Situaţia economică a României după integrare – avantaje şi costuri

ale integrăriiLa 1 ianuarie 2007 România este declarat stat membru cu drepturi depline a

Uniunii Europene.O serie de analize efectuate de specialişti occidentali, care au dorit să pună în lumină trăsăturile schimburilor comerciale ale ţărilor central şi est-europene (TECE) cu ţările Europei occidentale, au relevat faptul că TECE erau specializate în general în sectoare puternic intensive în muncă şi în sectoare intensive în resurse umane şi energie şi că aveau dezavantaje comparative în sectoarele puternic intensive în capital, cercetare-dezvoltare şi capital uman, dar că în ultima perioada, se observă o diferenţiere din ce în ce mai pronunţată între ţările Europei Centrale, pe de o parte, şi ţările balcanice şi baltice, pe de o parte.

„Schimburile comerciale cu UE ale acestui ultim grup de ţări în care se înscrie şi România, rămân dominate de specializările industriale tradiţionale intensive în muncă (industria textilă, industria lemnului)  sau în materii prime  (metalurgia de bază) ce se bazează pe complementarităţile  sectoriale, în timp ce primul grup de ţări a început să-şi diversifice din ce în ce mai mult exporturile industriale în favoarea produselor din industriile mecanice.”

Din punct de vedere al gradului de complexitate al bunurilor faţă de care România prezintă avantaje comparative faţă de UE, acestea se înscriu în categoria produselor cu complexitate medie şi scăzută şi înregistrează dezavantaje comparative cu UE în categoria bunurilor de complexitate ridicată şi medie.

România ar putea treptat să-şi schimbe specializarea, printr-o trecere de la sectoarele cu o productivitate a muncii scăzută către sectoarele cu o valoare adăugată mai mare. Astfel ea ar putea să obţină avantaje de pe urma atuurilor reprezentate de capacităţile industriale moştenite din perioada anterioară şi forţa de muncă relativ calificată, cu atât mai mult cu cât investiţiile străine directe (ISD) ar putea şi ele, la rândul lor, să contribuie la renovarea acestui potenţial industrial.

Evoluţia specializării unei ţări în tranziţie, cum este şi România, pe lângă faptul că necesită timp, depinde de o serie de factori: condiţii iniţiale, ritmul şi intensitatea reformelor, structurile productive prezente, intervenţiile statului în favoarea anumitor ramuri, costurile relative viitoare ale factorilor, evoluţiile cererii mondiale, oferta şi concurenţa pentru anumite bunuri.

Investiţiile străine directe joacă, în TECE, deci şi în România, un rol determinant în procesul de reformă structurală prin modernizarea economică, deprinderea mecanismelor de piaţă şi stimularea concurenţei. Ele nu trebuie văzute doar ca resurse financiare pentru achiziţionarea de noi uzine şi echipamente, ci şi prin faptul că ele

contribuie la transferul de tehnologie şi la schimbările organizatorice, în general dinspre economiile mai avansate din punct de vedere tehnologic.

O serie de studii efectuate asupra ţărilor în dezvoltare sugerează că ISD au un impact pe termen lung asupra creşterii economice. În general, în privinţa principalilor determinaţi ai fluxurilor de ISD, se consideră că ţările care atrag sume considerabile sunt cele care au dobândit un grad ridicat de stabilitate politică şi macroeconomică şi au perspective de creştere economică favorabile. De asemenea ele tind să aibă un sistem juridic şi o infrastructură bună, o forţă de muncă calificată şi un comerţ exterior care a fost calificat într-o numită măsură.

România înregistra nivelul cel mai scăzut ca valoare a ISD/loc. din cele zece ţări central şi est europene, în perioada 1988-1999 (de la 920,26 mil. $ în 1991 la 930,56$ în 1999). Un progres vizibil în ceea ce priveşte dinamica capitalului investit s-a înregistrat în perioada 1998-2001 (de la 703,84 mil. $ în 1998 la 1371,19 mil. $ în 2001). Orientarea pe ramuri a investiţiilor se prezintă astfel: industrie 44,37%, servicii profesionale 16,99%, comerţul cu ridicata 14,35%, transporturi 7,36%, comerţ cu amănuntul 5,79%, construcţii 4,46%, agricultură 3,56% şi turism 3,12% şi reflectă prioritatea acordată sectoarelor productive, cu posibilităţi de privatizare rapidă sau de anvergură.”

„Însă în comparaţie cu alte ţări est europene, deşi economia poate să ofere condiţii destul de atractive, situaţia nu este dintre cele mai bune. În opinia analiştilor, cauzele trebuie căutate în timp, printre acestea menţionăm: inconsecvenţa legislativă, lipsa unor obiective şi unei strategii economice clare, întârzierea privatizării unor sectoare cheie, instabilitatea cadrului instituţional privind promovarea investiţiilor străine. Celebrul economist american Jeffrey Sachs, laureat al Premiului Nobel pentru economie spunea: Pentru a primi, trebuie să ceri, dar nu poţi primi fără să ai un program economic credibil.”

Cea mai mare pondere în intrările de investiţii străine din România o au ţările Uniunii Europene, cinci state deţinând peste 75% din totalul de capital social subscris exprimat în echivalent valută şi peste 45% din valoarea stocului investiţiilor străine totale existente în România la 31 decembrie 2001.

Tendinţa, în ceea ce priveşte orientarea investiţiilor străine directe, este de deplasare din zona industriilor cu grad de prelucrare în general mai redus sau mediu (industria textilă, pielărie, încălţăminte, alimentară) către ramuri cu producţii mai complexe: industria de echipamente electrice şi optice şi industria mijloacelor de transport.

Economia românească continuă să se aproprie de  cea a ţărilor membre ale UE, făcând posibilă dezvoltarea României, în interesul reciproc al ambelor părţi.

Din punct de vedere politic integrarea înseamnă menţinerea păcii şi democraţiei, deschizând perspective de bunăstare şi de securitate pentru ţările nou integrate în 2007. Din punct de vedere economic când o mică regiune se integrează într-o regiune mai mare, ambele regiuni câştigă, însă cea mai mică câştigă mult mai mult. Uniunea

Europeană a găsit în est pieţe noi de desfacere, atât pentru reconstrucţia industriei TECE cât şi pe termen lung în vederea întăririi competitivităţii industriale şi tehnologice prin accesul la o piaţă internă foarte mare (o piaţă extinsă încurajează investiţiile).

„De altfel efectul de scară determinat de o piaţă mai mare este considerat ca unul din avantajele esenţiale pe termen lung ale integrării economice. În plus extinderea către TECE a UE poate constitui pentru aceasta din urmă un mijloc de a atinge o mai bună exploatare a diviziunii internaţionale a  muncii”. Forţa de muncă abundentă şi cu costuri scăzute din  TECE  ar putea genera creşterea producţiei de bunuri intensive în forţă de muncă în Est, eliberând în Vest o parte din resursele de muncă care ar deveni disponibile pentru realizarea de bunuri cu o valoare adăugată mai ridicată. O astfel de întâlnire a specializărilor ar permite o  alocare a resurselor la nivelul continentului european, fapt care ar trebui să stimuleze creşterea economică.

„Participarea la Piaţa Unică ar permite TECE să evolueze spre o mai bună alocare a resurselor şi să-şi îmbunătăţească bunăstarea globală”.

În plan financiar şi comercial accesul la piaţa internă deschide un important debuşeu pentru produsele lor ca şi beneficiul finanţării prin intermediul fondurilor structurale. Uniunea Europeană este percepută ca o zonă de prosperitate la care trebuie neapărat să se alăture., aşa cum spunea şi Daniel Dăianu : “existenţa Uniunii Europene este o şansă extraordinară pentru a învinge capcana înapoierii economice, având în vedere puţinele cazuri de modernizare economică şi de ajungere din urmă în istoria contemporană”.

Aderarea a întărit mai ales procesul de reformă şi a redus riscurile politice ceea ce a dus la o creştere a investiţiilor străine directe. Din acest punct de vedere integrarea a incitat şi mai mult întreprinderile comunitare să implanteze în aceste ţări.

 

Efecte ale integrării în Uniunea Europeană

 

Procesul de extindere a UE către est presupune înainte de toate liberalizare şi integrare a pieţelor.

Din punct de vedere teoretic, efectele liberalizării pieţelor pot fi efecte de alocare, de acumulare şi de localizare.

Efectele de alocare vizează modul în care integrarea induce schimbări în eficienţa economică prin intermediul realocării resurselor şi cheltuielilor. Prin înlăturarea barierelor din calea liberei circulaţii a factorilor de producţie, se va înregistra o creştere a eficienţei cu care resursele sunt alocate, realizându-se fenomenul convergenţei preţurilor

bunurilor şi factorilor de producţie. Acest fenomen de convergenţă conduce, de regulă, la sporirea bunăstării naţionale, implicând o importantă redistribuire a veniturilor.

Efectele de acumulare pun în lumină mijloacele prin care aranjamentele comerciale pot să schimbe nivelul resurselor naţionale, îndeosebi al stocurilor de capital. Prin natura lor efectele de acumulare tind să aibă un impact mai mare asupra PIB decât efectele de alocare, de aceea mai sunt cunoscute în literatura de specialitate ca efecte de creştere economică. Întrucât, în cazul efectelor de alocare are loc doar o redistribuire a resurselor de la o activitate la alta, beneficiul ce rezultă din aceasta este limitat de gradul în care eficienţa de utilizare a resurselor diferă iniţial între sectoare. În cazul efectelor de acumulare situaţia este diferită deoarece se modifică stocul de resurse, efectele de acumulare pot să conducă la schimbări mult mai ample în cantitatea de bunuri ce pot fi produse de aceeaşi forţă de muncă.

Efectele de localizare se referă la alocarea resurselor existente din punct de vedere geografic. Relaţia dintre concentrare sau aglomerare, liberalizare şi creştere economică este complexă. Pe de o parte barierele comerciale excesive duc la descentralizarea şi delocalizarea producţiilor, iar pe de altă parte, liberalizarea este însoţită de concentrarea tot mai puternică a producţiei pe pieţele devenite mai mari. Formarea de aglomerări apare ca urmare a unui echilibru între forţele centrifuge ce împing spre o dispersare a activităţilor în spaţiu şi forţe centripete ce conduc la regruparea acestora.

„Implicaţiile  unei integrări regionale sunt mult mai ample decât cele ale schimbului de bunuri, de servicii sau de factori; o integrare regională prezintă în acelaşi timp importante avantaje macroeconomice, prin întărirea interdependenţei între ţările participante: în primul rând , dacă ea conduce la o întărire a coordonării între ţări, se poate ajunge la o eficienţă mai mare a politicilor economice; apoi, cel mai adesea, acordurile de integrare regională comportă reguli comune de conduită şi obligaţii reciproce, ceea ce implică în acest caz un anumit arbitraj între instituţiile naţionale şi poate să contribuie la reducerea puterii grupurilor interne de presiune. Această dimensiune politică a acordurilor de integrare regională poate fi la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât implicaţiile directe legate de fluxurile de schimb, datorită efectelor dinamice asupra creşterii. Coordonarea politicilor economice şi o mai mare stabilitate economică au şanse ridicate de a spori creşterea economică în domenii ca: educaţie, cercetare-dezvoltare, mediu înconjurător, şi nu în ultimul rând, integrarea economică permite adesea întărirea credibilităţii politicilor economice.”

Este foarte dificil de estimat atât beneficiile cât şi costurile integrării. În ceea ce priveşte dificultatea unei evaluări cantitative a costurilor aderării, trebuie menţionat că aceasta se datorează printre altele complexităţii efectelor integrării şi a implicaţiilor largi pe care aceasta le are la nivel politico-instituţional, economic, social, şi cultural. Estimarea costurilor integrării este una mai mult calitativă şi se disting câteva categorii de costuri:

v   costuri legislative şi instituţionale – determinate de preluarea acquis-ului comunitar, de construcţie comunitară, de participare la organele şi bugetul comunitar;

v   costuri investiţionale legate de implementarea standardelor Uniunii Europene de către agenţii economici (standarde de mediu, siguranţă nucleară, infrastructură, transport, telecomunicaţii, energie, siguranţa la locul de muncă, protecţia consumatorului, control sanitar-veterinar şi protecţia animalelor, control fito-sanitar, standarde sociale, controlul frontierelor)

v   costuri de modernizare a capacităţilor de producţie, a creşterii productivităţii, competitivităţii şi adaptării la Noua Economie Europeană;

v   costuri legate de formarea personalului, de reorientare şi recalificare  profesională, costuri legate de pierderea locurilor de muncă şi alte costuri sociale care sunt legate de ajustările structurale impuse de procesul de integrare. Astfel, o dată cu integrarea pieţelor, firmele sunt supuse unei concurenţe tot mai intense de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, presupunând costuri mai scăzute şi o productivitate a muncii mai ridicată. Pentru aşi îmbunătăţi productivitatea, firmele vor trebui să elimine forţa de muncă în exces care se va îndrepta către noi locuri de muncă din alte firme şi sectoare de activitate sau care va trebui să-şi schimbe radical profesia. O realocare rapidă a resurselor va trebue însoţită de o realocare asemănătoare a forţei de muncă, deoarece forţa de muncă se va îndrepta în mod evident spre acele sectoare care vor oferi locuri de muncă.

O altă clasificare a acestor costuri poate fi făcută pornind de la ceea ce presupus aderarea la UE, care în prezent reprezintă o construcţie complexă, iar din punctul de vedere al stadiilor de integrare se află pe o treaptă avansată, cea de uniune economică şi monetară.

Astfel, în afara liberalizării schimburilor reciproce, aderarea la UE mai implică, din punct de vedere comercial, adoptarea tarifului vamal comun al UE şi a politicii sale comerciale comune faţă de terţi, participarea la Piaţa Internă Unică şi la politica agricolă comună, adoptarea politicii regionale a UE şi în final aderarea la Uniune Economică şi Monetară.

În privinţa liberalizării circulaţiei bunurilor trebuie făcută o diferenţă între următoarele categorii de efecte,care, de fapt, înseamnă şi costuri:

A. Efecte determinante de liberalizarea schimburilor comerciale cu UE, care pot fi deja în mare parte constatate datorită acordurilor de asociere încheiate ce au creat zona de liber schimb pentru produsele industriale, iar pentru unele produsele agricole au fost negociate şi practicate o serie de concesii comerciale reciproce.

Integrarea României în UE implică suprimarea totală a taxelor vamale la ansamblul produselor agro-alimentare importate din această grupare regională. Această suprimare completă a taxelor vamale la importul de produse agro-alimentare din UE va intensifica concurenţa din partea acestor produse pe piaţa românească, mai ales că ţările membre ale UE au o producţie excedentară la majoritatea produselor agro-alimentare, printre care: cereale, carne de vită şi pasăre, produse lactate şi legume. De altfel, UE este un furnizor important la nivel mondial de produse cum ar fi: cereale, carne de viţă, unt şi

vin, iar prin măsurile de reformă a PAC adoptate la Berlin în martie 1999 se aşteaptă creşterea surplusului net exportabil de cereale şi sporirea exportului de carne de porc şi pasăre, de produse lactate, îndeosebi brânzeturi. Numai la un număr redus de produse, producţia internă  a UE nu acoperă cererea internă, printre care carnea de ovine şi caprine. În mod evident, în momentul de faţă, cele mai afectate de concurenţa sporită sunt produsele agroalimentare.

B. Efecte determinate de preluarea tarifului vamal comun şi a politicii comerciale comune faţă de terţi. Adoptarea tarifului vamal comun al UE a avut efecte nefavorabile pe termen scurt, prin creşterea deficitului comercial, deoarece nivelul mediu de protecţie tarifară practicat de România înainte de aderare a fost în general mai ridicat decât nivelul de protecţie tarifară din UE (cu excepţia Estoniei, care şi-a liberalizat unilateral schimburile comerciale). Prin participarea la uniunea vamală România a trebuit să-şi ajusteze tarifele vamale prin alinierea taxelor vamale practicate la cele ale UE în sensul micşorării acestora. Micşorarea taxelor vamale a determinat o penetrare sporită a pieţelor cu produse din ţările terţe. În România s-au luat o serie de măsuri pentru alinierea acesteia la politica comercială a UE. În acest sens s-au eliminat complet taxele vamale prin reciprocitatea cu UE, principalele măsuri vizând adoptarea de către statul Român a tarifului vamal practicat de UE.

Pentru produsele alimentare, alinierea la tariful vamal comun (TVC) a avut un triplu efect:

v   pentru cea mai mare parte a produselor agroalimentare, România a trebuit să reducă semnificativ sau chiar să elimine taxele vamale ;

v   pentru altă parte, alinierea la tariful vamal comun a însemnat o majorare semnificativă a nivelului taxelor vamale (printre aceste produse se numără: carnea de bovine, produse lactate, ouă de păsări, tomate, lămâi, mere, orz, orez, făină, malţ, etc.); În această situaţie, majorarea taxei vamale a favorizat creşterea producţiei interne şi reorientarea importului spre ţările membre ale UE, conducând la creşterea preţurilor pe piaţa internă;

v   o ultimă categorie este cea a produselor pentru care adoptarea tarifului vamal comun nu a modificat nivelul taxelor vamale şi a antrenat schimbări minore: anumite tipuri de carne de porc şi pasăre, creveţi, banane din specia Musa, boabe de soia, seminţe de legume, diverse grăsimi şi uleiuri vegetale, preparate pentru supe, ciorbe şi bulioane, făinuri, prafuri şi pelete din peşte sau crustacee, turte şi alte reziduuri din extracţia uleiului de soia.

C. Efecte determinate de preluarea acquis-ului  Pieţei Interne. Preluarea acquis-ului Pieţei Interne a determinat costuri ce vor trebui suportate în cea mai mare parte de întreprinderi, care, pentru a face faţă presiunilor competitive, vor trebui să-şi ajusteze standardele tehnice, de calitate, de mediu, de siguranţă la locul de muncă etc. la standardele UE.

După cum am menţionat anterior în lucrare, s-a spus că agricultura românească prezintă particularităţi în comparaţie cu celelalte ţări integrate sau care urmează a se integra, particularităţi ce constau în gradul de fărâmiţare a plantaţiilor agricole, dotarea precară de unde şi gradul scăzut de eficienţă al acestora – ferme de subzistenţă, gradul ridicat de ocupare al populaţiei în agricultură (Tabel nr. 3.2)şi al ponderii agriculturii în PIB, gradul ridicat de îmbătrânire al populaţiei de la sate, modul defectuos în care s-au implementat programele de finanţare comunitare – SAPARD, etc.

Tabel nr.3.2

Raportul dintre forţa de muncă ocupată în agricultură şi nivelul cheltuielilor cu alimentele din veniturile familiei (an de referinţă 2004)

Nr.crt. ŢăriForţa de muncă ocupată în agricultură (%)

Nivelul cheltuielilor cu alimentele din veniturile familiei (%)

1. UE 15 membri 4,3 16,2

2. Ungaria 6,1 27,7

3. Cehia 4,9 26,4

4. Polonia 19,6 28

5. Slovacia 19,6 28,7

6. Bulgaria 10,7 31,8

7. România 36,4 39,9

Sursa: Institutul European din România – www.ier.ro

Un studiu al Comisie Europene (2004) privind impactul asupra pieţelor şi veniturilor agricole al lărgirii UE către est, bazat pe modelul de simulare european (ESIM) concluziona că aderarea la UE va ameliora în mod sensibil perspectivele pentru agricultorii ţărilor candidate fără să creeze dezechilibre majore pe pieţele unei Uniuni extinse. Studiul avansează ideea că integrarea pe Piaţa unică a TECE va provoca o anumită specializare a producţiei agricole în favoarea producţiei vegetale în TECE şi în favoarea producţiei animale în UE-15. „Pentru a beneficia de avantajele admiterii în UE în 2007, în cadrul propunerilor sale, Comisia Europeană a prevăzut măsuri de restructurare a ajutorului acordat dezvoltării rurale şi a introdus o măsură specifică de susţinere în favoarea exploatărilor de semi-subzistenţă.”

Legat de costurile participării României la politica de dezvoltare regională a UE am putea identifica două categorii de costuri: directe şi indirecte

În categoria costurilor directe am putea încadra costurile legate de cofinanţarea proiectelor de dezvoltare regională, care reprezintă sume care vor trebui alocate de la buget şi costurile legate de construcţia instituţională şi cu pregătirea personalului pentru participarea la Fondurile Structurale şi la Fondurile de Coeziune. Este posibil ca în unele situaţii costurile de co-finanţare să exercite presiuni asupra bugetului României, în speţă,

sau să determine sacrificarea unor obiective naţionale, datorită unei neconcordanţe ce ar apărea între aceste obiective şi proiectele finanţate de UE.

Costurile indirecte ar fi determinate de o capacitate de absorbţie scăzută a fondurilor pentru acţiuni structurale şi de coeziune.

România înregistrează un mare deficit în această privinţă. Există fonduri de cca. 30 mild. de euro însă acestea nu vor putea fi accesate decât pe baza unor proiecte viabile.

În acest moment s-au lansat o serie de programe finanţate de Uniunea Europeană şi organismele abilitate cu gestionarea acestora depun eforturi majore pentru ca fondurile alocate să fie absorbite.

AFACERI INTERNATIONALE TOMUT CIPRIAN VASILE,ANUL III,GRUPA 8483