Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Pertrescu- caracterizarea personajului ŞTEFAN GHEORGHIDIU -

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Pertrescu, roman „de experienţă, de cunoaştere” (G. Călinescu), a apărut în două volume în 1930 şi s-a bucurat de un succes deosebit.

Consider că „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Pertrescu este un roman modern de tip subiectiv , deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, dar şi autenticitatea definite ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii. Este un roman psihologic prin temă, conflict (interior), protagonist şi utilizarea unor tehnici moderne ale analizei psihologice.

Titlul indică cele două părţi ale romanului unite de prezenţa unei singure conştiinţe narative. Cele două „nopţi” din titlu sugerează şi două etape din evoluţia personajului principal, Ştefan Gheorghidiu.

Romanul are două teme: războiul şi iubirea. Alexandru Sandulescu consideră că tema romanului „este drama războiului pentru intelectualul cinstit, dramă complexă legată de existenţa socială şi morala burgheză”.

Naraţiunea la persoana întâi, subiectivă, ce ia adeseori forma confesiunii, focalizarea internă, şi viziunea „împreună cu”, presupune existenţa unui narator implicat, care este şi personaj protagonist, existând o identitate între planul naraţiunii şi cel al personajului. Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului-narator care mediază între cititor şi celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele tot atât cât ştie şi personajul principal.

Prin monologul interior, Ştefan Gheorghidiu analizează, aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu alţii). Relatarea şi povestirea sunt înlocuite în proza modernă cu analiza şi interpretarea. Tehnicile de creaţie sunt tehnica „arhitectului”, a „tricotajului”, memoria involuntară, introspecţia prin care personajul îşi sondează stările sufleteşti; fluxul conştiinţei; retrospectiva, reactualizarea evenimentelor din trecut (povestea de iubire).

Conflictul este interior și se produce în conștiința personajului-narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește stări și sentimente contradictorii în ceea ce privește pe soția sa, Ela. Conflictul exterior pune în evidență relația personajului cu societatea , pasându-l în categoria inadaptaților social.

Romanul este alcătuit din două părți și din treisprezece capitole cu titluri sugestive. Prima carte „Ultima noapte de dragoste” este un monolog ce prezintă povestea destrămării iubirii dintre Ştefan şi Ela, „istoria geloziei lui Ştefan Gheorghidiu”; cartea a doua, „Întâia noapte de război”, este jurnalul de front al eroului prin care este evocat spectacolul apocaliptic al războiului. Structura internă dezvoltă două planuri ce uneori interferează: un plan subiectiv – descrierea unei iubiri surprinsă în toată evoluţia sa şi un plan obiectiv – fundalul pe care se consumă dramatic experienţe umane. Liantul dintre cele două cărţi îl reprezintă eroul Ştefan Gheorghidiu care filtrează prin conştiinţa sa lumea din jur – monstruozitatea războiului.

În roman există un timp al povestirii şi un timp povestit. Timpul gramatical dominant în prima parte este trecutul, pe când în cea de-a doua carte, e prezentul. Acţiunea are o desfăşurare şi o respiraţie scurtă, cuprinzand trei ani din viaţa personajului. Primul capitol pune în evidență cele două planuri temporale: timpul narării, timp cronologic (prezentul frontului) și timpul narat, timp psihologic (trecutul poveștii de iubire). Acțiunea se petrece atât în mediu citadin (București, Câmpunung), cât și pe front.

Dacă incipitul este construit în manieră realistă, cu detalii de timp și spațiu, finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple.

ŞTEFAN GHEORGHIDIU personajul principal al romanului, ce apare în toate momentele subiectului, este construit din însumarea mai multor ipostaze fiind protagonistul romanului, se povesteşte pe sine (narator autodiegetic), funcţional, personaj rotund, deoarece este o fiinţă complexă, personaj tridimensional deoarece iese din tipar, te surprinde, este un personaj real. Reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăiește drama îndrăgostitului de absolut. Personajul îndeplineşte două funcţii: de interpretare şi reprezentare. Ca instanţă narativă este un personaj-narator, un „romancier virtual” şi un „narator implicat dramatizat” (Nicolae Manolescu), ca referent uman este înzestrat cu numeroase „placaje culturale” (Silviu Angelescu – toate atributele intelectuale cu care este investit un personaj).

Om de o inteligenţă sclipitoare, student la Filozofie, Ştefan Gheorghidiu trăieşte în lumea cărţilor. Este un intelectual fin ce şi-a făcut din speculatiile filozofice mediul fundamental. Tânărul intelectual îşi gândeşte

existenţa şi şi-o construieşte trecând prin două experienţe esenţiale: una prezentă (participarea directă la război, dominată de posibilitatea morţii) şi o alta retrăită, iubirea.

Caracterizarea directă este realizată de către celelalte personaje: Ela îl încurajează să se lupte până la capăt cu rudele sale, indiferent ce anume presupune lupta şi să nu se lase înşelat de cei care vor să profite de bunătatea lui. Desigur, ea ar vrea să spună... prostia. Când el îi reproşează flirtul cu G., ea îi reproşează hipersensibilitatea: „Eşti de o sensibilitate imposibilă!”. O doamnă în vârstă, anonimă are rolul unei cutii de rezonanţă, nu de puţine ori, ea îi spune lui Gheorghidiu: “Atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare”; Nae Gheorghidiu „Cu filozofia dumitale nu faci doi bani . Cu Kant acela al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânză. Eu sunt mai deştept ca ei când e vorba de bani”. Eroul se autocaracterizează „Niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit”.

Portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizarea indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi relaţiile cu celelalte personaje. La aceasta se adaugă şi procedee specifice romanului psihologic modern: autoanaliza lucidă, introspecţia (sondarea stărilor sufleteşti ale personajului), monologul interior, rememorarea, memorie involuntară şi fluxul conştiinţei.

Drama lui Gheorghidiu este drama îndrăgostitului de absolut și se consumă pe două direcţii. Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea – trăită sub semnul incertitudinii, e semnalată direct, la persoana

întâi, la începutul capitolului ce narează faptele retrospectiv: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la universitate şi bănuiam că mă însală”. Confesându-se şi reînviind întâmplările trecute, Ştefan Gheorghidiu le ordonează, le analizează cu luciditate.

Trăiește o dramă a iubirii înşelate, drama setei de certitudine, nu a geloziei. Aspirând la dragostea absolută, eroul doreşte certitudinea absolută, adună semne ale neliniştii şi îndoielilor sale interioare şi le analizează. Este gelos, aflat permanent în căutare de certitudini , un hipersensibil care amplifică semnificaţia unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt, până la proporţiile unei catastrofe: „aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de a face impresie”. Confesându-se şi analizandu-se, eroul respinge, însă, ca vulgară etichetarea ca gelos: „Nu am fost niciodată gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii”. Tot ce vede el este subiectiv şi discutabil, când îl înşală soţia, el mărturiseşte: „Nu m-ai înşelat, m-am înşelat.”, s-a înşelat în momentul în care a ales-o pe ea, pentru că nu corespunde idealurilor lui.

Suferinţa născută din iubirea înşelată se bazează pe concepţia aproape mitică a tânărului care consideră că fiecărui bărbat îi este hărăzită o anumită femeie, încă de la începutul lumii. Aşa s-ar putea explica naşterea obsedantei iubiri pentru Ela pe care Gheorghidiu o acceptă mai întâi, din orgoliu (pentru că îi placea să fie văzut alături de una dintre cele mai frumoase studente), apoi din milă („iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită…”), pentru ca mai târziu, să-şi dea seama că nu se mai poate sustrage acestui sentiment.

Tânărului i se pot aplica două mituri: al patului procustian şi al jocului ielelor. Iubirea devine „pat procustian” pentru tânărul îndrăgostit de o femeie „geloasă, înşelătoare, lacomă şi rea”. Nepotrivirea dintre cei doi iese în evidenţă o dată cu moştenirea lăsată de unchiul Tache, când constată că s-a înşelat. Chinul şi incertitudinile lui Gheorghidiu se acutizează în timpul unei excursii la Odobesti, când Ela caută prezenţa unui avocatului G. care-i va schimba, apoi, viaţa. Suferința este amplificată de luciditate „patul procustian” al iubirii devenind „noapte” a întrebărilor fără răspuns.

Pentru tânărul student, dragostea constituie un mijloc de modelare a fiinţei iubite, după propriul ideal: Ela participă la cursurile şi la seminariile lui, îi răsfoieşte serioasă şi cuminte cărţile de filozofie şi este iniţiată în teoriile lui Kant, din dorinţa de a se ajunge la iubirea spirituală, înaltă. Încetul cu încetul, Ştefan Gheorghidiu reface mitul lui Pygmalion (sculptorul care s-a îndrăgostit de statuia Galateei, pe care el însuşi o făurise). De aici începe drama; mai târziu, pe măsură ce iubirea se spulberă, tânărul va trăi suferinţa creatorului căruia i-a fost negată împlinirea prin creaţie.

Într-un anume sens, Ştefan retrăieşte aventura ontologică a Luceafărului coborât din lumea înaltă a ideii, în lumea comună, pentru o blondă şi frumoasă „făptură de lut”, tânărul o invită în „sfera” lui pură, acolo unde timpul devine vecie. Zadarnică este însă chemarea în absolut, întrucât, femeia îşi va căuta o altă faptură umană pentru a-şi împlini destinul îngust. Chiar şi în final, hotărârea lui Ștefan de a divorţa de Ela şi de a-i lăsa „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărti…, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul” ar putea aminti de izolarea mândră a lui Hyperion.

O posibilă salvare ar fi războiul. Privit la început ca o experienţă necesară („n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc”), războiul îl pune pe Ştefan faţă în faţă cu un alt absolut: moartea.

Experienţa războiului este pentru Ştefan Gheorghidiu una decisivă, un punct terminus al dramei intelectuale, o dramă a personalităţii. Gheorghidiu devine alt om în primele ceasuri de război, gelozia rămâne undeva, departe, şi lipsită de însemnătate. Eroul nu încetează să gândească, să facă asociaţii, de o luciditate neobosită, chiar și în momentele de apocalipsă, când oamenii se întorc în regnul mineral, în „pământul lui Dumnezeu”, iar moartea devine un dureros mijloc de cunoaştere: „numai acolo, în faţa morţii şi a cerului înalt poţi cunoaşte oamenii”.

Cum i s-a dat misiunea de a constitui vârful apărării, Ştefan Gheorghidiu este prins de febra pregătirilor ce se fac în dezordine, într-o „învălmăşeală de neînchipuit”, convins de menirea-i istorică: „Faptul că voi năvăli, ca în cărţile de citire (...), mă uluieşte”. Scăpând cu viaţă după primele lupte, Ştefan, la cei 23 de ani ai săi, marcat de noua experienţă, îşi schimbă opinia despre iubire, recunoscând că îi datorează soţiei clipele de împlinire ce-ar fi putut deveni singura amintire din viaţă.

Mitul tânărului care vede, noaptea, ielele dansând şi rămâne şchiop sau „cu mintea aiurea” ar putea constitui o altă modalitate de a înţelege drama intelectualului Ştefan Gheorghidiu, el a văzut ideile pure şi a rămas cu nostalgia absolutului, incapabil să mai coboare pe pământ.

Al doilea aspect al dramei îndrăgostitului de absolut îl constituie imposibilitatea de a se adapta într-o lume cu un alt sistem de gândire decât al lui. Intelectual autentic trăind într-o lume de analfabeţi (cum ar fi Tănase Vasilescu Lumânăraru), ori de politicieni care pun averea mai presus decât ţara (Nae Gheorghidiu), Ştefan Gheorghidiu nu se va putea integra.

Gherghidiu este un om care luptă cu ordinea socială, afacerismul, politicianismul, mondenitatea, având curajul să demaşte imperfecţiunea lumii în care trăieşte. Este un om de o inteligenţă sclipitoare, ancorată nu numai în domeniul profesiunii sale. Masa de la unchiul Tache este prilejul prin care ne este înfăţişată ironia, ca atribut a unei sclipitoare inteligenţe ce sancţionează dur prostia, minciuna, oportunismul – toate tarele unei lumi de negustori meschini şi de politicieni veroşi. Memorabila replică data la aceeaşi masă unchiului Nae Gheorghidiu îl situează pe Ştefan Gheorghidiu pe treapta superioară a spiritelor oneste. Apărarea memoriei tatălui, atinsă de discuţiile comesenilor în frunte cu Nae, vine prompt din partea fiului care risca astfel o posibilă moştenire. Este o conştiinţă incapabilă de compromisuri, neputând glorifica înşelăciunea.

Consider că Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, în primul rând pentru că din toată experienţa lui eşuată a învăţat că viaţa nu se limitează doar la a gândi filosofic, şi în al doilea rând pentru că reuşeşte să depăşească crizele de gelozie care ameninţau să îl dezumanizeze şi să îndure un război tragic şi absurd. Gheorghidiu, înseamnă „purtător de biruinţă”, şi aceasta îi conferă o complexitate de ordin moral.

Este superior moral celorlalţi prin aspiraţia către ideal, iubire, perfecţiune – o dominantă a personajelor camilpetresciene care vizează absolutul, ideea, esenţa (Pietro Gralla, Andrei Pietraru, Gelu Ruscanu) aspectul acesta având şi el ecou în poezie, în crezul literar al prozatorului dublat şi de poet şi de dramaturg: „Dar eu/ Eu am văzut idei /Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric, / Cu sufletul mărit / Căci am văzut idei.” (Ideea din Ciclul morții având ca moto: „Jocul ideilor e jocul ielelor”)