COMUNICARE SI INTEGRARE SOCIALĂ PRIN ACTIVITĂŢI SPECIFICE

NOTE de CURS

1

CURSUL NR.1 Delimitari conceptuale; teorii clasice si moderne ale comunicarii

Ce este comunicarea? Iata o întrebare la care au încercat sa raspunda toti autorii literaturii de specialitate, în functie de semnificatia data termenului în discutie . Ca si cea mai mare parte a cuvintelor unei limbi, verbul a comunica si substantivul comunicare sunt ambele polisemantice, comportând o pluralitate de semnificatii. Firesc, definitiile sunt numeroase si diferite dar, indiferent de scoala de gândire careia apartine un autor sau altul, sau de orientarea în care se înscrie, acestea au cel putin urmatoarele elemente comune:

comunicarea este procesul de transmitere de informatii, idei, opinii, pareri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul;

nici un fel de activitate – cotidiana si/sau complexa – nu poate fi conceputa în afara procesului de comunicare.

Exemple de definitii ale comunicarii:1. Comunicarea este un proces în care oamenii îsi împartasesc informatii, idei si sentimente (Hyles S. Si Weaver R.);2. Comunicarea este procesul prin care o parte (numita emitator) transmite informatii (un mesaj) altei parti (numita receptor) (Baron R.);3. Comunicarea este activitatea psihofizica de punere în relatie a doua sau mai multe persoane în scopul influentarii atitudinilor, convingerilor, comportamentelor destinatarilor si interlocutorilor (Ross R.);4. Comunicarea reprezinta un proces de viata esential prin care animalele si oamenii genereaza, obtin, transforma si folosesc informatia pentru a-si duce labun sfârsit activitatile sau viata (Brent D.R.).

1. Axiomele comunicarii umane ( Pârvu, I. – Filosofia comunicarii):

Axioma 1 = Comunicarea este inevitabila ( nu putem sa nu comunicam, orice comportament uman având valoare de mesaj).Axioma 2 = Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational (orice comunicare se analizeaza în continut si relatie deoarece nu se limiteaza la transmiterea informatiei, ci induce si un comportament adecvat).Axioma 3 = Comunicarea este un proces continuu (partenerii interactioneaza în permanenta fiind, prin alternanta, stimul si raspuns).Axioma 4 = Comunicarea îmbraca fie o forma digitala, fie una analogica (verbala – nonverbala).Axioma 5 = Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, daca se întemeiaza pe egalitate sau diferenta (comportament “în oglinda” – de ega litate, si comportament complementar: profesor – elev).

2

Axioma 6 = Comunicarea este ireversibila (produce un efect asupra receptorului).Axioma 7 = Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare (mesajul capata sens numai în functie de experienta de viata si lingvistica a fiecaruia dintre noi).

2. Nevoia de comunicareComunicarea este, în fapt, expresia vietii pentru ca se afla în inima vietii umane, sociale (Soitu, L. – Pedagogia comunicarii).Nevoia de comunicare poate lua diferite forme:2.1. Nevoi fizice / biologice – care au ca origine trebuinta biologica a omului de a se uni cu semenii sai pentru a supravietui, pentru a-si asigura o stare de sanatatefizica si mintala corespunzatoare. Sunt cunoscute cazurile în care absenta unei comunicari satisfacatoare genereaza alterarea starii de sanatate, înstrainarea, alienarea, dorinta de suicid etc. Relatiile interpersonale intime au cea mai veche recunoastere, de exemplu.2.2. Nevoia de identificare psihologica (sau nevoia de “EU”) – care faciliteaza însa-si dorinta si vointa de supravietuire si afirmare (comunicarea este aceeacare ne demonstreaza ca suntem ceea ce suntem), constiinta de sine o dobândim numai prin dialogul cu ceilalti.2.3. Nevoi sociale (nevoia de ceilalti) – de interrelationare. Exista trei tipuri de nevoi sociale (dupa Schutzw):

a) nevoia de includere/cuprindere într-un grup. Aceste nevoi apar ca aliante (casatorie, colectiv de lucru, comunitate religioasa etc.);b) nevoi sociale generate de dorinta de autoritate– de a avea influenta asupra celorlalti. Toffler: considera ca împlinirea va fi adusa nu de Al Doilea Val – în care fiecare are un sef -, ci de Al Treilea Val – unde fiecare individ sa aiba un sef, dar sa fie si sef, asigurându-se fiecaruia sansa de a fi recunoscut ca “cel mai bun” în domeniul sau (cel putin în principiu);c) nevoia de afectiune – care adesea este subscrisa nevoii de respect. Fiecare om doreste sa conteze, sa reprezinte ceva pentru celalalt, sa fie recunoscut si apreciat.

3. Comunicarea didactica – este o forma particulara a comunicarii umane indispensabila în vehicularea unor continuturi determinate , specifice unui act de învatare sistematica si asistata; ea presupune un raport bilateral profesor– elev si calitate deosebita. Potrivit dictionarului de pedagogie (Sorin Cristea,2000), comunicarea didactica poate fi considerata …”un principiu axiomatic al activitatii de educatie care presupune un mesaj educational elaborat de subiectul educatiei (profesor), capabil sa provoace reactia formativa a obiectului educatiei

3

(scolar), evaluabila în termen de conexiune inversa externa si interna”. În comunicarea didactica, etalonarea cunostintelor ia forme diferentiate functie de destinatar (scolar de o vârsta anume si un nivel de pregatire diferit). Putem aprecia , din acest punct de vedere, ca “limbajul” în comunicarea didactica are un destinatar bine definit.

3.1 Elementele structurale ale comunicarii didacticeReiteram ideea ca în cadrul comunicarii întâlnim mai multe variabile care influenteaza diferit procesul ca atare. Pornind de la ideea ca fiecare proces de comunicare are o structura specifica reprezentata, în principiu, de un anume tipde relatie dezvoltata, elementele structurale ale comunicarii (inclusiv didactice) sunt:

I. Cel putin doi parteneri , între care se stabileste o relatie.

A. Emitatorul – care este un individ, un grup, o institutie (profesor, corp profesoral, scoala). Acesta:

poseda informatie bine structurata are o stare de spirit deosebita (motivatie) are un scop bine precizat declanseaza actul comunicarii, initiind si formulând mesajul are grade diferite de credibilitate sau de prestigiu

Mentiune: în învatamântul modern, profesorul nu mai este considerat emitator de drept si de fapt; elevul / studentul preia anumite prerogative ale profesorului; datorita posibilitatilor de informare mult diversificate, scolarul poate interveni în lectie fiind uneori sursa primara de informatie. Profesorul, în ipostaza de emitator profesionalizat, trebuie sa fie flexibil si adaptat, acceptând când este cazul rolul de receptor (temporar).

B. Receptorul care si el poate fi: un individ, un grup, o institutie caruia / careia îi este adresat mesajul sau care intra în posesia mesajului în mod întâmplator /constient. Receptorul / destinatarul receptioneaza mesajul, îl decodifica (descifreaza prin întelegere), îl prelucreaza, interpreteaza si da semnal de raspuns (feed-back). Se pare ca o buna comunicare este cea centrata în special pe cel care primeste mesajul, pe posibilitatile de perceptie si decodare ale acestuia. De regula la primirea mesajului, receptorul reactioneaza în patru moduri:a) reactie adaptativa (preia si prelucreaza mesajul de asemenea maniera încât sa-si sporeasca sansele de reusita, sa maximizeze profitul / recompensa);b) reactie de autoaparare (ego-defensiva); receptorul încearca sa salveze aparentele, are o imagine de sine acceptabila si pe cât posibil în acord cu imaginea celorlalti despre el;c) reactia expresiei valorice – apreciaza rolul mesajului în dezvoltarea personala;

4

d) reactie cognitiva – vizeaza nevoia receptorului de a întelege, de a da sens mesajului; pentru aceasta îsi activeaza experienta de viata si discernamântul.Între cei doi parteneri se stabileste o anumita relatie, fiecare este programat si pentru receptie si pentru emisie. Între ei are loc un transfer de informatie, realizat într-un mod accesibil amândurora. Au un scop comun si un repertoriu(câmp de experienta) specific, care se intersecteaza.

II. Mesajul – informatie structurata dupa anumite reguli. Reprezinta cea mai complexa componenta a procesului de comunicare, care se transmite apelândla limbajul verbal, nonverbal, paraverbal. Este determinat de starea de spirit a emitatorului si de deprinderile de comunicare ale emitatorului si receptorului. Trebuie sa fie clar, coerent, concis. Construirea si transmiterea mesa jului presupune doua actiuni distincte: codarea si decodarea.Codarea = transpunerea în simboluri, semne, cuvinte a ceea ce este de transmis (gânduri, intentii, sentimente, atitudini).Codul = ca ansamblu de semne si semnificatii verbale si/sau nonverbale, trebuie sa fie comun partenerilor comunicationali.Decodare = identificarea echivalentului exact si corect al mesajului, materializat în gând / idee.

III. Canalul de comunicare – mijloc prin care trece mesajul. Sunt canale formale / prestabilite si canale nonformale (relatii de prietenie, preferinte, interese). Orice canal are ca suport tehnic mijloacele de comunicare (telefon, fax, telex, calculator, radio, TV, video etc).

IV. Factori perturbatori care apar de regula la emitator. Sunt bariere de comunicare de diverse naturi.

V. Contextul comunicarii – mediul în care se comunica

VI. Feed-back-ul – componenta foarte importanta pentru ca determina masura în care mesajul a fost înteles, crezut si acceptat; este o informatie trimisa înapoi la sursa (De Vito). Feed-back-ul poate fi privit si ca o comunicare despre comunicare si învatare (ceea ce Bathson numeste metacomunicare), mesajul circulând dinspre receptor spre emitator si furnizând informatii utile despre preluarea si învatarea cunostintelor emise de catre profesor si asimilate de catre elev, precum si informatii utile cu privire la reglarea activitatii dominante (cea de transmitere acunostintelor). Feed-back-ul are o fenomenalitate/procesualitate cu totul âspecifica. În actiunile curente, feed-back-ul devine o realitate reflexa si fireasca, încât nu mai este sesizat si constientizat decât atunci când lipseste.

5

În schimb, în pedagogie, conexiunea inversa (feed-back) exprima în esenta legatura prin care sunt corelate si se interconditioneaza continuu si dinamic cele doua laturi fundamentale ale procesului de învatamânt – predare si învatare –incluzând si toate celelalte componente ale procesului de instruire, pe care le angajeaza afectiv si efectiv: scolar, profesor, obiective, continuturi, strategii de actiune didactica, modalitati de evaluare. Asadar, pe plan larg, feed-back-ul are o maxima cuprindere si generalitate în virtutea careia se organizeaza si se reorganizeaza întregul proces de învatamânt pe cadrul si coordonatele sistemuluinational de învatamânt, asigurând, în acelasi timp, si evaluarea sociala si economica a învatamântului, precum si impactul sau cultural. Tot în baza feed-back-ului educational autorii de manuale aplica principiul accesibilitatii si respectarii particularitatilor individuale si de vârsta.

Functiile feedbackului sunt:1. functia de confirmare /întarire imediata a rezultatelor pozitive si de intensificare a învatarii;2. functia de semnalare, identificare si depasire a unor dificultati obiective (logice) sau subiective (psihologice);3. functia de diagnoza, în scopul evaluarii care urmeaza;4. functia de depistare si corectare a erorilor curente, pentru a le evita pe cele cumulative;5. functia de prevenire a greselilor, procedând la remaniere actionala;6. functie stimulatorie, de întarire a motivatiei învatarii

Lauda si critica sunt doua modalitati de feed-back care apar în comunicarea didactica. Folosita corect si în anumite conditii, lauda este o cale eficienta de apreciere si încurajare a elevilor. Prezentam în tabelul de mai jos conditiile deeficienta/ineficienta ale acestei tehnici.Lauda:

Eficienta daca: Ineficienta atunci când:specifica particularitatile performantei se restrânge la remarci pozitive globaleofera elevilor informatii detaliate despre competenta lor si valoareaperformantelor

nu ofera informatii precise despre competenta si valoare

stimuleaza elevii spre performante si mai valoroase

orienteaza spre compararea cu altii si spre competitie neloiala

abordeaza performantele anterioare ale elevilor ca un context pentru a le evidentia pe cele prezente

abordeaza realizarile colegilor ca un context pentru a remarca performanta unui elev

atribuie succesul capacitatilor elevului si eforturi investit de acesta în învatare

atribuie succesul unor factori externi, ca: noroc, sarcini de lucru usoare, etc.

6

Comparativ cu lauda, critica este o practica mai raspândita în scoala, dar mai putin placuta, în special pentru persoana criticata.De aceea, profesorii trebuie sa tina cont de câteva recomandari pentru ca aceasta sa fie eficienta:

sa critice scolarul într-un loc privat si numai “fata în fata”; sa se bazeze pe fapte realehhh, iar scolarului sa i se spuna unde a gresit; sa i se explice de ce respectivul fapt constituie întradevar o problema; sa se formuleze sugestii în legatura cu posibilitatea îmbunatatirii situatiei; sa se lase posibilitatea scolarului de a-si exprima sentimentele si

atitudinile, chiar daca nu sunt concordante cu optica profesorului; sa se evite tonul ridicat, sarcasmul, etichetarile verbale (care de multe roi

jignesc).

3.2 Niveluri ale comunicarii didacticeÎn principiu, comunicarea umana opereaza:

a. la nivel intrapersonalb. la nivel interpersonal

a. Comunicarea intrapersonala este particulara, privata, personala si accesibila eventual doar celor mai de încredere, deoarece include un complex de probleme psihologice, trairi si nelinisti interioare, de experiente intime care genereaza sau nu un minim respect de sine. Comunicarea intrapersonala solicita afectivitatea individului, perceptiile, motivatiile, atitudinile, credintele, cunostintele s.a.m.d. – care la un loc, formeaza un cadru de referinta prin care un individ raspunde unui mesaj.Comunicarea intrapersonala conditioneaza direct comunicarea interpersonala – realizata într-un context psiho-socio-cultural specific care face posibila transmiterea mesajelor si integrarea propriilor sentimente ale indivizilor într-un sistem valoric – la care vesnic ne raportam cu cons tienta (daca suntem fiinte morale!).

b. Comunicarea interpersonala – determina dezvoltarea identitatii individuale deoarece sinele nostru exterior (spune Gimson) devine o reflectie a fiintei noastre interioare, fiind definit de gândurile si credintele noastre si de raspunsurile la contextul psihologic, social si temporal în care traim. Sullivan spunea: credinta noastra despre modul în care ne percep semenii nostri, comunicata verbal si nonverbal, ne ajuta sa ne structuram identitatea. De aceea, comunicarea este mai mult decât o relatie reciproca între emitator si receptor

7

(relatie numita schimb informational). Ea este o sincronie interactionala , o intrare simultana în vibratie a emitatorului si receptorului – ceea ce este suficient de dificil de atins.

4. Bariere în comunicareDoctorul Leonard Saules, de la Grand School of Business, Universitatea Columbia, considera ca în procesul de comunicare pot interveni urmatoarele bariere, care altereaza comunicarea, uneori generând conflicte:

a. Bariere de limbaj: aceleasi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane (cod diferit =

comportament diferit); cel ce vorbeste si cel ce asculta se pot deosebi ca pregatire si experienta;

determina inadecvarea comunicarii; starea emotionala a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude; ideile preconcepute si rutina influenteaza receptivitatea; dificultati de exprimare; utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

b. Bariere de mediu sunt reprezentate de: climat de munca necorespunzator (poluare fonica ridicata); folosirea de suporti informationali necorespunzatori; climatul locului de munca poate determina membrii grupului sa-si

ascunda gândurile adevarate pentru ca le este frica sa spuna ceea ce gândesc;

c. Pozitia emitatorului si receptorului în comunicare poate, de asemenea, constitui o bariera datorita:

imaginii pe care o are emitatorul sau receptorul despre sine (conservarea imaginii de sine) si despre interlocutor (egocentrism, tendinte polemice,

rezistenta la schimbare, lipsa de interes, idei preconcepute); caracterizarii diferite de catre emitator si receptor a situatiei în care are

loc comunicarea; sentimentelor si intentiilor cu care interlocutorii participa la comunicare.

d. Barierele de conceptie, acestea fiind reprezentate de: existenta presupunerilor; exprimarea cu stângacie a mesajului de catre emitator; lipsa de atentie în receptarea mesajului; concluzii grabite asupra mesajului (nu asculta activ); lipsa de interes a receptorului fata de mesaj; rutina în procesul de comunicare.

8

Desi îmbraca forme diferite, constituind reale probleme în realizarea procesului de comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existând câteva aspecte ce trebuie luate în considerare pentru înlaturarea lor:

planificarea comunicarii; determinarea precisa a scopului fiecarei comunicari; alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicarii; clarificarea ideilor înaintea comunicarii;

folosirea unui limbaj adecvat

AplicaţiiDiferitele cercetari facute asupra raportului dintre

mijloacele verbale si neverbale folosite in instruirea sportivilor au condus la concluzia ca pe masura ce elevii sau sportivii avanseaza in stapanirea deprinderilor, numarul mesajelor se reduce, iar raportul dintre acestea se modifica in favoarea mijloacelor verbale. Elevii au mai putina nevoie de demonstratie sau alte imagini, vorbirea profesorului intervenind mai rar si mai ales pentru indicatii.

Funcţia de reglare a comunicării: - cognitiva: descriere, explicatie, evaluare (verbala si nonverbala) comunicare de cunostinte, autocunoastere, constientizare, sugestie, meditatie, atentie, deprinderi de observare; - afectiva: incurajare, stimulare-calmare, incredere, intarirea eului, motivare, entuziasm, autostima, convingere, exortatie; - actionala: indemn la actiune, comanda, orientare spre scop,invatare motrica, anticipare si strategii anticipative, antrenament mental - psihosomatica: respiratie, relaxare, hipnoza, autohipnoza; - de comunicare si ascultare a altora

- Reglare de sistem psihic: autodeterminare, autocunoastere, autoreglare. Tipuri de comunicare

- Comunicare unidirectionala - de la profesor la elev, sau de la elev la profesor;

9

- Comunicare bidirectionala - intre profesor si elev (dialog);

- Comunicare multidirectionala - intre toti membrii grupului, profesor si elevi (colocviu sau joc sportiv la care participa si profesorul) /Cf. Wlodarski, 1980, p. 220-223/

Metodele Majoritatea metodelor pedagogice sunt fundamantate de prinicpiile si legitatile comunicarii. I. Metode de comunicare orala: a. expozitive; b. interogative; c. dicutii-dezbateri; d.problematizari II. Comunicare interna - reflectie

10

III. Comunicare scrisa IV. De explorare a realitatii a. nemijlocita - observatie, experiment, cercetarea documentelor; b. mijlocita - metode intuitive-demonstrative si metode moderne. V. Bazate pe actiune a. directa - exercitii, studiu de caz, proiecte, lucrari practice; b. simulare - joc, dramatizare. VI. Instruire programata (I. Cerghit)

Metode persuasivePersuasiunea este actiunea prin care o persoana este

determinata de catre o alta persoana sa creada sau sa efectueze un anumit lucru. In acest scop este necesara cunoasterea exacta a dorintelor, mobilurilor si starilor celui supus actiunii de convingere (P. Popescu-Neveanu) Convingerea consta din orientarea, actiunea sau ideia dotata cu certitudinea subiectiva. Ea se impune prin necesitate interna si rezulta din asocierea unei idei cu o trebuinta, din implantarea afectiva a ideii sau normei, care astfel dobandeste valoare. Reprezinta o "ideie forta (P. Popescu-Neveanu)

Persuasiunea poate fi rational-logica folosind demonstratia logica si argumentarea, sau afectiv-emotionala apeland la sentimente, folosind exortatia .

R. Martens enumera trei modalitati de motivare directa a sportivului:

a. "ingaduinta" sau promisiuea (compliance) - "daca azi castigati, maine sunteti liberi" (este un fel de coruptie morala, cum denumea Makarenko promisiunile facute pentru a determina o anumita conduita la elev);

b. identificarea - "daca iubiti echipa, o faceti pentru mine", deci tot un fel de "intelegere" si

c. internalizarea - apelul la convingeri si valori, fara promisiuni de recompense: "Ai muncit mult si trebuie sa ai incredere in tine. Eu sunt convins ca poti mult" (Martens, 1987, pag. 21-22)

Persuasiunea este actiunea de a sfatui eficient, de a convinge, prin care o persoana este determinata de catre alta sa creada sau sa efectueze un anumit lucru. Ea este utilizata in mod curent in educatie - pentru formare de atitudini si conduite - in medicina, pentru sustinerea "moralului" bolnavului, in comert sau in politica.

In psihiatrie scopul persuasiunii este de a orienta si dirija motivatiile (constiente sau inconstiente) ale pacientului in

11

directia voita de terapeut. Tot aici se face deosebirea intre sugestie, care este insusire nereflecata a unei atitudini induse si persuasiune, ca actiune prin care atitudinile sunt acceptate fara analiza lor critica. Chiar atunci cand persuasiunea se numeste "rationala" (Dubois) factorul afectiv este important. (P. Branzei). Norbert Silamy subliniaza un aspect esential al persuasiunii privita psihologic sau psihoterapeutic: "mai putin important este sa spui adevarul, cat sa afirmi ceea ce este credibil"

Facem aici o apropiere cu ceea ce a dezvoltat Th. Ribot in cunoscuta lucrare "Logica sentimentelor", ca in rationamentul afectiv cel care il foloseste alege argumentele (premizele) pen- tru a ajunge la concluzia pe care si-a propus-o. Putem spune, in acord cu marele psiholog francez, ca de multe ori, poate de cele mai multe ori, in activitatea pedagogica, in scrierile eseistice, in conferinte sau referate accentuam latura afectiva, facem apel la sentimentele celor carora ne adresam. Aceasta pornire, dominanta la unii mai mult decat la altii, nu trebuie sa puna in umbra rationamentul logic.

Comunicarea în funcţie de tipologia şi stilurile de conducere a grupurilor

K. Lewin, R. Lippit şi R. K. White au făcut, în anul 1931, primele experimente de conducere a grupurilor mici, creând trei situaţii deosebite:

a) climat şi stil de conducere autoritară;b) conducere democratică; c) situaţie liberă, nedirijată. Constatările au fost evident dintre cele mai variate, după

cum priveau climatul şi relaţiile dintre membrii grupului sau eficienţa şi satisfacţia consecutivă activităţii. Anii care au urmat au adăugat date şi asupra stilurilor de conducere şi a valorii lor în situaţii variate, la grupuri de structuri şi cu scopuri dintre cele mai eterogene.

De aici s-a trecut la stabilirea tipologiei conducătorilor: autoritari, democraţi, “laissez-faire” (nedirectivi). În activitatea sportivă s-au confirmat o serie de concluzii ale cercetărilor psihologice:

12

a) în grupul condus autoritar, legătura dintre membrii e slabă; faţă de antrenor, unii sportivi manifestă agresivitate, neacceptare; intensitatea muncii este mare; grupul este eficient, dar membrii săi nu manifestă prea multe relaţii mutuale;

b) în grupul condus democratic se dezvoltă o bună coeziune, dar în organizarea activităţii se consumă mult timp înainte de a se ajunge la consens; munca nu este prea intensă, dar este plăcută;

c) în grupul condus “laissez-faire” coeziunea nu se stabileşte, membrii lui sunt nemulţumiţi de faptul că nu sunt organizaţi şi că activitatea este neeficientă.

Psihologii sportului au sistematizat numeroase tipuri de antrenori a căror enumerare este foarte instructivă. Astfel, Lickert enunţă antrenorul: autoritar şi agresiv, autoritar-binevoitor, antrenorul consultativ şi antrenorul participativ. Lloyd Percival descrie o mulţime întreagă de tipuri de antrenori, aşa cum au rezultat ele dintr-o largă cercetare efectuată în rândul sportivilor şi antrenorilor canadieni. O primă clasificare a tipurilor negative este următoarea:

cel care insultă - de departe cel mai neacceptat; cel care strigă - crezând că succesul conducerii stă în

numărul decibelilor; cel care pedepseşte - îi face pe sportivi să se simtă

vinovaţi de insuccese, acestea subminând poziţia antrenorului;

“gâtuitorul” - îngăduitor la antrenamente, dar sufocant la apropierea jocului;

instabilul, temătorul, care-şi pierde sângele rece în competiţie;

“aprinde ţigară de la ţigară”; “generalul Custer” a cărui strategie nu se schimbă

niciodată; eroul - care se grăbeşte să-i felicite pe câştigători pentru

ca toată lumea să ştie că el este antrenorul; “scientistul” care se pregăteşte psihic şi pe el şi pe

sportivi pentru aplicarea planului şi strategiilor de luptă. Percival continuă lista tipurilor negative într-o manieră umoristică (şi care nu trebuie să supere pe nimeni); “mormăitorul”,“temnicerul”,“gură-mare”, “superstiţiosul”, “pisălogul”, “prietenul la toartă”, “baston alb” (care nu ştie ce se petrece lângă el) !

13

Ilustrăm în continuare, cele două orientări ale conducătorului-antrenor, pe care le-a formulat J. B. Cratty, inspirându-se din cercetările de management. Este vorba de conducătorul orientat spre sarcină şi cel orientat spre oameni. Stilul de conducere are evident o mare însemnătate în obţinerea performanţelor, dar să nu uităm că acestea sunt multiplu determinate de factori dintre cei mai diverşi. Aici atragem atenţia asupra unui aspect care în ultimii ani preocupă pe toţi specialiştii în probleme de conducere. Vom împrumuta din “ştiinţa conducerii” un grup de idei care scoate în valoare dependenţa eficienţei activităţii conducerii de modul cum se îmbină stilul de conducere cu un alt element important al performanţei, şi anume: gradul de programare. Schema alăturată (puţin modificată, după Gerbier) ne atrage atenţia şi nouă că în atingerea rezultatelor maxime în sport trebuie întrunite, în acelaşi timp şi loc, anumite condiţii de calitate.

Conducerea prin obiective în condiţiile în care membrii grupului au toţi o motivaţie superioară de performanţă, dispunând de un grad superior de conştientizare a sarcinilor, are cele mai mari şanse de a fi deosebit de eficientă. Către astfel de conducere trebuie să se orienteze antrenorii.

Avantaje şi dezavantaje ale celor două“stiluri” de conducere

(J. B. Cratty*)

CONDUCEREA ORIENTATĂ SPRE SARCINĂ (OBIECTIV)

Avantaje

mai eficientă: energia este în principal orientată spre sarcină;

puţin timp acordat pentru comu-nicarea interpersonală;

stabileşte repede atribuţii în situaţii de sarcini bine structurate;

eficienţă în situaţii foarte

Dezavantaje

poate creşte nivelul anxietăţii la unii membri ai echipajului;

sacrifică eficacitatea pentru securitatea personală a membrilor;

mai puţin eficientă în situaţii moderat stresante în care membrii grupuli doresc să interacţioneze;

14

favorabile conducerii, de exemplu: putere mare a conducătorului în sarcini clare şi în situaţii foarte nefavorabile pentru conducere; slabă capacitate a conducătorului în sarcini nestructurate sau neacceptate de membrii grupului.

poate să nu reuşească cu subordonaţi importanţi şi nici să satisfacă nevoia de conducere secundară a acestora.

CONDUCEREA ORIENTATĂ SPRE OAMENI

Avantaje

poate reduce anxietatea în situaţiile în care sarcina a fost realizată nesatisfăcător;

se potriveşte cel mai bine cu oamenii instabili;

se potriveşte cel mai bine în situaţiile moderat favorabile conducătorului şi în care membrii grupului au nevoie de obicei de o mână mai forte în luarea deciziei.

Dezavantaje

lipsa preocupării pentru executarea cu succes a sarcinii;

mai pu]in eficientă în situaţii foarte stresante sau în cele în care puterea mare sau simbolul puterii sunt clar conferite conducătorului;

poate provoca anxietate în membrii grupului care sunt în mod deosebit orientaţi spre sarcină.

Teoria personalităţii pe care Eric Berne (1966) o priveşte sub aspectul “tranzacţiei interpersonale” - modalitate de comunicare cu ceilalţi - depinde de stările psihice ale ego-ului.

Comportamentele diverşilor indivizi depind de modul cum se exprimă stările ego-ului lor, care pot fi de “părinte”, “adult” sau “copil”. În faţa evenimentelor vieţii sau în relaţii de muncă, fiecare individ va adopta o atitudine corespunzătoare stării ego-ului său, stare dublu determinată de factori naturali şi de experienţa de viaţă.

Atitudinile “părinteşti” pot fi “normative” (critic, moralizator, pedant, exigent, scrupulos, păstrător al tradiţiilor)

15

sau “grijulii” (care oferă protecţie, afecţiune, sprijin, îngăduinţă).

“Adultul” este realist, obiectiv şi adaptat permanent situaţiilor;

“Copilul” exprimă, chiar la maturi, spontaneitatea fiinţei, starea psihică a copilăriei. Copilul poate fi “firesc” cu conduite directe, sincere, încrezătoare sau “adaptat” (cu capacitatea de a se orienta în situaţii pentru a obţine răspunsuri convenabile), dar şi “rebel” (opozitiv în unele împrejurări, arogant, agresiv).

Exemplu de tranzacţe între două persoane (dup\ F. Antonelli şi A. Salcini, 1973)

I. Tranzacţie (comunicare) explicită (verbalizată) / ADULT ADULT

* Antrenorul: “De ce te întorci atât de târziu, fără să-mi fi cerut voie?”

* Sportivul: “N-am avut timp să vă anunţ, deşi mi-am propus!”

II. Tranzacţie ascunsă (neverbalizată) (Părintecopil)* Antrenorul: “Aici eu comand!”* Sportivul: “Nu mai fac, iartă-mă, am fost distrat.”Aceeaşi tranzacţie între persoane adulte ar fi trebuit să fie exprimată astfel:* Antrenorul: “E cam târziu, mâine trebuie să fie fii în

formă, la antrenament.”* Sportivul: “De acord, dar azi mi-am permis o mică

încălcare a regulii.”

16

Cunoaşterea structurii de personalitate, din punctul acesta de vedere este utilă pedagogului-antrenor, întrucât comunicarea interpersonală este mai eficientă la acelaşi nivel de exprimare a ego-ului.

Aspecte ale socializării în activitatea sportivăSocializarea reprezintă un aspect foarte important al

constituirii şi dezvoltării spiritului de echipă în sport."Socializarea are două sensuri, pe care putem să le

denumim individual şi de grup. Primul este definit ca “procesul psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane.“ (L.Vlăsceanu, 1993) Cel de al doilea sens priveşte “extinderea numărului de agenţi individuali care exercită controlul sau participă direct la dezvoltarea unui sistem, subsistem sau sector de activitate.” (Idem) Este lesne de în]eles că activitatea sportivă deţine ambele funcţii, fie că este vorba de sportivul-individ, fie că este vorba de factorii care dezvoltă şi conduc/controlează sistemul organizatoric şi material al activităţii sportive. Sportivul, ca individ uman, este caracterizat ca fiinţă bio-psiho-socială, realizarea sa deplină neputându-se manifesta în afara determinantelor socioculturale, determinante care pot fi optimizate într-o societate bine echilibrată. La rândul său performanţa este şi ea determinată de factorii socioculturali care ajută componentele aptitudinale şi atitudinale ale individului să se manifeste maximizat, în condiţiile unei pregătiri ştiinţifice. Performanţa este, din alt punct de vedere, rezultatul colaborării de tip sistemic şi sinergic a unui mare număr de ştiinţe şi discipline particulare, care au condus în ultimele decenii la constituirea blocului ştiinţei sportului, ca subsistem al ştiinţei Activităţilor Corporale (care include şi alte domenii, ca activităţile gimnice/de fitness, recretative, ludice şi compensatorii). Chestiunea care ne intereseză acum este următoarea: în ce măsură performanţa sportivă poate beneficia de clarificările şi fundamentările ştiinţifice ale psihosociologiei, care consideră socializarea ca una dintre temele ei de bază?. În fond este vorba de a sistematiza şi clarifica unele cunoştinţe sau intuiţii

17

pe care antrenorii şi profesorii le au în privinţa educării şi dezvoltării performerilor, indiferent dacă practică sporturi individuale sau colective. Şi aceasta pentru că sportivul s-a născut, a fost crescut şi educat în societate, şi este pregătit să primească dela aceasta confirmarea realizării sale individuale. Ştiintele umaniste, în mod deosebit psihologia, sociologia şi pedagogia au stabilit de mult principalele aspecte ale socializării individului, ale pregătirii lui pentru viaţa socială (familială, de grup de prieteni, şcolară, profesională şi sportivă). În limbajul acestor ştiinţe cea mai mare frecvenţă o au termenii de învăţare socială, comunicare interactivă, preferinţe personale, apartenenţă la grup, grup de apartenenţă, structură de grup, lider, control, imitaţie, rol, statut, intergare, conformare, ritual, conformism, valori sociale, precum şi nonconformism, agresivitate, izolare etc. etc.. Socializare în sport este în fond problema integrării sportivului în sistemul atitudinilor, deprinderilor, cerinţelor şi structurilor sociale ale grupului sportiv. Apartenenţa la grup obligă însuşirea normelor acestuia. Dacă în unele sporturi individuale se poate face rabat la valenţa pozitivă a relaţiei interpersonale (simpatie, de ex) în sporturile colective este obligatorie preferinţa cel puţin de tip operaţional (Rioux-Chappuis), dacă nu şi aceea afectivă (Moreno). Dacă privim sporturile coacţionale şi interacţionale, mai adăugăm o verigă la socializare, comunicarea de tip sociomotric, în care spaţiul de mişcare este “animat” de percepţiile socializate ale sportivilor, fiecare cu fiecare – parteneri şi adversari, în mod simultan. Sportul este competiţie, rivalitate, combativitate, dar în acelaşi timp cooperare, colaborare, ajutor reciproc, fair-play. O corectă socializare nu dezvoltă atitudini antiumane şi antisportive. Se poate pune întrebarea: de ce diferitele metode ale învăţării sociale, ale imitaţiei, comunicării persuasive şi mulţimea eforturilor făcute de profesorii-antrenori bine intenţionaţi nu reuşesc să reducă atitudinile negative şi deprinderilor nesportive ale eleviilor lor? La această întrebare suntem chemaţi şi noi să răspundem. Socializarea prin sport semnifică măsura în care atitudinile, valorile, deprinderile, trăsăturile, regulile învăţate în sport se transferă şi se manifestă în alte activităţi şi instituţii sociale. De multă vreme educaţia fizică şi sportul au

18

fost considerate ca mijloace importante de influenţare a caracterului (corectitudine, modestie, curaj, cooperare etc. etc.), idealizarea virtuţilor sportului a estompat aspectele mai realiste şi chiar sceptice cu privire diferitele funcţii ale sportului. Totuşi, unele cercetări concrete au dovedit diferenţe marcate între trăsăturile de personalitate ale sportivilor şi nesportivilor, prea puţine, după părerea noastră. În acest context se desprinde concluzia că sportul trebuie să-şi structureze sistemul educativ-social în conformitate cu specificul său şi să reziste la influenţele desocializante ale epocii actuale. Sportul este un sistem între alte sisteme sociale, iar acestea au, la rândul lor, legităţi proprii de funcţionare şi integrare a membrilor lor. Plecând din “familia sportului” în altă instituţie socială, individul va fi obligat să se supună regulilor acesteia, transferând şi adaptând la ea atitudinile şi deprinderile asimilate în activitatea sportivă. McPherson & col. (1989) descriu două forme de desocializare în sport: retragerea performerilor din actrivitatea competiţională şi abandonul sportului amator de către tineri. Retragerea este firească, iar când este bine “controlată” nu este - însoţită de neplăceri; abandonul are urmări sigur negatrive, păgubind tânărul sau adultul de efectele favorabile ale mişcării. In sfâşit, vom adăuga câteva cuvinte despre cel de al doilea aspect mare al socializării, pe care l-am putea numi macrosocializare. În ultimii ani s-a vorbit de globalizare, comercializare, mediatizare, agresivitate de grup mare, doping, industrializare, vânzare de sportivi şi de rezultate, instituţionalizarea organizaţiilor “fanilor” destructivi, maximizarea performan]elor şi, consecutiv, a riscului. Cele mai multe dintre acestea sunt extinderi ale funcţiilor socializării asupra întregului sistem al sportului, extindere care – aşa cum se ştie – poartă în sine germenele alterării/modificării funcţiilor şi structurii acestuia. Au apărut: alt “sport”, alţi sportivi, alţi conducători, alte valori. Sunt mai bune sau mai puţin bune decât cele cu care ne-am obişnuit?; răspund idealurilor şi aspiraţiilor societăţii noastre actuale şi mai ales viitoare?

Punctul de vedere sociologicMichel Bouet (1968) trece în revistă un mare număr de clasificări din dorinţa de a afla "semnificaţia" sportului. El consideră că este formal punctul de vedere "fizic" în care sunt

19

luate în consideraţie structurile motrice, aparatele, suprafeţele, combinarea obstacolelor etc. Abordând punctul de vedere fenomenal, al "trăirii", M. Bouet accentuează ideea de adversar, apropiată celei de obstacol, chiar dacă adversarul rămâne latent sau virtual, cum este în alpinism sau escaladă.

Prezenţa adversarului are următoarele aspecte: 1. doi sau mai mulţi adversari sunt opuşi individual, sau fac parte din echipe care se confruntă;2. adversarii fac efort simultan, ca în cursa de 400 m sau în meciul de box; sau ei evoluează succesiv, fiecare urmând după celălalt, ca în sărituri în apă sau în înălţime; 3. prezenţa adversarului condiţionează structurile motrice specifice sportului, ca în sporturile de luptă sau partidele cu mingea; 4. sporturi în care raportul dintre sportivi este cu contact (rugby) sau fără (volei, tenis);5. sporturi în care intervine noţiunea de handicap, când evoluţia se petrece după adversarul anterior, ea influenţând nivelul de aspiraţie al fiecăruia. Evoluţiile simultane sunt în fond eforturi paralele solitare. Cu aceste considerente autorul trece la distincţia dintre sporturi individuale şi sporturi de echipă.

Punctul de vedere situaţionalPierre Parlebas pune în relaţie comportamentul motric

(conduitele motrice) al sportivului cu situaţiile specifice, stabilind trei criterii:1. Prezenţa incertitudinii, provenită din mediul exterior apropiat;2. Coprezenţa unui partener;3. Coprezenţa unui adversar;

Conduitele socio-motrice (comunicarea motrică este esenţială):

- Cu cooperarea partenerului şi cu incertitudinea mediului exterior: alpinism, speologie;fără incertitudine: ştafete, canotaj, dans;- Cu opoziţia adversarului şi cu incertitudinea mediului exterior: vele, schi-fond, ciclism;cu incertitudinea acţiunilor: sporturi de luptă, scrimă, tenis-simplu;- Cu cooperare şi opoziţie:cu incertitudinea mediului exterior: jocuri în natură, parcursuri aplicative, orientare;

20

fără incertitudinea mediului, dar cu a adversarilor: jocuri sportive, tenis-dublu, sporturi colective.P. Parlebas priveşte diferitele tipuri de sporturi şi prin

prisma "comunicării sociomotrice", a "distanţei de contact" între competitori şi a "durităţii contactului", în jocurile sportive, aceste caracteristici având implicaţii în tipologia solicitărilor psihice.

J.B.Cratty (1973) citează clasificarea făcută de Bonnie Berger, care are în vedere trei dimensiuni (criterii): incertitudinea, pericolul fizic şi conflictul:1. Incertitudine spaţială şi temporală - dublu-tenis, lupte; acţiunile cerute sunt în cea mai mare parte sub controlul sportivului - aruncarea greutăţii, gimnastica, inot, curse etc.;2. Sporturi care conţin şansa unui pericol fizic: sporturi cu marcat pericol fizic - lupte; şi fără pericol - tenis; din 1 şi 2 se fac şase clase.3. cu conflict direct - box şi cu conflict indirect (paralel) - gimnastică.

Din combinarea celor trei criterii rezultă un total de 12 grupe. (B. J. Cratty, 1973, p. 16-17).

Punctul de vedere psihosociologicExistenţa sporturilor colective, a colaborării şi adversităţii

ne plasează în câmpul tematic al psihsociologiei, al trăirilor psihice influenţate de comunicarea socială, de colaborare sau pur şi simplu de prezenţa altora.

Acum nu mai este vorba de un anumit sport colectiv, ci de grupuri de sportivi, în jocuri, dar şi în ştafete sau "echipe" de atleţi sau înotători.

În psihologia socială grupurile sunt clasificate în coacţionale şi interacţionale.

In rândurile de mai sus am prezentat preferen]ial taxonomia sporturilor. Amintim însă că jocurile copiilor s-au bucurat de atenţia specialiştilor care au deosebit: jocuri de luptă sau competiţie, de hazard, de imitaţie, de vânătoare, familiale, funcţionale generale, senzoriale, de imaginaţie, de experimentare, cu reguli, de mişcare etc., cu efecte de dezvoltare psihică, motrică şi socială.

21

CURSUL NR. 2

Comunicarea nonverbala si comportamentele nonverbale

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbala prezinta interes din cel putin doua motive:1. rolul ei este adesea minimalizat;2. într-o comunicare orala, 55% din informatie este perceputa si retinuta prin intermediul limbajului nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit la mijloculanilor ’70 de M. Weiner, care a considerat ca ponderea comunicarii nonverbale în cadrul comunicarii este mare, având un rol deosebit de important.

Concluzia: limbajul nonverbal, concretizat în gesturi, mimica, postura, prezenta personala, poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Practic, mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea eminentului si i se acorda atentia cea mai mare de catre interlocutor.

Comunicarea nonverbala este compusa din trei parti:A. Limbajul corpului, sau asa-numita kinezie;B. Relatiile spatiale sau proxemica;C. Paralimbajul, sau modul in care sunt rostite cuvintele.

22

A.Kinezia Termenul kinezie a fost dat acelui fel de comunicare

neverbala care este descrisa ca fiind "studiul sistematic al modului in care fiinta umana comunica prin corp, miscare sau gestica" (J.Kane, In: Psihologia si sportul contemporan. Red. M.Epuran, Bucuresti, Edit.Stadion, 1974, p.256).

Limbajul corpului se refera la cum comunicam prin infatisarea fizica, postura, gesturile, atingerile, schimbarile in miscarile fetei si ochilor. (Martens,1987)

Aparenta fizica, culoarea pielii, lungimea parului, bizareriile costumatiei au fost sau sunt inca interpretate in lumina unui asa zis bun simt.

1. GESTURILEExprimarea verbala este facilitata îndeosebi de gestica si de miscare. Interzicerea acestora de catre profesor poate bloca comunicarea verbala (apar blocajele, pauzele marcate de „a”, „a”, cuvintele ajung mai greu pe buze, starea de iritare creste etc).a. gesturi mimice sau corporale (expresori) – însotesc o traire organica cu tenta afectiva (tresarire, roseata, crispare de durere); au valoare comunicativa marcând exprimarea (ne bâlbâim, vorbim greu, suntem tematori); au valoare culturala (tristetea, durerea, dezgustul, amenintarea, nelinistea, triumful, victoria) sunt exprimate cam la fel peste tot în lume (încruntarea, dispretul, surâsul, semnul V pentru victorie sau O pentru triumf). Faciliteaza relatia profesor-elev; adult-copil, deoarece comunic a starile sufletesti ale emitatorului. Ele sunt mai mult indicii decât semnale.

b. gesturi de reglaj/miscari care permit schimbul verbal dintre interlocurori (regulatori), care dirijeaza, controleaza si întretin comunicarea verbala; exemple:apropierea de partener, pozitia de ascultare, schimb de priviri reciproc, cererea cuvântului, ridicarea în picioare, cresterea / încetinirea debitului verbal etc.Se apeleaza la ele atunci când:

se doreste afirmarea, cresterea elocventei, cucerirea auditoriului etc. apar doar în prezenta partenerului cu care se comunica.

Daca partenerul nu este de fata (convorbire telefonica), frecventa acestor miscari scade drastic. Au functie expresiva si fatica deoarece releveaza atitudineaparticipantilor fata de interactiune.

c. miscari care sustin si completeaza exprimarea verbala (ilustratori): sunt o comunicare a experientei sociale a individului, fiind gesturi care se

dobândesc prin învatare

23

indica directia (sus/jos, acolo/aici, departe, înainte/înapoi); forma (dreptunghi, spirala, cerc etc.); dimensiunea (mare, mic); persoana (tu, mie,lui); modul de actiune (încet/repede)

au rolul de a accentua/întari/explica cuvântul, îndeplinind functia de însotire si completare a comunicarii verbale.

d. gesturi cu semnificatie speciala (embleme) – înlocuiesc cuvintele. Sunt arbitrare, au valoare de semn si echivalent lingvistic cert, de unde si valoarea desubstituit al cuvântului (exemplu: miscarea capului pentru Da/Nu, clipitul complice din ochi; degetul la tâmpla – pentru nebunie; palma pe obraz si tâmpla pentru somn; degetul la buze – pentru liniste etc.)

e. gesturi stereotipe cu rol manipulatoriu (adaptorii); sunt de cele mai multe ori ticuri:

au rol de descarcare si de echilibrare psihica sunt de doua feluri:

- manipulari de obiecte în scop practic (aranjatul cravatei, miscatul pixului, aranjarea în timp ce vorbim a unor foi etc.) se numesc si alteradaptori, respectiv– automanipulari (rasucirea unei suvite de par, atingerea urechii, balansul piciorului, rosul unghiilor, suptul degetului, leganatul capului etc). Se numesc si auto-adaptori (raspund unor nevoi intime)

sunt gesturi automate care sporesc (frecvent) în momente de concentrare, de tensiune psihica, de singuratate etc.

sunt o „supapa” pentru detensionare pot fi o gestica ce vine din copilarie, de multe ori.

Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin legata de comunicare.

Hennings, care evidentiaza doua mari categorii de miscari, respectiv:A – miscari personale sau de autoreglare – proprii fiecarui profesor si concretizate în gesturi sau ticuri specifice de natura personala: aranjarea cravatei, fixarea ochelarilor, aranjarea parului, închiderea/deschiderea hainei s.a.m.d.;B – miscari de instruire – care au statutul de parti componente ale actului de predare, comunicând semnificatii esentiale.Pentru exemplificare, redau mai jos câteva miscari de instruire ale profesorului:

indicarea tablei si fixarea privirii spre un anumit elev; îndreptarea intentionata a privirii asupra clasei; baterea palmelor, pocnirea degetelor; aruncarea privirii spre o priza si înmânarea prelungitorului unui elev, în

mod ostentativ; miscarea capului în sens afirmativ/negativ, în timp ce un elev raspunde; ridicarea sprâncenelor, strângerea buzelor, etc.

24

La rândul lor, si elevii recurg la nonverbal (NV) în reactia lor la clasa. Aceste miscari de instruire ale elevilor au valoare de feed-back pentru profesor, dar numai în conditiile în care profesorul le interpreteaza corect. În cele ce urmeaza, exemplific cu o suita de miscari de instruire ce au frecventa deosebita încomportamentul elevilor la clasa:

ridicarea mâinii; balansarea capului (fata -spate) în timpul predarii; încretirea fruntii în timp ce profesorul explica; privirea repros îndreptata spre un coleg; privirea spre fereastra; agitatie în banca.

Pentru a ne da seama cât de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem sa încercam sa vorbim cu mâinile la spate. Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strângerea pumnilor – denota ostilitate si mânie, sau, depinzând de context, determinare, solidaritate, stres; brate deschise – sinceritate, acceptare; mâna la gura – surpriza si acoperirea gurii cu mâna – ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit în palma semnifica plictiseala, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denota interes extrem. Mâinile tinute la spate pot sa exprime superioritate sau încercare de autocontrol. Atentie însa si la diferentierile culturale. De exemplu, prin miscarea capului de sus în jos spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea capului de la dreapta la stânga. Gestul de aratare cu degetul este considerat nepoliticos lanoi, insulta în Thailanda si absolut neutru, de indicare, în SUA. Utilizarea gesticulatiei excesive este considerata ca nepoliticoasa în multe tari, dar gesturile mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional. Modul în care americanii îsi încruciseaza picioarele (relaxat, miscari largi, fara nici o retinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilordifera de cel al femeilor. Un american va pune picioarele pe masa daca aceasta înseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa demonstreze controlul asupra situatiei. La noi oamenii tind sa fie destul de constienti de modul în care fac acest gest si îl asociaza în moduri diferite cu formalitatea, competitia, tensiunea. Bâtâitul picioarelor denota plictiseala, nerabdare sau stres.

2. EXPRESIA FETEIComunicarea prin expresia fetei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încretirea nasului, tuguierea buzelor etc.) zâmbetul (prin caracteristici si momentul folosirii) si privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, directia privirii etc.).Fata este cea mai expresiva parte a corpului si expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. În mod normal, ochii si partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens în timpul comunicarii. Se considera, de exemplu, ca într-o conversatie cu o femeie, ceea ce exprima ochii este mult mai important decât ceea ce exprima cuvintele.

25

1. Mimica – este acea parte a fetei noastre care comunica: fruntea încruntata semnifica preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschisi – mirare, surpriza; nas încretit – neplacere; narile marite – mânie sau, în altcontext, excitare senzuala; buze strânse – nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii.2. Zâmbetul – este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de informatii, de la placere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena.Interpretarea sensului zâmbetului variaza însa de la cultura la cultura (sau chiar subcultura), fiind strâns corelata cu presupunerile specifice care se fac în legatura cu relatiile inerumane în cadrul acelei culturi.3. Privirea. Se presupune ca ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul în care privim si suntem priviti are legatura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere si prietenie. Chiar si a privi sau a nu privi pe cineva are un înteles.Privind pe cineva confirmam ca îi recunoastem prezenta, ca exista pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamna dorinta de a comunica. O privire directa poate însemna onestitate si intimitate, dar în anumite situatii comunica amenintare. În general, o privire insistenta si continua deranjeaza. Realizarea contactului intermitent si scurt al privirilor indica lipsa de prietenie. Miscarea ochilor în sus exprima încrederea de a ne aminti ceva; în jos – tristete, modestie, timiditate sau ascunderea unor emotii. Privirea într-o parte, sau a nu privi pecineva poate denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii înseamna ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovatie. Pupilele dilatate indica emotii puternice. Pupilele se largesc, în general, la vederea a ceva placut, fata de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micsoreaza ca manifestare anesinceritatii, neplacerii. Clipirea frecventa denota anxietate. Dupa Mark Knopp, functiile mai importante ale comunicarii vizuale sunt în numar de patru:a) cererea de informatie; privirea joaca un rol determinant în realizarea feed-back-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiunii.b) semnalul dat altor persoane ca pot vorbi; într-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului urmator poate fi facuta pe cai lingvistice, sau prin orientarea deictica a privirii.c) indicarea naturii relatiei; orientarea si durata privirii nu se asociaza numai cu interesul sau cu ostilitatea , ea poate semnala si existenta unui raport social de un tip anume.d) compensarea distantei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, într-un loc aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramânem departe unul de altul. În paralel cu proxemica spatiala, privirea instaureaza o proxemica vizuala, ce poate intra în contradictie cu cea dintâi.De natura relatiei depinde si amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea. Într-o convorbire oficiala se vizeaza, în cea mai mare parte a timpului, un loc situat în mijlocul fruntii interlocutorului. O conversatie amicala coboara punctul ochit undeva între ochi si gura, pentru ca un grad mai mare de intimitatesa îl aduca mai jos, într-o regiune situata între barbie si zona coapselor.

26

3. POSTURA CORPULUIPostura/pozitia comunica în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, cred ca îl au, sau vor sa îl aiba. Sub acest aspect, constituie un mod în care oamenii se raporteaza unii fata de altii atunci când sunt împreuna. Urmarile posturii corpului ne dau informatii si despre atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura sufleteasca.O persoana dominanta tinde sa tina capul înclinat în sus, iar cea supusa în jos. În general, aplecarea corpului în fata semnifica interesul fata de interlocutor, dar uneori si neliniste si preocupare. Pozitia relaxata, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detasare, plictiseala sau autoîncredere excesiva si aparare la cei careconsidera ca au statut superior interlocutorului. Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relatia dintre ei atunci când sunt împreuna se pot clasifica în trei categorii:1. de includere/neincludere, postura prin care se defineste spatiul disponibil activitatii de comunicare si se limiteaza accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot sa se întoarca/aplece spre centru, sa -si întinda un brat sau picior peste intervalul ramas liber, indicând prin toate acestea ca accesul la grup este limitat.2. de orientare corporala – se refera la faptul ca doi oameni pot alege sa se aseze fata -n fata (vis-avis) sau alaturi (paralel). Prima situatie comunica predispozitia pentru conversatie, iar a doua – neutralitate.3. de congruenta/necongruenta, postura care comunica intensitatea cu care o perosoana este implicata în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensa conduce la postura congruenta (similara cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanseaza în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. În cazul în care exista între comunicatori divergente de statut, de puncte de vedere sau opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveste spre interlocutor, nu interactioneaza sub nici o forma.Sunt pozitii foarte importante în actul didactic, ce trebuie cunoscute în primul rând de catre profesori.

4. PREZENTA PERSONALAPrezenta personala comunica, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a îmbracamintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor si a altor accesorii vestimentare, starea/conditia individului.Avem în cultura noastra anumite atitudini privind legatura dintre forma corpului, aspectul exterior si personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri:1 - ectomorf (fragil, subtire si înalt);2 - endomorf (gras, rotund, scurt);3 - mezomorf (musculos, atletic, înalt).

27

Datorita conditiilor sociale am „învatat” ce sa ne „asteptam” de la oamenii apartinând diferitelor categorii. Astfel, tindem sa-i percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambitiosi, suspiciosi, tensionati, nervosi si mai putin masculini; pe endomorfi îi percepem ca fiind batrâniciosi, demodati, mai putini rezistenti fizic,vorbareti, buni la suflet, agreabili, de încredere, prietenosi, dependenti de altii; pe mezomorfi îi percepem ca fiind încapatânati, puternici, aventurosi, maturi în comportare; în masura în care este rezultatul unei alegeri personale, oglindeste personalitatea individului, este un fel de extensie a eului si, în acest context,comunica informatii despre aceasta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. Îmbracamintea se poate folosi pentru a crea un rol.Îmbracamintea si accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu, femeile care acced la o functie manageriala înalta vor tinde sa se îmbrace într-un mod particular (costum sobru din doua piese), purtând accesorii similare celor barbatesti (servieta diplomat). Îmbracamintea non-conformista comunica faptul ca purtatorul este un original, razvratit social, posibil creator deprobleme sau artist. Pentru situatiile didactice este apreciata îmbracamintea decenta.În final, dupa ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj în parte, este bine sa cunoastem anumite aspecte ale limbajului nonverbal de care trebuie sa tinem cont în interpretarea lui:

pentru a evita interpretarea gresita a unui element de limbaj non-verbal este bine sa-l interpretam în contextul tuturor celorlalte elemente verbale si non-verbale

caracteristicile de personalitate individuale, de educatie, experienta de viata etc., sunt elemente care trebuie luate în considerare în interpretarea corecta a limbajelor nonverbale

modul de folosire si interpretare a limbajelor non-verbale difera sub multe as pecte: de la cultura la cultura, de la individ la individ, de la profesie la profesie etc.

B. PROXEMICA Limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie de cinci dimensiuni: mărime, grad de intimitate, înălţime, apropiere - depărtare, înăuntru - în afară. Fiecare dintre noi are preferinţe în legătură cu distanţa faţă de cei cu care comunicăm, în majoritatea culturilor europene, nu se apreciază apropierea cu mai mult de 40-50 cm. decât în cazul celor din familie sau a persoanelor iubite; aceasta defineşte spaţiul intim. „Invadarea” acestui spaţiu produce senzaţia de disconfort. Apropierea exagerată poate comunica ameninţare sau relaţii de natură strict personală; depărtarea excesivă poate comunica aroganţă, importanţă, statut social superior. Cu cât o persoană este mai importantă, cu atât va tinde să aleagă o masă de birou mai mare, care impune o distanţă mai mare fată de interlocutor.

28

Dacă urmărim modul în care oamenii tind să-şi aleagă locul într-o încăpere (atunci când există posibilitatea de a alege) şi cum îşi marchează spaţiul personal prin împrăştierea foilor, întinderea picioarelor etc., devine evident ce vor acestea să ne comunice. În general, spaţiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase, calde şi intime. Cele mari sunt asociate cu puterea, statutul şi importanţa. De aceea, adeseori suntem intimidaţi intrând într-un spaţiu mare, înalt şi cu mobilier masiv. Proxemica este cea care studiază toate aceste relaţii spaţiale ca mod de comunicare. Jocul teritoriilor, modul de a percepe spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării spaţiale, distanţele fizice ale comunicării ţin de această disciplină. De această disciplină este legat şi numele Iui Edward Hall (Limbajul tăcut, Dimensiunea ascunsă, Dincolo de cultură). El tinde să dea o definiţie a culturii ca ansamblu de coduri şi va aplica această codificare în cea mai celebră lucrarea a sa, The hidden Dimension (Dimensiunea ascunsă), adevărată gramatică a spaţiului. El pleacă de la ideea că animalele au un teritoriu adaptat nevoilor lor şi că omul posedă şi el această noţiune de spaţiu individual, de bulă psihologică. Orice spaţiu personal se organizează cu o parte interioară şi cu una exterioară; el posedă zone private, zone publice. Astfel, lumea nord-occidentală comunică în funcţie de patru distanţe: intimă, personală, socială, publică.

DISTANTA INTIMA Modul apropiat: corp la corp (actul sexual şi lupta, rol minor al vocii sau manifestări vocale involuntare; viziunea precisă dereglată); Modul îndepărtat: 150 cm în mişcarea corporală („bula”); miros şi parfum, voce şoptită; intimitate, familie; atunci când este impusă, dăm înapoi, evităm privirea celuilalt (ex.: orele de vârf din metrou);

DISTANTA PERSONALA Modul apropiat: 45-75 cm la o distanţă de

un braţ, parfum, voce normală; familiaritate („soţia poate fără probleme să se afle în zona de proximitate a soţului său, dar nu acelaşi este cazul pentru o altă femeie”). Modul îndepărtat: 75-125 cm limita contactului fizic cu celălalt, limitaparfumului, privirea de sus în jos, voce normală: sosire, rămas bun, discuţii pe stradă sau pe subiecte neutre.

DISTANTA SOCIALA

Modul apropiat: 1,25 m-2,10 m voce plină şi clară; negocieri impersonale, relaţii profesionale la birou, recepţie: comunicare

29

verbală fără contact fizic; frontiere ale teritoriului social al unui individ care iau forma unui birou, unei mese, unui ghişeu, care ţin interlocutorul la distanţă. Distanţă administrativă: simplu client la bancă, sunteţi primit în spatele unui birou. Modul îndepărtat: 2,10 m -3,60 m, coeficient ierarhic (director general) sau nevoie de linişte „soţii când se întorc de la serviciu adeseori se aşează pentru a-şi citi ziarul, pentru a se destinde, la trei metri sau mai mult de soţiile lor”).

DISTANTA PUBLICA Mod apropiat: 3,60 m -7,50 m:

semnificarea prezenţei colectivităţii; echilibru între poziţionarea la acelaşi nivel şi vizibilitate.Locutorul joacă un rol social, poartă o mască (profesor -elevi, întâlnire în cerc închis). Privirea nu mai fixează, informaţia devine mai formală, comunicarea interpersonală e săracă.

Modul îndepărtat: 7,50 m şi mai mult: celebrarea unui coeficient ierarhic. Pe de o parte, omul politic sau actorul, pe de alta, spectatorii pasivi: feed-back-ul funcţionează la minimum. Discursul este foarte formalizat, gesturile stereotipizate, interlocutorul a devenit simplu receptor şi comunicarea spectacol.

Pierre Parlebas descrie spatiul sociomotric din jocurile sportive, 10 mp fiind unitatea de spatiu sociomotric. Raportul dintre suprafata terenului si numarul jucatorilor va exprima "distanta de contact" dintre acestia. In teren relatiile dintre jucatori vor fi de: lucru in grup, lucru pentru grup, cooperare pentru organizarea actiunilor, intrajutorare, asumare de responsabilitati, evaluarea partenerilor si oponentilor etc.

Sociomotricitatea şi spaţiul sociomotricParlebas a dezvoltat un interesant ansamblu de idei în

privinţa modalităţilor în care se exprimă relaţiile în condiţiile activităţii motrice, care este ea însăşi foarte diferită de la un

30

sport la altul. Dacă învăţarea socială se referă, în general, la însuşirea conduitelor de viaţă în grup, învăţătura sociomotrică vizează dobândirea modalităţilor de comunicare cu membrii grupului prin mişcare, cu alte cuvinte însuşirea priceperilor şi deprinderilor de conduită tactică (în primul rând).

Componentele sociomotricităţii :

1. lucrul în grup;2. lucrul pentru grup;3. cooperarea pentru organizarea acţiunilor;4. ajutorarea partenerilor;5. respectarea regulilor;6. primirea, acceptarea responsabilităţilor;7. asumarea responsabilităţilor;8. evaluarea partenerului;9. evaluarea adversarului;10. respectarea adversarului;11. decelarea părţilor bune şi a slăbiciunilor

adversarului;12. utilizarea caracteisticilor adversarului pentru a-l

învinge.

Componentele din partea finală a enumerării fac parte din ceea ce se mai numeşte şi “opoziţia”, ca potenţialitate cultivată de sportiv, prin exersare, de a aprecia exact forţele propriei echipe şi ale adversarului, pentru a-ţi conduce cât mai raţional comportamentul.

Un alt aspect de ordin sociomotric care exercită o anumită influenţă asupra trăirilor complexe ale sportivilor în echipele de jocuri este ceea ce numeşte Parlebas “Spaţiul sociomotric”, distanţa de contact dintre sportivi (în raport cu adversarul) şi spaţiul (suprafaţa) de care dispune fiecare pentru evoluţia tehnico-tactică.

Distanţa de contact în raport cu adversarul stabileşte de la început raporturi diferenţiale între sportivi, mai ales în privinţa comunicării, a posibilităţilor de organizare a acţiunilor grupului şi toate acestea în condiţiile intervenţiei mai mult sau mai puţin active a echipei adverse.

Plasarea sporturilor colective după “distanţa de contact”(Pierre Parlebas)

31

Volei Baschet Hand-bal

Fotbal Rugby Fotbal ameri-

canContact interzisTotal

Contactfoartelimitat

Contactlimitat

Contactdur

Contactfoarte

dur

Contactextrem

dedur

Contactul cu adversarul este interzis la volei, foarte limitat la baschet, limitat la handbal, dur la hochei şi rugby, foarte dur la fotbalul american. De aici şi modalităţile diferite de asigurare a posesiei mingii (pucului) şi de protejare a celui care o (îl) joacă. Într-o clasificare tipologică a sportivilor vom găsi indivizi care refuză contactul direct cu adversarul şi indivizi care-l acceptă, acesta reprezentând şi un criteriu de selecţie pentru ramura de sport sau postul din echipă.

În privinţa spaţiului individual de care dispune fiecare jucător pentru evoluţia tehnico-tactică se ia în discuţie raportul dintre suprafaţa terenului şi numărul jucătorilor. Aici vom avea o raportare variabilă a suprafeţei spaţiului individual la “distanţa de contact” şi la măiestria tehnică. Cu cât spaţiul va fi mai mic, cu atât se va reduce şi distanţa de schimb şi va creşte măiestria sportivului. Acesta este cazul jocului de volei. Raporturile se menţin tot aşa, direct proporţional între spaţiul individual şi distanţa de contact şi invers proporţional între spaţiul individual şi măiestria tehnică. Spaţiul individual creşte de la baschet la handbal, apoi la rugby, fotbal, celelalte elemente variind după regula arătată mai sus.

Consecinţele psihopedagogice şi metodice ale analizei sociomotrice (a nu se confunda cu analiza sociometrică - măsurarea cantitativă a nivelului relaţiilor sociale în grup) sunt dintre cele mai diverse. Ele se referă la procesul instruirii tehnico-tactice, corespunzător condiţiilor spaţiale (ca întindere şi caracteristici), la modul de stabilire a relaţiilor de comunicare dintre membrii echipei din timpul jocului, precum şi la modul de comunicare dintre antrenor şi jucători - independent de prevederile regulamentului diferitelor jocuri. În sfârşit, un aspect deosebit de important îl constituie relaţia parteneri-adversari în condiţiile unei mai mici sau mai mari incertitudini a acţiunilor din timpul jocului.

Relaţiile afective din interiorul echipei sunt influenţate foarte mult de sistemul relaţiilor operaţionale care se învaţă şi

32

se consolidează după un număr foarte mare de exersări. Complexitatea psihologică a fenomenelor pe care antrenorul le controlează şi le dirijează creşte şi mai mult când relaţiile operaţionale capătă caracter preferenţial (deprinderi, dominante, şabloane, scheme), necesitând efort mare pentru introducerea elementelor noi, creatoare, surpriză. Putem spune că pregătirea şi conducerea unei echipe pune în faţa antrenorilor mai multe probleme comparativ cu sporturile individuale.

Vom aminti încă un aspect psihologic al relaţiilor spaţiale dintre coechipieri, relaţii determinate de data aceasta de intenţionalitate tactică, de sarcinile jocului. Astfel Rioux apreciază că modul de reflectare a acestora în conştiinţa sportivului şi atitudinea lui sunt diferite după cum el aplică tactica apărării “om la om” sau “zonă”. În prima situaţie, jucătorul are o “perspectivă corporală” de raport direct fizic cu adversarul, iar în a doua - una “dinamică”, în care esenţiale sunt înţelegerea mutală între parteneri şi prevederea reacţiilor adversarilor. Cât despre tactica ofensivă, ea impune o percepere cât mai clară a jocului şi utilizarea capacităţii creatoare pentru depăşirea opoziţiei adversarului.

Schema obiectivelor educaţiei psihomotrice, pe care o reproducem mai jos, sugerează dependenţa comunicării sociomotrice de sistemul aptitudinal şi funcţional al individului, care îşi poate manifesta abilităţile relaţionale numai cu condiţia de a stăpâni mecanismele adaptării la propria fiinţă, la obiectele şi lumea materială, la semenii săi fie ca indivizi, fie a membrii ai grupului, în situaţia noastră al grupului sportiv, de joc sau recreaţie şi timp liber.

33

(Din Mihai Epuran, Psihologia educa]iei fizice. Bucure[ti, Edit, Sport-Turism, 1976, p. 113)

LIMBAJUL CULORILOR

Culoarea, dincolo de percepţia şi trăirea ei afectivă, este şi o oglindă a personalităţii noastre şi deci influenţează comunicarea. Gândirea creatoare are loc optim într-o încăpere cu mult roşu, iar cea de reflectare a ideilor într-o cameră cu mult verde. Culorile strălucitoare sunt alese de oamenii de acţiune comunicativi, extravertiţi, iar cele pale de timizi, intravertiţi.

Semnificaţia culorilor poate fi diferită în diverse culturi. De exemplu, roşu este asociat în China cu bucurie şi festivitate, în Japonia cu luptă şi mânie; în cultura indienilor americani semnifică masculinitate; în Europa dragoste, iar în SUA comunism.

În ţările cu populaţie africană, negru sugerează binele, iar albul răul. Pentru europeni, negru este culoarea tristeţii, în timp ce aceste stări sunt exprimate la japonezi şi chinezi prin alb. Verdele semnifică la europeni invidie, la asiatici bucurie, iar în anumite ţări speranţă în timp ce galbenul comunică la europeni laşitate, gelozie, la americani este culoarea intelectualităţii, iar la asiatici semnifică puritate.

Culoarea afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă comunicarea;

34

monotonia, precum şi varietatea excesivă de culoare, inhibă şi-I distrag pe comunicatori.

LIMBAJUL TIMPULUI Modul în care putem comunica prin limbajul timpului este corelat

cu:- precizia timpului - lipsa timpului - timpul ca simbol.

Precizia timpului Timpul este considerat ca ceva preţios şi personal şi, în general,

atunci când cineva îşi permite să ni-l structureze, acesta comunică diferenţa de statut.

A veni mai târziu sau ceva mai devreme la o întâlnire de afaceri sau a fi punctual sau nu la o şedinţă are anumite semnificaţii: comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de activitatea respectivă, percepţia statutului şi a puterii, respectul şi importanţa acordată.

Întârzierea poate irita şi insulta.Cu cât oamenii sunt făcuţi să aştepte mai mult, cu atât ei se simt

mai umiliţi; se simt desconsideraţi şi inferiori ca statut social. Astfel, limbajul timpului se poate folosi, în mod voit sau nu, pentru a manipula, supune şi controla sau pentru a comunica respect şi interes.Lipsa timpului

Percepem timpul ca pe o resursă personală limitată şi, de aceea, modul în care fiecare alegem să îl folosim comunică atitudinea noastră faţă de cel care solicită o parte din această resursă. Dacă nu acordăm timp pentru o anumită comunicare se va percepe ca neacordare de importanţă. Studiile sociologice au arătat că, în general, relaţia de comunicare pozitivă se dezvoltă proporţional cu frecvenţa interacţiunii (deci timp petrecut împreună).

C.ParalimbajulParalimbajul cuprinde toate componentele vocala ale vorbirii, considerate separat de sensul cuvintelor. Componentele paralimbajului sunt: inalţimea sau slăbiciunea sunetelor; rezonanta vocii; articularea - modul de pronuntare a cuvintelor; tempoul - viteza cu care se vorbeste; volumul - taria sau soptirea vorbirii; ritmul- accentele pe care vorbitorul le pune pe anumite cuvinte si cadenta vorbirii (McKay, Davis & Fanning, 1983 - citati de Martens). Daniel O'Connor dezvolta o noua disciplina - pausologia- stiinta pauzelor in vorbire (Radio Romania, 03.05,1988).

35

D.Diferenţe culturale reflectate în limbajul non-verbal.Valori culturale specifice pot fi oglindite prin limbajul non-verbal, în special în ceea ce priveşte perceperea timpului, a spaţiului, dar şi prin unele gesturi sau expresii.Negociatorul internaţional are obligaţia de a conştientiza existenţa acestor specificităţi, de a le cunoaşte şi interpreta corect, în scopul realizării unei comunicări eficiente în cadrul procesului de negociere, şi de a se conforma modelului cultural al partenerului cu care este interesat să realizeze tranzacţia. Astfel referitor la perceperea timpului se are în vedere modul cum se programează timpul într-o cultură sau alta, atitudinea faţă de punctualitate şidate/ore fixe, precum şi lungimea optimă a unei întrevederi.Bunăoară în cultura nord-americană, timpul este foarte bine măsurat, scrupulos planificat. (În limba engleză există numeroase formulări referitoare la acest model cultural: "to spend time", "to waste time", "to invest time", "to save time", "to make time", "to buy time" etc. formulări cu caracter clar economic). În schimb în anumite culturi asiatice sau arabe, a planifica, a pregăti din timp o agendă de discuţie, o anumită activitate precisă este o gafă, sau poate comunicachiar lipsă de respect; faptul este deseori interpretat de nord-americani ca lipsă de eficienţă, de autoîncredere, chiar lene. Punctualitatea este de asemenea o noţiune cu accepţiuni diferite: întârzierea este inadmisibilă pentru nord-americani, dar absolut normală pentru latino-americani; în cultura franceză, 5minute de întârziere sunt acceptabile în timp ce pentru români, "sfertul academic" este des practicat şi chiar interpretat, în unele situaţii, ca semn de politeţe. În ceea ce priveşte stabilirea unor date/ore fixe pentru evenimente sociale, întâlniri de afaceri etc, acestea trebuie să fie realizate cu mult timp înainte pentru nord-americani care vor considera o invitaţie de ultim moment ca o insultă. În culturile arabe/asiatice o activitate programată cu mult timp înainte poate fi uitată, iar invitaţiile de ultim moment sunt considerate ca fiind spontane deci sincere; pentru americani, o întâlnire de afaceri/o vizită de lucru nu trebuie să depăşească 45 de minute, dar un arab va considera o asemenea întrevedere ca fiind "scurtă" şi o va interpreta ca sugerând răceală şi lipsă de interes.Referitor la atitudinea faţă de spaţiu, într-o cultură sau alta, s-a observat că aceasta este corelată cu densitatea populaţiei respective. Astfel, în culturile mediteraneene şi latino-americane, spaţiul personal este de aproximativ 40 cm; în SUA şi Europa de vest, de 80 - 120 cm; pentru asiatici şi africani depăşeşte 120 cm. Circumstanţele, statutul, relaţiile existente între partenerii la discuţie pot modifica aceste valori, dar ceea ce un latino-american consideră ca distanţă normală, poate fi privit de un nord-american drept violare a spaţiului personal; este şi motivul pentru care un britanic sau un american va tinde să facă un pas înapoi în faţa interlocutorului sau pentru a restabili o distanţă confortabilă, ceea ce poate fi interpretat de cel din urmă ca lipsă de prietenie sau dezacord.Culturile impun de asemenea atitudini diferite faţă de folosirea mâinilor, a efectuării diferitelor gesturi, a expresiei feţei, a modului de adresare, gradului de

36

emoţie şi an mare, de francheţe, de insistenţă etc. De exemplu, strângerea de mână este un salut aproape universal în afaceri, dar modul şi forţa cu care se realizează diferă de la o cultură la alta, de la un mod ferm în cazul americanilor, la un mod delicat la francezi şi britanici, fiind însă rar folosit de asiatici.Folosirea mişcărilor mâinii sau a braţelor ca mod de comunicare non-verbală este de asemenea foarte diferită: exprimă acţiune în cazul americanilor, specifică o atitudine pentru germani, sunt folosite pentru ilustrare de italieni, sunt o expresie a stilului în cazul francezilor, iar pentru arabi, gesturile au un asemenea nivel de elocvenţă încât cuvintele sunt deseori inutile. În ceea ce priveşte zâmbetul, în multe culturi se consideră că acesta comunică bunăvoinţă, prietenie, optimism; în Orientul Mijlociu însă, este un mod de a ocoli conflictul, iar în cazul asiaticilor, este un mod de a marca jena sau mânia; pentru japonezireprezintă un simbol al armoniei interioare. şi modul în care se realizează contactul privirilor diferă de la o cultură la alta; astfel pentru unele culturi (francezi, hispanici, ţările răsăritene) acesta este foarte direct, exprimând interesul şi dorinţa de comunicare, pentru altele (culturile asiatice) este redus, dar din dorinţa de a comunica respect, de a nu deranja; un contact moderat al privirilor caracteristic americanilor, britanicilor şi culturilor nordice, are deasemenea acelaşi obiectiv, de a nu părea agresiv, de a nu deranja; ar fi o greşeală ca un negociator să le interpreteze pornind de la specificul culturii sale, fie ca lipsă de interes faţă de ceea ce se discută, fie ca agresivitate sau intruziune în viaţa personală. Faţă de cele de mai sus este interesant de remarcat faptul căîn momentul de faţă, prin vasta reţea de comunicare în lume, a schimburilor sociale şi economice, noi valori au fost adăugate la zestrea diferitelor culturi, producând unele modificări în perceperea mesajelor non-verbale, în sensul preluării unor semnificaţii şi renunţarea la altele.

37

CURSUL NR. 3COMUNICAREA DIDACTICA ÎN SITUAŢII DE CONFLICT

1 Definitie, caracterizare generala, etapizareComunicarea interpersonala realizata în diverse situatii didactice are loc într-un mediu deosebit (mediul scolar) si într-un context specific (scoala sau un spatiu adiacent acesteia). Acest context poate bloca procesul de comunicare, ducând la esecul / insuccesul acesteia. De aceea este important sa studiem factorii care altereaza relatia profesor – scolar – scolar, inhibând procesul comunicarii. Pentru profesori, situatiile conflictuale constituie unele dintre cele mai grele teste de abilitate si deontologie profesionala, dat fiind ca o situatie conflictuala are implicatii atât asupra canalelor de comunicare, cât si asupra mediului în care evolueaza participantii.Etimologic, conflict înseamna lovire reciproca, înfruntare (conflictus = a se lovi unul pe altul). Este caracterizat drept o “opozitie deschisa, o lupta între indivizi sau grupuri cu interese divergente sau incompatibile, cu efecte distructive (de ce mai multe ori) asupra interactiunii sociale”. Grafic, sfera de cuprindere a termenului poate fi reprezentata astfel:

Neîntelegere Dezacord Ciocnire de interese

Cearta Diferend

CONFLICT

Disputa Discutie (marcata de violenta)

Înfruntare Confruntare Antagonism

Deoarece profesorul si scolarul – ca parteneri educationali – dezvolta activitati comune bazate, în esenta, pe comunicare didactica, este important de cunoscut si acceptat urmatoarele:a) Conflictul este o realitate fireasca a vietii cotidiene, inerenta în relatiile interumane (profesorul si scolarul au experiente de viata diferite, perceptii ale realitatii diferite, dispozitii diferite)b) Conflictul poate fi tratat pe cai pozitive sau negative:

38

Abordat pozitiv , conflictul, de regula ideatic, poate determina dezvoltarea personala, afirmarea creativitatii, schimbarea sociala; este constructiv;

Abordat negativ, conflictul are rezultate distructive asupra psihicului, fizicului, spiritului (tensiunea nervoasa este mare, nemultumirile si reprosurile sporesc); din aceasta perspectiva este respins principiul acceptarii reciproce;

c) Într-un conflict, sentimentele sunt foarte importante pentru ca nu pot fi controlate, (îndeosebi cele neconstientizate, umorile, patimile, vanitatea etc.);d) Întotdeauna, un conflict poate fi solutionat daca se cunosc sursele, daca se respecta cele trei principii strategice de rezolvare si daca se doreste efectivdezamorsarea si instalarea armoniei (printr-un management corespunzator).e) Conflictul din mediul scolar trebuie neaparat negociat, încercând sa se ajunga la o solutie acceptabila pentru ambele parti.

Modelul de dezvoltare si stingere a unui conflict scolar presupune cinci etape relativ distincte:

ETAPA MANIFESTARII. Dezacordul - aparitia diferentelor între membrii grupului scolar; cauzele

diferentelor pot fi legate de:a) - interese personale- opinii diferite- actiuni orientate valoric diferit de grupb) motive/pretexte minore în raport cu scopul general al grupului scolarc) interese de moment care daca ar fi constientizate nu ar constitui baza dezacordului

II. Confruntarea - apar actiuni ce sustin opiniile, cerintele sau convingerile,fiecarei parti;- se explica pozitia partilor în grup;- se accentueaza erorile din gândirea celorlalti;Este momentul în care conflictul se poate stinge sau poate continua cu aparitia justificarilor ce sustin diferentele. Tensiunea creste, manifestarile emotionale iau locul celor rationale.

III. Escaladarea - violenta verbala se transforma în violenta fizica saumorala; - situatia scapa de sub control, ceea ce face sa se atinga punctul culminant al conflictului;- se intensifica reprosurile si disputele, astfel fiind greu de separat partile angajate în conflict;- se trece la etapa autodefensiva – lipsa de încredere a unuia

39

în celalalt – si apare neîntelegerea si frustrarea, precum si reciprocitatea negativa distructiva.

IV.De escaladarea

- începe negocierea (trecerea de la tensiune, irationalitate, spontaneitate, lipsa de logica la o discutare normala a intereselor partilor aflate în conflict);- se trece de la concluzii distributive pe subgrupuri la concluzii integrative;- apare momentul de construire a încrederii (promisiuni, comunicare înt re parti, deschidere, respect reciproc)

V. Rezolvarea - intervine mediatorul , ca “a treia parte” neutra, impartiala si obiectiva;- este momentul negocierilor;- conflictul se stinge

2. Conditionari ale comunicarii didactice în situatii de conflictAnaliza oricarui conflict scolar releva faptul ca orice situatie de comunicare afectata de o tensiune/conflict devine automat dependenta de trei factori: - sursa (emitatorul)- mesajul- mediul si canalele de comunicare

A. SursaElementul determinant în actul comunicarii este emitatorul (sursa) care în situatii de conflict scolar se manifesta plenar, iesind în evidenta. Deoarece profesorul – emitator detine controlul asupra actului de comunicare, se impune ca în situatii conflictuale sa actioneze prompt, sa identifice în timp util sursele conflictului si sa stabileasca strategia de dezamorsare a conflictului si normalizare a climatului didactic.Din acest punct de vedere, strategiile de comunicare pentru care opteaza emitatorul sunt de doua feluri:

strategii de informare: profesorul – emitator doreste ca elevul receptor, destinatar al mesajului, sa cunoasca si sa înteleaga care sunt modalitatile de restabilire a relatiei. În acelasi timp, profesorul se informeaza, apelând la întrebari scurte, punctuale, cu privire la doleantele si pretentiile elevului receptor. Sunt utilizate tactica falsei oferte si cea a “feliei de salam” (tactica pasilor mici);

strategii de convingere, cu pronuntata tenta persuasiva, care presupune rezolvarea pasnica a conflictului, fara pierderi majore. Apelând la astfel de strategii, profesorul doreste sa-l implice direct pe elev în rezolvarea conflictului, convingându-l sa actioneze, sa se manifeste, sa gaseasca solutii. Practic, elevului i se cere sa -si asume responsabilitati concrete în atingerea obiectivelor comune si pastrarea relatiei. Evident, profesorului i se cere sa-si pastreze calmul, sa fie abil, sa fie convingator, sa fie dispus

40

sa ia act de imaginea pe care o are în fata elevilor. Este deosebit de importanta credibil itatea emitatorului în fata receptorului.

Pentru a-si asigura reusita în situatiile delicate de conflict, emitatorul – sursa ar trebui sa întreprinda cel putin urmatoarele actiuni:

sa informeze pe partener despre scopul demersului; sa identifice rapid eventualele bariere de comunicare si sa actioneze

pentru îndepartarea lor; sa raspunda oportun si sincer la întrebarile receptorului/lor; sa propuna solutii de rezolvare a conflictului si sa le argumenteze; daca se impune, sa propuna introducerea unui mediator; sa asculte activ.

B. MesajulÎn situatiile deosebite de conflict, comunicarea profesor-elev este într-o masura apreciabila dependenta de precizia si acuratetea mesajului, care trebuie sa fie cuplat cu intentia emitatorului si cu nivelul de perceptie al ascultatorului destinatar. Mesajul are semnificatie si este complet numai în conditiile în care este coroborat cu limbajul folosit, filtrele si perturbatiile din comunicare, cu mediul si canalele de comunicare. În plus, pentru mesaj mai sunt importante si:· reactia receptorului fata de mesaj, reactie care de cele mai multe ori este marcata de sensibilitate; · autoritatea si credibilitatea emitatorului;· situatiile controversate în care se pot plasa simultan sau prin alternanta emitatorul si receptorul, situatii care pot face loc compromisului.Concluzionând, este foarte important ca înainte de a transmite un mesaj sa ne întrebam ce ar putea sa însemne mesajul pentru receptor si care ar fi reactia lui la acest mesaj.

C. Mediul si canalele de comunicareÎn situatia de conflict, comunicarea este eficace daca posibilitatile asigurate de canale sunt mai mari. Aceasta pentru ca este nevoie ca receptorii sa cunoasca informatia si sa o poata propaga mai departe, timpul alocat rezolvarii conflictului fiind scurt si, de asemenea, se impun dezbateri, negocieri fiind necesar si un feed-back imediat si apropiat. În concluzie, comunicarea didactica de tip fata în fata sau mediata electronic este conditionata de calitatea celor trei factori, prezentati anterior.Ca profesori, avem datoria de a-i ajuta pe elevi sa obtina o imagine mai clara despre ei însisi si despre societate, avem datoria de a transforma conflictele în sanse educative. Conflictul este o componenta naturala a existentei noastrede zi cu zi, a relatiilor noastre cu ceilalti; de aceea, de cele mai multe ori nici nu ne gândim la el si nu îl studiem; daca nu îl mai privim ca pe o forta negativa, distructiva, ci încercam sa explicam natura sa si sa identificam cauzele si fortele angrenate, conflictul poate deveni o sansa de maturizare. Dezvoltarea anumitor

41

compete nte specifice, atât pentru solutionarea conflictelor, dar mai ales pentru a le face fata acestora, conduce la responsabilizarea elevilor pentru actiunile lor, la constientizarea consecintelor pe care le au actiu nile lor. Capacitatea de a aborda conflicte le într-un mod constructiv contribuie la sanatatea mentala si individuala si are efecte pozitive asupra societatii în general.

3 Sursele conflictelor scolare; factori de escaladare si de diminuare a conflictelor scolare; abilitati de rezolvare a conflictelor scolareConflictele sunt, în general, o realitate a vietii sociale si a vietii personale. Ele izvorasc din urmatoarele surse:

1. Încalcarea nevoilor fundamentale ale omului:libertatea, afirmarea, succesul (încalcarea lor genereaza conflicte), cunoasterea, actiunea;2. Valorile (morale, sociale, profesionale) diferite:profesorul si scolarul apartin unor timpuri diferite; au credinte diferite, gândesc diferit, raportându-se la valori diferite, au culturi diferite;3. Perceptii diferite asupra realitatii: când oamenii vad diferit un anumit lucru sau gândesc diferit despre el, pot apare situatii conflictuale;4. Interese diferite: determina preocupari diferite, explicatii diferite;5. Resurse limitate: gen spatii, logistica, timp, disponibilitate – altereaza relatia profesor – elev;6. Nevoi psihologice: respectul de sine, stabilitatea intrapsihica (linistea interioara), buna întelegere, afectiunea, fericirea. Alterarea acestor nevoi atrageaparitia conflictelor interioare, care pot provoca conflicte cu ceilalti actori educationali. Dupa cum se observa, sursele conflictuale sunt limitate ca numar, dar determina o varietate de conflicte (conflictul cu noi însine, cu familia, cu prietenii, cu colegii, cu partenerul educational).

Factori de escaladare si de diminuare a conflictuluiConflictul poate fi angajat sau rezolvat în urmatoarele conditii:Un conflict va fi accentuat daca: Un conflict va fi diminuat daca:

1. Cealalta parte este considerata din start un inamic sau o persoana rea(idei preconcepute)

1. Persoanele implicate sunt de buna credinta, impartiale si capabile saasculte activ

2. Se implica – direct sau indirect –alte persoane (diriginte, director,alti profesori, alti elevi) (imixtiuniinoportune)

2. Partile se concentreaza exclusivasupra problemelor aflate în discutie si nu procedeaza la etichetari.

42

3. Una sau ambele persoane se simtamenintate de cealalta parte (faraposibilitate de reactie) (neîncrederereciproca)

3. Se renunta la amenintari sau – dacadeja au fost prefazate – sunt la timpretrase (eventual cu scuze)

4. Partile nu sunt interesate sa mentinao relatie. Intereseaza doar propriulinteres si atingerea acestia (dezinteres pentru relatie)

4. Persoanele implicate au cooperatîn trecut si vor sa continue relatia

5. Problemele implicate în conflictsunt în mod exagerat notate caextrem de importante (neconcordant cu realitatea) (perceptia falsa, incorecta arealitatii)

5. Interesele – desi diferite – suntvazute ca posibil de negociat în mod amiabil

6. Exista o lipsa de abilitati de rezolvare a conflictului

6. Persoanele implicate accepta ajutor extern pentru rezolvarea conflictului

Pentru a minimaliza efectele distructive ale situatiilor conflictuale, se poate propune respectarea urmatoarelor principii:principiul 1 – Mentine comunicarea cu cei cu care pari sa te afli în conflict

(preferabil, încearca sa lamuresti prompt lucrurile; nu amâna discutia).principiul 2 – Abtine-te de la a discuta despre altii în absenta lor (pentru a

nu distorsiona r ealitatea).principiul 3- Daca sesizezi semne ale unui conflict, încearca sa initiezi

actiuni la care sa participe (colaborând) persoanele implicate. Asa nimeni nu se va mai simti atacat sau amenintat sau ignorat.

principiul 4 – Încearca sa eviti toate fenomenele de tipul “eu câstig – tu pierzi”. Se recomanda abordarea unei dispute din toate perspectivele posibile, stiut fiind ca de cele mai multe ori o echipa sau un individ se comporta negativ numai daca se simte amenintat(a) sau atacat(a). Scade motivatia, eficienta, se subrezeste relatia.

principiul 5 – Asigura -te ca stii sa recunosti rezultatele si nu flatarea sau linguseala.

Aceste principii au fost elaborate de Morris si Everard în 1996. Dupa Axelroad, principiile strategice de rezolvare a unui conflict sunt urmatoarele (o alta abordare):I. Nu fiti primul care nu coopereaza (care se încapatâneaza sau da bir cu fugitii); fiti plini de solicitudine, fiti draguti, amabili si afabili.II. Aveti grija ca atât cooperarea, cât si abandonul sa fie în raport de reciprocitate , respectiv:

1. Dati raspunsuri masurate (cumpatate) pentru a asigura reciprocitatea.2. Nu va lasati exploatat (în mod direct)3. Nu fiti invidios, fiti iertator (conciliant, empatic).

43

III. Nu faceti pe desteptul. Nu complicati si nu simplificati inutil problemele, pentru ca nu veti rezolva nimic.

În general în comunicare, dar îndeosebi în comunicarea pedagogica, este importanta deschiderea ambelor parti angajate în conflict fata de rezolvarea rationala a tensiunilor create. Practic, sunt necesare o serie de abilitati cum ar fi:1. abilitatea de a te confrunta, de a spune “nu” atunci când apare o diferenta de opinie. Trebuie ca îndeosebi profesorul sa manifeste deschidere fata de rezolvarea problemelor;2. abilitatea de a asculta, a observa si a accepta emotiile si sentimentele interlocutorilor cu care se vine în contact;3. abilitatea de a prezenta ideile, emotiile si sentimentele cât mai clar, concis, calm si onest;4. abilitatea de a evalua problema/situatia creata sub toate aspectele si dintr-o perspectiva cât mai larga.5. abilitatea de a articula scopurile comune cu obiectivele personale, pentru a depasi momentul critic si pentru a pastra relatia.Modelul personal este cel care conteaza în relatia cu un grup. Dobândind si promovând abilitati de rezolvare a conflictelor putem contribui la restabilirea relatiei cu ceilalti. Important este sa ajungem la concluzia ca orice situatie conflictuala poate fi depasita numai prin efortul comun a partilor angajate, fiecareia revenindu-i responsabilitati precise.

4 Strategii de rezolvare a conflictelor scolare; atitudini si comportamente specificePentru rezolvarea conflictelor, de regula oamenii adopta strategii diferite, unele functionând automat la nivel “preconstient”, altele fiind stabilite constient în functie de situatie, de antrenamentul personal si de miza pusa în joc. Orice strategie poate fi oricând schimbata aplicând noi metode de rezolvare. Modul încare actionam într-un conflict este afectat de importanta obiectivelor noastre personale si de cât de importanta este considerata relatia respectiva. În rezolvarea oricarui conflict scolar care afecteaza comunicarea se recomanda ca partile sa respecte urmatoarele reguli, pentru a se asigura reusita:1. Partile trebuie sa discute cât se poate de deschis despre adevaratele probleme care le preocupa.2. Trebuie sa-si prezinte scopurile, punctele de vedere si sentimentele cât se poate de deschis si sa încerce sa evite reiterarea.3. Trebuie sa încerce sa priveasca conflictul în contextul mai larg al scopurilor subordonate interesului general al grupului.4. Trebuie sa se concentreze asupra unor actiuni de viitor mai mult decât asupra unor evenimente din trecut.5. Trebuie sa-si asculte reciproc punctele de vedere si sa caute sa le înteleaga.6. Trebuie sa evite sa atace sau sa se retraga.

44

7. Trebuie sa încerce sa cladeasca unul pe ideile celuilalt.8. Trebuie sa încerce sa aiba încredere reciproca în buna credinta a fiecaruia.9. Trebuie sa planifice actiuni clare care sa urmeze discutiilor, specificând cine ce va face si când. (Acest lucru este deosebit de important si poate fi uitat îneuforia aflarii faptului ca adversarul nu este chiar asa de neîntelegator cum parea la început).10. Se va fixa o data pentru revizuirea progresului, data care se va respecta cu orice pret.

Putem spune ca exista cinci strategii de baza care pot fi utilizate pentru a ne descurca în cadrul unor conflicte si care genereaza atitudini si comportamente specifice din partea partilor angajate în conflict.

1. Strategia: RENUNTAREA si la obiective si la relatia ca atare, în final evitând si persoana si problema aflata în litigiu. Se procedeaza astfel în cazul în care obiectivele nu sunt importante si nu este necesar sa mentineti o relatie amiabila cu cealalta persoana; atunci, convenabila este renuntarea la afirmarea punctului de vedere personal si închiderea în sine.COMPORTAMENT SPECIFIC: BROASCA TESTOASASunt situatii în care profesorul sa scolarul bat în retragere pentru a se calma si pentru a-si controla emotiile si impulsurile. Alteori se aluneca peste situatie evitând efectiv partea ostila.

2. Strategia: FORTAREA – implica îndeplinirea obiectivelor propuse cu riscul de a compromite relatia cu celalalt. Presupune urmarea neabatuta a caii propuse.Concluzia? Obiectivul este mai presus de relatie. Practic, fortam mâna celuilalt sa accepte conditiile noastre. Implicarea în conflict este ridicata si stresanta.Exemplu: pentru a termina predarea unei teme “îngenunchem” elevul. Comportamentul este agresiv, incisiv, abrupt deoarece conteaza obiectivul de atins, nu relatia. Ne impunem prin forta.COMPORTAMENT SPECIFIC: RECHINNu se recomanda sa fie fortata o persoana cu care urmeaza sa ne intersectam curând, pentru ca nu va mai fi posibil sa ne întelegem, sa comunicam.

3. Strategia: APLANAREA – implica renuntarea la obiective în scopul mentinerii relatiei la cel mai înalt nivel (asa e bine!). Consta în nivelarea asperitatilor, cererea de scuze, abordarea cu umor / ironie fina, calda a celuilalt, acordarea de prioritate celeilalte persoane. Se recomanda sa fim concilianti atunci când dorim sa mentinem colaborarea. Din când în când, pentru a aplana un conflict este nevoie sa informam cealalta parte ca ne pare rau de situatia creata (sa nu se sfiasca profesorul sa spuna “regret” sau “îmi pare rau”). Când

45

considerati ca interesele celeilalte persoane sunt mai puternice decât ale dumneavoastra, aplanati conflictul si acordati-i prioritate partenerului. Exemplu: atunci când un coleg/profesor tine deosebit de mult la o chestiune de care d-vs. nu prea va pasa, nu tensionati inutil atmosfera. Faceti o gluma / va cereti scuze de situatia creata, dati-i dreptate etc.COMPORTAMENT SPECIFIC: URSULET (conciliant)

4. Strategia: COMPROMISUL – implica renuntarea la o parte din principiile d-vs. si din calitatea relatiei, pentru a ajunge la o întelegere (prin cedare reciproca).Presupune constientizarea – de catre ambii participanti – a faptului ca trebuie venit unul în întâmpinarea celuilalt, cu o doza rezonabila de smecherie, renuntare, viclenie si chiar fortare indirecta (prin negociere). Este totusi oimpunere indirecta si amânata. Exemple: profesorul care, pentru a-si pastra renumele de om bun, este mai întelegator cu elevii mediocrii si slabi. Exista un numar redus de burse si ambii colegi aspira la una anume.Pentru a nu-si altera relatia, vor cadea de comun acord cine renunta si cine sa câstige. Se pare ca relatia conteaza mai mult ca principiile. Cel care cedeaza,posibil sa aiba un plan de perspectiva (acela de a câstiga în viitor).COMPORTAMENT SPECIFIC: VULPE

5. Strategia: CONFRUNTAREA – care implica demararea imediata a unor negocieri îndelungate sau repetate, destinate îndeplinirii obiectivelor fiecarui partener, dar si pastrarii relatiei la cel mai înalt nivel posibil.Confruntarea ia în calcul ca viitorul este mai important decât situatia prezenta, ca sustine rea reciproca este necesara atunci când participantii sunt mult si pentru mult timp împreuna. Confruntarea cere tarie de caracter, gândirea unor solutii care sa ofere ambilor ceea ce doresc, dar fara fara a altera relatia. Este o negociere profesionala care presupune o atitudine înteleapta, deoarece si obiectivele si relatia sunt extrem de importante pentru d-vs.; se impune o oarecare doza de impartialitate. Se recomanda ambelor parti sa se gândeasca la solutii pertinente care sa aduca beneficii si unuia si celuilalt. Exemplu:profesorul explica în amanunt elevilor recalcitranti de ce le impune anumite lucruri, reguli, sarcini de învatare. În continuare, negociaza cu acestia modul de actiune viitor, prezentând avantajele si dezavantajele, oferindu-le ajutor si consiliere.COMPORTAMENT SPECIFIC: BUFNITA

CONCLUZIIFiecare strategie de conflict ocupa locul sau. Nu credem ca profesorii sa fie ca un dinozaur specializat care nu stie decât o singura metoda de a rezolva un conflict. Trebuie sa fie capabili sa utilizeze una din cele cinci solutii, în functie de obiective si de relatii. Într-un conflict se poate alege o singura strategie, în

46

timp ce în alt conflict este de preferat o cu totul alta. Pentru a fi eficient în rezolvarea unui conflict trebuie sa-si diversifice modul de a actiona, alegând ceea ce este cel mai bine pentru situatia respectiva. Trebuie sa fie capabili sa -si schimbe modul de a actiona pentru a avea rezolvarea optima a situatiei respective. În lucrarea “Profesorul între autoritate si putere”, Emil Stanconsidera ca motivarea scolarilor este o posibila strategie de rezolvare a conflictelor scolare, actiune care presupune din partea profesorului urmatoarele demersuri:

sa formuleze asteptari maxime în raport cu elevii; sa ofere, prin exemplul propriu, un model pentru comportamentele

diferite; sa stabileasca o atmosfera pozitiva, de empatie, pentru fiecare elev în

parte; sa implice elevii în mod activ în lectie; sa releve foarte clar ca merita sa învete si de ce; sa cultive încrederea în sine a elevilor; sa utilizeze interesele si cunostintele anterioare ale elevilor; sa utilizeze ideile elevilor; sa utilizeze curiozitatea naturala a elevilor; sa promoveze elevii, sa-i activeze prin solicitari la care trebuie sa

raspunda; sa utilizeze întâlnirile si discutiile de tipul “fata în fata”, pentru a depista

comportamentele dezagreabile; sa utilizeze instruirea individuala; sa utilizeze cu grija competitia; sa reduca anxietatea elevilor.

5 Ascultarea activa Dezvoltarea activitatii de a asculta activ este o expresie buna pentru cel caredoreste sa rezolve un conflict pentru ca:

cel care vorbeste doreste sa i se acorde atentie; cel care vorbeste are impresia ca este important, respectat; este o buna practica sa nu iei notite, ci doar sa asculti si sa retii idei. Asa,

vorbitorul nu se va intimida, ci se va relaxa si va fi firesc, cu mintea deschisa.

Sa-si rezolve singur problemele

Scopul ascultarii active Sa dea celuilalt putere

Sa treaca la etapa urmatoare în rezolvarea conflictuluiSa se descarce emotional

ETAPELE UNEI ASCULTARI ACTIVE:

47

I. Lasati interlocutorul sa vorbeasca: nu întrerupeti; nu dati sugestii; aveti rabdare; nu faceti trimiteri la propriile sentimente /experienta d-vs.

II. Fiti empatic (puneti-va în situatia interlocutorului) prindeti ideea principala si angajati-va în a -l întelege pe vorbitor,

încercând sa va detasati de punctul personal de vedere; daruiti-va, puneti-va în locul vorbitorului pentru a întelege cu adevarat

prin ce trece (ce gândeste, ce simte, ce stie, ce asteapta, ce vrea).III. Puneti întrebari pentru a întelege mai bine:

reformulati cele mai importante gânduri si sentimente ale vorbitorului (pe care le vedeti si le simtiti). Dar, atentie! Nu manifestati acord sau dezacord.

IV. Verificati daca ati înteles: întrebati interlocutorul daca mai exista ceva ce ar vrea sa mai spuna; rezumati si integrati cele ascultate.

V. Îndemnati interlocutorul sa se destainuie: Sa spuna ce a simtit, ce a înteles, ce nu a înteles, ce ar mai vrea etc.

Bariere ale ascultarii active.1. Glasul ratiunii: ascultarea propriilor gânduri concomitent cu ascultarea celuilalt.2. Judecata: respectiv emiterea de aprecieri despre cel care vorbeste. De multe ori apreciem gresit.3. Filtrarea: alegerea numai a unor informatii date de vorbitor si ignorarea celorlalte , fara criterii pertinente.4. Anticiparea: credinta proprie ca stii deja ceea ce vorbitorul abia urmeaza sa spuna, înainte ca acesta sa fi terminat de vorbit.Alte modalitati de punere în practica a ascultarii active (posibile reguli de respectat):1. Invitati interlocutorul la discutie, fara a-l obstructiona ulterior.2. Adoptati o pozitie de egalitate (fata în fata, la acelasi nivel cu vorbitorul).3. Indicati – verbal nu nonverbal – ca ati înteles (a, da … înteleg, dati din cap).4. Puneti întrebari clarificatoare, bine si precis formulate (Vrei sa spui ca…? Asta vrea sa însemne ca…?).Atentie: prea multe întrebari irita, blocând comunicarea.5. Dati celuilalt posibilitatea sa se explice.6. Nu trageti concluzii pripite (de cele mai multe ori riscati sa gresiti). Nu va enervati, relaxati-va.7. Interveniti doar dupa ce vorbitorul a terminat de expus o idee, pentru a nu-l face sa -si piarda controlul.

48

8. Întotdeauna gânditi pozitiv, chiar daca nu va sunt acoperite / satisfacute asteptarile.9. Rezumati si integrati cele ascultate (rezumari scurte, care sa includa numai informatiile oferite de vorbitor, nu propriile concluzii).

Recomandarile facute de Morton Deutsch ( în lucrarea “Psihologia rezolvarii conflictelor”), profesorilor si, în general, educatorilor:1. Trebuie sa cunosti tipul de conflict în care esti implicat.2. Trebuie sa constientizezi cauzele si consecintele violentei si ale alternativelor de violenta, chiar atunci când esti foarte nervos.3. Trebuie sa înfrunti conflictul, mai degraba, decât sa-l eviti.4. Respecta-te pe tine si interesele tale, respecta-l pe celalalt si interesele sale.5. Evita etnoc entrismul; întelege si accepta realitatea diferentelor culturale.6. Fa diferenta clara între “interese” si “pozitii”. 7. Cerceteaza interesele proprii si pe cele ale celuilalt pentru a identifica interesele comune si compatibile pe care le aveti.8. Defineste interesele conflictuale drept o problema reciproca ce urmeaza sa fie rezolvata prin cooperare.9. Asculta cu atentie si vorbeste în asa fel încât sa fii înteles; este necesara încercarea activa de a te pune în locul celuilalt si de a verifica mereu daca reusesti s-o faci cu succes.10. Fii atent la tendintele naturale spre subiectivitate, perceptii eronate, judecati gresite si gândire stereotipa.11. Dezvolta abilitati de a aborda conflicte grele, astfel încât sa nu manifesti neajutorare si disperare când te confrunti cu cei care sunt mai puternici, nu vor sa se angajeze într-o solutionare constructiva sau folosesc siretlicuri.12. Trebuie sa te cunosti pe tine si sa îti cunosti reactiile tipice la diferite feluri de conflict.13. Pe tot parcursul conflictului, ramâi o persoana morala – adica o persoana atenta si dreapta.

CURSUL NR. 4

49

Comunicare didactica si negociere

Negociatorul cauta sa înteleaga miza pusa în joc de partener, sa cunoasca sentimentele acestuia, motivatiile si preocuparile sale.Divergentele care ramân nerezolvate sunt reglate prin recursul la criterii obiective, precum si referintele stiintifice normale egale, normale morale sau prin recursul la oficiile unui arbitru neutru.

Principii de bază ale negocierii Atât timp cât negocierea este purtată cu participarea conştientă şi deliberată a părţilor care caută împreună o soluţie la o problemă comună, abordarea implică o anumită etică şi principialitate.

Avantajul reciproc (WIN-WIN) În principiu, în cadrul negocierilor, fiecare dintre părţi îşi ajustează pretenţiile şi revizuieşte obiectivele iniţiale. Astfel, în una sau mai multe runde succesive, se construieşte acordul final, care reprezintă un compromis satisfăcător pentru toate părţile: negocierea funcţionează deci după principiul avantajului reciproc. Conform acestui principiu, acordul este bun atunci când toate părţile negociatoare au ceva de câştigat şi nici una ceva de pierdut. Fiecare poate obţine victoria, fără ca nimeni să fie înfrânt. Important este faptul că, atunci când toate părţile câştigă, toate susţin soluţia aleasă şi respectă acordul încheiat. Principiul avantajul reciproc (WIN-WIN) nu exclude însă faptul că avantajele obţinute de una dintre părţi să fie mai mari sau mai mici decât avantajele obţinute de cealaltă sau celelalte părţi aflate în negocieri.

Do ut des În psihologia comunicării, se vorbeşte de o aşa-numită lege psihologică a reciprocităţii, lege conform căreia, dacă cineva dă sau ia ceva, partenerul va resimţi automat dorinţa de a-i da sau, respectiv, de a-i lua altceva în schimb. Chiar dacă nu dăm ceva în schimb în mod efectiv, rămânem oricum cu sentimentul că suntem datori, că ar trebui să dăm. Urmare a acţiunii subtile a acestei legi psihologice, orice formă de negociere este guvernată de principiul acţiunilor compensatorii. Consecinţa este reciprocitatea concesiilor, a obiecţiilor, a ameninţărilor, a represaliilor etc. Expresiile latineşti ale acestui principiu sunt: Do ut des şi Fado ut fado. în româneşte principiul poate fi regăsit în expresii de genul: „Dau dacă dai"', „Fac dacă faci", „Dacă mai dai tu mai las şi eu" sau „Dacă faci concesii, voi face şi eu", „Dacă ridici pretenţii, voi ridica şi eu" etc.

Moralitatea şi legalitatea Legea este lege şi cei mai mulţi o respectă şi dincolo de principii. Pentru a evita neplăcerile, moralitatea înţelegerilor comerciale, acolo unde legea nu o apără, rămâne adesea o chestiune de principiu, de deontologie. Respectarea riguroasă a acestui principiu nu este cu adevărat posibilă. Controlul eticii comunicării este relativ. Aspectele

50

juridice ale tranzacţiilor fac excepţie, dar şi din acest punct de vedere, în negocierile internaţionale, părţile trebuie să convină din start asupra normelor de drept comercial pe care le vor respecta. Atunci când acestea diferă de la o ţară la alta, fiecare dintre părţi încearcă să rămână sub incidenţa normelor juridice din ţara sa. Acest fapt poate genera situaţii conflictuale, ce pot fi depăşite prin adoptarea normelor de drept comercial şi a uzanţelor internaţionale.

Tactici de negociereÎn literatura de specialitate se prezinta adeseori faptul ca, în orice forma de interactiune umana este pusa în joc o anumita strategie si tactica. Orice forma de negociere implica o confruntare de vointe, sentimente si interese.În acelasi timp, a stapâni interactiunea vointelor implicate în negociere înseamna a nu cadea prada unor reactii spontane, fara o determinare logica si rationala. Deseori se întâmpla ca o actiune spontana, o reactie impulsiva a adversarului sa duca la “alegerea” tacticii de negociere. Asta înseamna cu totul altceva decât o linie de actiune rationala.Tactica premediata poate fi o tactica de comunicare eficace, o capcana retorica sau un truc psihologic. Ea ne ajuta sa pastram controlul, sa preluam initiativa.1. Tactica lui DA…DAR - este genul de tactica care ne face mai agreabili pentru partenerul de negociere. Nu costa nimic. Diplomatii nu spun niciodata NU. Ca si negociatorii buni din toata lumea, ei au învatat acest lucru de la asiatici. Întors din lungul sau drum asiatic, Marco Polo, unul dintre cei mai buni negociatori scria ca a întâlnit adevarate scoli în care erau formati soli si purtatori de cuvânt ai capeteniilor mongole si tibetane. Acestia primeau, seara, atâtea vergi la talpi câti de NU le scapau peste zi de pe buze. Oamenii urasc faptul de a fi negati, contestati, contrazisi. “NU” este o negatie directa si categorica ce taie, rupe si loveste.2. Tactica falsei oferte – este un truc de negociere “cu…putin teatru”. Este o tactica în care profesorul face elevului o oferta didactica atragatoare pentru a elimina disensiunile si a motiva pe elev. Imediat ce a obtinut acceptul elevului, profesorul gaseste un motiv pentru asi modifica oferta initiala. În acest moment începe negocierea (mai mult târguiala) prin care profesorul convinge elevul sa accepte noua oferta, de regula mult mai moderata. Pe cât posibil, elevul este pus în situatia sa nu prea mai aiba de ales. Este o tactica oarecum neloiala, care forteaza mâna celuilalt.3. Tactica stresarii si tracasarii - slabeste rezistenta psihica si fizica a adversarului:

Se aplica atunci când adversarul este: dificil, neprincipial, dezagreabil, dispus sa se angajeze în tratative dure si inutile;

51

Se materializeaza în manevre laterale, indirecte, ofensatoare si chiar umilitoare care au rolul de a uza, deranja adversarul, tocmai pentru a -l pune în situatia de a grabi finalul negocierilor.

Altereaza relatia, oboseste partile, genereaza complexe. Nu ia în calcul relatia, ci doar obiectivele fiecarei parti. Aparent, partile sunt amabile, bine crescute, pline de intentii bune. De

fapt, nu se doreste restabilirea comunicarii decât prin forta.4. Tactica presiunii timpului – se bazeaza pe ideea ca negociatorii au agenda de lucru si un program de negociere, dar care nu sunt respectate în modintentionat, urmarindu-se ajungerea la limita expirarii timpului alocat procesului de negociere. În acest scop, se tergiverseaza, ocoleste, amâna rezolvareaconflictului, spre sfârsitul negocierilor, lucrurile încep sa se precipite, ritmul negocierilor trebuie grabit, se fac greseli, se gasesc scuze si acuze si logic negocierea este superficiala.5. Tactica “feliei de salam” – este mai usor daca o iei pas cu pas nu deodata tot; este tehnica pasilor mici. Când cerem prea mult si prea repede adversarul poate fi coplesit pentru moment si are tendinta de a se împotrivi. Îi este dificil sa continue relatia de comunicare, simtindu-se presat. Daca, în schimb, are rabdare si parcurge pas cu pas momentele negocierii, va obtine avantaje partiale, succese marunte ce pot trece neobservate dar care se acumuleaza si asigura victoriafinala, restabilind comunicarea.6. Tactica introducerii mediatorului – care trebuie sa fie neutru, impartial. El nu ia decizii, nu sfatuieste nici o parte, canalizeaza emotiile celor aflati în conflict, astfel încât acestia sa se relationeze constructiv.Mediatorul:

sa aiba stima de sine sa fie acceptat de parti sa fie echilibrat sa aibe experienta în domeniu.

7. Tactica tacerii. Negocierea se desfasoara de obicei prin tactici si strategii de manipulare, prin comunicare verbala sau scrisa. În unele cazuri, doar ramânândinactivi si tacuti, putem înregistra progrese în negociere. Tacerea poate fi o tactica eficienta, mai ales când adversarii devin agresivi, lipsiti de respect sinepoliticosi.8. Judecata lui Solomon. Când cele doua parti au un interes comun, singura problema este de a stabili care este linia de mijloc la care trebuie sa ajunga. De cele mai multe ori trebuie sa se stabileasca de comun acord care este pierderea minima pentru ambele parti. Aceasta tactica se numeste “judecata lui Solomon”, dupa celebra pilda din antichitate, când regele Solomon a oferit o solutie celor doua femei care pretindeau ca sunt mama aceluiasi copil. El a propus taierea copilului în doua si împartirea lui între cele doua femei. Mama adevarata a

52

cedat pentru a nu ucide copilul. În cazul unei asemenea tactici, una din parti poate simti ca se departeaza prea mult de la rezultatul dorit acceptând acea cale de mijloc propusa prin negociere, încât renunta la partea care i-ar reveni.

53

54