TEORIA INTERPRETĂRII – ANUL II TRADUCĂTORICOORDONATOR CURS – ROXANA-CRISTINA PETCU

CURSUL 3

Procesul interpretării

Incă de la apariţia şi răspândirea interpretării simultane de conferinţă, problema cheie a fost definirea conceptului de simultaneitate, cu accent pus pe abordarea clasică, şi anume atenţia distributivă şi sincronia unor operaţii psiholingvistice.

Atenţia distributivă

În cuida teroriilor susţinute iniţial de psihologii cognitivişti, cf. cărora omul nu poate să fie perfect atent atât la vorbirea altora cât şi la vorbirea proprie, practica a dovedit că este posibil să se asculte eficient în timp ce se vorbeşte. Cea mai importantă trăsătură a sincroniei in interpretarea simultană este decalajul în timp între discursul original şi performanţa interpretului, deoarece interpretul spune nu ceea ce aude ci ceea ce a auzit. S-a măsurat experimental decalajul şi s-a văzut că durează între 2 şi 4 secunde, sau de 4-5 cuvinte pentru o prezentare de viteză medie. În interpretarea simultană ceea ce este absolut crucial este segmentarea discursului sursă în fragmente ce pot servi drept unităţi de traducere. Experienţele au arătat că aceste fragmente nu sunt de natură lexicală, ci sintactică, adică cel puţin o predicaţie întreagă (grup nominal + grup verbal), în care GV joacă un rol crucial.Desigur, interpretul poate să înceapă să interpreteze înainte de finalul unei asemenea unităţi sau după ce a ascultat două sau mai multe asemenea unităţi, din mai multe cauze. Una dintre cauze este structura limbii pe care o ascultă, alta este natura mesajului, adică capacitatea interpretului de a stoca sau anticipa informaţia care vine de la vorbitor. O altă problemă importantă este înţelegerea limbii, văzută din două puncte de vedere, adică înţelegerea lingvistică propriu-zisă şi cunoaşterea subiectului, cu alte cuvinte construirea unei reprezentări mentale a unui înţeles mediat de limbă, ceea ce înseamnă că interpreţii sunt capabili să înţeleagă sensul unei rostiri dintr-un discurs anume bazându-se pe cunoştinţele lor contextuale, situaţioanle şi generale.Inţelegerea nu este un proces pasiv, ci depinde în mare parte de ceea ce se ştie deja. Prelucrarea informaţiilor noi necesită construcţia activă a unor forme de reprezentare mentală integrând discursul sursă în cunoştinţele preexistente, ce pot fi lexicale, sintactice, pragmatice, enciclopedice, etc. Capacitatea de a anticipa, predictibilitatea deci, a rostirilor contextualizate, sunt de o importanţă crucială pentru procesul înţelegrii şi al prelucrării. Chernov a descris procesul dinamic al înţelegerii astfel:

1) adăugarea treptată a componentelor de informaţie nouă, necunoscută la cele deja existente

2) construirea unor punţi când se manifestă goluri de sens3) combinaţia de elemente cunoscute şi elemente noi pentru a forma

configuraţii complexe4) modelarea structurii de sens rezultate pentru a se potrivi contextului

situaţional şi cunoştinţelor ascultătorului.

Memoria

In materie de interpretare vorbim de memorie de lucru mai de grabă decât memorie pe termen scurt. De foarte multe ori , interpretul nu îşi mai aminteşte cu precizie ce a interpretat. Memoria pe termen lung funcţionează mai bine în timpul ascultării decât în timpul interpretării simultane. Dacă interpretarea se face între două limbi cu structuri diferite (EN – RO), diferenţa este mai accentuată decât dacă interpretarea se face între două limbi asemănătoare ca structură (RO – FR).

Memoria de lucru este văzută atît ca un sistem de stocare cât şi ca un sistem de control al atenţiei. (limbi diferite, structuri diferite, limbi care sunt head-first cu postmodificare şi limbi cu premodificare , de ex.RO şi EN, ceea ce pune la grea încercare capacitatea de stocare a memoriei de lucru, dar şi capacitatea de a efectua operaţiuni de restructurare în timp rapid)

Eg. clumsy, stylized, heavy, stilted language – problema traducerii în RO Memoria pe termen lung – definită drept tot ceea ce ştie şi îşi aminteşte o persoană, adică memoria episodică, memoria sematică, cunoştinţele declarative şi procedurale, nu pare să joace un rol în interpretarea simultană în sensul existenţei unor abilităţi specifice legate de memoria pe termen lung. Interpreţii au capacitatea de a accesa foarte rapid informaţia lexicală şi semantică din memoria pe termen lung, dar acest lucru se petrece prin intermediul memoriei de lucru, care dispune de structuri de recuperare ce facilitează accesul la memoria pe termen lung şi depind de strategiile eficiente de fragmentare a discursului sursă. Această capacitate este o abilitate eficientă în interpretarea consecutivă mai de grabă decât în cea simultană.

Notele pe care le ia interpretul la consecutivă joacă atât rolul de depozit extern (cifre, nume, etc) cît şi rolul de indicii de recuperare a structurilor conceptuale memorate sau a modelelor de sens, cu alte cuvinte luarea de note nu trebuie să-l distragă pe interpret de la atenţia necesară procesului de înţelegere.

Producţia

model ce cuprinde trei etape - conceptualizarea ce produce mesajele preverbale

- codificarea lor în ceea ce se poate numi discursul intern - producţia discursului în sine

TEORIA INTERPRETĂRII – ANUL II TRADUCĂTORICOORDONATOR CURS – ROXANA-CRISTINA PETCU

CURSUL 4

Cultivarea atenţiei distributive

În mod firesc, oamenii ascultă un discurs o dată, dar interpretul trebuie să asculte două discursuri diferite, cel rostir de vorbitor şi discursul rostit de el, de interpret.Interpretul trebuie să fie conştient încă de la începuturile practicării profesiei că trebuie să facă efortul conştient de a se asculta pe sine în timp ce interpretează. După cum se ştie, interpretarea implică un stres enorm, aşa că interpretul trebuie să-şi supravegheze propriul discurs pentru a nu deveni negramatical, pentru a pronunţa corect cuvintele pe care le rosteşte (mai ales cînd lucrează spre limba străină), pentru a nu uita cuvinte pe care trebuie să le rostească, astfel încât să nu se contrazică uitând, de ex, să pună negaţia ce trebuia pusă într-o parte a frazei.Interpretul de consecutivă trebuie să înveţe să asculte îmtr-un mod activ, analitic, iar interpretul de simultană trebuie să-l asculte activ pe vorbitor , dar trebuie să se asculte şi pe sine cu multă grijă şi cu spirit critic. Pe de altă parte, pentru a reduce la minimum riscul de a comite erori ascultând două discursuri diferite, nivelul de concentrare al interpretului trebuie să fie la maxim. Interpretul trebuie să se concentreze pe ce spune vorbitorul, dar şi pe ce spune el însuşi, nu trebuie să fie distras de alet elemente precum, accentul vorbitorului, ticurile sale ligvistice sau de altfel, etc (vremea de afară, elemnte vizuale din sala de conferinţă, etc). În afară de cele menţionate mai sus, ce mai poate distrage atenţia interpretului de conferinţă? De exemplu, un cuvînt pe care nu-l cunoaşte sau pe care nu ştie cum să-l redea cît mai bine în LT. Dacă nu ştie un cuvînt, interpretul trebuie să-l ignore, cu exceăţia situaţiilor cînd este un cuvânt absolut esenţial fără de care redarea corectă a ideii vorbitorului este imposibilă.

Ex. discurs juridic, reclamant, pătimaş în limba vorbită în Republica Moldova.

Dacă interpretul ştie cuvântul respectiv, dar are mai multe posibilităţi de a-l reda, trebuie să facă o alegere într-o fracţiune de secundă.

De ex. vorbitorul spune ceva de genul : To make such a fine distinction is to use a captious argument.

Captious este un cuvânt rar folosit în vorbirea obişnuită deci echivalentul său nu-i vaveni în minte imediat interpretului, deşi înţelege ideea. Decât să încerce să tragă de timp până când găseşte un echivalent, ceea ce ar însemna că poată să piardă timp, să piardă o idee importantă în discursul sursă poată să spună ceva de genul Asta ar însemna să despicăm firul în patru, şi să treacă mai departe.

Cele spuse până acum nu reprezintă o pledoarie în favoarea unei interpretări neglijente, aproximative sau în favoarea idei ca interpretul să spună primul lucru care-i trece prin cap. Important este ca interpretul să redea corect ideea de prima dată, nu a doua sau a treia oară (amânare, pierdere de timp, idei pierdute, enervarea ascultătorilor). Nu se folosesc sinonime, chiar dacă interpretul are impresia că i-a venit o idee mai bună decât ce a spus prima dată. Ce poate face interpretul este să reţină a doua soluţie şi s-o folosească a doua oară cînd apare termenul respectiv. Interpretul de conferinţă nu are voie să rămână blocat în cuvinte.

Mai există un factor care îi poate distrage atenţia interpretului şi anume ideea sau sentimentul că a pierdut ceva din original sau a interpretat un pasaj mai puţin bine decât se putea. Dacă aşa stau lucrurile, nu mai are rost să se gândească la aceasta. Este ca la şah, a pierdut o şansă, dar trece mai departe, astfel are şansa de a câştiga, adică de a face o interpretare bună.

A se asculta pe sine la simultană

Nevoia de a se asculta pe sine se referă atât la conţinut cât şi la formă. Dacă vorbim despre conţinut, interpretul trebuie să fie tot timpul sigur că interpretarea sa este corectă şi, în măsura în care este necesar, o redare completă a originalului. În ceea ce priveşte forma, ne referim în primul rând la corectitudinea gramaticală şi la ideea ca propoziţiile rostite de interpret să aibă sens.

Pentru a reuşi acest lucru, interpretul trebuie să aplice câteva reguli de bază.În primul rând, interpretul trebuie să vorbească folosind propoziţii cât mai scurte, cât mai simple, oricât de lungi sau de complicate ar fi frazele vorbitorului. Dacă interpretul recurge la fraze foarte lungi, cu subordonare abundentă, creşte riscul de a pierde firul ideii şi de face greşeli sau de a uita ce a spus la început. Desigur, dacă interpretul foloseşte fraze scurte, se poate autocontrola şi corecta, dacă este cazul. Spunând propoziţii scurte, simple, vrem să spunem propoziţii cu o singură principală, ceea ce poate suna cam radical, dar este mult mai bine aşa., deoarece ideile pot fi exprimate mai clar, iar ascultătorii sunt bucuroşi să primească ideile gata digerate, împărţite în unităţi de sens clare.

În al doilea rînd, prin autoascultare, interpretul trebuie să fie sigur că ceea ce spune este corect dpdv gramatical şi că are sens dpdv logic. Interpretul trebuie cumva să se oblige să nu spună nimic ce nu are sens sau ce este un nonsens, eliminînd astfel multe surse de erori. În momentul în care interpretul s-a convins că ceea ce spune are sens la nivelul fiecărei propoziţii, îi va veni mult mai uşor să supravegheze coerenţa şi logica întregului, adică a interpretării sale.

În al treilea rînd, interpretul trebuie în mod obligatoriu să termine toate propoziţiile pe care le-a început. Interpretul nu are voie să lase propoziţii

neterminate, deoarece a lăsa o propoziţie neterminată înseamnă prin definiţie că ceea ce spune interpretul nu mai are sens. Orice ascultător este deosebit de deranjat dacă rămâne în are şi nu mai aude finalul unei propoziţii cum ar fi:

Ex. Creşterea impozitelor pe vânzarea acestor produse în ultimii cinci ani a însemant ......... (linişte).

Ascultătorul poate nu va observa greşelile sau omisiunile, sau chiar dacă le observă interpretul poate fi scuzat, dar faptul că interpretul nu-şi termină propoziţiile înseamnă că acesta a renunţat la a-şi face meseria, i-a abandonat pe ascultători, ceea ce le subminează total încrederea în interpret.

Cele trei reguli prezentate mai sus reprezintă un ajutor pentru interpretul aflat în dificulate, rolul lor este să-i faciliteze sarcina de a se autoasculta cu simţ critic.

Regulile de aur ale interpretării simultane

Interpretul trebuie să-şi reamintească faptul că ceea ce face el este comunicare

Interpretul trebuie să folosească cât mai bine dotările tehnice (aparatura) Interpretul trebuie să fie sigur că-lpoate auzi foarte bine pe vorbitor dar că se

poate auzi bine şi pe sine Interpretul nu trebuie să încerce să interpreteze ceva ce nu a auzit sau nu a

perceput bine din punct de vedere acustic Interpretul trebuie să-şi aducă la maximun capacitatea de concentrare Atenţia sa nu trebuie să fie distrasă de cuvintele problematice singulare Trebuie să-şi cultive atenţia distributivă în timp ce ascultă activ şi analitic

discursul vorbitorului şi îşi supraveghează critic propria sa redare a discursului

Trebuie să folosească pe cât posibil, propoziţii scurte, simple. Trebuie să se exprime gramatical Trebuie ca fiecare propoziţie pe care o rosteşte să aibe sens Trebuie să termine toate propoziţiile pe care le spune.