drept constitutional si organizarea politico etatica a romaniei

CAPITOLUL I

TEORIA CONSTITUŢIEI

1.1. NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE. PREMISELE APARIŢIEI

CONSTITUŢIONALISMULUI1

Cuvântul „constituţie” îşi are originea în latinescul constitutio, care înseamnă

„aşezare cu temei”, „starea unui lucru”.

În perioada imperiului roman cuvântul „constitutio” a fost utilizat pentru a

desemna legile care emanau de la împărat, chiar dacă ele nu se refereau la

organizarea şi funcţionarea statului.

În perioada evului mediu, termenul constitutio desemna anumite reguli

monahale.

Abia în secolul al XVIII-lea, termenul „constituţie” începe să fie utilizat într-

un sens apropiat celui care îi este atribuit azi, respectiv acele legi care, reglementând

organizarea şi funcţionarea statului, limitau puterea monarhului şi garantau anumite

drepturi şi libertăţi fundamentale individului. Este vorba de o concepţie asupra

noţiunii de constituţie, care ţine seama exclusiv de conţinutul normelor ei.

Treptat, s-a format convingerea că numai o constituţie scrisă, prin precizia şi

claritatea ei, putea fi o armă de luptă eficace împotriva abuzurilor puterii absolutiste,

afirmându-se tot mai pregnant, necesitatea unei constituţii rigide şi asigurarea

supremaţiei ei faţă de orice altă normă juridică.

1 A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 7-31; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura All Beck, 2005, p. 40.

1

Constituţia poate fi definită ca fiind legea fundamentală a unui stat, adică

legea cu forţă juridică superioară tuturor celorlalte legi care reglementează în mod

sistematic atât principalele structuri social-economice, cât şi cele ale organizării şi

funcţionării statului, garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale

cetăţenilor şi stabileşte îndatoririle corespunzătoare acestor drepturi.

Prima constituţie, în sensul modern al acestui cuvânt, a apărut în Anglia şi

constă într-un ansamblu de obiceiuri juridice şi dintr-un număr de acte scrise, care pot

fi însă modificate prin legi ordinare.

Printre actele scrise care se consideră că stau şi astăzi la baza constituţiei

engleze se numără:

- Magna Charta Libertatum din 1215 – document prin care regele a

confirmat privilegiile marilor feudali, făcând şi unele concesii în folosul

păturilor bogate orăşeneşti. Din perspectiva dezvoltării constituţionalismului

englez, documentul este important prin prevederea cuprinsă în articolul 14,

pe baza căruia a fost organizat Marele Consiliu al Regatului, organism

alcătuit din arhiepiscopi, episcopi, conţi şi baroni. Acest consiliu, lărgit apoi

(1265) cu reprezentanţi ai oraşelor şi cavalerilor din comitate, constituit

forma embrionară din care s-a format Parlamentul englez modern, cu cele

două camere ale sale (Camera Comunelor şi Camera Lorzilor), devenit,

începând cu anul 1295, o instituţie permanentă.

- Petiţia drepturilor din 1628 - a stabilit garanţii împotriva perceperii de

impozite fără aprobarea Parlamentului, a arestărilor şi a confiscărilor de

bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală.

- Habeas Corpus din 1679, prin care s-a încredinţat tribunalelor controlul

asupra reţinerii şi arestării cetăţenilor. În conformitate cu Habeas Corpus, la

cererea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalul este obligat să

emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî ca urmare fie

retrimiterea lui la închisoare, fie punerea lui în libertate cu sau fără cauţiune.

- Bill-ul drepturilor din 1689. Prin acest act a fost declarată ilegală orice

preluare de bani pentru coroană sau pentru folosul ei pentru o altă perioadă

de timp şi în alte condiţii decât cele stabilite de parlament. Ca urmare a

punerii în practic a prevederilor acestui document, Parlamentul englez a

ajuns în situaţia de a fi convocat regulat.

2

- reformele electorale din 1832, 1867, 1884 şi 1918,

- „Parliaments Acts” din 1911 şi 1949, care au diminuat rolul Camerei

Lorzilor.

Modelul constituţionalismului britanic a fost utilizat şi în alte state din Europa,

şi chiar în coloniile engleze din America de Nord.

Doctrina şi, mai ales practica constituţională americană, şi-au pus amprenta

asupra dezvoltării constituţionalismului modern, prin următoarele:

- au fost adoptate pentru prima dată în istorie constituţii scrise sistematice

(iniţial ale statelor americane, apoi Constituţia federală), având ca obiect

reglementarea, într-o ordine raţională, a organizării şi funcţionării

principalelor organe ale statului, precum şi garantarea drepturilor înnăscute ale

omului.

- practica americană a consacrat pentru prima dată ideea că adoptarea

constituţiilor trebuie să fie opera unor „convenţii”, adică a unor adunări anume

alese în acest scop, precum şi corolarul ei, în sensul căruia nici revizuirea unei

asemenea constituţii nu poate fi făcută decât tot de o asemenea convenţie.

- fiind opera unor adunări constituante, constituţiile sunt investite cu o forţă

juridică superioară legilor ordinare, care trebuie să le fie conforme.

- supunerea constituţiei aprobării prin referendum

- constituţiile americane au proclamat principiul că orice putere îşi are originea

în voinţa populară, care singură o legitimează.

- prin intermediul constituţiilor americane s-a pus pentru prima dată în practică

şi a fost ridicată la rang de principiu constituţional teoria separaţiei puterilor în

stat.

1.2. CLASIFICAREA CONSTITUŢIILOR

În mod obişnuit, Constituţiile se clasifică în

1. constituţii cutumiare şi

2. constituţii scrise

3

Normele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental,

fie în mai multe acte fundamentale în formă scrisă sau într-un sistem de norme scrise

şi nescrise (cutumiare), care în totalitatea lor formează constituţia.

CONSTITUŢIILE CUTUMIARE

Constituţiile cutumiare (nescrise) sunt formate dintr-un ansamblu de obiceiuri

juridice (cutume) şi un anumit număr de acte elaborate şi emise de organele de stat

învestite cu competenţă legislativă.

Obiceiurile juridice (cutumele) sunt reguli de conduită socială, rezultate dintr-

o practică socială îndelungată şi constantă şi care, deşi nu emană de la organele

statului competente să legifereze, sunt considerate totuşi obligatorii, întrucât sunt

expresia convingerii unei colectivităţi umane că răspund sentimentului uman de

justiţie.

Nu trebuie confundate cu simplele uzanţe sau uzuri care sunt practici (tradiţii)

lipsite de semnificaţie juridică.

Pentru ca un uz sau uzanţă să se transforme în obicei juridic (cutumă) trebuie

să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1. este necesar ca uzul să se aplice un timp suficient de lung pentru a nu apărea

ca un simplu fapt întâmplător;

2. este necesar să se formeze o practică îndelungată constantă, neîntreruptă de

practici contrare;

3. trebuie să se impună în conştiinţa unui grup social ca regulă de conduită

obligatorie.

Azi, mai întâlnim constituţii cutumiare în Marea Britanie, Israel, Noua

Zeelandă.

În sistemul constituţional britanic, vechile obiceiuri juridice sunt cunoscute sub

denumirea de „common law” şi reprezintă o parte importantă (partea nescrisă,

cutumiară) a Constituţiei britanice.

CONSTITUŢII SCRISE

Constituţiile scrise sunt constituţiile care apar sub forma unui text unitar şi

sistematic, realizând un tot unitar.

4

În funcţie de posibilitatea de modificare a lor, se împart în:

- constituţii flexibile (suple)

- constituţii rigide

Constituţiile flexibile (suple) se caracterizează prin faptul că pot fi modificate

relativ uşor, conform proceduri legislative obişnuite, deoarece normele constituţionale

au aceeaşi forţă juridică cu a legilor obişnuite.

Constituţiile rigide sunt acele constituţii a căror conţinut, datorită forţei

juridice supreme, poate fi modificat doar după o procedură specială şi mai dificilă

decât cea prevăzută pentru modificarea legilor obişnuite, în vederea asigurării

protecţiei şi stabilităţii Constituţiei.

Procedee de realizare a rigidităţii constituţionale:

1. Condiţii speciale de exercitare a iniţiativei de revizuire a Constituţiei

Conform art. 150 alin. 1 din Constituţie, au drept de iniţiativă privind

revizuirea Constituţiei numai:

- Preşedintele României, la propunerea Guvernul,

- cel puţin ¼ din numărul deputaţilor sau al senatorilor,

- cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care să provină din cel puţin ½

din judeţele ţării şi din fiecare din aceste judeţe sau din municipiul Bucureşti,

cel puţin 20.000 de semnături.

Proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei se supune din oficiu

controlul de constituţionalitate al Curţii Constituţionale, conform art. 146 lit. a din

Constituţie.

2. Organul competent să adopte legea de revizuire şi procedura dezbaterii ei.

În sistemul nostru constituţional, organul să adopte o lege de revizuire este tot

Parlamentul dar, procedura adoptării unei asemenea legi prezintă unele aspecte

deosebite faţă de procedura legislativă obişnuită.

Legea de revizuire de adoptă în Camera Deputaţilor şi în Senat cu o majoritate

de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere (majoritate calificată). În

cazul în care există deosebiri între textele adoptate de cele două Camere, legea se

trimite comisie de mediere (comisie comună a celor două Camere). Dacă procedura

medierii eşuează, legea de revizuire se supune dezbaterii şi votului în şedinţa comună

5

a celor două Camere a Parlamentului, unde, pentru a fi adoptată, este nevoie de votul

a cel puţin 3/4 din numărul total al parlamentarilor.

3. Obligativitatea de a supune legea de revizuire referendumului.

Pentru a fi adoptată definitiv, legea de revizuire trebuie aprobată prin

referendum, organizat în acest scop, în cel mult 30 de zile de la data adoptării ei de

către Parlament.

Legea de revizuire nu se supune promulgării.

4. Dispoziţii constituţionale declarate nerevizuibile

Conform art. 151 alin. 1, următoarele dispoziţii nu pot face obiectul unei

revizuiri:

caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului,

forma republicană de guvernământ,

integritatea teritoriului,

independenţa justiţiei,

pluralismul politic,

limba oficială.

De asemenea, art. 152 reglementează şi alte condiţionări ale revizuirii

Constituţiei:

prin revizuire nu pot fi suprimate drepturi şi libertăţi fundamentale

ale cetăţenilor sau garanţii ale acestora

Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu, a stării de

urgenţă sau în timp de război.

1.3. CLASIFICAREA CLASICĂ A CONSTITUŢIILOR

Are în vedere criteriul cronologic, al apariţiei diferitelor forme. Astfel, există:

1. Carta concedată

2. Statutul

3. Pactul

4. Convenţia

6

1. Carta concedată se caracterizează prin faptul că este o emanaţie juridică

exclusiv a puterii absolute a monarhului, care din proprie iniţiativă în aparenţă, dar, în

realitate, constrâns de împrejurări (presiuni din partea unor factori politici sau sociali),

recunoaşte anumite drepturi fundamentale cetăţeneşti şi îşi autolimitează prerogativele

prin constituirea unei adunări reprezentative căreia i se conferă atribuţii de legiferare

şi stabileşte organizarea unei justiţii independente. Este considerată un act de

capitulare a monarhului faţă de forţele sociale progresiste în ascensiune.

2. Statutul este, ca formă, tot o cartă concedată, deosebindu-se de aceasta prin

adoptarea lui pe cale plebiscitară (de exemplu, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la

Paris din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza, Constituţia României din 1938).

3. Pactul este o consecinţa unui compromis între monarh şi adunarea sau

adunările reprezentative ale forţelor sociale progresiste în ascensiune, cele două părţi

fiind, aparent, pe poziţii egale (de exemplu, Constituţia României din 1866 şi

Constituţia României din 1923).

4. Convenţia este constituţia adoptată de o adunare reprezentativă a corpului

electoral aleasă anume în acest scop, fără să fie necesar concursul vreunui alt organ de

stat.

7

Drept Constitutional si Organizarea Politico Etatica a Romaniei

CAPITOLUL II

DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ2

2.1. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA DISCIPLINEI DREPTULUI

CONSTITUŢIONAL

Noţiunea de „drept constituţional” a părut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

trebuie legată de apariţia necesităţii de a studia sistematic Constituţiile scrise apărute.

Primul pas a fost făcut, când în anul 1796, la Ferrara, Italia a fost înfiinţată prima

catedră de drept constituţional, titular fiind Giuseppe Campagnoni de Luzo. Ulterior, în

1834, a fost înfiinţată o catedră de drept constituţional la Paris.

La începutul secolului XIX, denumirea de „drept constituţional”, considerată a nu

mai fi suficient de cuprinzătoare, a fost înlocuită cu denumirea de „Drept constituţional şi

instituţii politice”.

În Ţările Române, studierea conceptelor specifice dreptului constituţional s-a

făcut pentru început sub denumirea de „drept public”, ulterior de „drept constituţional” şi

apoi de „drept constituţional şi instituţii politice”.

Dezvoltarea disciplinei „Dreptului constituţional” în România a fost marcată de

elaborarea, apariţia şi susţinerea unor cursuri în cadrul facultăţilor de specialitate.

2.2. OBIECTUL DE CERCETARE. METODE DE CERCETARE

2 A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p.31-39.

8


Dreptul constituţional, ca orice ştiinţă, are un obiect propriu de cercetare şi

metode ştiinţifice specifice.

Obiectul principal de cercetare al disciplinei Dreptului constituţional îl reprezintă

Constituţia.

Mai exact, obiectul de cercetare al dreptului constituţional se referă la regulile

privind forma de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea Parlamentului

şi a celorlalte organe ale statului, raporturile dintre acestea, precum şi a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale oamenilor.

Metodele de cercetare. Metodele de cercetare utilizate în principal sunt:

1. metoda exegetică – constă în utilizarea interpretării gramaticale şi

logice, în scopul stabilirii înţelesului diferitelor texte de lege. Se

utilizează mijloace specifice logicii: analogia, argumentele logice

(argumentul „a pari”, „per a contrario”, „a fortiori” etc.).

2. metoda analitică-sintetică – constă în analizarea diferitelor norme

juridice în vigoare, în scopul de a găsi principiile juridice care stau la

baza lor. Urmează cercetarea comparativă a acestora, pentru a putea

sintetiza o serie de principii superioare, fundamentale. Se folosesc

procedee ale logicii formale, precum: analiza, sinteza, inducţia,

deducţia.

3. îmbinarea metodelor tradiţionale (exegetică şi analitică-sintetică) cu

metode moderne sociologice. Analiza modernă a aspectelor specifice

Dreptului constituţional presupune atât o analiză pur juridică (oferită de

metodele tradiţionale), cât şi o analiză de natură sociologică şi politică.

S-a argumentat că nu este posibilă o înţelegere a fenomenului juridic al

statului, fără o cunoaştere şi înţelegere a aspectelor economice, sociale

şi politice sau a convingerilor sau mentalităţilor membrilor societăţii.

2.3. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT

9


Dreptul constituţional este o ramură a dreptului public, şi este definit ca

ansamblul normelor juridice care reglementează forma de stat, forma de guvernământ,

organizarea şi funcţionarea Parlamentului şi a celorlalte organe ale statului,

raporturile dintre acestea, precum şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

oamenilor şi orice alte aspecte prevăzute prin însuşi textul Constituţiei.

Izvoarele formale ale dreptului constituţional

Este izvor formal de drept forma de exprimare a normei juridice edictate de stat.

Nu toate izvoarele de drept sunt şi izvoare ale dreptului constituţional, ci numai acelea

care îndeplinesc două condiţii:

- îmbracă forma normelor juridice emise de organele reprezentative ale

statului;

- normele juridice să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în

procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice.

Izvoarele dreptului constituţionale3:

1. Constituţia – este principalul izvor de drept constituţional

2. Legile constituţionale – sunt legile de revizuire a Constituţiei

3. Legile – sunt izvoare ale dreptului constituţional numai acele legi care

reglementează relaţii sociale fundamentale care apar în procesul instaurării,

menţinerii şi exercitării puterii publice (de exemplu, Legea privind cetăţenia

română, Legea electorală etc.).

4. Regulamentele de organizare şi funcţionarea a celor două Camere ale

Parlamentului

5. Ordonanţele guvernamentale – sunt izvoare ale dreptului constituţional în aceleaşi

condiţii ca şi legea

6. Tratatele şi convenţiile internaţionale – pentru a fi izvoare ale dreptului

constituţional trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită; să fie ratificate

conform dispoziţiilor legale; să cuprindă reglementări specifice dreptului

constituţional (de exemplu, convenţiile încheiate între state privind cetăţenia).

3 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 30-31.

10


CAPITOLUL III

TEORIA STATULUI

3.1. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE STAT

Termenul „stat” îşi are originea în latinescul „status”, cu sensul de stare a unui

lucru. Ulterior a căpătat şi o semnificaţie juridică şi desemna situaţia juridică a unei

persoane care face parte dintr-o comunitate cu care are în comun un set de valori,

apartenenţa conferindu-i anumite drepturi şi obligaţii4.

Când termenul „status” a început să fie utilizat în expresii precum „status rei

romane” şi „status rei publicae” (situaţia conducerii vieţii publice5) a dobândit şi o

semnificaţie politică.

Se consideră că termenul „stat” a fost utilizat pentru prima dată într-o accepţiune

modernă – formă de organizare a unei populaţii aşezată pe un anumit teritoriu şi cu o

structură instituţionalizată, independentă de persoanele care ocupă poziţiile supreme şi

care exercită puterea suverană - în lucrarea „Principele” de către Nicolo Machiavelli,

lucrare care începe cu „toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra

oamenilor au fost şi sunt sau republici sau principate”6.

Apariţia statului este un proces îndelungat şi complex.

Aspecte7 care au contribuit la apariţia şi formarea statului:

4 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, 2006, p. 39.

5 A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 40.

6 A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 42.7 A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 48-57.

11


- apariţia necesităţii unei autorităţi politice (conducere) în cadrul unei

societăţi, fundamentată pe ideea acceptării şi subordonării unei ordini

legale sau cutumiare care supravieţuieşte indivizilor care o deţin şi o

exercită la un moment dat8;

- rolul jucat de biserică în conservarea valorilor culturale eleno-romane şi

prin faptul că, o dată cu căderea Imperiului Roman de Apus, şi-a asumat

rolul de conducător al unui sistem de organizare şi disciplinare socială

(bazat pe supunerea spirituală a populaţiilor creştine);

- ca urmare a efortului bisericii de a-şi menţine supremaţia într-o Europă

divizată între Vest şi Imperiul Roman de Răsărit, s-au intensificat

alianţele în Europa Occidentală, ceea ce a permis apariţia marelui

imperiu a lui Carol cel Mare, structură susţinută prin administrare,

gestionare financiară şi armată;

- apariţia raporturilor de vasalitate (prestarea unor servicii de către vasal

seniorului în schimbul unei feude);

- stratificarea socială tot mai accentuată dintre aristocraţie şi burghezie şi

apariţia „stărilor” ca forme de organizare socială

- apariţia adunărilor reprezentative;

- teritoriul nu a mai fost considerat proprietatea privată a unei persoane

(monarhul), ci a unei entităţi distincte, numită la început coroană, apoi

stat9;

- acţiunea de guvernare este delimitată tot mai clar de persoanele care

guvernează sau în numele căreia se guvernează;

- accentuarea diferenţelor dintre guvernanţi şi cei guvernaţi până la

apariţia unui raport de subordonare

- fundamentarea legitimităţii absolute a monarhului şi impunerea

conducerii centralizate

8 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 114.


12


- apariţia şi afirmarea unor teorii privind originea populară a suveranităţii

puterii poporului

- procesul de formare a naţiunilor şi conturarea sentimentului naţional.

3.2. DEFINIŢIA STATULUI

Statul este o instituţie având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un anumit

teritoriu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria competenţă şi organizată

în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile: legislativă, executivă

şi jurisdicţională10.

Caracterul instituţionalizat al statului rezultă din faptul că statul este o organizaţie

umană ce are la bază un ansamblu de reguli de drept (norme juridice), organizaţie în

cadrul căreia se desfăşoară activităţi în vederea realizării unor scopuri sociale generale şi

determinate.

Ceea ce deosebeşte statul de alte instituţii, este natura specifică a activităţii

desfăşurate (legislativă, executivă şi jurisdicţională) şi capacitate de a-şi determina

propria competenţă, în absenţa oricărei intervenţii a vreunei autorităţi superioare, numită

şi suveranitate11.

Alte definiţii date statului:

statul este forma instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi umane

constituite istoric şi localizate geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de

indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia,

ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale

elaborării şi aplicării normelor de convieţuire socială, exprimă şi apără interesele

fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa acestora ca voinţă general-

obligatorie12.



12 A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 67.

13


statul se defineşte ca o modalitate de organizare a puterii politice sub forma puterii

de stat, în vederea îndeplinirii voinţei deţinătorului acestei puteri, adică poporul13.

stat desemnează o colectivitate umană, situată pe un teritoriu şi supusă unei autorităţi

suverane, cea ce presupune un aparat de instituţii care îi permite să comande şi să

acţioneze14.

statul este principala organizaţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu

delimitat, cu o populaţie proprie şi o putere instituţionalizată, având menirea să

promoveze şi garanteze interesele generale ale societăţii15.

Indiferent de varietatea definiţiilor, se pot sesiza câteva „permanenţe”:

- existenţa celor trei elemente: o populaţie, un teritoriu şi o putere de stat

- liantul dintre cele trei elemente: guvernarea (o acţiune de conducere

socială prin impunerea unor reguli generale)

- structura organizatorică

- un scop: satisfacerea unor interese generale ale unei comunităţi de

oameni.

3.3. PERSONALITATEA JURIDICĂ (MORALĂ )A STATULUI

Încă de la început, statul a fost considerat titular a unor drepturi subiective şi

obligaţii corelative, ceea ce presupune acceptarea idei că statul este o persoană juridică

având personalitate juridică16.

13 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 42.

14 A se vedea Ioan Alexandru, Politică, administraţie, justiţie, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 44.

15 A se vedea Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 77.

16 Poate fi numită şi personalitate morală, dat fiind faptul că iniţial a fost utilizat termenul de persoană morală pentru ceea ce în prezent numim persoană juridică.

14


Prin personalitate juridică17 se înţelege aptitudinea de a avea calitatea de subiect

de drept de sine stătător şi de a putea încheie în nume propriu acte juridice în cadrul unor

raporturi juridice pentru dobândirea unor drepturi subiective şi asumarea unor obligaţii

corelative.

Au fost elaborate mai multe terorii18 care au încercat să justifice sau să nege

existenţa personalităţii juridice (morale) a statului, o entitate organizatorică lipsită de

voinţă proprie şi acţionând prin intermediul voinţelor agenţilor săi.

I. Teoriile care neagă personalitatea juridică a statului susţin că statul

nu are personalitate juridică deoarece nu are voinţă proprie, aşa cum nu

există nici conceptul de drepturi subiective. Singura realitate este faptul

că viaţa socială dă naştere unor reguli de conduită care, dacă nu sunt

respectate provoacă o reacţie colectivă organizată în scopul restabilirii

ordinii de drept.

II. Teoria ficţiunii – conform acestei teorii numai indivizii, adică

persoanele fizice au voinţă proprie, iar faptul că persoanele juridice

(deci şi statul) sunt considerate persoane şi sunt titulare de drepturi

subiective şi îşi pot asuma obligaţii juridice în cadrul unor raporturi

juridice, se datorează unei ficţiuni (necesare).

III. Teoria personalităţii morale realitate naturală – conform acestei

teorii, persoanele juridice au o voinţă proprie care este suma voinţelor

indivizilor care compun fiecare persoană juridică. Contopirea voinţelor

individuale dă naştere unei noi voinţe, distinctă şi proprie persoanei

juridice, ceea ce îi permite acesteia să dobândească drepturi subiective

şi obligaţii corelative în cadrul unor raporturi juridice.

IV. Teoria personalităţii morale realitate juridică – promovează ideea că

personalitatea juridică este o creaţie a legii, necesară pentru a oferi

posibilitatea de a dobândi drepturi subiective şi obligaţii corelative, la

fel ca în cazul persoanelor cărora, deşi statul nu le recunoaşte o voinţă

17 Personalitatea juridică presupune existenţa a trei elemente: organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu afectat desfăşurării unei activităţi specifice şi un scop conform cu interesul general – a se vedea Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, p. 299.

18 Conform prezentării pe larg, în Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 121-126.

15


proprie, le recunoaşte şi asigură posibilitatea de a dobândi drepturi

subiective şi obligaţii corelative (de exemplu, în cazul minorilor sau a

persoanelor lipsite de capacitate reprezentate în raporturi juridice de

reprezentanţii lor legali sau mandatari). Astfel printr-un procedeu

tehnico-juridic, statul, o entitate de sine stătătoare, distinctă de indivizii

ce compun colectivitatea ce stă la bază lui, dobândeşte drepturi

subiective şi obligaţii corelative întrând în raporturi juridice prin

intermediul persoanelor fizice (agenţii statului).

3.4. ELEMENTELE STATULUI

Se consideră că existenţa unui stat depinde de existenţa cumulativă a trei elemente

fundamentale:

1. populaţia

2. teritoriul

3. puterea de stat.

POPULAŢIA

Populaţia reprezintă comunitatea umană aşezată pe teritoriul unui stat şi asupra

căreia statul îşi exercită autoritatea. Astfel, fac parte din populaţie toţi indivizii supuşi

legislaţiei statului respectiv: cetăţenii statului, cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi la un

moment dat pe teritoriul statului respectiv.

Astfel, apare evident faptul că populaţia nu trebuie confundată cu naţiunea, nici cu

poporul, deşi între cele trei concepte există o anumită conectivitate.

Naţiunea este definită ca fiind acea comunitatea umană omogenă, perenă şi

distinctă de alte colectivităţi, rezultată în urma unui proces istoric complex şi îndelungat,

care are la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de

factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, la care se adaugă un trecut istoric şi

mai ales voinţă de a fi împreună19.

19 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, Editura Servo-Sat, Arad, 2003, p. 263.

16


Naţiunea este ceea ce dă caracteristică fundamentală a unui stat, ceea ce îi asigură

distinctibilitatea şi permanenţa20, astfel Constituţia României caracterizează statul român

ca fiind un stat naţional, stat fundamentat pe o naţiunea, cea română.

Ideea de stat naţional nu exclude existenţa în cadrul populaţiei statului respectiv a

persoanelor de altă minoritate, principiu ce stă la baza recunoaşterii existenţei

minorităţilor naţionale.

Noţiunea de popor are în vedere suma tuturor indivizilor care există la un moment

dat pe teritoriul unui stat, şi constituită, indiferent de naţionalitate, ca suport demografic

al statului21.

TERIRORIUL

Teritoriul este definit ca fiind acea parte din globul pământesc asupra căreia

statul îşi exercită suveranitatea22.

Delimitarea teritoriului se face prin stabilirea frontierelor statului.

Teritoriul este alcătuit din: sol, subsol, spaţiul acvatic, spaţiul aerian de deasupra

solului şi apelor, marea teritorială, platoul continental. Se consideră ca făcând parte din

teritoriul statului şi zona economică exclusivă, navele şi aeronavele aflate sub pavilionul

statului, spaţiul misiunilor diplomatice şi consulare ale statului respectiv.

Solul este porţiunea de uscat care oferă cadrul de desfăşurare a activităţii umane.

Subsolul este alcătuit din stratul aflat imediat dedesubtul solului şi al spaţiului

acvatic, statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv, fără nici o îngrădire

juridică internaţională.

Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, fluviilor, lacurilor, canalelor, apele

porturilor.

20 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 262 - naţiunea este mai restrânsă decât populaţia, dar mai presus de ea.

21 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 262; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 50.

22 Într-o accepţiune mai largă, teritoriul poate fi definit şi ca „spaţiul” asupra căruia se exercită suveranitatea naţională - a se vedea Mihai-Constantin Eremia, Daniela Mihai Dragnea, Introducere în dreptul constituţional, Editura Hamangiu, 2006. p. 11.

17


Marea teritorială este porţiunea maritimă de o anumită lăţime situată de-a lungul

litoralului unui stat (urmând configuraţia acestuia), pe o distanţă care poate ajunge până

la 200 de mile maritime (în România, lăţimea mării teritoriale este de 24 mile marine).

Spaţiul aerian este coloana de aer de deasupra solului şi a spaţiului acvatic al unui

stat, până la înălţimea unde începe spaţiul cosmic.

Zona economică exclusivă este fâşia maritimă în lăţime de cel mult 200 de mile

marine, situată în prelungirea marii teritoriale în care statele riverane pot revendica

drepturi de exploatare, conservare şi gestiune a resurselor naturale, biologice etc. sau îşi

pot asuma un drept de jurisdicţie în soluţionarea litigiilor privind construirea şi utilizarea

unor instalaţii.

Platoul continental este format din fâşia de sol şi subsol mării adiacente ţărmului

dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de cel mult 200 de metrii.

Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde în

largul mării pe o anumită distanţă şi în care statele riverane îşi pot rezerva dreptul de a

exercita controlul în vederea prevenirii şi reprimării săvârşirii pe teritoriul său a unor

fapte ilegale.

Art. art. 3 din Constituţia României reglementează cadrul general al teritoriului pe

câteva coordonate:

- teritoriul României este inalienabil – nu poate fi înstrăinat altui stat,

inalienabilitatea fiind una din trăsăturile fundamentale ale teritoriul

- organizarea frontierelor se face prin lege organică, cu respectarea principiilor şi

a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional

- organizarea administrativă a teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale

(judeţ, oraş, comună)

- este interzisă orice formă de colonizare a teritoriului României cu populaţii

străine.

PUTEREA DE STAT

Denumită şi „putere publică”, „autoritate publică”, „autoritate de stat”, puterea de

stat este cel de-al treilea element constitutiv al statului. A fost mult timp identificată cu o

18


singură persoană, ca în cazul monarhiilor absolute (regele Franţei, Ludovic al XIV-lea

spune „statul sunt eu”), pentru ca ulterior, în democraţiile moderne, să apară ca un sistem

de organe, uneori completat cu diferite procedee de consultare directă a populaţiei, care

exercită cele 3 funcţii ale statului23.

Puterea de stat este definită ca fiind capacitatea de a lua, pe calea unor

manifestări de voinţă unilaterale şi în absenţa oricărei subordonări faţă de vreo

autoritate superioară sau concurentă, măsuri obligatorii, susceptibile de a fi impuse

respectului general cu ajutorul forţei de constrângere constituită în acest scop24.

Dreptul de a impune reguli obligatorii, în numele colectivităţii şi de a supraveghea

la respectarea lor, aparţine unui sistem de organe special constituit prin voinţa generală.

Puterea de stat poate fi exercitată doar în măsura în care este legitimă, iar deciziile

luate exprimă voinţa generală. Un act normativ al puterii publice nu este legitim prin el

însuşi, prin simplu fapt că emană de la o autoritate, ci numai dacă, prin conţinutul şi

forma lui este legal, conform regulii de drept25.

Caracteristicile puterii de stat26:

1. puterea de stat are un caracter social. Regulile generale de conduită sunt

elaborate şi impuse pentru a reglementa relaţii sociale între indivizi.

2. este o putere organizată. Exercitarea puterii de stat se face prin intermediul unui

sistem de organe, constituite şi organizate în acest scop.



25 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 77-80, 211. Legitimitatea este o judecată de valoare asupra unui sistem de guvernământ, reprezintă un dat social subiectiv, dependent de evoluţia concepţiilor şi a sentimentelor dominante într-o colectivitate umană. Legalitatea reprezintă conformitatea cu legea aflată în vigoare, ceea ce presupune obligaţia generală şi absolută de respectare a legii.

26 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 299-302; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 55-57; Ion Rusu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 1995, p. 83-85; Ovidiu Ţinca, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995, p. 47-53.

19


3. puterea de stat este legitimă. Caracterul legitim se fundamentează pe normelor de

drept şi este o consecinţă a constituirii puterii de stat prin intermediul alegerilor

libere şi corecte, prin vot27.

4. puterea de stat este unică. Caracterul unic rezultă din faptul că singurul titular al

puterii este poporul.

5. puterea de stat este o putere coercitivă (de constrângere). Respectarea regulilor

generale de conduită, impuse prin norme juridice, pate fi impusă, la nevoie, prin

utilizarea de mijloace şi procedee juridice de constrângere împotriva celor care nu

se conformează de bunăvoie. Formele de constrângere existente: disciplinară,

administrativă, civilă, penală, comercială.

6. puterea de stat este suverană – ceea ce înseamnă că are „vocaţia de a decide, fără

nici o imixtiune, în toate treburile interne şi externe, cu respectare suveranităţii

celorlalte state, precum şi a principiilor şi celorlalte norme general admise ale

dreptului internaţional”. Suveranitatea, ca trăsătură a puterii de stat presupune

două componente: supremaţia şi independenţa.

● Supremaţia constă în capacitatea de a hotărî cu privire la toate aspectele vieţii

societăţii prin instituirea unor norme obligatorii, fără nici o îngrădire din partea altor

„puteri” sociale în toate probleme economico-sociale, politice şi juridice.

● Independenţa constă în plenitudinea şi necondiţionarea aceloraşi prerogative pe

plan extern.

În literatura de specialitate se face referire la cele două componente ale

suveranităţii şi sub denumirile de „suveranitate internă” şi „suveranitate externă”28.

27 Şi guvernele de fapt, rezultate în urma unei mişcări populare (violente sau nu) pot fi considerate legitime, urmând să fie şi legalizate destul de uşor, prin convocarea corpului electoral pentru alegerea unei adunări constituante care să elaboreze o Constituţie, supusă eventual votului. Astfel, guvernul de fapt se transformă, în temeiul principiului suveranităţii naţionale, într-un guvern legal - a se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 78.

28 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 204: suveranitatea internă, adică însuşirea autorităţii publice de a-şi impune comandamentele tuturor persoanelor şi grupurilor umane de pe teritoriul său, fără a putea fi mărginită în libertatea ei de acţiune de o autoritate superioară sau concurentă; suveranitatea externă, adică însuşirea autorităţii publice de a reprezenta statul în raporturile sale cu alţi subiecţi de drept internaţional în condiţii de egalitate şi fără vreun amestec din afară, însuşire care se manifestă în special în dreptul de a încheia convenţii şi tratate internaţionale, de a trimite şi primi reprezentanţi diplomatici etc.

20


Pe de altă parte, se discută despre: „suveranitatea poporului” şi „suveranitatea

naţională”.

teoria suveranităţii poporului statuează ideea că poporul este titularul

suveranităţii, fundamentată pe dreptul poporului de a-şi decide singur

soarta. Fiecare individ deţine o cotă-parte din suveranitate, ceea ce îi

conferă dreptul de a participa la guvernare (prin intermediul dreptului de

vot).

teoria suveranităţii naţionale este legată de conturarea conceptului de

naţiune şi se fundamentează pe ideea de naţiune privită ca entitate

distinctă de indivizii care o compun şi cu voinţă proprie. Astfel,

suveranitatea aparţine naţiunii (privită ca o premisă a formării statului) şi

este una, indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă.

Deseori se consideră că suveranitatea populară şi suveranitatea naţională

conturează, de fapt, un tot unitar atotcuprinzător29 şi anume suveranitatea ca trăsătură a

puterii de stat. Se pare că pentru această abordare a optat şi constituantul român,

Constituţia României din 1991 republicată stabilind că „suveranitatea naţională aparţine

poporului român” (art. 2 alin. 1).

3.5. FUNCŢIILE STATULUI

Statul, prin menirea lui, desfăşoară o activitate specifică concretizată în trei funcţii

esenţiale:

1. funcţia legislativă

2. funcţia executivă

3. funcţia jurisdicţională (sau judecătorească).

1. Funcţia legislativă

29 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 56.

21


Funcţia legislativă constă în activitatea de stabilire a regulilor de conduită

socială generale şi impersonale, cu caracter obligatoriu şi susceptibile de a fi

sancţionate, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Regulile de conduită au caracter general şi impersonal deoarece sunt formulate în

abstract (prezintă un mare grad de generalizare) şi se aplică tuturor persoanelor, aflate în

situaţiile astfel reglementate.

Funcţia legislativă are un caracter originar deoarece apare ca o manifestare

directă a suveranităţii poporului. Regulile generale de conduită sunt expresia voinţei

organului reprezentativ al poporului şi astfel dobândesc forţă juridică superioară tuturor

celorlalte norme juridice30.

Funcţia legislativă este încredinţată, ca regulă generală, unei adunări

reprezentative constituită pe baza votului corpului electoral, numită, de regulă,

Parlament, Congres, etc. Regulile generale de conduită astfel elaborate de Parlament

îmbracă forma legilor.

Structura organizatorică – Parlament - şi activitatea specifică – legiferarea -

formează puterea legislativă.

2. Funcţia executivă

Funcţia executivă (numită şi funcţie administrativă sau administrativ-executivă

ori guvernamentală) constă în activitatea de executare în concret a legii, de organizare a

aplicării şi executării la situaţii concrete a legii, de asigurare a bunei funcţionări a

structurii organizatorice a statului.

Organele statului cărora le este încredinţată funcţia executivă acţionează prin

emiterea de acte normative şi individuale, pe baza legii şi în conformitate cu aceasta, sau

prin efectuarea de operaţiuni prin care intervin în viaţa persoanelor pentru a le dirija viaţa

şi a le presta diferite servicii.

30 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 213. O altă definiţie a funcţiei legislative: „constă în adoptarea de către Parlament a regulilor de conduită obligatorii (având caracter general şi impersonal), ce se adresează, prin urmare, tuturor persoanelor fizice şi juridice, existând şi, respectiv, activităţi pe teritoriul unui stat” – a se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 121.

22


Actele normative şi individuale elaborate şi emise pentru realizarea funcţiei

executive - acte administrative -, trebuie să fie conforme cu legea (ca o consecinţă a

caracterului derivat al funcţiei executive în raport cu funcţia legislativă a statului)31.

Activitatea specifică funcţiei executive şi ansamblul organele cărora le este

încredinţată această activitatea (Şeful statului şi Administraţia publică, condusă şi

coordonată de Guvern) formează puterea executivă a statului.

3. Funcţia jurisdicţională

Funcţia jurisdicţională constă în activitatea de soluţionare, cu putere de adevăr

legal şi autoritate a lucrului judecat, a conflictelor juridice apărute între persoane sau

între acestea şi stat, prin intermediul hotărârilor judecătoreşti.

S-a exprimat şi opinia conform căreia, funcţia jurisdicţională nu este altceva decât

o formă de executare în concret a legilor, astfel că nu ar putea fi privită ca o funcţie

distinctă de cea executivă. Dar, obiectul şi procedura de realizare a acestei funcţii sunt

diferite decât cele utilizate pentru realizarea funcţiei executive, prezentând o serie de

particularităţi care susţin ideea unei funcţii judecătoreşti distincte.

Funcţia jurisdicţională este încredinţată organelor jurisdicţionale care îşi

desfăşoară activitatea cu respectarea unei anumite proceduri, bazată pe

contradictorialitate, independenţă, oralitate în vederea asigurării imparţialităţii.

Prin putere de adevăr legal se înţelege prezumţia că actul de soluţionare a

litigiului se bazează exclusiv pe lege şi exprimă adevărul.

Prin autoritate de lucru judecat se înţelege prezumţia că hotărârea judecătorească,

exprimând adevărul, este definitivă, şi astfel, părţile şi autorităţile publice sunt obligate să

se conformeze şi să o pună în aplicare32.

Organele jurisdicţionale şi activitatea specifică pe care a desfăşoară conturează

conceptul de putere judecătorească.

31 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 214. Funcţia executivă este definită şi ca asigurarea sau organizarea legilor şi, de asemenea, în adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi de administrare, pe plan local şi central - a se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 122.

32 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 214-215.

23


Poate fi avută în vedere şi alte clasificări ale funcţiilor statului33:

după criteriul material

1. funcţia de exercitarea a suveranităţii

2. funcţia de orientare a dezvoltării societăţii

3. funcţia de promovare a progresului.

după conţinutul concret:

1. funcţii politice

2. funcţii economice

3. funcţii juridice

4. funcţii sociale.

Atribuţii ale statului. Rolul statului modern

Atribuţiile statului pot fi atribuţii esenţiale şi atribuţii accesorii34.

Atribuţiile esenţiale ale statului sunt ansamblul prerogativelor care revin în

exclusivitate statului şi a căror neîndeplinire echivalează cu lipsa statalităţii. Sunt

considerate atribuţii esenţiale ale statului:

monopolul apărării şi al constrângerii sociale (armata şi poliţia)

menţinerea cadrului juridic

conducerea relaţiilor internaţionale

emiterea monedei naţionale.

Atribuţiile accesorii ale statului nu au legătură nemijlocită cu exercitarea

suveranităţii şi, ca atare, în anumite condiţii, pot fi încredinţate şi unor persoane care nu

au calitatea de autorităţi publice. De exemplu:

organizarea învăţământului

înfiinţarea şi organizarea unor organisme şi instituţii culturale, sportive,

religioase, de sănătate etc.

administrarea şi gestionarea unor bunuri, activităţi sau servicii aparţinând

proprietăţii publice a statului (prin concesionare etc.).

33 A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 125-127; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 49.

34 A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 127-129.

24


Rolul statului modern35

În decursul evoluţie, statul şi-a extins din ce în ce mai mult sfera de activitate,

ceea ce a determinat şi o schimbarea a rolului. Astfel, se poate vorbi, în funcţie de etape

parcurse:

1. statul-jandarm (secolul al XIX-lea) care se limita a interveni în domeniul poliţiei,

apărării şi în domeniul relaţiilor internaţionale;

2. statul-antreprenor (anii ’40 ai secolului XX) – începe să intervină şi să se

manifeste în domeniul industrie şi al economiei, prin înfiinţarea de agenţi

economici ai statului;

3. statul-providenţă – are un rol omniprezent, intervenind în toate sectoarele de

activitate;

4. statul-garant este statul care are obligaţia de a reglementa un cadru larg de

drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, de a asigura progresul şi de a garanta afirmarea

condiţiei umane.

35 A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 130-131.

25


CAPITOLUL IV

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

4.1. CONCEPT

Principiul separaţiei puterilor în stat reprezintă unul din principiile fundamentale

ale dreptului constituţional şi una din premisele statului de drept.

Principiul este strâns legat de ideea unui regim reprezentativ în care este eliminat

pericolul tiraniei şi al îngrădirii şi încălcării abuzive a drepturilor şi libertăţilor

individuale. El s-a conturat în viaţa statului în măsura în care s-a simţit nevoia instaurării

regimului constituţional. Iată de ce majoritatea constituţiilor moderne consacră, cu

diferite nuanţe, acest principiu36.

Separaţia puterilor statului presupune încredinţarea şi exercitarea diferitelor

funcţii ale statului unor organe distincte şi independente unul faţă de altul37.

Acest conţinut al noţiunii de „separaţiei a puterilor” s-a conturat după un lung

proces istoric şi doctrinar:

- prefigurarea principiul separaţiei puterilor în stat încă în antichitate, în special în

eforturile gânditorilor politici ai acelor vremuri, de aflare a „secretului unui bun

guvernământ”. Primul care a întrezărit această regulă este Aristotel. În lucrarea sa,

„Politica”, Aristotel face referire la existenţa în statul atenian a unui Corp al magistraţilor,

a unui Corp Deliberativ şi a Corpului Judiciar, dar, prin aceasta el nu face altceva decât să

36 Ase vedea Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, Ediţia a II-a, p. 938.


26


descrie situaţia existentă în statul atenian, fără a problematiza şi teoretiza necesitatea

separaţiei diferitelor puteri ale statului38.

- în perioada feudală, ideea separaţiei puterilor în stat a fost privită ca un mijloc

de limitare a puterii arbitrare a şefului statului, putere specifică regimului absolutist.

- teoretizarea separaţiei puterilor în stat - primul mare teoretician al ideii separaţiei

puterilor39 este filozoful englez John Locke în lucrare sa „Essay on Civil Governement”

publicată în 1690, unde susţine că puterea absolută ar putea fi diminuată prin separarea

unor funcţii ale coroanei şi exercitarea lor de către organisme distincte. El arată că

singurul remediu împotriva tiraniei este limitarea puterii monarhului şi, în ultimă instanţă,

dreptul la insurecţie al celor oprimaţi40. Locke vorbeşte de existenţa a trei puteri în stat:

puterea legislativă (puterea de a face legea), puterea executivă (puterea de a executa

legea) şi puterea federativă (atribuţii legate de politica externă). În legătură cu puterea

judecătorească, Locke nu o consideră o putere separată, distinctă, activitatea

jurisdicţională fiind un corolar al puterii legislative. Un alt teoretician al principiului

separaţiei puterilor în stat, Montesquieu, susţinea că în orice stat există trei puteri:

„puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiuni care ţin de dreptul ginţilor şi

puterea executivă privitoare la chestiuni ce ţin de dreptul civil (sau ceea ce numim azi,

putere judecătorească)”41. De modul în care aceste trei puteri sunt separate şi se exercită

depinde realizarea sau nerealizarea libertăţii politice. El declară: „Totul ar fi pierdut dacă

acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobililor, fie ai poporului, ar exercita aceste

trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe

cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari”. Astfel, pentru ca libertăţile

individului să nu fie încălcate: puterea trebuie divizată şi atribuită (sun forma celor trei

funcţii ale statului) unor organe distincte şi independente. Principiul separaţiei puterilor a

fost dezvoltat ulterior de Rousseau: „Puterea legislativă constă în două lucruri

inseparabile, a face legile şi a le menţine, adică a avea inspecţia asupra puterii executive,

fără aceasta, orice legătură, orice subordonare ar lipsi între aceste două puteri; ultima nu

ar depinde deloc de cealaltă”. Prin urmare, dacă Montesquieu concepea un executiv

38 A se vedea Emil Boc, Separaţia puterilor în stat, Editura Presa Universitară clujeană, Cluj Napoca, 2000, p. 9-10.

39 A se vedea Emil Boc, Separaţia puterilor în stat, p. 10.40 A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional român, p. 231.41 A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional român, p. 233-235

27


independent de legislativ, după Rousseau, executivul trebuie să fie dependent de

legislativ42. În ceea ce priveşte puterea judecătorească, aceasta este, în concepţia

filozofului francez, o putere aparte, distinctă atât de puterea legislativă, cât şi de cea

executivă43.

4.2. CONSACRAREA INSTITUŢIONALĂ A PRINCIPIULUI

SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Pentru prima dată, consacrarea constituţională şi punerea în practică a principiului

separaţiei puterilor în stat s-a realizat prin Constituţia SUA, principiul separaţiei puterilor

în stat fiind ridicat la rang de principiu constituţional.

Constituţia SUA, adoptată în 1787 a stabilit o separare rigidă a celor trei puteri şi o

independenţă strictă între acestea. Astfel, puterea legislativă a fost încredinţată unui

Congres bicameral44, puterea executivă şefului statului45, iar puterea judecătorească

instanţei supreme şi judecătoriilor46.

4.3. CONSACRAREA PRINCIPIULUI SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT ÎN

SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ROMÂN

Constituţia României din 1991, iniţial, nu conţinea o menţiune expresă privind

principiul separaţiei puterilor în stat, dar îl recunoştea implicit atunci când se vorbea în

art. 80 alin. 2 de rolul de mediator al Preşedintelui între puterile statului47. Prin Legea de

42A se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992, p. 28.

43 A se vedea Cristian Ionescu , Tratat de drept constituţional român, p. 240.44 Art. I paragraful 1 din Constituţia prevede că „toate puterile legislative acordate prin

această Constituţie vor fi exercitate de către un congres al Statelor Unite, care va fi alcătuit din Senat şi Camera Reprezentaţilor”.

45 Art. I, paragraful 1: „Puterea executivă va fi exercitată de către preşedintele Statelor Unite ale Americii.”

46 Art. II paragraful 1: „Puterea judecătorească a Statelor Unite va fi exercitată de o Curte Supremă şi de judecătoriile care vor fi instituite din când în când de către Congres”.

47 A se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept., p. 28.

28


revizuire48 s-a introdus în Constituţie în art. 1 alin. 4 prevederea potrivit căreia „statul se

organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă

şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Se insistă astfel asupra

necesitării realizării unui echilibru între cele trei puteri, realizat prin colaborarea şi

controlul reciproc.

Principalele modalităţi de realizarea a colaborării între puterile statului:

delegarea legislativă;

atribuţia Preşedintelui Republicii de a promulga legile adoptate de

Parlament;

atribuţia Preşedintelui Republicii de a dizolva Parlamentul;

posibilitatea Parlamentului de a propune suspendarea, în vederea

demiterii, a Preşedintelui din funcţie;

posibilitatea Parlamentului de a demite Guvernul (prin adoptarea unei

moţiuni de cenzură);

dreptul de iniţiativă legislativă a Guvernului (marea majoritatea a

proiectelor legislative provin de la Guvern);

independenţa justiţiei;

controlul constituţionalităţii legilor;

controlul legalităţii exercitat de instanţele judecătoreşti asupra activităţii

desfăşurate de autorităţile executive etc.

4.4. CRITICA PRINCIPIULUI SEPARAŢIEI PUERILOR ÎN STAT

Principiul separaţie puterilor nu a fost scutit de critici49:

48 Publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003.49 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,

vol. I, p. 255-265; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 8-10; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 49-52.

29


- teoria separaţiei puterilor statului a fost considerată periculoasă, fracţionând

puterea de stat, şi astfel putând provoca o slăbire a autorităţii statului, punând în

primejdie existenţa lui mai ales în situaţii de criză;

- teoria separaţiei puterilor statului pleacă de la o concepţie greşită. Organele

statului nu pot funcţiona izolate;

- statul are doar două funcţii importante: funcţia legislativă, care are ca obiect

elaborarea de reguli de conduită generale şi obligatorii, şi funcţia executivă, care are ca

obiect aplicarea legilor la cazurile individuale;

- contravine principiului indivizibilităţii suveranităţii;

- apariţia partidelor politice în lumea modernă duce la consecinţa că problema

separaţiei puterilor statului şi-a pierdut importanţa;

- pe lângă funcţiile tradiţionale (adică funcţia legislativă, executivă şi

judecătorească), statul ar avea şi alte funcţii noi, cum este controlul constituţionalităţii

legilor şi a ordonanţelor, controlul exercitat de parlament asupra guvernului, controlul

judecătoresc al legalităţii actelor administrative;

- aplicarea ei nu a dus nicicând la stabilirea unui echilibru real între parlament,

guvern şi justiţie pentru că „este absurd să se creadă că <<a face legea>> este egal cu <<a

o executa>>”.

30


CAPITOLUL V

FORMA DE STAT

Prin forma de stat se înţelege modalitatea de organizare a puterii de stat în raport

cu teritoriul asupra căruia se exercită.

Din acest punct de vedere, statele se împart în state unitare şi state compuse.

Statul unitar (simplu) se caracterizează prin următoarele50:

- puterea de stat se exercită asupra întregului teritoriu şi a populaţie prin

intermediul unui singur sistem de organe (un Parlament, un Guvern şi o

administraţie publică (centrală şi locală), un sistem jurisdicţional, o

Curte de Conturi etc.), având configuraţie piramidală, în cadrul unui

sistem constituţional unic (o singură Constituţie);

- în relaţiile internaţionale acţionează ca unic subiect de drept;

- în general, are o singură limbă oficială şi o singură cetăţenie;

- dreptul este aplicat uniform asupra întregului teritoriu;

- de regulă, are, ca suport, o singură naţiune.

Exemple de state unitare: România, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Suedia, Spania.

Statul compus este format din unirea a două sau mai multe state (care devin astfel

state membre) şi acceptă să renunţe a parte a suveranităţii lor.

50 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 223; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 61; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român , p. 90.

31


Felurile statului compus:

1. asociaţii de state: uniuni personale, uniuni reale, confederaţi de state, state

federale

2. ierarhii de state: statul vasal, statul protejat, dominioanele britanice, teritorii sub

mandat, state sub tutelă internaţională

Dintre formele de stat compus, astăzi, cea mai des întâlnită este cea a statului federal.

Caracteristicile statului federal:

- există două nivele ale structurilor de putere: la nivel federal

(Parlamentul federal, Guvernul federal etc.) şi la nivelul fiecărui stat

membru (Parlament, Guvern, instanţe judecătoreşti etc.), în cadrul a

două sisteme constituţionale complementare (primul, bazat pe

Constituţia federală şi cel de-al doilea bazat pe Constituţia fiecărui stat

membru)

- două sisteme legislative: la nivelul federaţiei (reglementând domeniile

cele mai importante de interese ale federaţiei) şi la nivelul fiecărui stat

membru, acesta fiind competent să-şi elaboreze propria legislaţie, în

limitele competenţei stabilite.

- populaţia are două cetăţenii, dar care se implică reciproc: cetăţenia

statului federal şi cetăţenia statului membru, dacă statele nu au decis

altfel;

- în relaţiile internaţionale, subiect de drept este federaţia, dar în anumite

condiţii poate fi şi statul federat.

Exemple: SUA, Germania, India, Elveţia.

Pot fi întâlnite şi forme hibride, ca de exemplu Marea Britanie, care este

caracterizată ca fiind un stat unitar complex. Marea Britanie este compusă din Anglia,

Ţara Galilor şi Scoţia. Marea Britanie, alături de Irlanda de Nord, formează Regatul Unit.

Parlamentul britanic adoptă atât o legislaţie unică pentru întreg teritoriul, cât şi legi

speciale aplicabile doar anumitor zone geografice, rezultând astfel sisteme de drept

distincte (chiar dacă nu foarte diferite). Mai mult, Guvernul Blair a acordat Scoţiei, Ţării

32


Galilor şi Irlandei de Nord dreptul de a-şi alege adunări reprezentative proprii şi de a-şi

constitui guverne locale, sub controlul guvernului central51.

51 A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional român, p. 107 şi Regimuri politice contemporane, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 103.

33


CAPITOLUL VI

FORMA DE GUVERNĂMÂNT52

Forma de guvernământ se referă la modul în care sunt constituite şi funcţionează

organele care exercită puterea de stat. Se are în vedere, în mod special, instituţia şefului

statului (dobândirea şi exercitarea calităţii) şi relaţiile dintre acesta şi autoritatea

parlamentară.

Luând în considerare aceste criterii, formele de guvernământ sunt:

1. monarhia

2. republica.

6.1. MONARHIA

În cadrul monarhiei, funcţia de şef al statului este deţinută de un monarh

(indiferent de denumire, rege, prinţ, împărat), funcţie dobândită ereditar sau un alt

procedeu specific (ereditar-electiv). În general, funcţia de şef al statului este şi viageră.

(de exemplu, Marea Britanie, Spania, Belgia, Japonia etc.)

Monarhia este cea mai veche formă de guvernământ şi a fost cea mai răspândită,

pentru o lungă perioadă de timp. În funcţie de relaţiile dintre monarh şi puterea

legislativă, pot fi avute în vedere mai multe tipuri de monarhie:

monarhia absolută – caracterizată prin faptul că monarhul deţinea puterea

absolută în stat, pe care o exercita în mod discreţionar. Voinţa puterii de

confunda foarte uşor cu voinţă personală a monarhului. În general,

52 Conform prezentării detaliate în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 58-59.

34


adunarea sau adunările reprezentative aveau doar rolul de a confirma sau

întări deciziile monarhului.

monarhia constituţională – se caracterizează prin faptul că puterile

monarhului sunt limitate prin Constituţie, deşi monarhul păstrează mare

parte din prerogativele puterii în defavoarea Parlamentului,

monarhia parlamentară dualistă – se caracterizează prin poziţiile egale pe

care le ocupă monarhul şi Parlamentul.

monarhia parlamentară contemporană – monarhul nu mai ocupă poziţia

dominantă în stat, nefiind nici măcar pe poziţie egală cu Parlamentul.

Monarhul este doar o figură simbolică, deşi păstrează o serie de atribuţii

importante, dar, pe care e foarte puţin probabil să le şi exercite (de

exemplu, dreptul de a dizolva Parlamentul, dreptul de veto etc).

6.2. REPUBLICA

Republica este forma de guvernământ în care şeful statului (denumit, de obicei,

preşedinte) este ales prin vot direct sau indirect şi îşi exercită atribuţiile pe o perioadă

determinată de timp, numită mandat.

În funcţie de alegerea şefului statului, republica poate fi:

republică parlamentară – şeful statului este ales de către Parlament, fapt

care îi conferă o poziţie inferioară acestuia şi care îl face răspunzător în

faţa adunării legislative (de exemplu, Italia, Austria, Germania etc.).

republică prezidenţială – şeful statului este ales de corpul electoral fie

direct, prin vot universal, direct, secret, egal şi liber exprimat, fie indirect,

prin intermediul colegiilor electorale (într-o primă fază, membrii colegiilor

electorale - electorii - sunt aleşi de corpul electoral, după care electorii îl

aleg pe Preşedinte). Datorită modalităţii de dobândire a funcţie, şeful

statului are o poziţie egală cu a Parlamentului şi de obicei nu este

răspunzător în faţa acestuia (de exemplu, SUA). Există însă şi forme

35


mixte, în cazul republicii semi-prezidenţiale, în care şeful statului, deşi

ales de întreg corpul electoral, prin vot universal, direct, secret, egal şi

liber exprimat, răspunde în faţa Parlamentul (de exemplu, Franţa,

România).

36


CAPITOLUL VII

CARACTERELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI ROMÂN

Se înţelege prin caracter al statului o trăsătură definitorie care îi conferă o

individualitate proprie, graţie căruia se deosebeşte de alt stat53.

Conform Constituţiei României republicate54, caracterele statului român sunt:

1. stat naţional

2. stat suveran şi independent

3. stat unitar şi indivizibil

4. stat republican

5. stat democratic

6. stat de drept

7. stat social

8. stat pluralist

7.1. Stat naţional – La baza statului român modern stă o naţiune, cea română.

Este un caracter care scoate în evidenţă legătura indisolubilă între statul român şi

naţiunea română, formarea statului român şi formarea naţiunii române fiind două

elemente integrate ale aceluiaşi proces istoric.

7.2. Stat suveran şi independent – Caracterul suveran al statului român

presupune capacitatea acestuia de a decide singur, fără nici o intervenţie din partea

vreunei puteri străine sau concurente, în toate problemele interne şi externe.

Conceptul de suveranitate implică cele două aspecte; supremaţia şi independenţa,

53 A se vedea Cristian Ionescu, Trata de drept constituţional contemporan, p. 556.54 Art. 1 din Constituţia României din 1991 republicată.

37


astfel că, menţionarea separată a caracterului independent poate apărea ca un

pleonasm. S-a considerat că este totuşi necesar să fie scos în evidenţă şi caracterul

independent al României, în considerarea îndelungatei perioade istorice în care statul

român – principatele române – au fost lipsite de dreptul de decizie în relaţiile

internaţionale, aşa cum alte multe state, deşi se bucurau de unele prerogative ale

suveranităţii, au fost lipsite, într-o mai mică sau mai mare măsură, de independenţă55.

Constituţia României republicată, în art. 2, stabileşte că suveranitatea

naţională aparţine poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative.

Caracterul reprezentativ este conferit doar prin voinţa populară, astfel că aceste

organe trebuie să fie rezultatul exprimării voinţei corpului electoral, prin alegeri sau

prin referendum.

Suveranitatea este un atribut exclusiv al poporului român, este inalienabilă,

astfel că nu poate fi divizată şi împărţită pentru a fi exercitată doar de un grup sau de o

persoană în nume propriu.

7.3. Stat unitar şi indivizibil – România este un stat unitar, în care puterea

publică suverană se exercită asupra întregului teritoriu prin intermediul aceluiaşi

sistem omogen de organe de stat, cu o legislaţie unitară aplicabilă întregului teritoriu

şi un singur sistem jurisdicţional. Caracterul unitar nu exclude însă organizarea unei

administraţii publice locale pe baza principiilor descentralizării şi autonomiei

administrative, în limitele stabilite de lege.

Caracterul indivizibil implică faptul că statul român, privit în ansamblu, ori

fiecare din cele trei elemente ale statului nu pot fi divizate pentru a fi cedate sau

încredinţate vreunui alt stat sau vreunei alte puteri56. Caracterul indivizibil se referă în

primul rând la teritoriul statului român, statuând principiul că acesta este inalienabil,

nu poate fi înstrăinat sau cedat, în tot sau în parte, suveranităţii altui stat.

7.4. Stat republican – forma de guvernământ este republica, statul român

având ca şef de stat un preşedinte ales direct de corpul electoral prin vot universal şi

pentru un mandat de 5 ani. Deşi este la fel de reprezentativ ca şi Parlamentul, prin

55 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 300; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 72.

56 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 73.

38


modalitatea de alegere, prin atribuţiile care îi sunt conferite, Preşedintele României nu

are o poziţie egală cu a Parlamentului, cu atât mai puţin superioară, ceea ce face din

România o republică semi-prezidenţială.

7.5. Stat democratic – presupune, în esenţă, participarea poporului la

guvernare. Constituţia este ea care stabileşte cadrul general democraţia constituţională

– participării poporului la guvernare. Este vorba de o participare indirectă, realizată

prin câteva instrumente precum:

- deşi poporul este titularul puterii suverane, o exercită indirect, prin

intermediul organelor reprezentative alese prin alegeri libere, corecte

şi periodice

- prin referendum (obligatoriu pentru adoptarea Constituţiei sau a unei

legi de revizuire a Constituţiei)

- cetăţenii au drept de iniţiativă legislativă şi au dreptul de a iniţia

revizuirea Constituţiei.

7.6. Stat de drept57 – este „statul domniei legii”, în cadrul căruia întreaga

activitate, atât a statului şi a organelor sale, cât şi cea a populaţiei, este reglementată

exclusiv de lege. Astfel, Constituţia României din 1991 republicată prevede în art. 16

alin. 2 că „nimeni nu este mai presus de lege”.

Statul de drept poate fi definit ca statul organizat pe baza principiului

separaţiei puterilor în stat şi urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi a

libertăţilor inerente naturii umane, asigură stricta respectare a reglementărilor sale de

către ansamblul organelor lui, în întreaga activitate.

Mecanismele şi garanţiile juridice realizării statului de drept sunt58:

procedura riguroasă de modificare a Constituţiei;

controlul constituţionalităţii legilor;

controlul jurisdicţional al legalităţii activităţii administraţiei publice;

organizarea unei justiţii independente;

57 După prezentarea în amănunt în Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 288-291.

58 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 291, Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 317.

39


restrângerea drepturilor şi a libertăţilor oamenilor poate fi făcută doar

temporar şi doar prin lege. Este interzisă suprimarea drepturilor şi a

libertăţilor indivizilor;

garantarea accesului liber la justiţie.

7.7. Stat social – scoate în evidenţă rolul - şi obligaţia -, din ce în ce mai

pregnant, al implicării statului în activitatea social-economică (organizarea economiei

naţionale, sistemul de protecţie socială etc.), în scopul realizării „binelui comun” şi de

a asigura tuturor cetăţenilor o participare activă şi echilibrată la beneficiul drepturilor

şi libertăţilor fundamentale59.

7.8. Stat pluralist – presupune existenţa şi funcţionarea a mai multor factori

politici (partide politice), ca o „ condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale” (art.

8 alin. 1 din Constituţia României). Partidele politice sunt privite ca intermediari între

stat şi societate, chemate să contribuie la definirea, prin convingere, a voinţei politice

a cetăţenilor şi la exprimarea ei prin vot60, cu respectarea suveranităţii naţionale, a

integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei (art. 8 alin. 2). Un

partid politic poate fi declarat neconstituţional în condiţiile în care, prin scopurile şi

activitatea sa, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept

ori a suveranităţii, a integrităţii teritoriale sau independenţei României (art. 40 alin. 2

din Constituţie).


60 A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 10.

40


CAPITOLUL VIII

CETĂŢENIA ROMÂNĂ

8.1. NOŢIUNEA DE CETĂŢENIE

Termenul cetăţenie are un dublu-sens:

1. cetăţenia este o instituţie juridică, adică un ansamblu de norme juridice care

au un obiect comun de reglementare

2. cetăţenia este o situaţie juridică, adică un complex de drepturi subiective şi de

obligaţii ale unei persoane, subiect de drept.

Având în vedere cele două sensuri, cetăţenia poate fi definită ca fiind situaţia

juridică rezultată din apartenenţa unei persoane fizice la un stat determinat, legătură

ce conferă persoanei plenitudinea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale prevăzute de Constituţia şi legislaţia statului respectiv, inclusiv

drepturile politice şi obligaţia de fidelitate faţă de patrie şi de apărare a ei61.

Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre individ şi

stat62.

În încercarea de a stabili natura juridică a cetăţeniei, au fost formulate mai

multe teorii63:

- cetăţenia este un element component al capacităţii juridice ce

caracterizează o persoană, subiect de drept, cu precizarea că este vorba de


62 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 117.

63 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 120; Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 132; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 275-276; Ovidiu Ţinca, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 320.

41


capacitatea juridică cerută subiectelor de drept constituţional. Dar, trebuie

făcută şi menţiunea că cetăţenia este o calitate a persoanei cerută şi în cazul

altor tipuri de raporturi juridice (de exemplu, raport juridic de drept penal

etc.);

- cetăţenia este un raport juridic. Dar, într-o asemenea accepţiune este greu a

clasifica raportul juridic de cetăţenie (raport juridic de drept constituţional,

raport juridic de drept administrativ etc.);

- conform unui alt punct de vedere, cetăţenia este un element component al

statului, alături de teritoriu şi puterea de stat.

- s-a mai susţinut că cetăţenia este un contract între indivizi şi stat, dar

lipsesc unele din elementele specifice unui raport juridic contractual (de

exemplu, lipsa acordului de voinţă, în cazul dobândirii cetăţeniei prin

naştere etc.)

- a fost exprimată şi opinia că cetăţenia reprezintă un statut personal

caracterizat de elemente precum vârsta, sexul, clasa socială, dar, acceptarea

unei asemenea teorii, ar însemna să se reducă conceptul de cetăţenie la

câteva considerente de ordin biologic.

Conform art. 1 al Legii nr. 21/199164, cetăţenia română reprezintă legătura şi

apartenenţa unei persoane fizice la statul român.

8.2. PRINCIPIILE CETĂŢENIEI ROMÂNE65

Principiile care stau la baza reglementării cetăţeniei române sunt:

1. principiul egalităţii între cetăţeni privind drepturile şi îndatoririle, fără

deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, religie, sex, de

opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială;

2. principiul conform căruia cetăţenia română nu pate fi retrasă acelora care au

dobândit-o prin naştere;

64 Republicată în M.Of. nr. 98 din 6 martie 2000, modificată prin O.U.G. nr. 43 din 29 mai 2003, publicată în M.Of. nr. 399 din 9 iunie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 405 din 13 octombrie 2003, publicată în M.Of. nr. 721 din 15 octombrie 2003.

65 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 121-123; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 277-278.

42


3. principiul conform căruia căsătoria nu produce nici un efect asupra

cetăţeniei, cetăţenia neputându-se dobândi sau pierde prin căsătorie;

4. numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor şi sunt ţinuţi să

respecte toate îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituţie şi de alte

legi;

5. reglementările noi nu aduc atingere situaţiilor existente în momentul intrării

lor în vigoare.

6. cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat, statul român având o

competenţă exclusivă privind reglementarea aspectelor legate de cetăţenie.

Drepturile şi obligaţiile specifice condiţiei de cetăţean român

Anumite drepturi pot fi deţinute doar de cetăţenii români, precum:

1. dreptul de vot (art. 36 din Constituţia României republicată), respectiv

dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului

român (art. 37 din Constituţia României republicată). Trebuie făcută

precizarea că, prin revizuirea din 2003 a Constituţiei României, conform art.

16 alin 4, cetăţenii Uniunii Europene care îndeplinesc condiţiile prevăzute de

legea organică au dreptul de a alege şi de a fi aleşi, dar numai în cadrul

autorităţilor administraţiei publice locale.

2. dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa oriunde pe teritoriul

României (art. 25 alin. 2).

3. dreptul de a ocupa anumite funcţii şi demnităţi publice, civile sau militare

de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16 alin. 3 din

Constituţia revizuită). Textul constituţional iniţial din 1991 atribuia acest drept

persoanelor care aveau numai cetăţenia română.

4. dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România (art. 19 alin. 1 din

Constituţie). Cetăţenii români vor putea fi extrădaţi66, numai în baza

convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe

bază de reciprocitate, conform art. 19 alin. 2, dar nu pot fi expulzaţi67.

5. dreptul la protecţie diplomatică (art. 17 din Constituţia României).

6. dreptul de a deţine în proprietate privată terenuri în România a fost

considerat un drept exclusiv al cetăţenilor români. Dar, conform art. 44 alin. 2

66 Extrădarea se aplică la solicitarea unui alt stat.67 Expulzarea se aplică la iniţiativa statului român.

43


din Constituţia României revizuite, cetăţenii străini şi apatrizii vor putea

dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în Români numai în

condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte

tratate internaţionale la cere România este parte, pe bază de reciprocitate, în

condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.

7. dreptul de a dobândi cetăţenia română şi de a păstra această cetăţenie

8. dreptul de a avea acces la orice informaţie de interes public (art. 2-3 din

Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate68).

Obligaţii care revin doar cetăţenilor români:

1. obligaţia de fidelitate faţă de patrie (art. 54 din Constituţia României)

2. obligaţia (şi dreptul) de a-şi apăra patria (art. 55 alin. 1 Constituţia

României)

3. obligaţia de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice (art.

56 alin. 1 din Constituţia României). Trebuie făcută precizarea că, deşi textul

Constituţiei foloseşte termenul de cetăţean, obligaţia privind contribuţiile

fiscale îi vizează şi pe cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi pe teritoriul

României69, conform unor reglementări speciale (de exemplu, privind evitarea

dublei impuneri).

8.3. DOBÂNDIREA CETĂŢENIEI ROMÂNE

În general, cetăţenia se poate obţine prin două modalităţi principale:

I. dobândirea de drept

II. dobândirea prin efectul unui act juridic individual

I. dobândirea de drept

68 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 287.


44


În dreptul comparat, s-au conturat două sisteme principale de dobândire de

drept a cetăţeniei:

- jus sanguinis (dreptul sângelui), sistem bazat pe legătura de sânge dintre

părinţi şi copii, copilul dobândind cetăţenia părinţilor lui,

- şi jus soli sau loci (dreptul solului) - copilul dobândeşte cetăţenia statului

pe teritoriul căruia s-a născut.

Statul român a adoptat ca sistem principal de dobândire a cetăţeniei române,

cel bazat pe principiul jus sanguinis, completat cu unele moduri secundare.

Modalităţile de dobândire de drept a cetăţeniei române sunt:

1. dobândirea ca efect al naşterii

Sunt consideraţi cetăţeni români70:

a. copilul născut pe teritoriul României din cetăţeni români

b. copilul născut pe teritoriul României, chiar dacă numai unul dintre

părinţi este cetăţean român

c. copilul născut pe teritoriul unui alt stat, dacă cel puţin unul dintre

părinţi este cetăţean român.

2. dobândirea cetăţeniei române de către copilul găsit pe teritoriul României din

părinţi necunoscuţi71. Nu este o aplicare a principiului jus soli, ci este o

prezumţie legală relativă, conform căreia copilul născut pe teritoriul României

este prezumat având părinţi cetăţeni români. Dacă până la împlinirea vârstei de

18 ani, i se stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi, cetăţeni străini, va pierde

cetăţenia română. La fel se întâmplă şi în situaţia în care copilului i se

stabileşte filiaţia numai faţă de un părinte, cetăţean străin, iar celălalt părinte

rămâne necunoscut.

3. dobândirea cetăţeniei prin adopţie. Copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie,

care nu a împlinit 18 ani, dobândeşte cetăţenia română prin adopţia lui de către

cetăţeni români. Dacă adopţia este desfăcută, anulată sau declarată nulă,

copilul adoptat, care nu a împlinit 18 ani, va pierde cetăţenia română dacă

părăseşte teritoriul României pentru a domicilia în străinătate.

70 Conform art. 5 alin. 1 şi 2 din Legea cetăţeniei române.71 Art. 5 alin 3 din Legea cetăţeniei române: „Copilul găsit pe teritoriul statului

român este considerat cetăţean român, până la proba contrarie, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut”.

45


4. dobândirea cetăţeniei prin stabilirea filiaţiei. Stabilirea filiaţiei unui copil

născut sau nu pe teritoriul României, faţă de un părinte, cetăţean român, are ca

efect dobândirea cetăţeniei române.

5. dobândirea cetăţeniei române prin efectul schimbării cetăţeniei părinţilor.

Copilul care nu a împlinit 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau

apatrizi, va dobândi cetăţenia română o dată cu părinţii săi. Dacă numai unul

dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii vor stabili cu privire la

cetăţenia copilului, iar dacă nu se înţeleg, va stabili instanţa judecătorească de

la domiciliul copilului

II. dobândirea cetăţeniei române ca efect al unui act juridic individual emis de

autoritatea publică competentă

Prin legislaţie, sunt reglementate alte două modalităţi de dobândire a cetăţeniei

române:

1. la cerere (sau încetăţenirea) - este un procedeu de dobândire a cetăţeniei

române de către persoanele care nu au avut niciodată cetăţenia română.

Legea prevede care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o

persoană pentru a dobândi cetăţenia română72:

a. s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul statului român

sau, deşi nu s-a născut în România, domiciliază în condiţiile legii pe

teritoriul statului român de cel puţin 8 ani ori de cel puţin 5 ani, dacă

este căsătorită şi convieţuieşte cu un cetăţean român; termenele pot fi

reduse pentru cazuri justificate (este vorba de o personalitate

recunoscută pe plan internaţional sau solicitantul a investit în România

o sumă mai mare de 500.000 euro);

b. dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de

statul român, nu întreprinde şi nu sprijină acţiuni împotriva ordinii de

drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a

întreprins asemenea acţiuni;

c. a împlinit vârsta de 18 ani;

d. are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în

condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;

72 A se vedea art. 8 din Legea cetăţeniei române.

46


e. dă dovadă de o bună comportare şi nu a suferit nici o condamnare în

ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi

cetăţean român;

f. cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi

civilizaţie românească, care să îi permită o bună integrare în societatea

românească;

g. cunoaşte prevederile Constituţiei române şi imnul naţional al

României.

Acordarea cetăţeniei se face pe baza unei cereri, făcută personal sau prin

mandatar cu procură specială. Cererea se adresează comisiei pentru constatarea

condiţiilor de acordare a cetăţeniei, de pe lângă Ministerul de Justiţie. Pe baza

raportului comisiei, Ministerul Justiţiei propune Guvernului aprobarea sau respingerea

cetăţeniei române. Cetăţenia română se acordă prin hotărâre de Guvern, care se va

publica în Monitorul Oficial al României.

Solicitantul dobândeşte calitatea de cetăţean român de la data depunerii

jurământului de credinţă faţă de România73, în faţa Ministrului Justiţiei sau a

secretarului de stat delegat special în acest scop. Jurământul se depune în termen de 6

luni de la data comunicării hotărârii de acordare a cetăţeniei române. Nedepunerea

jurământului lipseşte de efecte juridice hotărârea de Guvern.

2. prin repatriere – este modalitatea de redobândire a cetăţeniei române de

către un cetăţean străin sau apatrid, care a avut în trecut cetăţenia română şi a pierdut-

o. Pot redobândi cetăţenia română persoanele care fac dovada că au avut această

cetăţenie, pe baza unei cereri adresată Ministerului Justiţiei, nefiind obligatoriu să

aibă domiciliul în România. Ca şi în cazul acordării cetăţeniei române unei persoane

care nu a mai avut această cetăţenie, acordarea se face prin hotărâre de Guvern, la

propunerea Ministerului Justiţiei şi produce efecte de la data depunerii jurământului

de credinţă faţă de România. În acest caz, jurământul se depune în faţa şefului

misiunii diplomatice sau consulare a României din ţara unde solicitantul domiciliază,

tot în termen de 6 luni. Dobândirea cetăţeniei române în acest mod de către un soţ nu

are nici un efect asupra cetăţeniei celuilalt soţ.

73 Jurământul de credinţă faţă de România va avea următorul cuprins: „Jur să fiu devotat patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect Constituţia şi legile României” (art. 19 alin 2 din Legea cetăţeniei române).

47


8.4. PIERDEREA CETĂŢENIEI

Pierderea cetăţeniei se produce numai ca efect al unui act juridic în

următoarele situaţii:

1. retragerea cetăţeniei române

2. aprobarea renunţării la cetăţenia română

3. alte cazuri prevăzute de lege

1. retragerea cetăţeniei române este o sancţiune aplicată din oficiu de către statul

român. Este retrasă cetăţenia persoanei care (art. 24 din Legea cetăţeniei):

a. aflată în străinătate, a săvârşit fapte deosebit de grave prin care vatămă

interesele statului român sau lezează prestigiul României;

b. aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România

a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;

c. a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos;

d. este cunoscută ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă grupări

teroriste, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.

Conform art. 5 alin. 2 din Constituţia României republicată, cetăţenia română

nu poate fi retrasă acelora care au dobândit-o prin naştere. Fiind aplicată ca o

sancţiune, retragerea cetăţeniei române unuia dintre soţi nu produce efecte faţă de

cetăţenia celuilalt soţ.

Aprobarea retragerii cetăţeniei române se face prin hotărâre de Guvern, la

propunerea Ministerului Justiţiei, hotărâre care se publică în Monitorul Oficial al

României, dată de la care şi produce efecte juridice.

2. aprobarea renunţării la cetăţenia română. Poate renunţa la cetăţenia română,

cetăţeanul român care a împlinit 18 ani şi pentru motive temeinice. În legătură

cu solicitantul unei asemenea cereri, legea a stabilit o serie de condiţii (art. 26

din Legea cetăţeniei române):

a. nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală sau nu are de executat o

pedeapsă penală;

48


b. nu este urmărit pentru debite pentru stat sau faţă de persoane juridice sau

fizice din ţară ori, având asemenea debite, le achită sau prezintă garanţii

corespunzătoare pentru achitarea lor;

c. a dobândit ori a solicitat şi are garanţia că va dobândi cetăţenia unui alt stat.

Cererea de renunţare la cetăţenia română se aprobă prin hotărâre de Guvern, la

propunerea Ministerului Justiţiei, hotărâre care se publică în Monitorul Oficial al

României, dată de la care produce efecte.

3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române prevăzute de lege:

a. în cazul adopţiei copilului minor de către un cetăţean străin,

b. în cazul stabilirii filiaţiei copilului găsit pe teritoriul statului român faţă de

ambii părinţi, cetăţeni străini ori faţă de un părinte, cetăţean străin, celălalt

rămânând necunoscut,

c. copilul a căror părinţi au obţinut renunţarea la cetăţenia română şi se află

împreună cu părinţii în afara teritoriului statului român sau părăseşte acest

teritoriu, pentru a domicilia în străinătate.

8.5 DOVADA CETĂŢENIEI ROMÂNE

Conform art. 21 din Legea cetăţeniei române, dovada cetăţeniei se face cu

ajutorul buletinului de identitate, a cărţii de identitate, a paşaportului sau a

certificatului constatator (eliberat de şeful misiunii diplomatice sau consulare), în

condiţiile art. 20 din Legea nr. 21/1991.

În cazul copiilor sub 14 ani, dovada cetăţeniei se face cu certificatul de

naştere, însoţit de buletinul de identitate, cartea de identitate ori paşaportul oricăruia

dintre părinţi sau a părintelui în a cărui document este înscris copilul. Dovada se poate

face şi prin certificatul de naştere al copilului în cazul în care nu este posibilă situaţia

anterioară.

Pentru copilul găsit, dovada cetăţeniei se face cu certificatul de naştere, până

la împlinirea vârstei de 14 ani.

8.6. CETĂŢENIA DE ONOARE

49


Conform art. 38 din Legea cetăţeniei române, cetăţenia română cu titlul de

„cetăţenie de onoare” se poate acorda unor străini pentru servicii deosebite aduse

statului şi naţiunii române. Acordarea cetăţeniei de onoare se face la propunerea

Guvernului, de către Parlamentul României.

Aliniatul 2 al art. 28 menţionează că persoana care a dobândit cetăţenia de

onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români,

cu excepţia dreptului de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică.

Conform unei alte opinii exprimate în literatura de specialitate, cetăţenia de

onoare este un titlu exclusiv onorific, care nu are nici un efect juridic asupra statului

juridic al persoanei. Aceasta rămâne cetăţean al statului căruia i-a aparţinut înainte de

acordarea cetăţeniei de onoare, nedobândind dublă cetăţenie74.


50


CAPITOLUL IX

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

9.1. DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt definite ca fiind acele

drepturi ale cetăţenilor care, considerate esenţiale pentru existenţa fizică şi integritatea

psihică, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru

asigurarea participării la conducerea statului, sunt prevăzute şi garantate prin

Constituţie75.

Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt drepturi subiective.

Elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, în fond, o operaţiune

de sinteză, constând din generalizarea unor idei consacrate în diferite ţări în documente

juridice cu un bogat conţinut moral şi politic, care au rezistat timpului76.

Documente care garantează drepturile omului77:

- „Magna Charta Litertatum”, 1215, Marea Britanie

- „Petiţia drepturilor”, 7 iunie 1628

- „Habeas Corpus Act”, 26 mai 1679

- „Bill of Rights”, 13 februarie 1689


76 A se vedea Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 148.

77 A se vedea Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, 1998, p. 61-87.

51


- „Declaraţia de independenţă a statului Virginia”, 12 iunie 1776 şi „Declaraţia

de independenţă”, SUA, 4 iulie 1776

- „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”, 26 august 1789, Franţa,

- „Declaraţia universală a drepturilor omului”, Adunarea generală a ONU, 10

decembrie 1948,

- „Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale”, 3

ianuarie 1976

- „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”, 23 martie 1976

- „Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului”, 20 noiembrie

1989

- „Convenţia europeană a drepturilor omului” 4 noiembrie 1950, Consiliul

Europei şi protocoalele adiţionale ale CEDO

- „Carta Uniunii Europene privind drepturilor fundamentale”, 7-10 noiembrie

2000, Nisa, Parlamentul European – cuprinde următoarele categorii de drepturi

şi libertăţi fundamentale:

a. demnitate: dreptul la viaţă; dreptul la integritatea persoanei;

interzicerea torturii şi a pedepselor ori a tratamentelor inumane

sau degradante; interzicerea sclaviei şi a muncii forţate;

interzicerea practicilor eugenice (de intervenţie în patrimoniul

genetic al grupurilor umane); interzicerea clonării reproductive a

fiinţelor umane; interzicerea comerţului cu fiinţe umane etc.

b. libertăţi: dreptul la libertate şi siguranţă; respectarea vieţii

private şi familiale; protecţia datelor cu caracter personal;

libertatea gândirii, a conştiinţei şi libertatea religioasă; dreptul la

educaţie; dreptul la proprietate; dreptul la azil; libertatea de

exprimare; libertatea întrunirilor; libertatea artelor şi a ştiinţelor

etc.

c. egalitate: interzicerea discriminării; diversitatea culturală,

religioasă şi lingvistică; egalitatea între femei şi bărbaţi;

drepturile copilului; drepturile persoanelor vârstnice; integrarea

persoanelor cu handicap;

52


d. solidaritate: dreptul lucrătorilor la informare şi consultate;

dreptul la negociere şi la acţiuni colective; dreptul la acces de

servicii de plasare; protecţia în caz de concediere nejustificată;

dreptul la condiţii de muncă juste şi echitabile; interzicerea

muncii copiilor şi protecţia tinerilor în muncă; protecţia vieţii

familiale şi a vieţii profesionale; securitate socială şi ajutor

social; accesul la servicii de interes economic general; protecţia

mediului; protecţia consumatorilor;

e. cetăţenie: dreptul de a vota şi de a candida în alegerile pentru

Parlamentul European; atributele sufragiului; dreptul de a vota şi

de a candida la alegeri locale; dreptul la o bună administraţie;

dreptul de acces la documente; dreptul de a sesiza Mediatorul

Uniunii; dreptul de petiţionare; libertatea de circulaţie şi de

şedere; protecţia diplomatică şi consulară:

Principiile generale ale drepturilor fundamentale78:

1. Principiul universalităţii. Conform art. 15 alin. 1 din Constituţia României,

cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile prevăzute de Constituţie şi de

alte acte normative şi au obligaţiile prevăzute de acestea. Universalitate presupune

vocaţia abstractă a fiecărui individ de ai fi recunoscute şi a avea acces la

ansamblul drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, fără discriminare.

Universalitatea se raportează atât la sfera titularilor drepturilor şi a libertăţilor, cât

şi la plenitudinea acestor drepturi şi libertăţi fundamentale.

2. Principiul neretroactivităţii este consacrat prin art. 15 alin. 2 al Constituţiei

României79, conform căruia legea produce efecte numai pentru viitor. Astfel, o

nouă lege trebuie aplicată doar situaţiilor apărute după intrarea ei în vigoare, pe

simplul considerent că subiectul de drept se conformează ordinii de drept

78 A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 159-164.

79 De asemenea, neretroactivitatea legii este reglementată şi prin art. 1 din Codul Civil, art. 11 din Codul penal, reprezentând un principiu fundamental al dreptului.

53


existente, deci cunoscute, neputând să i se pretindă să acţioneze în baza unei

reguli care nu există la momentul respectiv. De la acest principiu, există câteva

excepţii:

- retroactivitatea legii penale şi a legii contravenţionale mai favorabile (melior

lex) – ultima teză a art. 15 alin. 2 din Constituţia României

- retroactivitatea legii interpretative.

3. Principiul egalităţii în drepturi presupune o egalitate de şanse şi o egalitate de

tratament al tuturor cetăţenilor în faţa legii.

4. Principiul conform căruia funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de

persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în România.

5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile acestora. Principiul

conform căruia cetăţenii străini şi apatrizii se bucură de protecţie juridică în

România. Principiul conform căruia cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau

expulzaţi.

6. Principiul priorităţii reglementărilor internaţionale în materia drepturilor şi a

libertăţilor cetăţeneşti. Accesul liber la justiţie

7. Caracterul de excepţie al restrângerii unor drepturi şi al unor libertăţi.

Clasificarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale

I. după criteriul cronologic

1. drepturi şi libertăţi fundamentale din prima generaţie – din sfera civilă şi

politică

2. drepturi şi libertăţi fundamentale din „generaţia a doua” – din sfera socială

3. drepturi şi libertăţi fundamentale din „generaţia a treia” – privind solidaritatea

umană, consacrate în plan internaţional

4. drepturi şi libertăţi fundamentale din „generaţia a patra” – dreptul la protecţia

vieţii private, dreptul la protecţia datelor personale.

II. pornind de la triada structurii umane (omul este o fiinţă bio-psihică socială)80

80 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 420-467.

54


1. drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană ca entitate biologică

2. drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană, ca relaţie socială, în considerarea

apartenenţei la statul român

3. drepturi şi libertăţi ale persoanei, în raporturile ei cu societatea sau cu statul,

exercitate individual

4. drepturi ale colectivităţilor de persoane.

III. după criteriul conţinutului81

1. inviolabilităţile (de exemplu, dreptul la viaţă etc.)

2. drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (de exemplu, accesul la

cultură, dreptul la muncă etc.)

3. drepturile exclusiv politice (de exemplu, dreptul la vot)

4. drepturile şi libertăţile social-politice ( de exemplu, libertatea de exprimare etc.)

5. drepturile garanţii (dreptul de petiţionare)

IV. după scopul urmărit82

1. libertăţi individuale

2. drepturi social-economice

3. drepturi politice

4. drepturi social-politice (libertăţi publice)

5. egalitatea în drepturi

1. Libertăţi individuale – categoria libertăţilor individuale cuprinde drepturile şi

libertăţile individuale care au ca obiect ocrotirea persoanei umane şi a vieţii private:

dreptul la viaţă, precum şi la integritate fizică şi psihică (art. 22 din

Constituţie) – este un drept natural al persoanei, sunt interzise orice

atingeri aduse vieţii omului, atât sub aspect fizic (sunt interzise orice

acţiuni prin care un om ar putea fi privat de viaţă, este interzisă pedeapsa

81 se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 156-157.

82 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 154-187.

55


cu moartea sau acţiuni care ar vătăma integritatea fizică), cât şi privind

psihicul şi demnitatea umană (prin interzicerea oricărei forme de tortură,

pedeapsă sau tratament degradant ori inuman);

libertatea individuală (dreptul la siguranţă) (art. 23) – presupune garanţia

oferită de Constituţie fiecărui cetăţean că autorităţile publice vor acţiona

legal în situaţiile care presupun privarea de libertate a persoanelor. Astfel:

- singurele situaţii în care o persoană poate fi privată de libertate sunt: reţinerea,

percheziţionarea şi arestarea, care trebuie făcute numai în condiţiile stabilite de

lege;

- pentru a oferi o mai mare garanţie cetăţenilor, Constituţia revizuită prevede că

arestarea preventivă poate fi dispusă de judecător şi numai în cursul procesului

penal, pe anumite perioade, dar fără depăşirea unui termen de 180 de zile;

- există obligativitatea de a aduce de îndată la cunoştinţa persoanei reţinute sau

arestate motive reţinerii sau arestări ori învinuiri, prezenţa unui avocat, numit

din oficiu sau ales, fiind obligatorie;

- procedura eliberării provizorii;

- prezumţia de nevinovăţie;

- principiul legalităţii pedepsei;

- sancţiunea privativă de libertate este doar de natură penală, putând fi aplicată

în condiţiile legi, numai pentru săvârşirea unei fapte penale.

dreptul de a locui pe teritoriul statului, precum şi dreptul la liberă

circulaţie (art. 25) – asigură libertatea de mişcare a persoanei

dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (art. 26) – presupune

obligaţia autorităţilor de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială ori

privată şi de a permite persoanei de a dispune de ea însăşi (libertatea

corporală). În sfera acestui drept pot fi incluse: dreptul la avort, dreptul de

a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi, dreptul de a folosi

anticoncepţionale etc.83. Exercitarea acestui drept este limitată de obligaţia

persoanei de a nu aduce atingere drepturilor şi libertăţilor altor indivizi,

ordinii publice şi bunelor moravuri.

83 A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elene Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, p. 50

56


inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei (art. 27) – interzice oricărei

persoane de a intra în domiciliul sau reşedinţa altei persoane fără acordul

acesteia. Sunt interzise, de asemenea, percheziţiile în timpul nopţii, cu

excepţia infracţiunilor flagrante. Pătrunderea în domiciliul unei persoane

fără acordul acesteia este permisă numai în următoarele situaţii:

executarea unui mandat de arestare; înlăturarea unei primejdii privind

viaţa, integritatea fizică sau psihică ori bunurile unei persoane; apărarea

securităţii naţionale sau a ordinii publice; prevenirea răspândirii unei

epidemii.

secretul corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare (art. 28) –

garantează persoanelor dreptul de a comunică scris sau oral fără ca

mijloacele utilizate să fie interceptate sau deschise de un terţ. Deşi art. 28

nu face trimitere, secretul corespondenţei nu mai este protejat, în situaţiile

prevăzute de lege, restrângerea putând interveni numai din necesitatea de a

descoperi infracţiuni sau infractori84.

libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă (art. 29) – garantează

posibilitatea unei persoane de a avea orice opinii, idei, concepţii, precum

şi orice opţiuni religioase, fără a-i putea fi impuse

dreptul la informaţie (art. 31) – garantează accesul persoanei la

informaţiile de interes public, ceea ce presupune obligaţia din partea

autorităţilor, a mijloacelor de informare în masa de a asigura o informare

corectă, promptă, fără discriminare.

2. Categoria drepturile social-economice – cuprinde drepturile şi libertăţile care

au ca obiect exclusiv asigurarea dezvoltării materiale sau culturale a cetăţenilor:

accesul liber la justiţie (art. 12) – garantează, fără nici o îngrădire, dreptul

persoanei de a se adresa justiţiei în vederea apărării drepturilor, libertăţilor

şi a intereselor legitime. Soluţionarea conflictelor trebuie să se facă în

cadrul unui proces echitabil şi într-un termen rezonabil. Pentru a oferi o

mai mare posibilitatea de acţiune în vedere protejării unor drepturi şi

84 A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elene Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, p. 56.

57


interese legitime, este reglementat dreptul persoanei de a apela opţional şi

la jurisdicţiile speciale administrative, în condiţii de gratuitate.

dreptul la învăţătură (art.32) – Constituţia garantează posibilitatea

accesului la educaţie prin organizarea învăţământului general obligatoriu,

precum şi al altor forme de învăţământ de stat, inclusiv în condiţii de

gratuitate. Este garantat dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale de a învăţa în limba maternă. Învăţământul se poate organiza şi

în sistem particular sau confesional, dând astfel expresie concretă libertăţii

religioase.

dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34) – este garantat, astfel încât statul

este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, să

organizeze asistenţa medicală, asigurările sociale, controlul exercitării

profesilor medicale, protecţia sănătăţii fizice şi psihice

dreptul la un mediu sănătos (art. 35) – presupune obligaţia statului a lua

toate măsurile necesare împotriva acţiunilor şi activităţilor poluante şi care

afectează echilibrul ecologic, corelativ cu obligaţia persoanelor de a nu

polua.

dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii (art. 41) – dreptul la muncă

nu poate fi îngrădit, ca o expresie a libertăţii persoanei de a decide cu

privire la viaţă şi persoana sa, orice persoană fiind liberă să-şi aleagă orice

muncă sau profesie doreşte. Mai mult, statul stabileşte condiţiile generale

de desfăşurare a muncii, în vederea asigurării protecţiei sociale: durata

normală a zilei de lucru, egalitatea de tratament dintre femei şi bărbaţi,

dreptul la negocieri colective în materie de muncă.

interzicerea muncii forţate (art. 42) – muncă forţată este interzisă. Nu

constituie muncă forţată: muncă desfăşurată în vederea îndeplinirii sau a

înlocuirii îndatoririlor militare, munca unei persoane condamnate,

prestaţiile impuse în situaţii de calamitate sau alt pericol, obligaţiile civile.

dreptul la grevă (art. 43) – greva reprezintă o modalitate de protejare a

drepturilor şi intereselor profesionale, economice şi sociale recunoscută

numai salariaţilor. Greva se poate desfăşura numai în condiţiile legii şi cu

58


asigurarea serviciilor esenţiale pentru societate (furnizarea de utilităţi,

sănătate etc.).

dreptul de proprietate privată (art. 44) – proprietatea privată este garantată

prin:

- recunoaşterea dreptului de proprietate tuturor persoanelor (acum, inclusiv

cetăţenilor străini şi apatrizi, în condiţiile rezultate din tratatele şi acordurile

internaţionale la care România este parte şi în condiţii de reciprocitate);

- interzicerea exproprierilor fără motiv de utilitate publică şi fără o dreaptă şi

prealabilă despăgubire,

- sunt interzise orice fel de naţionalizări sau alte forme de trecere silită a unor

bunuri în proprietate publică pe considerente discriminatorii,

- interzicerea confiscării averii legal dobândite, caracterul legal al averii fiind

prezumat.

libertatea economică (art. 45) – garantează oricărei persoane dreptul de a

iniţia şi desfăşura o activitate economică.

dreptul la moştenire (art. 46) – este un corolar al dreptului de proprietate,

care astfel poate fi dobândit şi pe cale succesorală, beneficiind de aceeaşi

protecţie.

dreptul la un nivel de trai decent (art. 47) – este o consecinţă a caracterul

social al statului român, acesta fiind obligat să acţioneze în vederea

asigurării unui nivel de viaţă decent în societate, inclusiv prin sistemul de

protecţie socială (pensii, asigurări sociale de sănătate, ajutor de şomaj etc.)

dreptul la căsătorie (art. 48) – recunoaşte fiecărei persoane posibilitatea

de a se căsătorii dacă doreşte, protecţia şi egalitate soţilor, inclusiv prin

stabilirea statutului egal al copiilor din căsătorie sau din afara ei.

dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie (art. 49) – copiilor şi tinerilor le

este garantată şi oferită o protecţie specială din partea statului român,

constând în: alocaţii speciale, ajutor pentru îngrijirea copiilor bolnavi ori

cu handicap, interzicerea exploatării minorilor sau folosirea lor în orice

activităţi dăunătoare, interzicerea angajării copiilor sub 15 ani, asigurarea

participării tinerilor la viaţa politică, economică, socială, culturală etc.

59


dreptul la protecţie a persoanelor cu handicap (art. 50)

dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 52) – presupune

posibilitatea oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept

subiectiv recunoscut de lege sau într-un interes legitim, de o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen a

unei cereri, de a cere recunoaşterea dreptului sau a interesului pretins,

anularea actului ilegal şi repararea pagubei suferite. Statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile provocare de erori judiciare, ca de altfel şi

magistraţii vinovaţi de producerea erorii, ca urmarea a neglijenţei grave

sau dacă au acţionat cu rea-credinţă.

3. Categoria drepturilor politice – cuprinde drepturile care asigură cetăţenilor

participarea la exercitarea puterii publice:

dreptul de vot (art. 36) – garantează persoanelor posibilitatea de a-şi

exprima opţiunea, în vederea alegerii unor reprezentanţi, în cadrul

alegerilor. Au drept de vot doar persoanele care au împlinit 18 ani până în

ziua alegerilor inclusiv, fiind astfel excluşi minorii, pe considerentul lipsei

de discernământ. De asemenea, nu au drept de vot, debilii sau alienaţii

mintal şi cei condamnaţi la pierderea drepturilor electorale, prin hotărâre

judecătorească definitivă şi irevocabilă.

dreptul de a fi ales (art. 37) – presupune capacitatea de a candida pentru

ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice. Au drept de a fi alese

persoanele care au drept de vot, au cetăţenia română şi domiciliul în ţară,

nu le este interzisă asocierea în partide politice şi îndeplinesc şi condiţia de

vârstă, specifică anumitor funcţii sau demnităţi publice (23 de ani, pentru a

fi ales în Camera Deputaţilor sau în autorităţi locale, 33 de ani, pentru a fi

ales în Senat, 35 de ani, pentru a fi ales Preşedintele Republicii). Orice

încălcare a dreptului de a fi ales atrage nulitatea alegerii.

dreptul de a fi ales în Parlamentul European (art. 38)

60


dreptul de a vota în cadrul referendumului (art. 90) – presupune

exprimarea unei opţiuni cu privire la o problemă care constituie motivul

organizării unui referendum

dreptul de iniţiativă legislativă (art. 74 alin. 1)

dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (art. 150 alin. 1)

4. Drepturile social-politice – cuprind acele drepturi şi libertăţi care pot fi

exercitate de către persoane, la alegerea lor, atât în vederea asigurării dezvoltării lor

materiale sau culturale, cât şi în scopul participării la conducerea statului şi implică

posibilitatea garantată indivizilor de a acţiona, în limitele legii, fără constrângere în

raporturile lor cu alţi indivizi:

dreptul la azil (art. 18 alin. 2) – este un drept recunoscut cetăţenilor străini

şi apatrizilor care locuiesc pe teritoriul României, care se referă la

protecţia generală a persoanei şi a averilor, în condiţiile Constituţiei şi a

legilor.

dreptul la apărare (art. 24) – presupune posibilitatea recunoscută şi

garantată oricărei persoane acuzată de încălcarea legii de a se apăra, de a

contesta acuzaţiile ce i se aduc, de a prezenta adevărul şi de a-şi susţine şi

dovedi nevinovăţia. Pentru a da eficienţă acestei posibilităţi, se stabileşte

posibilitatea de a beneficia de o apărare specializată şi profesională, având

dreptul de a fi asistate, pe tot parcursul unui proces, de un avocat, ales sau

numit din oficiu. Mai mult, în anumite faze ale procesului penal sau cu

privire la anumite infracţiuni, prezenţa avocatului este obligatorie.

libertatea de exprimare (art. 30) – vizează orice modalitate de exprimare a

ideilor, gândurilor, opiniilor, credinţelor, opţiunilor, inclusiv prin presă sau

mijloace de comunicare în masa. Cenzura este interzisă.

accesul la cultură (art. 33) – este un corolar al dreptului la învăţătură , dar

şi al libertăţii de exprimare.

libertatea întrunirilor (art. 39) – presupune posibilitatea recunoscută

oamenilor de a se întruni în reuniuni publice sau private, cu respectarea

61


unor condiţii: caracterul paşnic şi interzicerea folosirii armelor de orice fel

în cadrul manifestaţiilor respective.

libertatea de asociere (art. 40) – recunoaşte dreptul persoanelor de a

constitui sau face parte din diferite forme de asociere (politice, sociale,

culturale, economice, sindicale, sportive etc.), atâta timp cât au caracter

public, asociaţiile cu caracter secret fiind interzise. Datorită rolului special

pe care îl au în procesul dobândirii şi exercitării puterii publice, partidele

politice, ca formă de asociere, sunt reglementate în mod special:

- pot fi interzise, ca neconstituţionale, partidele politice care, prin scopurile sau

activitatea lor, militează împotriva pluripartidismului politic, a principiilor

statului de drept ori a suveranităţii, integrităţii sau independenţei României;

- anumite categorii profesionale sau de funcţionari ori demnitari publici nu pot

face parte dintr-un partid politic: Preşedintele României, judecătorii Curţii

Constituţionale, magistraţii, Avocatul Poporului, membrii activi ai armatei,

poliţiştii etc.

dreptul de petiţionare (art. 51) - în vederea asigurării şi protejării unor

drepturi şi interese legitime, persoanele au dreptul de a adresa petiţii

autorităţilor competente, în condiţii de gratuitate, şi a primi un răspuns în

termenele şi condiţiile stabilite prin lege.

5. Egalitatea în drepturi – este o garanţie prevăzută de Constituţie, dar care se

referă la toate drepturile şi libertăţile (prevăzute în Constituţie şi în alte acte normative).

Este un principiu fundamental al exercitării drepturilor şi a libertăţilor, indiferent de

domeniul de activitate sau alte considerente, fără nici o discriminare pe considerente de

rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere

sau origine socială.

Constituţia României permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi

fundamentale, doar ca măsură excepţională şi cu caracter temporar. Conform art. 53

restrângerea se poate face numai prin lege organică, condiţionat (numai dacă este

necesară, aplicată nediscriminatoriu) şi numai în vederea:

62


- apărării securităţii naţionale,

- apărării ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice;

- apărării drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;

- desfăşurarea instrucţiei militare

- prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale, a unui dezastru sau sinistru

deosebit de grav.

63


9.2. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

Îndatoririle fundamentale sunt definite ca fiind obligaţii ale cetăţenilor

considerate esenţiale pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie şi

asigurate prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Au fost prevăzute şi reglementate prin acte fundamentale mai târziu decât

drepturile şi libertăţile fundamentale, abia după ce s-a încetăţenit ideea că nu pot exista

drepturi cetăţeneşti, fără obligaţii fundamentale corespunzătoare.

Exista două mari categorii de îndatoriri fundamentale:

1. îndatoriri destinate să apere statul şi societate,

a. obligaţia de a respecta Constituţia şi legile ţării (art. 1 alin. 5 din Constituţie)

b. obligaţia de fidelitate (art. 54 din Constituţie)

c. obligaţia de apărare a patriei (art. 55)

d. obligaţia de a contribui prin taxe şi impozite la cheltuielile publice. (art. 56)

2. îndatoriri destinate să apere convieţuirea paşnică între cetăţeni: obligaţia

cetăţenilor români, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a-şi exercita drepturile şi

libertăţile fundamentale cu bună-credinţă şi fără a încălca drepturile şi libertăţile

celorlalţi (art. 57).

64


CAPITOLUL X

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

Conform Constituţiei, la baza organizării şi funcţionării statului român, ca stat de

drept şi democrat stau câteva principii fundamentale: asigurarea şi garantarea drepturilor

şi a libertăţilor fundamentate, separaţia şi echilibrul puterilor în stat, supremaţia

Constituţiei şi a legilor.

Astfel, în cadrul democraţiei constituţionale, ca o transpunere a principiului

separaţiei puterilor în stat, puterea publică este constituită din puterea legislativă, puterea

executivă şi puterea judecătorească.

Parlamentul României este organul reprezentativ suprem al poporului român şi

unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61 alin. 1 din Constituţia României).

În calitate de unică autoritate legiuitoare, Parlamentul este competent exclusiv85 să

elaboreze şi să emită acte legislative, adică reguli de conduită socială cu caracter general,

impersonal, obligatoriu, prin care reglementează cele mai importante relaţii sociale dintre

indivizi şi dintre indivizi şi stat şi, a căror respectare, poate fi impusă, la nevoie, prin forţa

de constrângere a statului.

Parlamentul este organul reprezentativ suprem. Această calitate decurge din

structura larg reprezentativă a Parlamentului86, membrii acestuia fiind aleşi prin vot

universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru a exprima voinţa generală a

poporului.

85 În condiţiile stabilite de Constituţie, în baza delegării legislative, Parlamentul poate mandata Guvernul să emită acte normative cu putere de lege, numite ordonanţe.

86 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, p. 94.

65


Conform art. 61 alin. 2 din Constituţie, Parlamentul României este alcătuit din

Camera Deputaţilor şi Senat, actuala Constituţie consacrând bicameralismul. Pentru

argumentarea opţiunii legiuitorului constituant din 1991 s-a susţinut că bicameralismul

ameliorează procesul legislativ; temperează impetuozitatea celor două Camere ale

Parlamentului, asigură controlul reciproc.

10.1. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI

ROMÂNIEI87

După finalizarea procesului electoral, cele două Camere ale Parlamentului se

întrunesc în prima şedinţă88, la convocarea Preşedintelui Republicii, în cel mult 20 de zile

de la alegeri (art. 63 alin. 3 din Constituţie).

Până la constituirea organelor de conducere ale celor două Camere, şedinţele sunt

conduse de un preşedinte – acesta va fi cel mai în vârstă dintre senatori sau deputaţi –

ajutat de patru vicepreşedinţi, aleşi dintre cei mai tineri senatori, respectiv deputaţi. În

prima şedinţa are loc validarea mandatelor parlamentarilor, scop în care este desemnată

o comisie specială de validare a mandatelor (formată din 30 de deputaţi – art. 3 alin. 1 din

regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv 15 senatori – art. 5 alin. 1 din regulamentul

Senatului), condusă de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Comisia de validare a

mandatelor trebuie să respecte configuraţia politică a grupurilor parlamentare.

Fiecare mandat trebuie validat prin votul majorităţii senatorilor, respectiv a

deputaţilor prezenţi la şedinţă (majoritate simplă).

Mandatul parlamentar poate fi invalidat în următoarele situaţii (art. 7 din

Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv art. 8 din Regulamentul Senatului):

87 Regulamentul Camerei Deputaţilor – aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8 din 24 februarie 1994 (publicată în M.Of. nr. 50 din 25 februarie 1994), republicat în M.Of. nr. 35 din 16 ianuarie 2006; Regulamentul Senatului – aprobată prin Hotărârea Senatului nr. 28 din 25 octombrie 2005, publicată în M.Of. nr. 948 din 25 octombrie 2005.

88 În legislatura 2004-2008 Parlamentul României este format de 469 de parlamentari: 332 de deputaţi şi 137 de senatori.

66


- în cazul alegerii parlamentarului prin fraudă electorală dovedită sau

recunoscută,

- nerespectarea condiţiilor constituţionale şi legale privind candidatura sau

obţinerea mandatului.

Cele două Camere ale Parlamentului sunt constituite în mod legal după validarea

a cel puţin două treimi din numărul total al mandatelor fiecărei camere.

Potrivit art. 64 alin. 3 din Constituţie, parlamentarii se pot organiza în grupuri

parlamentare, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a fiecărei Camere.

Parlamentarii nu sunt obligaţi să facă parte dintr-un grup parlamentar, putând să-şi

desfăşoare activitatea şi în afara unui asemenea grup (nu trebuie confundaţi cu

parlamentarii independenţi, cei care nu au candidat pe listele vreunui partid politic). Un

grup parlamentar este format din minim 10 deputaţi, respectiv minim 7 senatori, care au

candidat pe listele aceleiaşi formaţiuni politice. Un parlamentar poate face parte doar

dintr-un singur grup parlamentar. Fiecare grup parlamentar îşi desemnează propria

conducere, formată dintr-un lider (preşedinte) şi, eventual, adjuncţi sau secretari. Printre

atribuţiile grupurilor parlamentare se numără:

- fac propuneri pentru membrii comisiei de validare a mandatelor,

- propun candidaţi pentru funcţia de preşedinte a Camerei

- propun candidaţi pentru comisiile parlamentare,

- pot prezenta amendamente în scris la propunerile sau proiectele legislative

supuse dezbaterii parlamentare

- îşi prezintă poziţia cu privire la propunerea de ridicare a imunităţii

parlamentare

- pot sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea

Regulamentelor Camerelor Parlamentului (art. 146 litera c din Constituţie).

După constituirea legală a celor două Camere ale Parlamentului se desemnează

structurile organizatorice şi de conducere ale celor două camere ale Parlamentului.

Acestea sunt formate din:

- preşedintele Camerei,

- Biroul permanent,

67


- comisiile parlamentare.

Preşedintele Camerei Deputaţilor sau a Senatului

Fiecare Cameră parlamentară îşi alege un preşedinte pe toată durată legislaturii,

care este, în acelaşi timp şi preşedintele biroului permanent al camerei respective.

Candidaţii pentru funcţia de preşedinte sunt propuşi de către grupurile parlamentare, se

aleg prin vot secret, cu votul majorităţii senatorilor, respectiv al deputaţilor (în condiţiile

în care este respectat şi cvorumul cerut de lege pentru legalitatea şedinţei, adică jumătate

plus unu din numărul total al senatorilor, respectiv al deputaţilor). Preşedintele Camerei

poate fi revocat din funcţie, înainte de expirarea termenului, prin votul majorităţii

deputaţilor sau al senatorilor. Calitatea de preşedinte al Camerei parlamentare încetează

la expirarea mandatului sau prin demisie, revocare ori pierderea calităţii de deputat,

respectiv de senator.

Atribuţiile preşedintelui Camerei parlamentare:

- convocarea parlamentarilor în sesiuni ordinare sau extraordinare

- prezidarea sesiunilor,

- conducerea şedinţelor şi a dezbaterilor, cu asigurarea desfăşurării normale şi

legale a lucrărilor,

- conducerea lucrărilor şedinţelor biroului permanent al camerei,

- sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea legilor înainte

de promulgarea acestora, cu privire la tratate sau a altor acorduri

internaţionale, precum şi a regulamentului camerei,

- reprezentarea Camerei în relaţiile interne şi internaţionale,

- îndeplineşte orice alte atribuţii care îi sunt stabilite prin regulament sau de

plenul camerei.

S-a susţinut în literatura de specialitate, că preşedintele Camerei parlamentare

deţine cea mai importantă, dificilă şi complexă funcţie din Parlament89.

Birourile permanente sunt organe interne de conducere ale celor două Camere90.

Sunt formate dintr-un preşedinte, patru vicepreşedinţi, patru secretari şi patru chestori

89 A se vedea Ioan Muraru, Andrei Muraru, Câteva consideraţii teoretice privind biroul permanent al Camerei parlamentare, în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Corneliu-Liviu Popescu, Ştefan Deaconu, Gheorghe Iancu, Perspective juridice privind instituţia parlamentului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 30.

90 A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 635.

68


pentru Camera Deputaţilor, respectiv 2 chestori pentru Senat, desemnarea acestora fiind

rezultatul negocierilor dintre grupurile parlamentare şi cu respectarea configuraţiei

politice a Parlamentului. Membrii birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei

sesiuni parlamentare ordinare şi pot fi revocaţi din funcţie oricând. Calitatea de membru

al biroului permanent încetează şi prin deces, demisie sau pierderea calităţii de senator,

respectiv deputat. Printre atribuţiile biroului permanent se numără:

- propune data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare,

- solicită convocarea în sesiune extraordinară,

- supune aprobării Camerelor, regulamentele de organizare şi funcţionare

- organizează şi răspunde de desfăşurarea în bune condiţii a activităţii Camerei,

- întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor camerei,

- hotărăşte înscrierea pentru dezbatere, în prima cameră sesizată sau trimite spre

dezbatere celeilalte Camere, proiectele sau propunerile legislative,

- prezintă Camerei spre aprobare bugetul acesteia şi contul de încheiere a

exerciţiului bugetar,

- sesizează comisiile permanente în vederea întocmirii rapoartelor şi a avizelor,

- organizează relaţiile Camerei cu celelalte autorităţi publice sau organizaţii,

- conduce şi supraveghează serviciile Camerei,

- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute prin Regulamentele de organizare şi

funcţionare sau alte dispoziţii legale.

Vicepreşedinţii – îl secondează pe preşedintele Camerei, putând îndeplini unele

dintre atribuţiile acestuia.

Secretarii – au atribuţii precum: întocmirea listei înscrierilor la cuvânt;

prezentarea propunerilor, amendamentelor sau a oricăror alte comunicări adresate

adunării camerei; efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului etc.

Chestorii – verifică modul de gestionare şi administrare a patrimoniului Camerei;

exercită controlul financiar asupra cheltuielilor efectuate; asigură menţinerea ordinii în

localul Camerei.

Comisiile parlamentare

69


Comisiile parlamentare sunt organisme interne de lucru ale celor două Camere ale

Parlamentului având drept scop pregătirea documentelor de lucru pentru şedinţele în plen

şi pentru exercitarea funcţiei de control parlamentar91. Reprezintă „laboratoarele”

Parlamentului, dar nu au putere decizională92.

Tipurile de comisii parlamentare: comisii permanente, comisii de anchetă, comisii

speciale.

Cele două Camere îşi pot constitui comisii comune (de exemplu, Comisia comună

a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra

activităţii Serviciului Român de Informaţii; Comisia Parlamentului României pentru

Integrare Europeană).

Comisiile permanente – sunt alese pe întreaga durată a mandatului Camerei sau a

sesiunii şi, în general, sunt specializate pe domenii de activitate.

Exemple: Comisia pentru administraţia publică, amenajarea teritoriului şi

echilibrului tehnologic; Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi

servicii specifice; Comisia pentru buget, finanţe şi bănci; Comisia pentru cultură, artă şi

mijloace de informare în masă; Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii;

Comisia pentru drepturilor omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale; Comisia

pentru industrie şi servicii; Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi; Comisia pentru

muncă şi protecţie socială; Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;

Comisia pentru politică externă; Comisia pentru sănătate şi familie; Comisia de

validare93.

Comisiile de anchetă – sunt constituite la propunerea unei 1/3 din numărul

membrilor unei Camere, în vederea analizării unor evenimente sau acţiuni negative,

pentru aflarea adevărului, pentru stabilirea responsabilităţii şi a măsurilor ce se impun. Îşi

încetează activitatea, o dată cu prezentarea raportului în plenul Camerei.

Comisiile speciale - sunt organizate la propunerea a unui număr minim de

deputaţi sau senatori, proveniţi din cel puţin două grupuri parlamentare, în vederea 91 A se vedea Mihai-Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, Introducere în dreptul

constituţional, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 103.92 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura

All Beck, Bucureşti, 2005, p. 93.93 Sunt organizate şi funcţionează separat pentru fiecare Cameră a Parlamentului, având

denumiri aproape identice. Exista 17 comisii permanente ale Camerei Deputaţilor şi 16 comisii permanente ale Senatului. (www.cdep.ro; www.senat.ro).

70


examinării unor proiecte de legi complexe sau a unor probleme aparte, speciale. Au, de

obicei, caracter temporar.

Comisia de mediere – se constituie doar în cadrul procedurii de adoptate a legilor

constituţionale.

Funcţionarea Parlamentului

Mandatul (numit şi legislatură). Prin mandat se înţelege perioada de timp

determinată pentru care este ales un reprezentat şi îşi exercită atribuţiile care îi revin.

Mandatul Camerei Deputaţilor şi a Senatului este de 4 ani şi începe de la data

întrunirii legale a fiecărei Camere, în condiţiile validării mandatelor şi a depunerii

jurământului. Durează până la întrunirea legală a Camerelor nou alese.

Mandatul încetează prin ajungerea la termen sau prin dizolvarea Parlamentului, în

condiţiile art. 89 din Constituţie (parlamentul poate fi dizolvat de către Preşedintele

Republicii, după consultarea celor doi preşedinţi ai Camerelor parlamentare, a liderilor

grupurilor parlamentare, în cazul în care nu a acordat votul de încredere Guvernului în

termen de 6 luni de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două

solicitări în acest sens).

Mandatul celor două Camere se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de

război, de asediu sau de urgenţă, şi durează până la încetarea acestor situaţii (art. 63 alin.

1). Alegerile pentru noul Parlament vor avea loc în termen de cel mult 3 luni de la

expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului (art. 63 alin. 2). Pe perioada

prelungirii mandatului, în condiţiile art. 63 din Constituţie, aceasta nu poate fi revizuită şi

nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.

Parlamentul României îşi desfăşoară activitatea în sesiuni parlamentare,

modalitatea principală de lucru fiind şedinţa, la convocarea preşedinţilor celor două

Camere.

Sesiunile parlamentare sunt de două feluri: sesiuni ordinare şi sesiuni

extraordinare.

Sesiunile ordinare sunt acele perioade expres prevăzute în care Parlamentul este

obligat să se întrunească pentru a-şi desfăşura activitatea. Potrivit art. 66 alin. 1 din

71


Constituţie, Parlamentul României se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an, la

convocarea preşedinţilor celor două Camere, prin decizie. Doar în cazul primei sedinţe de

constituire a Parlamentului nou ales, convocarea se face de către Preşedintele Republicii.

Prima sesiune ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar

cea de-a doua sesiune ordinară începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii

decembrie (art. 84 alin. 1 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv art. 80 din

Regulamentul Senatului).

Sesiunile extraordinare se ţin ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor

ordinare, la iniţiativa Preşedintelui Republicii, a biroului permanent al fiecărei Camere

sau a cel puţin o 1/3 din numărul deputaţilor sau al senatorilor. O situaţie mai deosebită,

se referă la convocarea de drept a Parlamentului, în cazurile expres prevăzute de

Constituţie:

- luarea unor măsuri urgente de către Preşedintele Republicii (conform art. 92

alin. 3),

- instituirea stării de asediu sau de urgenţă (conformart. 93 alin. 2),

- depunerea spre aprobare la Parlament a unei ordonanţe de urgenţă a

Guvernului (potrivit art. 115 alin. 5).

Şedinţele sunt intervalele de timp în care Camerele îşi desfăşoară activitatea

curentă.

Şedinţele sunt de două feluri: separate (pentru fiecare Cameră) şi comune.

Şedinţele comune se organizează în următoarele situaţii (art. 65 alin. 2):

- primirea mesajului Preşedintelui Republicii

- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat

- declararea mobilizării totale sau parţiale

- declararea stării de război

- aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării

- examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării

- numirea şefilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra

activităţii acestor servicii

- numirea Avocatului Poporului

72


- stabilirea statutului deputaţilor şi senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a

celorlalte drepturi ale acestora.

Şedinţele sunt publice dar, în condiţii deosebite, Camerele pot hotărî ca acestea să

fie secrete.

Şedinţele se desfăşoară legal în condiţii de realizare a cvorumului, respectiv în

prezenţa a cel puţin jumătate plus unul din membrii fiecărei Camere.

Conform regulamentelor de organizare şi funcţionare a celor două Camere,

parlamentarii îşi desfăşoară activitatea în şedinţe în plen, în comisii, în grupuri

parlamentare, la nivelul birourilor parlamentare, în circumscripţii electorale ori

îndeplinesc orice alte atribuţii ce le sunt încredinţate de Camera parlamentară din care fac

parte.

10.2. ATRIBUŢIILE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

1. Atribuţia legislativă94 – constă în activitatea de elaborare şi emitere a legilor.

Termenul „lege” este utilizat, în acest context, în accepţiunea lui restrânsă, de act

normativ emis de Parlament, cu cea mai mare forţă juridică, ce cuprinde reguli

generale de conduită, formulate în abstract, impersonale, cu caracter general,

obligatorii, a căror respectare, la nevoie, poate fi impusă prin forţa de constrângere

a statului95.

2. Atribuţii privind organizarea internă şi a activităţii Parlamentului – referitoare la:

validarea mandatelor deputaţilor şi senatorilor, alegerea şi constituirea propriilor

organe de conducere, adoptarea propriilor regulamente de organizare şi funcţionare,

aprobarea bugetului propriu etc.

3. Stabilirea direcţiilor generale ale activităţii sociale, economice, culturale, statale şi

juridice - în baza competenţei generale de care se bucură ca organ reprezentativ

94 S-a susţinut că Parlamentului îi revine o funcţie deliberativă, care are o sferă de cuprindere mai largă decât funcţia legislativă, prima incluzând-o pe cea de-a doua – a se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 578.

95 Termenul „lege” poate fi utilizat şi într-un sens larg, de act normativ, adică de o regulă generală de conduită obligatorie, emis de organul competent, după o procedură reglementată.

73


suprem, parlamentul stabileşte liniile principale ale dezvoltării societăţii şi ale naţiunii

române, prin intermediul legilor adoptate, legi pe care Guvernul are obligaţia de a le

pune în executare. Parlamentul reglementează, prin intermediul legilor, domenii

importante şi foarte importante, precum: bugetul naţional, drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului şi cetăţeanului, alegeri, instituţiile fundamentale ale statului,

organizarea forţelor armate, apărarea şi siguranţa naţională, sistemul general al

impozitelor şi taxelor, regimul general al infracţiunilor etc.

4. Atribuţii exercitate în legătură cu alte autorităţi publice – se referă, în principal, la

alegerea, numirea sau destituirea din funcţie a unor funcţionari şi demnitari publici:

Parlamentul îl poate suspenda din funcţie pe Preşedintele României (art. 95 din

Constituţie); hotărăşte punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii pentru

săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare (art. 96); acordă votul de încredere Guvernului

şi programului general de guvernare a acestuia (art. 103); poate retrage încrederea

acordată Guvernului, ceea ce echivalează cu demiterea acestuia (art. 113); numirea în

funcţie a Avocatului Poporului, a şefilor serviciilor de informaţii, a consilierilor de

conturi din cadrul Curţii de Conturi (art. 140 alin. 4); fiecare cameră a Parlamentului

numeşte câte trei judecători ai Curţii Constituţionale; Senatul numeşte pe cei doi

reprezentanţi ai societăţii civile din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 133

alin. 2 lit. b); Senatul validează în funcţie pe cei 14 membrii ai Înaltei Curţi de Casaţie

şi Justiţie, aleşi de către adunările generale ale magistraţilor (art. 133 alin. 2 lit. a) etc.

5. Atribuţii de control parlamentar. Funcţia de control decurge din calitatea

Parlamentului de organ reprezentativ suprem şi de unică autoritate legislativă, având

ca suport teoretic, principiul separaţiei puterilor în stat96. Controlul este necesar,

deplin şi diferenţiat.

Modalităţile de control parlamentar sunt:

- controlul exercitat prin intermediul comisiilor parlamentare

- controlul exercitat prin intermediul dărilor de seamă, a mesajelor, rapoartelor,

programelor (de exemplu, audierea rapoartelor prezentate în faţa Parlamentului

de Curtea de Conturi, Avocatul Poporului etc.)


74


- controlul exercitat asupra activităţii Preşedintelui republicii şi a membrilor

guvernului (control politic)

- dreptul deputaţilor şi al senatorilor de a cere informaţii necesare

- controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor

- controlul exercitat prin intermediul Avocatului Poporului

6. Atribuţii în domeniul politicii externe – Parlamentul ratifică sau denunţă tratatele şi

celelalte acte internaţionale negociate de Guvern şi semnate de Preşedintele

Republicii, la care România devine parte; declararea stării de război, decizia de

începere sau încetare a ostilităţilor militare; participă la structurile parlamentare

internaţionale97.

10.3. PROCEDURA LEGISLATIVĂ

Procedura legislativă reprezintă ansamblul actelor şi a formelor desfăşurate în

cadrul activităţii de elaborare şi emitere a legilor.

Procedura legislativă cuprinde reguli de conturare a ideii de lege, de elaborare şi

de adoptare, până la publicarea ei98.

Procedura legislativă poate îmbrăca două forme: procedura legislativă ordinară

(obişnuită) şi procedura legislativă specială (extraordinară).

Procedura legislativă are un caracter complex şi presupune parcurgerea

obligatorie a unor etape.

Etapele procedurii legislative ordinare99:97 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 133.98 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 206.99 S-a mai susţinut că procedura legislativă ordinară este formată dintr-o fază

extraparlamentară şi faza parlamentară. Faza extraparlamentară are o componentă pre-parlamentară (iniţiativa legislativă, avizarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative) şi o componentă post-parlamentară (promulgarea legii şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României). Faza parlamentară cuprinde: sesizarea Parlamentului, prima lectură a proiectului, examinarea şi dezbaterea în cadrul comisiilor parlamentare, a doua lectură în plenul Camerelor, votarea şi, eventual, reexaminarea proiectului sau a propunerii legislative în cazul exercitării controlului de constituţionalitate anterior – a se vedea Ioan Vida, Manual de legistică formală, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex. Bucureşti, 2004, p. 149-150. Într-o altă opinie, s-a susţinut că procedura legislativă ordinară comportă două faze distincte: faza preliminară (include iniţiativa

75


I. iniţiativa legislativă

II. avizarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative100

III. dezbaterea şi votarea în plenul Camerei parlamentare

IV. exercitarea controlului de constituţionalitate (singura etapă facultativă)

V. promulgarea de către Preşedintele Republicii

VI. publicarea în Monitorul oficial al României.

I. Iniţiativa legislativă.

Iniţiativa legislativă este definită ca fiind dreptul de a sesiza Parlamentul cu

examinarea unui proiect de lege sau a unui propuneri legislative, drept căruia îi

corespunde obligaţia corelativă a autorităţii legiuitoare de a se pronunţa asupra

proiectului de lege sau a propunerii legislative101.

Conform art. 74 alin. 1 din Constituţia României, iniţiativa legislativă aparţine:

1. Guvernului,

2. deputaţilor şi senatorilor (individual sau colectiv),

3. unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.

Preşedintele României nu are drept de iniţiativă legislativă.

Guvernul îşi exercită dreptul de iniţiativă legislativă prin elaborarea unui proiect

de lege, conform normelor de tehnică legislativă102. Guvernul este iniţiatorul marii

majorităţi a legilor emise de Parlament, în considerarea rolului său de asigurare a

realizării politicii interne şi externe a statului. Guvernul deţine o competenţă exclusivă

privind elaborarea proiectului bugetului de stat şi al bugetului asigurărilor sociale de stat

(art. 138 alin. 2 din Constituţia României).

legislativă, sesizarea Camerei parlamentare competente, avizarea şi dezbaterea în una sau mai multe comisii parlamentare) şi faza de dezbatere şi decizie (presupune prezentarea proiectului sau a propunerii de către iniţiator, prezentarea raportului comisiei parlamentare, dezbaterea generală şi pe articole, votarea, promulgarea şi publicarea legii în Monitorul Oficial al României).

100 La baza distincţiei între proiecte de lege şi propuneri legislative stau categoriile de iniţiatori. Guvernul va sesiza Parlamentul prin intermediul proiectelor de lege, iar iniţiativele parlamentarilor şi a cetăţenilor vor îmbrăca forma propunerilor legislative. Dar, distincţia nu are nici o semnificaţie juridică – a se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, p. 109.

101 A se vedea Ioan Vida, Manual de legistică formală, p. 150.102 Normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative sunt reglementate

prin Legea nr. 24/2000, republicată în M.Of. nr. 777 din 25 august 2004.

76


Parlamentarii şi cetăţenii îşi exercită dreptul de iniţiativă legislativă prin

elaborarea unei propuneri legislative, care trebuie să îmbrace forma unui proiect de lege.

Constituţia României stabileşte două restricţii privind exercitarea dreptului de

iniţiativă legislativă de către populaţie. Prima se referă la procedura de exercitare (cel

puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot care trebuie să provină din cel puţin un 1/4 din

judeţele ţării, iar fiecare judeţ trebuie să furnizeze cel puţin 5.000 de semnături – art. 74

alin. 1), iar cea de-a doua la obiectul iniţiative legislative: art. 74 alin. 2 stabileşte că nu

pot face obiectul iniţiativei legislative populare problemele fiscale, problemele cu

caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

Proiectul de lege sau propunerea legislativă se transmite Camerei parlamentare

competente să fie sesizată prima. Înainte de revizuirea din 2003 a Constituţiei României,

nu era reglementată o competenţă specială pentru cele două Camere ale Parlamentului

României. Mai mult, iniţiatorul unui proiect de lege putea să depună proiectul la oricare

din Camere.

Prin modificările introduse de Legea de revizuire din 2003 a Constituţiei

României103, este reglementată o specializare funcţională pentru cele două Camere,

concretizată în existenţa unei Camere decizionale şi a unei Camere de reflecţie. De

asemenea, art. 75 alin. 1 stabileşte o competenţa specială de a fi sesizată prima a fiecărei

Camere.

Astfel, potrivit art. 75 alin. 1 din Constituţia României, republicată, se supun spre

dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, care are astfel rol

de cameră de reflecţie, proiectele de lege pentru următoarele domenii104:

1. proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor

acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor

tratate sau acorduri;

2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României, republicată, la:

103 Legea nr. 429 aprobată de cele două Camere ale Parlamentului în 18 septembrie 2003, publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003, supusă referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003, şi publicată în M.Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003, după publicarea în M.Of. a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 privind confirmarea rezultatelor referendumului naţional.

104 Conform art. 92 alin. 8 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 88 alin. 8 din Regulamentul Senatului.

77


a. art. 31 alin. 5 - organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de radio şi

televiziune şi controlul parlamentar al acestora;

b. art. 40 alin. 3 - dreptul de asociere, respectiv incompatibilitatea cu

calitatea de membru al partidelor politice a unor categorii socio-

profesionale;

c. art. 55 alin. 2 - condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare;

d. art. 58 alin. 3 - organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului

Poporului;

e. art. 73 alin. 3 - categorii de legi;

lit. e - organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare

a Ţării;

lit. k - contenciosul administrativ;

lit. l - organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al

Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a

Curţii de Conturi;

lit. n - organizarea generală a învăţământului;

lit. o - organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului,

precum şi regimul general privind autonomia locală;

f. art. 79 alin. 2 - înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului

Legislativ;

g. art. 102 alin. 3 - Guvernul - rolul şi structura;

h. art. 105 alin. 2 - incompatibilităţile cu funcţia de membru al Guvernului;

i. art. 117 alin. 3 - înfiinţarea de autorităţi administrative autonome;

j. art. 118 alin. 2 şi 3 - structura sistemului naţional de apărare, pregătirea

populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, statutul cadrelor

militare şi reglementări similare referitoare la celelalte componente ale

forţelor armate;

k. art. 120 alin. 2 - raporturile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale

cu serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale,

unde respectivele minorităţi au o pondere semnificativă, în ceea ce

priveşte utilizarea limbii materne;

78


l. art. 126 alin. 4 şi 5 - compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

regulile de funcţionare ale acesteia şi înfiinţarea de instanţe judecătoreşti

specializate în anumite materii;

m. art. 142 - Curtea Constituţională.

Pentru proiectele de legi şi propuneri legislative pentru care Camera Deputaţilor

are rol de Cameră de reflecţie, Senatul va avea rol de Cameră decizională (potrivit art. 75

alin. 3 din Constituţia României republicată105).

Conform art. 75 alin. 1 din Constituţia României republicată, toate celelalte

proiecte de legi şi propuneri legislative se supun spre dezbatere Senatului, ca primă

Cameră sesizată. Astfel, Senatul are rol de Cameră de reflecţie, iar Camera Deputaţilor

rol de Cameră decizională pentru următoarele proiecte sau propuneri legislative106:

1. toate proiectele de legi şi propunerile legislative de nivelul legilor ordinare,

altele decât cele pentru ratificarea tratatelor internaţionale sau a altor acorduri

internaţionale, precum şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea

acestora;

2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României, republicată, la:

a. art. 3 alin. 2 - frontierele ţării;

b. art. 5 alin. 1 - dobândirea şi pierderea cetăţeniei române;

c. art. 12 alin. 4 - simboluri naţionale;

d. art. 16 alin. 4 - dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a alege şi

de a fi aleşi în autorităţile publice locale;

e. art. 44 alin. 2 - dreptul de proprietate privată;

f. art. 52 alin. 2 - dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică;

g. art. 73 alin. 3 - categorii de legi:

lit. a - sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea

Autorităţii Electorale Permanente;

lit. b - organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor

politice;

105 Art. 75 alin. 3: „După adoptare sau respingere de prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere, care va decide definitiv”.

106 Conform art. 92 alin. 9 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 88 alin. 7 din Regulamentul Senatului.

79


lit. d - organizarea şi desfăşurarea referendumului;

lit. f - regimul stării de mobilizare parţială sau totală a

forţelor armate şi al stării de război;

lit. g - regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;

lit. h - infracţiunile, pedepsele şi regimul executării

acestora;

lit. i - acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

lit. j - statutul funcţionarilor publici;

lit. m - regimul juridic general al proprietăţii şi al

moştenirii;

lit. p - regimul general privind raporturile de muncă,

sindicatele, patronatele şi protecţia socială;

lit. r - statutul minorităţilor naţionale din România;

lit. s) - regimul general al cultelor;

h. art. 83 alin. 3 - prelungirea mandatului Preşedintelui;

i. art. 123 alin. 3 - atribuţiile prefectului;

j. art. 125 alin. 2 - statutul judecătorilor în raport cu Consiliul

Superior al Magistraturii;

k. art. 128 alin. 2 - folosirea limbii materne şi a interpretului în faţa

instanţelor judecătoreşti de către cetăţenii români aparţinând

minorităţilor naţionale;

l. art. 136 alin. 3, 4 şi 5 - obiectul exclusiv al proprietăţii publice,

darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor

proprietate publică, inviolabilitatea proprietăţii private;

m. art. 141 - Consiliul Economic şi Social.

Proiectele de legi şi propunerile legislative se depun la Camera competentă să fie

sesizată prima însoţite de expunerile de motive şi vor fi înregistrate la biroul permanent în

ordinea prezentării lor de către iniţiator.

II. Avizarea

80


După înregistrarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative, înainte de a fi

supuse dezbaterii, preşedintele biroului permanent va solicita avizul Consiliului

Legislativ şi punctul de vedere sau informarea, după caz, a Guvernului. Avizul

Consiliului Legislativ este unul consultativ, adică obligatoriu de cerut pentru toate

proiectele sau propunerile legislative, dar, de care parlamentarii pot sau nu să ţină seama.

În unele cazuri, trebuie cerut şi avizul Consiliului Economic şi Social sau al

Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (în funcţie de domeniul de activitate reglementat).

În cazul propunerilor legislative ale cetăţenilor, preşedintele biroului permanent

va sesiza Curtea Constituţională în vederea verificării îndeplinirii condiţiile impuse

(conform art. 146 lit. j din Constituţia României republicată).

Consiliul Legislativ şi Guvernul au la dispoziţie 15 zile pentru a comunica avizul.

După primirea răspunsului sau dacă, în acest termen, nu se transmite Camerei sesizate

avizul sau informarea, Biroul permanent distribuie proiectul sau propunerea legislativă

deputaţilor sau senatorilor, după caz, şi îl trimite comisiei parlamentare de specialitate, în

vederea dezbaterii în cadrul acestei comisii şi al întocmirii raportului. Pentru proiectele

complexe, biroul permanent poate sesiza mai multe comisii permanente.

Deputaţii, senatorii, grupurile parlamentare şi Guvernul107 pot propune

amendamente care trebuie depuse la comisia permanentă sesizată.

Amendamentul este actul prin care se propune o modificare de fond sau de formă

unui proiect de lege supus spre dezbatere Parlamentului108. Amendamentele pot fi făcute

atât în timpul dezbaterii proiectului de lege în cadrul comisiei permanente sesizate, cât şi

în cadrul dezbaterii în plenul Camerei. Amendamentele se fac în scris, dar sunt acceptate

şi cele orale, care pot fi prezentate direct în şedinţa Camerei, dar numai pentru probleme

de redactare sau de mică însemnătate109.

Comisia, prin raport, propune adoptarea, adoptarea cu modificări ori completări

sau respingerea proiectului ori a propunerii legislative. Raportul va cuprinde şi

amendamentele admise sau respinse, cu menţionarea autorilor acestora, avizele celorlalte

107 În literatura de specialitate a fost susţinută şi opinia că numai parlamentarii au dreptul de a propune amendamente, fiind „apanajul” acestora – a se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 593.

108 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, p. 114

109 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 227.

81


comisii, referiri la modul cum s-au soluţionat propunerile cuprinse în avizul Consiliului

Legislativ, referiri cu privire la punctul de vedere al Guvernului. Raportul se transmite

Biroului permanent, care va asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului,

deputaţilor şi iniţiatorilor.

III. Dezbaterea şi votarea în plenul Camerei

Proiectele şi propunerile legislative avizate se supun dezbaterii plenului Camerei

în succesiunea prevăzută pe ordinea de zi aprobată, în condiţiile regulamentului Camerei.

Dezbaterea în plenul Camerei este precedată de prezentarea expunerii de motive a

iniţiatorului şi a raportului comisiei permanente.

Dezbaterea presupune parcurgerea a două faze: dezbaterea generală şi dezbaterea

pe articole.

În cadrul dezbaterii generale se face o primă evaluare a proiectului sau propunerii

legislative şi în această fază nu se pot aduce amendamente. Dezbaterea generală nu este

urmată de exprimarea votului, cu excepţia situaţiei în care prin raportul comisiei s-a

propun respingerea proiectului.

Urmează dezbaterea pe articole a proiectului sau propunerilor legislative şi se

începe cu dezbaterea amendamentelor. Amendamentele se depun în scris, motivat, cu

câteva zile înainte de dezbatere. În situaţii speciale, se pot face noi amendamente în

timpul dezbaterilor. Se pot face şi unele amendamente oral. Urmează dezbaterea fiecărui

articol în parte.

După încheierea dezbaterilor pe articole se trece la votare. Pentru început se

votează separat fiecare articol, după care se trece la votarea întregului text al proiectului

de lege sau a propunerii legislative.

Pentru a fi considerat adoptat, un proiect legislativ trebuie să fie votat de un

anumit număr minim de deputaţi sau senatori (majoritate). Majoritatea necesară este

diferită în funcţie de tipul legii (constituţională, organică sau ordinară). Există mai multe

tipuri de majoritate:

- majoritate simplă – reprezintă jumătate plus unu din numărul membrilor

Camerei prezenţi la şedinţă – necesară pentru adoptarea legilor ordinare;

82


- majoritate absolută – jumătate plus unu din numărul total al membrilor

Camerei – necesară pentru adoptarea legilor organice sau a regulamentelor

Camerelor Parlamentului, pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui

României, pentru acordarea încrederii Guvernului;

- majoritate calificată – fie 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere

(necesară pentru adoptarea legilor constituţionale), fie 2/3 din numărul total al

parlamentarilor (necesară pentru a hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui

Republicii, conform art. 96 alin. 1 din Constituţia revizuită sau pentru

adoptarea legii privind aderarea României la Uniunea Europeană şi a legii

privind aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord), fie 3/4 din

numărul total al parlamentarilor (necesară adoptării unei legi constituţionale, în

cazul în care medierea a eşuat - art. 151 alin. 2 din Constituţia României

revizuite).

Se mai practică şi majoritatea relativă, ce exprimă situaţia în care se poate decide

cu cele mai multe voturi exprimate110 (de exemplu, este considerat câştigător al alegerilor,

candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi în cel de-al doilea tur de scrutin).

Pentru a fi considerat valabil, votul trebuie exprimat într-o şedinţă legală, adică cu

respectarea condiţiei cvorumului. Cvorumul reprezintă numărul de membrii care se cere

a fi prezent la lucrările Camerei pentru ca acestea să se desfăşoare în condiţii de

legalitate111. Cvorumul este stabilit prin Constituţie (cvorumul legal - art. 67 -

„majoritatea membrilor”) şi regulamentul fiecărei Camere a Parlamentului.

Prima Cameră parlamentară sesizată este obligată să se pronunţă în termen de 45

de zile de la depunerea proiectului la biroul permanent. Fac excepţie, codurile şi alte legi

complexe, pentru care termenul este de 60 de zile (art. 75 alin. 2 din Constituţie) şi

proiectul legii de adoptare a unei ordonanţe de urgenţă, pentru care termenul este de 30

de zile, conform art 115 alin. 5 din Constituţie. În cazul în care Camera nu adoptă

proiectul în aceste termene, acesta se consideră adoptat de drept.

După adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată (Camera de

reflecţie), proiectul sau propunerea legislativă este trimis celeilalte Camere, care va

110 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 58.111 A se vedea Ioan Vida, Manual de legistică formală, p. 171.

83


decide definitiv (Camera decizională). La cea de-a doua Cameră este urmată exact

aceeaşi procedură legislativă.

Deoarece, prin revizuirea Constituţie, procedura medierii a fost înlăturată (fiind

folosită acum doar în cazul legilor constituţionale), este reglementată procedura

„întoarcerii legii”, pentru situaţii în care una dintre Camere adoptă o prevedere

legislativă, dar care intră în competenţa celeilalte Camere. Astfel, conform art. 75 alin. 4

şi 5 din Constituţie, dacă prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care intră în

competenţa sa decizională (adică această Cameră a fost sesizată greşit, iar legea trebuia

adoptată, în primă fază, de cealaltă Cameră!), prevederea este definitiv adoptată dacă şi

cealaltă Cameră este de acord. În caz contrar, numai acea prevedere revine primei

Camere sesizate, care decide definitiv, în procedură de urgenţă. La fel se procedează şi în

cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa aparţine

primei Camere.

IV. Exercitarea controlului de constituţionalitate

Conform art. 146 lit. a din Constituţia României republicată, o lege adoptată de

Parlament, dar înainte de promulgarea ei de către Preşedintele Republicii, poate fi supusă

controlului de constituţionalitate. Autoritatea competentă să se pronunţe asupra

constituţionalităţii legii înainte de promulgare este Curtea Constituţională a României.

Este un control de constituţionalitate anterior (a priori). Au dreptul de a sesiza Curtea

Constituţională:

- Preşedintele României,

- preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,

- Guvernul,

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

- un număr de cel puţin 25 de senatori sau cel puţin 50 de deputaţi,

- Avocatul Poporului.

Sesizarea Curţii cu o asemenea obiecţie de neconstituţionalitate suspendă

termenul de promulgare a legii.

84


În cazul în care Curtea Constituţională decide că legea este neconstituţională,

Parlamentul are obligaţia de a reexamina legea pentru a o pune de acord cu prevederile

deciziei Curţii.

Legile declarate constituţionale se trimit spre promulgare Preşedintelui

Republicii, care este astfel obligat să o semneze (în termen de 10 zile), şi nu mai pot face

obiectul unui control de contituţionalitate posterior întrării lor în vigoare.

V. Promulgarea legii

Promulgarea legii revine competenţei Preşedintelui României. Promulgarea se

face prin emiterea de către Preşedinte a unui decret de promulgare (care se publică în

Monitorul Oficial al României).

Promulgarea este actul prin care şeful statului confirmă oficial că o lege a fost

adoptată de Parlament cu respectarea procedurii prevăzute şi dispune punerea ei în

executare112.

Preşedintele Republicii are la dispoziţie un termen de 20 de zile, de primire,

pentru promulgare. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere, o singură dată,

reexaminarea legii de către Parlament sau, aşa cum s-a menţionat mai sus, poate sesiza

Curtea Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate.

Cererea de reexaminare se adresează, printr-un mesaj, Camerei competente să fie

sesizată prima şi astfel este reluată întreaga procedură legislativă. Parlamentul se

pronunţă cu aceeaşi majoritate cu care a adoptat legea. Preşedintele este obligat să

promulge legea după reexaminare, în termen de 10 zile.

Promulgarea este necesară doar în cazul legilor organice şi ordinare, nu şi a celor

constituţionale.

VI. Publicarea legii în Monitorul Oficial al României

112 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, p. 121. Promulgarea a fost definită şi ca actul prin care Preşedintele Republicii atestă faptul că legea a fost constituţional şi legal adoptată - Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 251; sau ca o operaţiune de verificare şi de autentificare a legii - Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 598.

85


Conform art. 78 din Constituţie revizuite, legile se publică în Monitorul Oficial al

României, sub sancţiunea inexistenţei şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare sau la o

dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Publicarea în Monitorul Oficial este modalitatea de aducere la cunoştinţa publică

a legii, respectiv de intrare, în vigoare care instituie regula obligativităţii respectării legii.

Introducerea „termenului de graţie”113 de 3 zile pentru intrarea în vigoare a legii a

fost justificată de necesitatea de a acorda persoanelor fizice şi juridice o şansă de a lua la

cunoştinţă efectiv de conţinutul textelor legale.

Deoarece, Constituţia revizuită prevede doar pentru legile emise de Parlamentul

României, un termen de intrare în vigoare de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial

al României, înseamnă că acest termen nu se aplică şi celorlalte acte normative pentru

care Constituţia prevede ca modalitate de intrare în vigoare, sub sancţiunea inexistenţei

lor, publicarea în Monitorul Oficial (decrete prezidenţiale, hotărâri şi ordonanţe

guvernamentale, ordine ministeriale etc.).

Proceduri legislative speciale

Procedurile legislative speciale sunt acele proceduri desfăşurate după reguli

speciale, derogatorii de la regulile generale prezentate mai sus. În sistemul nostru

constituţional sunt reglementate şi aplicate o serie de proceduri legislative speciale,

precum:

1. adoptarea legilor constituţionale (de revizuire a Constituţiei)

2. adoptarea legilor în şedinţa comună a celor două Camere

3. procedura de urgenţă

4. adoptarea unui legi prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa

Parlamentului

1. Procedura adoptării legilor constituţionale, de revizuire a Constituţiei, prezintă

o serie de aspecte specifice, referitoare în principal la:

- iniţiativa revizuirii Constituţiei revine: Preşedintelui României, la propunerea

Guvernului; cel puţin unei 1/4 din numărul total al deputaţilor şi senatorilor; cel puţin

unui număr de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot;

113 A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, p. 139.

86


- iniţiativelor de revizuire a Constituţiei sunt supuse din oficiu controlului de

constituţionalitate anterior efectuat de către Curtea Constituţională;

- doar după pronunţarea Curţii Constituţionale, proiectul de lege sau propunerea

de revizuire se înregistrează la Parlament, urmându-se regulile generale de dezbatere şi

votare. Pentru adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire este necesară majoritatea

de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere;

- în cazul unor diferenţe între textele adoptate de cele două Camere, se apelează la

procedura medierii (comisia de mediere este formată dintr-un număr egal de deputaţi şi

senatori - 7). Dacă, în urma medieri nu se ajunge la un text comun, acesta va fi supus

dezbaterii în şedinţa comună a celor două Camere şi, pentru a fi adoptat, va fi necesar

votul a cel puţin 3/4 din numărul total al parlamentarilor;

- legile constituţionale nu se supun promulgării Preşedintelui. Ele intră în vigoare

doar după ce sunt aprobate în cadrul unui referendum naţional. Legea de revizuire se

publică în Monitorul Ofical al României la 5 zile de la adoptare şi după publicarea în

Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care sunt confirmate rezultatele

referendumului.

2. Procedura adoptării legilor în şedinţa comună a celor două Camere ale

Parlamentului. Constituţia stabileşte câteva situaţii în care procedura legislativă nu se

desfăşoară succesiv în cele două Camere, ci în şedinţă comună114:114 Alte situaţii în care Camerele lucrează în şedinţă comună sunt stabilite prin

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei deputaţilor şi Senatului: primirea mesajului Preşedintelui României; declararea mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de război; examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi; numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestui serviciu; depunerea jurământului de către Preşedintele României; punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare; suspendarea din funcţie a Preşedintelui României sau a persoanei care asigură interimatul în exercitarea acestei funcţii, în cazul în care a săvârşit fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei; încuviinţarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi, instituită de Preşedintele României; dezbaterea programului şi a listei Guvernului şi acordarea votului de încredere; retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură; desfăşurarea procedurii privitoare la angajarea răspunderii guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege; alegerea magistraţilor ce compun Consiliul Superior al Magistraturii; numirea membrilor Curţii de Conturi; efectuarea altor numiri în funcţii care, potrivit legii, intră în competenţa Parlamentului; adoptarea unor declaraţii, mesaje sau a altor acte cu caracter exclusiv politic; proclamarea rezultatelor referendumului naţional; primirea unor reprezentanţi ai altor state sau ai unor organisme internaţionale; celebrarea unor sărbători naţionale sau a unor comemorări; constituirea unor comisii comune de ancheta sau a altor comisii speciale; alte situaţii în care birourile

87


- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, a legilor

rectificative şi a contului de execuţie bugetară;

- adoptarea proiectelor sau propunerilor de revizuire a Constituţiei în cazul în

care, prin procedura de mediere, Camerele nu ajung la un acord;

- adoptarea legilor de aderare a României la Uniunea Europeană şi Tratatul

Atlanticului de Nord;

- stabilirea statului deputaţilor şi a senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a

celorlalte drepturi ale acestora.

3. Procedura de urgenţă

Procedura de urgenţă este o modalitate accelerată de adoptare a legilor, care

prezintă o serie de caracteristici privind scurtarea termenelor sau chiar eliminarea unor

etape din procedura legislativă obişnuită115.

Procedura de urgenţă se declanşează la cererea Guvernului sau din iniţiativa

Parlamentului şi se desfăşoară după regulile stabilite prin regulamentele Camerelor

Parlamentului116.

Constituţia României stabileşte în ce situaţii o lege poate fi adoptată în procedură

de urgenţă:

- în cazul „întoarcerii legii”,

- în cazul depunerii la Parlament spre aprobare a unei ordonanţe de urgenţă a

Guvernului.

Regulamentele celor două Camere ale Parlamentul prevăd că se adoptă în

procedură de urgenţă şi proiectele de lege referitoare la armonizarea legislaţiei naţionale

cu cea a Uniunii Europene sau a Consiliului Europei, precum şi proiectele de lege

necesare îndeplinirii obligaţiei României în calitate de membră NATO.

Proiectul sau propunerea supusă procedurii de urgenţă se înscrie cu prioritate pe

ordinea de zi a şedinţei Camerei.

permanente ale celor două Camere consideră necesară convocarea lor în şedinţă comună.115 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi

în dreptul român, p. 603.116 Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că au drept de a solicita adoptarea în

procedură de urgenţă, în cadrul acestei Camere, iniţiatorul, Biroul permanent, un grup parlamentar. Regulamentul Senatului prevede că au drept de a cere adoptarea în procedură de urgenţă: Guvernul sau Senatul din proprie iniţiativă.

88


Termenul în care se poate exercita controlul de constituţionalitate este de doar 2

zile.

4. Procedura adoptării unui proiect de lege prin angajarea răspunderii Guvernului

în faţa Parlamentului.

Potrivit art. 114 alin. 1 din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în

faţa Camerelor reunite ale Parlamentului pentru un program, o declaraţie de politică

generală sau un proiect de lege. Programul, declaraţia de politică generală sau proiectul

de lege sunt considerate adoptate dacă, în termen de trei zile (termenul începe să curgă

din momentul în care primul-ministru declară expres că îşi asumă răspunderea în şedinţa

comună a celor două Camere, convocate special) nu se depune o moţiune de cenzură117

sau, dacă o asemenea moţiune a fost depusă, nu este adoptată cu votul majorităţii

deputaţilor şi senatorilor. Astfel, programul sau declaraţia de politică generală devin

obligatorii pentru Guvern, iar proiectul de lege se consideră adoptat fără a fi parcursă

procedura legislativă obişnuită.

După „adoptarea” în aceste condiţii, legea este trimisă Preşedintelui în vederea

promulgării. Înainte de promulgare, legea poate fi supusă controlului de

constituţionalitate anterior sau Preşedintele poate cere, o singură dată, reexaminarea legii.

În cazul în care s-a cerut reexaminarea unei asemenea legi, această operaţiunea se

desfăşoară tot în şedinţă comună a celor două Camere.

Dacă, în cele 3 zile se depune o moţiune de cenzură şi aceasta este adoptată cu

votul majorităţii parlamentarilor, Guvernul este demis.

În sistemul nostru constituţional este reglementată şi o altă procedură legislativă şi

anume, delegarea legislativă. Este caracterizată ca o procedură legislativă

complementară118 sau o procedură excepţională de substituire119.

În viaţa oricărui stat, apar, şi situaţii în care adunarea legislativă nu este în măsura

să intervină, fie datorită faptului că nu îşi poate exercita atribuţiile (de exemplu, pe timpul

vacanţei parlamentare), fie a apărut nevoia luării şi aplicării unei măsuri urgente, ceea ce

117 Moţiunea de cenzură mai poate fi utilizată şi în condiţiile art. 113 din Constituţie pentru retragerea votului de încredere acordat Guvernului.

118 A se vedea Ioan Vida, Manual de legistică formală, p. 183.119 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi

în dreptul român, p. 611.

89


nu ar fi posibil dacă s-ar respecta procedura legislativă (de exemplu, în situaţii

extraordinare). În astfel de cazuri, o altă putere decât cea legislativă120 este competentă să

emită şi să aplice reguli generale de conduită socială, obligatorii şi impersonale. Rolul

acesta revine executivului, care, astfel, în limitele şi condiţiile impuse de instituţia

„delegării legislative”, participă la procesul de reglementare.

În literatura juridică au fost formulate mai multe definiţii privind instituţia

delegării legislative121. Conform părerii unui autor, delegarea legislativă reprezintă

„împuternicirea, pe termen limitat, a unei alte autorităţi decât cea legiuitoare de a exercita

prerogative legislative” sau „abilitatea temporară şi condiţionată a Guvernului de a emite

norme cu putere de lege, a căror valoare juridică este egală cu a legii ordinare şi organice,

cu condiţia de a fi emise în conformitate cu prevederile constituţionale şi a legilor

organice în vigoare în momentul emiterii lor”122. Delegarea legislativă a fost considerată

şi „o împuternicire legislativă de abilitare specială a Guvernului în domenii rezervate

legii ordinare” în baza căreia pot fi emise ordonanţe, cu menţiunea că ordonanţele de

urgenţă se emit în cazuri excepţionale potrivit Constituţie123.

Conform art. 115 din Constituţie, Guvernul poate emite ordonanţe în domenii

care nu fac obiectul de reglementare al legilor organice, în baza (şi după adoptarea) unei

legi speciale de abilitare de către Parlament, şi Guvernul poate adopta ordonanţe de

urgenţă, numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.

Se consideră că există două forme a delegării legislative: prima este cea conferită

de legea de abilitare, numită delegare parlamentară124 sau delegare legislativă propriu-

zisă125, iar cea de-a doua, delegarea constituţională126, conferită direct de Constituţie.

120 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 612.

121 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, p. 133; Emil Boc, Delegarea legislativă în sistemul constituţional românesc, în Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, nr. 1(2)/1999, p. 173.

122 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 326; Lucian Chiriac, Drept administrativ III, curs universitar, Editura Universităţii „Petru Maior” Târgu Mureş, 2006, p. 24.

123 A se vedea Ioan Santai, Drept administrativ şi Ştiinţa administraţiei, Editura „Risoprint”, Cluj Napoca, 2002, p. 235.

124 A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ordonanţele guvernamentale – doctrină şi jurisprudenţă, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p. 202.

125 A se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ III, curs universitar, p. 34.126 A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ordonanţele guvernamentale –

doctrină şi jurisprudenţă, p. 202; Lucian Chiriac, Drept administrativ III, curs universitar, p. 33.

90


Ordonanţele emise în baza legii speciale de abilitare se mai numesc şi ordonanţe

simple sau obişnuite şi pot interveni, pentru a reglementa primar sau secundar, doar în

domenii de competenţa legii ordinare. Deci au forţa juridică a unei legi ordinare, putând

modifica, completa sau chiar abroga a asemenea lege. Dacă legea de abilitare prevede

expres, ordonanţele emise în baza ei se supun aprobării ulterioare a Parlamentului.

Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului pot fi emise numai în situaţii

extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată. Urgenţa măsurii trebuie motivată

de către Guvern. Se supun spre aprobare Parlamentului, în procedură de urgenţă, iar dacă

Parlamentul nu se află în sesiunea este convocat în mod obligatoriu, în 5 zile.

Ordonanţele de urgenţă pot interveni şi în domeniul legii organice. Totuşi, Constituţia

stabileşte că nu pot fi emise nici măcar ordonanţe de urgenţă cu privire la:

- legile constituţionale

- regimul instituţiilor fundamentale ale statului

- drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie

- drepturile electorale

- măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică a statului.

Parlamentul, prin lege, poate aproba, aproba cu modificări sau completări ori

poate respinge o ordonanţă guvernamentală.

Instituţia delegării legislative este un instrument prin care executivul încearcă să

domine puterea legislativă. Se trece astfel peste faptul că, cel puţin teoretic, delegarea

legislativă nu ar trebui să reprezintă decât o modalitate de a ajuta Parlamentul în

activitatea de legiferare, privită ca un mijloc de control reciproc, în cadrul sistemului de

„frâne şi contragreutăţi”127 necesar în vederea respectării principiului separaţiei şi

echilibrului puterilor în stat128.

10.4. ACTELE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

127 A se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, p. 9; Ioan Santai, Drept administrativ şi Ştiinţa administraţiei, p. 235.

128 Art. 1 alin. 1 din Constituţia României republicată.

91


Actele reprezintă formele concrete în care se manifestă voinţa unei autorităţi.

Conform art. 67 din Constituţia României republicată, Camera deputaţilor şi

Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni. Acestea sunt actele juridice ale Parlamentului

României, care, mai poate emite şi acte cu caracter politic (de exemplu, declaraţii ale

Parlamentului privind anumite evenimente sau situaţii deosebite, mesaje, rezoluţii,

apeluri etc.).

Legea

Legea reprezintă o regulă de conduită socială generală, obligatorie adoptată de

Parlament şi susceptibilă de a fi sancţionată prin forţa de constrângere a statului129.

Legea este actul normativ cu cea mai mare forţă juridică, toate celelalte acte

normative trebuind să i se conformeze.

Clasificarea legilor. Conform art. 73 alin. 1 din Constituţie, Parlamentul României

poate adopta trei categorii de legi:

1. legi constituţionale

2. legi organice

3. legi ordinare.

Legile constituţionale sunt legile de revizuire a Constituţiei. Legile

constituţionale se adoptă conform proceduri legislative, de Camera Deputaţilor şi de

Senat, dar cu votul a cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere (majoritate

calificată). Aceste legi sunt adoptate definitiv numai după aprobarea lor prin referendum

naţional, de către corpul electoral.

Legile organice sunt legile prin care se reglementează domenii de relaţii sociale

deosebit de importante şi, ca atare, prevăzute expres prin însuşi textul Constituţiei. În

ierarhia legilor, urmează imediat legilor constituţionale. Legile organice se adoptă cu

votul a cel puţin jumătate pus unu din membrii Camerei parlamentare (majoritate

absolută).


92


Domeniile rezervate legii organice sunt:

1. prevăzute de art. 73 alin. 3 lit. a-s din Constituţia României revizuite:

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale

Permanente;

b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;

c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte

drepturi ale acestora;

d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;

e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de

război;

g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;

h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

j) statutul funcţionarilor publici;

k) contenciosul administrativ;

l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor

judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;

m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;

n) organizarea generală a învăţământului;

o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul

general privind autonomia locală;

p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi

protecţia socială;

r) statutul minorităţilor naţionale din România;

s) regimul general al cultelor.

2. domenii prevăzute în alte articole din Constituţie:

- frontierele ţării (art. 3 alin. 2),

- cetăţenia română (art. 5 alin. 1),

- egalitatea în drepturi (art. 16 alin. 4),

93


- interzicerea de a face parte din partide politice pentru judecătorii Curţii

Constituţionale, Avocatul Poporului, magistraţi, membrii activi ai armatei, poliţişti şi alte

categorii de funcţionari publici (art. 40 alin. 3),

- dobândirea dreptului de proprietate privată a străinilor şi apatrizilor (art. 44 alin.

2),

- condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate

publică (art. 52 alin. 2),

- condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare şi încorporarea (art. 55 alin.

2 şi 3),

- organizarea şi funcţionarea unor instituţii şi autorităţi publice, precum Avocatul

Poporului (art. 58 alin. 3), Consiliul Legislativ (art. 79 alin. 2), autorităţi administrative

autonome (art. 117 alin. 3), prefect (art. 123 alin. 3), Consiliul Superior al Magistraturii

(art. 134 alin. 4), componenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi instanţele specializate

(art. 126 alin. 4 şi 5), Consiliul Economic şi Social (art. 141), Curtea Constituţională (art.

142 alin. 5),

- jurământul deputaţilor şi al senatorilor (art. 70 alin. 1),

- alte incompatibilităţi cu mandatul de parlamentar (art. 71 alin. 3) sau cu funcţia

de membru al Guvernului (art. 105 alin. 2),

- prelungirea mandatului Preşedintelui Republicii (art. 83 alin. 3),

- stabilirea altor membrii ai Guvernului (art. 102 alin. 3),

- structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a

teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare (art. 118 alin. 2),

- dreptul minorităţilor naţionale de utilizare a limbii materne (art. 120 alin. 2),

- reglementarea dreptului de proprietate publică (art. 136),

- reglementarea circulaţiei şi înlocuirea monedei naţionale cu cea a Uniunii

Europene (art. 137 alin. 2).

În domeniul legilor organice, nu se poate interveni prin ordonanţe simple ale

Guvernului.

O lege organică nu poate modifica, completa sau abroga o lege constituţională. În

schimb, o lege organică poate modifica, completa sau abroga o lege ordinară.

94


Legile ordinare reglementează toate celelalte domenii de relaţii sociale pentru

care nu se prevede expres intervenţia printr-o lege constituţională sau organică (de

exemplu, reglementarea dreptului la azil (art. 18 alin. 2), indemnizaţia şi celelalte drepturi

ale Preşedintelui Republicii (art. 101), impozitele, taxele şi alte contribuţii la bugetul de

stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat (art. 139 alin. 1)).

Legile ordinare se adoptată cu votul a cel puţin jumătate pus unu din membrii

Camerei prezenţi la şedinţă (majoritate simplă).

O lege ordinară nu poate modifica, completa sau abroga o lege organică şi, cu atât

mai puţin, o lege constituţională.

Hotărâri

Hotărârile sunt acte juridice emise de Camera Deputaţilor sau de Senat. Hotărârile

pot fi adoptate separat de fiecare Cameră130 sau în comun de ambele Camere131. Pot avea

caracter normativ sau individual.

Tot prin hotărâri se adoptă şi regulamentele celor două Camere.

Hotărârile trebuie să fie conforme cu legea, având forţă juridică inferioară. Se

adoptă conform unei proceduri mai simple, decât cea necesară adoptării unei legi,

procedură din care lipseşte iniţiativa legislativă, dezbaterea în comisii parlamentare,

promulgarea de către şeful statului, control de constituţionalitatea (cu excepţia hotărârilor

privind adoptarea regulamentelor Camerelor), publicarea în Monitorul Oficial.

Moţiunea

130 Hotărârea Senatului României nr. 1din 2 februarie 2006 pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor Senatului; Hotărârea Senatului României nr. 42 din 13 decembrie 2006 pentru înfiinţarea Comisiei de anchetă având drept scop investigarea condiţiilor de legalitate privind privatizarea Societăţii Naţionale a Petrolului "Petrom" - S.A; Hotărârea Senatului României nr. 32 din 5 octombrie 2006 privind demisia unui senator; Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 1 din 1 februarie 2006 pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor Camerei Deputaţilor; Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 38 din 19 decembrie 2006 privind modificarea Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 42/2004 pentru aprobarea componenţei nominale a comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor.

131 Hotărârea Parlamentului României nr. 49 din 19 decembrie 2006 privind numirea unor membri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului; Hotărârea Parlamentului României privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare pe anul 2007; Hotărârea Parlamentului României nr. 45 din 12 decembrie 2006 privind aprobarea numirii unui ministru; Hotărârea Parlamentului României nr. 25 din 20 septembrie 2006 privind demisia directorului Serviciului Român de Informaţii.

95


Moţiunea este actul prin care o Cameră a Parlamentului sau Camerele reunite în

şedinţă comună îşi exprimă atitudinea cu privire la o anumită problemă132.

Moţiunile pot fi simple sau moţiuni de cenzură.

Moţiunile simple pot fi iniţiate de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin o pătrime

din numărul senatorilor şi prin ele se exprimă poziţia acestora într-o anumită problemă de

politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul

unei interpelări. Trebuie motivate şi se depun la preşedintele Camerei. Se adoptă cu votul

majorităţii deputaţilor sau senatorilor prezenţi la şedinţă. Sunt obligatorii pentru Guvern.

Moţiunile de cenzură pot fi utilizate în anumite situaţii reglementate prin

Constituţie. Astfel, potrivit art. 113 din Constituţie, o moţiune de cenzură se poate adopta

în şedinţa comună o Camerelor Parlamentului în vederea retragerii încrederii acordate

Guvernului, urmărindu-se demiterea acestuia. Trebuie iniţiată de cel puţin 1/4 din

numărul total al parlamentarilor şi se comunică Guvernului. Se adoptă cu votul

majorităţii parlamentarilor. Dacă moţiunea de cenzură astfel iniţiată este adoptată,

Guvernul este demis ca urmare a pierderii încrederii Parlamentului. Dacă moţiunea de

cenzură este respinsă, deputaţii şi senatorii care au iniţiat-o nu mai pot iniţia o altă

moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune parlamentară, cu excepţia cazului în care Guvernul

îşi asumă răspunderea, în condiţiile art. 114 din Constituţie.

O altă situaţie în care poate fi utilizată moţiunea de cenzură se referă la angajarea

răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de

politică generală sau a unui proiect de lege. În trei zile de la anunţarea angajării

răspunderii de către primul-ministru se poate depune o moţiune de cenzură, iar dacă

aceasta este adoptată cu votul majorităţii parlamentarilor, Guvernul este demis.

De asemenea, în practica parlamentară mai sunt utilizate şi alte categorii de acte

emise de organe interne de lucru ale Camerelor: decizii ale biroului permanent, decizii ale

preşedintelui Camerei133, avizele şi rapoartele comisiilor parlamentare.

132 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 141.133 Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2006 privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune

ordinară; Decizia nr. 3 din 29 iunie 2006 privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară; Decizia nr. 4 din 22 august 2006 privind convocarea Senatului în sesiune extraordinară.

96


10.5. MANDATUL PARLAMENTARILOR. STATUT. PROTECŢIA

MANDATULUI

Mandatul parlamentar este definit ca o demnitate publică rezultată din alegere,a

de către electorat, în vederea exercitării prin reprezentare a suveranităţii naţionale şi

care conţine împuternicirile stabilite prin Constituţie şi legi134.

Conform Constituţiei României, mandatul parlamentarilor este un mandat

reprezentativ, ceea ce implică două aspecte:

- în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului (art.

69 alin. 1) – deputaţii şi senatorii reprezintă şi apără interesele naţiunii şi nu

numai a unui număr limitat de indivizi (de exemplu cei care i-au ales)

- orice mandat imperativ este nul (art. 69 alin. 2) – ceea ce presupune este

interzis a i se impune parlamentarului anumite convingeri sau o anumită

conduită, contrare satisfacerii intereselor generale, rezultate dintr-un raport de

subordonare şi dependenţă.

134 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 288.

97


Trăsăturile mandatului parlamentarilor:

1. este o instituţie de drept public

2. este reprezentativ (la nivel naţional)

3. este general

4. rezultă numai din alegeri

5. este irevocabil

6. are caracter de demnitate publică şi conferă deţinătorului independenţă şi protecţie

constituţională135.

Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la

70.000 de locuitori şi pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 de locuitori.

Durata mandatului parlamentarilor corespunde duratei mandatului Parlamentului

şi este de 4 ani.

Mandatul se exercită efectiv din momentul întrunirii legea a Camerei din care face

parte parlamentarul, sub condiţia validării mandatului şi a depunerii jurământului.

Mandatul unui parlamentar încetează la data întrunirii legale a noului Parlament

(fie ca urmare a ajungerii la termen, fie ca urmare a dizolvării Parlamentului) sau în caz

de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate, deces (art. 70 din

Constituţie).

Mandatul Parlamentar se dobândeşte ca urmare a alegerilor, prin vot universal,

egal, direct, secret şi liber exprimat, exercitat în cadrul scrutinului de listă. Dobândeşte

calitate de parlamentar, candidatul declarat ales, în condiţiile legii electorale, sub condiţia

validării. Pentru minorităţile naţionale a căror reprezentanţi nu au reuşit să obţină nici un

mandat parlamentar în urma alegerilor, Constituţia stabileşte că primesc un mandat în

Camera Deputaţilor, dacă au reuşit să obţină pe întreaga ţară un număr de voturi egal cu

cel puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui

deputat.

Potrivit Legii nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului,

biroul electoral de circumscripţie eliberează „certificatul doveditor”, pe baza căruia


98


parlamentarul se va prezenta la şedinţa de constituire a celor două Camere în vederea

validării mandatului.

Eligibilitatea. Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea candida pentru

Parlament (conform art. 16 alin. 3, art. 37 si art. 40 alin. 3 din Constituţie):

1.să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară

2. să aibă drept de vot

3. să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice136

4. să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, 23 de ani, pentru a fi ales în

Camera Deputaţilor şi 33 de ani, pentru a fi ales în Senat.

O persoană poate candida fie pe listele de deputaţi, fie pe listele de senatori şi

numai într-o circumscripţie electorală.

Drepturile şi obligaţiile parlamentarilor

În exercitarea mandatului parlamentarilor le sunt conferite o serie de drepturi şi de

obligaţii prin Constituţie, regulamentele Camerelor şi legi:

- dreptul şi obligaţia de a participa la activitatea specifică autorităţii legislative,

indiferent de forma pe care o îmbracă (şedinţe, dezbateri, activitatea grupurilor

parlamentare)

- de a urmări şi supraveghea aplicarea şi executarea legilor de către cei cărora le

revine această sarcină, inclusiv prin implicarea, în cadrul circumscripţiilor

electorale, în activitatea diferitelor autorităţi publice (de exemplu, participarea

la şedinţele acestor autorităţi, pot face propuneri etc.)

- dreptul de a pune întrebări şi de a adresa interpelări

- dreptul de a cere informaţii necesare de la diferitele autorităţi publice

- dreptul şi obligaţia de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii

- dreptul la indemnizaţie, diurne şi alte servicii etc.

Protecţia mandatului

136 Nu pot face parte din partidele politice: judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabiliţi prin lege organică.

99


Mandatul parlamentarilor se bucură de o protecţie constituţională specială în

scopul asigurării independenţei şi libertăţii de acţiune a deputaţilor şi senatorilor în

exercitarea îndatoririlor, dar şi în vederea eliminării unor posibile ingerinţe, presiuni sau

ameninţări la adresa parlamentarilor.

Protecţia mandatului îmbracă mai multe forme:

1. incompatibilităţile

2. imunitatea

1. Incompatibilităţile cu mandatul de parlamentar

Incompatibilitatea este situaţia în care, prin lege, se interzice cumulul de către o

persoană, a două sau mai multe calităţi sau funcţii care, prin caracterul lor, sunt

contradictorii137.

Incompatibilităţi prevăzute expres de Constituţia României (art. 71 alin. 1 şi 2):

a. nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi deputat şi senator

b. calitatea de parlamentar este incompatibilă cu orice altă funcţie

publică de autoritate, cu excepţia aceleia de membru al Guvernului

(de exemplu, Preşedintele României, Avocatul Poporului,

judecător sau procuror, judecător al Curţii Constituţionale, membru

al Curţii de Conturi, funcţii de conducere specifice ministerelor,

prefect, primar, vice-primar etc.)

Alte incompatibilităţi (pot fi stabilite şi prin lege organică sau prin regulamentele

Camerelor): incompatibilitatea cu funcţii private (de exemplu, este interzisă utilizarea

numelui însoţit de calitatea de deputat în orice acţiune publicitară privitoare la o activitate

care aduce profit; funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,

administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale,

inclusiv bănci sau alte instituţii de credit; calitatea de comerciant persoană fizică,

calitatea de membru al unui grup de interes economic).

Starea de incompatibilitate atrage demisia parlamentarului.

2. Inumitatea parlamentară

137 A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, 1998, p. 483.

100


Imunitatea parlamentară este acea trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul

căreia parlamentarul este protejat faţă de eventualele presiuni sau abuzuri comise

împotriva persoanei sale şi care îi asigură independenţa, libertatea şi siguranţa în

exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor ce îi revin conform Constituţiei şi legilor138.

Imunitatea parlamentară îmbracă două forme :

a. iresponsabilitatea juridică

b. inviolabilitatea.

a. Iresponsabilitatea juridică. Conform art. 72 alin. 1 din Constituţie parlamentarii

nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în

exercitarea mandatului.

Iresponsabilitatea se referă numai la actele făcute în exercitarea mandatului de

parlamentar. Este o imunitate totală care îl apără pe parlamentar împotriva oricărei forme

de răspundere juridică, atât în timpul mandatului, cât şi după expirarea acestuia.

Pentru opinii şi acte făcute în afara limitelor mandatului, parlamentarul va

răspunde juridic conform dreptului comun

b. Inviolabilitatea reprezintă o „imunitate de procedură”139 ce presupune reguli

procedurale speciale derogatorii de la cele de drept comun privind tragerea la

răspundere juridică. În primul rând, este vorba numai de fapte săvârşite de parlamentar,

dar care nu au legătură cu exercitarea atribuţiilor. În al doilea rând, imunitatea protejează

numai cu privire la răspunderea penală.

Regulile speciale se referă la percheziţionarea, reţinerea, arestarea, competenţa

specială de urmărire şi de trimitere în judecată şi judecarea.

Astfel, parlamentarii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru faptele

care nu au legătură cu voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar

percheziţionarea, reţinerea sau arestarea se pot face numai cu încuviinţarea Camerei

Parlamentului din care fac parte, după ascultarea lor (procedura ridicarea imunităţii).

Urmărirea şi trimiterea în judecată intră în competenţa Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie (art. 72 alin. 1 şi 2).

138 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 329.139 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi

în dreptul român, p. 529.

101


Cererea de reţinere, arestare sau percheziţie se adresează preşedintelui Camerei de

către Ministrul Justiţiei. Preşedintele Camerei aduce la cunoştinţă deputaţilor sau

senatorilor cererea, în şedinţă publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice, de

disciplină şi imunităţi spre examinare, care va stabili, prin raportul său, dacă există sau nu

există motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul

secret al majorităţii membrilor acesteia. Pe baza raportului comisiei permanente, ridicarea

imunităţii se decide în plenul Camerei, cu votul majorităţii membrilor.

În caz de infracţiune flagrantă, parlamentarii pot fi reţinuţi sau percheziţionaţi,

dar, Ministrul Justiţiei are obligaţia de a-l informa de îndată pe preşedintele Camerei din

care face parte parlamentarul, pentru a declanşa procedura ridicării imunităţii. Dacă, însă,

Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, poate dispune neîntârziat

revocarea măsurii reţinerii (art. 72 alin. 3 din Constituţie).

Toate cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu cu prioritate pe

ordinea de zi a şedinţei Camerei sesizate.

Răspunderea disciplinară a parlamentarilor

Răspunderea disciplinară a parlamentarilor (abaterile disciplinare pe care aceştia

le pot săvârşi, precum şi sancţiunile aferente) este reglementată prin regulamentele celor

două Camere ale Parlamentului.

Printre abateri disciplinare se regăsesc (art. 195 din regulamentul Senatului):

a) încălcarea dispoziţiilor privind îndatoririle senatorului prevăzute de

Constituţia României, republicată, şi de Legea statutului deputaţilor şi al senatorilor;

b) încălcarea jurământului de credinţă;

c) nerespectarea prevederilor regulamentului Senatului;

d) exercitarea abuzivă a mandatului de senator;

e) comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar ori a

altui demnitar în şedinţele de plen, de comisii sau de birou ori în afara acestora, dar cu

privire la exercitarea mandatului de senator;

f) absentarea nemotivată şi în mod repetat, de la lucrările Senatului.

Sancţiunile disciplinare prevăzute de regulamentul Senatului:

a) atenţionarea;

102


b) chemarea la ordine;

c) retragerea cuvântului;

d) îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;

e) avertisment public – scris.

Abaterile şi sancţiunile disciplinare prevăzute se constată şi se aplică de către

preşedintele de şedinţă sau, după caz, de preşedintele comisiei senatoriale.

Sancţiunile disciplinarea nu pot împiedica exercitarea dreptului la vot.

Conform regulamentului Camerei Deputaţilor, sancţiunile disciplinare sunt (art.

123):

a) avertismentul;

b) chemarea la ordine;

c) retragerea cuvântului;

d) eliminarea din sala de şedinţe;

e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15 zile;

f) excluderea temporară.

Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), c) şi d) se aplică de către preşedintele

de şedinţă, iar cele prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f), de către Cameră, la propunerea

Biroului permanent.

103


CAPITOLUL XI

PUTEREA EXECUTIVĂ. PREŞEDINTELE REPUBLICII

Puterea executivă, a doua componentă a puterii publice, denumită şi puterea sau

autoritatea administrativă a statului presupune un sistem de organe ale statului

(executivul) căruia îi este încredinţată activitatea specifică şi fundamentală de punere în

executare şi organizarea executării în concret a legilor.

În România executivul este dualist140, format din Preşedintele Republicii şi

Guvern, fiecărei autorităţi fiindui stabilite atribuţii specifice, pe care le exercită relativ

independent.

Alături de Preşedintele Republicii şi de Guvern mai includem în puterea executivă

ceea ce Constituţia numeşte Administraţie publică (capitolul V Titlul III din Constituţie):

- ministerele şi alte organe de specialitate,

- autorităţi administrative autonome,

- consilii locale,

- primari,

- consilii judeţene,

- prefecţi.

11.1. ROLUL ŞI LOCUL INSTITUŢIEI PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

140 Deşi executivul dualist este o caracteristică a regimului parlamentar, constituantul român din 1991 a optat pentru un executiv dualist, în cadrul căruia, totuşi, Preşedintele se bucură de o reprezentativitate egală cu a Parlamentului, fiind ales prin vot universal şi direct de către întreg corpul electoral.

104


Constituţia României îi conferă Preşedintelui Republicii o poziţie aparte în

structura organizatorică a statului, caracterizată prin funcţiile care îi sunt conferite:

1. de reprezentare a statului român – rezultă din caracterul reprezentativ al

instituţiei, Preşedintele fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat. Acest lucru îi conferă şefului statului o reprezentativitate egală cu

cea a puterii legiuitoare.

2. funcţia de garant – Preşedintele României este garantul independenţei

naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriului şi garantul Constituţiei,

veghind la respectarea ei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice

3. funcţia de mediator - este mediator între puterile statului şi între stat şi

societate, rol fundamentat pe două aspecte: reprezentativitatea şi

neapartenenţa la nici un partid politic141.

Preşedintele are un triplu rol: 1. şef al statului

2. şef al executivului

3. mediator

11.2. ALEGEREA PREŞEDINTELUI ŞI MANDATUL PREZIDENŢIAL

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat, prin scrutin uninominal majoritar, în două tururi. Este declarat ales candidatul

care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea voturilor alegătorilor înscrişi pe listele

electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu obţine un asemenea rezultat, se

organizează cel de-al doilea tur de scrutin la care participă doar candidaţii plasaţi pe

primele două locuri în primul tur. Va fi declarat ales candidatul care obţine cel mai mare

număr de voturi (majoritate relativă).

Pentru a putea candida pentru funcţia de Preşedinte, o persoană trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

141 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, p. 623-624.

105


1. să aibă cetăţenia română

2. să aibă domiciliul în ţară

3. să fi împlinit, inclusiv până în ziua alegerilor, vârsta de 35 de ani

4. să aibă drept de vot

5. să nu fi deţinut deja două mandate prezidenţiale în România

6. să nu îi fie interzisă asocierea în partide politice

Se pot prezenta la alegeri persoane propuse de partide politice sau alianţe politice ori

candidaţi independenţi.

Propunerile pentru candidaturi se depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu

cu 30 de zile înainte de data alegerilor. Propunerile se depun în scris şi trebuie semnate de

preşedintele partidului politic sau al alianţei politice ori de candidat, dacă este

independent. Trebuie însoţite de declaraţia de acceptare a candidatului, de declaraţia de

avere, de declaraţia pe propria răspundere de apartenenţă sau neapartenenţă ca agent sau

colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică şi lista susţinătorilor a căror

număr nu poate fi mai mic de 200.000 de alegători.

Candidaturile înregistrate pot fi contestate, soluţionarea unei asemenea contestaţii

fiind dată în competenţa Curţii Constituţionale.

Rezultatele finale ale alegerilor sunt confirmate şi validate de Curtea

Constituţională, care întocmeşte şi actul de validare necesar depunerii jurământului.

Jurământul se depune în faţa Camerelor Parlamentului reunite în plen.

Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi începe din momentul depunerii

jurământului de către candidatul desemnat câştigător al alegerilor, în faţa Camerei

Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună şi durează (ca regulă generală) până la

depunerea jurământului de noul Preşedinte.

Mandatul poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.

Mandatul încetează prin:

- ajungere la termen sau

- înainte de termen prin demisie, demiterea din funcţie, în cazul imposibilităţii

definitive de exercitare a atribuţiilor, deces - situaţii în care intervine vacanţa

funcţiei.

106


Interimatul funcţiei intervine în cazul suspendării sau al imposibilităţii temporare

de exercitare a atribuţiilor.

Preşedintele poate fi suspendat din funcţie, în condiţiile art. 95 din Constituţie, de

către Parlament în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă Constituţia142.

Propunerea de suspendare din funcţie trebuie să provină de la cel puţin o treime din

numărul deputaţilor şi al senatorilor şi se aprobă cu votul majorităţii parlamentarilor,

după consultarea Curţii Constituţionale. Dacă propunerea de suspendare este aprobată de

Parlament se va organiza referendum naţional pentru demiterea Preşedintelui.

Preşedintele va fi demis din funcţie doar în situaţia în care corpul electoral aprobă această

măsură în cadrul referendumului.

Mandatul se suspendă de drept în cazul punerii sub acuzare a Preşedintelui

pentru „înaltă trădare”, în condiţiile art. 96 din Constituţie. Punerea sub acuzare poate fi

iniţiată de majoritatea deputaţilor şi a senatorilor şi trebuie aprobată cu votul a cel puţin

2/3 din numărul parlamentarilor. Competenţa de judecată aparţine doar instanţei supreme

(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Preşedintele este demis de drept la data rămânerii

definitive a hotărârii de condamnare.

În caz de interimat sau de vacanţa a funcţiei, atribuţiile Preşedintelui, cu excepţia

celor reglementate în art. 88-90 din Constituţie (art. 98 alin. 2: adresarea de mesaje

Parlamentului, dizolvarea Parlamentul, atribuţia de a cere organizarea unui referendum),

vor fi exercitate de preşedintele interimar, care va fi, în ordine, preşedintele Senatului sau

preşedintele Camerei Deputaţilor (art. 98 alin. 1).

În termen de 3 luni de la intervenţia vacanţei funcţiei prezidenţiale, Guvernul va

organiza alegeri pentru desemnarea unui nou Preşedinte.

Incompatibilităţi: Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid politic

şi nu poate deţine nici o altă funcţie publică sau privată.

Protecţia mandatului prezidenţial

142 S-a considerat că ar fi o faptă gravă prin care se încalcă Constituţia refuzul Preşedintelui de a numi în funcţie Guvernul care a obţinut votul de încredere din partea Parlamentului – a se vedea Mihai-Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, Introducere în dreptul constituţional, p. 165.

107


Protecţia mandatului Preşedintelui Republicii este asigurată prin imunitatea de

care se bucură, prevederile art. 72 alin. 1 privind imunitatea parlamentară aplicându-se în

mod corespunzător, atât sub aspectul iresponsabilităţii, cât şi al inviolabilităţii.

IRESPONSABILITATEA

Preşedintele României nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau

opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Astfel, Preşedintele nu va răspunde juridic

sub nici o formă – penală, civilă, comercială, contravenţională – pentru actele şi faptele

săvârşite în timpul mandatului în exercitarea atribuţiilor ce îi revin. Iresponsabilitatea

operează atât în timpul mandatului, cât şi după terminarea acestuia

INVIOLABILITATEA

Pentru actele şi faptele ilegale săvârşite de Preşedintele Republicii care nu au

legătură cu exercitarea atribuţiilor va răspunde juridic, în condiţiile dreptului comun, dar

numai după încetarea mandatului, bucurându-se, în timpul mandatului, de inviolabilitate.

De la această regulă, există o excepţie: punerea sub acuzare pentru „înaltă trădare”.

11.3. ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI REPUBLICII143

I. Atribuţii în legătură cu legiferarea

1. convoacă Parlamentul nou ales în prima sesiune (art. 63 alin. 3) şi poate convoca

Parlamentul în sesiune extraordinară (art. 66 alin. 2)

2. promulgarea legilor – art. 77 alin. 1 din Constituţie

3. dreptul de a cere o singură dată reexaminarea legii înainte de promulgare – art. 77

alin. 2

4. dreptul de a sesiza Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului de

constituţionalitate anterior, asupra legilor – art. 146 lit. a

5. dreptul de a sesiza Curtea Constituţională în vederea soluţionării unui conflict

juridic de natură constituţională între autorităţi publice – art. 146 lit. e

143 După clasificarea făcută în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 242-243.

108


6. dreptul de iniţiativă privind revizuirea Constituţiei – art. 150 alin. 1

II. Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice

1. funcţia de mediator între puterile statului, precum şi între stat şi societate – art. 80

alin. 1

2. prezentarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice

ale naţiunii – art. 88

3. consultarea Guvernului cu privire la problemele urgente şi de importanţă

deosebită – art. 86

4. participă la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional

privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice, şedinţe pe care

le prezidează – art. 87. În probleme enumerate, poate participa din proprie

iniţiativă, iar în alte situaţii numai la cererea primului-ministru.

5. poate cere organizarea unui referendum, numai după consultarea Parlamentului,

pentru ca populaţia să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional

– art. 90

III. Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau

revocarea unor autorităţi publice

1. dizolvarea Parlamentului – art. 89. Preşedintele Republicii poate dizolva

Parlamentul după consultarea cu preşedinţii celor două Camere şi a liderilor

grupurilor parlamentare şi numai în situaţia neacordării votului de încredere

Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare în acest sens şi doar după

respingerea a cel puţin două asemenea solicitări. În decursul unui an, Parlamentul

poate fi dizolvat o singură dată. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni

ale mandatului prezidenţial, în timpul stării de mobilizare, de război, a stării de

asediu sau a stării de urgenţă.

2. desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru – art. 85 alin. 1, după

consultarea partidului politic care are majoritatea absolută în Parlament sau, dacă

nu există o asemenea majoritate, după consultarea cu partidele reprezentante în

Parlament (condiţia consultării este prevăzută în art. 103 alin. 1)

109


3. numeşte în funcţie Guvernul, după obţinerea votului de încredere din partea

Parlamentului – art. art. 85

4. numeşte şi revocă din funcţie, la propunerea primului-ministru, unii miniştri, în

caz de remaniere guvernamentală – art. 85 alin. 2. Dacă, prin remaniere se

schimbă structura sau compoziţia politică a Parlamentului este necesară şi

aprobarea Parlamentului (art. 85 alin. 3)

5. desemnează un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, în situaţia în

care primul-ministru de drept este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile –

art. 107 alin. 2

6. numeşte 3, din cei 9, judecători ai Curţii Constituţionale – art. 142 alin. 3

7. numeşte şi destituie din funcţie magistraţii, la propunerea Consiliului Superior al

Magistraturii – art. 125 alin. 1

8. numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii – art. 94 lit. c (de exemplu,

recunoaşterea numirii în funcţia de preşedinte al unui cult religios)

9. acordă gradele de mareşal, general şi amiral – art. 94 lit. b

IV. Atribuţii în domeniul apărării naţionale şi asigurării ordinii publice

1. este comandantul forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a

Ţării – art. 92 alin. 1

2. declară mobilizarea generală sau parţială a armatei, cu aprobarea prealabilă a

Parlamentului - art. 92 alin. 2

3. dispune luarea unor măsuri urgente în vederea respingerii unor agresiuni armate

împotriva ţării, pe care le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, printr-un

mesaj – art. 92 alin. 3

4. dispune instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, după care solicită

Parlamentului încuviinţarea măsurii dispuse - art. 93 alin. 1

V. Atribuţii în domeniul politice externe

1. încheie tratatele internaţionale în numele României, negociate de Guvern

şi pe care le supuse ratificării Parlamentului - art. 91 alin. 1

110


2. acreditează şi recheamă, la propunerea Guvernului, reprezentanţii

diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea

rangului misiunilor diplomatice – art. 91 alin. 2

3. acreditează, în România, reprezentanţii diplomatici ai altor state – art. 91

alin. 3

VI. Alte atribuţii

1. conferiră decoraţii şi titluri de onoare - art. 94 lit. a

2. acordară graţieri individuale – art. 94 lit. d.

11.4. ACTELE PREŞEDINTELUI REPUBLICII

În exercitarea atribuţiilor ce îi sunt conferite, Preşedintele Republicii emite acte

juridice, săvârşeşte fapte materiale juridice (consultarea Guvernului) şi operaţiuni

tehnico-administrative (participă la diferite ceremonii sau festivităţi, primirea scrisorilor

de acreditare a unor reprezentanţi diplomatici în România) şi face acte cu caracter

exclusiv politic (mesajele adresate Parlamentului, diverse declaraţii publice, apeluri etc.).

Actele juridice emise de Preşedinte sunt decretele prezidenţiale şi Regulamentul

de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale.

Decretele prezidenţiale sunt acte juridice, adică manifestări de voinţă unilaterale

făcute, în exercitarea atribuţiilor conferite prin Constituţie, pentru a produce efecte

juridice144.

Natura juridică a decretului prezidenţial este de act administrativ. Ca atare, pot fi

supuse controlul de legalitate al instanţelor de contencios administrativ, atâta timp cât nu

sunt exceptate acestui control, prin lege.

Decretele prezidenţiale pot avea atât caracter normativ (de exemplu, decretul

privind instaurarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, decretul de promulgarea a legii

etc.), cât şi caracter individual (decretul de numire în funcţie a celor 3 judecătorilor ai

Curţii Constituţionale, decretul de graţiere etc.).


111


Decretele prezidenţiale emise în vederea exercitării anumitor atribuţii trebuie

contrasemnate de primul-ministru, contrasemnarea, în acest caz, fiind o condiţie de

valabilitate.

Decrete care necesită contrasemnarea primului-ministru:

- pentru încheierea tratatelor internaţionale în numele României - art. 91 alin. 1

- pentru acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României şi

înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice – art. 91

alin. 2

- pentru declararea mobilizării generale sau parţiale a armatei - art. 92 alin. 2

- pentru luarea unor măsuri urgente în vederea respingerii unor agresiuni – art.

92 alin. 3

- pentru instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă - art. 93 alin. 1

- conferirea de decoraţii şi titluri de onoare - art. 94 lit. a

- acordarea gradelor de mareşal, general şi de amiral – art. 94 lit. b

- acordarea graţierii individuale – art. 94 lit. d.

Decretele prezidenţiale se publică în Monitorul Oficial al României, sub

sancţiunea inexistenţei.

Regulamentul de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale este un

act administrativ normativ cu caracter intern, emis de şeful statului în temeiul puterii sale

ierarhice pentru stabilirea unor norme juridice aplicabile raporturilor dintre Preşedinte şi

subordonaţii săi direcţi (din cadrul Administraţiei prezidenţiale), precum şi raporturilor

dintre aceştia145.

11.5. RĂSPUNDEREA PREŞEDINTELUI REPUBLICII

Constituţia României reglementează două forme de răspundere pentru

Preşedintele României:

- răspunderea politică, în condiţiile art. 95. Preşedintele Republicii răspunde din

punct de vedere politic pentru grave încălcări al Constituţiei în faţa


112


Parlamentului, care poate aproba suspendarea sa din funcţie şi în faţa

electoratului, care prin referendum, poate decide demiterea sa.

- răspundere juridică – doar sub forma răspunderii penale şi numai pentru

săvârşirea unei singure fapte: înaltă trădare (în condiţiile art. 96 din

Constituţie, analizate anterior).

11.6. ADMINISTRŢIA PREZIDENŢIALĂ

Administraţia prezidenţială este o instituţie publică cu personalitate juridică

proprie şi reprezintă serviciile din subordinea Preşedintelui României, constituite în

vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi sunt conferite prin Constituţia României şi alte

legi146.

Administraţia prezidenţială este structurată în mai multe departamente şi

compartimente, pe domenii de activitate (de exemplu: Departamentul securităţii

naţionale, Departamentul constituţional legislativ, Departamentul politic, de sănătate

publică, de învăţământ şi cercetare, Cancelaria Preşedintelui, Compartimentul protocol

etc.)

Personalul Administraţiei prezidenţiale ocupă diverse funcţii:

- funcţii de demnitate publică: consilier prezidenţial cu rang de ministru;

consilier de stat cu rang de secretar de stat (numiţi în funcţie prin decret

prezidenţial)

- funcţii publice: director economic; consilier; consilier juridic; auditor; expert,

referent de specialitate, referent,

- angajaţi în baza unui contract individual de muncă: director de cabinet;

consilier; consultant, şef de cabinet etc.

146 Regulamentul de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale

113


CAPITOLUL XII

GUVERNUL ROMÂNIEI

12.1. ROLUL ŞI LOCUL GUVERNULUI

Sediul legislativ: Constituţia României şi Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind

organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor147.

Guvernul, ca parte componentă a puterii executive, asigură realizarea politicii

interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art. 102

alin. 1 din Constituţia României).

Conform Legii nr. 90/2001, Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea

echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea

acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale.

Pentru realizarea Programului de guvernare Guvernul exercită următoarele

funcţii:

a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în

aplicare a Programului de guvernare;

b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi

instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

147 Publicată în M.Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001, modificată prin Legea nr. 161/2001 (M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2001), O.U.G. nr. 64/2003 (M.Of. nr. 464 din 29 iunie 2003), Legea nr. 23/2004 (M.Of. nr. 187 din 3 martie 2004), O.U.G. nr. 194/2004 (M.Of. nr. 266 din 25 martie 2004), O.U.G. nr. 17/2005 (M.Of. nr. 229 din 18 martie 2005), Legea nr. 117/2005 (M.Of. nr. 389 din 9 mai 2005), Legea nr. 250 din 22 iunie 2006 (M.Of. nr. 554 din 27 iunie 2006).

114


c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea

proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care

statul este responsabil;

d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român,

reprezentarea pe plan intern şi extern;

e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării

şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale,

precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor

care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

Guvernul este:

- organ al puterii executive

- organ colegial

- organ cu o competenţă generală şi naţională.

12.2. FORMAREA GUVERNULUI. MANDAT. COMPONENŢĂ

Procedura de constituire (formare) a Guvernului cuprinde următoarele etape148:

- desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, de către

Preşedintele României, după consultarea partidului politic care deţine

majoritatea absolută în Parlament sau, în cazul în care nu există o asemenea

majoritate, după consultarea partidelor reprezentate în Parlament.

- alcătuirea şi prezentarea, de către primul-ministru, a listei executivului şi a

programului de guvernare, în termen de 10 zile de la anunţul Preşedintelui

privind propunerea

- dezbaterea şi votarea acestora în Parlament pentru acordarea votului de

încredere – se face în şedinţa comună a celor două Camere, prin hotărâre a

Parlamentului, adoptată cu majoritate absolută. În cazul neacordării votului de

încredere, hotărârea se comunică Preşedintelui în vederea desemnării unui nou

candidat. În situaţia în care Parlamentul refuză de cel puţin două ori în termen

de 60 de zile, acordarea învestiturii, acesta poate fi dizolvat de către

Preşedinte

148 A se vedea Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, p. 289.

115


- numirea Guvernului de către Preşedinte – se face prin decret prezidenţial,

după care membrii Guvernului depun, individual, jurământul de credinţă în

faţa Preşedintelui Republicii (art. 104 alin. 1 din Constituţie). Refuzul de a

depune jurământul echivalează cu pierderea calităţii de membru al Guvernului

(demitere de drept149), considerându-se că nu a dobândit învestitura legală din

partea Parlamentului150.

Mandatul

Mandatul reprezintă perioada în care Guvernul numit îşi desfăşoară activitatea151.

Durata mandatul coincide cu durata Parlamentului şi este de 4 ani. Începe din

momentul depunerii jurământului şi durează, în principiu, până la data validării alegerilor

generale pentru un nou Parlament. Mandatul Guvernului încetează înainte de termen:

- la data retragerii încrederii acordate de către Parlament (prin adoptarea unei

moţiuni de cenzură)

- la data pierderii de către primul-ministru a calităţii de membru al Guvernului,

prin demisie, deces, pierderea drepturilor electorale, apariţia unei stări de

incompatibilitate, imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile

Componenţa

Conform art. 102 alin. 3 din Constituţie, Guvernul este alcătuit din:

- prim-ministru,

- miniştri,

- alţi membrii stabiliţi prin lege organică (miniştri-delegaţi, cu însărcinări

speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată

Parlamentului pentru acordarea votului de încredere – art. 2 alin. 2 din Legea

nr. 90/2001).

149 A se vedea Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, p. 298.150 A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina

Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, p. 171.151 A se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ I, curs universitar, Editura

Universităţii „Petru Maior” Târgu-Mureş, 2006, p. 157.

116


Legea stabileşte condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea dobândi calitatea

de membru al Guvernului:

- cetăţenia română şi domiciliul în ţară,

- se bucură de exerciţiul drepturilor electorale,

- nu au suferit condamnări penale

- nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate.

Incompatibilităţi:

a) orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de

senator ori a altor situaţii prevăzute de Constituţie;

b) exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul

organizaţiilor cu scop comercial;

c) exercitarea funcţiei de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,

administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţi comerciale,

inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare şi cele financiare, precum

şi la instituţii publice;

d) funcţia de preşedinte, de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau

asociaţilor sau de reprezentant al statului român în la societăţile comerciale;

e) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor

autonome, companiilor şi societăţile naţionale;

f) calitatea de comerciant persoană fizică;

g) calitatea de membru al unui grup de interes economic;

h) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii

prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.

Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru, care va dispune

măsurile necesare pentru încetarea acesteia.

Funcţia (calitatea) de membru al Guvernului încetează (individual) prin:

- demisie,

- revocare din funcţie

- pierderea drepturilor electorale,

- apariţia unei stării de incompatibilitate,

- deces

117


- demitere.

12.3. ATRIBUŢIILE GUVERNULUI ROMÂNIEI

Conform Constituţiei şi art. 11. din Legea nr. 90/2001, în realizarea funcţiilor sale

Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) exercită conducerea generală a administraţiei publice;

b) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a

celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;

c) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor

sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;

d) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării;

e) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de

guvernare;

f) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului,

precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;

g) duce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop

în care organizează şi înzestrează forţele armate;

h) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României

în structurile europene şi internaţionale;

i) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul

român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale

la nivel guvernamental;

j) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de

specialitate din subordinea sa;

k) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;

l) acordă şi retrage cetăţenia română, în condiţiile legii; aprobă renunţarea la

cetăţenia română, în aceleaşi condiţii;

m) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;

n) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;

118


o) numeşte câte un prefect în fiecare judeţ;

r) sesizează Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului de

constituţionalitate anterior promulgării legilor;

p) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi

funcţiile Guvernului.

12.4. ACTELE GUVERNULUI ROMÂNIEI

În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă şi emite hotărâri şi ordonanţe.

Hotărârile se emite în vederea organizării executării legilor.

Ordonanţele se emit fie în baza unei legi speciale de abilitare (ordonanţe simple),

fie în temeiul textului constituţional în situaţii extraordinare (ordonanţe de urgenţă)

pentru a reglementa, cu putere de lege organică sau ordinară, diferite relaţii sociale.

Hotărârile şi ordonanţele guvernamentale se adoptă în şedinţă de Guvern legal

constituită, se semnează de primul-ministru şi contrasemnează de ministrul sau miniştri

care au obligaţia punerii lor în executare.

Hotărârile şi ordonanţele guvernamentale se publică în Monitorul Oficial al

României, sub sancţiunea inexistenţei, cu excepţia hotărârilor cu caracter militar care se

comunică doar autorităţilor interesate.

12.5. RĂSPUNDEREA GUVERNULUI ROMÂNIEI

Răspunderea Guvernului este politică şi juridică.

Răspunderea politică are ca fundament ideea de culpă politică în exercitarea

mandatului încredinţat de Parlament152. Este o răspundere solidară.

Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului prin intermediul:

- obligaţiei de a prezenta informaţii şi documente la solicitarea Camerelor

Parlamentului

152 A se vedea Mihai-Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, Introducere în dreptul constituţional, p. 193.

119


- întrebărilor şi a interpelărilor care le sunt adresate de către membrii

Parlamentului. Conform regulamentelor Camerelor, întrebarea reprezintă o

simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este

exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să

comunice Camerei informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor

sau de comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre

într-o problemă determinată. Interpelarea este o cerere adresată Guvernului de

un grup parlamentar, de unul sau mai mulţi deputaţi sau senatori, prin care se

solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale

activităţii sale interne sau externe. Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt

obligaţi să răspundă la interpelări într-un termen stabilit.

- retragerea votului de încredere

- adoptarea unei moţiuni de cenzură în cazul angajării răspunderii Guvernului

pentru un program, o declaraţie de politică generală sau pentru un proiect de

lege.

Răspunderea juridică. Membrii Guvernului răspund juridic – civil, penal,

contravenţional, disciplinar – în condiţiile dreptului comun, pentru faptele ilegale

săvârşite în afara exercitării mandatului.

Pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu exercitarea atribuţiilor ce le revin,

membrii Guvernului pot fi traşi la răspundere juridică în condiţiile reglementate de

Constituţie şi alte legi (Legea răspunderii ministeriale nr. 115/1999 republicată). Numai

Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele pot cere urmărirea penală a membrilor

Guvernului. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele poate dispune suspendarea din

funcţie a membrului Guvernului. Trimiterea în judecată atrage suspendarea de drept din

funcţie şi este de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ministrul găsit vinovat

şi condamnat definitiv, va fi demis prin decret prezidenţial, la propunerea primului-

ministru.

120


CAPITOLUL XIII

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

Autoritatea153 judecătorească, a treia componentă a puterii de stat, presupune

sistemul de organe judecătoreşti căruia îi este încredinţată, de Constituţie şi legi,

activitatea jurisdicţională care constă în soluţionarea litigiilor născute între diferiţi

subiecţi de drept şi rezolvarea cererilor acestora în condiţiile legii, protecţia persoanelor

faţă de manifestările abuzive ale celorlalte autorităţi ale statului şi apărarea, prin mijloace

proprii şi specifice, a ordinii de drept154. Adică, într-un cuvânt, Justiţia.

Sediul legislativ: capitolul VI, Titlul III din Constituţia României, Legea nr.

92/1992 privind organizarea judecătorească, aşa cum a fost modificată.

Conform Constituţiei, Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică,

imparţială, egală pentru toţi şi independentă.

Principiile organizării şi realizării Justiţiei sunt:

1. principiul legalităţii

2. principiul unicităţii, al imparţialităţii şi al egalităţii

3. principiul utilizării limbii oficiale şi al limbii materne (art. 128 din Constituţie)

4. principiul respectării dreptului la apărare

5. prezumţia de nevinovăţie

6. principiul independenţei judecătorului şi al supunerii lui numai legii

7. caracterul public al dezbaterilor (art. 127 din Constituţie).

Sistemul de instanţe judecătoreşti din România este compus din (art. 126 alin. 1 din

Constituţie):

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de instanţă supremă

153 Legiuitorul constituant român a optat pentru termenul de „autoritate” pentru a desemna cea de-a treia putere în stat: puterea judecătorească sau jurisdicţională.

154 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, p. 647.

121


- celelalte instanţe judecătoreşti stabilite numai prin lege: Curţi de Apel,

tribunale, judecătorii.

Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare (art. 126 alin. 5 din Constituţie).

Mai participă la înfăptuirea actului de justiţie şi Ministerul Public (în cadrul căruia

funcţionează procurorii organizaţi în parchete care îşi desfăşoară activitatea pe lângă

instanţele judecătoreşti), Consiliul Superior al Magistraturii.

Judecătorii sunt inamovibili, respectiv judecătorii nu pot fi eliberaţi din funcţie,

suspendaţi, pensionaţi prematur, avansaţi sau transferaţi prin voinţa arbitrară a altei

autorităţi sau cu încălcarea regulilor specifice prevăzute de lege155. Sunt numiţi sau

revocaţi din funcţie de către Preşedintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior

al Magistraturii. Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau

privată, cu excepţia funcţiei didactice din învăţământul superior de specialitate.

155 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, p. 654.

122


CAPITOLUL XIV

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI

14.1. ROLUL CURŢII CONSTITUŢIONALE

Conform art. 142 alin. 1 din Constituţia revizuită156 „Curtea Constituţională este

garantul supremaţiei Constituţiei”. Putem presupune că această prevedere relevă pe

deplin importanţa şi rolul Curţii Constituţionale în sistemul constituţional român, iar din

coroborarea cu art. 1 alin. 5 (care consacră principiul supremaţiei legii – obligativitatea

respectării legii şi a Constituţiei) rezultă consfinţirea poziţiei din vârful piramidei

sistemului juridic, pe care o ocupă legea fundamentală. În vederea asigurării supremaţiei

constituţiei s-a instituit controlul de constituţionalitate.

Sistemul consacrat de Constituţia din 1991 încredinţează controlul

constituţionalităţii unui organism specializat şi organizat în afara sistemului puterii

judecătoreşti, şi anume Curtea Constituţională.

Sediul materiei: Titlul V art. 142 – 147 din Constituţia României, Legea nr.

47/1992 republicată privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.

Cutea Constituţională din România este caracterizată ca un organ politico-

jurisdicţional157, caracterul politic este dat de modalitatea de desemnare a membrilor

Curţii Constituţionale (ceea ce permite interferenţa politicului), iar cel jurisdicţional de

procedura de lucru şi efectele şi natura soluţiilor Curţii Constituţionale.

156 Constituţia României, republicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.157 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar,

vol. II, p. 332.

123


14.2. COMPONENŢA

Curtea Constituţională este formată din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de

9 ani, care nu poate fi prelungit sau reînnoit.

Numirea în funcţie de face de către:

- Preşedintele României – 3 judecători

- Camera Deputaţilor – 3 judecători

- Senat – 3 judecători.

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt reînnoiţi cu o treime din 3 în 3 ani (la

fiecare 3 ani, fiecare din autorităţile competente să numească, desemnează câte un nou

judecător).

Judecători îşi aleg un preşedinte pentru un mandat de 3 ani.

Judecătorii sunt inamovibili.

Calitatea de judecător la Curtea Constituţională este incompatibilă cu orice altă

funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţie didactice din învăţământul superior de

specialitate.

Condiţii care trebuie îndeplinite pentru dobândirea calităţii de judecător la Curtea

Constituţională:

- pregătire juridică superioară

- înaltă competenţă profesională

- o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic

superior.

14.3. ATRIBUŢIILE CURŢII CONSTITUŢIONALE

Modificările aduse articolului 144 din textul constituţional iniţial – devenit art.

146 – privind atribuţiile Curţii Constituţionale, nu numai că măresc sfera acestora, dar

lărgesc şi sfera subiectelor de drept care vor putea sesiza Curtea Constituţională.

124


Atribuţii (art. 146 din Constituţie):

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la

sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a

Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de

cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra

iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale,

la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de

deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea

unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de

cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,

ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de

neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;

e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile

publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere,

a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi

confirmă rezultatele sufragiului;

g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei

de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;

h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui

României;

i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea

referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;

j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către

cetăţeni;

k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid

politic;

l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

125


Potrivit legii, competenţa Curţii nu poate fi contestată de nici o autoritate publică,

singură Curtea fiind în drept să hotărască asupra acesteia.

Principala atribuţie a Curţii Constituţionale este control de contituţionalitate a

legilor şi a ordonanţelor guvernamentale, verificând conformitatea acestora cu textul

constituţional.

Formele controlului de constituţionalitate:

1. controlul anterior (a priori) de constituţionalitate

Are ca obiect:

- legile înainte de promulgare, la sesizarea Preşedintelui României, a

Guvernului, a unuia dintre preşedinţii Camerelor Parlamentului, a Avocatului

Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de

senatori

- iniţiativele de revizuire a Constituţiei – Curtea Constituţională se sesizează

din oficiu,

- tratate sau acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii

Camerelor Parlamentului, a unui grup parlamentar, a unui număr de cel puţin

50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori,

2. controlul posterior de constituţionalitate, exercitat pe calea excepţiei de

neconstituţionalitate.

Are ca obiect legile şi ordonanţele guvernamentale după intrarea lor în vigoare.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi utilizată în faţa instanţelor judecătoreşti sau a

celor de arbitraj comercial (care vor sesiza Curtea Constituţională) ori poate fi ridicată

direct în faţa Curţii Constituţionale, dar numai de către Avocatul Poporului.

14.4. ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

În exercitarea atribuţiilor ce îi revin Curtea Constituţională emite decizi, hotărâri

şi avize.

126


Deciziile Curţii Constituţionale sunt actele prin care Curtea se pronunţă în unele

materii şi în care se cuantifică158 soluţia Curţii:

- controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare,

- iniţiativele de revizuire a Constituţiei,

- controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale,

- controlul constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului,

- se pronunţă asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi

ordonanţele,

- soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile

publice,

- hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid

politic.

Curtea Constituţională emite hotărâri în următoarele situaţii:

- constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei

de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului,

- veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea

referendumului şi confirmă rezultatele acestuia,

- verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către

cetăţeni

Curtea Constituţională emite un aviz consultativ în situaţia în care s-a propus

suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.

Deciziile Curţii Constituţionale (ca de altfel toate acte Curţii) se publică în

Monitorul Oficial al României.

De la data publicării lor, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai

pentru viitor. Deciziile Curţii Constituţionale au efecte erga omens.

158 A se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ III, curs universitar, p. 90.

127


În baza art. 147 alin. 1 din Constituţia revizuită este instituită regula potrivit

căreia în 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziilor Curţii

Constituţionale, prin care prevederi normative - legii şi ordonanţe în vigoare,

regulamentele Camerelor Parlamentului - au fost declarate neconstituţionale, acestea

încetează să mai producă efecte juridice, dacă în această perioadă autoritatea emitentă

nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Mai mult, pe

durata acestui termen, prevederile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147 alin. 2 din Constituţiei, în cazul în care, printr-o decizie a Curţii

Constituţionale, o lege este considerată neconstituţională ca urmare a exercitării

controlului anterior promulgării ei, Parlamentul este obligat – dar nu se precizează un

termen exact, limitativ – să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de

acord cu decizia Curţii Constituţionale(!) şi nu cu textul Constituţiei.

Consideră că nu ar fi fost afectat în nici un fel rolul Curţii Constituţionale de

garant al supremaţiei Constituţiei, dacă s-ar fi prevăzut în actul fundamental, obligaţia

Parlamentului de a pune dispoziţiile respective de acord cu textul constituţional.

Art. 147 alin. 3 stabileşte care sunt efectele unei decizii a Curţii Constituţionale

privind un tratat internaţional:

- dacă tratatul este considerat constituţional, acesta nu mai pot face obiectul

unei excepţii de constituţionalitate;

- dacă tratatul este declarat neconstituţional, acesta nu poate fi ratificat.

128


CAPITOLUL XV

CONSILIUL LEGISLATIV

Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care

avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării

întregii legislaţii. Ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.

Sediul materiei: art. 79 cap. I Titlul III din Constituţia României republicată,

Legea nr. 73 din 3 noiembrie 1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

Consiliului Legislativ159.

Consiliul Legislativ are o îndelungată tradiţie în sistemul constituţional român.

Actualul Consiliu a fost înfiinţat în 1994 dar, şi-a început efectiv activitatea la 1 aprilie

1996.

Printre atribuţii:

a) analizează şi avizează proiectele de legi, propunerile legislative şi proiectele de

ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului, în vederea supunerii lor

spre legiferare sau adoptare, după caz;

b) analizează şi avizează, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate

în fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei şi proiectele de legi sau propunerile

legislative primite de comisie după adoptarea lor de către una dintre Camerele

Parlamentului;

c) realizează nemijlocit sau coordonează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a

Senatului, elaborarea unor proiecte de coduri sau de alte legi de complexitate deosebită;

d) elaborează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a Senatului ori din proprie

iniţiativă, studii pentru sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei şi face, pe

această baza, propuneri Parlamentului şi, după caz, Guvernului;

159 Republicată în M.Of. nr. 1122 din 23 noiembrie 2004.

129


e) coordonează elaborarea şi editarea de repertorii legislative, culegeri de acte

normative în limba română şi în alte limbi şi avizează, în vederea publicării, culegerile

elaborate de alte autorităţi sau persoane fizice ori juridice;

f) păstrează câte un exemplar din originalele legilor adoptate şi ale decretelor de

promulgare a acestora.

Consiliul Legislativ prezintă anual în faţa Parlamentului raportul asupra activităţii

sale.

Proiectele de legi şi propunerile legislative se supun dezbaterii Parlamentului cu

avizul Consiliului Legislativ.

Avizul este consultativ, fiind obligatoriu de cerut. Va fi dat în interiorul

termenului stabilit de Biroul permanent sau de comisia permanentă a Camerei

Parlamentului care l-a solicitat. Chiar dacă avizul nu este dat in termenul stabilit,

procedura legislativă poate continua, sau dacă este primit nu este obligatoriu de ţinut cont

de punctul de vedere exprimat de Consiliul legislativ, tocmai datorită caracterului

consultativ.

Consiliul Legislativ a contribuit la conturarea şi formularea normele de elaborare

a proiectelor de acte normative, materializate în Legea nr. 24/2000.

Consiliul Legislativ este alcătuit din:

- Secţia de drept public,

- Secţia de drept privat

- Secţia de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare.

130


CAPITOLUL XVI

AVOCATUL POPORULUI DIN ROMÂNIA

Avocatul Poporului este o autoritate publică autonomă a cărei scop principal este

apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile

publice. Este o instituţie publică independentă faţă de orice altă autoritate publică, dar,

prin procedura de desemnare şi prin obligaţia de a prezenta un raport asupra activităţii

sale în faţa Parlamentului, face parte din categoria autorităţilor aflate sub control

parlamentar.

Sediul materiei: Constituţia României republicată, Legea nr. nr. 53/1997 privind

organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului160, Regulamentul de

organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatului Poporului

Avocatul Poporului161 este numit în funcţie de către Senat şi Camera Deputaţilor,

în şedinţă comună, pe un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit o singură dată.

Mandatul începe de la data depunerii jurământului şi se încheie la ajungerea la

termen, o dată cu depunerea jurământului de către noul Avocat al Poporului. Mandatul

poate înceta şi înainte de termen prin:

- demisie,

- revocare din funcţie,

- incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private,

- imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată

prin examen medical de specialitate,

- deces.

Pentru a putea dobândi funcţia de Avocat al Poporului, trebuie îndeplinite condiţii

cerute pentru judecătorii Curţii Constituţionale (pregătire juridică superioară, înaltă

160 Republicată în M.Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004.161 În prezent prof. Ioan Muraru ocupă funcţia de Avocat al Poporului, numit la 4

octombrie 2001 şi renumit la 10 mai 2006.

131


competenţă profesională, o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în

învăţământul juridic superior).

Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului poate fi urmărit şi trimis în

judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu exercitarea atribuţiilor conferite, dar

nu poate fi reţinut, percheziţionat sau arestat fără încuviinţarea preşedinţilor celor două

Camere ale Parlamentului.

Avocatul Poporului este asistat de adjuncţi specializaţi pe domenii de activitate,

numiţi de către Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea

Avocatului Poporului.

Instituţia Avocatul Poporului îşi desfăşoară activitatea pe următoarele domenii de

specializare:

a) drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi

minorităţi naţionale

b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu

handicap;

c) armată, justiţie, poliţie, penitenciare;

d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe.

În vederea realizării atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, Avocatul Poporului

organizează birouri teritoriale, aflate sub coordonarea unuia dintre adjuncţii Avocatului

Poporului, şi îşi desfăşoară activitatea pe raza teritorială de competenţă a curţilor de apel.

Avocatului Poporului îi revin următoarele atribuţii principale (art. 13 din Legea

nr. 35/1997 republicată):

1. primeşte şi decide asupra cererilor făcute de persoanele lezate prin încălcarea

drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice;

2. urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau

funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubelor;

3. formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;

132


4. poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor,

înainte de promulgarea acestora;

5. poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a

legilor şi ordonanţelor;

6. poate formula o acţiune directă în anulare în faţa instanţelor de contencios

administrativ, în condiţiile stabilite de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ român162;

7. îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare

şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului.

Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile, din oficiu sau la cererea persoanelor

lezate.

Cererile se fac în scris şi nu sunt acceptate cererile anonime. Pot fi adresate

Avocatului Poporului de orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex,

apartenenţă politică sau convingeri religioase.

Avocatul Poporului este obligat să prezinte în faţa celor două Camere ale

Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora.

162 Publicată în M.Of nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

133


BILIOGRAFIE OBLIGATORIE pentru studenţi:

1. Tudor Drăganu – „Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar”,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

2. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – „Drept constituţional şi instituţii

politice”, Editura All Beck, Bucureşti, vol.I 2005, vol. II 2006.

3. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu –

„Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii”, Editura All Beck,

Bucureşti, 2004.

134


CUPRINS

CAPITOLUL I – TEORIA CONSTITUŢIEI............................................11.1. Noţiunea de constituţie. Premisele apariţiei

constituţionalismului.......................................................................................11.2. Clasificarea constituţiilor...............................................................41.3. Clasificarea clasică a constituţiilor................................................8

CAPITOLUL II – DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ .............................................................................................10

2.1. Apariţia şi dezvoltarea disciplinei dreptului constituţional..........102.2. Obiectul de cercetare. Metode de cercetare.................................112.3. Dreptul constituţional ca ramură de drept...................................12

CAPITOLUL III – TEORIA STATULUI ...............................................153.1. Apariţia şi evoluţia conceptului de stat........................................153.2. Definiţia statului...........................................................................173.3. Personalitatea juridică (morală )a statului....................................193.4. Elementele statului.......................................................................213.5. Funcţiile statului...........................................................................28

CAPITOLUL IV - PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT............................................................................................................34

4.1. Concept........................................................................................344.2. Consacrarea instituţională a principiului separaţiei puterilor în

stat.................................................................................................................374.3. Consacrarea principiului separaţiei puterilor în stat în sistemul constituţional

român......................................................................................374.4. Critica principiului separaţiei puerilor în stat..............................39

CAPITOLUL IV – FORMA DE STAT ....................................................40

CAPITOLUL VI – FORMA DE GUVERNĂMÂNT...............................436.1. Monarhia......................................................................................436.2. Republica.....................................................................................45

CAPITOLUL VII – CARACTERELE FUNDAMENTALE AL STATULUI ROMÂN..................................................................................46

7.1. Stat naţional..................................................................................477.2. Stat suveran şi independent..........................................................477.3. Stat unitar şi indivizibil................................................................487.4. Stat republican..............................................................................48

135


7.5. Stat democratic.............................................................................487.6. Stat de drept.................................................................................497.7. Stat social.....................................................................................507.8. Stat pluralist.................................................................................50

CAPITOLUL VIII – CETĂŢENIA ROMÂNĂ.......................................518.1. Noţiunea de cetăţenie...................................................................518.2. Principiile cetăţeniei române........................................................538.3. Dobândirea cetăţeniei române......................................................568.4. Pierderea cetăţeniei române.........................................................608.5. Dovada cetăţeniei române............................................................628.6. Cetăţenia de onoare......................................................................62

CAPITOLUL IX – DREPTURILE, LIBETĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE.....................................................................................64

9.1. Drepturile şi libertăţile fundamentale..........................................649.2. Îndatoririle fundamentale.............................................................81

CAPITOLUL X – PARLAMENTUL ROMÂNIEI..................................8210.1. Organizarea şi funcţinarea Parlamentului României.................8310.2. Atribuţiile Parlamentului României...........................................9310.3. Procedura legislativă..................................................................9610.4. Actele Parlamentului României...............................................11710.5. Mandatul parlamentarilor. Statut. Protecţia mandatului..........124

CAPITOLUL XI - PUTEREA EXECUTIVĂ. PREŞEDINTELE REPUBLICII.............................................................................................133

11.1. Rolul şi locul instituţiei Preşedintelui Republicii....................13411.2. Alegerea Preşedintelui şi mandatul prezidenţial......................13511.3. Atribuţiile Preşedintelui Republicii.........................................13911.4. Actele Preşedintelui Republicii................................................14211.5. Răspunderea Preşedintelui Republicii.....................................14411.6. Administraţia prezidenţială......................................................145

CAPITOLUL XII – GUVERNUL ROMÂNIEI.....................................14612.1. Rolul şi locul Guvernului.........................................................14612.2. Formarea Guvernului. Mandat. Componenţă..........................14712.3. Atribuţiile Guvernului României.............................................15112.4. Actele Guvernului....................................................................15212.5. Răspunderea Guvernului României.........................................153

CAPITOLUL XIII – AUTORITATEA JUDECĂTORASCĂ..............155

CAPITOLUL XIV – CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI................................................................................................157

14.1. Rolul Curţii Constituţionale.....................................................157

136


14.2. Componenţa Curţii Constituţionale.........................................15814.3. Atribuţiile Curţii Constituţionale.............................................15914.4. Actele Curţii Constituţionale...................................................162

CAPITOLUL XV – CONSILIUL LEGISLATIV..................................165

CAPITOLUL XVI – AVOCATUL POPORULUI.................................168

137

drept constitutional si organizarea politico etatica a romaniei

Documents