REPUBLICA ITALIANĂ

DATE GENERALE

Populația : 58057 477 locuitori

Suprafața : 301 323 km2

Densitatea populației 19267 loc/km2

Conform Constituției din 1948, Italia este o republică parlamentară, împărțită în 20 de regiuni care se bucură de o largă autonomie.

PARLAMENTUL – IL PARLAMENTO

La nivel național puterea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, compus din Camera Deputaților și de Senat, camerele au puteri constituționale egale și sunt desemnate după aceleași proceduri.

Deputații sunt aleși într-un singur tur electoral. Fiecare alegător dispune de două voturi, un vot de alegere unui candidat în circumscripția uninominală, iar alt vot pentru o listă care urmează să desemneze mandatele potrivit principiului proporționalității. Lista este deschisă, alegătorul având dreptul de a modifica ordinea candidaților preferați pe această listă. Camera Deputaților se alege prin vot universal și direct. Exercitarea dreptului de vot este o datorie cetățenească. El nu poate fi limitat decât în cazurile de nedemnitate indicate de lege.

Numărul deputaților este de 630.

Potrivit Legii electorale nr.277 din august 1993 privind alegerea Camerei Deputaților: 75% din numărul deputaților (475 de deputați) se aleg prin scrutinul majoritar uninominal, iar restul de 25% (155 deputați) sunt desemnați prin scrutin proporțional pe baza listelor electorale.

Pragul electoral pentru candidaturile depuse potrivit scrutinului proporțional este de 4% din voturile valabil exprimate, iar pentru desemnarea candidatului ales este necesară o majoritate simplă.

Sun eligibili cetățenii care au împllinit vârsta de 25 de ani și se bucură de drepturi civile și politice.

Mandatul deputaților este de 5 ani. În caz de război acesta se poate prelungi în condițiile legii.

Senatul Republicii este ales pe criteriul împărțirii regionale. Senatul este compus din 315 senatori aleși la care se adaugă senatorii de drept și senatorii numiți. Sunt senatori de drept și pe viață cei care au fost Președinți ai Republicii, cu excepția cazurilor în care aceștia renunță. Președintele republicii poate numi senatori pe viață 5 cetățeni care au servit patria prin acte sau realizări deosebite în domeniul social, științific, artistic și literar.

Nici o regiune nu poate avea un număr de senatori mai mic de 7, cu excepția regiunii Molise care are 2 senatori și regiunea Valle d’Aosta care are un senator. Pentru Senat există 232

de circumscripții uninominale și 20 de circumscripții plurinominale. În cazul alegerilor din circumscripțiile uninominale este nevoie de o majoritate simplă.

Senatorii sunt aleși prin vot universal și direct de către alegătorii care au depășit vârsta de 25 de ani. Pot fi aleși ca senatori, electorii care au împlinit vârsta de 40 de ani.

Câteva din atribuțiile principale ale Parlamentului

Parlamentul se întrunește în ședință comună pentru: alegerea Președintelui Republicii, alegerea unei treimi din numărul de membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, pentru punerea sub acuzare a Primului ministru și a miniștrilor.

Pentru pregătirea și facilitarea activității parlamentare fiecare Cameră legislativă își constituie comisii parlamentare permanente (Camera deputaților – 14 comisii, iar la Senat 12) și comisii speciale însărcinate cu examinarea anumitor probleme. Atât comisiile permanente cât și cele speciale reflectă configurația grupurilor parlamentare.

Cele două Camere exercităr câteva funcții sau prerogative principale:

-Funcția legislativă

-Prerogative în domeniul financiar

-Funcția de control a puterii executive

-Atribuții în domeniul relațiilor internaționale ș.a.

Exercitarea funcției legislative a Parlamentului poate fi delegată de acesta Guvernului în anumite condiții și pentru o anumită durată limitată. Cabinetul va legifera prin decrete-legislative dar nu poate emite decrete cu putere de lege organică fără delegarea acestei puteri de către Parlament.

Atât deputații, cât și senatorii reprezintă națiunea și exercită funcțiile în afara oricărui mandat imperativ. Membrii celor două camere sunt incompatibili în a deține alte funcții publice elective dar și cumulul apartenenței la ambele camere. Constituția interzice cumului mandatului de Consilier regional cu cel de parlamentar pentru a fi conform specificului regionalizării, autonomiei politice și a descentralizării regiunilor. Încă o incompatibilitate pe care o gasim în Constituție, interzice judecătorilor Curții Constituționale cât și magistraților să dețină madatul de deputat sau senator.

PREȘEDINTELE - IL PRESIDENTE DELLA REPUBLICA

Potrivit art. 87 din Constituția Italiană, Președintele Republicii reprezintă unitatea națională. El personifică prin funcțiile sale și atribuțiile ce-i sunt conferite prin Constituție: unitatea și continuitatea statului.

Constituția a instituit un executiv bicefal, în care președintele și Primul-ministru exercită prerogativele puterii executive. Înainte de a-și exercita funcțiile, Președintele nou ales depune în fața Cmaerelor reunite în ședință plenară, jurmântul de fidelitate față de Constituție și Republică.

Președintele Republicii are prerogativele clasice ale șefului statului în regimurile politice parlamentare: deține funcții onorifice, Primul-ministru fiind actorul principal în jocul politic între legislativ și executiv.

Președintele este ales pentru un mandat de 7 ani prin scrutin secret de către Parlament, reunit în ședință comună și de reprezentanți ai regiunilor aleși de către Consiliul regional. Acești delegați regionali sunt în număr de 3, cu excepția regiunii Valle d’Aosta care desemnează un singur candidat. Numărul acestor delegați este redus pentru a avea o putere de decizie, fiind de 58 față de aproximativ 935 de parlamentari, fără senatorii numiți pe viață.

Potrivit art.83 alin.3 din Constituție este desemnat câștigător candidatul care obține 2/3 din voturile celor reuniți. Dacă după 3 tururi consecutive nu se poate obține acestă majoritate calificată, se organizează un al patrulea tur, pentru desemnare fiind suficientă, de această dată o majoritate absolută.

Există o legătură între sistemul pluripartidist italian, caracterizat printr-o multitudine de partide – unele reprezentative, altele fără importanță, dar totuși, înzestrate cu forța de a depăși pragul electoral și opțiunea Adunării Constituante pentru modalitatea de alegere a Președintelui Republicii.

Opțiunea pentru o republică de tip parlamentar, asociată cu condiția ca cel propus candidat să obțină inițial 2/3 din voturile Pralamentului, se explică prin teama ca un partid sau o alianță politică să-și impună cu ușurință propriul Președinte care să devină ulterior, un șef al formațiunii politice respective.

Candidatul trebuie să aibă vârsta de 50 de ani și să dețină drepturile civile și politice. Funcția de Președinte al Republicii este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată.

Atribuțiile Președintelui Republicii

Deși este ales de Parlament, Președintelui îi sunt totuși conferite și anumite prerogative pentru a contrabalansa puterea legislativă. Astfel, după înștiințarea președinților celor două Camere legislative, șeful statului are dreptul de a dizolva Parlamentul sau doar una dintre Camere. Nu are dreptul de a-și exercita această funcție în ultimele 6 luni ale mandatului său.

Conform art.87 din Constituție, Președintele deține următoarele prerogative:

- Promulgă legile adoptate de Parlament și emite decrete cu valoare de lege și regulamente;

- Trimite mesaje Camerelor;- Autorizează prezentarea în Camere a proectelor de lege inițiate de către Guvern;- Fixează referendumul popular în cazurile prevăzute de Constituție;- Numește funcționarii de stat;- Acreditează și primește ambasadori;- Ratifică tratatele internaționale după autorizația prealabilă a celor două Camere ale

legislativului în cazurile cerute de Constituție;- Este comandantul forțelor armate și prezidează Consiliul Suprem al Apărării;- Prezidează Consiliul Superior al Magistraturii;- Exercită dreptul de grațiere;

- Conferă decorații.

Actele în care se materializează atribuțiile prezidențiale sunt contrasemnate de miniștrii de resort, care își asumă responsabilitatea pentru conținutul lor. Actele care au putere de lege sunt contrasemnate de Primul-ministru.

Printre competențele proprii ale Președintelui republicii menționăm și desemanrea șefului Guvernului, căreia îi putem asocia, în aceeași ordine, acceptarea demisiei unui ministru. De asemenea, două competențe îi conferă șefului statului un rol important, și anume: autorizarea proiectelor de lege și cererea unei noi deliberări. Președintele este cel care numește 3 judecători la Curtea Constituțională Italiană.

Trebuie să precizăm că Președintele republicii Italiene nu dispune de puteri excepționale în caz de criză. Guvernul este cel care, după aprobarea dată de către Parlament, poate lua decizii cerute de circumstanțele excepționale.

Președintele Italiei, ca orice șef de stat într-un regim parlamentar, nu răspunde de actele săvârșite în exercitarea funcției sale, decât pentru actele de înaltă trădare sau atentat împotriva Constituției.

Dacă se face vinovat de înaltă trădare sau de activitate anticonstituțională, Președintele va fi pus sub acuzare de cele două Camere legislative reunite în ședință comună, decizia fiind luată cu votul majorității absolute a membrilor acestora.

Competența de ajudeca revine, potrivit art. 134 din legea fundamentală, Curții Constituționale. Într-o asemenea ipoteză plenul curții este completat cu 16 cetățeni având vârsta de cel puțin 40 de ani aleși de Parlamentul întrunit în ședință comună la începutul fiecărei legislaturi. Cetățenii aleși în plenul curții nu pot avea calitatea de deputați sau senatori. Curtea constituțională sesizată se va pronunța asupra legalității incriminării. În cazul stabilirii vinovăției, Președintele și miniștrii pot fi deferiți Curții Constituționale. Împotriva deciziilor Curții Constituționale nu se poate iniția nici o cale de recurs.

De-a lungul timpului, putem observa că rolul Președintelui a avut o evoluție graduală, dacă primii președinți au instituit un caracter arbitral și neutru acestei instituții, mergând până la a afirma că Președintele este ”notarul Reoublicii” (afirmația aparține Președintelui Luigi Einaudi), puțin câte puțin rolul acestuia a crescut. Motivațiile creșterii rolului acestei instituții sunt multiple: stabilitatea organismului prin comparație cu instabilitatea și slăbiciunea Guvernelor, durata mandatului prezidențial superioară tuturor organismelor elective.

La conducerea statului italian din 1947 până în 2014 s-au succedat 11 președinți, actualul Președinte fiind Giorgio Napolitana, pentru un al 2-lea termen.

GUVERNUL – IL GOVERNO

Într-un regim politic parlamentar, pârghiile principale ale guvernării sunt deținute de Cabinet, care este însă legitimat prin votul de încredere acordat de Parlament. Legitimitatea Guvernului este indirectă, întrucât este numit de șeful statului, dar numai pe baza acordului forului legislativ, care are o legitimitate directă, fiind ales prin vot universal, direct.

Guvernului îi revine, prin Constituție, sarcina de a-și realiza cât mai eficient programul de guvernare , colaborând pentru aceasta, în primul rând cu Parlamentul. Guvernul deține, în plus, instrumentele puterii executive și recurge la prerogativele administrației publice pentru a asigura și conduce politica internă și externă a statului, asumându-și răspunderea în fața Parlamentului.

Încadrat în această schemă teoretică generală, Guvernul italian este una dintre autoritățile constituționale cele mai importante. Constituția Italiei prevede că Primul-ministru conduce politica generală a Guvernului și menține unitatea orientării politice și administrative.

Aceste dispoziții constituționale fac din Primul-minstru principalul actor politic al puterii executive. Față de atribuțiile decorative deținute de Președinte, rolul extrem de important ce revine Primului ministru în conducerea politicii generale a Guvernului, apropie această instituție de modelul de organizare monocratică a puterii executive.

Guvernul este compus din Președintele Consiliului de miniștri care constituie împreună Consiliul de Miniștri.

Primul ministru este numit de Președinte. Șeful statului îi numește pe miniștri la propunerea premierului. Președintele are la dispoziție o paletă largă de posibilități de desemnare a Primului-ministru în funcție de configurația politică a Guvernului.

Miniștrii pot fi recrutați fie din cadrul Parlamentului, fie din afara acestuia. Statisticile guvernamentale indică, însă, practica de recrutare a miniștrilor din rândul membrilor Parlamentului, miniștrii non-parlamentari fiind prin excelența specialiști cu înaltă calificare, de exemplu, militari.

Primul ministru numit de Președintele Republicii solicită, în termen de 10 zile de la formarea Guvernului, din partea celor 2 camere votul de încredere, în mod separat, printr-o moțiune motivată supusă la vot prin apel nominal. Art. 94 din Constituție precizează că refuzul de acordare a votului de încredere de către o Cameră sau de către ambele, nu are ca efect demisia obligatorie a Guvernului.

Guvernul poate demisiona oricând, demisia sa fiind prezentată de Primul ministru, Președintelui Republicii. Într-o asemenea ipoteză, șeful statului va recurge la procedura constituțională pentru formarea noului Cabinet, care prevede inițierea de consultări cu formațiunile politice reprezentate în Parlament, precum și cu personalități marcante ale vieții politice.

În sistemul constituțional italian, Primul-ministru și miniștrii depun, înainte de preluarea funcției, un jurământ pe care îl predau Președintelui, conform art. 93. din Constituție. Întrucât regimul politic italian are caracter parlamentar, depunerea jurământului ar fi trebuit făcută în fața Parlamentului.

Membrii Guvernului au o răspundere solidară pentru activitatea de ansamblu a cabinetului, precum și o răspundere personală pentru activitatea ministerelor pe care le conduc.

Parlamentul își poate exprima nemulțumirea față de Guvern printr-o moțiune de cenzură(mozione di sfiducia) care atrage demisia Guvernului. Moțiunea se depune de către o zecime din numărul deputaților sau senatorilor și trebuie motivată. După trei zile de la depunere,

moțiunea este discutată și supusă votului membrilor Camerei respective prin apel nominal. Pentru adoptarea moțiunii este necesar votul majorității relative a Camerei în care a fost depusă.

Actualul Prim-ministru al Italiei este Matteo Renzi, în vârstă de 39 de ani, este cel mai tânăr premier din UE, succedându-l pe Enrico Letta care și-a dat demisia.

Organizarea administrativ – teritorială a statului regional Italian

Art. 131 din Constituție oferă o listă globală a Regiunilor din Nordul până în Sudul Italiei: Piemonte, Valle d’Aosta, Lombardia, Trentino – Alto Adige, Veneto, Friuli – Venezia Giulia, Liguria, Emilia-Romagna, Toscana, Umbria, Marche, Lazio, Abbruzzi, Molise, Campania, Puglia, Basilicata, Calabria, Sicilia, Sardegna.

Republica se împarte în : commune, provincii, orașe metropolitane și regiuni.

Comunele, provinciile, orașele metropolitane și regiunile sunt entități autonome cu statute proprii, puteri și funcții stabilite de Constituție.

Fiecare regiune are o Adunare Regională – Giunta, un Consiliu Regional – Consiglio regionale și Președintele Adunării – Presidente della Giunta. Sistemul electoral și regimul ineligibilităților și incompatibilităților în ceea ce îl privește pe Președinte , pe membrii Giuntei și pe consilierii regionali vor fi reglementate printr-o lege regională cu resprecatarea principiilor fundamentale stabilite de legiuitorul regional.

Consiliul regional reprezintă parlamentul regional. El exercită puterea legislativă, ca și alte atribuții conferite regiunii prin Constituție și prin lege. Menționăm astfel, alegerea delegaților regionali pentru alegerea Președintelui Republicii, cererea pentru organizarea unui referendum popular regional. Acest Consiliu are dreptul să facă propuneri legislative Camerelor Parlamentului Italian.

Consiliul alege dintre membrii săi un președinte și un Birou.

Consilierii regionali nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile exprimate și pentru voturile exprimate în exercițiul funcției lor.

Giunta și Președintele Adunării

Giunta este organul executiv al regiunii.

Președintele Giuntei reprezintă regiunea, conduce politica Giuntei și este responsabil pentru aceasta. El promulgă legile și elaborează regulamentele regionale. Președintele exercită funcțiile administrative delegate de stat regiunii, conformându-se instrucțiunilor date de Guvernul Italian.

Președintele este ales prin sufragiu universal direct, în afara cazului în care prin statutul regiunii se dispune altfel.

Președintele este un veritabil șef de Guvern întrucât el este cel care numește și revocă membrii Giuntei.

Președintele răspunde în fața Consiliului regional. Generalizarea răspunderii Președintelui regiunii în fața acestui organism a fost consacrată prin legea constituțională nr.1/1999, care a modificat în profunzime art. 126 din Constituție.

Consiliul Regional poate depune o moțiune de cenzură împotriva președintelui regiuni, după o procedură similară celei prevăzute în art. 94 din Constituție. Moțiunea trebuie semnată de către o cincime din membrii Consiliului și trebuie aprobată prin apel nominal cu majoritatea absolută a voturilor acestor membri. Moțiunea va fi dezbătută la trei zile după depunerea sa.

Adoptarea moțiunii de cenzură împotriva Președintelui ales prin sufragiu universal direct antrenează demisia întregului executiv și dizolvarea Consiliului regional.

Destituirea Președintelui regiunii, ca și dizolvarea Consiliului regional pot fi pronunțate prin decret motivat al Președintelui republicii. Este o modalitate excepțională a controlului din partea statului, susceptibil să intervină atunci când Președintele regiunii sau Consiliului regional au comis acte contrare Constituției sau au încălcat grav legile, sau pentru rațiuni ce țin de securitatea națională. Decretul este adoptat după o consultarea unei comisii mixte pentru probleme regionale, formată din deputați și senatori.

În timp ce competența legislativă a regiunilor cu cu statut special era primară și exclusivă, adică se exercita fără să fie limitată de către principiile fundamentale stabilite de legile statului, regiunile cu statut obișnuit nu exersau de fapt competențele lor decât prin intermediul legilor cadru ce determinau consistența competențelor regionale.

După revizuirea constituțională din 2001 a fost introdus un sistem nou de repartizare a competențelor, de inspirație federală. Art. 117 alin. 1 dispune Puterea legislativă este exercitată de către stat și de către Regiuni cu respectarea Constituției, ca și a constrângerilor ce decurg din ordinea comunitară și din obligațiile internaționale. Constituția a prevăzut următoarele categorii de competențe: competențe legislative exclusive ale statului, competențe concurente și competențe exclusive ale regiunilor.

Provinciile și comunele

Legea nr.142/1990 a stipulat dreptul provinciilor și comunelor de a avea propriul statut.

Comunele trebuie să-și instituie organe obligatorii: un consiliu și un primar, la fel și provinciile, care își instituie un organ executiv și un Președinte al provinciei.

Provinciile dispun de un Consiliu provincial ales pentru 5 ani, care alege un organ executiv colegial – Giunta provinciale – și de un Președinte ales.

Comunele sunt conduse de un Consiliu Comunal și un primar (Sindaco). Consiliul Comunal este desemnat de către primar pentru un mandat de 5 ani. Primarul, ales de cetățeni, este șeful executivului comunal. Prin Legea nr.81/1993 în comunele care au mai mult de 15 000 de locuitori, s-a introdus alegerea directă a primarului de către locuitori.

Utilitatea provinciilor este deosebită, în calitatea acestora de circumscripții administrative ale statului, dar și ca autorități însărcinate să realizeze legătura dintre regiuni și comune. Provinciile joacă un rol de asistență tehnică și administrative pe lângă comune.

Evoluția procesului de aderare la Uniunea Europeană

Timp de peste 50 de ani Italia a jucat un rol de lider împreună cu celelalte membre fondatoare pentru construcția UE.

Principalele etape ale participării Italiei în evoluția UE sunt:

25 martie 1957, Roma – cele șase țări fondatoare semnează cele două tratate, dând naștere C.E.E. care s-a numit inițial Piața Europeană Comună și Comunitatea Atomică Europeană.

1-2 decembrie 1975 - Consiliul European, compus din 9 state membre după aderarea Marii Britanii, Danemarcii și Irlandei în 1973, a decis să organizeze alegeri pentru Parlamentul European prin sufragiul universal în 1978.

27-28 octombrie 1990 Roma – Consiliul European Extraordinar compus din 12 membri (Grecia 1981, Protugalia , Spania 1986) aprobă 2 documente, unul pentru Uniunea Politică Europeană și unul pentru Uniunea Monetară Europeană. Tot aici Consiliul a hotărât adoptarea cetățeniei europene.

14-15 decembrie 1990 Roma – la acest summit s-au întâlnit șefii de stat și de guvern ai celor 12 state membre și au stabilit conferințe interguvernamentale cu privire la Uniunea Politică și moentară. Cele două Conferințe au condus la semnarea tratatului de la Maastricht în 1992.

29-30 martie 1996 Turise – Summitul extraordinar al celor 15 state membre inaugurează Conferința Interguvernamentală pentru revizuirea Tratatului de la Maastricht. Președenția Italiană a argumentat adoptarea unei forme flexibile de integrare.

21-22 iunie 1996 Florența – președenția italiană de 6 luni la Consiliul Uniunii Europene s-a încheiat cu aprobarea unanimă a primei etape de lucru care a condus semnarea Tratatului de la Amsterdam din 2 octombrie 1997.

25-26 martie Roma – Consiliul European la însărcinat pe oreședintele Comisiei Europene să reprezinte Comunitatea Europeană la întâlnirea grupului G7.

Italia a mai deținut președenția Uniunii Europene din iulie până în decembrie 2003, dar posibilitatea ca ea să dețină un rol de lider a fost umbrită de scandalurile interne din jurul Primului ministru Silvio Berlusconi.

Italia a adoptat moneda euro în ianuarie 1999, an în care Secretarul Carlo Ciampi, cel căruia i-a fost creditată reforma economică care a permis Italiei să intre în Uniunea Europeană, a fost ales președinte al Italiei.

Bibliografie:

AlexandruIoan; Gilia ClaudiaIvanoff, Ivan-Vasile, Sisteme politico-administrativeeuropene, EdituraHamangiu, București 2008

Gabriela Stănciulescu, Armenia Androniceanu – Sisteme europene de administrație publică

Editura Uranus, București 2006