiică, ia trusa de prim-ajutor şi iese după el. Scena dintre nepoată şi tânăr o deprimă

pe fiică.

FIICA: Nu... Nu.

45

SCENA 7

Secolul XX.

În sufragerie, mama şi fiica. Mama stă într-un fotoliu cu o pătură în poală şi ţine

în mână o carte veche, legată elegant. Lângă ea, fiica stă în picioare, foarte încordată.

MAMA: Nu.

FIICA: Ba da.

MAMA: Azi n-o să ieşi.

FIICA: Şi cine o să mă împiedice? Tu?

MAMA: Poţi fi sigură.

FIICA: A, da? Şi cum o s-o faci?

MAMA: Stând în faţa uşii, dacă e cazul.

FATA: Nu mă face să râd. Tu de-abia poţi să te ţii pe picioare. Până şi băşinile îţi scapă.

MAMA: În privinţa asta ai dreptate. Îmi scapă băşinile. Şi cu cine vrei să ieşi? Cu prietenul

fratelui tău?

FIICA: Dar ce te interesează pe tine?

MAMA: Chiar la nimic n-au servit sfaturile pe care ţi le-am dat?

FIICA: Habar n-am despre ce vorbeşti.

MAMA: V-aţi tăvălit în pat?

FIICA: Da.

MAMA: Minţi! Termină odată cu prostiile! Să lămurim un lucru. Băiatul ăsta nu te place.

Nici tu nu-l plcai pe el.

FIICA: Şi dacă ţi-aş spune c-o să ne căsătorim? O să fii mai liniştită?

MAMA: Nu. Dimpotrivă.

46

FIICA: Ei bine, să ştii că mi-a bătut apropouri.

MAMA: Nu contează. N-o să vă căsăstoriţi. Iar dacă o faci, va fi cu atât mai rău pentru tine.

FIICA: Nu înţelegi absolut nimic.

MAMA: Iartă-mă, dar cea care nu înţelege absolut nimic, eşti tu. Ai vorbit despre asta cu

fratele tău?

FIICA: Nu. De ce trebuia să vorbesc cu el?

MAMA: Ca să ştii şi părerea lui.

FIICA: Dar de ce naiba trebuie să mă intereseze pe mine părerea anormalului ăla?

MAMA: Nu-ţi insulta fratele.

FIICA: Uite cine vorbeşte. După ce că tu l-ai tratat ca pe o zdreanţă de când s-a născut!

MAMA: E altceva, eu sunt mama lui.

FIICA: Iar eu soră-sa, şi nu mă mai bate la cap!

MAMA: O fac spre binele vostru.

FIICA: Ha, ha, ha. Sigur că da. Bine, mă duc să mă aranjez şi am întins-o.

MAMA: Ţi-am spus că nu pleci nicăieri!!

FIICA: Ştii ce-i cu tine? Vrei să-ţi spun?

MAMA: Nu.

FIICA: Eşti geloasă pe mine, turbezi, mori de invidie, fiindcă ţi-ar plăcea să fii ca mine, să ai

vârsta mea şi să faci ce fac eu, să vii şi să pleci când ai chef, şi să ieşi în lume şi să te placă

băieţii, fiindcă se topesc după mine, şi să mă distrez cu ei ca o nebună, că asta am de gând să

fac în seara asta, fie că vrei sau nu. Crezi că nu-mi dau seama cum te uiţi la mine de câţiva

ani? De când mi-au crescut sânii şi am talia şi fundul ăsta? Mereu mă priveşti de sus în jos, cu

ochii ăia de vrăjitoare, blestemându-mă, chiar dacă te prefaci că n-o faci. Se vede de la o

poştă! Şi mă scoţi din sărite! Nici n-ai idee cât de mult mă enervezi! Când mă invidiază câte

o prietenă chiar mă amuză, dar... tu? Propria mea mamă? Mi se pare aşa de dezgustător, că n-

47

am fost în stare s-o spun nimănui. Hainele pe care mi le-ai cumpărat în toţi anii ăştia şi pe care

mă obligi să le port sunt o insultă pentru trupul şi faţa mea. Tot ce vrei să fac sau să nu fac e

doar ca să mă scoţi din minţi, ca să mă închizi aici şi să devin o isterică, ca tine. Dar eu sunt

mult mai deşteaptă decât îţi imaginezi tu, fiindcă mi-am dat seama de ce mă dispreţuieşti în

halul ăsta şi de ce-mi porţi pică. Nu te poţi împăca cu gândul că din tine a putut ieşi o fată aşa

de frumoasă, frumoasă mă auzi, pe care bărbaţii o plac mult mai mult decât pe tine! Şi chiar

dacă ai impresia că mă domini şi în ultima vreme îţi fac pe plac din respect pentru boala ta, în

sinea mea te înjur întruna, îmi bat joc de tine şi mă doare undeva de tot ce-mi zici, şi fac tot

ce-am eu chef să fac, chiar dacă pentru asta va trebui să trec peste cadavrul tău.

MAMA: Tocmai ai trecut. (Pauză.) O bătrână isterică, eu?

FIICA: Ai patruzeci şi patru de ani! Patruzeci şi patru! Ţi se pare că eşti în floarea vieţii? Eu

sunt în floarea vieţii. Eu. Tu ţi-ai trăit traiul, gata! Lasă-i pe ceilalţi în pace, nu ne mai

controla şi nu ne mai amărî viaţa, fiindcă noi îndrăznim să facem ce n-ai făcut tu, fiindcă n-ai

avut curaj când erai tânără, chiar dacă ardeai de nerăbdare s-o faci! Geloasa naibii! Sunt sătulă

de tine, până peste cap!

MAMA: Vreau doar să te ajut.

FIICA: Ceeee?!

MAMA: Să deschizi ochii odată pentru totdeauna şi să înţelegi...

FIICA: Să înţeleg? Să înţeleg... ce? Eu înţeleg totul, mamă, absolut tot. Ştiu că te-ai

încăpăţânat să-mi faci viaţa imposibilă fiindcă te enrvează c-o să pleci de pe lumea asta fără

să fi reuşit să faci din mine copia ta fidelă. Ţi-e frică să mori ştiind că n-o să fiu niciodată o

continuare a ta. Vremurile se schimbă, mamă. Eu o să învăţ, să-mi fac o carieră, şi o să ajung

cineva; o să-mi aleg prietenii şi bărbaţii cu care o să am eu chef să mă culc şi n-o să putrezesc

toată viaţa într-o hrubă întunecată şi veche ca asta, pregătind mâncărica şi călcând cămăşile

48

unui bărbat plictisitor şi desfăcându-mi picioarele ori de câte ori i se va năzări lui, şi ştergând

la cur copiii pe care nu i-am vrut niciodată.

MAMA: Cel puţin, am încercat. (Pauză.) Mă laşi să-ţi zic un lucru? Unul singur?

FIICA: Ce?

MAMA: Du-te dracului.

Mama nu-şi mai priveşte fiica, deschide cartea pe care o ţine în poală şi se pregăteşte

să citească, prefăcându-se liniştită. Într-o criză de nervi, fiica îi smulge cartea şi o ridică

deasupra mamei, vrând parcă s-o lovească cu putere. Instinctiv, mama îşi apără faţa cu

mâinile. Câteva secunde mai târziu însă, şi le retrage şi-şi priveşte fiica, sfidând-o cu răceală.

MAMA: Îndrăzneşte numai.... Hai, dă!

Fiica nu-i în stare s-o lovească. Coboară mâinile şi rămâne cu ochii ţintă la carte,

îngrozită. Mama întinde mâna şi ia cartea. Se aude uşa de la intrare. Şi vocea tatălui.

TATĂL: Bună. (Apare.) Poţi primi pe cineva?

MAMA: De ce întrebi? E cineva?

TATĂL: N-am putut să-i refuz. Îmi pare rău. Sper să nu te deranjeze prea mult. Sunt cei de

deasupra. Băiatul cel mic şi cu fratele lui mai mare.

MAMA: Şi ce mai vor şi ăştia acum?

TATĂL: (Mamei): Ţi-au adus ceva. Îi poftesc înăuntru?

MAMA: Mai întâi ajută-mă să mă aranjez puţin. Şi pe urmă o să vorbim mai pe îndelete

despre fiica ta. Vrea să iasă în seara asta să umble haihui şi nu i-am dat voie.

FIICA: Să umblu haihui?

49

TATĂL: O să asculţi de maică-ta. Stai acasă şi am încheiat discuţia.

FIICA: O să plec când o să adormiţi cu toţii.

TATĂL: Vai de capul tău! Dacă o faci...

FIICA: Ce? Ce-o să-mi faci? Crezi că mi-e frică de tine?

MAMA: Destul! Avem oaspeţi. Vă pot auzi. Ce ruşine! Ce, vreţi să ne coborâm la nivelul

oamenilor ăstora? Puţin respect, pentru numele lui Dumnezeu! (Tăcere.) Invită-i să intre.

Tatăl iese. Fiica şi mama se privesc în ochi, sfidâtoare, şi nici una nu-şi desprinde

privirea de la cealaltă. Intră tatăl, copilul şi vecinul, un tânăr brunet de vreo douăzeci de ani,

foarte chipeş, deşi prost îmbrăcat. Vorbeşte cu accent. Copilul are un buchet de flori roşii în

mână.

VECINUL: Bună ziua, scuzaţi-ne de deranj. Fratele meu mai mic nu îndrăznea să vină singur

şi m-a rugat să-l însoţesc...

Fiica îl priveşte pe vecin. Simte un fior pe şira spinării. Mama sesizează imediat acest

lucru. Copilul se apropie foarte timid de mamă, întinzându-i florile.

COPILUL: Sunt pentru dumneavoastră.

MAMA: (Fiicei.) Adu o vază cu apă. (Fiica iese. Copilului.) Mulţumesc.

COPILUL: N-aveţi pentru ce.

MAMA: Nu era nevoie.

VECINUL: (Uitându-se fix la fiică.) Aveţi o casă foarte... frumoasă.

MAMA: Tu eşti băiatul cel mare al vecinilor de deasupra?

VECINUL: Da, da.

50

MAMA: Cel cu... „of, of, of”?

VECINUL: Poftim?

MAMA: Nimic, nimic. (Pauză.) Ieri am stat puţin de vorbă cu mama ta. M-am plâns de

gălăgia pe care o faceţi. Din vina voastră nu mă pot odihni.

VECINA: Din vina noastră?

MAMA: Da.

TATĂL: Soţia mea...are...o sănătate foarte delicată, şi...

MAMA: Lasă-l. Nu te mai scuza. Şi dacă aş fi fost sănătoasă, n-ar fi contat. Faceţi prea mult

zgomot. Ştiu că aveţi nişte obiceiuri foarte diferite de ale noastre şi că atunci când ţipaţi nu

înseamnă neapărat că vă certaţi, înţeleg foarte bine asta şi accept, doar nu sunt absurdă, dar

trebuie să înţelegeţi că dacă locuiţi acum aici e fiindcă aşa aţi hotărât voi, fiind în propriul

dumneavoastră interes; aici aveţi pâinea pe care n-o găsiţi la voi acasă, deci e normal să vă

adaptaţi pe cât posibil la obiceiurile noastre dacă vreţi să convieţuim civilizat. Noi suntem

oameni paşnici, chibzuiţi şi liniştiţi, şi nu putem tolera să ni se distrugă liniştea şi armonia,

profitându-se de generozitatea şi buna noastră credinţă. M-aţi înţeles? (Pauză. Copilului.) Tu

ştiu că mă înţelegi, nu-i aşa, micuţule?

COPILUL: Da, doamnă.

VECINUL: Buna credinţă?

Fiica a intrat cu o vază şi e enervată la culme de cuvintele mamei. Se apropie de

ea şi îi ia florile.

MAMA: (Copilului.): Nişte flori deosebite. (Soţului.) Ajută-mă să mă ridic şi du-mă în

cameră, te rog. Sunt obosită.

TATĂL: Cum doreşti.

51

Tatăl o ajută pe mamă să se ridice şi o însoţeşte în cameră. Fiica, nervoasă, pune

florile în vază. Vecinul se apropie de ea şi ia o floare din buchet. Fără un cuvânt, asigurându-

se doar că nu e văzut de mamă sau de tată, îi aşază floarea în păr, deasupra urechii. Cei doi

schimbă o privire intensă plină de dorinţă. Mama surprinde această privire şi rămâne în

pragul uşii.

TATĂL: Ce-ai păţit?

MAMA: Nimic. (Pauză.) Ei, fetiţo! Până la urmă o să ieşi cu prietenul tău în noaptea asta, nu-

i aşa? (Vecinului.) Fiica mea. Are şaptesprezece ani... dar zice că ştie deja absolut tot despre

viaţă, ha, ha, ha!

Mama râde cinic. Tatăl o bagă în cameră. Copilul, speriat, se apropie de fratele lui

şi-l trage de mânecă.

COPILUL: Hai să mergem.

Vecinul şi copilul se îndreaptă spre uşa ce dă spre vestibul. Înainte de a pleca, vecinul

se întoarce, se uită la fată şi îi face un semn cu ochiul. Fiica se înroşeşte imediat, lasă florile

şi dispare pe uşa de la hol. Vecinul zâmbeşte. Copilul îl trage iarăşi de mânecă, ca să-l

scoată de acolo. Vecinul se desprinde de copil şi-i face un semn să-l aştepte. Face câţiva paşi

prin sufragerie, scrutând totul, tăcut, şi se apropie de nişte rafturi pe care se află, la vedere,

cutia cu havane. O deschide şi bagă două ţigări de foi în buzunar. Copilul face gesturi

violente către fratele lui, rugându-l să nu facă aşa ceva. Vecinul, vizibil amuzat de această

situaţie, ia cutia şi o pune sub pulover, ca şi cum ar vrea s-o ia cu el.

52

COPILUL: Nu! Nu!

Copilul smulge cutia de la fratele lui şi o aşază la locul ei. Vecinul se uită la copil şi

începe să râdă. Copilul îl priveşte fix: preţ de câteva clipe se citeşte ura în privirea adresată

fratelui mai mare. Acesta din urmă face un gest simpatic către copil, spre a detensiona

atmosfera, dar copilul, ruşinat, se desprinde de el cu violenţă, pălmuindu-l, şi iese în fugă.

Întuneric.

53

SCENA 8

Secolul XXI.

Uşa dintre sufragerie şi cameră e închisă. În cameră îl vedem pe fiu cu o valiză

deschisă pe pat. Scoate hainele din dulap şi le împachetează ca să le bage în valiză. Tatăl se

află la câţiva metri de el, aşezat, şi foarte amărât. În sufragerie, fiica bea un ceai şi cade pe

gânduri. Pe uşa de la vestibul apare menajera.

MENAJERA: E un domn care întreabă de dumneavoastră. Îl invit înăuntru?

FIICA: Cine e?

MENAJERA: N-a vrut să spună. Zice că a venit aici doar pentru câteva zile, că pleacă mâine

şi că trebuie să vă întâlniţi urgent.

FIICA: Invită-l înăuntru.

Menajera iese. Fiica îşi aranjează hainele şi părul. Menajera intră împreună cu

bărbatul. Fiica se uită la el. Ştie că-l cunoaşte, dar nu-şi dă seama de unde. Bărbatul are un

pacheţel învelit în mână.

BĂRBATUL: Bună.

FIICA: Bună.

MENAJERA (pauză): Eu mă duc să-i strâng mai departe lucrurile...

FIICA: Cum?

MENAJERA: Hainele lui, ca să le duc la...

FIICA: A, da. Foarte bine, mulţumesc.

MENAJERA: Doriţi să serviţi ceva?

BĂRBATUL: Nu, mulţumesc.

54

MENAJERA: Cum doriţi. (Iese.)

BĂRBATUL (tăcere): Nu mă recunoşti?

FIICA: Nu.

BĂRBATUL: E normal. Ultima dată când ne-am văzut, eu eram... atâtica. (Indică cu un gest

înălţimea unui copil.)

FIICA: (îl recunoaşte): Şi... a fost... aici.

BĂRBATUL: Da! În camera asta, dacă nu mă înşală memoria.

Fiicei i se luminează toată faţa. El îi zâmbeşte. Dar ea, deodată, se simte

incomod. El îşi dă seama de asta. Tăcerile sunt mai grăitoare decât cuvintele.

FIICA: Stai jos. (Se aşază amândoi. Bărbatul lasă pachetul pe masă.) Au trecut ani de-atunci.

Mulţi ani.

BĂRBATUL: Da, mulţi.

FIICA: Ce doreşti?

BĂRBATUL: Ce mai faci?

FIICA: Bine. Dar tu?

BĂRBATUL: Şi eu.

FIICA: Mi s-a spus că-ţi merge foarte bine, aşa-i?

BĂRBATUL: Nu mă pot plânge.

FIICA: Felicitări.

BĂRBATUL: Chiar dacă nu mă crezi... E pe perioade. Am perioade mai bune şi perioade mai

proaste.

FIICA: Da, fireşte. Ce să zici şi tu. (Pauză.) Ştii? Câteodată m-am gândit la tine.

BĂRBATUL: A, da? Mulţumesc.

55

FIICA: Da. Dar n-aveai niciodată faţa asta.

BĂRBATUL: A, nu?

FIICA: Nu. Te vedeam cu faţa pe care o aveai când erai... atâtica. (Pauză.) Ce doreşti?

BĂRBATUL: Şi de ce te gândeai la mine?

FIICA: Nu ştiu. Când cineva îmi vorbea de tine şi-mi comenta ce bine îţi mergea totul, eu mă

gândeam: nu mă surprinde.

BĂRBATUL: De ce?

FIICA: Fiindcă chiar de când erai... atâtica, se vedea că aveai să fii dintre cei care or să

reuşească în viaţă.

BĂRBATUL: Ce să spun... Eu n-am reuşit în viaţă. Dacă încep să-ţi povestesc necazurile

mele, nu mai plec de aici până dimineaţă.

FIICA: Da, bineînţeles. Haida-de. (Pauză.) Cum de-ai aflat că sunt aici? Cine ţi-a zis? L-ai

văzut pe fratele meu şi el ţi-a...?

BĂRBATUL: Pe fratele tău? Nu. Nu l-am mai văzut de atunci. Nu locuiesc în oraşul ăsta. Vin

aici doar din când în când să ţin câte un semniar. Şi n-aş fi îndrăznit niciodată să apar în faţa

lui aşa, fără să-l anunţ.

FIICA: E aici. (Pauză.) Ai venit să-l vezi şi pe el?

BĂRBATUL: (pauză.) Nu. Am venit să te văd doar pe tine.

FIICA: (tăcere. Referindu-se la altă persoană...): Te-ai întâlnit cu el, nu-i aşa?

BĂRBATUL: Da. Acum o săptămână. Am fost să susţin o conferinţă la o universitate de

lângă casa unde locuieşte. Habar n-aveam că stă acolo. Şi deodată, îl văd în primul rând, cu o

faţă de beţivan că ţi se făcea şi frică. Nu ne mai văzuserăm de doisprezece sau treisprezece

ani. Închipuie-ţi ce conferinţă am ţinut.

FIICA: Sincer vorbind, nu mă interesează câtuşi de puţin ce ţi-o fi spus el...

56

BĂRBATUL: Îmi pare rău că trebuie să vorbesc despre toate astea, crede-mă. Îmi pare sincer

rău şi vreau să ştii că şi mie mi-e greu. (Pauză.) După conferinţă am stat de vorbă. Mi-a zis că

tocmai îl sunase fiul tău cel mic, ca să-i spună că erai aici şi că n-o să mai scapi. (Pauză.) Nici

eu nu ştiam că eşti aşa de bolnavă. (Pauză.) Îmi pare rău.

FIICA: Şi până la urmă ţi-a cerut bani, fireşte. (Pauză.) Şi tu i-ai dat. (Pauză.) Şi ce-i cu asta?

BĂRBATUL: Era foarte afectat. Serios.

FIICA: Şi asta-i tot? (Pauză.) Uite ce e, cunosc foarte bine afecţiunea asta a fratelui tău, o ştiu

pe de rost. Şi de zece ani mă lasă rece. Aproape c-am uitat-o. Nu mă interesează ce-ar putea

să-ţi zică, ştiu prea bine de ce e în stare. Apropo, ce face ceilalţi trei fii ai lui, care au fost şi ai

mei, din nefericire? Sunt bine? Toţi trei? Ştii tot, nu-i aşa? Presupun că aţi vorbit şi despre ei.

Sau nu? Cel mare, cu probleme cu drogurile; mijlociul, un alcoolic irecuperabil, ca şi el; iar

cel de-al treilea e în armată, fiind singurul loc unde au avut curajul să-l primească. Ăsta e

rezultatul afecţiunii fratelui tău faţă de mine. Deci te-a trimis aici ca să vii şi să-mi spui că....

BĂRBATUL: Pe mine nu m-a trimis nimeni nicăieri niciodată. Sunt aici fiindcă aşa vreau eu.

N-am fost niciodată mesagerul nimănui. Şi cu atât mai puţin al lui.

FIICA: Şi atunci de ce-ai venit?

BĂRBATUL: Tocmai au inaugurat o nouă facultate de Litere la trei străzi de aici.

FIICA: Ce-ai zis?

BĂRBATUL: În dimineaţa asta am semnat un contract ca să ţin un curs în următorii trei ani.

FIICA: Şi ce-i cu asta?

BĂRBATUL: Aş vrea să-l convingi pe fratele tău să vândă apartamentul ăsta. Vreau să-l

cumpăr.

FIICA: Cum? (Pauză.) Şi de ce nu vorbeşti tu cu el? După mine, puteţi face tot ce vreţi cu

apartamentul ăsta. Nu-i al meu. E doar al lui. Îl vrei tu? Păi cere-i-l, haide, e alături. (Se

ridică.) Dacă vrei, o să...

57

BĂRBATUL: Nu. (Pauză.) Dacă m-ar recunoaşte, nu mi l-ar vinde. Fratelui tău nu i-am

plăcut niciodată prea mult.

FIICA: Nu? Cred că te înşeli. (Pauză.) De ce vrei apartamentul ăsta?

BĂRBATUL: (Pauză foarte încordată): Nu pot să-ţi spun. Îmi pare rău. (Pauză.) Nu pot. Nici

eu nu ştiu prea bine.

FIICA: (Brusc i se umplu ochii de lacrimi): E... e un secret... poate?

BĂRBATUL: (Cu o privire adâncă, retrăind în amintire un moment important pentru el, şi

acum şi pentru ea): Da.

Ea se vede obligată să plece ca să nu izbucnească în lacrimi în faţa lui. A primit un

răspuns neaşteptat la o întrebare pe care şi-o pusese de mai mult timp şi pe care o uitase cu

desăvârşire... Tăcere.

FIICA: O să încerc să vorbesc cu el.

BĂRBATUL: Îţi mulţumesc. Poţi să-i spui, de exemplu... că dacă vrea să-l vândă şi să-l lase

pe mâini bune, să pună nişte anunţuri pe panourile de la Universitate...

FIICA: N-o să-l vândă. Fratele meu nu s-a desprins niciodată de ceea ce-l leagă de pereţii

ăştia.

BĂRBATUL: Poate că nu. Nu încă. Dar poate că atunci când tu o să... (Tace.)

FIICA: (Abţinându-se să nu plângă.) Eşti obişnuit să câştigi întotdeauna, nu-i aşa? (Pauză.) Şi

unde mai pui că precis ceilalţi îţi mai şi mulţumesc pentru asta. Asta chiar că înseamnă să ştii

ce vrei în viaţa asta, da domnule. (Pauză.) Mă bucur că te-am văzut.

BĂRBATUL: Şi eu.

FIICA: Te rog să mă scuzi, dar mă simt cam ameţită şi mai am câteva lucruri de făcut.

BĂRBATUL: Te-am deranjat?

58

FIICA: Nu. (Pauză.) Ei bine, puţin da, de ce să mint. Dar, într-un fel, îţi mulţumesc. Mă simt

tulburată. Asta înseamnă că încă n-am murit de tot. Nu încă. Sper că nu te superi, dar n-o să te

conduc.

BĂRBATUL: Nu. Nu te deranja. La revedere.

El se apropie de ea, o sărută de două ori pe obraz şi o îmbrăţişează cu căldură. Iar

ea, fără să vrea, zâmbeşte. O imagine veche, de ani de zile, trece prin ochii fiecăruia... El se

desparte încet de ea. Ea se sprijină de masă şi abia atunci vede pachetul lăsat de bărbat când

a intrat.

FIICA: Ai lăsat...

BĂRBATUL: Nu. (Pauză.) E pentru tine.

Şi pleacă. Intrigată, ea desface pachetul. E aceeaşi carte pe care am văzut c-o citea

mama în scena anterioară. Fiica e impresionată şi iese pe hol. În tot acest timp, în cameră:

TATĂL: Nu. Mi-am petrecut toată viaţa în patul ăsta şi nimeni n-o să mă scoată de aici.

Nimeni. Şi cu atât mai puţin haimanaua de soră-ta.

FIUL: E foarte bolnavă, tată. Grav bolnavă. Azi începe iarăşi şedinţele de chimioterapie la

spital. Are nevoie de multă odihnă şi de cât mai mult confort. Asta e cea mai bună cameră din

casă. Doctorul a zis...

TATĂL: Puţin îmi pasă ce zic doctorii...

FIUL: Mie puţin îmi pasă ce zici tu. Din noaptea asta o să dormi în camera de serviciu, lângă

nevestica ta. Am vorbit deja cu ea şi-ţi pregăteşte patul de rezervă. I-am spus că hainele o să ţi

le duc eu acolo.

59

TATĂL: De ce-i zici nevestica mea?

FIUL: Prefer să nu vorbesc despre asta.

TATĂL: Nu e nevestica mea. Puţin respect faţă de mama ta, nu crezi?

FIUL: Faţă de mama mea? Cine-şi mai aminteşte acum de ea? Poate tu?

TATĂL: În fiecare zi. (Pauză.) Bine, chiar în fiecare zi nu.... dar...

FIUL: Te-ai ramolit, tată. Nu înţeleg cum de te-ai lăsat îmbrobodit.

TATĂL: Îmbrobodit? De cine?

FIUL: Gata. Mi-e silă să vorbesc despre asta.

TATĂL: Despre ce?

FIUL: DE CE DRACU’ NU MI-AI SPUS CĂ VOIAI SĂ TE ÎNSORI CU TIPA AIA,

BĂTRÂN NEGHIOB?! ŢI-AŞ FI SCOS IMEDIAT DIN CAP O ASEMENEA IDEE

ABSURDĂ!

TATĂL: A! Despre asta e vorba? Bine, şi pentru ce naiba trebuia să te consult, pot să ştiu şi

eu? Sunt deja destul de mare, nu crezi?

FIUL: Destul de mare?... EŞTI CHIAR PREA MARE!

TATĂL: S-a bucurat atât de mult, sărăcuţa de ea. Ce voiai să fac? Nu voia să moară

nemăritată.

FIUL: Nu voia să moară nemăritată? Şi de-asta s-a căsătorit ... cu tine? DAR CUM DE-AI

ÎNDRĂZNIT SĂ FACI UNA CA ASTA, NEFERICITULE? Nu-ţi dai seama c-a făcut-o doar

ca să obţină cetăţenia şi banii tăi?

TATĂL: Ce bani? Eu n-am bani. Iar cetăţenia o avea deja! A făcut-o fiindcă mă iubeşte.

FIUL: Vai, ce romantic! Şi tu o iubeşti pe ea, nu-i aşa? De-asta te porţi aşa cu ea!

TATĂL: M-a îngrijit şi m-a hrănit în toţi anii ăştia. Şi mi-a dat dragostea ei, fără să-mi ceară

nimic în schimb. Ceea ce tu n-ai făcut niciodată!

60

FIUL: Eu n-am...? (Pauză.) Ştii de ce te afli aici, tată? Ştii de ce nu ţi-a lipsit niciodată nimic?

De ce eşti aşa de sănătos şi cu mintea aşa de limpede? Fiindcă exist eu. Pentru că am muncit

ca un dobitoc toată viaţa asta nenorocită ca să poţi tu să rămâi în casa asta şi ca să-ţi plătesc

toţi doctorii de care aveai nevoie, toate vacanţele de care aveai tu chef şi toate mofturile care

ţi se năzăreau, şi leafa femeii ăsteia CARE ACUM E NEVASTA TA!! Te-am întreţinut în toţi

anii ăştia de când te-ai pensionat înainte de vreme din cauza depresiei, la cincizeci de ani...

LA CINCIZECI DE ANI... DIN CAUZA DEPRESIEI, DOAMNE SFINTE... ŞI NU TE MAI

SĂTURAI SĂ LE-O TRAGI CURVELOR DE DOI BANI ÎN FIECARE SÂMBĂTĂ ŞI

DUMINICĂ!! PRECIS CĂ TOT EU ŢI-AM PLĂTIT ŞI CURVELE, NU-I AŞA?!! Şi cred

că ţi-am plătit şi cadoul de nuntă pe care precis i l-ai făcut femeii ăsteia, nu-i aşa? Şi-n tot

acest timp, tu îţi primeai pensia întreagă care intră direct în contul tău în fiecare lună în viaţa

asta căcăcioasă de mai bine de douăzeci de ani şi fără să-mi dai vreodată vreun ban,

pretextând că ai nevoie de câteva economii ca să-ţi asiguri astfel un viitor. DAR CE

DRACULUI DE VIITOR, DACĂ AI PESTE OPTZECI DE ANI!! Viitorul banilor tăi

economisiţi, avarule, egoistule şi tată denaturat ce eşti, va fi să ajute o familie sărnană dintr-un

cătun pierdut din America de Sud!! ACUM PRICEPI?!! Şi dacă ai face-o din convingeri

morale sau sociale, sau dintr-un spirit de dreptate, tot ar mai fi ceva, chiar te-aş aplauda, şi tot

tacâmul. Aş fi mândru de tine! Eu nu sunt un geniu financiar sau un geniu al comerţului, nu-s

nici un fel de geniu, şi de-asta a trebuit să trudesc din greu ca să am o poziţie şi să te pot

întreţine la anii ăştia!! Şi asta numeşti tu că nu ţi-am dat nimic în schimb? Ţi-am dat chiar

prea mult. Prea mult, în comparaţie cu dragostea pe care am primit-o din partea ta.

TATĂL: Dar ştii de ce-ai făcut-o? Pentru acel „ce-or să zică”. Ca întotdeauna. Ca toţi să te

laude spunându-ţi că eşti un fiu model, chiar dacă eşti... aşa cum eşti. Ai făcut-o doar ca să mă

mulţumeşti pe mine şi ca să nu mă bag în viaţa ta de... de... laş. DE LAŞ! (Pauză.) Nu pentru

că aşa ai fi simţit tu de fapt.

61

FIUL: Destul! Ajunge!

TATĂL: Te rog din suflet să nu mă scoţi din camera asta. Trebuie să înţelegi că sunt prea

multe amintiri, fiule, prea multe lucruri trăite între aceşti patru pereţi.

FIUL: O să dormi în camera din capătul holului şi gata! Şi dacă mă mai baţi mult la cap, vând

apartamentul şi vă dau pe uşă afară, pe tine şi pe nevestica ta, să vedem cum o s-o mai scoateţi

la cap fără mine!

TATĂL: Ceeeee?? Tu eşti incapabil să faci aşa ceva. (Pauză.) Eşti prea slab pentru aşa ceva.

Îţi lipseşte curajul. Numai la gândul că ce-or să spună prietenii tăi grozavi şi colegii de

serviciu, ştiind că ţi-ai lăsat tatăl în stradă, şi o să mori de ruşine. Fiindcă... oricât ai fi de bun

şi de sensibil şi de generos şi de... cum vrei tu să-i spui, în fond eşti un ipocrit şi un egoist şi

un orgolios şi un vanitos şi un otrăvit care îmbătrâneşte şi nu e în stare să facă faţă unei

probleme, de parcă ar sta tot lipit de fusta maică-sii!

FIUL: (Reacţionând violent): Ce te-a apucat?!! Pot să ştiu!!??

TATĂL (Speriat, pe un ton mai relaxat, aproape comic): Ei? Ce m-a apucat...ce? (Pauză.) De

ce te uiţi aşa la mine? Ce se întâmplă? (Pauză.) Am zis ceva rău?

Se aude muzică în apartamentul de sus.

TATĂL: Străini!

FIUL: Asta-i tot ce ne mai lipsea.

TATĂL: Oaspeţi ai invitat şi belea ţi-ai căpătat.

FIUL: Ce-ai spus?

TATĂL: Şi nu mă refer doar la străinii ăştia de căcat, care ne fură singurele chestii autentice

care ne-au mai rămas. Ştii prea bine la ce mă refer.

FIUL: Ea nu-i o străină. Fie că-ţi place, fie că nu, e fiica ta.

62

TATĂL: Dar a plecat de aproape patruzeci de ani cu unul din ăştia, lepădându-se de familia,

da ţara, de limba şi de sângele ei. Asta nu înseamnă fiică. E chiar mai rău decât imigranţii ăia

care, vezi bine, s-au instalat aici, dar îşi trăiesc mai departe viaţa la fel ca şi acolo, ascultând

aceeaşi muzică nenorocită, mâncând aceleaşi porcării, cumpărând din aceleaşi dughene, nişte

magherniţe oribile, întunecoase şi slinoase, cărora nu ştiu cum de le dă primăria autorizaţie de

funcţionare, îmbrăcându-se ca acolo, puţind la fel şi sporovăind în aceeaşi limbă. Şi au chiar

lăcaşurile lor sfinte unde merg să se roage, la trei sau patru străzi de aici! În vreme ce ea... nici

un telefon, nici o vedere, nici măcar o vizită, timp de patruzeci de ani...! Nu pot să înţeleg

cum de n-a simţit niciodată nici un pic de dor de casă, de familia ei... Nici măcar când i s-au

născut cei patru copii nu s-a învrednicit să vină. Şi apare acum pe nepusă-masă, pe motiv că

moare! Şi tu o crezi, imbecilule? Adevărul e că bărbatu-său a lăsat-o baltă şi nu-i plăteşte nici

o pensie şi cum n-are nici un ban, are neobrăzarea să trăiască de acum încolo pe spinarea

noastră! (Pauză.) Adică pe spinarea ta.

FIUL: Nu ştii ce vorbeşti! (Fiul a terminat de pus toate hainele într-o valiză, pe care acum o

închide.) Gata. Toate hainele sunt înăuntru. Hai, ieşi de-aici! O să-ţi duc valiza în cealaltă

cameră.

Fiul ia valiza şi iese din cameră. Tatăl merge după el. Când trece pragul uşii ce

dă spre sufragerie, tatăl se opreşte şi-şi priveşte fiul, care merge mai departe cu valiza în

mână. Brusc, viziunea fiului cu valiza în mână îl tulbură pe tată.

TATĂL: Stai! (Pauză.) Fiule!

FIUL (Se opreşte şi-l priveşte): Ce e?

TATĂL: De ce mi-ai pus hainele în valiză?

FIUL: Ca să le mut mai uşor. Ca să nu se şifoneze.

63

TATĂL: Sigur?

FIUL: Bineînţeles.

TATĂL: Unde le duci?

FIUL: În camera din capătul holului, cea de serviciu.

TATĂL: Nu mă minţi?

FIUL: Dar...tată...n-ai înţeles ce ţi-am spus? (Zâmbeşte.) Dacă tu însuţi...

TATĂL: Dar...? De unde ai scos valiza asta?

FIUL: Din dulapul tău. De ce mă întrebi?

TATĂL: Era a tatălui meu.

FIUL: A bunicului, da. Acum mi-aduc aminte. (Pauză.) Şi ce-i cu asta?

TATĂL (pauză. Privirea lui pare a evoca o imagine îndepărtată): Nimic... nimic.

Dumnezeule mare!

Tatăl pare speriat. Fiul iese cu valiza pe uşa ce dă spre hol. Fiica îşi face apariţia

tocmai unde a intrat fiul, cu cearşafuri curate, împăturite şi cu o geantă de voiaj plină.

Nimereşte faţă în faţă cu tatăl ei.

FIICA: Şi acum, colac peste pupăză, îţi mai fur şi camera. (Pauză.) O să mă urăşti şi mai

mult, nu-i aşa?

TATĂL: Nu. (Pauză.) Când erai mică... erai prinţesa mea. Pe urmă... (Pauză.) ... da, mai

târziu, da.... am ajuns să te blestem... am blestemat chiar şi ziua în care te-am conceput. Ani

de zile. Destul de mulţi ani. Mulţi ani. Dar de urât, te-am urât... Da, te-am urât, de ce să nu

recunoaştem... Când ai plecat. (Pauză.) Şi vezi bine... Când nu mai ştii nici măcar cum arată...

apare deodată aici, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic... Şi mă dă la o parte din locul unde

voiam să mor, care e, nici mai mult nici mai puţin, locul unde am dormit şi am trăit aproape

64

toată viaţa mea, pe motiv că ea o să moară înaintea mea, şi o să-mi spui tu, ce întîmplare,

răsfăţata naibii a decis ca asta să fie tocmai aici. Iar pe mine, care sunt un babalâc, care după

ei s-a ramolit şi şi-a pierdut minţile, nu mă mai întreabă nimeni nimic şi nici nu mi se mai cere

părerea. Mi se iau toate hainele, mi se vâră la nimereală aici înăuntru şi... hai, dacă nu-ţi

convine, n-ai decât, nu te mai văita, că sunt mulţi ca tine care o duc şi mai rău. Şi unde mai

pui că cinica de ea, mă mai şi întreabă: „O să mă urăşti şi mai mult, nu-i aşa?” Păi... ce-ai vrea

să-ţi răspund? (Pauză.) Da!!!... (Iese, dar revine imediat. Se duce la şifonier, deschide cutia şi

scoate o havană. I-o arată fiicei. ) Îmi face bine la nervi, mă calmează. Şi lui frate-tău, nici

pâs, m-ai auzit? Iar muieruştii ăleia, nici atât, mă auzi? (Iese.)

FIICA (zâmbind): Bineînţeles... felicitări pentru nuntă!

Aşteaptă un răspuns. Nu-l obţine. Intră în cameră. Capul tatălui se iveşte pe

uşa pe care tocmai ieşise.

TATĂL: Ce? Ziceai ceva? (Vede că-i singur. În gol: ) Mulţumesc frumos! (Pauză.) Aiurea!

Oftează şi se pregăteşte să se aşeze. Intră menajera, supărată.

MENAJERA: A, nu! Nu te eschiva, că n-am de gând să scot lucrurile din valiză şi nici să le

aranjez în dulap de una singură! Pe urmă n-o să ştii ce cauţi şi mie o să-mi faci capul mare.

Vii cu mine chiar acum! Pentru Dumnezeu, ce om!

TATĂL: Da, da... (Se apropie de ea şi îi pipăie fundul.) Ai pus deja flaconaşul cu pastile în

noua noptieră, şmechero? (Ea îi dă o palmă zdravănă.) Ah...dar tot mai eşti supărată pe mine,

femeie? (Pauză.) Doar le-am spus despre noi doi, puicuţo...

65

MENAJERA: Nu, nu le-ai spus nimic celor doi, nu minţi, fiindcă fiul tău habar n-avea de

asta!

TATĂL: Dar până şi fiică-mea m-a felicitat! Nu mă crezi? Hai, du-te şi întreab-o!

MENAJERA: Cum te-a felicitat, mincinosule? DACĂ VOI DOI NU VĂ VORBIŢI!! (Iese,

bodogănind furioasă, în limba ei maternă: „dar cum se poate, Doamne Dumnezeule, să-mi

facă mie una ca asta?! Şi ce ruşine mi-a fost! Bineînţeles că nu mă miră, când văd cum se

poartă unii cu alţii aici, în familia asta atât de „civilizată”, că mai degrabă par animale

sălbatice, deât persoane...”)

TATĂL: Străina dracului!

Dar se duce după ea ca un căţeluş de salon. Aproape imediat, fiul apare pe aceeaşi

uşă, privindu-şi tatăl. Oftează. Traversează sufrageria şi se duce în cameră. Deschide uşa. În

cameră, fiica încearcă să desfacă un cearşaf, dar nu izbuteşte. Gesturile ei sunt greoaie,

foarte asemănătoare cu gesturile mamei cu ani în urmă. Pe el, vederea surorii în situaţia

asta, îl lasă aproape fără răsuflare. Ea îl vede.

FIICA: Ce m-ai speriat! (Pauză.) Ce-i cu tine? Ai văzut o fantomă?

Fiica surprinde privirea fratelui: da, într-adecăr, el pare să fi văzut o fantomă. Ea

lasă totul baltă, şi, sfârşită, se aşază pe pat.

FIICA: Stai un pic cu mine să vorbim?

FIUL: Nu. Mă aşteaptă la serviciu.

FIICA: N-ai putut să scapi nici acum, după atâţia ani?

66

FIUL: Să scap? De ce să scap?

FIICA: De ce? (Pauză.) De cine.

FIUL: (Pauză.) A suferit aşa de mult... Mult mai mult decât am fi crezut. (Pauză.) Şi eu n-am

ştiut...

FIICA: Nu pot să cred! (Râde.) Nu ţi-ai iertat nici acum că n-ai fost în stare să stai cu ea în

seara aia, ţinând-o de mână, în timp ce-şi dădea ultima suflare? (Pauză.) Eşti... (Râde.) Dar

era inconştientă! Îşi pierduse cunoştinţa cu câteva zile înainte de...

FIUL: Nu. Nu mă minţi. S-a trezit. A început să vorbească şi eu... eu n-am putut să merg... n-

am putut...

FIICA: Eşti grozav! Să nu-mi spui că după atâţia ani, încă mai ai remuşcări că n-ai putut să

stai lângă ea când...?

FIUL: Eu şi cu tata n-am vorbit niciodată despre seara aceea, de parcă nici n-ar fi existat

vreodată. Cum a fost? De ce-ai plecat imediat după aceea fără să ne spui nimic? Ce s-a

întâmplat? (Pauză.) Iartă-mă, de fapt trebuie să plec, deja am întârziat la serviciu şi am o

întâlnire urgentă, voiam doar să ştiu dacă aveai nevoie de...

FIICA: Cu câteva minute înainte să moară, am încercat să dau de tine. Te-am căutat acasă la...

acel prieten al tău ca să-ţi spun că puteai să vii de acum. Dar nu erai acolo. Unde ai fost?

FIUL: Nicăieri. M-am plimbat ore şi ore în şir pe străzile goale. Am dormit pe o bancă într-o

gară. Când a răsărit soarele, m-am întors aici. Să dea Dumnezeu să fi murit, mă gândeam.Şi

de pe cealaltă parte a străzii, te-am văzut plecând cu o valiză. Mama a murit. Iar ea pleacă Şi

ea pleca. Am vrut să alerg după tine ca să stăm de vorbă... Dar n-am putut. Nu-mi puteam

scoate din minte ce-mi spuseseşi. Şi am rămas ţintuit locului uitându-mă la tine cum plecai şi

mă gândeam: mi-a mai rămas doar tata, ce grozăvie, doar tata!

FIICA: Ultimul lucru pe care ţi l-am spus a fost să... rămâi în casă ca să vezi cum se

prăpădeşte mama. Că n-o să fie mai bine dacă pleci. Asta nu-ţi puteai scoate din cap? (Fiul

67

neagă cu un zâmbet trist.) Şi atunci, ce? (Fiul nu răspunde. Pauză.) Când ai plecat, a venit...

(Se uită la tavan.) ... ce mai contează. Eu eram aici. Îi auzeam zgomotul înfricoşător al

respiraţiei. Nu era un zgomot omenesc, era... Şi deodată... a urmat o tăcere. Pe urmă, l-am

auzit pe tata vomitând şi m-am gândit: acuma da. Şi atunci... atunci am intrat aici şi... şi...

(Pauză.) Era moartă. Avea ochii deschişi. Larg deschişi. Ca şi cum în ultima clipă ar fi văzut

ceva... Ceva... important... Transcendental. Şi rămăsese cu privirea ţintă la uşă... (Pauză.) Se

uita la mine. (Pauză.) Nu simţea... nimic. Şi m-am gândit: s-a terminat. În sfârşit. (Pauză.) Şi

i-am închis ochii, şi... (Pauză.) Şi nu-mi e ruşine să recunosc, m-am simţit mai bine. Mult

mai bine. (Pauză.) Asta e tot.

FIUL: Asta-i tot? Şi atunci... nu s-a întâmplat nimic?

FIICA: Ţi se pare puţin? Ea era moartă şi se uita în continuare la mine. Nu înţelegi? M-a

privit de... de acolo... de pe lumea cealaltă. Poate că... ştia. Da, desigur, asta a fost, cum de nu

mi-am dat seama până acum?... Ştia prea bine.

FIUL: Ce ştia?

FIICA: În după-amiaza aceea, la farmacia de dedesubt... ha, ha, ha... chiar în acea după-

amiază... mi-au spus că eram... (Îşi duce o mână la burtă.) Cu trei sau patru ore înainte ca

mama să moară, ce caraghios, nu-i aşa?

FIUL: Şi de ce nu mi-ai spus nimic?

FIICA: De ce trebuia să-ţi fi spus ţie? (Pauză.) Da, fireşte. Chiar în ultima clipă, ea a ştiut-o.

C-o să am un fiu, şi apoi altul şi altul şi altul. Şi c-o să fiu o nefericită toată viaţa. Şi poate c-a

ştiut şi c-o să mă întorc într-o bună zi chiar aici, ca să mor, ca şi ea, şi de-asta se uita aşa la

mine, perplexă, sau liniştită, sau... Se spune că ştii tot când intri de partea cealaltă a oglinzii,

nu-i aşa? Păcat că nu mai poţi şi ieşi ca să povesteşti. Misterul. Mie mi-a mai rămas puţin

timp până o să-l descifrez. Îmi pare rău, dar n-o să ţi-l pot povesti. Va trebui să mai aştepţi o

68

mulţime de ani, fiindcă tu eşti ca tata, nu-i aşa? O să-i îngropaţi pe copiii voştri şi pe nepoţii

voştri, ha, ha, ha. (Pauză.) Haide, du-te. Nu ziceai tu că întârzii la serviciu?

FIUL: Ai nevoie de ceva?

FIICA: N-am nevoie de nimic, mulţumesc. (Pauză.) Ba da. Vreau ceva. (Pauză.) Fiului meu

nu pot să-i cer asta. Sau nu vreau...

FIUL: Ce anume?

FIICA: O să stai cu mine?

FIUL: Ce-ai zis?

FIICA: Până... până la sfârşit? (Pauză.) Crezi că de-astă dată o să poţi? (Pauză tensionată.)

Iartă-mă, n-am nici un drept să-ţi cer aşa ceva. (Brusc, se enervează şi începe să strige: )

Bine, hai întinde-o odată, afurisitule! Nu ziceai că eşti aşteptat? De ce dracu’ mă faci să

vorbesc despre lucrurile astea, la naiba?! Hai, cară-te odată! (Pauză.) CARĂ-TE DRACULUI

ODATĂ!! (Fiul iese plângând. Ea ia perna şi o scutură cu gesturi nervoase, aproape isterice.

Perna îi cade pe jos şi începe să plângă.) La dracu!

Întuneric.

69

Scena 9

Secolul XX.

În cameră, mama şi fiul. El o spală cu un burete, apă şi săpun într-un lighean. Tatăl

cu fiica sunt în sufragerie. El citeşte ziarul, iar ea îşi face manichiura. Apoi, pedichiura. Pe

urmă se pensează cu o pensetă, privindu-se într-o oglinjoară. Când termină, îşi mai

aranjează puţin faţa, îşi scoate câte un coş, etc. Ea ascultă cântece de Beatles lângă el, la un

mic picup.

MAMA (Fiului, referindu-se la modul în care e spălată): Freacă mai tare, omule, mai tare!

FIUL: Nu vreau să-ţi fac rău.

MAMA: Nu-mi faci deloc rău. Haide, mai tare!

FIUL: Aşa?

MAMA: Ce puţină forţă ai, fiule. Mai tare, şi mai tare!

FIUL: O să-ţi irit pielea.

MAMA: Mi-e totuna. Să dispară tot jegul. Pielea să-mi rămână strălucitoare şi parfumată.

Dacă nu pot să scap de putreziciunea dinăuntru, cel puţin să nu se vadă pe dinafară. Ha, ha,

ha! Cum se întâmplă şi în viaţa noastră, nu-i aşa? Exact la fel, absolut la fel, ha, ha, ha!

FIUL: Ce anume?

MAMA: Păi ceea ce-am spus.

FIUL: Nu te înţeleg.

MAMA: Da, fireşte. Tu nu înţelegi niciodată nimic.

FIUL: Vorbesc serios.

70

MAMA: Totul foarte curat şi strălucitor pe dinafară, dar putred şi băşinos pe dinăuntru, ha,

ha, ha! Acum înţelegi sau trebuie să dezvolt ideea?

FIUL: Nu. Ba da. Da, înţeleg prea bine.

MAMA: Şi tu o să fii la fel până o să mori. Aşa e scris.

FIUL: Ce anume?

MAMA: Of, băiete, parcă ai fi prost!

FIUL: Dar nu înţeleg la ce te referi, mamă.

MAMA: Tu, fiul perfect, cu note bune la liceu şi acum şi la facultate, educat, politicos,

prudent, mereu înconjurat de cărţi înţelepte şi fără să ridici vreodată vocea, prieten adevărat...

Dacă aş avea o fată de măritat, fără îndoială c-ai fi ginerele ideal. Dar... fireşte, atâta

perfecţiune e imposibilă.

FIUL: Vrei să taci odată?

MAMA: Ai vreo prietenă?

FIUL: Dacă te mai mişti atât, n-o să-ţi mai pot face bine toaleta.

MAMA: Păi nu mă mai dichisi atât şi ascultă-mă bine.

FIUL: Nu voiai tu să fii curată şi parfumată?

MAMA: Eu n-am să mai pot fi niciodată curată şi parfumată, oricât de mult m-ai freca tu.

Cum o să râgâi, o să vomit ori o să trag vreo băşină, o să put din nou.

FIUL: De ce eşti aşa de scârboasă?

MAMA: Ce, tu nu tragi băşini?

FIUL: Te rog, mamă!

MAMA: Nu. Până şi asta e problema ta. N-o să fii niciodată în stare să tragi o băşină în

public. Dar bineînţeles că şi tu te pârţâi, ca toată lumea. Vai de mine, nu! Iartă-mă. Tu faci

parte dintre ăia care zic că ei nu trag niciodată băşini... dar pe mine nu mă duci, da, şi tu le

71

tragi: în pat, când doarme toată lumea. Şi cearşafurile se împut şi ţie îţi place să le miroşi.

Nu-i aşa? Te încântă propria putoare!

FIUL: Nu mai pot.

MAMA: Ascultă-mă.

FIUL: Zi ce vrei.

MAMA: Lasă asta şi uită-te la mine. (Pauză.) Dacă într-adevăr vrei să ajungi cineva în viaţă,

nu te schimba, ascultă-mă pe mine. Să nu faci ca soră-ta. Ea face exact invers ca tine,

împrăştie duhori în jurul ei şi vrea să ne facă pe toţi să credem că ea pute şi trage băşinile.

FIUL: Termină odată cu porcăriile, te rog!

MAMA: Nu. N-am de gând să încetez până nu mă asculţi.

FIUL: Dar te ascult!

MAMA: Dar nu mă înţelegi!

FIUL: Ba da.

MAMA: Ba nu. Ia să vedem, despre ce-ţi vorbesc?

FIUL: Despre... despre... despre faptul că ... că dacă trag băşini, dar... uf, ajunge.

MAMA: Vezi? Ce mai face prietenul tău?

FIUL: Ce zici?

MAMA: L-ai mai văzut în ultima vreme?

FIUL: Cee?

MAMA: Răspunde.

FIUL: Da, ieri am fost la film împreună.

MAMA: Şi nu ţi-a spus nimic?

FIUL: Despre ce?

MAMA: Despre sora ta.

FIUL: Ce?

72

MAMA: Nu ştii că au ieşit împreună, singuri-singurei, în ultimele zile? Şi că vor să se

căsătorească? (Fiul păleşte brusc. Ia buretele şi vrea să continue toaleta.) LASĂ DRACULUI

BURETELE ĂLA ODATĂ, PIZDA MĂ-SII, VEZI CĂ NU PRICEPI NIMIC,

IMBECILULE?!! CREZI CĂ NU-MI DAU SEAMA CE SE ÎNTÂMPLĂ?! ÎMI DAU

SUFLETUL, FIULE, ÎMI DAU SUFLETUL ŞI PÂNĂ SĂ DAU ORTUL POPII VREAU SĂ

LAS LUCRURILE ÎN ORDINE PENTRU CA NICI UNUL DINTRE VOI Să NU MAI FIE

AŞA DE NEFERICIT CA MINE ÎN VIAŢA ASTA ÎMPUŢITĂ, ACU’ PRCIEPI SAU

NU?!! CREZI CĂ N-AM ÎNŢELES CUM EŞTI, FIULE? EU TE-AM NĂSCUT, EU TE-

AM EDUCAT, AM FĂCUT TOT POSIBILUL SĂ TE SCHIMB, DAR N-AM REUŞIT, AM

ŞTIUT DIN PRIMA ZI, DE CÂND TE-AM VĂZUT JUCÂNDU-TE PE ASCUNS CU

PĂPUŞILE DE PORŢELAN ALE MAMEI, ŞI AVEAI DOI ANI, DOI ANI, DOAR DOI

ANIŞORI!!! (Pauză.) Ascultă-mă bine acum. Sunt multe fete bogate dispuse să se mărite cu

un băiat bun ca tine. Alege-o pe cea mai proastă şi mai urâtă şi însoară-te cu ea. Dacă vrei

într-adevăr să ajungi cineva în viaţa asta, atunci însoară-te. Şi fă-i un copil. Unul e de-ajuns.

Linişteşte-te, n-o să-ţi fie aşa de greu cum crezi. Trebuie doar să stingi lampa, să te pui peste

ea şi să-ţi laşi imaginaţia să zburde, aşa cum faci în fiecare noapte, când îţi visezi prietenul cu

ochii deschişi, ăstea sunt băşinile la care mă refeream, idiotule. Şi chiar de mâine trebuie să

încetezi să-l mai vezi pe tipul ăsta. Ce-ţi spun eu e foarte, dar foarte important, mă auzi?

Caută o scuză oarecare şi nu te mai întâlni cu el. Nu-ţi fă probleme, sora ta nu e îndrăgostită

de el. O să-l uite mai repede decât crezi. În plus, chestia asta că vrea să iasă cu ea, nu-mi

miroase a bine. Sunt sigură că şi băiatului ăsta i se întâmplă acelaşi lucru: ceea ce urmăreşte

de fapt, stând după coada soră-tii, e să stea cât mai mult în preajma ta. De-asta e foarte

important să stai cât mai departe de el. Nu trebuie să faci porcăriile pe care le visezi în fiecare

noapte cu băiatul ăsta. Nu cu el. Înţelegi? E un băiat de familie bună, catolică, apostolică şi

romană, şi învăţaţi la aceeaşi facultate, e prea periculos. Toată lumea şi-ar da seama şi ar fi

73

scandalos pentru ambele familii. După ce-o să te însori, nevestica ta o să te lase să ieşi cu

prietenii ca să jucaţi cărţi sau domino în fiecare sâmbătă şi duminică seara. Atunci trebuie s-o

faci. Dar numai şi numai atunci, cu bărbaţi necunoscuţi şi mai ales nu cu oameni ca el, m-ai

înţeles? Cu necunoscuţi, iar dacă sunt străini sau oameni de-ăştia de duzină, ca cei de

deasupra şi trebuie să le dai bani în schimb, cu atât mai bine, aşa n-or să te compromită

niciodată şi nici n-or să te şantajeze cu nimic. Asta dacă chiar vrei să faci ceva folositor în

viaţă şi să n-ajungi un pârlit nefericit. Dacă vrei altceva de la viaţă, treaba ta. Tu hotărăşti. Ai

priceput acum? (Pauză.) Habar n-ai de ce-ţi vorbesc aşa, am dreptate? (Pauză.) Tu poţi ajunge

departe, băiete. Ai tara asta, foarte gravă; dar nici un alt defect. Dar să-ţi intre bine în cap, nu

eşti câtuşi de puţin genial. Nu te uita aşa la mine. Nu eşti genial în nimic. Dacă nu ştiai, află

acum de la mine. Va trebui să munceşti ca să ajungi cineva, dar ai voinţă, eşti cinstit şi faci

bine tot ce-ţi propui. Uită-te la mine şi nu mai boci ca un bleg. (Pauză.) Sigur că asta eşti.

(Râde. Se opreşte apoi din râs şi zice, serios:) Şi trebuie să-ţi mai spun ceva şi mai important.

Ceva ce n-am de gând să-ţi mai repet: dacă vinzi casa asta, o să ies din mormânt, o să te

urmăresc peste tot şi o să te jugănesc, să-ţi intre bine în cap! O să-ţi tai cocoşelul şi coiţele şi o

să-ţi cos găurica de la cur, fătălăule şi atunci chiar că s-a terminat cu viaţa ta.

FIUL: De... de ce-mi spui toate astea?

MAMA: Fiindcă tu trebuie să recuperezi tot ce-am pierdut eu din cauza tatălui tău. Adică, din

cauza tâmpeniei pe care am făcut-o, măritându-mă din dragoste.

FIUL: Nu te înţeleg.

MAMA: Totul din cauza bunicului tău. A tatălui meu. Era al doilea născut dintr-o familie de

ţărani. A ajuns în oraşul ăsta aproape mort de foame. Şi s-a însurat cu bunica ta, o fată bogată

şi zăludă dintr-o familie bună. Tipica poveste: părinţii voiau pentru ea un fante bogat, dar ea a

fugit cu tata, şi au dezmoştenit-o. Tata a muncit ca un catâr toată viaţa ca să-i ofere mamei tot

luxul pe care-l pierduse. Şi a reuşit. Proprietăţi, terenuri, apartamentul ăsta, casa de la ţară şi

74

chiar două menajere. Eu eram prinţesa lui. Bietul tata. A murit în ziua în care am împlinit eu

optsprezece ani. Cu câteva zile mai înainte, m-a făcut să jur că n-o să mă ating de moştenire

pentru nimic în lume. Mi-a zis că proprietăţile lui reprezentau... eterna dovadă de iubire pe

care o simţea pentru mine şi mama. Dar după un an de la moartea lui m-am îndrăgostit de tatăl

tău. Sau cel puţin aşa am crezut atunci. Mi se părea atât de insuportabilă absenţa tatei, că m-

am agăţat cu toată forţa de primul mucos care mi-a făcut un compliment. Şi ăsta a fost el. Un

om bun în fond, dar prea cinstit ca să facă avere în vremurile care au urmat. O dată cu

războiul am pierdut tot, şi ca să vă hrănesc pe voi şi să mă prefac că nu ne lipseşte nimic... a

trebuit să vând totul. Tot efortul, munca, sudoarea tatălui meu...! Totul vândut pentru o biată

bucată de pâine şi patru cutii de conserve. Totul... mai puţin casa asta. Care nu peste mult

timp va fi a ta şi a surorii tale. În ea nu pot avea încredere, dar în tine da. Eu aveam o datorie

faţă de tatăl tău şi acum ai tu una faţă de mine. Înţelegi acum?

FIUL: Mamă...

MAMA: Pricepi sau nu? (Fiul dă din cap afirmativ.) CE NU POT EU SĂ PRICEP E CĂ

TREBUIE SĂ MOR AŞA DE TÂNĂRĂ, FIULE, ASTA CHIAR CĂ N-O POT PRICEPE...!

(Plânge neconsolată şi-şi îmbrăţişează fiul cu putere. Se desprinde apoi de el, ruşinată.) Hai,

du-te. Nu vreau să mă vezi în halul ăsta. Ce ruşine!

FIUL: Te rog, mamă.

MAMA: AM ZIS SĂ PLECI!

FIUL: Eu n-o să vând niciodată casa asta, ţi-o promit.

MAMA: În ziua în care o s-o faci...

FIUL: ... o să ieşi din mormânt şi o să mă jugăneşti...

MAMA: Nu. Era doar un fel de-a spune, prostule... (Pauză.) În ziua în care o s-o faci...

FIUL: Ce-o să fie?

MAMA: În ziua în care o s-o faci...

75

Tăcere. Mama închide ochii. Mai rosteşte odată cu un firicel de voce: „În ziua în care o

s-o faci...” Apoi tace brusc. În sufragerie, fiica se priveşte într-o oglindă de perete. Îşi pipăie

sânii, şoldurile. Tatăl îşi ridică privirea din ziar şi-şi priveşte fiica.

FIICA: Ce-ai păţit?

TATĂL: Nimic, nimic. O clipă... mi s-a părut c-o văd... pe maică-ta... când ne-am cunoscut.

FIICA: Era frumoasă?

Tatăl face un gest cu mâna, de parcă ar zice: „mult mai frumoasă decât îţi închipui.”

Fiicei nu-i cade bine comentariul. În cameră, mama e tot tăcută. Fiul se sperie şi întinde

mâna, atingându-i faţa.

FIUL: Mamă...?

Brusc mama începe să sforâie zgomotos. Trage nişte băşini zgomotoase, pe sub

cearşafuri. Fiul ridică cu un gest reflex cearşafurile şi-şi duce imediat mâna la nas. Mirosul e

insuportabil. Prima lui reacţie e de scârbă. Se ridică şi îi vine să vomite. Se dă câţiva paşi

înapoi până în dreptul unui scaun. Se aşază. Câteva secunde rămâne descumpănit, după care

îşi priveşte mama şi începe să plângă în tăcere.

Întuneric.

76

Scena 10

Secolul XXI.

Copilul orfan, vecinul de sus, stă jos cu mâinile pe masa din sufragerie. Tatăl stă în

picioare, lângă el, privindu-l de sus în jos. Apare menajera. Vine de la bucătărie cu o tavă cu

băuturi şi un sandviş pentru copil. În cameră, fiica citeşte, emoţionată, cartea adusă de

bărbat.

TATĂL: Puţi, copile, puţi rău.

MENAJERA: Hai, micuţule, să mănânci.

ORFANUL: Nu... nu...

MENAJERA: Nu te mai lăsa atâta rugat şi mănâncă, se vede după faţa ta că ţi-e foame.

TATĂL: Scoate-l imediat de aici.

MENAJERA: Dumneata să taci şi treci la loc în pat imediat.

TATĂL: Şi ăsta de unde a mai apărut?

MENAJERA: Nu ştiu, Stătea pe palier. Cred că locuieşte deasupra. Aşa-i că locuieşti sus,

iubire?

ORFANUL: Da.

TATĂL: Pute.

MENAJERA: Nu mai mult ca dumneata. (Lasă tava în faţa orfanului.) Hai mănâncă, nu fă

mofturi.

Orfanul se năpusteşte asupra mâncării şi începe să devoreze tot ce-i cade în mână.

Menajera râde. Tatăl rămâne cu ochii ţintă la menajeră, ca fermecat.

77

TATĂL: Ţi-ar fi plăcut să ai copii, nu-i aşa?

MENAJERA: (pauză.) Îţi place, nu-i aşa? Foarte bine. După ce termini de mâncat totul, vii cu

mine şi-ţi pregătesc o baie cu apă călduţă şi cu multă spumă, bine?

ORFANUL: (Cu gura plină): Bine.

TATĂL: Sper că nu vorbeşti serios, nu-i aşa? Copilul ăsta n-o să-şi bage picioarele în baia

mea. O să mi-o murdărească cu tot jegul ăsta de pe el. Cred că-i plin de microbi scârboşi. Tu

nu te uiţi la el? Până şi părul cred că-i plin de păduchi. Să-l spele părinţii lui!

ORFANUL: (Cu gura plină): N-am părinţi.

MENAJERA: A, nu? Şi atunci cu cine stai?

ORFANUL: Cu unchii mei.

TATĂL: Şi ei nu te spală? Nu-ţi dau de mâncare?

ORFANUL: Ba da. Dar sunt murdar fiindcă am jucat fotbal şi la şcoală nu mă spăl ca să nu

fac ciuperci. Da’ eu mă spăl în fiecare zi când mă scol.

TATĂL: Da, bineînţeles. Mai eşti şi mincinos!

MENAJERA: (Orfanului): Nu-l băga în seamă că-i foarte bătrân şi nu e în toate minţile.

TATĂL: Eu nu-s în toate minţile? (Orfanului.) Tipa asta zice că nu sunt în toate minţile! Eu şi

să nu fiu zdravăn la cap! Ia te uită cine vorbeşte! O nebună zdrenţăroasă care trăia pe stradă şi

pe care am scos-o din mocirlă! I-am dat un acoperiş, pat, educaţie, mâncare, haine, am

învăţat-o limba, obiceiurile mele, de toate... şi pentru ce? Ca să-mi spună până la urmă că nu

sunt întreg la minte!!! (Orfanul se uită la tată şi izbucneşte în râs.) De ce râzi, mormolocule?

ORFANUL: De dumneavoastră. (Menajerei.) Ce haios.

TATĂL: Haios? Ia zi, ce ţi se pare haios?

ORFANUL: Dumneavoastră. Vă supăraţi şi mă faceţi să râd.

78

TATĂL: Când ţi-oi da una, o să-ţi piară pofta de râs! Nemaipomenit! Îţi baţi joc de mine,

zevzecule? (Orfanul râde din ce în ce mai tare. Tatăl se apropie de el şi ridică mâna.) Uite

ce-i...

MENAJERA: (Oprindu-l): Hei! Până aici! Potoleşte-te! Gata, s-a terminat! Doamne,

Dumnezeule, ce om! Hai, du-te în camera ta odată!

TATĂL: N-am chef. (Orfanului.) Şi nu pot să mă duc în camera mea, fiindcă propriul meu

copil m-a dat afară din camera mea. Pe un biet bătrân neputincios ca mine. Vezi bine. Şi m-a

vârât într-o cămăruţă fără ferestre exterioare, în fundul holului, parcă aş fi o mobilă veche şi

stricată, ca să ştii şi tu, băiete.

ORFANUL: (Oferindu-i din sandvişul pe care-l mănâncă.) Vreţi puţin? (Menajerei.) Precis e

supărat fiindcă i-e foame.

TATĂL: Sunt nervos fiindcă nu înţeleg ce naiba cauţi tu aici, copile. Nu e de-ajuns că ne

chinuiţi zi şi noapte cu muzica voastră afurisită, cu zgomotele voastre şi cu duhorile voastre

greţoase, ca acum să mai intraţi şi în casele noastre şi să ne furaţi puţinul care ne-a mai rămas?

Asta-i culmea!

ORFANUL: Ia, omule, mănâncă, e foarte gustos.

TATĂL: Cu ce e?

ORFANUL: Cu cârnaţ.

TATĂL: (Se apropie de copil, mort de foame.) Cârnaţ? (Uimit.) Tu mănânci cârnaţ?

ORFANUL: Şi de ce nu?

TATĂL: Nu... fiindcă... (Întinde mâna după sandviş.)

MENAJERA: Hei, hei! Nici vorbă! Ăsta n-ai voie nici măcar să-l miroşi! Colesterolul!

TATĂL: Ia taci odată şi nu mai vorbi prostii. Dă-mi o înghiţitură, copile.

ORFANUL: Ce e colesterolul?

79

MENAJERA: Ceva urât din sânge care omoară bătrânii. Şi noi nu vrem ca el să moară, nu-i

aşa?

ORFANUL: Nuuuu...

MENAJERA: Atunci, nici pomeneală de cârnaţ! (Îi dă tatălui una peste mână tocmai când se

pregătea să înşface sandvişul.)

TATĂL: Crezi c-o să mor dintr-o nenorocită de înghiţitură de cârnaţ, femeie? (Orfanului.) Mă

ţine la regim, vrăjitoarea.

MENAJERA: Şi uite rezultatul: sănătos ca un prunc.

TATĂL: Şi definitiv anorexic fiindcă mă ţine nemâncat. Nu mă gândesc decât la mâncare

toată ziua. Aşa cum auzi. Şi mă satur numai în vise. Şi asta numai din vina ei. Inumană,

sadică, câinoasă!

ORFANUL: N-o jigniţi, domnule, că ea nu vrea să muriţi!

TATĂL: Dar eu mor deja! Dar nu de colesterol, ci de inaniţie!

ORFANUL: De inani... ce?

TATĂL: De foame!

ORFANUL: De foame au murit părinţii mei. (Şi, automat, îşi înfige dinţii în sandviş.) Mmm...

Brusc se face linişte. Menajera ciufuleşte părul copilului cu un gest amabil şi iese.

Tatăl se aşază la masă, fixându-l în continuare pe orfan.

TATĂL: (Vorbind despre sandviş): Îţi place?

ORFANUL: Da. Hai, omule, gustă un pic din colesterolul ăsta, că e foarte bun. N-o să-i spun

nimic. Dar doar o înghiţitură, mă auzi?

TATĂL: Mulţumesc. Mmm...

80

ORFANUL: Delicios, nu-i aşa? (Tatăl dă din cap afirmativ. Pauză.) Nevasta dumitale e

foarte simpatică. Şi dumneata o iubeşti foarte mult, nu-i aşa? (Pauză.) Aşa-i?

TATĂL: Nevasta mea?... (Pauză.) Ce nevastă?

ORFANUL: Păi ce, ai mai multe neveste?

TATĂL: Nevasta mea... a murit... de mult...

ORFANUL: Şi era la fel de grozavă ca asta de-acum?

TATĂL (cu mintea rătăcită şi plină de amintiri): Gata, termină odată de mâncat şi du-te la

tine acasă, băiete. Şi zi-le alor tăi să nu mai facă atâta zgomot şi să nu mai dea aşa de tare

muzica dacă nu vor să chem poliţia. Mizerabilii! Fata mea e foarte bolnavă şi nu se poate

odihni şi din cauza voastră o să dea ortu’ popii înainte de vreme, ca şi... (Pauză.) Ca şi maică-

sa... (Pauză.) Mă duc să văd dacă s-a instalat deja în camera mea.

Se ridică greu şi se duce în cameră, foarte încet, înspăimântat, pradă amintirilor. O

atmosferă ireală invadează întregul spaţiu.

Fără soluţie de continuitate, în chip magic, trecem din secolul XXI în secolul XX.

În cameră, fiica a devenit mama. Îşi citeşte cartea ei, veche, pe care am văzut-o mai

înainte. Tatăl, bătrân, trecând pe uşă, întinereşte în chip misterios (o schimbare insesizabilă a

actorului). În sufragerie, orfanul a devenit copilul, care, stând la masă, mănâncă fursecuri.

MAMA: I-ai dat o gustare?

TATĂL: Da.

MAMA: Când termină de mâncat, cheamă-l aici.

TATĂL: De ce te interesează atât de mult copilul ăsta?

MAMA: Îmi place. Mi-e milă de el.

TATĂL: Milă?

81

MAMA: Da.

TATĂL: De ce?

MAMA: Nu se simte iubit.

TATĂL: De unde ştii?

MAMA: Ştiu eu.

TATĂL: Şi acum de ce...?

MAMA: Dacă ar fi copilul meu...

TATĂL: Ai deja doi copii.

MAMA: Tocmai asta e.

TATĂL: Şi-i iubeşti.

MAMA: A, da?

TATĂL: Da.

MAMA: Dacă spui tu... (Pauză.) Apropie-te.

TATĂL: Îţi fac injecţia?

MAMA: Mai târziu. Apropie-te.

TATĂL: Ce vrei?

MAMA: Să vorbim.

TATĂL: Despre ce?

MAMA: Vreau să-mi promiţi ceva.

TATĂL: Ce anume?

MAMA: Că n-o să te recăsătoreşti.

TATĂL: Te rog...

MAMA: Că n-o să mai iubeşti niciodată o altă femeie.

TATĂL: Dar de ce...?

MAMA: Chiar dacă o să trăieşti o sută de ani.

82

TATĂL: Ştii foarte bine...

MAMA: Jură-mi.

TATĂL: Jur.

MAMA: Ce? (Pauză.) Zi, cu toate cuvintele.

TATĂL: N-o să mai iubesc niciodată o altă femeie. N-o să mă recăsătoresc niciodată. Te

iubesc şi te voi iubi doar pe tine. Chiar dacă o să trăiesc o sută de ani. (Plânge şi se aşază pe

pat.) De ce-mi faci una ca asta? De ce? De ce mi-o faci? (Pauză.) N-o să mă descurc fără tine.

Fără tine casa asta n-o să mai fie niciodată la fel. Eu singur n-o să pot...

MAMA: Ba o să poţi... (Pauză.) Dar adu-ţi aminte ce mi-ai jurat acum.

Bunicul intră pe uşa dinspre hol în sufragerie. Vede copilul care stă şi mănâncă.

BUNICUL: Ce face aici copilul ăsta înfulecând fursecurile mele? Ţi-am dat eu voie să le

mănânci? Aşa-i că nu? Ieşi afară, pungaşule! Nu le-ajunge că vin să se instaleze în casa

noastră fără să ne ceară voie, dar ne mai fură şi mâncarea!! Până unde s-a ajuns!! S-a terminat

cu pomana! Ieşi imediat de aici!!

MAMA (Tatălui): Ieşi şi spune-i lui taică-tău să-l lase în pace pe copilul ăla. E invitatul meu

şi asta e casa mea şi eu i-am dat voie să mănânce câte fursecuri vrea. Şi mai spune-i să lase

odată pentru totdeauna toate fursecurile şi să-şi facă chiar acum valizele. Fiindcă tu n-ai

îndrăznit s-o faci, am făcut-o eu. Am sunat la azil. Îl aşteaptă chiar de mâine. Vreau să mor

liniştită. După ce mă îngropaţi, adu-l înapoi aici, dacă vrei. Şi dacă copiii tăi te lasă. Fiindcă

începând din ziua aceea, casa asta va fi a lor. (Pauză.) Îmi pare rău.

Tatăl se duce în sufragerie şi-şi dă seama că bunicul a auzit prin uşa întredeschisă tot

ce-a zis mama. Ia copilul, în duce în cameră, închide uşa după el şi rămâne cu ochii ţintă la

bunic. Copilul se apropie de pat cu grijă. Mama priveşte copilul şi-i dă încet cartea.

83

MAMA: (Copilului.): Asta... e pentru tine.

Copilul ia cartea, emoţionat, şi se uită la ea.

Întuneric

Partea a doua

84

SCENA 1

Secolul XXI

În cameră, fiica, întinsă în pat, şi nepoata, lângă ea, aruncând o privire asupra

cărţii. Uşa care dă spre sufragerie e deschisă. În sufragerie, fiul citeşte ziarul, iar nepotul se

joacă la un laptop. Apare menajera cu o tavă pe care se află micul-dejun.

MENAJERA: Îl las aici? (Fiul se uită la ea şi dă din cap afirmativ.) Dacă mai vreţi cafea, mai

e în bucătărie, caldă.

FIUL: Mulţumesc. (Pauză.) Ce face tata?

MENAJERA: Dumneavoastră ce credeţi? Bombăne. Ca întotdeauna.

Menajera iese. În cameră, fiica simte o oarecare sfîrşeală. Nepoata lasă cartea şi se

apropie de ea.

FIICA: (Nepoatei.) Închide uşa.

NEPOATA: Te simţi bine?

MAMA: Da, da. Închide uşa.

Nepoata se duce la uşă şi o închide.

FIUL: (Nepotului.) Nu mănânci?

NEPOTUL: Nu mi-e foame.

FIUL: (Nepoatei, care închide uşa) De ce închizi uşa?

NEPOATA: Mătuşa mi-a cerut-o.

FIUL: Nu se simte bine?

85

NEPOATA: Ea zice că se simte bine.

Nepoata închide uşa. În sufragerie, fiul mănâncă micul-dejun. Se uită cu coada

ochiului la nepot, care nu-şi ridică privirea de pe monitorul laptopului.

FIUL: Ce faci?

NEPOTUL: Da’ ce te interesează pe tine?

NEPOATA: (Fiicei.) De ce m-ai pus să închid uşa?

FIICA: Pentru ca fiul meu să nu mă audă şi să nu mă vadă... (Pauză.)

NEPOATA: Să nu te vadă... ce?

FIICA: Plângând. (Pauză.) Nu vreau să mă vadă aşa... Ce ruşine! (Plânge.) Nu ştiu de ce l-

am adus aici. (O priveşte pe nepoată şi o mângîie pe obraz.) Sau ştiu... Cel puţin, cu voi, când

n-o să mai fiu eu, el... (Pauză.) Eu n-am putut... (Plânge.)

FIUL: (Nepotului.) Hai, mănâncă ceva.

NEPOTUL: Nu mi-e foame.

FIUL: Trebuie să mănânci. Cum poţi să te duci direct la laptop şi să începi să te joci dimineaţa

devreme, cu stomacul gol?

NEPOTUL: Şi de ce nu?

Fiul se uită cu atenţie la nepot. Situaţia asta i se pare extrem de familiară. Intră

tatăl, încet, în pijama. Se aşază în spatele fiului, care continuă să mănânce şi nu-l vede. În

cameră, fiica se linişteşte.

FIICA: Iartă-mă... Te-am speriat. Nu-i nimic. Mă simt bine. Doar că... azi o să încep

tratamentul şi sunt foarte nervoasă. Mi-e frică. Asta-i tot.

TATĂL: Bună dimineaţa!

86

FIUL: Of!

NEPOTUL: A, bună bunicule! Nu te văzusem.

FIUL: Ce m-ai speriat! (Se uită la el.) Arăţi rău.

TATĂL: N-am putut să închid un ochi toată noaptea. Şi când în sfârşit am adormit, am avut

un coşmar oribil. (Pauză. Se uită spre uşa de la hol să vadă dacă nu cumva apare menajera.)

Nu-i pe aici, vârându-şi nasul prin toate, tipa aia? (Pauză.) Am visat-o pe maică-ta ieşind din

mormânt. Voia să mă omoare fiindcă nu i-am respectat memoria. (Fiul îl priveşte, surprins.

Tatăl priveşte mâncarea pe care nepotul n-o mănâncă.) Hei, zăpăcitule! N-ai de gând să

mănânci odată mâncarea asta?

NEPOTUL (cu simpatie): Totul e al tău, bunicul! Hai, stai aici şi mănâncă, fiindcă tu trebuie

să te hrăneşti, ţie o să-ţi cadă bine. Ce rău arăţi! Când o să înfuleci toate astea, o să te

binedispui, ai să vezi! Vrei să te ajut? Hai, fii cuminte, nu mai vorbi şi deschide guriţa.

Tatăl se aşază, iar nepotul îi dă mâncarea pe care tatăl efectiv o devorează. Fiul îi

priveşte stupefiat pe tată şi pe nepot.

Se aud zgomote la vecinii de deasupra.

Fiul se uită în sus, apoi îi priveşte iarăşi pe tată şi pe nepot. A mai trăit o dată scena

aceasta, practic identică, cu mulţi ani în urmă. Timpul îi joacă o festă urâtă. Îşi duce o mână

la gură, uluit.

87

SCENA 2

Secolul XX.

În cameră, tatăl tocmai a făcut valiza cu toate hainele bunicului. Bunicul e în

picioare, cu o pălărie în mână, o gabardină şi o umbrelă.

BUNICUL: Uneori mi-o ia gura pe dinainte şi fac şi zic numai prostii, dar îţi jur pe ce-am mai

sfânt că n-o să se mai repete...

TATĂL: Taci, tată.

BUNICUL: Am trăit prea mulţi ani împreună, fiule, am prea multe amintiri între aceşti patru

pereţi, nu poţi să-mi faci una ca asta...

TATĂL: Casa asta nu e şi n-a fost niciodată a ta, tată, şi nu e vina mea dacă n-ai ţinut

niciodată cont de asta. Eu am ţinut cont.

BUNICUL: Dar... acolo se maltratează oamenii şi îi lasă să moară ca animalele... Eu... dacă

mă laşi acolo... eu o să mor chiar în noaptea asta. (Pauză.) N-ai suflet...

TATĂL: Pentru numele lui Dumnezeu! Şi aşa mi-e destul de greu, nu mai înrăutăţi şi tu

lucrurile.

BUNICUL: Din cauza ei, nu-i aşa? Târfa naibii!! Ah!!... Ahh...!! Şi acum unde e? S-a închis

în baie ca să nu dea ochii cu mine când plec...?

TATĂL: Destul!...

BUNICUL: ...ca să nu se simtă vinovată şi rea şi ticăloasă? Dar aşa e, aşa e, aşa e, aşa a fost şi

aşa o să fie până o să moară şi pe tine te-a făcut sclavul ei, marioneta ei!!

TATĂL: Gata, încetează odată!!...

BUNICUL: Iar mie mi-a făcut viaţa imposibilă în toţi anii ăştia şi acum nu poate să moară

liniştită până nu mă aruncă pe mine în mocirlă!! DAR CHIAR DACĂ MĂ BAGĂ LA

88

BALAMUC TICĂLOASA, O S-O MAI DUC MULT ŞI BINE PÂNĂ SĂ DAU ORTU’

POPII, ÎN TIMP CE EA E CU UN PICIOR ÎN GROAPĂ, ŞI O MERITĂ DIN PLIN,

DUMNEZEU FACE ÎNTOTDEAUNA DREPTATE!!

TATĂL: AJUNGE, AJUNGE, PÂNĂ AICI!! (Închide violent valiza şi o ridică.) Hai să

mergem.

BUNICUL: Ia mâna de pe mine, neruşinatule! Pot să merg şi singur, nu-i nevoie să mă târăşti

tu! Am ajuns la vârsta asta, dar sunt încă demn, nu ca tine, sub papucul nevestii!

Fiul îl priveşte sfidător. Deschide apoi uşa care dă spre sufragerie şi se

îndreaptă spre cea dinspre vestibul, cu valiza în mână. Bunicul îl priveşte şi un fior puternic îi

străbate tot trupul, ca şi cum preţ de câteva clipe timpul s-ar fi oprit pe loc în mintea lui.

BUNICUL: Stai! (Pauză.) Fiule!

TATĂL: (Se opreşte.) Ce e?

BUNICUL: De ce iau cu mine doar o valiză?

TATĂL: Vor fi doar câteva luni. Sau câteva săptămâni.

BUNICUL: Sigur?

TATĂL: Bineînţeles.

BUNICUL: Unde mă duci?

TATĂL: Într-o casă foarte plăcută din împrejurimi, la câţiva kilometri de oraş.

BUNICUL: Nu mă păcăleşti?

TATĂL: Ce-i cu tine? De ce te uiţi aşa la mine?

BUNICUL: Şi dacă nu mă mai întorc niciodată?

TATĂL (pauză.): Hai să mergem.

89

BUNICUL. N-ar trebui să iau şi albumele cu fotografii? Şi cele înrămate şi agăţate pe pereţii

camerei? Şi toate cadourile făcute de mama ta? Butonii, pălăriile şi cravatele? Şi cutia unde

îmi păstrez scrisorile? Şi cufărul mamei mele? Şi pernele electrice pe care mi le-ai luat pentru

spate? Şi canarul? Cine o să-i dea de mâncare, cine o să-l îngrijească, n-ar trebui să-l iau cu

colivie cu tot? Ce zici?

TATĂL: O să-ţi aduc eu toate astea când o să vin să te vizitez.

BUNICUL: A, foarte bine. Atunci adu-mi mâine...

TATĂL: Tată. N-o să vin să te vizitez în fiecare zi.

BUNICUL: A, nu? Şi de ce nu?

TATĂL (pauză): E prea departe. Şi în plus, vreau să stau...

BUNICUL: Cu ea, nu-i aşa? (Pauză.) Fireşte, fireşte. Înţeleg. (Pauză.) Dumnezeule!

TATĂL: Acum ce mai e?

BUNICUL: (Pauză.) Nimic... nimic. (Pauză.) Să mergem.

Tatăl îl priveşte şi se îndreaptă spre uşa de la vestibul cu valiza. Bunicul îl

urmăreşte cu privirea şi are o senzaţie stranie. Ştie că n-o să se mai întoarcă niciodată în

casa asta. Şi că imaginea asta cu fiul lui îndreptându-se spre uşă cu valiza o să-i

supravieţuiască... poate nu chiar cu el. Sau poate că da... Ca şi cum ar fi amintirea unui

moment din viitor. Deşi de astă dată tatăl (fiul lui) nu dispare cu valiza pe uşa dinspre hol,

spre o cameră din interiorul casei...

...Ci pe uşa ce dă spre vestibul, spre exterior. Spre dispariţie şi uitare.

Bunicul simte ca şi cum ceva se prăbuşeşte definitiv în el. Adoptă o atitudine demnă şi

porneşte spre uşă. Chiar în aceeaşi clipă apare mama, foarte palidă, pe uşa de la hol.

MAMA: Mă urăşti, nu-i aşa?

90

Bunicul se opreşte în uşă, fără să se întoarcă.

BUNICUL: Ce...ai vrea... să-ţi spun? (Pauză. Se întoarce foarte încet şi o priveşte.) Da.

91

SCENA 3

Secolul XXI.

În cameră, fiica în pat. Are ochii închişi şi mâinile pe stomac. Lângă ea se află

fiul, stând pe un fotoliu şi citind o revistă. În sufragerie, nepotul, cu laptopul lui, şi nepoata,

stând în faţa lui, cu braţele încrucişate. În timp ce vorbesc, el se uită întruna pe ecranul

calculatorului, fără a se opri din tastat. Uşa care dă spre cele două camere este pe jumătate

deschisă. Când tinerii ridică vocea, fiul şi fiica îi aud din cameră. Fiica îl împiedică pe fiu să

intervină în disputa dintre nepot şi nepoată.

NEPOATA: (Nepotului.) Ascultă-mă. Nu înţeleg cum poţi să stai aici şi să te joci de-a

marţienii cu atâta nepăsare când mama ta e acolo înăuntru, în starea în care e.

NEPOTUL: Care-i problema? Nu e tatăl tău cu ea? Sunt sigur că se simte mai bine cu el decât

cu mine. Pe mine m-a văzut destul. Pe el nu l-a mai văzut de mai bine de patruzeci de ani.

Cred că au multe să-şi spună, nu-i aşa?

NEPOATA: Eşti un cinic.

NEPOTUL: Ce-ai zis?

NEPOATA: Nici măcar nu te-ai dus cu ea la spital...

NEPOTUL: Nici nu mi-a cerut-o.

NEPOATA: A fost oribil. Când s-a întors, a vomitat pe palier. Credea c-o să moară.

NEPOTUL: E a cincea oară că-i fac şedinţe de-astea. La celelealte patru a supravieţuit fără

probleme. În trei zile chelea, şi apoi imediat îi creştea părul la loc. O să se întâmple la fel ca

întotdeauna. E mai puternică decât tine şi decât oricine altcineva.

NEPOATA: Mie nu mi se pare.

NEPOTUL: Fiindcă n-o cunoşti.

NEPOATA: Sunt sigură c-o cunosc mai bine decât tine.

92

NEPOTUL: Auzi, lasă-mă în pace, nu vezi că sunt ocupat?

NEPOATA: Şi fraţii tăi?

NEPOTUL: Fraţii mei, ce?

NEPOATA: De ce nu sunt aici? I-ai anunţat?

NEPOTUL: De ce să-i anunţ?

NEPOATA: Tu ce crezi?

NEPOTUL: Ascultă, frumoaso, eu habar n-am unde îmi sunt fraţii, înţelegi?

NEPOATA: Nu-i vezi?

NEPOTUL: De ani de zile.

NEPOATA: De ce nu?

NEPOTUL: Dar pe tine ce te interesează? Hai şterge-o odată!

NEPOATA: N-am chef. Mincinosule! Dă-mi telefonul lor, îi sun eu, dacă tu nu îndrăzneşti.

NEPOTUL: N-am telefonul nici unuia dintre ei.

NEPOATA: Nu te cred.

NEPOTUL: Treaba ta. Şi chiar dacă aş avea telefoanele lor şi tu i-ai suna, ce le-ai zice, ia să

vedem?

NEPOATA: Adevărul. Că mama ta e pe moarte.

NEPOTUL: Şi crezi că aşa or să vină s-o vadă?

NEPOATA: Bineînţeles.

NEPOTUL: Ha, ha, ha.

NEPOATA: Ce e aşa de amuzant?

NEPOTUL: Crezi că vor reacţiona, zicând: „Biata mamă, ce păcat, uite, am venit cu toţii”?...

Ha, ha, ha. Uite, frumoaso, fraza „sunt pe moarte” o aud în fiecare zi de când aveam zece ani,

când i-au extirpat prima tumoare, ştii? La început m-a afectat, nu neg. Aveam nouă sau zece

ani şi ea tocmai se despărţise de tata, cu tot scandalul de rigoare. Eu n-am putut să aleg ca

93

fraţii mei şi judecătorul m-a obligat să rămân cu ea. O mare tâmpenie. Şi pe urmă a fost

povestea cu cancerul ăsta nenorocit... Dar de ce dracu’ îţi povestesc eu ţie toate astea? Hai,

şterge-o!

NEPOATA: De ce-au ales cei trei fraţi ai tăi să plece cu el?

NEPOTUL: Fiindcă maică-mea e o mare ticăloasă.

NEPOATA: A, da?

NEPOTUL: Da.

NEPOATA: Iar taică-tău, un sfânt? (Pauză.) O bătea, nu-i aşa?

NEPOTUL: Nu-mi amintesc.

NEPOATA: Mi-a povestit ieri.

NEPOTUL: Păi... dacă ţi-a povestit ea, trebuie să fie adevărat.

NEPOATA: Şi tu continui să-l aperi tot pe el?

NEPOTUL: Lasă-mă dracului odată în pace, n-auzi!

NEPOATA: De ce nu te uiţi în ochii mei?

NEPOTUL: Fiindcă nu mi se scoală.

NEPOATA: Eşti un nenorocit. Maică-ta e acolo înăuntru şi suferă, iar tu nici măcar nu te-ai

uitat la ea, nici n-ai întrebat-o măcar ce face, dacă are nevoie de ceva...

NEPOTUL: N-are nevoie de nimic, şi cu atât mai puţin de mine. Iar tu, gagico, nu ştii nimic

despre viaţa mea, absolut nimic şi-mi vii acum cu scheme de-astea de maica tereza de

calcutta de prost gust. Maică-mea m-a făcut fiindcă beţivanul, sadicul, nemernicul ăla de

taică-meu s-a încăpăţânat să nu avorteze, ai priceput? De când mă ştiu am auzit povestea asta

chiar din gura ei nenorocită. „Te-ai născut fiindcă taică-tău nu m-a lăsat să avortez”. Pricepi

acum? Aşa că dacă datorez cuiva ceva, lui i-o datorez, nu-i aşa, chiar dacă nu l-am văzut de

zece ani şi nici măcar nu-şi mai aminteşte că exist, şi chiar dacă atunci când trăiau împreună o

bătea, o maltrata şi arunca banii pe chefuri, banii din moştenirea de pe casa asta nenorocită

94

când i-a vândut-o popona... lui taică-tău. Dacă ar fi fost după ea, eu n-aş fi existat, frumoaso.

Eu nu-i datorez nimic tipei ăsteia. Iar chestia cu „sunt pe moarte” a spus-o în toţi anii ăştia ca

să nu mă car de-acasă şi ca să mă şantajeze, să-i fiu sclav şi să mă frece la cap. Asta e, acu’

ştii tot. Eşti mulţumită?

NEPOATA: Nu.

NEPOTUL: Dacă stau să mă gândesc bine, tu ar trebui să mă înţelegi cel mai bine.

NEPOATA: De ce?

NEPOTUL: Din câte mi-a povestit ea, şi taică-tău are o poveste lungă, ha, ha, ha... (Face un

gest obscen.)

NEPOATA: Şi crezi că asta a fost o problemă pentru mine? Nu, câtuşi de puţin, dacă vrei să

ştii.

NEPOTUL: Nici tu nu crezi ce spui.

NEPOATA: Dacă îţi zic că nu!

NEPOTUL: Şi prietenului lui, babalâcului care trăieşte cu el, tu cum îi zici? Tot „mamă”?

NEPOATA: Îi zic pe nume. Mamă îi spun doar mamei.

NEPOTUL: Şi cinaţi toţi patru împreună, o dată pe săptămână? Tu, mămicuţa ta, tatăl şi

iubiţelul lu’ tăticu’?

NEPOATA: O dată pe săptămână, nu. Dar o dată pe lună, da.

NEPOTUL: Vai, ce oameni moderni! Pe ăştia îi consider eu oameni grozavi, rafinaţi, toleranţi

şi foarte europeni, da, domnule!

NEPOATA: Nu înţeleg cum de poţi să-ţi baţi joc chiar în halul ăsta. Mama a suferit o depresie

oribilă când a aflat. Dar ea cu tata au fost în primul rând prieteni...

NEPOTUL: Fireşte, fiindcă altceva... (Izbucneşte în râs.)

95

NEPOATA: Şi au depăşit situaţia. Fiindcă au stat de vorbă. (Pauză.) Au vorbit sincer. Fără a

ţine morţiş să-şi facă rău. Fără ţipete, fără intenţii ascunse, fără a zice un lucru, când în

realitate vrei să zici altceva. Iar tata o iubeşte. În felul lui. Dar o iubeşte.

NEPOTUL: În locul tău, de mult i-aş fi pocit mutra, poponarului de taică-tău. Şi iubitului lui

la fel. Amândurora.

NEPOATA: Te cred. Ăsta e stilul tău. Te-am ghicit eu.

NEPOTUL: Pe mine nu mă păcăleşti, frumoaso, chiar dacă faci pe moderna şi pe toleranta şi

îl pupi toată ziua şi eşti prietenă la cataramă cu ăla de i-o trage în cur lui taică-tău şi îi

murdăreşte scula cu rahatul lui, că fiind aşa de bătrâni, sunt sigur că li se scoală şi o fac după

ce se holbează la tinerii care sug nişte scule uite aşa de mari..., pe mine nu mă duci tu cu

preşul, gagico, eşti în aceeaşi oală cu mine.

NEPOATA: Cel puţin el are pe cineva căruia să i-o dea pe la spate. Trebuie să fie mai plăcut

decât să te masturbezi zilnic în faţa calculatorului, uitându-te pe internet după nişte ţâţe

operate. Asta chiar că e trist şi patetic.

NEPOTUL: Ai ajuns ca mine, drăguţo.

NEPOATA: Unde?

NEPOTUL: În purgatoriu. În neant. Unde ne aflam înainte de a ne naşte. În infern. Spune-i

cum vrei. Existăm dintr-o greşeală. Nici tu, nici eu n-ar trebui să ne aflăm aici. Dacă viaţa

tatălui tău şi a mamei mele n-ar fi fost o minciună împuţită, nu ne-am fi născut nici tu, nici

eu. Odraslele ivite dintr-o minciună căcăcioasă. Ha, ha, ha. Nu ne-am născut deloc!

NEPOATA: Eşti nebun.

NEPOTUL: Mai puţin ca tine.

NEPOATA: Şi mort de frică.

NEPOTUL: De ce?

NEPOATA: De frică.

96

NEPOTUL: Ha, ha, ha. Frică? Frică de ce, fetiţo?

NEPOATA: C-o să rămâi fără unicul lucru sigur pe care-l ai în căcatul ăsta de viaţă: maică-ta,

chiar dacă o urăşti. Fiindcă acum chiar că moare, cu adevărat.

NEPOTUL: N-o să am eu norocul ăsta.

Nepoata atinge o tastă şi închide calculatorul.

NEPOATA: Gata, ajunge!

NEPOTUL: Eşti imbecilă sau ce-ai?

NEPOATA: Iartă-mă, dar mi se pare cumplit ce-ai spus. Lasă o dată rahatul ăsta şi intră chiar

acum la maică-ta şi întreab-o cum se mai simte.

NEPOTUL: Tâmpito, cred că acum mi s-a şters tot ce-am scris! Vrei să mă laşi odată în pace

şi să nu-ţi mai bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, fetiţo?

NEPOATA: Dacă mai îmi spui odată fetiţo, îţi spar mutra!

NEPOTUL: Vai, vai, vai, ce frică mi-e! Hai, dă muie vecinului de sus, şi el o să-ţi lingă curul,

poate aşa te mai potoleşti şi tu şi te mai relaxezi un pic.

Nepoata îi arde o palmă zdravănă. În cameră, fiica nu-l mai poate reţine pe fiu. El

se apropie de uşă şi o deschide...

FIUL: (nepotului şi nepoatei): Vreţi să tăceţi odată? (Pauză.) Ce se întâmplă aici? (Tăcere. Se

duce să închidă uşa.)

FIICA: Nu, nu închide! Lasă-mă...

97

Brusc, fără tranziţie, nepotul şi nepoata din sufragerie devin fiul şi fiica din

secolul XX. În cameră, în secolul XXI, fiica priveşte spre sufragerie, iar fiul se duce într-un

colţ. Ca şi cum scena care urmează ar retrăi-o doar ea, în minte. În sufragerie, în secolul XX,

fiica discută aprins cu fiul.

FIICA: Să nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala? Dar el m-a rugat!

FIUL: Minţi! Tu îl tot perii şi te ţii după el!

FIICA: Fiindcă ştiu că-i place de mine.

FIUL: Nu-i adevărat!

FIICA: Da’ tu de unde ştii?

FIUL: N-o să vă căsătoriţi!

FIICA: Spune-i-o tu! A fost ideea lui.

FIUL: Nu cred.

FIICA: Şi de ce să nu mă mărit cu el, pot să ştiu şi eu? Cine o să mă împiedice?

FIUL: Ai fi ghinionul lui. Crezi că nu văd cum te uiţi după ceilalţi băieţi pe stradă? Şi după

vecinul de sus?

FIICA: Ceeee? Ce te-a apucat?

FIUL: Vrei să te măriţi cu el doar ca să ai o poziţie în societate. Şi pe urmă, ca să profiţi de pe

urma.... lui. Şi ca să ai un motiv grozav ca s-o întinzi de acasă fără să provoci un scandal. Dar

tu nu-l iubeşti. Odată măritată, o să-i pui coarne cu primul care o să-ţi facă un compliment.

(Se uită în sus.) Cu puiul ăsta de căţea, de pildă...

FIICA: Eşti un imbecil. Doar pentru că sunt amabilă cu vecinul, crezi că...?

FIUL: Amabilă? Hai, fetiţo, nu mă face să râd! Îl sorbi din priviri ori de câte ori vă întâlniţi pe

scară. Iar el îşi dă seama de asta şi-ţi face jocul. Ai grijă să nu-ţi facă figura într-una din zilele

astea; coate-goale ăsta şi-a pus în cap să pună mâna pe tine! Simpatic şi încântător, dar uită-te

98

la familia lui. O şleahtă de mitocani, analfabeţi, prost crescuţi, vârâţi până peste cap în afaceri

dubioase, fiindcă Dumnezeu ştie de unde mai scot banii ca să-şi plătească chiria într-un cartier

ca ăsta. Şi unde mai pui că vin aici să ne distrugă vieţile, se strecoară în casele noastre fără să

ne ceară voie şi ne pipăie prin colţuri surorile! Iar tu-i faci pe voie de câte ori se iveşte ocazia!

Zi-mi şi mie ce-o să faci pe urmă, când o să rămâi borţoasă cu un tip ca ăsta. Ruşinea familiei!

FIICA: Înţeleg să-mi zică asta mama şi tata, şi mă lasă rece. Dar tu?!!

FIUL: Lasă-l în pace pe prietenul meu! Nu vreau să-l faci să sufere, făcându-l să creadă că-ţi

place de el, când nu-i adevărat. Iar dacă ai chef să ţi-o tragi cu ăla de sus, fă-o, dar cât mai

departe de casă! Şi când o să moară mama. O s-o scuteşti în felul ăsta de un necaz, care ar

băga-o în mormânt înainte de vreme. Aşteaptă să dea ortu’ popii, şi pe urmă cară-te naibii în

altă parte şi fă ce te duce capul! Dar nu ne băga şi pe noi în bucluc! Şi cu atât mai puţin pe...

el. E prietenul meu. Înţelegi? Al meu... (Pauză.) Eu... eu îl... apreciez prea mult ca să accept

să fie nefericit toată viaţa lui, trebuind să suporte o curvă ca tine. Şi dacă el ţi-a sugerat că ar

vrea să se însoare cu tine, află că a făcut-o doar ca să... ca să...

Fiul începe să plângă. Brusc, fiica pricepe tot. Se apropie de fratele ei şi-l

pălmuieşte.

FIICA: Îţi jur pe tot ce vrei, pe prietenul sufletului tău, sau poate ar trebui să zic al curiţului

tău, că n-o să mai vorbesc cu tine niciodată în toată viaţa asta nenorocită. Cum crezi că mă

simt acum, imbecilule? M-aţi folosit amândoi ca să... Ce scârbă mi-e! Nu mă deranjează ce

faceţi voi doi când rămâneţi singuri, nu! Mă deranjează ce mi-aţi făcut mie. Îmi pare rău.

Începând de astăzi, eu nu mai am frate! (Pauză.) Pederastule!

99

Linişte. Ca şi cum ar trece un înger. În cameră, fiica pare să fi asistat la scenă, martoră

a propriei ei amintiri. Revenim în secolul XXI. Fiu şi fiică în sufragerie redevin nepot şi

nepoată. Nepotul manevrează frenetic calculatorul, iar nepoata nu-l scapă din ochi. În

cameră, fiica îl ia de mână pe fiu şi-l priveşte fix în ochi.

FIUL: (Fiicei.) Ce-i cu tine? Vrei ceva?

Fiica dă din cap afirmativ. Vrea să spună ceva dar nu izbuteşte. Apleacă brusc capul

într-o parte şi vomită zgomotos. Nepoata se apropie de uşa camerei. Fiul se ridică şi-şi ajută

sora. O apucă de mână şi o ajută să termine de vomitat.

FIUL: (Nepoatei.): Adu o găleată cu apă şi un mop.

NEPOATA: (Nepotului.) Maică-ta a vomat. Să nu-ţi mişti curul de pe scaun, nu, în nici un

caz, c-o să te doară. (Iese pe uşa ce dă spre hol.)

FIICA: Ajută-mă.

FIUL: Ce vrei să fac?

FIICA: Du-mă la baie să mă spăl. (Fiul o ajută să meargă. Ea are pijamalele pline de vomă. )

Ţi-e scârbă?

FIUL: Nu.

FIICA: Tot ipocrit ai rămas.

FIUL: Taci din gură. Nu-i cazul să vorbeşti acum.

Fiul o ia de braţ şi o duce în sufragerie. Dinăuntru se aud zgomotele făcute de nepoată.

Tot dinăuntru auzim şi vocea menajerei tatălui.

100

VOCEA NEPOATEI (dinăuntru): Nu găsesc mopul! Unde l-aţi băgat?

VOCEA MENAJEREI: Ce zici?

VOCEA NEPOATEI: Unde dracu’ e mopul? Am nevoie de el imediat!!

VOCEA TATĂLUI: Vreţi să tăceţi odată şi să nu mai faceţi atâta gălăgie, că nu pot să dorm

din cauza voastră, ce naiba?!!

VOCEA MENAJEREI: Vin imediat!

Fiul şi fiica traversează sufrageria. Fiica vomită iar într-un colţ al ei. Fiul se uită

la nepot, care se străduieşte să-şi ascundă tulburarea, văzându-şi mama în starea asta.

FIUL: Poţi să mergi cu mama ta la baie în timp ce aranjez toate astea?

FIICA: Pot să merg şi singură, lasă. Ţie îţi fac scârbă, dar el... mă urăşte.(Se îndreaptă spre

nepot, îi pune o mână pe cap şi se sprijină de el, plângând.) Nu-i aşa?

NEPOTUL: Dacă zici tu...

FIICA: (sprijinindu-se de nepot, abia stăpânindu-şi plânsul): Sunt o isterică şi fac tot acest

circ ca să atrag atenţia. (Pauză.) Asta e, nu-i aşa?

NEPOTUL (abia stăpânindu-şi şi el plânsul): Dacă într-adevăr te-ai simţi aşa de prost, nu ţi-

ai pierde timpul şi nu ţi-ai consuma energia, insultându-mă.

FIICA: Şi dacă totuşi ăsta e singurul lucru care-mi face plăcere în idioata asta de viaţă: să mor

insultându-te?

FIUL (după o pauză încordată): Gata! Te rog!

Fiul se apropie de ea şi o sprijină. Ea se desprinde de el şi e gata să leşine. Fiul o

prinde, dar ea se îndepărtează de el şi se duce, singură, spre uşa ce dă spre hol. Pleacă

lîsând în urma ei o dâră de vomă şi diaree pe jos. Iese. Fiul se uită fix la nepot.

101

NEPOTUL: Ce-i?

FIUL: Chiar aşa de greu ţi-e s-o tratezi ca pe o persoană bolnavă? (Nepotul se ridică, vrând să

plece.) Unde pleci?

NEPOTUL: Şi pe tine ce dracu’ te interesează?

FIUL: Mie să nu-mi vorbeşti aşa, băiete, eu nu sunt nici taică-tău, nici maică-ta!

NEPOTUL: Vai, vai, vai, ce să spun! (Pauză.) Ce, ai de gând să-mi ţii acum lecţii de morală?

Tu? Mie? Du-te dracului!

Nepotul iese şi alunecă pe voma şi diareea maică-sii şi cade. Fiul izbucneşte într-un

râs nervos. Nepotul se ridică cum poate, prost dispus, cu lacrimi de furie în ochi. Apare

nepoata cu o găleată şi un mop. În spatele ei vine şi menajera.

NEPOTUL: Ce scârbă mi-e! Vă urăsc! Vă urăsc pe toţi!

NEPOATA: Da’ tu ce naiba cauţi pe jos? Eşti nebun?

NEPOTUL: Lăsaţi-mă odată în pace! Cu toţii! Aţi înţeles?! (Iese în fugă.)

MENAJERA: Unde pleci? Mama ta e bolnavă! Nu ţi-e deloc ruşine? (Se întoarce şi o vede pe

nepoată. Referindu-se la găleată şi la mop): Lasă, femeie, asta e treaba mea.

NEPOATA: Nu. Mă ocup eu.

MENAJERA: (Pune mâna pe găleată şi se opinteşte): Nu, nu, staţi cu ea, are nevoie de cineva

lângă ea, de-asta mă ocup eu.

TATĂL: (Ivindu-se în uşă): Se poate şti cine s-a încuiat în baie şi nu mă mai lasă să mă piş?

Acum mi-aţi interzis şi să-mi fac nevoile, sau ce v-a apucat? Trebuie să fac pe mine?!

FIUL: Tată, te rog, du-te la tine în cameră şi lasă-ne în pace, vrei?

MENAJERA: Vreţi să-mi daţi odată găleata aia?

102

NEPOATA: Am zis odată că nu! Du-te dumneata cu bunicul şi bagă-l în pat.

FIUL: O s-o fac eu. (Tatălui.) Hai, ieşiţi afară de aici. Pentru Dumnezeu, numai tu mai

lipseai! (Tatăl şi fiul ies.)

MENAJERA: Ce mai familie! Ce puţin vă respectaţi şi ce nefericiţi sunteţi cu toţii fiindcă nu

îndrăzniţi să vă deschideţi inima în loc să tot veniţi cu obsesiile voastre, cu temerile voastre

ridicole şi cu prostiile voastre! O bandă de egoişti fără scrupule care are trebui să se privească

mai mult în ochii celorlalţi şi mai puţin în oglindă. Ca băiatul ăsta, care o întinde aşa, făcând

pe durul. Fac pariu pe orice că acum plânge într-un colţ, acoperindu-şi faţa şi fiindu-i ruşine

că nu e în stare să-i zică un cuvânt amabil maică-sii înainte de a da ortu’ popii, de parcă ar fi

aşa de greu! Fireşte..., când vreuna dintre verişoarele mele îmi scrie în câte o scrisoare cât mă

invidiază că trăiesc aici, sunt sigură că ultimul lucru pe care şi-l închipuie e o asemenea

scenă. „Cum e Europa? Frumoasă, nu-i aşa?” Da, frumoasă, foarte frumoasă. Când o priveşti

dinafară, ca un turist. Dar înăuntru... e asta. (Arată rahatul şi voma de pe jos.)

NEPOATA: Da. (Pauză.) Da, aşa e.

MENAJERA: Iertaţi-mă...

NEPOATA: Tutuieşte-mă, te rog.

MENAJERA: O să curăţ eu toate astea. Îmi daţi voie? (Vrea din nou să ia găleata. Nepoata se

opune.) Îmi... dai voie?

NEPOATA: Pentru tine şi eu sunt ca ei, nu-i aşa?

MENAJERA: Nu ştiu. Nu vă cunosc prea bine. (Pauză.) nu te cunosc prea bine. (Pauză.) Nu.

Tu eşti... (Pauză.) Ştii ceva, o să vorbim mai târziu despre asta, acum trebuie să...

NEPOATA: Nu. (Pauză.) O s-o facem amândouă.

MENAJERA: Bine.

103

Nepoata şi menajera spală împreună duşumeaua. Se duc apoi în cameră şi încep să

cureţe şi să frece. În tot acest timp, încep să se audă zgomote de sus. Mai întâi se aude cineva

fugind şi o lovitură izolată. Mai târziu, ţipete şi alte lovituri, din ce în ce mai puternice, care

par să nu se mai termine. Menajera şi nepoata lasă treaba şi se uită spre tavan. Fiica intră în

sufragerie şi se duce în cameră. S-a spălat cum a putut, dar arată rău la faţă. Şi ea se uită în

sus, foarte speriată. Ţipetele se aud din ce în ce mai tare. Ca şi cum cineva ar fi bătut.

FIICA: Ce se întâmplă?

MENAJERA: Nimic bun, doamnă. O să mă uit pe geamul de la fereastra mea să văd dacă se

vede ceva. (Iese pe uşa ce dă spre hol.)

FIICA: Pentru numele lui Dumnezeu, e insuportabil!

NEPOATA: O să urc să văd ce...

FIICA: Nu. Nu te amesteca. Nu vreau să păţeşti ceva...

NEPOATA: Te ajut să te întinzi pe pat?

Nepoata o duce pe fiică în cameră. Înainte de a intra pe uşă, fiica o opreşte pe nepoată,

se uită în sus, din ce în ce mai speriată de zgomote, apoi o priveşte pe nepoată în ochi.

FIICA: (Pauză.) Ce ni se întâmplă?...

Brusc ne întoarcem în secolul XX.

Trecând pe uşa ce leagă sufrageria de cameră, fiica devine mama, iar nepoata devine

fiica. Loviturile şi ţipetele continuă, deşi vocile sunt mult mai prezente. O auzim pe vecină

urlând, cerând ajutor: ţipete, plânsete, implorări. Şi câteodată izbituri cumplite de pereţi,

104

însoţite de vocea puternică şi înspăimântătoare a soţului, care, beat criţă, îi arde nevestei o

mamă de bătaie. În cameră, mama şi fiica ascultă ţipetele, îngrozite.

FIICA: Ar trebui să facem ceva, nu crezi?

MAMA: Nu. Nu trebuie să ne băgăm în viaţa lor.

FIICA: Dar tata unde e?

MAMA: S-a dus cu fratele tău la azil să-i ducă nu ştiu ce bunicului.

FIICA. O să chem poliţia.

MAMA: Nu!

FIICA: Dar omul ăla e nebun mamă, nu-l auzi?

MAMA: E problema lor, nu a noastră.

FIICA: Problema lor?! Cum poţi să fii aşa de inumană, mamă, pentru numele lui Dumnezeu?

O s-o omoare în bătaie!

MAMA: Şi ce vrei, să ne omoare şi pe noi? (Cineva sună la uşă, insistent, şi se aude vocea

copilului cerând ajutor. Fiica vrea să deschidă.) Nu deschide!

Fiica se duce să deschidă. Intră cu copilul, care plânge în hohote. Mama se ridică, îşi

ia bastonul şi se duce în sufragerie. Când vede copilul, e impresionată şi-şi schimbă

atitudinea.

FIICA: Linişteşte-te, linişteşte-te...

COPILUL: Ajutaţi-mă, vă rog...

FIICA: Ce se întâmplă?

COPILUL: Tatăl... tatăl... meu...

FIICA: Şi mama ta, cum se simte?

105

COPILUL: Îi curge sânge... mult sânge... vă rog...

FIICA: Şi fratele tău?

COPILUL: Nu-i acasă... Duce-ţi-vă să-l anunţaţi, vă rog...

FIICA: Ştii unde e?

COPILUL: La bar.

FIICA: În care bar?

COPILUL: Cel cu biliard.

FIICA: Mă duc după el.

MAMA: Nu pleci nicăieri! (Copilului.) Nu-ţi fă griji, micuţule, nu-i nimic, totul o să se

aranjeze, iubirea mea. (Se duce în vestibul, sprijinindu-se în baston.)

FIICA: Unde te duci?

MAMA: Mă întorc imediat. Stai cu el.

Mama iese pe uşa dinspre vestibul. Copilul plânge iar şi fiica nu ştie cum să-l

consoleze.

COPILUL (după o pauză.): Îi urăsc... îi urăsc... pe ei toţi... pe toţi... (Pauză.) Îmi urăsc...

familia...

Sus se face linişte brusc. Apar mama şi vecina, cu faţa plină de sânge şi cu ochii

umflaţi şi învineţiţi. Vecina gâfâie şi îngaimă cuvinte ininteligibile.

MAMA: Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, aşezaţi-vă aici...

VECINA: Închideţi... închideţi, vă rog...! N-aţi închis uşa...!

106

Copilul, îngrozit, se duce într-un colţ şi-şi acoperă faţa cu mâinile. Fiica se repede

s-o ajute pe mamă şi pe vecină.

MAMA (Fiicei): Nu, nu! Du-te tu să închizi uşa. Şi pe urmă, cheamă poliţia.

FIICA: Prea târziu.

Într-adevăr, soţul vecinei tocmai a apărut în uşă, beat mort. Vecina şi copilul ţipă.

Bărbatul se uită de jur împrejur, derutat, ca şi cum n-ar înţelege unde se află. Bolboroseşte,

printre dinţi,încet, cuvinte în limba lui. Se apropie de nevastă-sa, care, instinctiv, scoate un

ţipăt scurt şi-şi acoperă faţa cu mâinile. Copilul urlă în gura mare într-un colţ. Mama se

aşază, curajoasă, între soţ şi vecină. Fiica îşi priveşte mama, cu surpriză şi admiraţie.

MAMA: Ieşi imediat afară din casa mea! Tocmai am chemat poliţia. Trebuie să ajungă din

clipă în clipă.

SOŢUL: Ce?

Deodată, soţul pare a se trei dintr-un coşmar. Îşi priveşte fiul şi vrea să se ducă spre el.

Copilul se sperie şi dă înapoi, încercând să fugă de el, dar nu poate din cauza peretelui.

MAMA: O să-l loveşti şi pe el? Pe un copil neajutorat? Pe propriul dumitale copil? (Pauză.)

Să nu cumva să îndrăzneşti să te atingi de el!

SOŢUL: Ce? Nu... eu nu...

MAMA: Uită-te, uită-te la el. (Pauză.) Uită-te la copilul tău. Crezi c-o să te poată ierta

vreodată? Şi nu-i prima oară, nu-i aşa?

FIICA: Mamă, te rog...

107

VECINA: Doamnă... lăsaţi-l... o să vă lovească...

MAMA: (Pauză.) Pe mine nu. (Pauză.) Nu. (Se uită fix în ochii bărbatului şi-l ia de mâini.)

N-o să îndrăznească. (Pauză.) Ieşi afară!

Bărbatul îşi eliberează mâinile. Vrea să spună ceva, dar e prea ameţit. Pare să-şi

revină oarecum şi faţa i se înroşeşte, ca şi cum ar fi gata să se înfurie din nou, dar,

instantaneu, mama se apropie şi îi arde o palmă zdravănă. Soţul e surprins din cale afară şi

se destinde brusc. Îşi priveşte soţia şi copilul, ruşinat, gata să plângă şi să se părbuşească.

Mama îl priveşte ţintă. Soţul pare impresionat de această privire şi dă înapoi încet, încet,

speriat. Loveşte cu putere o mobilă şi iese. Mama nu mai e dură şi sfidătoare. Începe să

tremure, nervoasă şi speriată. Tăcere.

MAMA (Fiicei): Închide uşa. (Fiica închide uşa şi se întoarce imediat.) Cheamă un doctor.

Între timp, dezinfectează-i rănile cu apă oxigenată.

FIICA: Chem şi poliţia?

VECINA: Nu!! Nu, vă rog nu, poliţia, nu va ajuta la nimic...!

FIICA: Cee?

VECINA: Nu-i prima oară... trebuie să-l iertaţi... nu ştie ce face... când bea, i se întâmplă

mereu la fel... dar el e... e... (Tace.)

MAMA: ... E un om bun. Asta voiaţi să spuneţi?

VECINA: E soţul meu... soţul meu... până ce moartea ne va despărţi... Domnul a vrut aşa...

Sunteţi o femeie bună, şi Dumnezeu că va ajuta pentru ce-aţi făcut pentru mine... Mulţumesc,

mulţumesc...

FIICA: Dar... doamnă, nu credeţi c-ar trebui să-l denunţaţi...?

MAMA (Fiicei): Nu te amesteca! (Vecinei.) Dumnezeu n-o să mă ajute, doamnă. Nici pe

mine, nici pe dumneata. Ne-a abandonat. Şi nu trebuie să-mi mulţumiţi pentru nimic. N-am

108

făcut asta pentru dumneavoastră. Am făcut-o pentru... (Pauză.) ...Din decenţă. (Se uită la

copil. Apoi la fiica ei, care nu-şi poate stăpâni o stranie admiraţie faţă de mama ei. Fiicei: )

Vată şi apă oxigenată. Să nu se infecteze rănile astea.

Fiica iese pe uşa dinspre hol. Vecina plânge şi-şi priveşte fiul, încă ghemuit într-un

colţ, şi îi întinde braţele, ca să se apropie de ea. Copilul se uită sever la maică-sa şi dă din

cap că nu vrea...

MAMA (Vecinei): Lăsaţi-l. E speriat.

Fiica intră cu o mică trusă de medicamente. Se îndreaptă spre vecină. Scoate o

bucată de vată şi o înmoaie în apă oxigenată. Începe să cureţe sângele de pe rănile feţei

vecinei. Copilul îşi astupă faţa. Mama se apropie de copil ca să-l liniştească.

MAMA: Vii puţin în camera mea, îngeraş?

Copilul se uită la ea şi acceptă. Se ridică şi o ia de mână pe mamă. Intră amândoi în

cameră. Dialog încrucişat. Mama şi copilul în cameră. Vecina şi fiica în sufragerie.

FIICA (Tamponând cu vată rănile de pe faţa vecinei): Vă doare?

VECINA: Nu. Ce-mi face el mă doare.

MAMA (Copilului): Aşază-te lângă mine. Hai să stăm puţin de vorbă, tu şi cu mine. Singuri.

(Se aşază pe pat şi-l invită pe copil să stea lângă ea. Pauză.) Cum merge şcoala? Îţi place?

COPILUL: Da.

MAMA: Şi ai note bune? (Copilul dă afirmativ din cap.) Bune? Sau foarte bune?

109

COPILUL: Foarte bune! Sunt... sunt primul din clasă!

MAMA: Vai, şi uite cum o zice! (Pauză.) Nu. Nu trebuie să faci aşa ceva!

COPILUL: Ce? Ce să fac?

MAMA: Ce contează dacă eşti primul sau nu? Nu trebuie să spui niciodată asta. Chiar dacă e

aşa. Nu trebuie să fii ostentativ. Asta e urât, foarte urât. Poţi răni mulţi oameni care nu sunt

deloc vinovaţi că s-au născut mai puţin inteligenţi.

COPILUL: Ce înseamnă... „ostentativ”?

MAMA: Ce-ai făcut tu. Să te lauzi că eşti aşa cum eşti. Cum ziceţi voi, copiii din ziua de azi?

„Să faci pe grozavul”? (Pauză.) Să nu mai zici niciodată asta! Lasă s-o zică mediocrii. „Eu

sunt asta, eu sunt aia...” Ce să spun? Ce contează? O să fii mai fericit dacă te lauzi cu ce eşti?

Nu. O să fii fericit ştiind că eşti capabil să faci lucrurile bine. Chiar dacă ar fi un singur lucru.

Orice ar fi. De oriunde ai veni. O casă, un copil, o familie, un serviciu, un desen, un pod, o

carte, orice. Şi să te simţi bine făcându-l. Asta contează. (Pauză.) N-o să mai faci niciodată

greşeala asta, îmi promiţi? (Pauză.) „Sunt primul din clasă!”... Hai, hai, te-am prins. Ai şi tu

defectele tale. La fel ca toată lumea. Va trebui să înveţi să ţi le controlezi. Înţelegi ce-ţi spun?

COPILUL: Nu ştiu.

MAMA: Ba da. M-ai înţeles foarte bine. Ştiu asta. Te-am întrebat dacă ai note bune ştiind

prea bine că aşa e. Ca să văd cum reacţionezi.

COPILUL: Şi de unde ştiaţi? V-a zis mama?

MAMA: Nu. Ştiam după faţa ta. După privirea asta de...

COPILUL: Ce fel de privire?

MAMA: ...Nu ştiu... de asta... de... elev bun. (Pauză.) De... de persoană... inteligentă.

FIICA: Sunteţi sigură că nu vreţi să vă denunţaţi soţul? (Mama ascultă discuţia dintre fiică şi

vecină din cameră, protejându-l pe copil.) Eu pot să vă ajut. Am un prieten. Tatăl lui e un

avocat bun...

110

VECINA: Asta e.

FIICA: Nu, nu-i adevărat. (O tamponează iarăşi cu vată pe faţă.) De mult vă... vă loveşte?

VECINA: Mulţumesc.

FIICA: De mult vă loveşte?

VECINA: Sunteţi foarte amabili.

FIICA: Vreţi vă rog să-mi răspundeţi? De când vă loveşte?

VECINA: Da, da.

FIICA: Nu „da, da” nu. V-am întrebat ceva.

VECINA: Să nu chemaţi pe nimeni. Nici pe doctor, vă rog frumos. Ultima dată mi-a pus

întrebări şi a trebuit să-i spun că am căzut...

FIICA: .. Pe scări, nu-i aşa?

VECINA: Da, da.

FIICA: Nu vă daţi seama că într-o bună zi vă poate omorî?

VECINA: Da, da. (Se ridică.) Trebuie să plec. Îmi puteţi aduce copilul?

FIICA: Nu mă înţelegeţi sau nu vreţi să mă înţelegeţi?

VECINA: Da, da. Chemaţi-l, vă rog.

Fiica se desparte de vecină şi iese ca să ducă la loc trusa. Vecina îşi aranjează

hainele şi rămâne singură în sufragerie. În cameră, mama profită de faptul că fiica a ieşit o

clipă şi se uită fix la copil.

MAMA: Pot...? Mă laşi să-ţi spun un secret?

COPILUL: Mie? De ce?

111

MAMA: Pentru că eşti un copil bun şi n-o să-l spui niciodată nimănui. Vrei? (Copilul dă din

cap afirmativ.) Foarte bine. Ăsta e secretul meu... (Pauză.) Ştii ce-aş fi vrut cel mai mult şi

mai mult în viaţa asta? (Pauză.) Să am un copil ca tine.

COPILUL: Şi eu... să am o mamă ca dumneavoastră.

MAMA: Uf... de-asta nu sunt chiar aşa de sigură.

COPILUL: Şi ce v-am spus eu e tot... tot un secret, nu-i aşa?

MAMA: Atunci să nu-l mai spui nimănui (Pauză.) Niciodată.

Mama sărută copilul pe frunte. Copilul îşi pleacă capul. Mama nu-şi poate stăpâni

emoţia şi-l strânge pe copil în braţe din toată inima. Fiica intră în sufragerie, se uită la

vecină şi intră în cameră. Văzând-o pe maică-sa îmbrăţişându-l cu putere pe copil, rămâne

ţintuită locului. Mama îşi dă seama de asta şi-şi priveşte fiica. Se desprinde din îmbrăţişare

foarte încet, fără a-şi lua ochii de la ea.

FIICA: Vrea să plece.

MAMA: Foarte bine. (Se uită la copil. ) O să te gândeşti vreodată la mine? (Copilul o priveşte

şi dă din cap afirmativ.) Hai, du-te acum.

Copilul se desprinde de mamă şi se îndreaptă spre fiică. Odată ajuns în uşă, se

opreşte şi se întoarce.

COPILUL: Mama mi-a spus că sunteţi foarte bolnavă. N-o să muriţi, nu-i aşa?

MAMA: (Copilului, dar privind-o pe fiică): Ba da, o să mor. Ca şi tine, ca şi ea, ca şi toată

lumea. Poate că eu... puţin mai înainte decât aş vrea... dar... asta e.

COPILUL: Dar eu nu vreau să muriţi.

112

MAMA: Aminteşte-ţi secretul nostru. Şi nu-l spune nimănui niciodată. Nimănui. M-ai

înţeles?

Copilul dă din cap afirmativ şi apoi se uită la fiică. Aceasta e foarte încordată, plină

de sentimente contradictorii faţă de mama ei. Vecina îşi bagă capul pe uşă. Faţa nu-i mai e

plină de sânge, dar e umflată, şi se mai văd şi câteva vânătăi. Copilul întinde braţul spre

mamă. Aceasta îl ia de mână. Vecina îl înşfacă pe copil şi-l duce spre uşă. Copilul nu pare să

vrea să se desprindă de mamă. Fiica îl vede şi devine din ce în ce mai încordată.

VECINA: Sunteţi foarte amabili, foarte amabili. Da. (Pauză.) Da.

Îl desparte pe copil de mamă şi ies. Fiica a rămas nemişcată, imobilă, în cameră,

privindu-şi mama, care stă întinsă pe pat. Privirea ei e derutată. Ca şi cum nu şi-ar putea

scoate din minte imaginea mamei îmbrăţişând acel copil străin cu o duioşie pe care n-o

simţise niciodată faţă de ea. Nu înţelegeacea imagine. Nu-i găseşte nici un sens. Poate că vor

trebui să treacă mulţi ani până când o să înţeleagă, în cele din urmă...

FIICA: Ce secret? (Pauză.) Ce secret?!! (Pauză.) Care era secretul?!!

MAMA: Nu contează şi nici nu te priveşte pe tine. Şi potoleşte-te, te văd foarte agitată.

(Pauză.) Era grav rănită?

FIICA: Nu. Dar vânătăile şi loviturile se vor observa luni de zile.

MAMA: O să zică c-a alunecat şi a căzut pe scări.

FIICA: Asta a zis ultima oară.

MAMA: Nu contează. O să mintă iar. O să zică acelaşi lucru. Şi or s-o sfătuiască să meargă la

oftalmolog şi nimeni n-o s-o mai întrebe nimic. Şi toată săptămâna n-o să se mai vorbească

113

despre altceva la coafor. Apropo de coafor, eu deja nu mai pot să mai merg la coafor. Şi uite

ce păr am. Ce zbârlit e. Vreau să te duci chiar azi la coafeza mea şi să-i ceri să vină aici şi...

Cineva sună la uşă.

FIICA: Iarăşi? Cine o mai fi acum?

MAMA: Nu deschide.

Fiica n-o ascultă pe mamă, traversează sufragerial şi deschide. Mama se

ridică în capul oaselor, se scoală şi întredeschide uşa, deşi nu era închisă cu totul. Urmăreşte

scena prin crăpătura uşii. Fiica intră în sufragerie, însoţită de vecin.

VECINUL: L-ai văzut ieşind? Încotro a luat-o?

FIICA: Nu ştiu. O să se întoarcă?

VECINUL: Nu. Încă nu. E prea laş. A îndrăznit fiindcă nu eram eu de faţă, cu mine nu se

pune. S-o fi dus la frate-său acasă. O să rămână acolo trei zile şi o să se întoarcă cu coada

între picioare. O să înceapă să plângă şi să implore, mama o să-l ierte şi gata. Ca şi altă dată. E

un ticălos.

FIICA: Dar... nu-l puteţi denunţa?

VECINUL: Eşti nebună? Nu ne-ar lăsa mama.

FIICA: Şi tu nu poţi s-o convingi?

VECINUL: Eu? E treba ei. O priveşte. Nu trebuia să se mărite cu el.

FIICA: Nu-ţi prea iubeşti părinţii...

VECINUL: Dar tu pe-ai tăi?!

114

Tăcere foarte încordată. Fiica şi vecinul schimbă o privire plină de dorinţă, în ciuda

crispării. Mama, după uşă, asistă la întâlnire, la comunicarea dintre aceste două personaje.

Dar... e oare într-adevăr mama, din secolul XX, cea care priveşte ce se întâmplă în clipa asta,

sau...?

FIICA: Tata n-a ridicat niciodată mâna asupra mamei, asupra fratelui meu sau asupra mea,

nici măcar o singură dată! Iar ţipetele şi palmele pe care le-am primit de la maică-mea poate

că le meritam. Fiindcă sunt o fată proastă şi răsfăţată, care n-a ştiut niciodată exact ce vrea de

la viaţă. Am probleme cu părinţii mei, da. Multe probleme. Dar nu-i compara, te rog, pe ai

mei cu ai tăi. Maică-ta... o femeie grosolană, mărginită, laşă şi care se cacă pe ea de frică;

taică-tău, un beţivan care bate femeile; fraţii tăi, exact ca şi maică-ta; iar cel mic, un copil

foarte trist, timid şi sfios...

VECINUL: Te rog să nu te iei de fratele meu! (Pauză.) El e... altfel.

FIICA: Da, poate, dar ceilalţi...Pe bune, nu compara familia ta cu a mea. Asta chiar că nu ţi-o

permit.

VECINUL: Ah, iartă-mă, fato. Şi eu care credeam că eşti rebela familiei... Cea „modernă”.

FIICA: Chiar aşa şi sunt.

VECINUL: A, da? Păi cum vorbeai acum, păreai mai degrabă una dintre fetiţele alea nostime

cu şoseţele şi coadă de cal, care învaţă la călugăriţe şi trece toate examenele ca să-i

mulţumească pe mămica şi pe tăticul.

FIICA: A, da? Păi te înşeli. Eu chiar pic toate examenele, dacă vrei să ştii.

VECINUL: Da’ fiindcă aşa ai chef, fireşte...

FIICA: Te mai îndoieşti?

VECINUL: Nu.

FIICA: Ah.

115

VECINUL: Foarte bine... atunci... demonstrează-mi-o.

FIICA: Să-ţi demonstrez, ţie? De ce?

VECINUL: De-aia.

FIICA: Ăsta nu-i un răspuns. Şi de ce trebuie să-ţi demonstrez ţie ceva? Dă-mi un motiv.

VECINUL: Fiindcă nu mai poţi de nerăbdare.

FIICA: Nu mai pot de nerăbdare... să ce?

VECINUL: Să-mi demonstrezi...

FIICA: Să-ţi demonstrez... ce, că deja nu-mi mai aduc aminte? Hi, hi, hi. (Pauză.) Ce... hi, hi,

hi... ce trebuie să-ţi demonstrez de fapt, ia zi?

VECINUL: Păi... de pildă... cât de mult... te poţi revolta...

FIICA: Tu ce crezi?

VECINUL: Nu ştiu. Ştiu doar până unde sunt eu capabil să ajung. Despre tine, eu nu ştiu

nimic...

FIICA: Ştii că sunt rebelă.

VECINA: Şi modernă...?

FIICA: Dar tu... până unde ai fi în stare să ajungi? Hai, spune-mi, fiindcă ştii aşa de bine...

VECINUL: Nu vorbeam despre mine.

FIICA: Şi de ce să nu vorbim despre tine?

VECINUL: Fiindcă sunt deja sătul de atâta vorbit. Tu nu?

FIICA: Nu. Deloc. Mie îmi place la nebunie să vorbesc.

VECINUL: Şi mie. Dar nu acum.

FIICA: Şi atunci... dacă nu vrei să vorbeşti... ce..?

116

Gurile lor sunt deja la o distanţă periculoasă. Ea începe să se excite. Mama (sau

poate nu-i tocmai mama...?), trăieşte în cameră un fel de luptă interioară. Când gurile fiicei

şi ale tânărului se apropie, ea nu mai suportă şi deschide uşa.

MAMA: (Sau FIICA?, fiicei (sau către ea însăşi...?)): Nu! N-o face!!

Vecinul şi fiica se sărută pătimaş, plini de dorinţă. Trupurile lor se excită şi se

înlănţuiesc sălbatic. Mama intră în sufragerie. Tânărul, observându-i prezenţa, face un pas

înapoi, instinctiv, iar fiicei îi scapă un ţipăt surd.

FIICA: Ah!

MAMA: (Vecinului.) Afară! Ieşi afară de aici!!

Tăcere foarte încordată. Vecinul se uită la mamă şi iese, fără grabă, uitându-se cu

coada ochiului la fiică. După plecarea lui, fiica se apropie de mamă, uşor, şi o priveşte în

ochi. Se instalează o tăcere adâncă.

MAMA (fiicei) Ce-i cu noi?...

Timp de câteva clipe, pereţii casei par să se prăbuşească. Se văd doar cele două femei

faţă în faţă. Privindu-se. Un halou magic le învăluie pe amândouă o secundă. O viaţă

întreagă, trecută, prezentă şi viitoare, curge precum apa unui râu bogat, de la o privire la

alta. Mama o priveşte pe fiică şi se gândeşte: „înţelegi, acum?” Fiica din secolul XXI se

priveşte pe sine cu patruzeci de ani în urmă, din aceeaşi postură în care se afla mama ei

atunci, cu moartea bântuind-o inevitabil ca şi pe ea acum, şi pare speriată. Poate se

117

gândeşte: „da, mamă, acum te înţeleg.” Şi abia acum, patruzeci de ani mai târziu, realizează

transcendenţa acelei clipe.

Mamă şi fiică se duc în cameră. Vraja se destramă abrupt o dată cu zgomotele din

apartamentul de deasupra care ne fac să revenim, brusc, la secolul XXI. Mamă şi fiică,

intrând pe uşă, redevin, respectiv, fiică şi nepoată. Ambele ascultă, înspăimântate, zgomotele

vecinilor. Deodată se face linişte. Ele rămân în aşteptare.

FIICA: Nu! N-o face!

NEPOATA: Ce zici?

FIICA: Nu deschide!

NEPOATA: De ce?

FIICA: E el, ştiu eu.

NEPOATA: El? Cine?

FIICA: Ascultă-mă pe mine, nu deschide!

NEPOATA: Mătuşico... Delirezi.

FIICA: Nu delirez. Mai am până să mă lase capul cu totul. Multe zile!

NEPOATA: Dar eşti foarte slăbită. Stai în pat. Nu se întâmplă nimic.

Nepoata se duce să deschidă. Fiica se ridică, urmărind scena din spatele uşii.

Nepoata intră în sufragerie cu tânărul. Deşi de astă dată tânărul e însoţit de micul orfan,

care are o cutie în mână. Amândoi sunt încordaţi.

TĂNĂRUL: Am venit cu... (caută cuvântul) ... nepotul meu, care voia să vă vadă pentru a vă

cere scuze fiindcă a greşit ceva. (Pauză.) Nu-i aşa?

118

ORFANUL (Cu cutia în mână.): Da. Am venit să... vă înapoiez ceva.

NEPOATA: Dar, ce...?

TÂNĂRUL: Şi asta nu e tot. (Tăcere. Tânărului.) Nu-i aşa că asta nu-i tot?

ORFANUL: Nu, nu e tot. Mai... voiam să...

TÂNĂRUL: ... „cer”...

ORFANUL: ... Să cer... (îi e greu)... iertare... (foarte repede) ...fiindcă am luat această cutiuţă

foarte drăguţă din casa dumneavoastră fără să cer voie, dar acum o înapoiez şi vă cer iertare şi

gata. (Îi dă cutia nepoatei.)

NEPOATA: Dar... ce înseamnă toate astea? Nu înţeleg absolut nimic.

TÂNĂRUL: Copilul ăsta aşa de... (pauză.) ... simpatic e... e băiatul unor veri din partea tatălui

meu care au murit, şi acum stă cu mine. Eu încerc să-l educ, dar nu-i prea uşor. De doi ani

merge la şcoala din acest oraş, şi a trăit cu diferite familii, câteva luni aici, câteva luni

dincolo... până nu m-am hotărât eu să mă ocup de el, de curând, şi l-am luat cu acte în regulă.

Dar amintirile şi viaţa oribilă pe care a dus-o cu ai lui se mai resimte încă. A tot venit la voi în

casă în ultimele zile, motivând că bunicul e aşa de simpatic şi că-l place. Şi v-a furat câteva

lucruri. La început nimic important: hârtii, o lingură, o sticlă de coca-cola... dar ultima oară...

v-a furat asta.

ORFANUL: N-am furat-o, am luat-o doar ca s-o pictez, că-i foarte veche, şi am vrut să i-o

dăruiesc bunicului.

TÂNĂRUL: Vrei să taci? Cum să i-o dăruieşti dacă e deja a lui?

ORFANUL: Dar dacă o pictez eu, pictura e a mea şi ăsta e cadoul!

TÂNĂRUL: Taci din gură! (Tânărul şi orfanul se insultă în limba lor maternă.)

NEPOATA: Dar... dar... e foarte bine c-a luat-o, omule! ...E o cutie veche de havane pe care

n-o mai foloseşte nimeni şi care nu mai e bună de nimic... (Copilului...) Păstreaz-o, ţi-o

119

dăruiesc eu. Şi fă ce desene vrei tu pe ea, fă tot ce-ţi trece prin cap. Sunt sigură că dacă o

pictezi tu, o să fie mult mai frumoasă.

Nepoata îi dă cutia. Orfanul o ia şi se duce într-un colţ, ca şi cum ar avea o mică

comoară. În clipa respectivă, privirea simpatică şi fascinată a nepoatei s-a izbit de privirea

vecinului tânăr. Scântei... Şi, deodată, umbra tulbure a unei îndoieli străbate chipul fetei şi

adoptă o expresie glacială plină de angoasă.

NEPOATA: Ce erau zgomotele alea?

TÂNĂRUL: Poftim?

NEPOATA: Zgomotele oribile care se auzeau la voi acasă.

TÂNĂRUL: Nu te înţeleg.

NEPOATA: Îl băteai.

TÂNĂRUL: Cee?

NEPOATA: Pe copil. Se auzeau ţipete. L-ai bătut? (Ea se apropie rapid de copil şi-l înşfacă.)

Uită-te la mine! Uită-te la mine, ascultă-mă şi spune-mi adevărul! Te-a bătut?

ORFANUL: Nu.

NEPOATA: Nu?!

ORFANUL: Nu, pe cuvântul meu că nu.

Nepoata îl examinează nervoasă pe copil, se uită la pielea şi la braţele lui. Tânărul

se apropie şi o atinge.

TÂNĂRUL: Ce faci? Lasă-l în pace, îl sperii! Hei! Hei!! (Instinctiv, nepoata îl pălmuieşte. El

o strânge în braţe cu putere. ) Eu n-am bătut pe nimeni, niciodată, mă înţelegi? Pe nimeni! Ai

120

auzit? Nici măcar când eram copil şi mă jucam pe stradă. Nu mă acuza pe mine din pricina

prejudecăţilor pe care şi tu le ai împotriva noastră. Fiindcă... spune-mi... cine a bătut acum pe

cine? Ei? (Îi dă drumul brusc. Copilului.) Hai să mergem. (Se pregătesc să plece.)

NEPOATA: N-ai lovit niciodată pe nimeni?! Păi după cum m-ai apucat de braţ, nu s-ar zice!

Tânărul se opreşte şi se uită la ea. Se uită apoi la orfan şi îi spune ceva la ureche,

rugându-l să-i lase singuri. Orfanul îi zâmbeşte nepoatei şi dă din cap, ca şi cum ar mulţumi

pentru cutie, şi iese, mulţumit dar şi nervos. Fiica urmăreşte scena în continuare, din ce în ce

mai impresionată.

TÂNĂRUL: Ascultă, ştiu că în casa asta treceţi prin momente proaste. Asta din ce-mi

povesteşte copilul. Vorbeşte mult despre voi toţi, ori de câte ori iese de aici. Despre bunic şi

despre această doamnă atât de amabilă care îl îngrijeşte şi trăieşte cu el şi care vă slugăreşte

pe voi toţi ceilalţi. Despre tine şi despre cealaltă femeie care a venit acum câteva zile cu fiul

ei, aşa de antipatic cu toată lumea, mai puţin cu bunicul. Despre întreaga voastră familie,

stranie şi bolnavă. Dar copilul e fascinat de voi toţi. Fireşte, din pricina deosebirii. Îţi jur că

nu-l băteam. Îi dădeam doar o lecţie, nimic altceva. Trebuie să mă port aşa cu el. Tu nu-l

cunoşti. Nu este un copil ca toţi ceilalţi. Se auzeau zgomote ciudate fiindcă începuse să alerge

prin toată casa, furios, pradă unei crize de nervi, acţionând ca un sălbatic, aruncând cu

scaunele, lovind mobilele cu picioarele, aruncându-mi diferite lucruri în faţă. El era cel care

făcea zgomotele respective şi cel care mă bătea. El mă bătea pe mine. NU EU PE EL. Ţi-o

jur. Tocmai ţi-am spus că nu-l băteam. A fost sincer cu tine. Ţi-a zis adevărul. Da sau nu?

(Pauză.) A zis că nu l-am lovit. Da sau nu?

NEPOATA: Da, asta a zis.

121

TÂNĂRUL: Şi nu-l crezi? (Pauză.) De ce nu m-am născut aici? În ţara voastră? Pe pământul

vostru? În oraşul vostru? În cartierul vostru, grozav, de burghezi? În casa voastră? În patul

vostru? Tu eşti cea care m-a lovit, şi cred că mi-a rămas şi o urmă fiindcă mă ustură de parcă

mi s-ar fi turnat apă fiartă pe obraz, ia uită-te! (Îşi apropie faţa de ea. Pauză.) Uită-te! Şi mai

îndrăzneşti să mă acuzi pe mine? Tu? De ce? Ia să vedem! Că am maltratat şi am torturat un

copil mic? Că sunt aşa cum credeţi toţi că sunt? (Pauză.) Ştii ce vreau să-ţi spun? (Se apropie

şi mai mult de ea şi îi spune aproape senzual:) Du-te dracului!

În cameră, fiica se înfioară. Deodată, tânărul începe să plângă încetişor.

Impresionată, nepoata îl priveşte duios, ridică uşor mâna şi-l mângâie duios pe obraz. Îşi

apropie uşor gura de a lui. Uşor. Buzele amândurora aproape se ating. Fiica nu mai poate

rezista dincolo de uşă şi iese. Întră în sufragerie şi îi priveşte ţintă pe amândoi.

FIICA: (foarte încet:) Nu… N-o face…

Dar tânărul şi nepoata n-o aud şi nici n-o bagă în seamă. Atracţia dintre cei

doi e irezistibilă. Rugăminţile fiicei şi nimic de pe lume nu i-ar putea opri. Fiica rămâne

nemişcată şi asistă, speriată şi emoţionată, la consumarea fizică a impulsului amoros dintre

nepoata ei şi vecin. (La fel cum procedase ea însăşi cu cel care i-a devenit ulterior soţ…)

Sărutul celor doi e la început duios şi delicat, dar o dată ce limbile lor se ating, devine din ce

în ce mai sexual şi mai pătimaş. Fiica îi priveşte şi simte că ceva se rupe în fiinţa ei. În ciuda

impulsului ei iniţial, nu-i mai poate opri. Îi observă, emoţionată, şi dă înapoi, fixându-i în

122

continuare cu privirea. Intră în cameră, închide uşa şi se reazămă cu spatele de ea. În

sufragerie, cei doi tineri se sărută, se îmbrăţişează şi îşi mângâie trupul cu mâinile, din ce în

ce mai excitaţi. Fiica alunecă uşor pe podea, cu spatele la uşă şi privirea pierdută. Rămâne

ghemuită pe jos, cu o strălucire stranie în ochi. Nu plânge.

Scena 4

Suntem în secolul XX şi în secolul XXI. Fără deosebire.

Timp şi personaje amestecate. Pereţii, podeaua, tavanul şi mobilele casei par

lichide. Mama-fiica e în cameră şi agonizează. Lângă el, aşezat şi distrus, tatăl-fiul o ţine de

mână. Uşa camerei e întredeschisă. În sufragerie, fiul-nepoul stă jos şi priveşte în gol. Fiica-

nepoata îşi roade unghiile şi, la răstimpuri, îl priveşte cu coada ochiului. Mama-fiica

deschide ochii. Tatăl-fiul tresare.

MAMA-FIICA: (Tatălui-fiului, fără vlagă.): De câte zile sunt aici?

TATĂL-FIUL: Shht.

MAMA-FIICA: Răspunde-mi.

TATĂL-FIUL: Nu vorbi...

MAMA-FIICA: Două zile? Trei? O săptămână? Un an? Am pierdut noţiunea timpului...

123

TATĂL-FIUL: De ce vrei să ştii? Ce contează?

MAMA-FIICA: De când nu m-am mai ridicat din pat?

TATĂL-FIUL: De patru săptămâni.

MAMA-FIICA: Aşa de mult? (Pauză. Se uită la soţ-frate.) Nu-mi pot mişca picioarele. Nu

mă mai ascultă. Nu pot. Ce se întâmplă? (Tatăl-fiu tace.) Asta e. (Pauză.) Nu-i aşa? (Pauză.)

Te rog, nu mă minţi. (Tatăl-fiul îşi pleacă privirea încercând să-şi stăpânească plânsul.) Nu-i

nimic. Mă simt bine. Nu ştiu ce doză mi-aţi făcut, dar mă simt bine. Nu mă doare nimic.

Are un acces puternic de tuse, o tuse violentă şi neplăcută. Face pe ea,

involuntar. Tatăl-fiul reacţioneză imediat. Se aşază pe pat, lângă ea. O ia apoi pe după umeri

şi îi ţine mâna când ea i-o cere. Ea se linişteşte şi atunci tatăl-fiul examinează cu atenţie

cearşafurile, îndepărtându-se de ea. Îi curăţă bărbia şi nasul cu o batistă.

TATĂL-FIUL: E mai bine aşa? (Ea dă afirmativ din cap.) O să cer ajutor.

MAMA-FIICA: Nu. Aşteaptă. Îmi dai puţină apă?

Tatăl-fiul ia un pahar cu apă, din care bea cu înghiţituri mici. Mama-fiica închide

ochii. În sufragerie, fiica-nepoata se apropie de fiu-nepot.

FIICA-NEPOATA: Nu intri? (Fiul-nepotul dă din cap că nu.) Cred că nici eu.

FIUL-NEPOTUL: Nu mai suport. Nu ştiu ca naiba facem aici. Ce aşteptăm? Ce naiba

aşteptăm? Nu mai pot! (Plânge. Se ridică.) Destul!

FIICA-NEPOATA: (Luându-l pe după umeri.) Crezi că dacă pleci o să-ţi fie mai bine?

124

Fiul-nepotul se desprinde de ea. Face câţiva paşi. Ajunge în dreptul uşii

întredeschise a camerei şi o vede pe mamă-fiică agonizând. Rămâne ţintuit locului, fără a şti

cum să reacţioneze. Fiica-nepoata îl ia din nou de braţ. El se desprinde de ea.

FIUL-NEPOTUL: Lasă-mă naibii în pace! (Iese în fugă.)

FIICA-NEPOATA: Unde pleci? Dacă se întâmplă ceva şi nu eşti aici?

Nu primeşte nici un răspuns. Fata e îngrozită. În cameră, mama-fiica se uită la

tatăl-fiul.

MAMA-FIICA: Ce rău am făcut?

TATĂL-FIUL: Poftim?

MAMA-FIICA: Ce rău am făcut? Cu ce-am greşit?

TATĂL-FIUL: Nu te înţeleg.

MAMA-FIICA: Ar trebui să-ţi cer iertare pentru ceva ce nu-mi mai amintesc. Spune-mi ce

rău am făcut?...

TATĂL-FIUL: Nimic...

Între timp a apărut vecinul-tânărul pe uşa dinspre vestibul. Intră în sufragerie şi se

îndreaptă spre fiica-nepoata. Mama-fiica, din pat, pare să bănuiască prezenţa lui de dincolo

de perete.

VECINUL-TÂNĂRUL: Ne-am întâlnit în uşă şi nici măcar nu m-a salutat.

FIICA-NEPOATA: E foarte afectat. Chiar dacă nu recunoaşte. O să simtă un gol insuportabil.

(Pauză.) I-e frică.

125

VECINUL -TÂNĂRUL: Şi ţie?

FIICA-NEPOATA: Mie? (Pauză.) Nu ştiu. (Pleacă privirea. E foarte palidă.)

VECINUL-TÂNĂRUL: Dar sunt eu aici...

FIICA-NEPOATA: Da.

VECINUL-TÂNĂRUL:

El o apucă cu ambele mâini. Ea începe să tremure. Între timp, în cameră, mama-fiica

îl ia pe tatăl-fiul de braţ şi-l obligă să se apropie, privind în tot acest timp spre sufragerie,

dincolo de perete. Pauză.

MAMA-FIICA: (Uitându-se spre sufragerie): Cine-i acolo? (Se ridică în pat.) Ce se

întâmplă?

TATĂL-FIUL: Taci, te rog. Nu te mişca, îţi faci mai rău.

MAMA-FIICA: (Deodată, gravă): Cine... cine... e acolo?

Mama-fiica se chinuie să respire. Se agaţă de tatăl-fiul şi se ridică din nou ca să

privească înainte. În sufragerie, fiica-nepoata şi vecinul- tânărul se privesc fix în ochi. Pauză.

FIICA-NEPOATA: Sunt însărcinată.

Pe neaşteptate, o puternică pală de vânt străbate casa, din sufragerie până în

cameră. Apoi totul se linişteşte. Mama-fiica se uită la tatăl-fiul cu o privire nouă, de parcă

de-abia acum ar sesiza jocul dedublărilor. El nu înţelege această privire şi o strânge cu

putere de mână.

MAMA-FIICA: (Tatălui-fiului): Şi tu? Tu cine eşti?

126

Tăcere. În sufragerie, vecinul-tânărul e surprins de cuvintele fetei.

FIICA-NEPOATA: (Vecinului-tânărului, serioasă): Ce-o să facem?

VECINUL-TÂNĂRUL: Nu-i acum momentul să vorbim despre asta.

FIICA-NEPOATA: Nu? Şi-atunci când?

VECINUL-TÂNĂRUL: (După o pauză): Mai târziu.

FIICA-NEPOATA: Mai târziu? (Încet, parcă hipnotizată, face câţiva paşi spre mama-fiica.)

Poate peste vreo patruzeci de ani?

VECINUL-TÂNĂRUL: Nu. Mai târziu. Când... (Se uită la uşa camerei.)

Mama-fiica se agaţă cu şi mai multă putere de tatăl-fiul.

MAMA-FIICA: Dar eu... Cine sunt eu?

TATĂL-FIUL: Nu te înţeleg.

MAMA-FIICA: Care dintre ele...? Cine sunt eu?

TATĂL-FIUL: Nu mai vorbi, te rog. Totul e-n regulă. Sunt aici, cu tine. N-o să te părăsesc.

În sufragerie, tânărul-vecinul se apropie de fiica-nepoata. Privirea tânărului pare să

treacă prin peretele camerei, unde mama-fiica delirează, într-o agonie cumplită şi de

zgomotoasă. Moartea (cui: a mătuşii, a mamei, a ei însăşi peste câţiva ani...?) e în faţa ei...

FIICA-NEPOATA: (Vecinului-tânărului): Bine. O să stăm de vorbă... după aceea.

127

În cameră, mama-fiica de-abia mai poate respira. Îl ţine strâns de mână pe tatăl-fiul şi

şopteşte:

MAMA-FIICA: Mi-e somn. Foarte somn.

TATĂL-FIUL: Închide ochii şi dormi.

MAMA-FIICA: Da? Să dorm? Mă simt murdară. Miros urât. (Cu un firicel de voce.) Nu te

deranjează să mă vezi aşa?

TATĂL-FIUL: Nu. (O sărută duios pe frunte.) Hai, dormi.

În sufragerie, vecinul-tânărul îşi apropie gura de fiica-nepoata şi o sărută. Un sărut

scurt, urmat de o îmbrăţişare lungă. În cameră, mama-fiica pare să vadă perfect îmbrăţişarea

celor doi tineri, prin perete. Totul se estompează din nou. Dar, de astă dată cu o forţă

copleşitoare. O vedem doar, plutind magic în spaţiu, pe fiica-nepoata îmbrăţişându-l pe

vecinul-tânărul şi alcătuind un singur trup, şi mama-fiica murind, lângă soţul-fratele ei, şi

uitându-se la cei doi tineri. Brusc, mama-fiica emite un sunet strident, înăbuşit. De câteva

secunde nu mai respiră. Tatăl-fiul nu ştie ce să facă. O îmbrăţişează doar din ce în ce mai

tare. Un horcăit neplăcut, un zgomot indescriptibil, foarte puternic, un fel de sforăit plin de

lichid care-i ţâşneşte spasmodic din plămâni, inundându-i brusc gura şi făcând-o să înceteze

definitiv să respire. Expresia feţei i se crispează. Rămâne ţeapănă, cu ochii larg deschişi. O

expiraţie profundă, plină de gaze şi lichide vâscoase, ţâşneşte brusc din trupul ei,

imobilizând-o definitiv. Istantaneu, tatăl-fiul îi dă drumul, retrăgându-se într-un colţ şi începe

să vomite. Fiica-nepoata, în braţele vecinului-tânărului, se uită spre uşă. Se desparte de tânăr

şi se îndreaptă uşor spre cameră. Intră. Ochii deschişi ai mamei-fiicei par să-i ţintuiască

brusc pe cei ai fiicei-nepoatei. Privirea care trece de la una la cealaltă pare a se materializa

128

pe neaşteptate, dincolo de timp şi spaţiu. O palidă rază de lună uneşte magic ochii tuturor.

Trei femei şi opt priviri diferite în doar două trupuri:

Mama moartă îşi priveşte fiica, în secolul XX, iar fiica îşi priveşte mama...

Fiica moartă îşi priveşte nepoata, în secolul XXI, iar nepoata îşi priveşte mătuşa...

Dar şi...

Mama moartă, în secolul XX, îşi vede nepoata din secolul XXI; iar nepoata o vede pe

bunica pe care n-a cunoscut-o...

Şi încă ceva...

Fiica moartă în secolul XXI se vede pe sine cu patruzeci de ani în urmă, se regăseşte în

momentul cel mai decisiv al vieţii ei; iar fiica din secolul XX se vede pe sine contemplându-şi

propria moarte, patruzeci de ani mai târziu, în acelaşi loc în care se aflase mama... Şi atunci,

toate par să perceapă un mister până atunci ocult, sau impenetrabil...

Fiica-nepoata se apropie de mama-fiica şi îi închide ochii uşor.

În câteva secunde, întregul spaţiu explodează; este o explozie orbitoare.

Ca şi cum am asista, deodată, la explozia iniţială care a dat naştere universului nostru.

După care, pe neaşteptate, se face iar întuneric.

129

Epilog

130

Secolul XXI.

Vedem pereţii, uşile, tavanu, ferestrele apartamentului.

Dar acesta e complet gol. Sunt doar vreo două scaune şi câte un pachet rătăcit.

Tocmai a avut loc o mutare. Îl vedem pe bărbat şi pe fiu, faţă în faţă, la o oarecare distanţă

unul de celălalt.

FIUL: Asta e. (Pauză.) Totul e al tău.

BĂRBATUL: Da.

FIUL: Foarte bine. Dacă ai vreo problemă cu ceva legat de casă, mă poţi suna la telefonul

acesta... (Se apropie de el şi-i dă o carte de vizită.)

BĂRBATUL: (O ia): Dacă o să am vreo problemă, o s-o rezolv singur, nu-ţi fă griji.

FIUL: Da, fireşte. (Pauză.) Bine, păi... La revedere. (Pauză.) De ce n-ai vrut să-mi spui cine

eşti în ziua când ne-am revăzut? Ţi-era teamă că n-o să-ţi mai vând casa?

BĂRBATUL: Da.

FIUL: Ei bine, te înşeli. (Pauză.) Te-am recunoscut de când ai intrat pe uşă. (Pauză.) Mă

bucur să te revăd.

Un moment de tăcere. Fiul îl priveşte, serios, ia un ultim pachet şi iese fără să se

mai uite în urmă. Lasă uşa deschisă. Bărbatul priveşte apartametnul gol. Nu ştie ce să

creadă. Se aşază pe un scaun. Orfanul intră încet. În mână are cutia cu havane, pictată în

culori foarte vii.

ORFANUL: Au plecat? Deja?

BăRBATUL: Poftim? Ah... da. Tu cine eşti?

131

ORFANUL: Locuiesc deasupra. Am venit să-i aduc asta bunicului. E a lui. Bine, ea mi-a zis

că mi-o dăruieşte, dar...

BĂRBATUL: Ea?

ORFANUL: Da, ea, ne.. nepoata lui. Cea care era logod... prietena unchiului meu. Dar eu n-o

vreau. E a bunicului.

BĂRBATUL: Păi dă-i-o ei şi ea o să i-o dea lui.

ORFANUL: Nu mai e aici. A plecat de câteva zile. A doua zi după ce a murit doamna. Şi nu

şi-a luat nici la revedere.

BĂRBATUL: Şi nu ştii unde a plecat?

ORFANUL: Unchiul meu zice că foarte departe.

BĂRBATUL: Păi nu mai sunt prieteni? (Orfanul ridică din umeri şi se strâmbă, dând de

înţeles că habar n-are.) N-o să se mai întoarcă? (Orfanul se strâmbă iar, de parcă ar spune:

„ce ştiu eu”.) Asta e. Ce vrei să facem?

ORFANUL: Nu ştiu. Eu trebuie să-i dau asta bunicului. Dar nu ştiu cum, dacă n-am nici o

idee unde se află.

BĂRBATUL: Îl ştiu pe fiul lui. O să-mi spună el unde este.

ORFANUL: Ce bine! Atunci poţi să i-o dai tu!

BĂRBATUL: Dar poate că n-o vrea!

ORFANUL: Ce vorbeşti?! Bineînţeles c-o vrea! Bunicul încă mai trage un trabuc din când în

când pe ascuns... (Râde. Bărbatul râde şi el.) Ia-o. Vezi bine, e plină. Dacă vrei să fumezi

una... (Deschide uşor cutia.) Havane autentice. Dintre cele bune. Le-am cumpărat eu însumi.

BĂRBATUL: Tu?

Bărbatul se uită la orfan, neîncrezător. Orfanul se apropie de bărbat şi îi dă cutia.

Acesta o ia şi o deschide, fascinat. Ca şi cum din ea ar ţâşni o viaţă întreagă. Bagă mâna în

cutie şi scoate o havană. O adulmecă. O răsuceşte între degete.

132

BĂRBATUL: Îmi pare rău, nu-mi plac havanele. Dar miros grozav. (Pune havana în cutie.)

Tu ai pictat-o? (Orfanul dă afirmativ din cap.) Ce... ca lumea! Acum e mult mai frumoasă ca

înainte.

ORFANUL: A, o ştiai? (Pauză.) Cum aşa? Ai locuit şi tu aici?

BĂRBATUL: Aici? (Priveşte instinctiv tavanul. Zâmbeşte.) Nu. (Pauză.) Dar începând de azi

voi locui aici.

ORFANUL: A! Atunci o să ne mai întâlnim.

BĂRBATUL: Da. (Pauză.) Aşteaptă o clipă. Vino aici, mai aproape. Aşază-te lângă mine.

Noi doi trebuie să vorbim. De-acum încolo o să fim vecini.

ORFANUL: N-o să dau muzica tare! Jur!

BĂRBATUL: Nu, nu, nu despre asta vreau să vorbim. Vino.

Un moment de tăcere. Orfanul îl priveşte, îi zâmbeşte şi se apropie de el. Bărbatul

simte un fior pe şira spinării. Amintirea unei clipe trăite, foarte similară, se instalează

impudic în golul dintre cei patru pereţi. Dar e o senzaţie care nu-i displace, dimpotrivă.

Începe să râdă.

ORFANUL: De ce râzi? Am făcut ceva?

BĂRBATUL: Nu. Nimic. Hai, stai jos. (Copilul se aşează lângă el. Pauză.) Cum îţi merge la

şcoală? Îţi place?

ORFANUL: Da.

BĂRBATUL: Ai note bune? (Copilul dă din cap afirmativ.) Bune? Sau foarte bune?

ORFANUL: Foarte bune! Sunt... sunt primul din clasă!

133

Pauză. Bărbatul e fascinat. Îi vine aproape să plângă. Închide ochii. Brusc, copilul,

care e emoţionat, îl priveşte cu alţi ochi.

ORFANUL: Vrei să-ţi spun un secret? (Pauză.) Nu-i adevărat! Îmi merge groaznic. Şcoala

asta e un rahat! E plină de copii idioţi care se uită urât la mine! Mă enervează îngrozitor că

sunt obligat să merg...! Mi-e o silă şi urăsc îngrozitor şcoala! (Pauză.) O urăsc, o urăsc, o

urăsc!!!

Orfanul loveşte tare cu piciorul un pachet şi iese în fugă. Deodată, bărbatul începe să

râdă în hohote. Dar apoi gândul îi zboară în altă parte şi zâmbetul îi piere. Devine foarte

serios; e singur şi priveşte în depărtare.

Sfârşit.

Premiera a avut loc la Barcelona în 2004. Spectacolul s-a jucat în cadrul Forumului

Barcelona, iar în prezent se joacă la Barcelona, la Teatro de Catalunya.

Sergi Belbel este unul dintre cei mai importanţi dramaturgi spanioli contemporani.

© Sergi Belbel

© traducere: Luminiţa Voina-Răuţ

134