riUE\

: i

1o

ARTISTICĂ — LITERARĂ — SOCIALA

D ireeto r: M. GuşiţăAn. VI. Nr. 5 — 6.

Mai

iunie1928.

Slf H A R ¥ h -.Perspectivele nouei generaţii Spovedanie — versuri ,Răfuiala — povestire .

Vineia, după W, Mulier — versuri .

Scrisoare, Pasiel de vară — versuri

Frânturi de gând

Schite — Desenuri . .

C. RădiilescU'Motru Gherghlnescu*Vanla G. Rolban

V. Tempeanu

I. Dongorozl

D. StoicaG. Slmionoacu

Mişcarea culturală:însemnări;

Gherghinescu-Vania: Drum lung

In marginea crizei culturiiConstantin Kiritescu : Criza învăţ, secundar

Liniştea sufletească

Despre progresul intelectului

Ortografa românenscă.

Prob'ema tinoroi generaţii Inutilitatea unei discuţii.Ziua cărţii.

M. Bibescu: Catherino-Paris. „Ideia de ordino"

Prăznuiro : Fordinand I.

Orice reproducere este oprită

ABONAM ENTE:

Lei 2 0 0 . po an.

iioiiooii

fioo!!OiiOii

fi

Oli

fio

lio

îioH

p Lei 30.^ o “:o:-o~ou:c":orcro™o::c~0“c=o=<x:o“o=cîcro=o: ro=oo^o=cro= o=o=o=o=o=c=:ozxx=c

Instituţii şi autorităţi: Lei 3 0 0 n

fi o

Perspectivele nouei generaţii.de C. Rădulescu'Hotru

O stc o încercare cam îndrăsneaţă să se gândească cineva Ia ce r^Nva fi vieaţa generaţii Viitoare, când nimeni nu poate încă afirma ^ “ ^cu prccisiune caracterele obiective ale vieţii generaţii actuale. A gândi să prinzi viitorul omului de mâine, în formule Strict ştiinţifice) nu este oare mai greu de cât să proroceşti ploaia şi Vîntul pentru zilele anului viitor? Şi cu toate ace6tea rar este omul care Să se dea inapoi de la o asemenea îndrăsneală. De când este omul om, adică de când are omul cunoştiinţa vieţii sociale pe c&re o trăieşte, de atunci datează şi indrăsneala gândului asupra aceea ce are să aduc& ziua de mâine. Toţi credincioşii într'un ideal; toţi ilusioniştii şi toţi misticii; toţi câţi dau un înţeles vieţii pe care o trăiesc, şi câţi mai rămin in afară de aceştia ? Toţi câţi au o dorinţă ideală pe care vre­mea lor n’a îndeplinit’o, adică lumea cultă întreagă, toţi îşi iau în- drSsneala să prorocească aceea ce are să facă generaţia de mâine. Şi dacă prorocirile s’ar raduce încaltea la simple bănueli, exprimate modest şi la ocazii intimplătoare ! Dar prorocirile se fac, din potrivă, totdeauna semeţ şi la ccazii solemne. Nu sunt bănuieli, ci imperative categorice. Nici odată nu este omul mai tragic cu sine de cât în afirmarea puterei sale asupra viitorului

Este natural să fie aşa. Omul actual trăieşte nu numai vieaţa Iui individuală, ci şi vieaţa socială a omenirei întregi. In această din urmă vieaţă el prinde conştiinţă de solidaritate cu aceia cari l'au precedat şi cu aceia cari il vor urma; in conştiinţa vieţii sociale stă eternita­tea puterei omeneşti asupra viitorului. Omul are indrăsneala proro-

65

DATINA

cirei, fiindcă are însăşi gândirea constituită în perspectiva viitorului. A gândi, în logica omenească, este a generaliza, adică a anticipa.

Prin urmare, dreptul de a se ocupa de perspectivele generaţiei viitoare nu poate să fie contestat nimănui. Generaţiile să complectează între ele. Prezentul nu are valoare de cât prin comparaţie cu viito­rul. Şi înainte de toate ,viitorul se judecă în lumina prezentului. Cine apucă să aibă o opinie asupra prezentului, prin aceasta el prejudecă şi asupra viitorului. Este opera prezentului excepţional de sus cla­sificată, atunci perspectiva viitorului este condamnată să se desfăşure în umbră. Faţă de gloria prezentului, viitorului nu-i rămâne de cât cinstea să stea la înălţime. Este din potrivă, opera prezentului ex­cepţional de jos clasificată, atunci perspectiva viitorului se desfăşură în toată voia. Faţă de mizeria prezentului, opera viitorului este aştep­tată ca o izbăvire, şi binecuvîntată cu anticipaţie. Adeseori, ambele opinii, ori şi. cât de extermiste ar .fi, merg împreună. O parte din generaţia prezentă, admirându-şi propria sa operă, priveşte cu neîn­credere la cei. din viitor, pe când o altă parte a aceleiaşi generaţii, pesimistă în aceea ce priveşte opera prezentului, este plină de opti­mism pentru aceea ce va aduce viitorul. Această bifurcare contra­zicătoare, în părerile aceleiaş generaţii, nu se găseşte numai la oamenii sentimentali, ci şi la oamenii aşa zişi raţionali. Ea stă la baza multor cărţi de istprie cu. pretenţii de ştiinţă. Ea formează mai totdeauna baza teoretică a programelor politice, in vederea cărora să desfăşură lupta dintre- partide. ;Ori cât de surprinzătoare, in fapt insă ca trece ca-şi neobservată. In discuţia zilnică această bifurcare este cunoscută de obiceiu sub-denumirea de contradicţia dintre burghezie şi socia­lism, ca care. ne-am deprins aşa de mult. Ni se pare natural ca bur­ghezul să laude prezentul şi să privească neîncrezător la generaţia de : mâine, pe când socialistul din potrivă, să critice prezentul şi să aş­tepte toată fericirea de la viitor, căci unul are atâtea beneficii de la •prezent, pe când cel’alt atîtea mizerii... Astfel, membrii generaţii pre­zente privesc la generaţia viitoare, când cu o faţă tristă, când cu o faţă veselă, după cum unora le-a surâs sau nu prezentul. Anticiparea asupra viitorului este o simplă prelungire a egoismului celor prezenţi. : , Cu atît mai mult să accentuiază această bifurcare in părerile generaţii care a purtat pe umerii săi un mare eveniment istoric, cum a fost războiul mondial dintre 1914 — 1918. Generaţia marelui eve­niment are o sensibilitate crescută a egoismului. La unii dintre mem­brii; săi fumurile grandomanii sunt într'o vertiginoasă asccnsiuno: ei au făcut războiul; ei au fost martirii şi eroii; la alţi dintre membrii aceleaşi generaţii, din potrivă demoralizarea şi umilinţa sunt profunde: oamenii, după ei, s'au arătat că sunt sub nivelul cerinţelor vremei, sau arătat mici şi meschini...

'66

DATINA

Acum înţelegem gesturile cu carc se întimpină în zilele hoastre generaţia de mâine. Grandomanii prezentului privesc la ea dc sus. Ei au fost mari; au fost geniali; au fost providenţiali: cum ar putea să aibă,ei urmaşi cari să-i egaleze? Generaţia de mâine, dacă ar putea să păstreze aceea ce giganţii predecesori au făptuit! Şi frun­ţile giganţilor ptedescesori se încruntă ; piepturile lor oftează. Ţara nu mai are oameni mari! Ţara este pierdută, dacă intră pe mâna oamenilor noi! De altă parte, acei demoralizaţi şi umiliţi prin expe­rienţa războiului, privesc spre generaţia de mâine, ca spre un Dum­nezeu isbăvitor. Ei imploră de la ea focul purificator cât mai repede, pentru a sfîrşi odată cu păcatele trecutului. Pentru grandomanii pre­zentului ca şi pentru umiliţii prezentului, viitorul este menit să aducă justificarea atitudinilor actuale. In perspectivele generaţii de mâine, fie care dintre cei de astăzi, îşi prelungeşte propria sa subiectivitate egoistă.

* *ft

Dar mai este şi un alt criteriu, din care se pot judeca pers­pectivele viitorului. Este criteriul obiectiv al evoluţiei culturei ome­neşti. Vieaţa culturei îşi are înlănţuirea ei proprie deasupra vieţii indivizilor. In această înlănţuire nimic nu Se petrece la întîmplare» Fie care instituţie culturală vine la timpul ei, în condiţiile necesare ci. In tocmai cum tectonica pământului pe care trăiesc indivizii, nu se desfăşură la întîmplare, ci după legile ei constante, tot aşa şi structura culturci care se ridică deasupra indivizilor. In această struc* tură, individul fie cărei generaţii îşi găseşte pregătită albia pe câre sc vor îndruma produsele sale spirituale. Nimeni, ori şi cât de ori­ginal ar fi, nu poate Ieşi din această albie. Putereâ creaţiunii indi­viduale este atirnatâ de dinamica evoluţiei culturale înăuntrul căreia ca se găseşte. Ce poate un strop de apă în mijlocul unui lac întins şi liniştit, de cât să-;i păstreze echilibrul! Dar ce poate un strop de apă in mijlocul torentului, care să prăvăleşte de la înălţime ? Purtat dc torent el poate sfredeli piatra cea mai tare. Aşa şi cu individul omenesc. Dinamica culturei în care s'a născut îl poate face vultur, sau îl poate face vierme tiritor.

Perspectivele unei generaţii noui, în această dinamică trebuesc căutate ! Iată criteriul obiectiv, despre care vorbeam. Fie care gene­raţie găseşte inaintea sa o încordare sufletească pregătită de veacuri, la carc ea trebue să se înjuge pentru a o duce mai departe? Cât de departe va duce ea această încordare? Aceasta rămîne istoricului să aprecieze, înainte de a lua însă jugul, pentru a duce încordarea mai departe, este bine ca fiecare nouă generaţie să ştie în ce consistă

£7

DATINA

această încordare, adică să aibă cunoştiinţă de munca ce i se cere. Atunci ea îşi are şi criteriul, după care poate să judece perspecti­vele care se deschid înaintea sa.

Să încercăm a pătrunde puţin în dinamica acestei evoluţii cul­turale, ce stă să se întindă peste sufletul nouei generaţii. Ce încor* dare nouă aşteaptă pe aceia cari vor veni după noi? Ce moştenire primeşte viitorimea, nu de Ia noi aceia din generaţia trecută, ci de la întreg trecutul istoric care s'a desfăşurat înaintea ei?

Ne găsim la o cotitură a drumului istoric, ni se spune pretutin­deni astăzi.

De imagina cu cotitura drumului s'a abuzat prea adese ori, dar , aceasta nu este un cuvînt să o aruncăm de la început Ia o parte. După un mare eveniment istoric, ca războiul mondial, imagina cu cotitura drumului ars multe şanse de a înfăţişa adevărul. In ori şi ce caz ea indică sentimentul general că suntem înaintea unei mari schimbări. Să nu prejudecăm asupra rezultatelor pe care le va avea această schimbare, dacă ea va aduce o cotitură sau nu, şi să vedem fantele ce ne îndreptăţesc să vorbim, înainte de toate, d'î o mare schimbare. Ating eh, aceste fapte, normele vieţii culturale de până acum ?

Două fapte mai principale, ni se pare că pot fi luate in consi­deraţie în acest scop. Un fapt de ordin economic şi un fapt de or­din moral. Amîndouă sunt strîns legate intre ele şi nu se pot înţe­lege de cât împreună. Faptul de ordin economic consistă in prăbu­şirea influenţei pe care factorul „economisirea" o avea pină aci in constituirea bogăţiei. A economisi pentru a te îmbogăţi, era in lumea de dinainte de război un principiu necontestat. Burghezii ca şi so­cialiştii îl presupuneau de o aplicaţie universală. Bogăţia nu poate veni de cât din economisirea consumaţii. Acest principiu este foarte îndoelnic astăzi. După războiul mondial, lumea bogaţilor s’a despărţit de lumea celor ce fac economii. Acei cari fac economii stau astăzi pe la poarta celor boga|i. Aceştia îşi datoresc situaţia lor altor fac­tori. In primul rînd factorului produc|ii, care se desfăşură intr'un avânt nebănuit înainte. Un bun economist astăzi ar recomanda in ulti­mul rînd economisirea ca mijloc de îmbogăţire, şi poate numai celor ursiţi a fi neproductivi din naştere. Cei bine înzestraţi din naştere au alte mijloace de îmbogăţire. Acesta este faptul economic. Lângă el vine în sprijin un al doilea fapt moral. Lumea nouă a părăsit pre­judecata rangului profesional. A pierit deosebirea dintre munca dc boerie, şi munca de mojicie. Ori şi ce muncă duce la avere dacă

68

DATINA.

este bine făcută. Un zidar câştigă mai mult de cât un arhitect, când îşi ştie mai bine meseria de cât arhitectul. Un tinichigiu, îndoit şi întreit, de cât un funcţionar de birou. S'a dus monopolul rangului profesional. In locul lui s'a instalat monopolul aptitudinei. Este pre­destinat la avere şi putere, nu acela care îşi alege o profesiune de rang înalt, ci acela care îşi alege o profesiune potrivit aptitudinilor sale. Vocaţia tinde să se substituie rutinii,

Amîndouă aceste fapte au o singură semnificaţie. Centrul de gra­vitate al fiinţei omeneşti îl vor ocupa, pe timp ce trece, funcţiunile de creaţiune. Rolul individului devine din ce în ce mai mult în rol energetic. In locul succesului prin răbdare, economie şi poză de rang, omul de mâine preferă succesul prin muncă şi risc. Filozoful Spinoza afirmase odinioară că existenţa omului stă în gândire. Urmaşii lui au descoperit acelaş adevăr, cu o formulare însă mai complectă. Existenţa omului stă în originalitatea aptitudinilor sale, adică în vo- caţiunea sa. Acela care munceşte conform vocaţiunei sale, acela s’a eliberat de grija economiei şi a rangului profesional; El este stăpân pe destinul său. O nouă conştiinţă a predestinaţii sale îl face să pri­vească cu încredere în viitor.

Aceea ce se înîmplă astăzi, după marele război mondial, s'a mai întimplat odinioară la începutul erei moderne. Aceiaş deplasare a centrului de gravitate s'a petrecut atunci în lumea europeană, înainte de marile mişcări religioase. A fost o deplasare a centrului fiinţei omeneşti dinspre tradiţia medievală spre funcţiunile de liberă cerce­tare. Dar atunci deplasarea se petrecea pe tărîmul spiritual. Astăzi ea se petrece pe tărîmul economic şi social. Evoluţia culturei îşi repetă ritmul dar cu un material schimbat. Ea este înnoită cu toate că se repetă.

Aceasta este cotitura de drum care aşteaptă pe noua generaţie, înaintea acestei cotituri ea stă deocamdată fără o conştiinţă clară a noilor perspective. De aceea o vedem în manifestările sale lipsită de conducere consecventă. Ea apare observatorilor superficiali, ca; tur­bulentă, risipitoare, individualista la extrem, sportivă, anti-intelec- tualistă, americanistă în înţelesul cel rău... De fapt ea nu este de cât nesigură pe gesturile sale. Instinctul o mână în o nouă direcţie, dar voinţa ei nu are incă o normă definitivă de conduită. Va veni însă cu vremea şi această normă. Atunci generaţia nouă va începe să-şi desăvirşească menirea, — în ciuda poate a aprecierilor subiective cu care este intimpinată dc generaţia actuală.

C. R. M.

69

DATINĂ

Jyoamne, — copil, mă dăruisem Ţie,Stăpânul pe moarte şi pe vecinicie...

Te-am căutat prin lume cu'ndoială — de-atunci Şi Te-am găsit în zâmbet de flori şi de prunci;

Te-am simţit în vânt legănat: mângăere,In glasul iubitei, în vis şi’n tăcere;

Te-am simţit coborînd într’o rugăciune,Licărind într’o stea, mocnind într’un tăciune..

Dar eu vream în lumina Ta ochii să-mi sting,Cu mâinile îndoelii să Te ating;

Te-aş fi vrut descătuşat de cele blânde,De visurile albastre şi plăpânde;

Te-aş fi vrut temut, ca mânia mărilor,Te-aş fi vrut biciu de foc în norii depărtărilor...

îndoiala vrea să-mi apari cum nu erai,Credinţa Te’nchipuia cum nu mi apăreai...

Toluşi inima mea Ţi-a rămas aproape Ca lacrima întârziată pc pleoape.

Gherghlnaccu* V anlo.

O

R Â F U I A b f l .

La moş Antohi din Todireni au venit în cantonament, de când cu sosirea unui regiment în refacere, patru soldaţi şi un căprar. Nu s'a bucurat nici moşneagul, nici tuşa Profira de musafirii nepof­

tiţi, căci erau hapsâni nevoie mare amândoi bătrânii,S'au mângâiat însă cu gândul că la toţi megieşii sunt soldaţi-,

mai mulţi încă, şi apoi „tăt îi mâi ghine cu Moldovani de-ai noştri de cât cu Muscali" de care forfotia pământul prin satele vecine.

I-a mai domolit şi Aniţa, fata lor, care, cu toată încăpăţânarea bătrânilor, ea împărăjia în casă,

— Tătucă, hăi, i-a grăit fata când a văzut că se uită urît Ia cei cinci flăcăi care, sfioşi ca nişte cadâne, se rugau de găzduire,; gândeşte-te la bădia Vasile şi la Ionică... Poate că şi ei or căuta amu tăt aşa o leacă di adăpost...

Şi au fost îndeajuns vorbele acestea ca amândoi bătrânii să-şi aducă aminte de feciorii plecaţi la răsboiu şi inima li s’a muiat...

Seara, Aniţa, fără vorba moşului şi a mătuşii, i-a poftit la masă. Soldaţii nu prea voiau să vie. Le era de-ajuns adăpostul... De ce să-i supere şi cu masa?

Dar fata a stăruit: — Nu-i nici o supărare. Ăţi ospăta şi dum­neavoastră cu noi, ia, ce s’a găsi şi ăţi bea o leacă de „ghin", şi „atâta tăt"...

Apoi, sprintenă ca un pui de căprioară a dat fuga în pivniţă şi a umplut două oale cu vin rubiniu.

Când i-a văzut venind la masă, moş Antohi şi-a muşcat mustaţa albă colilie, semn că era tare necăjit... Dar o privire a Aniţii l’a făcut să-şi stăpânească necazul şi, înturnîndu-se către oaspeţi, i-a îmbiat: — Ci poftiţi Ia masă, flăcăi şi să ospătăm cu taţii.

Au mâncat fără să prea vorbească. Dar când au deşertat mai

71

DATINA

multe paiiare, soldaţilor li-s'a desîegat limba şi au început să laude vinul...

Moşneagul a prins a zâmbi atunci. Slăbiciunea lui, în afară de cei doi feciori plecaţi şi de Aniţa, era via din grindul Vădanii. Şi a poruncit Aniţii să mai aducă o cană de vin. Din polobocul din fund, însă...

—r. Să videţi „ghin“ cum nici la Odobeşti nu se află.Iar fata, sprinţară ca un pui de căprioară, a coborît scările piv-

niţii şi s’a înturnat cu oala plină. Tuşa profira s’a ridicat dela masă, şi după ce şi-a prins furca în brâu, a început să toarcă, ghemniţă într’un colţ, pe laiţă, lângă horn. Iar Aniţa şi-a luat cusătura, s’a a- şezat lângă mămucă*sa şi a prins să lucreze, cu ochii pironiţi pe

" pânza albă. Din când în când însă se opria din lucru şiochii-i mari cătau cu milă la cei cinci soldaţi cu obrajii Smoliţi.

: Au deşertat pahar după pahar şi cu cât deşertau mai multe, cu atât se făceau mai vorbăreţi.

In sobă focul ardea vioiu, făcând să trosnească vreascurile us­cate. Iar vântul izbia în ferestrele înguste, pânze, pânze nămeţii viscoliţi.

— Cumplită vreme, a spus într'un târziu bătrâna şi aducându-şi aminte de cei doi feciori plecaţi se opri din tors şi îşi şterse cu mâneca cămăşii, o lacrimă.

Iar moş Antohi s'a făcut că nu ia în seamă vorbele bătrânii. Şi-a adus însă şi el aminte de cei doi feciori plecaţi şi cu gândul la ei,1 a început să ispitească pe soldaţi: de unde sunt, dacă au lă­sat părinţi acasă şi fraţi şi surori. Unul, negricios şi cu mustaţa abia răsărită, a început să-i spună moşului că el e de prin Dâmbovija şi a lăsat acasă tată bătrân „ia, a^a ca dumneta" şi două surori, fru­moase şi cuminţi.

Şi, sub căldura vinului şi a amintirilor plăcute, vorbele cnrgcau talaz din gura soldatului.

Căprarul, când a început soldatul cel ncgricios să povestească, s'a sculat dela masă şi spunând că tare-i e somn, a trecut in odaia de alături să se culce.

Şi după ce uşa s'a închis scârţâind in urmă-i, un alt soldat a privit mustrător la cel care începuse să povestească şi a oftat:— Bietul Frangulea. Iar la privirea mirată a Aniţii, urmă flăcăul:— Să vedeţi ce i-s’a întâmplat căprarului. Sunt dintr'un sat cu cl,— veri buni amândoi, — şi ce vă povestesc, e fapt aievea petrccut.

Se pripăşiseră acum câţiva ani in satul nostru nişte Bulgari şi se apucaseră, după cum li-i meşteşugul, ele grădinărie. Printre ei sc afla şi unul de vârsta noastră. II chema Ivancea Tancf şi spunea

72

DATltfA

că-i Român din Machedoniai Nu prea semăna însă a fi de ai noştri, căci vorbia stricat şi nici căutătura n'o avea de Român,

Român, Bulgar, tot omul lui Dumnezeu era şi el şi se împreti- nise repede cu flăcăii din sat şi mai ales cu Frangulea. Mergea cu noi la horă, la scrânciob, la cârciumă şi la şezătoare, mă rog, pe tot locul şi la toate petrecerile.

Frangulea avea o soră, — bietul moş Lisaridru murise la o lună după ce îşi îngropase nevasta, şi Ileana fusese crescută de frate'Său. Gândul său era să-şi mărite sora după un gospodar mai cuprins, şi pe urmă, după ce o veni din armată, se se însoare şi el.

Bulgarul, cum venia des pela Frangulea, se îndrăgise de fată. Ileana însă nu-1 putea suferi. Şi cum îi bătea capul mai în fiecare zi că vrea să o ia de nevastă, că şi el îi fecior de gospodari, că are bani mulţi, fata s’a hotărât să-i spuie Iui frate-său că Ivancea nu-i dă pace. S’a ruşinat însă, — era doar o copilă, — şi cum a deschis gura să-i spuie, au podidit-o lacrămile.

L’a rugat printre lacrămi să nu mai aibă prieteşug cu Bulgarul. Iar la întrebarea lui Frangulea că de ce, în loc să spună ce avea de spus, a bâlbâit ruşinoasă, alte vorbe: — Că-i om rău, că-i Bulgar, şi cum lacrămile îi curgeau mai dese, a ieşit în fugă afară pe prispă.

Frangulea n’a înţeles-o însă. — Toane de copil răsfăţat a gândit el.

Şi a doua zi a plecat la târg, unde a cam întârziat.Când s’a înturnat acasă, noaptea pela cântători, a găsit pe Ileana

plângând şi nici na apucat să o întrebe ce are, căci ea a început printre suspine:

— Nene, veni hoţeşte peste mine...— Cine ?— Bulgarul, a îngânat copila şi a vrut să fugă afară..,Frate-său a izbit-o cu pumnul în piept, apoi, luându-şi cuţitul

a plecat în spre grădini, cu gând să ucidă pe nelegiuit. Nu l'a găsit. Chiar in noaptea aceea trecuse Dunărea.

S’a întors acasă din spre ziuă, abătut şi plin de noroiu, căci plouase toată noaptea.

Când a intrat in casă n'a mai găsit-o pe Ileana. Nici n'a cău- tat-o atunci. S’a lungit, aşa îmbrăcat cum era, pe laviţă.

A doua zi nişte pescari au adus*o pe targă dela Dunăre. Biata Ileană se înecase. Prea curată ii era inima să poată duce povara ruşinii...

De atunci Frangulea n'a mai ieşit la horă şi nici zâmbind nu l’a mai văzut nimeni. A venit apoi vremea armatei şi am plecat a- mândoi. Ne-a prins răsboiul. Şi să vedeţi că mâna lui Dumnezeu l’a adus iarăşi faţă in faţă pe Frangulea cu Tanef, Luptam atunci prin Dobrogea,

73

ADTINA

Inti*'o zi posomorâtă de toamnă, regimentul nostru bătut fără milă de tunurile vrăjmaşe, a trebuit să dea îndărăt. In retragerea aceea am rămas pe câmp, răniţi greu, şi eu şi Frangulea. Ai noştri nu putuseră să ne ridice. Cine mai avea vreme, în iadul acela, să culeagă răniţii ce umpleau câmpul cu plânsete?

Neam târât cu greu în fundul unei gropi de obuz şi am rămas acolo. >Peste noi au trecut valurile vrăjaia^e şi cârid au coborât într'o vâlcea, au venit brancardierii Bulgari să-şi ridice răniţii. împuşcături răslete răsunau din când în când pe câmpul plin de vaiere: Bulgarii împuşcau răniţii noştri. S'au apropiat şi de noi doi brancardieri. Unul avea cusută la mâneca vestonului o cruce roşie. Celalt, o ju­mătate de lună, tot roşie. Cel cu crucea la mână m’a izbit cu pi­ciorul.; Inchisesem ochii şi, neputincios, aşteptam glonţul ucigător. Când îl: aud pe Bulgar grăind: — Bre, Frangulea, ce mai face Ileana? Apoi: Ai vrut răsboiu? Poftim răsboiu! Şi un pocnet de revol­ver a răsunat lângă noi. Bulgarul era Tanef, prietenul nostru de odinioară. , , -

> Se pregătia să tragă a doua oară, căci nu-1 lovise bine pe Fran­gulea, Dar într’o clipă, cel cu jumătatea de lună roşie la mână, a împlântat o baionetă în spatele Bulgarului. Şi Ivancea a căzut gră­madă peste noi. Turcul ni-a îmbiat apoi cu apă din bidon şi după ce ne-a legat rănile, a privit spre Ivancea ce stătea,cu ochii holbaţi, într’un lac de sânge, şi a. grăit: — Ghiaur, bre, ghiaur! Şi iarăşi ne-a.° întins bidonul cu apă.

Dar ca din pământ, pe neaşteptate, au pornit iarăşi împuşcă­turi şi Bulgarii ce înaintaseră au trecut înapoi, peste noi, in goană mare, urmăriţi de aproape de soldaţii noştri in ajutorul cărora so­siseră regimente proaspete. Turcul care ne pansase, a vrut să fugă şi el. Dar. un glonţ rătăcit Ia izbit în picioare şi a căzut grămadă la pământ,

Ne-au ridicat apoi brancardierii pe toţi patru, adică pc minc; pe Frangulea, pe Ivancea şi pe Turc şi ne-au dus la spital.

După luni de chinuri ne-am vindecat toţi patru,Frangulea stătea cu patul lângă Ivancea, eu, lângă el, iar Tur­

cul lângă mine. De-când începuse Turcul să se întremeze, arăta cu pumnii spre Ivancea, grăind în limba Iui vorbe neînţelese. Doctorul nu pricepea nimic din toate acestea. Eu şi cu Frangulea doar ştiam ce avea Turcul cu Bulgarul, insă tăceam amândoi. Frangulea mă ru­gase să nu spun nimănui întâmplarea. II vedeam gânditor mereu şi căutam să aflu cu ce-şi bate capul... Şi de multe ori eram gala să spun doctorului cum Bulgarul a descărcat arma in noi carc eram răniţi, cum ne-a pansat Turcul, cum mulţi răniţi de-ai noştri au fost

74

DATINA>

omorâţi mişeleşte pe câmp. Dar întâlniam privirile Iui Frangulea, po­somorâte şi poruncitoare şi vorba îrfii muria pc buze.

,..Şi când am fost aproape să ieşim din spital, noi să plecăm la regiment, Ivancea şi Turcul, în lagărul de prizonieri, Frangulea s'a repezit spre patul Bulgarului.

— Să ne răfuim acum,/ gpspoidiiij Ivahcea, a grăit el, împlân- tându-i mâinile în beregată;.! 4 » ‘ * ' 7

Au sărit soldaţii şi surorile de caritate să*i despartă, dar n'a fost chip... Mâinile lui Frangulea strângeau cu putere şi când, în sfârşit, i-au dat drumul, Bulgarul murise. Turcul, în vremea aceasta, chiuia vesel şi se încerca să-i oprească pe cei cari săriseră în aju­torul Bulgarului.

L’au purtat apoi pe Frangulea pe la închisori şi l-a judecat mai târziu şi curtea marţială a noastră. ..

La toate întrebările, el avea un singur răspuns:— Ne-am răfuit amândoi. Aveam o socoteală veche.Şi dacă n'aşi fi fost eu să mărturisesc cele întâmplate dela în-

ccput şi Turcul să întărească spusele mele, Tar fi. condamnat ai no­ştri pe bietul Frangulea. *

Când şi-a terminat soldatul povestea, era noaptea, târziu. Tuşa Profira isprăvise de mult caierul din furcă, iar Aniţa uitase cusătura in mână cu ochii ţintă la povestitor. Şi focul murise în sobă. Doar vântul sufla cumplit afară, izbind în fereastră, pâ,nze, pânze de omăt

' G. Rotban.

75

DATINA..

'JlNETA.■ - după W. Miiller

Din al mării fund adânc, sălbatic Iese-adesea, către faptul serii,Dangăt grav de clopot; furtunakc Glasul Ivi vesteşte*o taină*a mării.

Un oraş măre( de veacuri zace „In adânc; zăreşti şi azi ruine,'Strălucesc crenelele opace Risipind scântei in valuri line.

Iar vâslaşul care, către seară,Vede vraja ce ademeneşte,Veşnic către locu acesta iară Luntrea printre stânci primejdueşte.

Zace’n fund o lume tăinuită,(Nu zăreşti dc cât zidiri şi stele)Ce mijeşte adeseori uimită In oglinda visurilor melc.

Şi atunci aş vrea in adâncime Să m'afund, in ploaia dc lumină...Parcă îngeri strigă către mine Din adânc, in scara cea senină,

Virpl Tcmpunu.

Cula Iul Tudor Vladlmlreacu de pv Gârdanul

Cernefl— Mehcdln/I

„Datina“

85

bAfihlÂ

Scrisoare.

l-\: darul fău mi-ni scris trei rânduri dragi, iubito; —

E scrisul tău mărunt, uşor şi tremurat —

Că nu mă po(i uita, că asta n’ai crezut-o

„Ca spuza peste jar iubirea te-a ’ngropat".

Te-au năpădit din nou rîiisfuifoarc doruri,

Ş i te-a ’necat un plâns, când paşii tc-au purtat

Prin locurilc dragi; iar ridicafc storuri

Ţi*au spus că m’am întors... A i plâns şi m’ai iertat.

Iertarea fa acum amar mă urmăreşte...

De câte ori stingher mă pierd dc fo|i uitat,

A l amintirii vânt prin spuză răscoleşte,

Aprinde viul jar... De cc m ’ai fost iertat?

V irjll Tvmpsanu.

,19

DAtÎNÂ

Pastel de vară

Vioara văzduhului cântă

Un cântec de demult uitat Trec freamăte care 'nspăimântă Prin coama unui nuc rotat.

Adoarme cu âripa ’ntinsă Un uliu pe adâncimi de-abis;Şi ninge, de ramuri prelinsă,Lumina, mângâind un vis.

E caldă amiaza ’nsorită.Viu saltă — străveziu mister.Svârlite de-o mână vrăjită,Mingi multe ce se sparg de cer.

Culcată pe spate, în iarbă.Din braţe-ai înlocrnit colan Un corb pe un ciot mă întreabă:„Pe coastă... l-am văzul... pe Pan? "

Vir£il Vi'jn/ii'.im/.

•80

Frânturi de gând...Douăzeci de ani de strădanie.

O informatic dc câtcva rânduri numai cu factură stereotipica, înghemuită printre efemeridele cc burduşesc de obicei coloancle cultural*artistice ale cotidianelor noas*

tre, ne-a vestit mai zilele trecute, că pentru sărbătorirea a douăzeci de ani de stră­

danie necurmată, vara aceasta vor confcrcnjia la Vălenii de Munte, fruntaşi între frun*

laşii mişcării noastre culturalc. Niciun rând de comentarc pentru comemorarea aceasta; să fi fost vorba dc vreo nouă tiranic politică, ori dc vreo defraudare în stil mare, sc

încordau condec reputate şi sc sacrificau coloane întregi. Şi totuşi evenimentul acesta

ctillnr.il Irebuc aşezat în plină lumină. Profesorul Iorga a găsit posibilitatea — de acum

douăzeci dc ani — ca în plin „sezon mort", când cărfilc noui nu se mai rânduesc în vitrine, când revistele işi suspendă apari(ia, iar gazetele abca ’şi încropesc pagincle re­

glementare, forfccând dc pc unde se mai poate forfcca, să adune la Văleni un audito*

rin entuziast şi disciplinat, alcătuit numai din intelectuali, şi o mână de conferenţiari,

proeminente personalităţi culturale, cu puterile îndelung şi serios verificate aiurea.

In plin sezon mort, la Vălenii dc Munte, într’o atmosferă de nebănuită senină* tale şi reculegere, sc infăptueşte in fiecare an, sub imboldul şi privegherea cărturarului

Iorga. o adevărală minune.Nucleul modest şi firav la începui, s’a dezvoltai şi a lăstărit pc nesimţite ; ală*

furi de universitatea propriu zisă, au prins a lucra temeinic tipografia şi şcoala dc

misionare.Pc lângă diferitele cursuri, complectându*sc organic, polarizate în jurul unei idei

dominante, cărli ieftine dar cu bogat continui, ieşite din tiparniţele tipografiei, confc*

rin|e dăruite de diriguitorul Vălenilor atâtor oraşe şi orăşele din întreg cuprinsul tării,

festivaluri artislicc (declamaţii, teatru, dansuri na(ionalc), cxccufatc în întregime dc mi*

Monarole adăpostite, infră|;te şi formale la Vălenii dc Munte. E o rodnicie care nu sc

poate explica şi înţelege, făcând abstracţie dc covârşitoarea personalitate, dc uluitoarea

activitate, a animatorului N . Iorga.

Oameni înţelegători, chibzuiţi şi senini, — dintr'o parte ca şi dintr’alta — au gă*

v.t. dintru început chiar, ca o apropiere reală între nucleele dc minoritari şi massa au*

tohtomlor. este cerută imperios şi grabnic dc propriile, dc reciprocele lor interese vitale,

încercări sfielnice au mijit in câteva rânduri: din partea scriitorilor noştri bunăoară, au

81

0

datWâ

fâlfâit în vreo două rânduri bătăi ostenite dintr’o aripă? Punţile întinse au fost submi­

nate însă dc târgurile încheiate de politician» noştri, cu dementele extremiste ori du*

bioase, tratate ca cxponcn}i fireşti ai minoritarilor,In schimb la Vălenii dc Munte, în câ(iva ani la rând, fără sgomot şi fără re*

clamă, s’a înfăptuit un contact real, b apropiere sinceră între cărturarii români şi cei minoritari. E un început serios care trebue urmărit, continuat, cu băgare de scamă şi

perseverentă.In politica externă ştim că ne bizuim exclusiv pc Mica înţelegere; o apropiere

sufletească mai temeinică, o cunoaştere dela popor la popor, nu s’a înfăptuit însă nici

până astăzi. Cimentul sufletesc lipseşte; ba din partea sârbilor întâlnim şi mai la tot pasul, duşmănie, ură mocnită, iar uneori chiar dispref.

Manifestările izolate ce*au avut loc, mai toate deadreptul şi numai protocolare,

fireşte că nu pot trage în cumpăna judecăţii noastre. Un slab început dc apropiere dc adevărată apropiere însă, s ’a înfiripat tot la Vălenii de Munte. Profesorul Iorga prin

legăturile ce le are şi prin eforturile de care e capabil, poate înfăptui mult, şi carc arc datoria să înfăptuiască şi pe tărâmul acesta.

Infr’o vreme când ne izbim la tot pasul şi purtăm ponoasele propagandei noastre peste hotare, insuficientă şi nătângă, profesorul Iorga ne aduce regulat, anual, nepre»

juite şi neprecupeţite servicii; într’o vreme-când ofensiva dc cultură naţională, clemen» tul activ, dinamic, al idealului naţional postbelic a fosf spcculaf, bagatelizat şi compro»

mis chiar, la Vălenii dc Munte în fiece vară sc lucrează tăcut, sistematic şi intens.Să nădăjduim că acum, la împlinirea a douăzeci dc ani dc strădanie necurmată,

când roadele bogate se pot cântări de ori şi cine, guvernanţii noştrii, dând înlături pa*

iima şi felurile politicc vor înţelege scmnifica|ia şi rostul universilătii dela Vălenii de Munte, şi o vor sprijini însfârşit aşa cum merită această instituţie dc cultură naţională.

Să fie pc deplin încredinţaţi, că ajutorul şi atenţia acordată vor rodi din belşug şi la

timp. Dar încă odată, ca să nu dea greş cumva, ca ajutorul să nu Ic fie drămăluit, trebue să deosebească în inima Ssi cugetul lor, pc câr/urarul Iorga de bărbatul politic Iorga, deşi cele două activităţi, — culturală şi politică, — dc rândul acesta se internă*

nează firesc, sc complcctează în chip minunat.

Teatrul Banalului

Jalnica inaugurare a teatrului comunal din Timişoara in prezenta Regentei şi a

Guvernului, a pus pc tapet, cerând grabnică dezlegare, problema Teatrului National

pentru Timişoara şi Banat.Cu mult mai inainte am ccrut, arătând lămurit pentruce, un teatru românesc per»

manent în Banat. După inaugurarea dela Timişoara, regizată destul de stângaci, s'a

încins o discuţie aprinsă în jurul teatrului bănăţean, şi discuţia aceasta purceasă prin gazete, pare*se că va mai continua. Trei păreri, trei soluţii deosebite se desprind din

discuţia iscată : să înzestrăm Banatul cu un teatru naţional, să*l in7.fslr.in1 cu o operă. să*i dăruim şi teatru şi operă. Noi rămânem la părerea emisă din capul locului: Ba*

natul arc nevoc dc un serios, dc un viabil teatru naţional. II concepem insă. ca pe orice teatru provincial, ca o centrală, ca un animator, ca un polarizator al mişcării cui»

tural*artisticc din întreaga regiune. II conccpcm activând asupra tuturor categoriilor de spectatori, organizând dcci reprezentaţii pentru săteni, muncitori, sddatt, copii, adoles»

cenţi; — fără a neglija însă minoritatea spectatorilor, intclectualu cu snulul cMdic for»

mat, rafinat. N u ne putem închipui un teatru naţional al Banatului, care st mi dea

spectacole în bogatele sate bănăţene, cu populaţie cât a unui cras cooperând eu mi» minatele coruri, fanfare şi echipe dc jucători bănăţeni. Nu ne putem marina 1111 te.«»

tru permanent in Timişoara, care sî neglijez.’ mire!.* m.U'.' de lu.r.iîofi nrn-.mit or<>

ganizati, carc să nu tină scamă dc şcolârimea adunată in centrul acesîa. care Ci nu

82

&ÂTitU

folosească3 evenimentele culiurale şi naţionale ce se ivesc in cursul anuiui, carc să ttu brăzdeze cu turnee bine organizate întreg Banatul, şi care să nu aibă ochiul afintit,

veşnic aţintit, spre fraţii. din: imediata vecinătate a granifii.Programul acesta de variată activitate îl cer: epoca de adâncă prcfaccrc prin

care trecem,' regiunea în care are de lucrat, materialul cu care are de lucrat, subven»

}iile pe care le va primi dela autoritatea centrală, dar şi dela autorităjilc locale.Pentru realizarea teatrului bănăţean elemente actoriceşti disponibile sunt, fondurile

'necesare'deasemeni.: Faptul că bănăţeanul e îndrăgit de doina, că e ori când gata să-|i joace bătuta

ori să*(i cânte „Ana Lugojana“ nu e un motiv că trebue să»i facem plocon o opera dc stat. Creiarca unei opere serioase presupune mari disponibilităţi băneşti, şi un con-

figenf de muzicanţi formafi. Marile noastre talente muzicale sunt peste granijă şi acolo vor rămânea; în (ară nu pot avea succesele morale şi materiale pe care le merită, pe

care le aşteaptă. Opcrile din Bucureşti şi Cluj utilizează atâtea elemente străine, şi mai

aduc în reprezentaţie, cu mari sacrificii băneşti, anual, altele şi tot altele. N u suntem nici pentru strămutarea Operei dela Cluj la Timişoara. Clujul trebue să rămână pen­

tru minoritarii noştri dc peste Carpafi, o scenă de continuă activare a valorilor noastre

culturale şi artistice. Clujul, ca şi Bucureştii, de altminteri, poate şi trebue să facă tur*

ncc. Cum adică, opere dc stat, cu toate înlesnirele ce le are la îndemână, să nu poată întreprinde turnee, când pc vremuri, trupele de operetă, cu personal destul de nume»

ros, străbateau tara în lung şt în lat, realizând câştiguri frumoase ?Prin urmare-să înzestrăm şi cât mai grabnic Banatul cu un teatru nafional, că»

rtti.i să*i dăm putinţa să ac(ionczc normal.După aceia numai, şi dacă mijloacele ne îngăduc, să punem temelia unei opere

de stat. Dacă se va putea înfăptui mai repede, cu atât mai bine.

Regulamentul premiilor Academiei.

P.UC'SC c.l regulamentul după carc sc acordau până acum premiile Academiei

Române, gra|ic insistentelor profesorului Motru, va suferi o însemnată modificare. A * nume, Academia va putea premia şi din oficiu, adică lucrări carc n’au concurat la

premiile ei anuale. Măsura, dc s’ar înfăptui, ar fi bine venită, dc oarece mul}i autori

ocolesc înadins Acadcmia, fiindcă premiile sunt insignifiante şi se acordă adesea după

indicaţiile referenţilor cu concepţii estetice perimate, ori cu slăbiciuni abil mascatc, pen*

Im clientelă politică sau pentru clan literar. Iată însă că în epoca aceasta de depreciere

.1 premiilor literare, Fundaţia Regele Fcrdinand a acordat premiile şi subvenţiile sale. Kle dovedesc din partea juriului o exactă apreciere a realităţilor, şi totodată o amară

mustrare pentru oficialitatea noastră nătângă, uitucă, absentă dela datorie, ori măcar ■/âbavnică şi lipsită dc discernământ. Unele (premii şi subvcn(ii) privesc dcadrcptul

Basarabia, cu Ireculul ci sbucium.il, cu populaţia împănată, împestriţată, din calcule po*

lilico, ori Ic/aurul variat dc autcnticc produse sufleteşti, al accstci Moldove dintre Prut ţ-i Nistru. F, un dar semnificativ, fecund in roade, şi la timp venit!

Alte ajutoare hăneşti — ajutoare înseninate — s’au dat dc Fundaţie pentru mu* 7cc!e din Cluj şi Chişinău. Fie ca gestul comitetului diriguitor al Funda{iei Regele

Krdinand, ,<i atragă insfârjit atenţia celor in drept asupra problemei muzeelor.

N'ucleclc de muzee semănate pc întreg cuprinsul tării, trebue să capete grabnic

dela centru normele dc conducere, Ircbuc să fie ştiinţific organizate şi efcctiv ajutorate

Ş i mai trebue insfârşil să se creeze fără zăbavă, celelalte categorii dc muzee, de oarece

un preţios şi variat material s’a irosit $i continuă să sc irosească sub ochii noştri ne*

_ p-iVion. Să nu sc uite c.l n'avcni un muzeu, o casă mai bine zis, Alccsandri, Emi*

r.cscu. Creangă, Cirigcrescu, Conta, Kcgălniceanu, Ion Brătianu, Maiorcscu... (măcar

83

DATIMA

ea sccfii dc muzeu să se înfiripeze). Deasemeni nu’’ avem încă un muzeu al Presei al Patriarhiei, muzeele teatrelor naţionale, etc.

Ş i s’a mai acordat de Fundaţia Regele Ferdinand un premiu de 60.000 lei d*lui A lexandru Bolher, pentru valorosul, său studiu: „La Bessarabie et Ies relations russo* roum aincs", şi 50.000 d*rei M ărăcineanu pentru însemnatele sale lucrări ştiinţifice la P aris. Fericită alegere, meritoasă încununare! D-1 A l Boldur este basarabean de baş* tină, o valoare europeană în domeniul dreptului internaţional, iar lucrarea sa, o înte* resantă, originală şi ducumenfafă cercetare a problemei basarabene. Peniru basarabean nul şi savantul A lexandru Boldu, trebuie creiată grabnic o catedră la un» din uni versitătile noastre. Ştiinţa şi învăţământul universitar românesc pot şi trebuc să se mân» drească cu strălucirea acestei flori rare, ivită şi hrănită pe meleag basarabean. S ă nu se repete anume greşală — greşală de neertal — pe carc am făcuUo cu cclălalt marc basarabean : Leon Donici ~ talent original, proteic şi uluitor dc fccund.

Lucrările compatriotei noastre, d»ra M ărăcineanu, sunt puse în paralelă cu celc ale d*nei Curie, şi sunt urmărite cu un interes şi neprecupeţite laude dc savanţii din A p u s. Pare*se că ne găsim dc rândul acesta în fata unei adevărate descoperiri, unei creafiuni originale, în domeniul pur şfiifific. Num ele d*rci M ărăcincanu sc rândueşte asffel alături de numele celor câfi'va români crcatori în domeniul ştiinţei: Lcvcdiili, Racovită, G ogu Constantinescu, şi cam atâtea numai. A vem erudiţi oameni dc şliin(a (profesori valoroşi, vulgarizatori dc scamă), dar crcatori propriu zis, pu|ini, foarte pu|ini. Fenom enul se explică prin tinereţea culturii noastre, prin lipsa unei lradi|ii ştiinţifice,

•prin insuficienta solidarităţii ştiinţifico, prin lipsa condiţiilor spccialc pentru dificilele des* coperiri ştiinţifice.

Ş i totuşi despre premiile şi subvenţiile acordate recent dc Fundaţia Regele Fer» dinand, cei chemaţi n ’au găsit cu cale s㻺i spună cuvântul. Din par/ca presei, nici un rând măcar de com entare!

Gazeta Banatului,

D*1 V . Goldiş, preşedintele „A strci", c pe punctul să dăruiască Banatului o gazetă culturală, o foaie serioasă în carc politica nu»şi va i|i corniţele, o tipăritură pen» tru suflet, în jurul căreia vor facc gardă, vor roboti statornic, cei mai dc seamă căr» furări, cei mai încercaţi gazetari din B anal şi Imului arădean. IC dorul ccl mai minunai pc carc B anatul îl putea aştepta dela cărturarul şi luptătorul pcnlru cultură, Vasile Goldiş. In cpoca aceasta de ofensivă culturală, ofensivă despre carc pomenim intr’un.t, pentru carc irosim milioane, dar al cărei plan dc desfăşurare nu l»am schiţai încă, şi nici tiraliorii încercaţi nu i»am mobilizat, gazetele româneşti, şi chiar dinlrc ccic cu lainiă şi vechime, au dispărut treptat, treptat. Tipărituri cu carc nc puteam mândri, caro pu» teau tine piept celor săseşti, şvăbcşli, ungureşti şi ruseşti, au fosl inmormânlalc spre paguba noastră ca neam şi cultură aparte. Cia/.clari cu laicul, cu experienţă, cu suflet dc mucenici ori dc luptători neînfricaţi, au rămas pc drumuri ori s 'au tras înlături ne» putincioşi. In schimb au răsărit, ca ciupercile din bălegar încins, fi|uicele politice, şi a prins a mişuna vermina gazetarilor improvizaţi. Filuicelc polilicc care au inveninat su» fletclc, carc au minai şi minează unirea, gazetarii improvizaţi, străini de locuri, străini dc sufletul băştinaşilor, lipsiţi dc busolă morală, intproşcând cu lină şi venin, ridicând în slavă cc»au terfelii ieri, năcocind cu neruşinare, scotocind până ’n ad ine viata par» ticulară a om ului! Din vcchiul regal, — alături de câţiva gazetari a i carc nc putem mândri, — a (recul liota condecrilor, pc care polenlatii politici, adesea pleavă şi gunoae înălţată dc tulbureala valurilor, ii închiriază pc rând şi sc inchiria/â cu neruşinare.

C ei cc cunosc moravurile dc dincolo, cei cc şlm câl prej pum a. cu cc c\U viecitea ardeleanul slova tipărită, aceia numai işi dau Scamă câl au pulverizai, c il jiimistuit, lăcustele cc»au poposii hămesite pe ogoarele mănoase dc peste Carpaji en dfpeste P ru t. Biruinţa d*lui Cioldiş va însem na, fără exagerare, o biruinţă a neamuluinostru întreg! . n

/«.V I / A '/ I jCvT vV î.

77

IN SE / V I NARIGherghinescu-Vania: Drum lung,

Poezii, edit. „Scrisul Românesc"

Ir^rcjuirca „Drumului lung" al lui G hcrghinescu 'V ania frcbuicştc făcută in con» frasf cu o anumită producfic poctică cc sc dcsfacc dc la un timp in nenumărate exem* plarc în literatura noastră contemporană. S ub influenta unor teorii estetice pentru cari cxcclenta poeziei stă doar în formă, uifându*s: că accasta nu c decât o expresie a unui fond cu care formează o „unitate sintclică crcatoarc", o seamă de. poe|i contcm» porani s ’au dedat la cxcrci(iul mutilării în toate felurile a vocabularului, a versului, a sti» lului pentru ob(increa de strigătoare cfcctc. La G h.-V ania dimpotrivă se simte ind.'lă pulsa}ia vieţii şerpuind în apele versului într’un anumit ritm prin carc intuieşti zorile unui talent autentic şi plin dc sinccrifate.

Poetul ia atitudine tradiţionalistă şi păşeşte în- această atmosferă cu forme şi imagini evocator închcgatc ca în Troifă şi Chemarea pământului; totuşi o Icmcinieă şi sustinulă ideologic a tradiţionalismului pc carc noi cci din jurul „Datina'' ncincct.il am doriwo şi am aşfcptaf-o, n ’a fost încă ajunsă. Nădăjduim şi nu ne îndoim că suişul va urca mereu.

Gherghincscu*Vania însă şi*a daf par’că silinţa sâ reabiliteze noţiunea dc „poezie ro* m antică" prin sinccrifatc, lirism, inspiraţie carc dă unor versuri ale sale acel „înaripat avânt" cc lipseşte atât contemporanilor : •

II simt cum creşte ’n suflet, înăbuşit se sbate,Sc 'nalt' apoi in tremur pe buze 'nfiorate;Mă ’nvăluie cu seara in umbre şi mister Ş i plânge ’n zvon dc ape, când stele plâng pe cer,In fiecare seară de ani, spre tine sboară Cu razele de lună pe ochii tăi coboară; d c .

' (Dori.Circfată exclusiv pe un continui .sentimental, ( ih .A .m u ;i»a auicîa!

înfr’un erotism răslrinJ ca o fio.ire ia marginea un .i genuni. IV.uutia r .v u . i ti.- tiv.ii Ccrna c temperată de aceea umbră i 11 gar.durata ce In/caza s lîuferc.-lacul poeziei eminesciene.

Expresia acestui romantic sentimentaliMn nu e aproape intru « h u ;c‘ rie.s.i: o cc îmbracă firesc şi simplu un Irup potrivit. Câtecsiat.» intăn.i chiar pe*;:»;:,stilul sc dăruieşte prozaic, cotidian.

§6

DATINA

„Cu via fa fără fine eu nu mai am ce face(Surâs de elegie).

Sau„Te-am aşteptat, femee, să vii „Şi n ’ai venit.

(Desnădejde).

A n i ncdrcptă(i fofuş pe poet dacă n ’am observa că în complexul poeziei astfel de „licenţe" îşi atenuiază mult efectele supărătoare. .

Procedeul, în care G h.*V ania reuşeşte mai bine, c acel al motaforii cuprinzând întreaga poezie. (Vezi minunata „Supărare").

Trebuiesc adăugate apoi câteva imagini prefioase, surâsuri de fină artă surprinse în câmpul poetic.

„Soarele i-o pudrieră de lumină,„Răsturnată peste lumea toată,„ Peste oameni, peste flori şi poşte tină,„Soarele ho pudrieră fermecată.

(Soare).

Sau aceea apoteozare a iubitei din „A i fost mâhnită", semănând ca imagine şi atitudine a poetului cu poezia beatificării şi divinizării iubitei din frecenful italian:

Dar m'a oprit minunea ce pasul tău purta;Ati s'a părut voalul, pe umeri, fluturând,Că e coborlre de cer, de-asupra ia... Şi am păşit alături, cu ochii lăcrimând.

Menţionăm doasem eni imaginea din elegiaca „Sunt o casă blestematăH una din poeziile închegate ca atmosferă:

Şi viafa mi*e o cupă de ’ntuneric* răsturnată;Pe poteca amintirii creşte negură şi scrum ;Visul meu: fereastră oarbă la o casă ruinată Că sunt casă părăsită la o margine de drum. ■

Si apoi următoarea reuşită îndrăzneală poetică cuprinzând laolaltă o imagine v i ' zuală cu un.» auditivă:

Sunt parcă rugi cântate prin chilii Ori sfârăit de stele ce s ’aprind

(Cântecul grccrilor).

Dar posibilii.'i)ilc de expresie ale lui Van ia se vădesc mai ales în accle transpu» n a i poetice din D ’A num uio , Carducci, Sam ain, Baudelaire carc ar merita să fie filate integral.

Dacă ar li să încercăm alegerea unei poezii care să ne satisfacă mai mult oxi­gen lele critice ne*am opri in marginea elegiei „ Când nu voiu mai fi" impresionantă1 . 1 o durere înlăcrimată şi grefată in plus pc o idee: morţii se simt mai bine cât timp M i n i iin.ilmii iu amintirea celor vii. In această poezie, Cihcrghinescu*Vania a scris şirete dc o mare putere emotivă:

(Mini valul uitării va creşte in urmă,Simfi'W'iu pământul, mai greu, că m'apasă,O negura 'n groapă ser adună mai deasă ( *.l degetul morfii, adâncul il scurmă.Şi bulgări spre mine, cădca*vcr aproape

87

DATINA-

Când morţii suni singuri, pământul se sfrânge, Când moriii sunt singuri şi nimeni nu-i plângeSe nărue bolta de humă pe pleoape...

Tu ’ncearcă, din ziua când nu voiu mai fi Şi-adună-fi, din suflet, risipă de floare Şi=aceleaşi mănunchiuri de raze de soare Presară pe ochii ce n o r mai.privi.

In marginea crizei culturii. -

Constatarea existenţii unei „crize a culturii" poafe părea ciudată în vremea cclei mai formidabile — ca infenjie ccl pufin — „ofensive culturalo".

Curiozitatea provine din confuzia cc sc face între noţiuni. Distincţia contemporană dintre civilizafie şi cultură ar dizolva antinomia aparentă dintre „criza" şi „ofensiva" c u k turală. C ea din urmă c, mai ales, o creştere şi propagare dc civilizaţie, de conditiuni comode dc uşurare a traiului material pc când cealaltă sc referă la bunurile sufleteşti propriu zise.

„O fensiva" culturală fiind prin urmare mai mult o năzuinţă civilizaleric nu cx» dude existenta unei „crize" a culturii, pc carc dealtfel o extrem dc bogată literatură o constată. D acă am trccc peste cercctărilc do mai maro specialitate şi nc»am opri numai la cărfilc cc s ’au răspândit fulgerător, am avea destule nume de cit.it dela Spengler, contele Keyserling şi până la impresionantul restaurator al culturii latino şi catolice carc e Henri_ Massis.

U n prim argument al existenţii unei crize a culturii ar trebui atunci cules din accastă literatură. Opcrafia ar fi însă grea. M ai ales pentru motivul pc caro M assis Ua surprins cu atâta abilitate în „Defense de l'occidenr. M ul|i din cei cari au vorbii de o „criză a culturii" n ’au făcut^o din dragoste do a îndrepta lucrurile ci din nevoia dc a se răzbuna împotriva înfrângerilor politicc alo marelui războiu. .Spengler, Keyserling ar fi aruncat astfel în mod intenţionat panica între oamenii culturii pentru ca să ceară apoi inocularea Europei cu spiritul negativ al A siei. O reeditare a vorbei rom ane: am învins pc G rcci pc calea armelor, dar nc*au sdrobit pe cca culturală.

O parte din literatura problemei ar falsitica astfel realitatea. Sunt insă fapte cari cuvântă îndeajuns.

D acă „oamenii culţi" sc întâlnesc astăzi mai mult ca altădată, in schimb marile opere culturalc sunt lot mai rare. Ş i prin aceste „mari opere culturalc" înţelegem te» nomenc cchivalcnlc cu sculpturile lui Miclicl Angelo, cu „Criticele" lui K.uil. m iu- crărilc lui Hugo, cu muzica lui Beclhoven. No lipsesc adică acele minimale sinUve ce rcuşcsc sa solidarizeze intr’un momcnl istoric conştiinţele contemporani!?: inîr'o armonie carc să constituic unitatea dc stil a cpccci.

In acest sens se poale vorbi dc o criză .1 culturii sau >11.11 cx.kI de o u i /ă a mărci crcatii culturale.

Şi lucrul s ar explica întrucâtva şi prin inexistenta unui .«pini religios dm cari isvorăsc creaţiile cxccpjionalc. Poale dcaceea a apărui drept 1 .v a tiv m renlul iniM c. astăzi in marc parte o modă cu lendinta toluj de a de\en i o reahlaîe :r.n!.i.

J / . IhniA.

88

DATINA

Constantin Kirifescu: Criza învăţământului secundar şt reforma liceului]Edit. Cultui-a naţională, Bucureşti.

E o conferinţă ţinută la Institutul social român in ciclul atât dc actual al „Po* liticii culturii". Autorul şi*a dat aci măsura toată a puterilor sale ştiinţifice şi literare căci după cum s ’a arătat în revista noastră — d*l Const. Kirifescu s ’a-dovedit de cu» rând posesorul unei mature sensibilităţi şi expresii literare.

Ochiul omului de ştiinţă a privit atent şi obiectiv instituţia socială reprezentată dc şcoala secundară şi considerând*o existenţial a observat pe bază dc date statistice că trece printr’o criză. A cercetat apoi cauzele după buna metodă explicativă calificând fenomenul drept o „criză de creştere“ pricinuită de marea inflaţie şcolară provocată de întregirea ţării şi de tormidabila năzuinţă către carte a ţărănimii. A arătat însfârşit că faptul acesta a adus o scădere a calităţii profesoratului pe carc autorul l*a pus în fi- rcască legătură cu mediul social.

In a treia parte a conferinţei, d-1 Const. Kirifescu s ’a ocupat de remediile accs- tci stări dc lucruri adică dc reforma şcolară indicând şi măsurile de „stăvilire a crizei: secularizarea învăţământului extrabugetar şi oprirea înfiinţării de şcoale noui".

D ar d -1 Kirifescu a încercat şi rânduri de sinceră literatură acolo unde ne-a des* cris psihologia profesorului umilit şi ironizat de societatc dar învingând câte odată -ca nou „erou nccunoscut".

Pentru cei cc sc interesează dc problema şcolară, conferinţa d-lui Constantin Kirilescu e un îndreptar de carc nu sc poate nimeni lipsi.

Dimitrk Sandu.

Liniţtea sufletească.

Se cunosc în deobşte discuţiunilc urmate între filosofii din toate timpurile asupra esenţei sau sediul sufletului. Aceste discuţiuni cari continuă şi azi cu aceiaşi înverşu* nare şi cari sunt departe dc .1 fi terminate, au dat naştere părcrci, foarte îndreptăţite de alllel, că suni lot atâtea teorii şi speculaţii asupra sufletelui şi funcţiunilor lui câţi fi* losoti au fost in leale timpurile.

Dar dată controversele asupra acestui punct sc întcţcsc mereu şi în aşa dc marc număr, câ cu greu s'ar puica prevedea momentul când vor fi rezolvate; dacă sufletul omenesc va rămânea incă multă vreme cea mai curioasă dintre tainele omeneşti, cu to* tul altfel slau lucrurile, dacă le privim sub un aspcct mai real, deci mai pu(in abstract. Dacă int putem pătrunde tainele accstei mări insondabile, carc formează sufletul ome* ne sc, putem cel puţin să ne dăm scama dc confliclclc lui, adică percepe valurile carc spumegă su i se ciocnesc, sc agilă sau sc potolesc, producând accl calm sau acalmie, cunoscută sub denumirea cpmtmă dc „linişte sufletească".

CV esle aceaslă liniile sufletească, in cc constă şi carc sunt foloasele ci pracficc, asupra tuturor acesîor chestiuni nc lămureşte D*rul Hans Grunwald în „die Woche" din IO Iunie cr. Autorul articolului citat, nc prezintă o analiză fină, bazată pe un marc lti\ de argumente, a problemei pc carc 1 1c o infă|işcază sub multiplele ci aspecte.

Plecând de la Plalon, carc compară sufletul cu un vizitiu cc conducc doi cai cu lotul deovbi|i. adică înclinaţiile noastre nobile şi inferioare, din carc uncie tind a nc inâlja către sferele ideale, iar altele a ne cobori spre domeniile materialităţii, scriitorul ar.it.î. cum ţi .ui sunetul se zbate in acclaş centlict carc ii mistuie forţele. D c aceia, d .d .u .i el. cei \rc lii s‘.ui gândii dc mult să inventeze mijlocul potrivit pentru a aplana .in şi confiu f al inchn.iîiunilor noastre. Ş i. soluţia au găsit*o in „liniştea suflctcască"

89

„afaraxia" cum o numesc ei, adică în neclintirea sufletului, în acel echilibru psihic, care pentru ei avea valoarea unui bun suprem.

Dcmocrit (400 a Cr.) şi Socrates (470-399 a. Cr.) condiţionau liniştea sufletească de simplitate, de renunţarea la bunurile materiale în favoarea celor spirituale carc nc apropie mai mult de divinitate. ..

Insă concepfiunea a suferit mai multe modificări, a evoluat, şi dacă filosofii ci* nici ca şi stoici au identificat „liniştea sufletească“ cu renunţarea fie la posesiunea ma* teriala, fie la cea spirituală ; idealul atât al unora cât şi a celorlalfi a fost aceia liberare de emoţii (afecte), care, după ci, forma temeiul fcricirei decurgând din calmul sufletului.

C ât de importantă este această stare de fericire nu numai pentru gânditori sau fi* losofi ci pentru orice individ, prins în lupta nimicitoare a vietei, sc vede din cuvintele nemuritorului Horajiu, care cu drept cuvânt a spus „Âequam, memento rebus in <ir- duis servare menfem....

„Ia aminte a păstră liniştea sufletească în zilele dc restrişte, linişte sufletească carc pentru poetul latin nu echivalează cu indiferentă, ci cu calmul sufletesc Ia carc trebuie să aspire ori cine.

Şi, după ce învederează cfectcle funeste ale p im krci cumpătului, autorul citcază exemplele unor gânditori ca B udda sau Socrates, carc nu şi*au pierdut „liniştea sufle* lească" nici chiar în fa(a unui eveniment carc o supune la cea mai grea înccrcarc: moartea.

A stfel Socrates, căruia ingratitudinea concetăţenilor i*a impus cupa dc cucută, a spus pe un ton foarte liniştit apostolilor săi în momentul cc moartea îşi inccpea opera „Sacrificaţi Iui Esculap un cocoş" înţelegând prin accastă că moartea 51 vindccă de viaţă.

Şi, scriitorul conchidc: Sccretui eroismului constă în mare parte in accastă linişte sufletească. Lindbcrgh accst învingător al morţii, când atcriscază in Le Bourgel, după o traversare a Oceanului fără exemplu in istoric, rosteşte in locul ori cărui alt discurs incohercnt, isvorît din satisfacţia succesului ob|inut, numai aceste simple cuvinte : „Sunt Lindbcrgh", ilustrând astfel o desăvârşită linişte sufletească.

D ar arta „metoda de*a păstra in oricc împrejurare liniştea sufletească" este al,îl de grea că ca nu reuşeşte dc cât câtori'va aleşi. C ine insă o obţine, acela are drii.mil deschis pentru ac|iunitc mari. Oamenii mijlocii insă trebue să se mulţumească a se a* propia dc accst ideal. U n marc succes repurtăm astlel in momentul când ajungem să stăpânim emoţiile noastre ca (cama, bucuria, groaza, entuziasmul in aşa măsură ca sa r.c devie inofensive.

D acă insă vreo dafă am avut nevoie de această balanţă a sufletului, de această linişte sufletească, apoi este in momentul dc fată, când cvolu|iunea tehnică extrem de grăbită nc ameninţă nu numai liniştea sufletească, ci sufletul insuşi, lin/âiul a»i parali/a sau anchiloza forţele.

Iată dc cc c nevoie, in deosebi in momentul de fată, in mijlocul vuitoarei care nc lârăştc cu sine, să găsim câteva minule cel puţin pe ri peniru a medita asupra noastră înşi*nc, şi a verifica această balanţa a sufletului.

_____ X /’m/.

Dccpro progresul Intoladulul.

Gânditorii vorbcsc lot mai pu|in dc un progres rectilmear al umanităţii. t ’nitalea carc să facă posibilă măsurătoarea creşterii spiritualităţii nu se găsejie mcâirea. De altfel marile abstracţiuni suni zilnic dărâmate dc gândirea cc consacră rcal.tâjle. A şa s ’a clătinat şi accca unitate a genului uman proclamată cu al.iJa naivitate de re\oiuj a franccză. Am ănuntul, individualul, singurul senin real al vieja proaspete ţi mereu inc .te a învins generalul, ahslradul ca pc o ficţiune creată dincolo ;t impotnv .1 v aJi.

DATINA

90

Se vorbeşte totuş despre un mare progres al contemporaneităţii în cccacc priveşte inteleetualifafea şi oamenii se consolează în felul' acesta de tot mai deplinul regres al moralită(ii.

P entru motivele ce urmează socotim bucuria prematură şi superficială.D e când raţiunea antică şi carteziană a trecut prin furcile criticei Kantiene, omul şi*a

ascu(it tot mai mult acel instrument de cugetare prudentă care e spiritul crilic. Folosiţi mai întâiu la întemeierea unei metode ştiinţifico cu posibilitatea de generală aplicare şi adaptare la cele mai felurite obiecte, spiritul critic s ’a exercitat mereu subtilizându»sc. P c fiecare zi, s ’a făcut tot mai conştient de limitele puterii sale şi în loc să ne dea rczolvirea unui număr ue probleme cc-şi aşteptau din veac soluţia s ’a apucat să creeze dificultăţi teoretice nouă dăruindu-ne o altă serie de probleme în plus

Dacă sc vorbeşte, prin urmare, de un progres al intelectului aci trebueşte căutat. Ş i perspectiva aceasta — s ’o mărturisim ~ nu e deloc încântătoare. Datorită criticii, gândirea sc încurcă tot mai mult .în propriile*i creaţiuni ca un cerb ce n’ar mai putea înainta în pădure din pricina coarnelor dorite altădată mândre şi mari.

-------- A l. Dima

Ortografia românească.

Academia nc trimite Propunerile congresului filologilor din România din sesiu­nile 1925, 1926 şi 192T pentru soluţionarea unitară a problemei ortografiei româneşti.

Insfârşit... E ră şi timpul.In noua aşezare a statului român în carc cultura a devenit o „piatră a unghiului"

ironizată in toate prilejurile dc minoritari, propunerile filologilor ne aduc o uşurare. Orfo* grafia românească tinde insfârşit să ia o formă definitivă ce s ’ar putea impune tuturor ca să nu sc mai serie în o mic şi una dc feluri. A cadem ia urmează să discutc aceste ..propuneri" şi să 'ş i dea ultimul aviz, pc carc Uam dori cât mai curând — desbateri prea mari nemai fiind necesare — ca să vedem pierind odată acest ruşinos gol ele* nientar al culturii noastre.

C ând va începe oare şi aceea operă fundamentală pentru o cultură carc este en­ciclopedia aşa de convingător reclamată de d*l C . RăduIcsciuM otru ?

Tudor Damian.

DATINA

Problem a tinerel generafil,

S '.i pus cu o marc acuitalc in publicistica noastră din ultimul timp. Explicaţia frebueste. fire le , căutată in îngrijorarea generaţiei anterioare carc sc întreabă dacă vom li vrednici să răspundem datoriei noastre.

M etoda folosită spre a delimita fizionomia generală a tincrimci s ’a silit să fie consf.iliv't'xplicafiwl.

D 'l Nac hnescu, profesorul carc şi*-a adunat multe merite în a gândi mereu viu aMipra realităţilor, urmărind scrisul câtorva tineri nc*a caracterizat generaţia ca fiind vcntcmphtiv*mistic.\ D*1 /. Petr^vici a rcplicat refuzând această calificare pc înteme* ialul motiv că exemplarele citate dc d*l N ac Ioncscu sunt încă în formaţie. M ai exactă ca metodă a fosl procedarea d»lui Pctrovici, carc folosind faptele luate în mare ale generaţiei, a caIiiicat»o ca shueiumală, neliniştită, plină dc o marc putere de iniţiativă, m en tă s j fdum be — mai ales — faţa politică a ţării.

S ă recunoaştem in .Ci că ambele rezultate au trădat întrucâtva metoda, care a Iu* n u .ii !uvî’<-irv.i! dela punctul de vedere ccnstatativrc.xplicaliv la ccl normativ*regula* :ct, j . ' i .1 di I.» ceeacc este la ceea ce j r trebui s.l fie, norma fiind dictată însă per»

91

d a t i n a

Sonalist. A şa d*l N ae Ionescu a scris ca generaţia tânăra este ceeacc ar dori D*sa să fie: contemplativ^mistică, iar d-1 Petrovici politică.

S ă observăm cu acesl prilej, încă odată, cât de grea e cercetarea pozitivistă a faptelor şi caracterizarea lor.

In ce ne priveşte, socotind că o calificare a fizionomiei generaţiei noastre nu se poate face decât printr’o abilă anchetă condamnată şi . ea să dea numai rezultate aproxi* mative, de altfel ne exprimăm şi noi o dorinţă dc cel mai deplin fircsc în actualcle noastre împrejurări. A m cere generaţiei tinere să fie politică, adică îndreptată către ac* ţiunea practică ale cărei virtuţi să le folosească însă pentru propagarea civilizatorie şi culturală. Creştinismul să dea imboldul prin carc omul cu mai multe valori sufleteşti să ridice la înălţimea*i pe cci săraci în astfel de bunuri.

Inutilitatea unei discufii.

Intr’o altă parte a revistei, arătăm obiecţiile noastre asupra metodelor cu 'cari re, p rezen taşi ai generaţiei anterioare încearcă o caracterizare a generaţiei ttnere.

In ultimul timp, s’a rostogolit asupra problemei o formidabilă avalanşă de articole care dându*i un nou aspect ne îndeamnă la o ultimă serie de reflecţii. De data a» ceasta, tinerimea sc ocupă ca însăşi dc propria*i definire.

Proccdeul ni se pare cu mult mai riscat dccât cel criticat in „Frânturi de gând"P en tru motive elementare.M ai întâiu lipsa de perspectivă, carc face imposibilă dedublarea subiectului in

obiect de cercetare. Reprezentanţii generaţiei socotesc lucru uşor să se privească in oglindă şi să se descrie. D ar la acest nioliv general, care consacră imposibilitatea psi» hologică a propriei calificări, sc adaugă unul special linerimci.

In perioada dc formaţie când sufletul c încă in plină fermentaţie, când abia via|a dc a oferit primele experienţe, când uscatul nu s'a ales încă din ape, năzuinţa de definire nu arc nici un sens. E ca şi cum ai crede că tulpina abia răsărită a bradu* lui c tot una cu falnicul arbore dc mai târziu.

Ş i o dovadă o culcgcni chiar din chipurile contradictorii in care sc recunosc reprezentanţii tinerei generaţii. A şa între spiritualitatea mislic'orlodoxă socotită de d»l M. Eliadc ca semnul distinctiv al generaţiei şi raţionalismul materialist vccltiu de cel pu|in cincizeci dc ani al *d*lui Şcrban Cioculcscu, sunt spăimânlăloarc diferente de nivel.

Discuţia oricât s ’ar continua, n ’ar puică da rezultate apreciabile. G ândul nu poale anticipa totdeauna asupra realităţii. Ş i in cc ne priveşte, am dori generativi noastre mai multe fapte cfcctiv crcatoarc decât premature caracterizării leorelice.

D ar pentru uri observator carc ar consideră opiniile generaţiei despre ea insoşica documente, câlcva trăsături dc calificare lol s a r incheg.i. Ş i printre acestea relevăm: efortul cătrc originalitate, graba valorificării bunurilor sufletcjli şi un fel de romantism carc din pur literar tinde să devină aclivist»social.

L a cc bun această drămuire ?S ă creăm şi să aşlcptăm valorificarc.1 altora, carc să nu se îndoiască lov.uăşu mei

întru generaţie va veni odată... dacă o merităm. Iar dacă nu. să fim lol al.il de siguri că oricât vom strigă nu vom fi auziţi.

In ambele cazuri deci, discuţia in junii problemei tinerei generalii a fos» unpni» dent şi riscat îmbrăţişată de chiar rcprezcnlanlu acestei generalii.

A i D in u t

92

DATINA;

Gândirea:

Sub în(eleapfa redacţie a D -lui Nichifor Crainic, Gândirea îşi merge mai departe drumul cu iot mai mare îneredere în crezul ci. A dâncind mereu opera dc ancorare a spiritului românesc în valorile istorice autohtone, dorind primenirea atmosferei noastre culiurale cu boarea creatoare dc viajă profundă a ortodoxiei, Gândirea a reuşit să apropie o grupare de scriitori de rosturile religioase ale vicfil şi intelectualităţii româneşti. Nu» merile din accst an au adus o seric dc produejii literare*ideologice dovedind această clară orientare.

Articolul d--lui R a d u D r a g n e a : Trecerea între generaţii, a fost unul din cele mai serioase îndreptare ale culturii noastre actuale, scris.cu erudiţie şi mai ales cu un rar sim( de înţelegere a realităţilor noastre istorice. D e asemeni studiul amplu şi preţios ca documentare şi trăire a situaţilor sufleteşti al d-lui S o rin P a v e l despre Krinonis sau Treptele singurătăţii. P artea critică a adăpostit numele nou al d-lui Cr. Călincscu despre care am scris lucruri bune şi altădată.

T. Damian

Ziua cărţii:

S ’a adăugat zilelor dc filantropie publică închinate aviatici, orfanilor, bolnavilor după îndemnul D 'Iui Mugur dela Fundafia Regele Mihai.

Ideea, fireşte, poate fi aplaudată şi în parte realizată cu succes. Câţiva, cel puţin din cei ce vor lua cărtilc îmbiate dc tinerime trecătorilor le vor dcschidc şi-i vor forma gustul de lectură. Alţii însă vor compătimi cartea ajunsă atât de bolnavă că arc nevoie de asistentă publică, l i desigur o umilitoare dovadă de decadenţa cărţii. Volumele mândre * si curate ale atâtor mari scritori nu sc vor sim(i bine sub zâmbetul despreţuitor al îm­bogăţitului ce v.i înţelege încă odată că fără banul lui nimic bun nu se poate face,.

Din gestul acesta, cartea va ieşi umilită. C ine ştie însă dacă în cel din urmă învingând ignoranta unor trecători analfabeţi nu va începe să fie mult alintată ca un copil părăsit de părinţi dar carc şi*a câştigat dragostea mai târziu prin marcaţi valoare"? Chilosa ?

Dini. Sandu

Marta B ibeicu: Catherine-Paris.

( iâsim in foiletonul literar al ziarului vicncz „N cuc l'rcic P rcssc" următoarea rrcen.sic. pe care credem nccesar .1 o reda in întregime pentru cititorii noştri:

„Literatura franceza, scrie d. l 'ranz l'arga autorul recenziei, datoreşte României multe aporturi reale cc o imbogătesc: una din poetele cele mai sărbătorite ale franţei, moilcrnc Contesa de Noaillcs este româncă din naştere. Nozieres care se bucură de mat hine de treizeci de ani dc reputaţia bine stabilită a unui merituos critic drama- >nc al Parisului, c originar din Bucureşti. Jilcna Văcărcscu este apreciată la Paris în calitate dc conferenţiara a institutului de cultură femenină al „A nnalclor". fiarta B iIm'scu va fi caracterizată probabil in viitor ca reprezentantă autorizată a unui gen dc roman, care, renunţând la tehnica tradiţională a romanului, se mulfume- ftc cu o inşiruirc simplă de evenimente şi întâmplări, asemănându*se ca formă cu acelea cc ahMiicst- fondul memoriilor sau biografilor. Aceasta poate satisface,'prin farmecul cc conţine, w gustul unor cititori rafinaţi... Deşi subiectul .icfiunei este poate insuficient

93

DATINA

şi p e alocuri uzat, totuşi îji dă curând impresia că e vorba aci de un eşafodaj im* pro vizat, in jurul căruia scriitoarea clădeşte desele şi variatele ornamentalii ce for­mează tariful'amintirilor sale. Caterina vine copilă din patria-i' română la Paris la bunica sa, îşi petrece acolo tinereţea şi se căsătoreşte cu un nobil polonez. A * cesta desgustând în ea cu desăvârşire orice sentiment de iubire, ea cedează inin;a-i rămasă neprihănită iubirei aviatorului francez Robert. La izbucnirea războiului Cate* rina se separă de soful ei, însă, deşi considerată ca străină aparţinând unei fări duş­mane (Polonia), ea reuşeşte a-şi vedea de câteva ori iubitul; Şi, când în cele din urmă îl pierde, ea devine totuşi mamă, care trăeşte de aci înainte numai pentru a* cest fiu al ei. ■

A ceasta este în aparentă palid şi fără interes. Totuşi subiectul e com pensat de o abondcnfă infinită de amănunte, cari satisfac imagina fia cititorilor escitând-o continuu tocmai prin forma lapidară în care sunt redate evenimentele. Un povesti* tor ar plăznui din faptele, care se concentrează intr’o singură pagină din această carte, o duzină de capitole. A v e m totuşi de-a face aci cu un dar ales de-a povesti care se compară cu un foc de artificii. C âteodată ca în primele capitole ale copi­lăriei un ton de sinceritate înduioşătoare, care insă cedează repede cronicei scrisă în tr’un stil de o superioritate orgolioasă. E ste femeia din lumea înaltă, carc vorbeşte în tr’un ton neglăsuit de ales, chiar când critica sa zcflemiseştc, fără a pierde mă* car o singură dată distinefia'. A ceastă povestitoare, căreia pare a i*se fi adunat in m od indelibil în memoria*! prodigioasă tot ce aparţine saloanelor aristocratici şi icda aceasta cu atâta temeinicie şi siguranţă în cât cartea apare ca o oglindă a sccietâfei înalte dintre 1890 ş i 1918.

K athe lllch a tradus de altfel această carte remarcabilă ca fineţe şi gratie in limba germană.

Recensia dc mai sus şi alfe manifestaţiuni similare cc s '.hi p r o d u s in ultimul limp sunt o dovadă dc interesul viu, pc carc o parte a slrăinătătei, cea mai rezervată până acum, înccpc să*l arate şi produejiunilor noastre artistice. E drept, că de aslădată e vorba numai de o lucrare a unei scriitoare românce, lucrare pc care o revendicăm numai pentru fond, forma aparţinând unei literaturi înrudite, lifcraturci franceze. A m dori ca scriitorii de talia recenzentului dc fa(ă d. „Prânz l'arga" să s ; scoboarc la sursele vii ale literaturii noastre, să citească poeţii şi prozatorii nojtri clasici şi moderni f i va găsi incontestabil produc(iuni demne dc*a onora orice literatură.

Ii mulţumim deocamdată şi pentru alât, nu voim insî a renunţa la speranţa, că opere ca aceia a d*nci B ibcscu nu*i va deştepta curiozitatea dc*a ne cunoaşte şi mai mult şi citindu^ne, să poală face cunoscute in literatura d*salc şi alte opere ale neaslro tot aşa dc valoroase şi dc apreciate ca şi cea de ţaţă.

N. p.nrl.

.Idela do ordine":

Războiul cel M are a frământat alâla lumea in cât cu (oală iruda de p. <te zece ani dc a sc rcfacc ordinea prăbuşită, această refacere, această restabilire, acc.iM.i răn* duirc a fiecărui lucru la locul lui, care să asigure restabilirea drepturilor in cârmuirea vieţii sociale, pare c’ar fi încă departe.

In această privinţă d*l I. A gârbiceanu publică in Ţara A\\w r . t dela 15 Ini e c. cu juste şi temeinice observaţii un articol din care nc facem o datare a repre h , e pentru cititorii noştri cele ce urm ează:

9 4

DATINA

„D upă ficcarc marc răsturnare prin răsboi, urmează convulsiunilc restabilirii păcii, care nu sc naşte nici odată prin simpla iscălire a tratatelor. Năzuinţele de»a restabili'şi a tntări pacca nu se pot manifesta decât prin aede ale restabilirii ordinei, naţionale sau internaţionale.

Sc caută pacea prin restabilirea ordinei, dar adese ori se abuzează primejdios,'în vieaţa internaţională, de ideia păcii.

D ar se abuzează dc ea şi mai mult, după războiu, în singuraticilc tari, în vieaţa socială şi politică, în vieaţa naţională.

Pornind şi în vie iţa nafionaîă dela ideea necesităţii păcii interne, manifestată în mod firesc în ordine, toate formele de guvernământ, democratice sau dictatoriale, abso* lutisfc, alunecă în acccaş greşa lă : că ordinea poate fi restabilită la porunca dictatorului, fie la porunca naţiunii, a poporului; că autoritatea, în materie de ordine internă o dă prestigiul unuia tare, sau al vointii populare.

D ar, este evident că ordinea internă, continuitatea ei echivalentă cu pacea, nu o poate da decât acccaş măsură, care restabileşte ori ce ordine : punerea fiecărui lucru la locul său, aşa cum aşezi ficcarc rotiţă şi şurub la locul său într’un mecanism tchnic. Resorturile sufleteşti, cari conduc societatea omenească, au ajuns să-şi aibă mecanismul lor, in manifestarea vieţii individuale, sociale, sau colective de stat. D acă acest mcca* nism a fost distrus, sau numai turburat prin cataclismul războiului, el frcbuc refăcut.

„A da Cezarului cc este al Cezarului, şi lui Dumnezeu cc este al lui Dumne* zeu", c întâiul pas către readucerea ideii dc ordine înfr’o tară.

A da poporului, cctă(cnilor, cc este al cetăţenilor, şi autorităţii ce este al ci, c al doilea pas.

A pune pe fiecare om la locul lui, al treilea. A apăra dreptul şi legea, a pc* depsi nedreptatea, al patrulea pas. Ş i aşa mai departe. >

Sau, inlr'o singură concluzie: a da posibilitatea de manifestare, de muncă şi de o ra ţie tuturor factorilor psihici cari, dc milenii consfifucsc mecanismul sănătos al vieţii sociale sau naţionale. O pera dc reclădire, adeseori, trebue începută prin acte de cură* lire a terenului: îndepărtarea factorilor psihici corupţi, deterioraţi, cari sunt rotiţe stricate in organismul social.

C âtă vreme munca sc răsplăteşte cu sărăcie, supunerea cu împilare, respectul legii cu ilegalitate, . obrăznicia cu admiraţie, meritul cu dispreţ şi izolare, ctc. ordinea nu poate fi restabilită într'o ţară, şi nici pacca rodnică, — fie că această anomalie porneşte dela voinţa unui dictator, sau dela voinţa poporului. O rdinea întemeiată pe astfel dc realităţi, c numai la aparenţă. M aşinări a umblă, facc larmă, dar nu produce nimic, şi in ficcarc clipă c gata să sară din ţâţâni. A stfel dc ordine poate fi temută, Ja r nu o respectată, *'i nu naşte niciodată autoritatea.

Arborele creşle din pământ, din soare, din lumină, din umiditate. Zadarnic ai \rea să*l creşti cu rădăcinile in vânt.

In cele materiale ale sale, omul creşte după legile vieţii organice. Hrăncştc*l cu pietre, dacă p o |i! In cele sufleteşti, — a căror manifestare e viaţa socială, naţională, — iţi are deasemenea r.induial.» lui. D acă aceasta nu o laşi, ori nu o repui la locul ci, in cadrele ci fireşti, zjdarnică c orice năzuinţă şi vorbărie ! N ici ordine nici pace nu va fi.“

T. N .

9 5

DATINA'

Prăznuire:Ferdinand I.

pS ’a închciat un an de când a. fosf coborî! în cripta mănăstirii A rgeşului frupul

celui mai înccrcaf şi glorios suveran ; al mult sbuciumafului neam românesc.’A luat domnia într’o vreme când văzduhul Europei, înceţoşat dc fum gemea

prelung în clocotul tunurilor şi curgea din plin sânge omcricsc, întru isbândirca unei dreptăţi ce întârzia să vină.

înspre o tabără de luptători îl îndemna glasul sângelui; în spre cealaltă îl chema datoria.C c cruntă trebuie să fi fosf lupta în lăuntrul sufletului Său!Hohenzolern-ul dintr’însul a fost învins... Datoria de cârmuifcr al unui N eam

al cărui sânge nu-1 avea în vine, dar care îşi pusese toate nădejdile în suveranul său, a biruit.Legături scumpe de familie, prietenii pecetluite în cei mai frumoşi ani ai vieţii

au fosf pe veci nimicite în clipa când, ' ascultând nuumai dc glasul datoriei, îndem* nurile inimii i*au fost înăbuşite şi a scos sabia împotriva tării care-1 născuse, îi legă* nasc copilăria, îi înflăcărase tinereţea şi ’n carc odihniau glorioşii Săi strămoşi.

In clipa aceia, Regele Ferdinand a ieşit din rândul oamenilor... Căci nu ştiu dacă a mai făptuit vre*un om vrc*odată cceace a făptuit El în asemenea împrejurări. D in clipa aceea însă, în calendarul povesfei neamului românesc, — bogat în prăsimiri glorioase şi ’n sfinţi mucenici, — s’a înscris numele celui mai jertfitor de sine m ucenic: Numele de sfânt al Regelui Ferdinand I.

D rum ul spinos, şi dureros pc carc a trebuit să meargă apoi, retragerea din I9 I ( \ cu armate sfărâmate, sdrenţuife, goale şi flămânde, — cumplita iarnă a anului I*-)IT, — cu tifos exanfemafic, cu foame şi cu nădejde într’o stea mai bună, luptele desnădăj* duite şi glorioase ale Mărăştilor, M ărăşcştilor şi (Difuzului, trădarea aliatului, pacea in* cheiafă snb imperativul unor împrejurări nespus dc dureroase ; foaie acestea le»a in* durat cu resemnare şi nădejde într’o zi mai bună, şi toafe n ’au făcut decât să pună şi mai multă sfrălucirc în aureola*i dc muccnic şi să*l incresfczo, cu slose ncperito.ire111 inima întregului popor român...

Sufletu 'i de bun român ?...V ibrează în tot ce a rostit atunci când sub vitejeasca*I conduccre sc plămădi.!,

din moarte, din sânge, din foc şi din fum, România zilelor dc «jzi......„In aceste momente simt ca o datorie să vă reamintesc c.l pământul sfânt al

fării noastre a fost totdeauna apărat cu cinste şi cu vitejie sub marii noştri Vcevozi şi stropit cu sângele strămoşilor noştri care au bătut pe năvălitori.

Munfii noştri, care de mii de ani au fost leagănul şi pavăza neamului, să fie zidul nebiruit unde valurile de o/e/ ale vrăjmaşului să sc sfarme înaintea vitejiei apă* rătorilor. Cinstea oştirei şi salvarea patriei o ccr".

Rostite au fost accsfc cuvinfc atunci când in inima munţilor noşlri Mâp.inia lumii vrăjmaş şi au fost ele singurele şi puternicele îndemnuri ce lurnau puteri i:i Ituputile istovite ale ostaşilor.

Iar in cumplita iarnă a anului 191 T, — când multe credinţe începuseră >.î se clafinc, cc pline dc îmbărbătare sunau cuvintele marelui Rege : „Durerea tn\i\tr.) de azi este trecătoare... Oricât de dureroase şi dc mari ar fi jertfele, să privim viitorul cu încredere!“...

Şi atunci când rosturile şi interesele tării i»au cerul jerlfîrea Im de p.umlc căite fiul rătăcit, dc şi ccl mai marc inlre fii şi po.ile cel m.ii iubii, n ’.i prctfel.il e> clip.) rrtfele să fie rege, şi cu toată durerea dar cu leala hcl.îrire.i s a jertfii fără de n a o ; v-v .îi-î?,*.

S ’a i ic tciaf anul şi sc vor încheia mul|i, că vrem .a iv duce sjtvielile *1 : f.ips.-le celui cc a fost insă Regele Ferdinand sc vor a>eza lol ir.ai lenmr.ic in suHiliie si in conşliintclc celor cc am fosf părlaşi ai domniei lui ţi acelor te vor veni nu teu eu vremea, ca să răsară cu afât mai uriaşe cu c.il vremea va cerca să !> ţleattf.i.

96 O . Raban.

Primite la redacţie:C A R T I

G. G. Antonescu Ion Clopoţel I. D. Protopopescu Sabin Evuţian

Educaţie şi cultură Sociografie Românească Mai multă logică în viaţă Profesor Petru Pipoş

Olimpiu Constanlinescu Sentimentul religios în lit. pop.

„Cult. Rom.“— Bucureşti „Soc. de mâine" Cluj Bucureşti 1928

„Diecezana" Arad Chişinău

R E V IS T E , ZIARE

Transilvania: Sibiu.Archlvele Olteniei: Craiova. Societatea de mâine: Cluj.Grafica Română: Craiova,Revista gen. a învăţământ.: Bucureşti Ideia Europeană: Bucureşti.L'Europa orientale: Roma-Italia Libertatea: Orăştic.Viaţa literară: Bucureşti.Gândul nostru : Iaşi.O rpheus: Bucureşti.Clipa: Bucureşti.Convorbiri literaro’. Bucurcşli.Făt frum os: Suceftv i.Consim iana: Cluj.Banalul: Timişoata.Universul / lerar: Bucureşti.Graiul Rom ânesc: Bucureşti. Răsăritul: Bucureşti. l ’loarca Soarelui: Bucurcşli.

Glasul Ardealului: Cluj Dumineca Poporului: Bucureşti E lamura: Craiova.Gândirea: Bucureşti.Natura: Bucureşti.Ramuri: Craiova.Cultura poporului : Bucureşti. Căminul: Focşani.Foaia Diecezană: Caransebeş. Renaşterea: Cluj.Şcoala Bănăţeană: Caransebeş. Propilee literare: Bucureşti. Sinteza: Bucureşti.Mărgăritare Basarabene: Chişinău. Jara Noastră — Cluj.Fam ilia: Oradea Mare Adevărul literar: Bucureşti.Revista de filosojie: Bucureşti. România Aeriană: Bucureşti.

Redacţia şi Administraţia: Turnu-Severin Strada Decebal

,E ţli D a l ln â , s t â p â n o n o a s t r â b u n â , N c l o g o d c ţ l l c u b r a z d a d c p & m â n l. N c in f r â f c ţ l l c u ţilo rla A lr â b u n â N c eşti, Iu b ito , I c a g A n ţ l m o r m A n t."

O. V.

TURNU-SEVERIN

i&zzKu:ARPELE GRAFICE .«AMI.’W r,SK Y U IIN