Elemente de ordin istoric

China reprezintă leagănul unei civilizaţii multimilenare, remarcându-se, din timpurile cele mai vechi, prin cultura sa, dezvoltarea artelor, meseriilor şi înţelepciunea gânditorilor săi1.

În timpul regimului imperial China a înregistrat o amplă extindere şi dezvoltare. Dintre momentele cele mai importante ale acestor perioade îndepărtate, amintim procesul de unificare a Chinei, încheiat în anul 221 î.Chr., momentul în care împăratul Shi Huangdi construieşte Marele Zid chinezesc; expansiunile teritoriale realizate în timpul dinastiei Han; afirmarea comerţului cu Asia Centrală şi statele mediteraneene pe "drumul mătăsii"; instaurarea budhismului ca religie oficială; deosebita înflorire culturală, realizată în timpul dinastiei Tang; restabilirea unităţii statale după invaziile mongole etc.

Primii europeni - negustori portughezi - sosesc în secolul XVI-XVII, urmaţi de misionari iezuiţi. În jurul anului 1750 China cunoaşte un nou apogeu al expansiunii sale teritoriale. Penetraţia puterilor coloniale pe piaţa Chinei pune capăt, în prima jumătate a sec.XIX, politicii izolaţioniste iniţiate de dinastia Qing, în 1757. Ca urmare a celor două "războaie ale opiumului" (1840-1842 şi 1856-1860), Marea Britanie şi Franţa obligă China să-şi deschidă porţile mărfurilor europene.

Împotriva dinastiei manciuriene şi a europenilor se desfăşoară războiul ţărănesc al taipinilor, între anii 1850-1864. Ca urmare a conflictului franco-chinez (1884-1885), Franţa îşi extinde stăpânirea colonială asupra Nordului şi Centrului Vietnamului.

Prin pacea de la Shimonoseki (1895) care pune capăt războiului chino-japonez din 1894-1895, Japonia anexează Taiwanul (Formosa) şi îşi instaurează protectoratul asupra Coreei. Între anii 1899-1901 are loc o puternică răscoală îndreptată în special împotriva europenilor ("răscoala boxerilor"), căreia i-a pus capăt intervenţia militară a mai multor state europene şi a S.U.A.

Între timp, afirmarea ideilor mişcării naţionaliste, condusă de Sun Yat-Sen, contribuie la creşterea sentimentelor de independenţă. Revoluţia din 1911-1912 înlătură de la putere dinastia manciuriană, China proclamându-se republică la 1 ianuarie 1912. Urmează o perioadă de anarhie militară, de războaie civile, de creştere a mişcărilor sociale şi ale studenţilor. Liderul naţionalist Cian Kai Şi reuşeşte, în perioada 1924-1928, să-şi extindă autoritatea asupra celei mai mari părţi a Chinei. După o colaborare iniţială cu Partidul Comunist Chinez, relaţiile dintre Gomindan şi P.C.Chinez se rup. P.C.Chinez creează, în 1927, Armata Roşie chineză şi după "Marşul cel lung" (1934-1935) îşi stabileşte centrul revoluţionar în provincia Shaanxi. Pătrunderea trupelor japoneze în Manciuria (1931) şi declanşarea pe scară largă a războiului facilitează o nouă apropiere între Gomindan şi P.C.Chinez (1937-1945).

După capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, relaţiile dintre cele două forţe politice se deteriorează din nou; izbucneşte un nou război civil (1946-1949), încheiat cu victoria lui Mao Zedong şi retragerea trupelor gomindaniste în Taiwan2.

La 1 octombrie 1949 este proclamată la Beijing Republica Populară Chineză, Mao Zedong devenind preşedintele acesteia, iar Ciu Enlai, premier al Consiliului de Stat.

Evoluţia ulterioară a Chinei este marcată de numeroase momente, dintre care se pot menţiona: sprijinul acordat guvernului nord-coreean în războiul din Coreea (1950-1953); eşecul campaniei "celor 100 de flori" (1957) ca şi a "marelui salt înainte" (1958); declanşarea în 1966 a "Marii revoluţii culturale proletare"; restabilirea echilibrului politic după ce Deng Xiaoping îşi asumă un rol dominant în conducerea societăţii chineze, promovând o politică pragmatică, instaurând economia de piaţă şi eliminând din conducerea ţării pe adversarii săi politici dogmatici.

1 Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediţia 8-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, pag.124 şi urm.2 Liu Şao-Ţi, Despre proiectul de Constituţie a Republicii Populare Chineze. Constituirea Republicii

Populare Chineze, Editura de stat pentru literatură economică şi juridică, Bucureşti, 1954, pag.7 şi urm.

Pe planul relaţiilor externe, Republica Populară Chineză, ale cărei drepturi la O.N.U. au fost restabilite la 25 octombrie 1971, încheie un tratat de pace cu Japonia, stabileşte relaţii diplomatice cu S.U.A., normalizează relaţiile cu Rusia, care se degradaseră considerabil în perioada revoluţiei culturale.

În ultimii ani relaţiile Chinei s-au îmbunătăţit atât cu Rusia, cât şi cu Statele Unite, acestea din urmă sprijinind primirea Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului.

2.1.2. Dezvoltarea constituţională

Istoria dezvoltării constituţionale a Chinei cuprinde mai multe momente. Astfel, ca rezultat al victoriei revoluţiei din 1911 este proclamată o Constituţie provizorie, a cărei aplicare nu a fost însă posibilă datorită înfrângerii politice a forţelor revoluţionare şi a instalării la putere a lui Iuan Şi-Kai. În scopul asigurării dominaţiei militariste, unul dintre conducătorii grupării militariste din Nord, Ţao Kun, a publicat, în 1923, un simulacru de Constituţie, care a fost respinsă de popor. În 1946, guvernul condus de Cian Kai-Şi elaborează o constituţie care nu este acceptată de partidul comunist şi de alte forţe politice. În 1949, ca urmare a victoriei armatei populare de eliberare chineze, este elaborată şi adoptată, la 20 septembrie 1954, Constituţia Republicii Populare Chineze, stat popular, unitar, multinaţional, în care întreaga putere aparţine poporului, reprezentat prin Adunarea reprezentanţilor populari din întreaga Chină şi Adunările locale ale reprezentanţilor populari3.

În 1970 încep lucrările pentru elaborarea unui proiect de Constituţie revizuită a Republicii Populare Chineze. În această formă revizuită a Constituţiei se făcea vorbire despre necesitatea ca alegerea membrilor comitetelor locale revoluţionare să fie supusă aprobării şi confirmării organelor de stat, la nivelul imediat superior. De asemenea, în competenţa organelor locale revenea şi examinarea şi aprobarea planurilor locale de dezvoltare.

Noua formă a Constituţiei sublinia rolul ce revine Armatei populare de eliberare, deşi acesta nu mai era, în nici un caz, de importanţa celui pe care îl avusese în timpul revoluţiei culturale. În pofida referinţelor la îmbogăţirea şi menţinerea doctrinei lui Mao Zedong, Constituţia din 1975, în ansamblul său, reprezintă un document mai curând pragmatic, care pune accentul pe problemele economice şi pe obţinerea unor performanţe importante în acest domeniu.

La 5 martie 1978 este adoptată o nouă Constituţie, care reia, în ansamblu, prevederile înscrise în Constituţia din 1975. Preluând o serie de idei înscrise în Constituţia din 1954, Constituţia din 1978 accentuează cerinţa respectării drepturilor cetăţeneşti şi a combaterii birocratismului.

Ca urmare a transformărilor economice şi politice intervenite, şi mai ales a accentuării tendinţelor spre modernizare, promovate de Deng Xiaoping, cel de al V-lea Congres Naţional Popular adoptă la 4 decembrie 1982, textul actualei Constituţii a Republicii Populare Chineze, aflată în vigoare în prezent4.

2.1.3. Organizarea constituţională5

Actuala Constituţie a Republicii Populare Chineze cuprinde patru capitole, însumând 138 articole, capitolul III - care se referă la structura statului - fiind împărţit în şapte secţiuni.

3 Tao-Tai Hsia, Kathryn A.Haun, Charlotte A.Hambley, Constance A.Johnson, Chronology, în Constitutions of the Countries of the World, editors: Albert P.Blaustein, Gisbert H.Flanz, vol.V, People's Republic of China, Issued September 1992, Oceana Publications, Inc, Dobbs Ferry, New York, pag.1 şi urm.4 Salient Points of the 1982 Constitution of the People's Republic of China

(PRC), by Tao-Tai Hsia, Charlotte Hambley, în Constitutions of the Countries of the World, vol.V, People's Republic of China, pag.29 şi urm.5 A se vedea textul în Constitutions of the Countries of the World, vol.V, pag.35 şi urm.

Succesiunea problemelor în cadrul Constituţiei chineze este următoarea: principii generale, drepturile fundamentale şi îndatoririle cetăţeanului, structura statului (Congresul Naţional al Poporului, Preşedintele Republicii Populare Chineze, Consiliul de Stat, Comisia militară centrală), congresele populare locale şi guvernele populare locale la diferite nivele, organele de autoguvernare şi regiunile naţionale autonome, tribunalele populare şi procuratura poporului, drapelul naţional, emblema naţională şi capitala ţării.

Dintre prevederile cu caracter general menţionăm: reafirmarea caracterului socialist al statului şi exercitarea puterii de către popor, consacrarea principiului centralismului democratic, al egalităţii naţionalităţilor, respectarea legalităţii socialiste, încurajarea agriculturii, ocrotirea economiei individuale, caracterul inviolabil al proprietăţii socialiste, rolul planificării economiei naţionale, dreptul întreprinzătorilor străini de a investi în China şi respectarea drepturilor acestora, dezvoltarea culturii, educaţiei etc.

Capitolul consacrat drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti cuprinde 23 de articole în care se reafirmă principiul egalităţii cetăţenilor, dreptul de a alege, libertatea religioasă, inviolabilitatea domiciliului, libertatea corespondenţei, dreptul la odihnă, dreptul la asistenţă materială din partea statului în caz de bătrâneţe sau incapacitate de muncă, dreptul la educaţie, ocrotirea căsătoriei şi a familiei ş.a.

Structura statului cuprinde Congresul Naţional al Poporului (Quanquo Renmin Daibiao Dahui), format din 2979 membri - cel mai înalt organ al puterii de stat, compus din deputaţi aleşi pe cinci ani, în mod direct, de către provincii, regiunile autonome şi municipalităţi, precum şi de către membrii forţelor armate (36 reprezentanţi provin din Hong Kong, recent reintegrat la China). Acestui organ îi revin o serie de atribuţii importante, respectiv dreptul de a modifica Constituţia şi de a alege pe cei mai înalţi demnitari ai statului, inclusiv Preşedintele şi vicepreşedintele Republicii Populare Chineze. Deputaţii aparţin în covârşitoarea lor majoritate Partidului Comunist Chinez şi celor opt partide asociate.

Din rândurile sale, Congresul Naţional al Poporului alege un Birou permanent, compus din preşedinte, vicepreşedinte, secretar general şi membri. Biroul permanent este ales pe acelaşi interval de timp ca şi Congresul Naţional al Poporului. El dispune de numeroase atribuţii, inclusiv interpretarea Constituţiei şi îndeplinirea unor atribuţii ale Congresului în perioada în care acesta nu se află în sesiune.

Preşedintele Republicii Populare Chineze este ales de Congresul Naţional al Poporului, mandatul său fiind acelaşi ca durată precum cel al deputaţilor din Congres. El este asistat de un vicepreşedinte. Printre atribuţiile Preşedintelui Republicii Populare Chineze sunt: dreptul de a promulga legi, de a numi pe primul ministru al Consiliului de stat, pe miniştrii şi alte persoane deţinând anumite responsabilităţi.

În structura organelor guvernamentale, un loc important îl ocupă Consiliul de Stat (termen folosit de Constituţia R.P.Chineze pentru a desemna Guvernul). Acesta este condus de un premier. Consiliul de Stat este responsabil pentru activitatea sa în faţa Congresului Naţional al Poporului. Atribuţiile principale ale Consiliului de Stat vizează activităţile economice, conducerea activităţilor organizatorice şi administrative, adoptarea unor măsuri pentru transpunerea în viaţă a legilor etc.

Actualul preşedinte al Chinei este Hu Jintao, investit la 15 martie 2003, iar premier al Consiliului de Stat (Guvernul) Wen Jiabao, de la 16 martie 2003.

O instituţie specifică în sistemul chinez este Comisia militară centrală, compusă dintr-un preşedinte, vicepreşedinte şi membri, aleasă tot pe o perioadă de cinci ani şi responsabilă, de asemenea, faţă de Congresul Naţional al Poporului.

În provincii funcţionează congrese ale poporului şi guverne populare. În afară de acestea, există organe de autoguvernare, prefecturi autonome şi judeţe autonome, conduse de municipalităţi alese.

Din punct de vedere judiciar, Republica Populară Chineză cunoaşte o structură diversificată de organe judiciare, la diverse nivele, în fruntea căreia se află Curtea Supremă a Poporului, cel mai înalt organ de jurisdicţie. Aceasta este reponsabilă faţă de Congresul

Naţional al Poporului, neexistând în China o separaţie a puterilor în stat, în termenii statelor occidentale.

În Republica Populară Chineză mai fiinţează şi Procuratura Supremă a Poporului şi procuraturi locale, la diferite nivele, Procurorul general fiind ales de Congresul Naţional al Poporului şi neputând îndeplini decât două mandate succesiv.

În Constituţia Republicii Populare Chineze nu există prevederi speciale cu privire la revizuirea Constituţiei. Cu toate acestea, aşa cum am arătat, printre atribuţiile Congresului Naţional al Poporului figurează şi aceea de a aduce amendamente unor texte constituţionale. Asemenea amendamente au fost efectuate în 1988, când au fost introduse texte privind sprijinirea sectorului economic particular, considerat a fi "complementar economiei publice socialiste", sectorul particular fiind protejat de stat şi desfăşurându-şi activitatea sub îndrumarea şi controlul acestuia.

O altă modificare constituţională a avut loc în 1993, cu care prilej au fost sporite atribuţiile comunităţilor locale, ale întreprinderilor de stat şi organizaţiilor economice colective, specificându-se totodată prelungirea de la trei la cinci ani a mandatului organelor locale.