sinteză creditare bancară - se-b.spiruharet.ro · principala activitate a băncilor comerciale...

Sinteză Creditare bancară

I. PRINCIPALELE OPERAŢIUNI BANCARE. INTERMEDIEREA BANCARĂ

Principala activitate a băncilor comerciale este aceea de intermediere,

respectiv de a pune în legătură pe deţinătorii de fonduri temporar disponibile cu

cei care au nevoie temporar de resurse financiare suplimentare, pentru realizarea

anumitor procese de producţie sau investiţii.

Pentru realizarea acestor activităţi principale, de intermediere, băncile

efectuează o serie întreagă de operaţiuni, circumscrise activităţii de comerţ cu

bani.

Operaţiunile

� operaţiuni de atragere de resurse la vedere sau la termen, în monedă

naţională sau în valută, ori legate de acestea, numite şi operaţiuni de

pasiv, fiindcă se reflectă în pasivul bilanţului unei bănci;

� operaţiuni legate de plasarea resurselor în credite, pe piaţa

interbancară sau în titluri de stat, în lei sau în valută, pe termen scurt,

mediu sau lung, numite şi operaţiuni de activ, deoarece se reflectă în

activul bilanţului unei bănci.

Pe ansamblu, suma valorică a operaţiunilor de activ este egală cu cea a

operaţiunilor de pasiv care includ şi rezultatul activităţii desfăşurate

(profit/pierdere).

Schema principalelor operaţiuni efectuate de băncile comerciale se prezintă

astfel:

Schema nr. 1 – principalele operaţiuni efectuate de băncile comerciale

A) OPERAŢIUNI DE TREZORERIE ŞI OPERAŢIUNI INTERBANCARE

A) OPERAŢIUNI DE TREZORERIE ŞI OPERAŢIUNI INTERBANCARE

- casa şi alte valori - cont curent la banca centrală - depozite la banca centrală - conturi de corespondent la bănci (nostro) - credite acordate altor bănci (plasamente) - creanţe (îndoielnice, restanţe şi ataşate) aferente plasamentelor interbancare B) OPERAŢIUNI CU CLIENTELA - credite acordate clientelei persoane fizice

- împrumuturi de la banca centrală - conturi de corespondent ale băncilor (loro) - depozite primite de la bănci - împrumuturi primite de la bănci - alte sume datorate - datorii ataşate B) OPERAŢIUNI CU CLIENTELA - conturi de depozit ale clienţilor - certificate de depozit ale clienţilor - carnete şi librete de economii ale clienţilor - conturi curente creditoare - conturi de factoring - valori date în pensiune

şi juridice, pentru producţie, investiţii, export etc. - credite acordate clientelei financiare - conturi curente debitoare - valori primite în pensiune - creanţe (restanţe, îndoielnice şi ataşate) aferente creditelor C) OPERAŢIUNI CU TITLURI ŞI OPERAŢIUNI DIVERSE - titluri (de tranzacţie, de plasament, de investiţii) - decontări privind operaţiunile cu titluri - decontări intrabancare - diverse operaţiuni (personal, bugetul statului, asigurări sociale) - creanţe (restanţe, îndoielnice, ataşate)

O P E R A Ţ I U N I

D E

A C T I

O P E R A Ţ I U N I

D E

P A S I

- împrumuturi primite de la clientela financiară - alte sume datorate - datorii ataşate C) OPERAŢIUNI CU TITLURI ŞI

OPERAŢIUNI DIVERSE - titluri (de tranzacţie, de piaţă, interbancare, de creanţe negociabile) - obligaţiuni - alte obligaţii din titluri - decontări privind titlurile - decontări interbancare - personal, bugetul statului, asigurări sociale - dividende de plată - creditori diverşi - datorii ataşate D) CAPITALURI PROPRII, ASIMILATE ŞI PROVIZIOANE

privind titlurile şi operaţiuni diverse D) VALORI IMOBILIZATE - credite subordonate, părţi de participare - imobilizări, dotări - leasing - acţionari/asociaţi - creanţe (restanţe, îndoielnice, ataşate) aferente imobilizărilor

V

V

- capital, prime, rezerva legată de capital - rezerva generală pentru riscul de credit - diferenţe din reevaluare - fonduri - datorii subordonate - provizioane pentru riscuri şi cheltuieli - provizioane reglementate - profit (pierdere) - repartizarea profitului

Operaţiuni bancare

privind atragerea de resurse (operaţiuni de pasiv)

Pentru a putea exista ca entitate juridică, orice societate bancară are mai

întâi nevoie de dotarea cu capitaluri de către acţionari şi apoi de atragerea de pe

piaţă de resurse disponibile.

Volumul operaţiunilor active ale unei bănci (credite, plasamente pe piaţa

interbancară, titluri de stat, alte active), structura activelor (lei, valută) şi

maturitatea lor (pe termen scurt, mediu sau lung) sunt determinate de volumul,

structura şi maturitatea resurselor atrase de bancă (operaţiunile pasive).

a) Operaţiunile de capital şi legate de acesta

Pentru a putea funcţiona legal, orice societate bancară trebuie autorizată

de Banca Naţională a României.

Capitalul social reprezintă principala componentă a fondurilor proprii ale

unei bănci. În mod normal, fondurile proprii ar trebui să fie mai mari decât

capitalul social al unei bănci, întrucât există o serie întreagă de rezerve şi alte

fonduri care se adaugă la capitalul social pentru a forma fondurile proprii.

Capitalul social reprezintă fondurile avansate iniţial de acţionari, din care

băncile îşi acoperă cheltuielile de constituire, achiziţionarea de sedii, logistică etc.,

fiind însă important ca acesta să nu fie imobilizat în întregime în astfel de active

nepurtătoare de dobândă, o parte cât mai mare a capitalului social trebuie să

rămână liber pentru demararea şi iniţierea afacerilor aducătoare de venituri

(dobânzi).

b) Operaţiuni de acceptare de depozite

Operaţiunile de acceptare de depozite sunt principala categorie de

operaţiuni prin care societăţile bancare îşi atrag resursele necesare desfăşurării

activităţii de intermediere pe piaţă.

Principalele categorii de depozite utilizate atât pe plan naţional, cât şi

internaţional sunt următoarele:

1) Contul curent în lei

Se adresează clienţilor băncii, persoane fizice şi juridice sau entităţii fără

personalitate juridică rezidente/înregistrate în România.

2) Contul curent în valută

Se adresează clienţilor băncii, persoane fizice şi juridice sau entităţii fără

personalitate juridică rezidente/nerezidente înregistrate în România.

3) Contul de depozit la termen în lei

Se adresează clienţilor persoane fizice şi juridice ori entităţilor fără

personalitate juridică.

4) Contul de depozit la termen în valută

Se adresează clienţilor băncii, persoane fizice şi juridice ori entităţilor fără

personalitate juridică.

5) Certificatul de depozit

Certificatul de depozit reprezintă un titlu de credit pe termen emis de

bancă, care atestă depunerea unei sume de bani pe baza căreia, la scadenţă, se

poate încasa atât suma depusă, cât şi dobânda aferentă.

6) Certificatul de depozit cu discont

Se adresează persoanelor fizice şi juridice ori entităţilor fără personalitate

juridică rezidente sau înregistrate în România.

Certificatul de depozit cu discont este un instrument bancar ce oferă

posibilitatea cumpărătorului să intre în posesia unui astfel de titlu plătind o sumă

mai mică decât valoarea lui nominală care se va încasa la scadenţă. Diferenţa între

suma de cumpărare şi valoarea nominală a certificatului de depozit cu discont o

reprezintă tocmai „dobânda” care este „avansată” de bancă încă din momentul

cumpărării.

7) Depozitul pentru pensii

Depozitele pentru pensii sunt depozite oferite exclusiv persoanelor fizice, în

care se pot efectua depuneri pe tot intervalul dintre data deschiderii şi cea a

scadenţei.

8) Depozitul pentru vacanţă

Depozitele pentru vacanţă se adresează persoanelor fizice, care pot efectua

depuneri de sume în cont pe întreaga perioadă de la deschidere până la scadenţă.

9) Depozitul pentru minori

Depozitul pentru minori se adresează persoanelor fizice cu vârste cuprinse

între 14 – 18 ani. Potrivit legislaţiei româneşti, capacităţile juridice totale se

dobândesc şa vârsta de 18 ani. Numai de la 18 ani în sus, persoanele fizice au

dreptul să constituie la bănci depozite la vedere sau la termen în condiţiile legale.

Depozitul pentru minori este destinat persoanelor care nu au împlinit 18 ani, dar

sunt mai mari de 14 ani, respectiv sunt în situaţia de a avea capacităţi juridice

limitate.

10) Certificatul de depozit escrow

Contul de depozit escrow este un cont de depozit temporar, deschis în

vederea păstrării/depozitării unor sume de bani în lei sau valută până la

încheierea unui contract, livrarea unor mărfuri sau îndeplinirea unor condiţii

specificate într-un contract/angajament încheiat între două părţi. În cadrul acestei

operaţiuni, banca îndeplineşte rolul de agent escrow, iar deponentul sumelor este

titularul depozitului.

Concepte și teme de reţinut

atragere de

resurse

plasarea

resurselor

operaţiuni de

trezorerie

operaţiuni cu

clientela

operaţiuni cu

titluri valori imobilizate capitaluri proprii

operaţiuni de

capital

Întrebari de control și teste de evaluare și autoevaluare

I. Activitatea principală a băncii o constituie:

1. intermedierea

2. comerţul cu bani

3. investiţia

4. leasingul

5. repartizarea profitului

Variante:

a) 1+2

b) 1+2+3+5

c) 2+3+4+5

d) 1+4

e) 1+2+3+4+5

II. Operaţiunile pasive ale băncilor se referă la:

1. operaţiuni de capital

2. operaţiuni de acceptare de depozite

3. operaţiuni de trezorerie şi interbancare

4. operaţiuni cu clientela

5. operaţiuni cu titluri

Variante:

a) 1+3+5

b) 1+2+3

c) 1+3+4+5

d) 1+2+3+4+5

e) 2+3+5

III. Operaţiunile active ale băncilor se referă la: Variante:

1. operaţiuni cu clientela

2. operaţiuni de trezorerie şi interbancare

3. operaţiuni cu valori imobilizate

4. operaţiuni cu titluri

5. operaţiuni de capital

a) 1+2+4+5

b) 1+2+3+4

c) 2+3+4

d) 2+3+4+5

e) 1+3+4+5

IV. Principalele categorii de depozite sunt:

1. contul curent

2. contul de depozit

3. certificatul de depozit

4. depozitul pentru pensii

5. depozitul pentru vacanţă

Variante:

a) 1+3+5

b) 1+3+4+5

c) 1+2+3+4+5

d) 2+3+4+5

e) 1+3+4

II. CREDITUL BANCAR, PRODUS DE BAZĂ ÎN ACTIVITATEA BĂNCILOR

COMERCIALE

2.1. Conţinutul şi trăsăturile creditului

Creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în

schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de

plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Trăsăturilor caracteristice.

• Subiectele raportului de credit, creditorul şi debitorul prezintă o mare

diversitate în ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivele

angajării în raport de credit şi durata angajării sale, astfel că ierarhizarea

acestor laturi, în amănunt, este dificilă.

O apreciere generală asupra naturii participanţilor la procesul de creditare:

creditorii şi debitorii, conturează trei categorii principale şi de amplă

cuprindere: întreprinderile, statul şi populaţia.

• Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit,

presupune riscuri, şi necesită, în consecinţă, adesea, angajarea unei garanţii.

În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:

- riscul de nerambursare;

- riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a

incapacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale, sau

deficienţelor împrumutatului.

Riscul de imobilizare survine la bancă, sau la deţinătorul de depozite, care

nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei

gestiuni nereuşite a creditelor acordate.

Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu

aparţin băncii. De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce

îi sunt încredinţate, ca bancherul să-şi întărească poziţia sa de creditor prin

garanţii personale sau reale.

Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti,

în cazul în care debitorul este în incapacitate.

În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a disculta asupra

îndeplinirii obligaţiei sale, de a cere executarea primordială a debitorului şi, în

cazul în care există mai multe garanţii, să răspundă numai pentru partea sa.

În cazul garanţiei solidare garantul poate fi tras la răspundere pentru a

plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiţii

preferabile de solvabilitate.

Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.

Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun

corporal, proprietate a debitorului atât timp cât el n-a fost achitat integral.

Pentru aceasta trebuie îndeplinite anumite condiţii: bunul corporal deţinut de

creditor să aibă o legătură cu creanţa; iar creanţa trebuie să fie certă şi

exigibilă.

• Dobânda este o caracteristică esenţială a creditului.

• Tranzacţia. Acordarea creditului

Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice; acordarea unui

împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit.

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia

împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărţile de

credit sunt modalităţile cele mai răspândite pentru această formă.

• Consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea, caracteristici ale

creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin

înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte

multiple şi diferenţiate.

2.2 Funcţiile creditului

Funcţiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale faţă de

existenţa şi menirea operaţională a relaţiilor de credit, sunt:

a) funcţia de mobilizare, de ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti

şi de redistribuire;

b) funcţia de emisiune;

c) funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei în activitatea agenţilor

economici.

2.3 Formele creditului

Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus

utilizarea mai multor criterii semnificative de clasificare, în funcţie de care se

disting următoarele:

1. după natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, se

remarcă:

- creditul comercial;

- creditul bancar;

- creditul de consum;

- creditul obligatar;

- creditul de consum.

2. după calitatea debitorului se delimitează:

- creditul acordat persoanelor fizice;

- creditul acordat persoanelor juridice.

3. după calitatea debitorului şi a creditorului se disting:

- creditul privat;

- creditul public.

4. după scopul acordării creditului:

- credite de producţie;

- credite de circulaţie;

- credite de consum.

5. după natura garanţiilor:

- credite reale;

- credite personale.

6. după întinderea drepturilor creditorului:

- credite denunţabile;

- credite nedenunţabile;

- credite legale.

7. după modul de stingere al obligaţiilor de plată:

- credite amortizabile;

- credite neamortizabile.

8. după termenul la care trebuie rambursat creditul:

- credite pe termen scurt;

- credite pe termen mijlociu;

- credite pe termen lung.

Cea mai importantă clasificare este cea în funcţie de care se disting formele

creditului, de la cel comercial, până la cel de consum, a căror prezentare este

realizată în continuare.

A. Creditul comercial se caracterizează prin următoarele:

♦ reprezintă creditul pe care şi-l acordă agenţii economici la vânzarea

mărfii sub forma amânării plăţilor;

♦ avantajul acestei forme de credit constă în faptul că întreprinzătorii îşi

pot desface producţia fără să aştepte momentul în care cumpărătorii

vor deţine bani. Se apreciază, astfel, că se accelerează circuitul

capitalului real;

♦ creditul comercial prezintă unele limite, în sensul că orice întreprinzător

va putea vinde marfa pe credit în măsura în care acesta deţine rezerve

de capital care să îi permită continuarea activităţii. De asemenea,

creditul comercial este limitat în funcţie de regularitatea încasării

contravalorii mărfurilor;

♦ o limită a creditului derivă din destinaţia mărfurilor vândute prin acest

tip de credit, respectiv cei doi participanţi la raportul de credit trebuie

să aparţină aceluiaşi sector de activitate.

Creditul comercial se manifestă sub două forme:

• creditul cumpărător;

• creditul vânzător.

Creditul cumpărător:

• se manifestă sub forma plăţilor în avans;

• aceste credite apare ca o prefinanţare de către beneficiari a produselor

pe care intenţionează să le achiziţioneze;

• sunt frecvente în ramuri precum: agricultura şi construcţiile de locuinţe.

Creditul vânzător:

• are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată.

B. Creditul bancar

♦ Participanţii la creditul bancar sunt reprezentaţi la modul general, de un

agent nebancar (producătorul sau agentul economic), pe de o parte, şi bancă, pe

de alta.

♦ Creditul bancar prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi comparativ

cu cel comercial, întrucât sumele disponibile pot fi orientate către diferite forme

de activitate economică.

♦ Între creditul comercial şi cel bancar există o puternică legătură, în

sensul că uneori creditul comercial se poate transforma în credit bancar, sau

acesta poate constitui suport al acordării unui credit comercial.

Activitatea de creditare se poate realiza prin folosirea mai multor metode:

- avansuri în cont curent;

- linia de credit simplă;

- linia de credit confirmată;

- linia de credit revolving;

- credite cu destinaţie specială.

avansuri în cont curent:

• sunt credite pentru acoperirea unor goluri de casă;

• nu au destinaţie prestabilită şi din acest motiv sunt denumite credite de

trezorerie;

• aceste credite nu sunt garantate prin anumite garanţii, ci prin starea de

bonitate a clientului.

linia de credit simplă

• reprezintă nivelul maxim al creditului care se poate acorda unui client,

într-un cadru prestabilit.

linia de credit confirmată

• semnifică suma ce poate fi acordată sub formă de credit şi care este

consemnată într-un document scris, convenit de bancă.

linia de credit revolving

• este un mecanism care presupune ca pe măsură ce au fost rambursate

creditele anterioare, se acordă noi credite, fără întocmirea de noi

documente.

credite cu destinaţie specială

• sunt cele pentru care constituirea de stocuri sezoniere privind materiile

prime agricole, creditele pentru producţia de conserve, ori pentru

stocarea unor materiale de construcţii.

C. Creditul de consum

♦ reprezintă vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum personal,

de folosinţă îndelungată şi de mare valoare (mobilă, autoturisme,

articole de uz casnic).

D. Creditul obligatar

♦ Constituie o formă a creditului contractat de stat prin lansarea titlurilor

de împrumut (obligaţiuni, bonuri de tezaur) în scopul acoperirii

deficitului bugetar.


creditorul debitorul promisiunea de

rambursare riscul bancar

garanţia personală garanţia reală dobânda consemnarea

transferabilitatea creditul comercial linia de credit

Intrebari de control și teste de evaluare și autoevaluare:

I. Trăsăturile caracteristice ale creditului sunt:

1. creditorul şi debitorul

2. promisiunea de rambursare

3. riscurile probabile

4. garanţiile personale şi reale

5. dobânda

Variante:

a) 1+2+3+4

b) 1+2+5

c) 1+2+3+4+5

d) 1+2+4+5

II. Riscurile probabile sunt:

1. de nerambursare

2. de imobilizare

3. de dobândă

4. de credit

5. de insolvabilitate

Variante:

a) 1+2+3

b) 1+2+3+4

c) 1+2

d) 2+3+4

e) 2+3+4+5

III. Care din următoarele categorii de credite nu sunt clasificate după natura

economică:

a. creditul comercial

b. creditul bancar

c. creditul de consum

d. creditul obligatar

e. creditul de circulaţie

IV. Creditul comercial se manifestă sub formele:

1. creditul cumpărător

2. creditul vânzător

3. creditul de consum

4. creditul de circulaţie

5. creditul de producţie

Variante:

a) 1+2

b) 1+2+5

c) 1+2+3+4

d) 2+3+5

e) 1+2+3+4+5

V. Activitatea de creditare se realizează prin metodele:

1. avansuri în cont curent

Variante:

a) 1+2+3+4

2. linia de credit simplu

3. linia de credit confirmată

4. linia de credit revolving

5. credite de trezorerie

b) 1+2+3+5

c) 1+3+4+5

d) 2+3+4+5

e) 3+4+5

III. CATEGORIILE DE ÎMPRUMUTAŢI

Împrumutaţii, cunoscuţi şi sub denumirea de clienţii băncii, sunt persoane

juridice, indiferent de organizare şi natura capitalului social, înregistrate în

România, care desfăşoară activităţi legale, au conturi deschise la bancă şi îşi

derulează operaţiunile prin aceste conturi.

Categoriile de clienţi ai băncii care pot beneficia de credite sunt:

- regii autonome, companii şi societăţi naţionale, constituite potrivit Legii

nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii

autonome şi societăţi comerciale, Ordonanţei de Urgenţă nr. 30/1997

privind reorganizarea regiilor autonome şi actelor normative privind

înfiinţarea companiilor naţionale;

- societăţi comerciale cu capital de stat sau privat şi alte unităţi care îşi

desfăşoară activitatea în cadrul economiei naţionale, constituie potrivit

Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca

regii autonome şi societăţi comerciale şi Legii nr. 31/1990 privind

societăţile comerciale, modificată şi completată;

- societăţi comerciale cu capital integral străin sau mixt constituite potrivit

legii;

- societăţi agricole cu personalitate juridică, constituite potrivit Legii nr.

36/1991 privind societăţile agricole;

- unităţi administrativ teritoriale organizate potrivit legii;

- asociaţii de proprietari şi alte forme de asociere prevăzute de lege;

- alte persoane juridice, organizate în conformitate cu legea şi care

desfăşoară activităţi legale.

Alături de companii (regii autonome, societăţi naţionale, societăţi

comerciale etc.), persoanele individuale reprezintă al doilea mare segment de

clienţi vizat de bănci în operaţiunile lor de plasare a fondurilor atrase în cadrul

activităţii generale de intermediere.

Generic, activitatea bancară cu persoanele fizice mai este cunoscută şi sub

denumirea de retail banking, iar cea privind companiile ca activitate de corporate

banking.

În România majoritatea societăţilor bancare includ activitatea cu

întreprinderile mici şi mijlocii în cadrul activităţii de corporate banking, iar altele o

monitorizează ca atare, în acest din urmă caz piaţa clientelei fiind reglementată în

trei categorii:

- corporate banking;

- întreprinderile mici şi mijlocii;

- retail banking.

De menţionat că, în practica unor bănci din ţările vest Europene,

întreprinderile mici şi mijlocii sunt incluse în segmentul retail banking.

Pot beneficia de credite persoanele fizice române sau străine rezidente sau

nerezidente în România, în vârstă de cel puţin 18 ani.

Persoanele fizice nerezidente (cetăţeni străini care lucrează în cadrul

ambasadelor şi misiunilor consulare din România, în cadrul unor organizaţii

internaţionale sau reprezentanţe ale acestora în ţara noastră, cetăţenii străini şi

persoane fără cetăţenie – apatrizi – cu domiciliul în străinătate, cetăţeni români

cu domiciliul în străinătate) pot beneficia de credite cu respectarea dispoziţiilor

Regulamentului valutar.

Principalele condiţii ce se cer a fi îndeplinite de persoanele fizice

(populaţie) în vederea contractări de credite sunt:

a. să fie angajat cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată şi să

realizeze venituri certe, cu caracter de permanenţă care să asigure plata lunară

a ratelor de credite şi a dobânzilor aferente.

De asemenea, solicitantul poate fi şi:

• pensionar;

• salariat cu contract de muncă pe perioadă determinată, cu condiţia

rambursării creditului şi achitării dobânzii pe perioada valabilităţii

contractului de muncă;

• persoană fizică care realizează venituri, conform declaraţiei de venituri,

confirmate de administraţia financiară.

Solicitanţii creditelor în valută trebuie să realizeze venituri lunare certe

(salariu, alte venituri, pensie etc.) din care să poată rambursa creditul şi

dobânzile aferente, inclusiv marja suplimentară destinată acoperirii riscului

valutar.

b. să deschidă la bancă un cont curent în care vor depune iniţial avansul

minim solicitat ca sursă proprie, dacă este cazul, iar ulterior ratele lunare totale

de rambursat;

c. să garanteze rambursarea creditelor solicitate şi a dobânzilor aferente cu

veniturile ce le realizează şi, după caz, cu garanţii reale şi personale;

d. să accepte ca plăţile din contul de credit să fie efectuate prin virament,

eliberarea sumelor în numerar din credite fiind de regulă interzisă;

O excepţie o constituie creditele de trezorerie până la nivelul a maxim 6

salarii/pensii nete lunare care pot fi puse la dispoziţie şi în numerar.

e. să nu înregistreze debite sau alte obligaţii neachitate la scadenţă către

bancă şi terţi, potrivit declaraţiei pe propria răspundere din cererea de credit;

f. să participe la realizarea afacerii (proiectului) cu surse proprii al căror

cuantum minim este stabilit de bancă pentru fiecare categorie de credite. Dovada

constituirii resurselor proprii poate fi făcută de solicitant fie prin extrasul de cont,

fie prin achitarea parţială în avans a facturii proforma (chitanţa emisă, după caz,

de furnizor, de antreprenorul de construcţii, de unităţi de desfacere cu amănuntul

sau chitanţa autentificată la notariat, în cazul achiziţiei de la o persoană fizică

etc.).


împrumutaţii clienţii băncii întreprinderi mici şi mijlocii

corporate banking retail banking persoane fizice nerezidente

Intrebari de control și teste de evaluare și autoevaluare:

I. Categoriile de clienţi ai băncii sunt:

1. regii autonome, companii şi societăţi naţionale

2. întreprinderi mici şi mijlocii

3. retail banking

4. societăţi agricole cu personalitate juridică

5. asociaţii de proprietari

Variante:

a) 1+2+3+5

b) 1+2+3+4+5

c) 2+3+4+5

d) 1+3+4+5

e) 1+4+5

II. Solicitantul (persoană fizică) poate fi:

1. angajat cu contract pe durată nedeterminată

2. pensionar

3. salariat cu contract pe durată determinată

4. şomer

5. persoană care realizează venituri confirmate

Variante:

a) 1+2+3+5

b) 1+2+3+4+5

c) 1+3+5

d) 1+3+4+5

e) 1+5

III. Garantarea rambursării creditelor se face cu:

a. garanţii reale

b. garanţii reale şi personale

c. garanţii personale

d. veniturile realizate

e. veniturile realizate, garanţii reale şi personale

IV. Persoanele fizice nerezidente pot beneficia de credite:

a. fără nici un fel de restricţii

b. în aceleaşi condiţii ca cetăţenii români

c. nu pot beneficia

d. cu respectarea Regulamentului valutar

e. dacă lucrează în cadrul ambasadelor

V. Înlocuiţi cuvintele care lipsesc:

Împrumutaţii sunt persoane _________, indiferent de organizare şi natura

capitalului social, înregistrate în România, care desfăşoară activităţi legale, au

conturi deschise la bancă şi îşi derulează operaţiunile prin aceste conturi, precum

şi persoanele ____________

IV. ANALIZA BONITĂŢII ÎMPRUMUTAŢILOR

4.1. Analiza bonităţii corporate banking (regii autonome, societăţi

naţionale, societăţi comerciale etc.)

Indicatorii de analiză a bonităţii solicitanţilor de credite bancare cel mai

adesea utilizaţi de bănci sunt următorii:

1. Cifra de afaceri – reprezintă veniturile realizate de client la finele

perioadei (luna, trimestru, an) cu terţii. Pentru un client viabil, cu perspective

certe de dezvoltare, evoluţia cifrei de afaceri trebuie să fie ascendentă, orice

declin al cifrei de afaceri constituind un semnal serios pentru bancă.

În aprecierea dinamicii cifrei de afaceri se are în vedere şi influenţa creşterii

preţurilor, aceasta fiind necesară a se calcula atât în termeni nominali, cât şi în

termeni reali.

De asemenea, în cadrul analizei cifrei de afaceri se urmăreşte evoluţia

producţiei fizice la principalele produse.

2. Capitaluri proprii

În cadrul acestui indicator se acordă o atenţie deosebită analizei atât a

capitalurilor proprii în sens larg şi în sens strict, cât şi, mai ales, a capitalurilor

proprii nete în sens strict.

În acest sens, se pune accent pe determinarea stocurilor, cheltuielilor şi

altor active incerte care diminuează valoarea capitalurilor proprii.

3. Rezultatul exerciţiului (profit/pierdere) în cifre absolute reprezintă

indicatorul sintetic care caracterizează eficienţa activităţii desfăşurate, aceasta

influenţând direct capitalurile proprii în sensul majorării lor cu profitul şi al

diminuării cu pierderea.

De regulă, banca nu poate intra în afaceri cu agenţii economici care nu

reuşesc să-şi recupereze cheltuielile din veniturile realizate şi deci înregistrează

pierderi, iar afacerile cu clienţii cu un profit mic se vor face cu mare prudenţă.

4. Fondul de rulment = Pasive pe termen lung – Active imobilizate.

În cazul unei bune gestionări financiare activele imobilizate trebuie să fie

acoperite integral cu pasivele pe termen lung, şi deci fondul de rulment trebuie să

fie pozitiv.

În cazul clienţilor ci fond de rulment negativ, la care activele imobilizate

depăşesc pasivele pe termen lung, se urmăreşte preocuparea acestora pentru

echilibrarea lor prin sporirea capitalurilor proprii, a rezervelor şi a altor fonduri din

profitul realizat, obţinerea de subvenţii, vânzarea de active imobilizate etc.,

evitându-se acoperirea cu credite pe termen scurt a surplusului de active

imobilizate.

5. Necesarul de fond de rulment = Active realizabile – Datorii curente < 1

an.

O atenţie deosebită se acordă determinării corecte a necesarului de fond

de rulment cunoscându-se că atunci când activele realizabile sunt superioare

datoriilor curente cu scadenţă mai mică de 1 an, şi deci necesarul de fond de

rulment este pozitiv, poate interveni creditul bancar pe termen scurt.

6. Trezoreria netă = Fond de rulment – Necesarul de fond de rulment;

sau

Trezoreria netă = Trezoreria pozitivă – Trezoreria negativă.

Ceea ce face ca trezoreria să varieze, nu este atât fondul de rulment, care

este relativ stabil în cursul unui exerciţiu, cât mai ales necesarul de fond de

rulment, în funcţie de ciclul de exploatare, agentul economic având un necesar de

fond de rulment pozitiv cu atât mai mare cu cât ciclul de fabricaţie este mai

îndelungat.

7. Lichidarea reprezintă capacitatea unui client de a face faţă datoriilor sale

pe termen scurt prin transformarea rapidă a activelor circulante în disponibilităţi.

Calculul lichidităţii se face cu ajutorul următorilor indicatori:

- Lichiditate = Active circulante – Stocuri – Clienţi incerţi x 100 imediată Datorii cu scadenţă < 1 an Active Stocuri Clienţi - Lichiditate circulante - nevalorificabile – incerţi

curentă= x 100 Datorii cu scadenţă < 1 an

Disponibilităţi Încasări prognozate Credite bancare băneşti proprii + până la finele + şi alte împrumuturi şi împrumutate perioadei prevăzute a se obţine până la finele perioadei Lichiditatea la o dată = x100 viitoare Plăţi exigibile prevăzute până la finele periodei

8. Solvabilitatea reflectă capacitatea generală a societăţii de a transforma

toate activele sale în „cash” pentru plata tuturor datoriilor.

În cadrul acestei analize, banca urmăreşte evidenţierea ponderii

contribuţiei personale a acţionarilor la finanţarea datoriilor, comparată cu

participarea terţilor (inclusiv banca).

Solvabilitatea se calculează după următoarea formulă:

Total Stocuri Clienţi Alte active Solvabilitatea = active - nevalorificabile - incerţi - incerte x 100 Datorii totale – Diferenţe de conversie pasiv

9. Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii şi capitaluri proprii şi

se calculează astfel:

Gradul de îndatorare Datorii totale

generală (Leverage) = x 100

Capitaluri proprii nete în sens strict

Gradul de îndatorare Datorii financiare totale

financiară (Gearing) = x 100


unde:

Datorii financiare = Datorii financiare cu scadenţă < 1 an + Datorii

financiare totale cu scadenţă > 1 an (partea <1 an) + Datorii financiare cu scadenţă

>1 an

În aprecierea acestui indicator se are în vedere că banca participă ca

partener la finanţarea unei firme alături de proprietari, dar nu poate risca mai

mult decât aceştia, întrucât singurul beneficiu pentru bancă este dobânda, iar

pentru proprietar dividendele şi creşterea valorii acţiunilor ca urmare a

capitalurilor proprii.

Scara de apreciere a gradului de îndatorare utilizată de bănci este

următoarea:

Gradul de Gradul de

îndatorare îndatorare

generală financiară

- bun până la 60% până la 30%

- satisfăcător între 60-100% între 30-70%

- necorespunzător peste 100% peste 70%

10. Viteza de rotaţie a activelor circulante arată numărul de cicluri

efectuate de activele circulante în decursul unei perioade şi se determină astfel:

Viteza de rotaţie = Cifra de afaceri/Active circulante

Cu cât numărul de rotaţii efectuate în decursul unei perioade este mai

mare, cu atât activele circulante au fost folosite mai eficient.

Pentru a avea o imagine clară asupra acestui indicator, el trebuie analizat în

evoluţie şi în comparaţie cu situaţia din alte societăţi comerciale din ramuri de

activitatea similare.

Rotaţia stocurilor de materii prime

- exprimată în număr de rotaţii:

costul aprovizionărilor

stocul mediu

- exprimată ca durată medie de staţionare în zile:

stocul mediu


stocul iniţial + stocul final

Stocul mediu =

2

Rotaţia stocurilor de producţie în curs de fabricaţie


cifra de afaceri

stocul mediu

- exprimată ca durată medie de staţionare în zile a producţiei în curs:

stocul mediu

cifra de afaceri

Rotaţia stocurilor de produse finite/mărfuri


cifra de afaceri

x 360

x 360

stocul mediu

- exprimată ca durată medie de staţionare în zile a produselor finite:

stocul mediu

cifra de afaceri

Durata medie de încasare a clienţilor

- exprimată în zile, reprezintă amânarea medie a plăţii acordată clienţilor şi

se calculează astfel:

soldul mediu

cifra de afaceri

Mărfurile livrate şi neîncasate reprezintă valoarea creditelor comerciale

acordate clienţilor şi acest indicator arată durata medie a acestor credite.

Durata creditului comercial acordat clienţilor depinde de natura activităţii,

de forţa financiară a societăţii creditoare, de raporturile acesteia cu clienţii săi.

În spiritul unei bune gestionări financiare a societăţii, conducerea acesteia

trebuie să urmărească reducerea amânărilor la plată acordate clienţilor, fără însă

a prejudicia prin aceasta pieţele de desfacere.

Durata medie de plată a furnizorilor

- exprimată în zile, reprezintă amânarea medie a plăţii către furnizori,

calculată astfel:

soldul mediu

x 360

x 360

x 360


În cazul în care costul aprovizionărilor este dificil de determinat, se poate

folosi cifra de afaceri.

Valoarea furnizorilor neplătiţi reprezintă mărimea creditelor comerciale

obţinute, iar indicatorul arată durata acestor credite.

Prelungirea duratei creditelor obţinute de la furnizori sporeşte volumul

surselor atrase de care societatea are nevoie pentru finanţarea activelor sale

circulante. Aceste surse nu sunt gratuite şi societatea trebuie să aleagă între

costul creditelor-furnizori şi costul creditelor bancare.

11. Rentabilitatea reprezintă capacitatea agentului economic de a obţine

profit din activitatea proprie. Având în vedere rezultatele analizei contului de

profit şi pierdere şi baza de raportare, indicatorii de rentabilitate pot fi grupaţi

astfel:

Rentabilitatea de exploatare exprimă capacitatea unei societăţi comerciale

de a obţine profit din activitatea propriu-zisă, înaintea oricăror influenţe ale

elementelor financiare şi excepţionale şi poate fi calculată astfel:

Rentabilitatea Excedentul brut din exploatare

brută de = x 100

exploatare Producţia exerciţiului

Rentabilitatea netă Rezultatul din exploatare

de exploatare = x 100

Cifra de afaceri

Rentabilitatea economică exprimă capacitatea unei societăţi comerciale de

a obţine profit din întreaga sa activitate economico-financiară .

Cintre indicatorii care exprimă rentabilitatea economică prezentăm:

Excedentul brut curent

Total bilanţ

Rezultatul curent

Total bilanţ

Capacitatea de autofinanţare

Total bilanţ

Rezultatul net al exerciţiului

Total bilanţ

x 100

x 100

x 100

x 100

Cu cât aceşti indicatori au valoare mai mare, cu atât rentabilitatea este mai

bună.

Rentabilitatea financiară exprimă capacitatea capitalului investit de a

aduce profit.

Indicatorii care reflectă rentabilitatea capitalului sunt:

Capacitatea de autofinanţare


Rezultatul brut al exerciţiului




12. Indicatori ai riscului financiar. Riscul financiar apare în momentul în

care se apelează la credite pentru a completa sursele de finanţare ale unei

activităţi.

Premisa fundamentală ca o firmă să-şi sporească rentabilitatea financiară,

în condiţiile apelării la credite, este ca rentabilitatea economică să fie superioară

ratei dobânzii. În caz contrar, când apelarea la credite se face în condiţiile în care

x 100

x 100

x 100

rata rentabilităţii este inferioară ratei dobânzii, apare o degradare a rentabilităţii

financiare datorită diminuării profitului.

Din punct de vedere bancar, aceşti indicatori au o importanţă deosebită

întrucât ei prezintă indicii asupra posibilităţii societăţilor comerciale de a

rambursa împrumuturile şi de a plăti dobânda.

Riscul financiar se exprimă prin indicatorul de acoperire a dobânzii care

arată capacitatea societăţii de a plăti dobânda la creditele angajate.

El se exprimă astfel:

Rezultatul înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit

Acoperirea =

dobânzii Cheltuieli cu dobânzile

Se consideră că un nivel al acestui indicator mai mare de 3 reflectă o bună

capacitate a agentului economic de a-şi achita dobânda.

În procesul de analiză a riscului financiar mai pot fi folosiţi şi alţi indicatori,

ca de exemplu:

Datorii financiare totale


Datorii financiare totale

x 100

x 100

Excedentul brut total

Cu cât valoarea indicatorilor este mai mică, cu atât rambursarea datoriilor

se va face mai rapid.

Cheltuieli cu dobânzile


Cheltuieli cu dobânzile


Aceşti indicatori reflectă capacitatea clientului de a plăti dobânzile şi arată

perioada de timp necesară pentru plata acestora.

Cu cât valoarea acestor indicatori este mai mică, cu atât plata dobânzii este

mai sigură.

Cheltuieli financiare + Datorii financiare cu scadenţă < 1 an


Cheltuieli financiare + Datorii financiare cu scadenţă < 1 an

x 100

x 100


Indicatorii de mai sus comensurează capacitatea clientului de a-şi plăti

toate datoriile financiare cu scadenţă < 1 an şi arată perioada de timp necesară

acestor plăţi.

Cu cât valoarea indicatorilor este mai mică cu atât plata acestor datorii este

mai sigură şi se face mai rapid.

Cheltuieli cu dobânda

Cifra de afaceri

Acest indicator reflectă ponderea cheltuielilor cu dobânda în cifra de afaceri

realizată de client.

Indicatorul este mai bun cu cât este mai redus.

Cheltuieli cu dobânda

Datorii financiare

Indicatorul reprezintă de fapt rata dobânzii. El prezintă informaţii cu privire

la natura creditelor angajate (termen scurt, mediu şi lung, în lei şi valută) şi la

ratele dobânzilor practicate de bănci la creditele acordate.

13. Rata valorii adăugate reprezintă ponderea valorii nou create de agentul

economic în totalul activităţii sale.

x 100

x 100

Rata valorii adăugate calculată în funcţie Valoarea adăugată

de volumul cifrei de afaceri realizat = Cifra de afaceri

Cu cât valoarea acestui indicator creşte de la o perioadă la alta, cu atât

aprecierea sa va fi mai bună.

14. Politica de dividende, respectiv politica conducerii societăţii de

repartizare şi utilizare a profitului poate fi reflectată de următorul indicator:

Dividende

Politica de dividende =


Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât acţionarii au beneficiat de o

pondere mai mare de dividende din totalul profitului obţinut, cunoscut fiind

faptul că banca agreează reinvestirea într-o proporţie cât mai ridicată a profitului

net.

4.2 Analiza bonităţii retail banking (persoane fizice)

În cazul creditelor destinate persoanelor fizice (populaţie) analiza bonităţii

presupune stabilirea a 4 elemente de bază:

a) volumul creditului solicitat;

b) nivelul ratei lunare totale pe care clientul o poate plăti, cunoscând că

volumul maxim al unei rate totale lunare de rambursat nu poate fi mai

x 100

x 100

mare de ½ din veniturile nete lunare realizate de împrumutat împreună

cu soţoa/soţul acestuia;

c) numărul de rate lunare în care urmează să se ramburseze creditul;

d) nivelul dobânzii în funcţie de categoria de credit solicitată şi de opţiunea

clientului de a contribui sau nu cu surse proprii.

Pe baza documentaţiilor şi a informaţiilor primite de la solicitanţi banca va

întocmi scoring-ul (prezentat în figura nr. 1) şi va aprecia dacă solicitantul este în

măsură să asigure rambursarea şi garantarea împrumutului şi a dobânzilor

aferente.

Pentru clienţii care pe baza scoring-ului au rating-ul de credit cuprins între 4

şi 5, nu se pune problema acordării de credite de către bancă. Pentru restul

clienţilor (cu rating 1, 2 şi 3) punctajul obţinut constituie un prim element, dar nu

singurul, în luarea deciziei de creditare, care trebuie fundamentată

corespunzător.

Analiza bonităţii presupune din partea băncii parcurgerea, în principal, a

următoarelor faze:

a) încadrarea solicitării în criteriile şi condiţiile specifice categoriei de

credit în funcţie de destinaţia ce urmează a fi dată împrumutatului;

b) determinarea capacităţii de rambursare a împrumutatului, a creditului

şi dobânzilor aferente.

Volumul creditului posibil de contractat se determină ca diferenţă între

preţul cu amănuntul a bunurilor care se procură din credite, valoarea bunurilor

imobiliare (locuinţe, terenuri) sau cheltuielile ce se vor efectua şi suma constituită

din surse proprii, reprezentând avansul minim stabilit.

Figura nr. 1

CRITERII (SCORING) DE APRECIERE A PERSOANELOR FIZICE SOLICITANTE DE

CREDITE

Nr. crt.

Criteriul Aprecierea Nr. de puncte

obţinute

0 1 2 3

1. Criteriul unde locuieşte clientul

- vila proprietate

- apartament proprietate

- chirie fond locativ

- chirie

3 2 1 0

2. Durata rezidenţei la aceeaşi adresă

- 0 la 6 luni

- 7 luni la 1 an

- 1 an la 3 ani

- 3 ani la 5 ani

- mai mult de 5 ani

0 1 2 3 4

3. Profesia practicată - cadru cu pregătire superioară

- cadru cu pregătire medie

- comerciant

- lucrător specializat

- pensionar

- muncitor

6 5 4 3 2 1

4. Durata lucrată în acelaşi loc de muncă

- mai puţin de 1 an

- 1 la 2 ani

- 2 la 5 ani

- 5 la 8 ani

- mai mult de 8 ani

0 1 2 3 4

5. Telefon - NU

- DA

0 2

6. Referinţe bancare - nici una

- cont la vedere sau de economii

- credite angajate

0 2 1

7. Situaţia familială - bărbat celibatar

- femeie celibatară

- căsătorit (ă)

- divorţaţi

1 3 4 0

- văduv (ă) 2

8. Numărul de persoane în întreţinere

- 0 persoane

- 1 persoană

- 2 persoane

- 3 sau mai multe persoane

1 3 2 0

9. Venitul lunar net exprimat în lei

- 500.000 – 1.000.000

- 1.000.001 – 1.500.000

- 1.500.001 – 2.000.000

- 2.000.001 – 3.000.000

- 3.000.001 – 5.000.000

- peste 5.000.000

0 1 2 3 4 5

10. Garanţii - garanţii bancare irevocabile primite de la bănci româneşti şi străine de prim rang

- depozitul bancar

- asigurarea creditelor şi a dobânzilor la o societate de asigurare-reasigurare agreată

- ipotecă

- garanţie reală mobiliară cu deposedare

- garanţie reală mobiliară fără deposedare

- cesiunea de creanţă

- fidejusiunea (cauţiunea)

- gajul general

4 4

4 3

2

2 1 1 0

TOTAL PUNCTAJ până la 7 8-13 14-25 26-30 peste 30 inclusiv

RATING DE CREDITE 5 4 3 2 1


cifra de afaceri capitaluri proprii fondul de rulment trezoreria netă

lichiditatea solvabilitatea viteza de rotaţie rentabilitatea

rata valorii

adăugate

politica de

dividend scoring

Întrebări de control și teste de evaluare și autoevaluare

I. Fondul de rulment se calculează:

a. pasive pe termen lung – active imobilizate

b. pasive pe termen scurt – active imobilizate

c. pasive pe termen scurt, mediu şi lung – active imobilizate

d. pasive pe termen lung – active curente

e. pasive pe termen scurt – active curente

II. Trezoreria netă se calculează:

a. fond de rulment – nevoia de fond de rulment

b. nevoia de fond de rulment – fond de rulment

c. active realizabile – datorii curente

d. fond de rulment – datorii curente

e. nevoia de fond de rulment – datorii curente

III. Gradul de îndatorare generală exprimă:

a. raportul dintre datorii totale şi capitalul social

b. raportul dintre datorii totale şi capitalul propriu

c. raportul dintre datorii financiare şi capitalul social

d. raportul dintre datorii financiare şi capitalul propriu

e. raportul dintre datorii financiare şi capitalul social plus rezerve

IV. Gradul de îndatorare financiară exprimă:

a. raportul dintre datorii totale şi capitaluri proprii

b. raportul dintre datorii totale şi capitalul social

c. raportul dintre datorii financiare şi capitalurile proprii

d. raportul dintre datorii financiare şi capitalurile sociale

e. raportul dintre datorii financiare şi capitalurile sociale şi alte fonduri

V. Indicatorii de rentabilitate se grupează astfel:

1. Rentabilitatea de exploatare

2. Rentabilitatea economică

Variante:

a) 1+3+5

b) 1+2+3

3. Rentabilitatea financiară

4. Rezultatul curent

5. Rezultatul exerciţiului

c) 1+4+5

d) 1+2+3+4+5

V. DOCUMENTAŢIA DE CREDITARE

5.1. Documentaţia de creditare pentru companii (corporate banking)

Documentaţia, pe care clienţii (corporate banking) o prezintă în vederea

obţinerii de credite, trebuie să cuprindă:

- cererea de credite semnată de persoanele autorizate să reprezinte

agentul economic solicitant, care cuprinde şi descrierea condiţiilor

creditului;

- bilanţul, raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere, încheiate

pentru ultimii ani;

- situaţia prognozată a plăţilor şi încasărilor (cash flow) aferente perioadei

pentru care agentul economic solicită împrumutul şi bugetul de venituri

şi cheltuieli întocmit conform precizărilor Ministerului Finanţelor

Publice;

- situaţia stocurilor şi cheltuielilor pentru care se solicită creditul, care să

cuprindă cantităţile, valorile, cauzele formării şi termenele de

valorificare;

- situaţia contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectul

creditului;

- proiectul graficului de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor;

- lista garanţiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat şi

evaluarea acestora;

- planul de afaceri;

- orice alte documente necesare, solicitate de bancă.

Documentaţia care trebuie prezentată la bancă pentru eliberarea scrisorilor

de garanţie bancară cuprinde:

- cererea pentru eliberarea de scrisori de garanţie bancară;

- bilanţul, raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere, încheiate

pentru ultimul an, precum şi ultimele situaţii privind: „Rezultatele

financiare” şi „Situaţia patrimoniului”, balanţa de verificare încheiată

pentru ultima lună;

- situaţia prognozată a plăţilor şi încasărilor (cash-flow) aferente perioadei

de valabilitate a scrisorii de garanţie bancară;

- contractele economice care stau la baza afacerii pentru care se solicită

scrisoarea de garanţie bancară;

- descrierea modalităţilor de garantare a scrisorilor de garanţie solicitate;

- orice alte documente necesare, solicitate de bancă.

În cazul creditelor şi/sau a scrisorilor de garanţie bancară pentru obţinerea

cărora solicitanţii constituie cu titlu de garanţie în favoarea băncii, depozite

colaterale, în lei şi valută, documentaţia care se depune la bancă este mai simplă,

riscul fiind mai redus şi cuprinde:

- cererea de credite sau de eliberare a scrisorilor de garanţie bancară din

care să rezulte descrierea condiţiilor creditului (destinaţia şi volumul

creditului, termenul de rambursare etc.), sau ale eliberării scrisorii de

garanţie bancară, modalităţile de garantare etc.;

- declaraţia titularului contului de depozit din care să rezulte că, în situaţia

în care clientul nu-şi respectă obligaţiile asumate prin contractul de

credit sau acordul de garanţie/contractul de credit, acesta (garantul)

împuterniceşte banca să utilizeze sumele constituite în contul de depozit

pentru rambursarea datoriei respective;

- ultima balanţă de verificare şi proiecţia fluxurilor financiare.

Documentele prezentate de către clienţi în vederea obţinerii creditelor, cât

şi cele elaborate ulterior de bancă în cursul procesului de analiză, acordare,

verificare şi rambursare, reprezintă conţinutul dosarului de credite al fiecărui

client.

5.2. Documentaţia de credite pentru persoane fizice (retail banking)

Documentele solicitate de bancă în vederea acordării creditelor pentru

persoane fizice (retail banking) sunt:

- cererea de credit;

- copia actelor de identitate ale solicitantului, soţului/soţiei acestuia şi ale

garantului/garanţilor;

- declaraţie pe propria răspundere;

- adeverinţe de salariu pentru împrumutat şi garanţi, angajaţi cu contract

de muncă pe perioadă nedeterminată sau talonul de pensie;

- adeverinţă de venit;

- declaraţia specială privind veniturile din activităţi independente, pentru

anul în curs;

- declaraţia de impunere, pentru anul expirat;

- documentele de natura convenţiilor civile, contractelor de colaborare,

contractelor de închiriere, de locaţie etc., constituind dovada veniturilor

nete obţinute din alte surse;

- precontracte, contracte, reparaţii, facturi proforma, comenzi etc., din

care rezultă datele de identificare ale vânzătorului (denumirea, adresa şi

contul),a cordul acestuia de a vinde, denumirea şi caracteristicile

bunurilor sau serviciilor ce urmează a fi vândute sau prestate, preţul sau

tariful acestora, termenele şi modalitatea de efectuare a plăţilor etc.;

- devize estimative, invitaţii sau orice alte documente din care rezultă

costul preliminar (informativ) al tratamentelor sau taxelor de şcolarizare

pentru achitarea cărora se solicită împrumutul;

- autorizaţia de construcţie, proiectul de execuţie, copia actului de

proprietate asupra terenului, devizul general şi contractul cu

antreprenorul pentru investiţii (locuinţe) realizate prin construire;

- dispoziţia de impunere şi declaraţia de impunere;

- documente (facturi proforme, repartiţii, comenzi, precontracte,

contracte etc.) din care să rezulte elementele necesare stabilirii modului

de utilizare a creditului;

- avizele pentru asigurarea utilităţilor, în cazul construirii de locuinţe;

- descrierea modalităţilor de garantare a creditului şi, după caz, o

evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei dovedite pe baza copiilor

actelor de proprietate asupra locuinţei, terenurilor, bunurilor asupra

cărora se va construi ipoteca sau gajul;

- orice alte documente solicitate de bancă.


cererea de credite bilanţ contabil raport de gestiune

planul de afaceri adeverinţă de venit scrisoare de garanţie bancară


I. Documentaţia de creditare pentru corporate banking

cuprinde:

1. cererea de credite

2. bilanţul, raportul de gestiune, contul Profit şi pierdere

3. situaţia prognozată a încasărilor şi plăţilor

4. situaţia stocurilor şi planul de afaceri

5. lista garanţiilor

Variante:

a) 1+3+5

b) 1+2+3+4

c) 1+2+3+4+5

d) 1+3+4+5

e) 1+2+3+5

II. Documentaţia pentru eliberarea scrisorilor de garanţie

bancară cuprinde:

1. cererea pentru eliberarea scrisorii de garanţie bancară

2. bilanţul, raportul de gestiune, contul Profit şi pierdere

3. situaţia prognozată a încasărilor şi creditelor

4. contractele economice care stau la baza afacerii

5. planul de afaceri

Variante:

a) 1+2+3+4

b) 1+2+3+4+5

c) 1+3+4+5

d) 1+2+4+5

e) 1+3+5

III. Din documentaţia de creditare pentru retail banking nu

trebuie să lipsească:

a. declaraţia pe proprie răspundere

b. contracte de colaborare

c. contracte de închiriere

d. adeverinţă de venit

e. autorizaţia de construcţie

IV. Care este numărul de documente solicitate de bancă pentru acordarea

creditelor persoanelor fizice ?

V. Care este numărul de documente solicitate de bancă pentru acordarea

creditelor persoanelor juridice ?

VI. PRINCIPALELE TIPURI DE CREDITE BANCARE

6.1. Creditele globale de exploatare

Creditele globale de exploatare funcţionează după sistemul revolving şi se

acordă în limita unui nivel global de credit, care acoperă ansamblul nevoilor de

exploatare ale clienţilor: aprovizionări cu materii prime şi materiale, mărfuri,

subansamble, piese de schimb, energie, combustibili, cheltuieli cu salariile şi

asimilatele acestora, impozite, taxe şi alte cheltuieli aferente perioadei curente,

necesare realizării şi finalizării producţiei de mărfuri, executării de lucrări şi

prestări de servicii, care au consum şi desfacere asigurată prin contracte şi

comenzi de livrare la intern sau export.

Creditele globale de exploatare se acordă prin contul separat de împrumut

„Credite globale de exploatare”, de regulă, pe o perioadă de 180 de zile sau de

365 de zile, cu excepţia creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie.

Periodic, înainte de expirarea scadenţei, banca efectuează revizuirea

creditelor pe baza analizei modului de derulare a creditului, a respectării

destinaţiei şi celorlalte condiţii avute în vedere la acordarea acestuia, precum şi a

puterii financiare a împrumutatului dovedită prin capacitatea de rambursare la

scadenţă a creditelor acordate şi plata dobânzilor aferente.

Dacă din analiza efectuată cu ocazia revizuirii, rezultă că sunt îndeplinite

condiţiile avute în vedere la acordarea creditului global de exploatare, clientul şi-a

menţinut indicatorii de performanţă, banca va putea menţine sau chiar majora, la

cererea agentului economic, nivelul plafonului de creditare, dacă din analiza

fluxului de lichidităţi întocmit pentru perioada următoare, rezultă această

necesitate, cu condiţia ca rulajul creditor (rambursări din credite) al contului

separat de împrumut „Credite globale de exploatare” înregistrat pe parcursul

perioadei de creditare să fi fost de cel puţin ½ din plafonul aprobat în cazul

creditelor acordate pe 180 de zile, sau 1/1 din plafonul aprobat în cazul celor

acordate pe o perioadă de 365 zile.

6.2. Utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credite)

Utilizările din deschideri de credite permanente (liniile de credite)

reprezintă o modalitate de creditare a agenţilor economici, care funcţionează

după sistemul revolving, în baza unui contract de credit prin care banca se

angajează ca pe o anumită perioadă de timp să împrumute clientelei fonduri

utilizabile în mod fracţionat, în funcţie de nevoile acesteia, în limita unui nivel

global de credit, cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească

volumul liniei de credite aprobat, cu posibilitatea prelungirii în mod repetat pe noi

perioade de creditare dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite.

Liniile de credite se pot acorda, de regulă, pe termen de 180 de zile, iar în

cazul agenţilor economici cu un standing financiar bun se pot acorda pe termen

de 365 de zile. Liniile de credite se acordă prin contul separat de împrumut

„Utilizări din deschideri de credite permanente”.

6.3. Credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare

Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare se acordă

clientelei pentru finanţarea operaţiunilor cu caracter temporar pe baza

documentaţiei prezentate din care să rezulte situaţia stocurilor şi cheltuielilor

care fac obiectul creditării şi cauzele economice care au determinat formarea

stocurilor respective (primirea de la furnizori a unor materii prime şi materiale în

avans faţă de termenele din contracte, aprovizionări în loturi optime, întreruperea

producţiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte greutăţi în

expedierea produselor la intern sau la export etc.).

Fac obiectul acestei categorii de credite stocurile care au fost aprovizionate

deja în perioada precedentă fără a fi achitate, stocurile care urmează a fi

aprovizionate de agenţii economici pe bază de contracte ferme cu desfacere

asigurată, cât şi cheltuielile temporare aferente acestor stocuri.

Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare constituie

din cauze justificate economic se acordă prin contul separat de împrumut „credite

pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare”, pe termen de maxim 12

luni.

6.4. Credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere

Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere de materii

prime şi produse se acordă agenţilor economici care constituie astfel de stocuri

(produse agricole, agroalimentare, de provenienţă vegetală sau animală, precum

şi orice alte stocuri care nu sunt de natura celor curente şi se consumă într-o

perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăşi 12 luni de la constituire) pe baza

cererilor şi documentaţiilor prezentate de aceştia.

Băncile nu creditează stocurile sezoniere pe perioade care să depăşească

intervalul dintre două sezoane (cicluri) de producţie naturale.

Aceste credite se acordă prin contul separat de împrumut „Credite pentru

finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere”.

6.5. Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie

Produsele cu ciclu lung de fabricaţie sunt cele ale căror cicluri tehnologice

de execuţie, de la lansarea în fabricaţie până la obţinerea produsului finit, durează

mai mult de 12 luni. În această categorie de produse se încadrează construcţia şi

reparaţiile de nave maritime şi fluviale, aeronave, elicoptere, instalaţii şi utilaje

complexe etc.

Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie se acordă

prin contul separat de împrumut „credite de trezorerie pentru produse cu ciclu

lung de fabricaţie”, agenţilor economici care execută astfel de produse, pe bază

de comenzi şi contracte care necesită finanţarea şi urmărirea distinctă, în situaţia

agenţilor economici a căror activitate curentă o reprezintă execuţia de produse cu

ciclu lung de fabricaţie.

Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie se pot

acorda pe termene mai mari de 12 luni, fără a depăşi însă ciclurile tehnologice de

execuţie stabilite prin documentaţia tehnică.

6.6. Creditele pentru prefinanţarea exporturilor

Creditele pentru prefinanţarea exporturilor au ca destinaţie satisfacerea

necesităţilor curente sau excepţionale ale clienţilor ocazionate de fabricarea

produselor destinate exportului şi se aprobă pe baza documentaţiei prezentate de

agenţii economici, cu condiţia existenţei contractelor de export sau comenzilor

ferme încheiate direct cu partenerii externi sau prin intermediul unor comisionari,

care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte: cantitatea şi felul mărfii,

condiţiile şi graficul de livrare, modalitatea şi termenele de plată, preţul mărfii în

valută la valoarea CIF sau FOB, după caz.

Creditele pentru export se acordă pentru aprovizionări din producţia

internă (în lei) sau din import (în valută) cu materii prime şi materiale,

semifabricate, subansamble, combustibili, energie şi alte cheltuieli ocazionate de

realizarea producţiei destinate exportului cu desfacere asigurată, fără a depăşi 12

luni de la acordare, cu excepţia produselor cu ciclu lung de fabricaţie.

Creditele pentru export se acordă prin contul separat de împrumut „credite

pentru export”.

6.7. Creditele pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra

străinătăţii în lei şi valută

Creditele pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra

străinătăţii se acordă exportatorilor pentru desfăşurarea corespunzătoare a

activităţii curente pe perioada de la livrarea produselor şi până la încasarea

contravalorii lor de la partenerii externi, fără a depăşi 12 luni de la acordarea

creditului.

Creditele pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra

străinătăţii se acordă prin contul separat de împrumut „Credite pentru exportul de

produse garantate cu creanţe asupra străinătăţii”, numai după prezentarea

comunicării de la o societate bancară din ţară sau străinătate, agreată de bancă, a

deschiderii acreditivului de export irevocabil, în favoarea beneficiarului de credit,

sau alte forme de plată garantate bancar (scrisoare de garanţie bancară, efecte de

comerţ avalizate de alte societăţi bancare agreate de bancă etc.).

6.8. Credite de scont

Scontul reprezintă operaţiunea prin care, în schimbul unui efect de comerţ

(cambie sau bilet la ordin), banca pune la dispoziţia posesorului creanţei, valoarea

efectului, mai puţin agio (dobânda şi comisioanele aferente), înainte de scadenţa

efectului respectiv.

Cambia reprezintă, potrivit reglementărilor legale în vigoare, titlul de credit

care pune în legătură trei persoane: a) trăgătorul, persoana (fizică sau juridică)

care emite cambia; b) trasul, persoana indicată sau obligată de trăgător să

plătească cambia şi c) beneficiarul, persoana în favoarea căreia se emite cambia.

Biletul la ordin reprezintă, potrivit reglementărilor legale în vigoare, titlul de

credit care pune în legătură două persoane: a) trăgătorul, persoana (fizică sau

juridică) care emite biletul la ordin şi b) beneficiarul, persoana în favoarea căreia a

fost emis biletul la ordin. În cazul biletului la ordin, trăgătorul şi trasul sunt una şi

aceeaşi persoană.

Cambia şi biletul la ordin, ca titluri de credit, cuprind ca elemente definitorii

obligaţia trasului de a plăti beneficiarului o anumită sumă de bani la o dată

stabilită (scadenţă).

În cazul în care posesorul legal ai unei cambii sau bilet la ordin (beneficiarul

sau ultimul giratar într-un şir neîntrerupt de giruri) doreşte încasarea sumei

înscrise în titlul de credit mai înainte de scadenţă, acesta poate gira titlul către o

societate bancară, operaţiune ce poartă denumirea de scontare.

Operaţiunea de scontare propriu-zisă a titlurilor se va efectua de bancă prin

debitarea contului „credite de scont şi operaţiuni asimilate” şi creditarea contului

curent al clientului cu valoarea nominală a efectelor de comerţ scontate.

Concomitent, din contul curent al clientului se încasează dobânda (taxa scontului)

care se calculează astfel:

Vn x Dc x Nz

Ds = , în care:

360 x 100

Ds = dobânda cuvenită băncii;

Vn = valoarea nominală a titlului înscrisă la rubrica special rezervată pe faţa

titlului;

Dc = nivelul dobânzii aferente creditelor pe termen scurt;

Nz = număr de zile calendaristice dintre data scontării şi ziua scadenţei, inclusiv.

6.9. Creditele pe documente de plată aflate în curs de încasare

6.9.1. Creditele pe cecuri remise spre încasare

Creditele pe cecuri remise spre încasare în lei se acordă pe baza cererilor de

credite prezentate de agenţii economici la care vor fi anexate borderourile, care

fac dovada remiterii cecurilor la plată prin circuitul bancar sau a depunerii

cecurilor spre încasare de către beneficiari direct la băncile plătitorilor.

Nivelul creditelor pe cecuri remise spre încasare reprezintă, de regulă, 90%

din valoarea nominală a acestora, diferenţa de 10% fiind destinată acoperirii

dobânzii aferente.

Ca o condiţie prealabilă a acordării creditelor pe cecuri remise spre încasare

banca va trebui să se asigure că cecurile respective îndeplinesc toate condiţiile de

formă şi fond prevăzute de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin

Legea nr. 83/1994 şi Normele cadru nr. 7/1994 ale Băncii Naţionale a României şi

vor ajunge la tras (banca plătitorului) în cadrul termenelor de prezentare la plată,

aşa cum sunt stabilite prin legea menţionată, respectiv în termen de 8 zile dacă

cecul este plătibil chiar în localitatea unde a fost emis şi 15 zile dacă cecul este

plătibil în altă localitate decât cea în care a fost emis.

Acordarea creditelor pe cecuri remise spre încasare se efectuează prin

contul separat de împrumut „credite pe cecuri”.

6.9.2. Credite pe ordine de plată

Creditele pe ordine de plată aflate în circuitul bancar în vederea decontării

se pot acorda pe baza cererilor de credite depuse de clienţii băncii, la care vor fi

anexate exemplarele nr. 3 ale ordinelor de plată, centralizate într-un borderou.

Pentru a putea fi primite la bancă în vederea analizei de creditare, ordinele

de plată trebuie să fie întocmite cu respectarea tuturor cerinţelor de formă şi

fond prevăzute de Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 8/1994, Normele

– Cadru nr. 15/1994 şi Normele Tehnice nr. 16/1994 privind ordinul de plată.

De asemenea, ordinele de plată trebuie să fie acceptate la plată de banca

plătitorului, respectiv să poarte ştampila acesteia, numele în clar al salariatului

care a efectuat verificarea şi decontarea documentului, data decontării şi

semnătura salariatului băncii plătitoare.

Băncile nu admit la creditare ordine de plată ai căror plătitori au fost

înregistraţi în „Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc”, din cadrul Centralei

Incidentelor de Plăţi.

Acordarea creditelor pe ordine de plată se efectuează prin contul separat

de împrumut „credite pe ordine de plată”, la 90% din valoarea nominală a

documentelor admise la creditare, diferenţa de 10% fiind destinată acoperirii

dobânzii aferente.

6.10. Factoringul

Potrivit legii româneşti (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

10/19.04.1997), factoringul este un contract încheiat între o parte denumită

„aderent”, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii şi o societate bancară

sau instituţie financiară specializată, denumită „factor”, prin care aceasta din

urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscurilor de credit, iar

aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanţele născute din

vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.

6.11. Creditele pentru facilităţi de cont

Creditele pentru facilităţi de cont reprezintă credite pe perioade scurte şi

foarte scurte de timp, până la 30 de zile calendaristice, acordate agenţilor

economici care din anumite cauze justificate economic nu pot face temporar faţă

plăţilor.

Această categorie de credite se poate acorda agenţilor economici cu

standing financiar ridicat şi serviciul datoriei bun.

Creditele pentru facilităţi de cont se acordă pentru acoperirea decalajului

intervenit în fluxul de lichidităţi ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor

livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate.

Aceste credite se acordă la cererea agenţilor economici, prin contul separat

de împrumut „credite pentru facilităţi de cont”.

6.12. Creditele pe descoperit de cont (overdraft)

Creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot acorda de către bancă

agenţilor economici solicitanţi pe perioade de timp foarte scurte, care nu vor

putea depăşi, de regulă, 7 zile calendaristice, pentru achitarea unor obligaţii

stringente privind aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibili, energie,

manoperă, impozite, taxe curente şi alte obligaţii curente.

Creditul pe descoperit de cont este un împrumut marginal, acordat în

condiţii deosebite, pentru care dobânda curentă percepută de bancă este mai

mare decât dobânda de bază practicată la creditele pe termen scurt, acordate

clienţilor.

Aceste credite se acordă în limita unor plafoane stabilite pe client, pentru

efectuarea unor plăţi pe care solicitanţii nu le-au previzionat şi nu le-au luat în

calcul la determinarea altor categorii de credite de care beneficiază.

Creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot acorda (trage) integral

sau în tranşe, pe măsura apariţiei necesităţilor de plată pentru care au fost

aprobate, pe baza acordului/contractului de credit în aşteptare (stand-by)

aprobat.

6.13. Creditele pentru echipament (investiţii) în completarea surselor

proprii

Creditele pentru echipament (investiţii) se acordă în completarea surselor

proprii, a surselor din bugetul de stat şi/sau bugetele locale şi din fondurile

speciale, necesare acoperirii cheltuielilor prevăzute în proiectele de investiţii

aprobate, pentr:

a) realizarea de noi capacităţi de producţie, precum şi dezvoltarea celor

existente, inclusiv finanţarea cheltuielilor privind efectuarea probelor

tehnologice;

b) modernizarea şi/sau retehnologizarea capacităţilor de producţie, a

utilajelor, maşinilor, instalaţiilor, clădirilor şi construcţiilor existente etc.;

c) realizarea de investiţii prin:

- procurarea de maşini, utilaje şi mijloace de transport;

- asigurarea utilităţilor necesare funcţionării Competenţe

conferitelor şi capacităţilor noi sau existente;

- cumpărarea de clădiri, construcţii, unităţi de producţie etc.;

- cumpărarea de materiale şi piese de schimb;

- achiziţii de licenţe, brevete, programe informatice etc.;

- procurarea de animale de producţie şi reproducţie;

- plantaţii pomicole, viticole şi de alte specii;

- alte investiţii.

În vederea obţinerii creditelor pentru echipament (investiţii) în completarea

surselor proprii, clienţii vor prezenta băncii, documentele specifice investiţiei

(studiu de fezabilitate, memoriu justificativ, documentaţia tehnico-economică,

autorizaţia de construcţie cu avizele necesare etc.).

Creditele pentru echipament (investiţii) în completarea surselor proprii, se

acordă pentru finanţarea a cel mult 85% din valoarea totală a investiţiei, diferenţa

de cel puţin 15% reprezentând aportul propriu al agentului economic care, de

regulă, trebuie cheltuit înainte de punerea la dispoziţie a creditului. Aportul

propriu al agentului economic constă fie în lichidităţi înregistrate în contul curent,

fie în realizarea efectivă a unei părţi din investiţia respectivă.

6.14. Creditele pentru cumpărarea de acţiuni şi active

Cumpărarea de acţiuni se încadrează în sfera investiţiilor financiare în valori

mobiliare, ordinare sau preferenţiale, emise de societăţile comerciale la care

statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, indiferent de

numărul acţiunilor pe care le deţine, de societăţile şi companiile naţionale şi

celelalte entităţi rezultate din reorganizarea regiilor autonome de interes

naţional.

Volumul creditului va putea fi de cel mult 70% din preţul de ofertă ce

trebuie achitat, diferenţa de cel puţin 30% din valoarea acţiunilor fiind plătită de

solicitant din surse proprii, care trebuie să existe în cont la momentul aprobării

creditului şi care va fi plătită înainte de prima tragere din credit, conform unei

clauze din contractul de credite.

Creditele pentru cumpărarea de acţiuni se acordă prin contul separat de

împrumut „Credite pentru cumpărarea de acţiuni”, pe termen de maxim 5 ani de

la data acordării.

În cazul vânzării cu plata în rate a preţului acţiunilor unei societăţi

comerciale de interes strategic, avansul nu va putea fi mai mic de 35% din preţul

de vânzare, iar plata ratelor se va eşalona pe o perioadă de maximum 3 ani.

6.15. Creditele promotorii

Creditele promotorii se acordă de bănci persoanelor juridice specializate şi

autorizate în construcţia şi vânzarea de locuinţe, ce poartă denumirea de

promotori imobiliari, în scopul facilitării construirii de locuinţe.

Promovarea imobiliară constă în a cumpăra/concesiona suprafeţe de teren,

a le parcela şi a construi imobile de locuinţe – din iniţiativa promotorului sau la

comanda beneficiarului, opţiunea putându-se face dintr-un portofoliu de proiecte

prestabilit.

Promotorii imobiliari de construcţii de locuinţe sunt agenţi economici

specializaţi având ca obiect de activitate, definit prin statutul propriu de

organizare şi funcţionare, construcţia de locuinţe şi vânzarea acestora direct către

persoane fizice.

Categoriile de locuinţe se pot clasifica astfel: sociale, de serviciu, de

intervenţie, de necesitate, de protocol, convenabile, case de vacanţă.

Băncile acordă acest tip de credite în completarea surselor proprii a

agenţilor economici, pe obiectiv de investiţii sau lista de utilaje şi alte dotări,

precum şi pe grupuri de Competenţe conferite de investiţii similare.

Creditul promotori pentru construcţii de locuinţe se poate contracta numai

de către persoane juridice, agenţi economici specializaţi în atragerea şi

administrarea de resurse pentru construirea, cumpărarea/vânzarea, reabilitarea,

consolidarea şi extinderea locuinţelor, inclusiv pentru cele exploatate în regim de

închiriere, în scopul valorificării acestora.

6.16. Creditele ipotecare

Creditele ipotecare se pot acorda persoanelor juridice române, care au ca

obiect de activitate construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea

imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau comercială, precum şi

persoanelor juridice române care doresc să construiască locuinţe de serviciu sau

de intervenţie pentru salariaţii lor, cât şi persoanelor fizice care doresc să-şi

dobândească o locuinţă.

Creditele ipotecare se acordă cu respectarea Legii nr. 190/1999 privind

creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Creditele ipotecare se acordă pe termen de minim 5 ani, prin contul separat

de împrumut „credite ipotecare”.

6.17. Creditele pentru activitatea de leasing

Leasingul este forma specială de închiriere a bunurilor imobile sau mobile

de către societăţi financiare specializate, care îndeplinesc condiţiile prevăzute de

lege pentru desfăşurarea acestei activităţi, către agenţii economici, care, în

general, nu dispun de suficiente fonduri proprii sau împrumutate pentru a-şi

achiziţiona astfel de bunuri cu plata integrală, sau nu doresc să-şi achiziţioneze

aceste bunuri întrucât le sunt necesare numai pentru perioade scurte de timp.

Leasingul reprezintă o convenţie prin care locatorul/finanţatorul (în calitate

de proprietar) transmite locatarului/utilizatorului (persoana care ia cu chirie),

pentru o perioadă determinată, dreptul de posesie sau de folosinţă a unui bun

mobiliar, imobiliar sau a unui activ necorporal destinat desfăşurării activităţii de

exploatare a locatarului/utilizatorului, contra unei chirii (rata de leasing), cu

opţiunea de cumpărare la scadenţă, la un preţ convenit prin contractul iniţial între

părţi.

Locator poate fi o societate de leasing, persoană juridică română sau

străină, iar utilizator, orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.

Pentru efectuarea unei operaţiuni de leasing, orice persoană fizică sau

juridică va formula unei societăţi de leasing o ofertă fermă, însoţită de lista de

bunuri care vor constitui obiectul contractului de leasing, precum şi de acte din

care să rezulte situaţia sa financiară.

După natura contractului se disting două forme de leasing, respectiv

leasingul financiar şi cel operaţional.

Legea defineşte leasingul financiar drept operaţiunea de leasing care

îndeplineşte una sau mai multe dintre condiţiile:

- riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra

utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

- părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se

transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de

cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe

care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;

- perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă cel puţin 75%

din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de

proprietate nu este transferat.

Leasingul financiar poate fi la rândul lui cu plata integrală sau cu plata

parţială.

În cazul leasingului cu plata integrală, ratele sunt astfel calculate încât după

încheierea perioadei de închiriere să se acopere integral preţul de achiziţie al

mijlocului fix plus alte cheltuieli (inclusiv dobânda) şi profitul societăţii de leasing.

În cazul leasingului cu plată parţială, chiriile nu acoperă întreaga valoare a

activului fix, profitul societăţii de leasing, precum şi alte cheltuieli ale acesteia. La

sfârşitul contractului de leasing locatarul are obligaţia de a plăti activul fix la o

valoare reziduală.

Leasingul operaţional este operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici

una dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească leasingul financiar şi

presupune o închiriere pe o perioadă mai scurtă, iar la sfârşitul contractului părţile

pot opta pentru:

- prelungirea duratei de închiriere, prin închirierea unui nou contract de

leasing;

- încetarea contractului şi returnarea activului societăţii de leasing.

La acest tip de leasing nu există o relaţie directă între preţul la care a fost

achiziţionat activul fix de către societatea de leasing şi chiria percepută.

Atunci când obiectul leasingului îl constituie o clădire, datorită duratei mari

de viaţă a acesteia şi perioada de leasing poate fi mare. În acest caz, dacă la

sfârşitul leasingului titlul de proprietate nu se preia de către locatar, cea mai mare

parte a riscurilor şi recompenselor este preluată de societatea de leasing, motiv

pentru care acest tip de leasing este considerat operaţional.

Creditele pentru activitatea de leasing se acordă prin conturi separate de

împrumut „credite pentru activitatea de leasing acordate clientelei financiare” pe

termen de cel mult 5 ani.

6.18. Creditele de forfetare

Forfetarea este operaţiunea prin care un vânzător sau prestator de servicii

îşi vinde creanţele în valută, rezultate dintr-un contract de vânzare-cumpărare, pe

care le are faţă de un cumpărător sau beneficiar, unei societăţi bancare sau

instituţii financiare specializate, contra unui cost de forfetare, înainte de

ajungerea acestora la scadenţă, dar nu cu mai puţin de 30 de zile înainte de

termen.

Operaţiunea este negociabilă şi se derulează între bancă şi clientul său

(exportatorul), creanţa valutară fiind cumpărată cu renunţarea la dreptul de

regres asupra vânzătorului creanţei, cu excepţia cazurilor de fraudă.

Forfetarea permite exportatorului recuperarea sumelor înainte de scadenţă

sau transformarea unei vânzări pe credit într-o vânzare la vedere, cu plata taxelor

respective.

În cadrul operaţiunilor de forfetare, creanţele sunt materializate în efecte

de comerţ (cambii, bilete la ordin şi alte titluri de valoare) exprimate în valută, ai

căror beneficiari sunt agenţi economici cu activitate de export, înregistraţi în

România.


linii de credite

credite pentru

finanţarea

cheltuielilor

credite pentru

prefinanţarea

exporturilor

credite de

trezorerie

credite de scont credite overdraft credite pentru

investiţii credite promotorii

credite ipotecare credite pentru

leasing credite de forfetare


I. Creditele globale de exploatare se acordă pentru:

a. o perioadă de 180 zile

b. o perioadă de 365 zile

c. o perioadă de 730 zile

d. o perioadă de 180 zile sau de 365 zile, cu excepţia creditelor pentru produse

cu ciclu lung de exploatare

e. o perioadă de 90 zile

II. Completaţi cuvintele lipsă:

Factoringul este un contract încheiat între o parte numită _______________

furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii şi o societate bancară sau

instituţie financiară specializată, denumită _______________

III. Câte tipuri de credite bancare există ?

IV. Un tip de credit se poate acorda de către bancă agenţilor economici pe

perioade de timp foarte scurte (maxim 7 zile calendaristice) pentru achitarea unor

obligaţii stingente privind aprovizionarea cu materii prime, materiale,

combustibili, energie, impozite, taxe şi alte obligaţii. Cum se numeşte acest credit

?

V. Completaţi cuvântul lipsă:

Creditele _______________ se acordă de bănci

persoanelor fizice specializate în construcţia şi vânzarea de

locuinţe.

VII. ANALIZA, DETERMINAREA ŞI ACORDAREA

CREDITELOR BANCARE

7.1. Analiza dosarului de creditare pentru societăţi comerciale

În analiza dosarului de creditare, banca trebui să răspundă la trei

Competenţe conferite:

a) să decidă dacă va finanţa sau nu. Din informaţiile furnizate băncii de

către întreprindere, analistul de credit trebuie să le selecţioneze pe

acelea care îi permit să aprecieze:

- capacitatea de rambursare a întreprinderii: ce volum de datorie

poate suporta şi pe ce perioadă;

- capacitatea întreprinderii de a absorbi şocuri în perioada derulării

împrumutului. Sunt decelate eventualele ameninţări care planează

asupra societăţii precum şi marja de siguranţă;

- modalitatea de rambursare în situaţia apariţiei falimentului înainte

de rambursarea împrumutului.

b) găsirea tipului de finanţare care să răspundă cel mai bune necesităţilor

companiei.

Analiza financiară permite identificarea punctelor tari şi a celor slabe

legate de ciclul de exploatare al întreprinderii şi poate facilita luarea

unei decizii privind tipul de finanţare propus.

Sunt examinate:

- nevoile de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);

- formele de credit cel mai bine adaptate investiţiilor pe termen lung;

- tipurile de garanţii solicitate şi gradul lor de acoperire.

c) Utilizarea informaţiilor pentru a face o propunere comercială

completă şi personalizată nevoilor întreprinderii.

7.2. Sursele de informaţii necesare în efectuarea analizei dosarului de

creditare.

1. situaţiile financiare ale companiei

În cele mai dese cazuri, banca intră în posesia lor direct, de la conducerea

companiei, însă le poate obţine şi indirect, recurgând la serviciile unor societăţi

specializate în vânzarea de informaţii financiare.

Analistul de credit solicită firmei bilanţul anual şi contul de rezultate,

însoţite de anexele lor care permit mai buna înţelegere a operaţiilor financiare

derulate în decursul unui an. De asemenea, pentru a putea percepe cât mai

detaliat situaţia financiară a companiei, precum şi pentru a observa cele mai

recente evoluţii, se solicită şi ultima balanţă de plăţi. Dacă nu există un istoric al

relaţiei cu banca, sunt solicitate stările financiare de pe ultimii patru sau cinci ani

de activitate. În cazul în care societatea este deja client al băncii vor fi solicitate

doar documentele pentru anul contabil încheiat precum şi previziuni pentru anul

în curs.

Este recomandabil ca documentele contabile să fie acceptate doar în cazul

în care sunt certificate de un expert contabil sau de o societate cu activitate

recunoscută de audit contabil şi financiar.

2. analizele economice şi sectoriale

Pentru a evalua calitatea potenţialului debitor, analistul de credit trebuie să

se asigure că înţelege bine modul său de funcţionare:

- tipul de produse şi servicii vândute precum şi modul lor de producere;

- ciclul de fabricaţie, cine sunt clienţii şi furnizorii;

- vizibilitatea întreprinderii pe piaţă, oportunităţile şi ameninţările;

- nivelul de concurenţă şi modul de manifestare: preţ, tehnologie şi

calitate;

- factorii de influenţă ai competitivităţii;

- talia critică a întreprinderii.

Observăm că analiza riscului de credit nu se rezumă la calculul unor rate şi

indicatori, că este o evaluare completă a mediului intern şi extern al întreprinderii.

Calculele financiare (rate, solduri intermediare de gestiune etc.) nu au nici

un sens dacă nu există criterii care să permită analiza calităţii lor.

Există sectoare economice care generează în mod „natural” trezorerie şi

altele care o „distrug”... Astfel poate părea logic ca unele întreprinderi să aibă

deficit, iar altele excedent de trezorerie, aşa că se justifică cunoaşterea sectorului

economic în care se încadrează întreprinderea mai înainte de a efectua orice

calcule financiare.

De exemplu, scăderea cifrei de afaceri a unei întreprinderi nu înseamnă

nimic în sine dacă ansamblul sectorului este în dificultate. De aceea sunt necesare

analizele sectoriale.

Analizele sectoriale sunt furnizate de:

- serviciile de studii economice ale băncilor;

- organisme specializate: camerele de comerţ şi industrie, banca centrală,

asociaţiile profesionale;

- presa specializată.

3. informaţiile complementare

Recurgerea la acest tip de informaţii este justificată de faptul că obiectivul

în analiza dosarului de creditare este reducerea riscului cât mai mult posibil.

Întâlnirea cu directorul sau responsabilul întreprinderii poate furniza aceste

informaţii. Prin definiţie nimeni nu cunoaşte mai bune activitatea unei companii

decât cel care o conduce. Aceasta are datele referitoare la strategia pe termen

scurt, mediu şi lung privind întreprinderea. Încrederea în responsabili este o dată

cheie a deciziei de finanţare şi doar întrevederile regulate şi serioase permit

judecarea calităţii relaţiei de afaceri.

Nu se poate imagina o relaţie bazată pe încredere fără transparenţă uneia

dintre părţi. Înaintea întâlnirii, analistul trebuie să pregătească un chestionar

preliminar în care să listeze toate întrebările al căror răspuns nu l-a găsit în analiza

financiară şi sectorială.

Înţelegerea şi analiza bilanţului societăţii comerciale

Bilanţul reprezintă o fotografie la un moment dat a patrimoniului, precum

şi a resurselor necesare dobândirii acestuia.

Activul (patrimoniul) este constituit din:

- bunuri conservate o perioadă lungă în întreprindere şi vom vorbi despre

activul imobilizat.

Acesta este constituit din:

a) imobilizări necorporale: brevete, licenţe şi drepturi de comercializare

(fondul de comerţ), care permit desfăşurarea normală a activităţii.

b) Imobilizări corporale: bunuri mobile şi imobile.

c) Imobilizări financiare, reprezentate de titlurile financiare şi de

participările în cadrul altor societăţi.

- bunuri destinate a fi utilizate pe termen scurt în vederea asigurării

nevoilor de exploatare care constituie activul lichid sau de exploatare.

Acesta se compune din:

a) stocuri de materii prime, materiale destinate producţiei şi/sau

comercializării;

b) creanţele întreprinderii asupra clienţilor săi şi asupra statului (de

exemplu rambursările TVA şi a altor taxe şi impozite).

Pasivul conţine resursele întreprinderii. Ele pot fi proprii sau împrumutate.

În acelaşi timp este important să facem distincţia între resursele stabile, adică cele

care pot fi utilizate o perioadă lungă de timp şi cele de exploatare care trebuie

rambursate pe termen scurt.

Capitalul întreprinderii este constituit din subscrierea de acţiuni precum şi

din încorporări ulterioare sub forma de rezerve.

În analiză trebuie identificaţi creditorii întreprinderii, care pot fi:

- alte întreprinderi, de care aceasta este legată (avansuri şi alte datorii

financiare stabile);

- bănci şi alţi intermediari financiari (împrumuturi la bănci, conturi

debitoare şi scont);

- creditori de pe pieţele financiare care deţin obligaţiuni emise de

întreprinderea analizată;

- furnizorii;

- statul şi alte organisme care pot acorda termene de plată pentru

datoriile fiscale şi sociale.

O atenţie maximă în cadrul analizei dosarului de creditare este acordată

lichidităţii, adică capacităţii întreprinderii de a face faţă tuturor plăţilor imediate.

Sunt studiate fluxurile de numerar şi se urmăreşte corelarea resurselor cu

utilizările lor. Regula urmărită este ca resursele stabile ale întreprinderii să

acopere activul imobilizat. Diferenţa dintre resursele stabile şi activul imobilizat

constituie fondul de rulment al întreprinderii.

FR = RS – AI

FR – fond de rulment RS – resursele stabile, AI – activul imobilizat

Dacă FR > 0, întreprinderea dispune de o marjă de siguranţă pentru a face

faţă eventualelor riscuri, dacă FR < 0, întreprinderea îţi finanţează o parte din

patrimoniu recurgând la resurse pe termen scurt.

Se manifestă astfel riscul lipsei de lichiditate, întrucât nu exista resursele pe

termen scurt necesare acoperirii nevoilor curente de trezorerie. Analiza dosarului

de creditare pune astfel în evidenţă necesitatea unui credit de trezorerie.

7.3. Elementele de analiză financiară a întreprinderii

Analiza solvabilităţii întreprinderii este esenţială. Societatea este solvabilă

dacă în orice moment valoarea totală a patrimoniului sau este superioară

datoriilor. Vom analiza astfel activul net al întreprinderii.

AN = Total activ – Total datorii

Un AN negativ ne dă informaţii despre starea de insolvabilitate a

întreprinderii. Însă există situaţii în care fondurile proprii sunt negative datorită

voinţei acţionarilor de a-şi distribui dividende superioare celor cuvenite în mod

firesc.

7.3.1. Sisteme de rate

Ratele verticale şi orizontale ale structurii capitolului constituie tipul forte

de analiză. Dacă sunt comparate cu ratele întreprinderilor din aceeaşi ramură de

activitate, ele devin şi mai relevante. Modificarea unei rate în timp permite

decelarea tendinţelor. Analiza ratelor are ca scop identificarea cauzelor de

insolvabilitate a debitorului. Alegerea unei rate pertinente pentru un debitor este

fondată, printre altele, de ramura din care face parte.

Datele empirice au confirmat faptul că rate precum profitul net/capital sau

cash-flow/fonduri împrumutate, au o bună capacitate de previzionare a riscului

debitorului. Aceste rate sunt completate de următoarele categorii de indicatori,

fără a se limita însă la următoarele:

1. rate de apreciere a profitabilităţii:

a) marja brută a profitului, determinată ca raport între profitul brut şi

valoarea vânzărilor. Creşterea acestui raport relevă o situaţie

pozitivă pentru societatea comercială, prin aceea că ritmul de

creştere al cheltuielilor variabile este depăşit de cel al preţurilor

de vânzare;

b) ritmul de creştere a vânzărilor, care trebuie urmărit comparativ cu

cel al concurenţilor;

2. rate de apreciere a lichidităţii:

a) lichiditatea curentă = Active curente/Pasive curente

b) lichiditatea imediată = (Numerar + Echivalent numerar +

Client)/Pasive curente

c) perioada de încasare a creanţelor (receivables period) – indică

eficienţa colectării creanţelor şi reprezintă, practic durata

creditului furnizor pe care compania îl acordă clienţilor săi; se

măsoară în zile, iar formula de calcul este creanţe/vânzări x 365.

d) perioada medie de plată a furnizorilor (payables period) – este un

indicator simetric cu cel anterior, exprimând durata creditului

furnizor pe care compania îl primeşte de la furnizorii săi, formula

de calcul fiind: furnizori/costul de producţie x 365.

e) perioada de menţinere a stocurilor (inventory period) – acest

indicator oferă o imagine asupra vitezei de rotaţie a stocurilor. Se

determină ca stocuri/costul mărfurilor x 365, rezultatul

exprimându-se în zile, iar o valoare ridicată a acestuia poate indica

menţinerea unor stocuri uzate (moral sau fizic), precum şi o

supradimensionare a acestora generată de diverse motive.

3. rate financiare:

a) gradul de acoperire a dobânzilor – evidenţiază capacitatea

debitorului de a genera profit suficient pentru acoperirea

cheltuielilor cu dobânzile;

b) gradul de îndatorare – exprimat ca pondere a totalului datoriilor

în activul total. În general, se poate considera că există o relaţie

directă între această pondere şi riscul financiar al respectivei

companii.

Garanţiile contribuie la creşterea solvabilităţii debitorului şi diminuează

gravitatea pierderii. Ele nu împiedică producerea riscului însă servesc la

compensarea pierderii. Garanţiile solicitate sunt de tipul gajurilor, ipotecilor etc.

7.3.2. Înţelegerea şi analiza contului de rezultate

Contul de rezultate trasează modul în care întreprinderea a creat valoarea

în cursul anului financiar.

Ciclul de producţie al companiei se descompune în trei faze:

a) întreprinderea cumpără mărfuri fie pentru a le transforma, fie pentru a le

revinde direct;

b) întreprinderea apelează la serviciile unor furnizori externi de utilităţi: apă,

energie electrică, încălzire. Aceste operaţiuni dau naştere cheltuielilor

externe. Volumul lor ne dă informaţii cu privire la dependenţa de terţi.

c) Întreprinderea îşi vinde produsele şi serviciile.

Cifra de afaceri reprezintă producţia efectiv vândută în cursul anului

financiar. Volumul total al producţiei include şi stocurile. Cifra de afaceri

înregistrează tot ce s-a vândut şi facturat în cursul anului, chiar dacă la momentul

închiderii anului nu toţi clienţii au plătit încă.

Facturile care urmează a fi încasate se vor regăsi atât în cifra de afaceri din

contul de rezultate cât şi în postul „creanţe asupra clientelei” din activul bilanţier.

În acelaşi timp pentru stocurile existente se constituie provizioane.

Constatăm că se degajă două categorii de fluxuri:

- fluxuri monetare rezultate din veniturile obţinute şi cheltuielile angajate

(CA, cumpărări de materii prime şi materiale, plata utilităţilor etc.)

- fluxuri nemonetare reprezentate de amortizări şi provizioane.

Cele mai multe bănci utilizează programe informatice de analiză a

principalilor indicatori.

Este esenţială determinarea capacităţii de autofinanţare (CAF) care ne dă

informaţii despre capacitatea întreprinderii de a-şi rambursa împrumutul.

În acelaşi timp analistul de credit trebuie să determine şi să interpreteze

trei rate:

1. fonduri proprii / total bilanţ

2. fonduri proprii / datorii pe termen mediu şi lung > 1

3. datorii pe termen mediu şi lung / CAF < 3

În cele ce urmează este prezentat un model de determinare a CAF a unei

companii, pornindu-se de la profitul din exploatare (EBE).

EBE 162750

+ transfer cheltuieli de exploatare

+ transfer cheltuieli financiare

+ transfer cheltuieli excepţionale

+ alte venituri din exploatare 18

+ beneficii atribuite sau pierderi transferate

+ venituri financiare din participaţii

+ venituri din alte valori mobiliare

+ alte dobânzi şi venituri asimilate 608

+ diferenţe de schimb favorabile 36

+ venituri nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament 13

+ venituri excepţionale din operaţiuni de gestiune 3998

- alte cheltuieli de exploatare 1251

- pierderi sau beneficii transferate 19639

- dobânzi şi cheltuieli asimilate 18

- diferenţe de schimb nefavorabile

- cheltuieli nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament

- cheltuieli excepţionale din operaţiuni de gestiune 3526

- participări ale salariaţilor 5067

- impozit pe profit 19394

- cheltuieli financiare din operaţiuni de leasing

= CAF 1185

7.3.3. Analiza fluxului de numerar (cash-flow)

Analiza de credit acordă o importanţă ridicată acestei teme, deoarece cash

flow-ul şi nu profitul este cel care asigură serviciul datoriei sau plata salariilor şi a

obligaţiilor comerciale. Deşi cash flow-ul are la bază profitul contabil, obţinerea

acestuia din urmă nu oferă garanţii asiguratorii că împrumutatul va avea

disponibile resursele necesare rambursării creditului. Cash flow-ul poate fi

calculat printr-o varietate de metode, însă toate se rezumă, într-un final la efectul

cumulat al profitabilităţii operaţionale (măsurată prin EBITDA) şi la cel al variaţiei

(pozitive sau negative) capitalului circulant.

Importanţa acestui indicator pentru bancă este evidentă deoarece

capacitatea companiei de a genera lichidităţi. De asemenea, previziunea cash

flow-ului este atent analizată, iar aceasta, considerată în contextul unei

experienţe pozitive a companiei în acest domeniu o face mult mai pertinentă şi

credibilă decidenţilor respectivei tranzacţii.

7.3.4. Evaluarea riscurilor unei tranzacţii

Deşi teoria economică a evidenţiat de-a lungul timpului o varietate foarte

mare de riscuri cu care se confruntă agenţii economici, analistul de credit trebuie

să se oprească doar asupra acelor ameninţări care pot pune în pericol capacitatea

împrumutatului de a face faţă obligaţiilor de plată. De asemenea, se impune

precizarea că riscul de credit al băncii este o ponderare a tuturor riscurilor unui

client sau a unei tranzacţii. O simplă enumerare a acestora cuprinde riscuri

precum:

a) riscul de piaţă – vizând, în special concurenţa împrumutatului;

b) riscul de clientelă – surprinde riscul ca debitorul să nu realizeze cifra de

afaceri care să-i asigure susţinerea serviciului datoriei;

c) riscul de furnizor – în măsura în care desfăşurarea în condiţii normale a

activităţii depinde în mod determinant de un număr restrâns de

furnizori;

d) riscul de nefinalizare a proiectului finanţat – urmăreşte evaluarea

capacităţii împrumutatului şi/sau a constructorului (dacă este cazul) de a

finaliza investiţia în termenul şi parametrii stabiliţi;

e) riscul acţionariatului – încearcă să surprindă posibilitatea modificării

structurii acţionariatului şi implicit modul în care aceasta ar putea

influenţa activitatea întreprinderii;

f) riscul de preţ – care ar putea duce la obţinerea de venituri inferioare

celor estimate la momentul aprobării facilităţii de credit, periclitând

astfel capacitatea de rambursare a debitorului;

g) riscul valutar – se manifestă în situaţia în care nu există o armonizare

între moneda împrumutului şi cea în care sunt denominate veniturile

împrumutatului.

O atenţie deosebită trebuie acordată nu numai identificării riscurilor

respectivei tranzacţii, ci mai ales factorilor de atenuare a acestora, abilitatea

analistului de credit rezidând în găsirea câtor mai mulţi astfel de factori pentru

fiecare risc evidenţiat.

7.3.5. Anticiparea falimentului unei companii

Logica acestei analize este aceea de a evidenţia caracteristici certe, atât

financiare, cât şi nefinanciare, care vor face diferenţa dintre companiile care vor

intra în stare de faliment şi cele care îşi vor continua activitatea. În practică se

folosesc două metode pentru previzionarea falimentului unei companii:

- Metoda contabilă – este o metodă analitică ce se bazează, în principal

pe sistemul de rate pentru a surprinde trendul industriei vizate, precum

şi al companiei;

- Metoda bancară – presupune evidenţierea anumitor semnale certe, care

s-au dovedit caracteristici comune ale falimentelor companiilor.

Metoda contabilă

Această metodă se bazează pe ipoteza conform căreia „drumul” către

faliment al unei companii este reflectat de deteriorarea indicatorilor financiari.

Acesta este şi motivul pentru care analiza financiară trebuie să cuprindă ultimele

perioade de raportare contabilă. În acest sens, s-au dezvoltat două tipuri de

analize:

a) analiza univariată – scopul acesteia fiind acela de a găsi cel mai bun

indicator de anticipare a falimentului;

b) analiza multivariată – în cadrul căreia se presupune că

interdependenţele dintre anumiţi indicatori au o putere de predicţie mai

mare decât o are fiecare dintre aceştia în mod individual.

a) Analiza univariată

Unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători în acest domeniu a fost Beaver,

care a studiat capacitatea de predictibilitate a ratelor curente şi a celor pe termen

lung. În urma studiilor desfăşurate, cel mai sintetic indicator s-a dovedit a fi rata

cash-flow-ului, determinată ca raport între cash-flow/datorii totale, urmat de

raportul profit net/datorii totale şi de gradul de îndatorare, calculat ca raport

între datorii totale/active totale. Se poate observa că cele mai importante rate

urmăresc capacitatea companiei de a-şi acoperi obligaţiile patrimoniale prin cash-

flow şi profit net. De asemenea, el a observat că preţul acţiunilor suferă o scădere

importantă anterior deteriorării situaţiei financiare a companiei; prin urmare, sub

rezerva anumitor influenţe conjuncturale, şi acest indicator poate fi considerat un

bun predictor al falimentului unei companii.

b) Analiza multivariată – Funcţia Z a lui Altmann

Altmann (1968) a definit o metodă teoretică de a face previzibilă

insolvabilitatea viitoare a unui debit bazându-se pe sisteme de criterii previzibile.

Această metodă matematică nu încearcă să definească stabilirea unor debitori

necunoscuţi în clase de solvabilitate cu ajutorul reperelor, ci cu ajutorul unei

analize selective.

Bazându-se pe analiza ratelor financiare, Edwars I. Altmann a stabilit un

indice pentru a determina solvabilitatea debitelor:

PB CA CB RI+PR K Z = 3,3 · + 1· + 0,6 · +1,4 · + 1,2 · A A DAT A DAT

PB = profitul brut înainte de plata dobânzilor şi a impozitelor A = total active; CA = cifra de afaceri; CB = capitalizarea bursieră; DAT = datorii; RI = rezerve legale; PR = profit reportat; K = capital.

Analiza selectivă urmăreşte definirea de rate şi valori critice care permit

constituirea unor clase pentru creditele de valori mari. Pentru a demonstra

selectivitatea funcţiei Z, Altmann (bazându-se pe date statistice pe o perioadă de

20 de ani) a putut stabili că 94% dintre întreprinderile în stare de faliment aveau o

valoare a lui Z mai mică de 2,7 (valoarea critică a lui Z) cu un an înainte de

faliment, iar 97% dintre întreprinderile „bune” aveau o valoare a lui Z mai mare de

2,7. Cele două erori posibile – de a acorda un credit care se transforma în pierdere

sau de a refuza un credit unei întreprinderi bune care s-ar fi putut dovedi a fi o

afacere profitabilă – sunt relativ mici.

Modelul cu cinci variabile publicat iniţial de către Altmann a fost completat

printr-un model cu şapte variabile de către Altmann, Haldeman şi Narayanan

(1977). Noul model a îmbunătăţit pertinenţa sa pentru perioade mai lungi înainte

de faliment (până la 5 ani) şi a fost în anii '90 un model cu o puternică

selectivitate.

Metoda bancară

Această metodă încearcă să identifice semnalele de alarmă ce vizează

operaţiunile şi condiţiile generale ale respectivei companii. Respectivele semnale

au fost identificate ca fiind caracteristici comune ale companiilor ce au dat

faliment şi s-au manifestat, preponderent, în următoarele arii de activitate:

- management – regula unui singur conducător;

- evidenţa financiar-contabilă;

- managementul schimbării – reacţii lente la modificările mediului de

activitate.

Conform lui Argenti erorile îmbracă una din următoarele forme:

a) accelerarea vânzărilor – aceasta este cea mai răspândită greşeală şi apare

atunci când ritmul de creştere al vânzărilor îl depăşeşte pe cel de creştere a

profitului; în măsura în care această dinamică este în continuare menţinută,

întreprinderea se va confrunta cu probleme de lichiditate.

b) supraîndatorarea – acest fenomen se manifestă atunci când gradul de

îndatorare a companiei ajunge la acel nivel la care fluctuaţiile zilnice ale

volumului de activitate pun în pericol capacitatea companiei de a face faţă

serviciului datoriei.

c) too big project – un astfel de proiect ambiţios este demarat de către

companiile care se confruntă cu probleme ale direcţiilor existente ale

activităţii şi ca atare, îşi concentrează toate resursele către acest nou proiect;

în condiţiile în care rezultatele aşteptate întârzie să apară, aceasta va duce la

escaladarea costurilor şi implicit a poziţiei lichidităţii.

Deteriorarea rapidă a indicatorilor financiari este consecinţa directă a

acestor greşeli şi poate apărea tentaţia de ascundere a realităţii înregistrărilor

contabile (celebre fiind cazurile recente de faliment ale unor mari companii

internaţionale) sau prin aplicarea a ceea ce este cunoscut sub denumirea de

„creative accounting”. Aici intervine abilitatea analistului de credit de a adresa

conducerii companiei întrebările ale căror răspunsuri surprind cel mai sintetic

starea acesteia; de asemenea, o atenţie deosebită trebuie acordată vizitelor

făcute la faţa locului, pentru a putea observa dacă compania îşi derulează

activitatea în condiţii normale şi mai ales pentru a verifica existenţa fizică a

activelor (în special stocuri).

7.4. Formatul aplicaţiei de credit

Majoritatea băncilor şia instituţiilor financiare utilizează formate relativ

tipizate pentru aplicaţiile de credit, formalizarea având ca scop fluidizarea

activităţii de urmărire pe care o fac membrii comitetelor de credit. Formatul

aplicaţiilor de credit poate, prin urmare varia, însă va trebui să conţină

următoarele informaţii:

1) propunerea de credit – scopul şi termenii facilităţii propuse;

2) sumarul aplicaţiei – care are rolul de a concentra riscul pe care banca

trebuie să şi-l asume prin aprobarea respectivei facilităţi.

3) prezentarea societăţii

a) nume social şi număr la registrul comerţului;

b) sector de activitate;

c) repartiţia capitalului;

d) conducători;

e) istoric;

f) organigrama grupului dacă este cazul;

g) tipul şi suma angajamentelor pe care le are banca asupra

companiei, precum şi angajamentele băncilor concurente.

4) prezentarea sectorului de activitate, respectiv:

4.1. caracteristicile produselor/serviciilor,

a) tipurile de produse/servicii;

b) modul lor de producţie;

c) modul de aprovizionare şi principalii furnizori – sunt efectuate

comparaţii cu termenele de plată uzuale acordate de furnizorii

dintr-un anumit sector.

4.2. caracteristicile concurenţei,

a) grad de concentrare;

b) modul în care se manifestă concurenţa: prin preţuri, produse,

tehnologie, mărci;

c) modul de distribuţie – cum sunt distribuite produsele/serviciile

vândute, structura clientelei;

d) principalii concurenţi: CA, rentabilitate, structura financiară,

acţionariat;

4.3. caracteristicile sectorului de activitate – ameninţările şi oportunităţile

sectorului, puncte tari, puncte slabe – analiza SWOT;

4.4. poziţionarea întreprinderii pe piaţă;

a) competitivitatea, nivel tehnologic;

b) rentabilitate şi soliditate financiară în raport cu concurenţa.

5) analiza situaţiei financiare a companiei, care trebuie să includă cel puţin

următoarele aspecte:

a) riscul afacerii;

b) evoluţia CA şi a marjelor;

c) solvabilitate, lichiditate: aprecierea calităţii structurii financiare;

d) finanţarea nevoilor de exploatare: care sunt nevoile şi cum se

poate implica banca;

e) finanţarea imobilizărilor: care sunt nevoile şi cum se poate

implica banca;

f) analiza modului de gestionare al societăţii – studiu retrospectiv

pe ultimele 3-4 exerciţii financiare;

g) evoluţia rentabilităţii;

h) formarea profitului net: analiza provizioanelor şi a elementelor

excepţionale;

i) determinarea capacităţii de rambursare;

j) previziuni pentru anul în curs.

6) recomandarea finală a analistului de credit – acesta trebuie să

concluzioneze fiecare aplicaţie printr-o recomandare bazată pe ponderarea

avantajelor şi a dezavantajelor respectivei tranzacţii, după cum urmează:

PUNCTE TARI PUNCTE SLABE

poziţionarea economică

concurenţa

structura financiară

calitatea gestiunii

relaţii bancare

aceleaşi poziţii

AMENINŢĂRI OPORTUNITĂŢI

evoluţii tehnologice

evoluţii economice

concurenţa

acţionariat

aceleaşi poziţii

7.5. Determinarea creditelor

La determinarea nivelului efectiv al necesarului de credite care poate fi pus

la dispoziţia clientului, se va avea în vedere ca din necesarul de lichidităţi final (T)

să se deducă eventualele active şi cheltuieli cu investiţiile neacoperite cu surse

corespunzătoare.

Ofiţerii de credite vor urmări ca efectuarea tuturor plăţilor în valută, din

credite sau din resursele proprii ale clienţilor, să se efectueze cu respectarea

strictă a dispoziţiilor Regulamentului privind efectuarea operaţiunilor valutare.

În cadrul analizei economico-financiare a activităţii clienţilor şi a bonităţii

acestora, băncile urmăresc existenţa capacităţii de rambursare a împrumutaţilor

pe întreaga perioadă de creditare şi încadrarea volumului total al creditelor şi

dobânzilor aferente în posibilităţile de rambursare ale acestora.

Capacitatea de rambursare se determină utilizându-se formula:

i=1 70

Cr = × p × × Ra × Fe

90 100

unde:

Cr = capacitatea de rambursare a împrumutatului;

I = încasările zilnice realizate de împrumutat în ultimul trimestru;

p = perioada de valabilitate a creditului exprimată în număr de zile;

Ra = rata de actualizare, care reprezintă un factor sintetic, la a cărei

dimensionare concură rata inflaţiei, rata dobânzii bancare, rata

de schimb a leului, rata creşterii economice etc.;

Fe = factor de extrapolare, care extrapolează în perioada viitoare

media încasărilor realizate în perioada expirată.

Tendinţa crescătoare (factor de extrapolare supraunitar) sau

descrescătoare (factor de extrapolare subunitar) a încasărilor în perioada pentru

care se face analiza trebuie susţinută cu argumente concrete: prevederile din

bugetul de venituri şi cheltuieli, contractele economice încheiate, comenzi ferme

confirmate, modificarea capacităţii de producţie şi/sau vânzare, a productivităţii,

rentabilităţii etc..

Băncile nu acordă clienţilor lor credite care depăşesc capacitatea de

rambursare a acestora determinată ca mai sus.

Acordarea creditelor pe termen scurt, mediu şi lung, în lei şi valută, se

efectuează prin conturi separate de împrumut, care se debitează pe măsura

angajării lor, în limita plafoanelor aprobate, de regulă, pe bază de notă contabilă

editată de calculator, prin creditarea contului curent al agentului economic, de

unde se efectuează plăţile către terţi dispuse de clienţi pe bază de ordine de plată

întocmite de aceştia, în conformitate cu destinaţia aprobată prin contractul de

împrumut.

Agenţii economici nu pot beneficia de credite dacă înregistrează pierderi, şi

nu au perspective de redresare, ori asupra acestora a fost instituită procedura

reorganizării şi falimentului în conformitate cu prevederile Legii nr. 64/1995.

Pot beneficia de credite, în mod excepţional, agenţii economici la care

pierderea a fost acoperită potrivit legii, din conturile de rezerve, precum şi

unităţile care prin specificul activităţii sezoniere (agricultură, turism, transporturi,

construcţii-montaj, industrie alimentară etc.) înregistrează temporar pierderi ce

urmează a fi acoperite, potrivit datelor prezentate, din veniturile perioadelor

viitoare.

7.6. Acordarea creditelor

Concluziile rezultate din analiza situaţiei economico-financiare, a

indicatorilor de bonitate ce caracterizează activitatea clientului, respectiv a

scoringului în cazul persoanelor fizice, a evaluării riscului creditului, a aspectelor

nefinanciare precum şi privitoare la garanţii, sunt sistematizate de bancă în

referatul de credit care se întocmeşte după un model standard şi cuprinde

informaţii referitoare la credit şi la garanţii.

Referatul de credit întocmit la nivelul unităţilor bancare operative, cuprinde

rubrici special rezervate pentru completare, verificare, avizare, aprobare de către

persoanele cu atribuţii în domeniul creditării, de la primul nivel până la cel mai

înalt nivel de competenţă.

Referatul de credite standard cuprinde trei părţi principale:

Partea I – elementele definitorii privind creditul;

Partea a II-a – detalii semnificative privind creditul, situaţia economico-

financiară, aspectele nefinanciare ce caracterizează activitatea clientului şi riscul

băncii faţă de acesta;

Partea a III- a – riscul şi distribuirea lui în cazul unui singur debitor

(debitorului unic).

După însuşirea de către şeful compartimentului de creditare a referatului

de credit, care în mod obligatoriu va cuprinde anterior şi viza unui evaluator

pentru garanţiile propriu-zise sub forma activelor imobilizate, acesta se prezintă

spre examinare Comitetului director al unităţii bancare teritoriale. Pentru

creditele analizate de unităţile bancare teritoriale, a căror aprobare intră în

competenţa unităţilor superioare, referatele de credite însuşite de Comitetul

director al unităţilor bancare teritoriale respective, se înaintează împreună cu

întreaga documentaţie, spre examinare unităţii bancare imediat superioare.

Creditele de valori mari, care depăşesc competenţa de aprobare a unităţilor

teritoriale ale băncilor (sucursale, agenţii) se înaintează împreună cu întreaga

documentaţie spre analiză şi aprobare Direcţiei de credite din Centrala băncii

respective.

Comitetul de credite* analizează şi aprobă sau avizează, după caz, referatele

privind acordarea de credite, eliberarea de scrisori de garanţie, avaluri şi alte

angajamente în favoarea clientelei care depăşesc competenţa stabilită

sucursalelor judeţene, înţeleasă ca expunere totală (credite, scrisori de garanţie

etc.) pe client.

De asemenea, Comitetul de credite analizează şi aprobă solicitările privind

suplimentarea unor credite, modificarea condiţiilor de utilizare, garantare şi

rambursare a unor credite acordate anterior în cadrul limitei de competenţă pe

client, precum şi solicitările de prelungire a termenului de valabilitate a scrisorilor

de garanţie care, de asemenea, au fost emise anterior, în limita de competenţă a

acestuia.

Referatele privind acordarea de credite, eliberarea scrisorilor de garanţie

bancară care privesc expunerile ce depăşesc nivelul de competenţă al comitetului

de credite, se înaintează spre aprobare Comitetului de direcţie al băncii.

Expunerile mai mari de 10% din fondurile proprii ale unei societăţi bancare

se aprobă, potrivit Legii bancare, de Consiliul de Administraţie al băncii, pe baza

unui raport al Comitetului de risc. Tot în Consiliul de Administraţie se aprobă şi

expunerile, indiferent de sumă, faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu

banca.

Competenţele de aprobare a creditelor, de eliberare a scrisorilor de

garanţie şi altor angajamente ale băncii se stabilesc în raport de expunerea totală

a băncii faţă de debitul respectiv, în lei şi valută, în echivalent lei, pe termen scurt,

mediu şi lung.

* Legea privind instituŃiile de credit şi adecvarea capitalului, legea nr 227/2007

Prin expunere se înţelege orice angajament asumat de bancă faţă de un

singur debitor, în lei şi valută, indiferent dacă este efectiv sau potenţial, evidenţiat

în bilanţ sau în afara bilanţului, incluzând, fără a se limita la acestea:

- credite;

- efecte de comerţ scontate;

- investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare;

- efecte de comerţ avalizate;

- garanţii emise;

- acreditive deschise sau confirmate;

- plafoanele de expunere aprobate pentru operaţiunile de factoring în lei;

- alte angajamente.

Băncile care operează pe piaţa românească, dar şi cele de pe piaţa internaţională

practică un sistem piramidal de competenţe în materie de aprobare a creditelor,

bazat pe competenţe mai mici la nivelul agenţiilor teritoriale, care cresc treptat o

dată cu gradul unităţii teritoriale (sucursală orăşenească, sucursală judeţeană,

sucursală zonală etc.), iar peste anumite limite, de regulă cca. 1 milion echivalent

EURO, competenţele de aprobare revin structurilor specializate din Centralele

băncilor.


situaţiile financiare ale

companiei

analizele economice

analizele sectoriale informaţii

complementare

activul net rata profitabilităţii rata lichidităţii rata financiară flux de numerar

(cash-flow) referatul de credit

Intrebari de control și teste de evaluare și autoevaluare

I. Marja brută a profitului se determină ca raport între:

a. profitul net şi valoarea vânzărilor

b. profitul brut şi valoarea vânzărilor

c. profitul brut şi totalul veniturilor

d. profitul brut şi totalul cheltuielilor

e. profitul brut şi cifra de afaceri

II. Activul net al întreprinderii se determină ca diferenţă dintre:

a. total activ şi total datorii

b. total activ şi datoriile financiare

c. total pasiv şi datoriile financiare

d. total pasiv şi total datorii

e. total activ şi total pasiv

III. Câte tipuri de riscuri de credit există ?

IV. Aplicaţia de credit trebuie să conţină următoarele

informaţii:

1. propunerea de credit

2. prezentarea societăţii

3. prezentarea sectorului de activitate

4. analiza situaţiei financiare a companiei

5. recomandarea finală a analistului de credite

Variante:

a) 1+2+3+5

b) 1+2+3+4+5

c) 1+3+4+5

d) 1+2+3+4

e) 1+3+5

V. Câte metode se folosesc pentru previzionarea falimentului unei companii ?

VIII. GARANŢIILE CREDITELOR

În conformitate cu prevederile legii, „la acordarea creditelor, băncile

urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la

scadenţă. În acest scop, băncile cer solicitanţilor garantarea creditelor în condiţiile

stabilite prin normele lor de creditare*.

Activitatea de creditare se bazează pe viabilitatea planului de afaceri

prezentat băncii şi pe capacitatea împrumutaţilor de a genera venituri şi,

respectiv, lichidităţi, care constituie principala garanţie şi sursa de rambursare a

creditelor şi de plată a dobânzilor, cu condiţia ca fluxul de lichidităţi (cash-flow) al

agenţilor economici împrumutaţi să fie cesionat băncii şi să se deruleze prin

conturile deschise la aceasta.

Clienţii băncii pot beneficia de credite pe termen scurt, mediu şi lung,

scrisori de garanţie bancară, precum şi alte facilităţi în lei şi valută numai dacă

prezintă garanţii cu privire la rambursarea la scadenţă a ratelor din credit şi

achitarea dobânzilor aferente.

În raporturile sale cu debitorul, creditorul este expus unor riscuri care

impun luarea unor măsuri pentru garantarea creanţei. În cazul în care în ziua

scadenţei debitorul nu îşi poate achita datoriile şi nu mai poate să-şi execute

obligaţia asumată, creditorul, dacă are garanţii constituite în condiţiile legii, pe

baze contractuale, le poate executa îndestulându-şi creanţa.

După natura lor, garanţiile pot fi:

a) garanţii reale;

b) garanţii personale.

* Legea privind instituŃiile de credit şi adecvarea capitalului, legea nr 227/2007

Garanţiile reale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin

afectarea unui bun al debitorului în vederea asigurării executării obligaţiei

asumate.

Bunul constituit drept garanţie este protejat de la urmărirea celorlalţi

creditori chirografari – a căror creanţă nu este însoţită de nici o formă de garanţie

reală sau personală, sau garanţia are un grad de prioritate inferior celui al băncii –

fiind deci, destinat urmăririi şi satisfacerii cu prioritate a creanţei garantate.

Garanţiile reale conferă creditorului garantat:

- dreptul de preferinţă în temeiul căruia, în cadrul executării silite, din

valoarea bunului respectiv se va asigura mai întâi satisfacerea integrală a

creditorului garantat şi numai ceea ce prisoseşte va servi satisfacerii

pretenţiilor celorlalţi creditori;

- drept de urmărire, în temeiul căruia creditorul va putea urmări bunul în

mâinile oricui s-ar afla, în măsura necesară satisfacerii creanţei

garantate.

Garanţiile reale sunt:

- garanţii reale mobiliare (gajul propriu-zis – ce poate fi la rândul său cu

deposedarea debitorului de bunul afectat drept garanţie sau fără

deposedarea acestuia de bunul adus în garanţie);

- garanţii reale imobiliare (ipotecă);

Garanţiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin

care una sau mai multe persoane se angajează printr-un contract accesoriu

încheiat cu creditorul, să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în care

acesta nu o va plăti el însuşi.

Formele de garanţii personale aplicabile conform reglementărilor în

legislaţia românească, sunt:

- fidejusiunea (cauţiunea), reglementată de art. 1652 din Codul Civil;

- garanţiile prezentate sub formă de scrisori de garanţie emise de bănci,

instituţii financiare şi de asigurări şi autorităţi administrative (ministere),

companii inter(naţionale) ce au această competenţă;

- garanţiile personale reglementate de legi speciale, dar care se

întemeiază pe ideea de fidejusiune (de exemplu: garanţia constituită de

o terţă persoană pentru acoperirea eventualelor pagube ce ar fi cauzate

unui agent economic de către un gestionar, conform Legii nr. 22/1969,

cu completările ulterioare).

Cesiunea de creanţă – deşi nu face parte din categoria garanţiilor reale sau

personale – întrucât este un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor, se

constituie pentru garantarea propriu-zisă a creditelor acordate de bancă şi a

dobânzilor aferente. Prin rezultatul său, cesiunea de creanţă asigură, ca orice

garanţie, recuperarea creanţelor băncii, dacă aceasta a fost constituită cu

respectarea întocmai a prevederilor legale în vigoare.

La acordarea creditelor şi a altor facilităţi, banca solicită clienţilor în mod

obligatoriu, ca primă garanţie cesionarea în favoarea sa, a fluxului de lichidităţi

(cash-flow), care trebuie derulat prin bancă.

Pentru aplicarea permanentă a prudenţei bancare, ca principiu

fundamental ce caracterizează activitatea bancară, băncile acceptă, în funcţie de

situaţia concretă a fiecărui solicitant de credite, constituirea uneia sau mai multor

garanţii (mix de garanţii), astfel:

- garanţii necondiţionate de la Guvernul României;

- garanţia bancară;

- depozitul bancar (cash colateral);

- contractul de asigurare pentru neplata ratelor de credit şi a dobânzilor

aferente (asigurarea de risc financiar);

- cesiunea de creanţă;

- ipoteca;

- contractul de garanţii reale mobiliare, reglementat de Legea nr.

99/1999;

- fidejusiunea (cauţiunea);

- garanţia de firmă (companie);

- planul de afaceri;

- alte garanţii.

În cazul clienţilor care se confruntă cu greutăţi în achitarea la scadenţă a

obligaţiilor de plată, prezentând un risc semnificativ în ce priveşte rambursarea la

scadenţă a creditelor şi achitarea dobânzilor aferente, banca poate solicita ca

împrumutaţii să semneze bilete la ordin, care, potrivit Legii nr. 58/1934 asupra

cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994, constituie titlu

executoriu şi după investire cu formulă executorie de către judecătorie pot fi puse

în executare silită fără alte formalităţi prealabile.

Pentru a fi acceptate de bancă, garanţiile trebuie să îndeplinească

cumulativ următoarele condiţii:

- existenţa pieţelor de desfacere sau de potenţiali cumpărători pentru

bunurile propuse drept garanţie;

- să poată fi transformate rapid în lichidităţi;

- să fie materializate sub forma unui titlu, înscris autentic etc.;

- bunurile să fie în circuitul civil, să se afle în proprietatea solicitantului

sau a garantului şi să nu fie afectate de alte creanţe;

- proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le aduce în garanţie;

- bunurile care sunt achiziţionate şi puse în funcţiune anterior solicitării

creditului trebuie să fie în stare corespunzătoare de funcţionare în

exploatare;

- bunurile achiziţionate şi încă nepuse în funcţiune, precum şi bunurile

care urmează a fi procurate şi achitate parţial din credite să fie noi şi

însoţite de certificate de calitate şi de garanţie;

- bunurile admise în garanţie de natura activelor imobilizate corporale

trebuie să fie evaluate în conformitate cu normele tehnice în domeniu.

Cererile de credite nu pot fi aprobate numai pe baza faptului că bunurile

oferite drept garanţie de solicitanţi pot fi valorificate, dacă din analiza financiară şi

a planului de afaceri rezultă că rambursarea împrumutului şi plata dobânzilor

aferente nu este asigurată în primul rând din lichidităţile generate de activitatea

economică desfăşurată, aceasta constituind sursa principală de rambursare,

valorificarea garanţiilor fiind o sursă secundară, de protecţie a creditorului în cazul

unor împrejurări neprevăzute.

Creditele acordate de bancă şi dobânzile aferente trebuie să fie acoperite

integral cu garanţii asiguratorii. Valoarea luată în calcul a bunurilor corporale şi

necorporale acceptate de bancă în garanţia creditelor acordate se determină prin

aplicarea unei marje variabile (coeficient), în funcţie de mărimea riscului în

valorificarea acestora (Tabel nr. 1)

Tabel nr. 1

Coeficienţi de ajustare a valorii garanţiilor

Tipul de garanţie Valoarea apreciată

(%)

Valoarea admisă în

garanţie (%) - garanţii necondiţionate primite de la Guvernul României

100 100

- garanţii bancare irevocabile primite de la bănci româneşti de prim rang şi străine din categoria A sau Comunitatea Europeană

100 100

- depozitul bancar (cash-ul colateral) 100 100

- contractul de asigurare pentru neplata ratelor de credit şi a dobânzilor aferente (asigurări de risc financiar)

100 80-100

- ipoteca 100 80 - cesiunea de creanţă (în lei şi în valută) 100 75 - garanţii reale imobiliare, din care: 100 - cu deposedare 100 70 - fără deposedare 100 60 - fidejusiune (cauţiunea)* 100 *)

- garanţia de firmă (compania) 100 50-75 - planul de afaceri 100 50 - alte garanţii - -

Constituirea garanţiilor se efectuează având în vedere că funcţiile pe care

acestea le îndeplinesc sunt următoarele:

- stimulează şi asigură respectarea disciplinei contractuale prin

executarea în mod corespunzător şi la termen a obligaţiilor asumate de

către împrumutat;

- asigură economisirea de lichidităţi, în sensul că împrumutatul

dovedeşte că dispune de lichidităţi potenţiale;

- asigură securitatea creditului prin faptul că garanţia poate fi valorificată

de bancă în vederea acoperirii creditului nerestituit şi a dobânzilor

neachitate de către debitori.

Pentru creditele pe termen scurt, mediu şi lung acordate persoanelor

juridice cu capital privat, care desfăşoară activităţi în domeniul producţiei,

distribuţiei, prelucrării şi al prestării serviciilor în sectorul agricol, băncile pot

accepta garanţii de la Fondul de Garantare a Creditului Rural care acoperă până la

* Valoarea acceptată de bancă în cazul fidejusiunii (cauŃiunii) se situează la nivelul procentului corespunzător tipului de garanŃie pentru care s-a constituit (depozit bancar, ipoteca, garanŃii reale mobiliare etc.)

70% din valoarea creditului, restul fiind acoperit cu alte tipuri de garanţii de felul

celor arătate anterior în acest capitol.

De asemenea, pentru creditele pe termen scurt, mediu şi lung acordate

persoanelor juridice cu capital privat, indiferent de tipul de activitate desfăşurată,

băncile pot accepta garanţii de la Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru

întreprinzători privaţi care acoperă până la 70% din valoarea creditului, restul

fiind acoperit cu alte tipuri de garanţii prevăzute de norme.

De la începutul anului 2002a devenit operaţional şi Fondul Naţional de

Garantare a Creditelor pentru întreprinderilor mici şi mijlocii care garantează

împrumuturile bancare acordate acestei categorii de clienţi în lei şi valută, pe

termen scurt, mediu şi lung, în proporţie de 60-80% din valoarea creditului.

Băncile pot accepta drept garanţia creditelor şi poliţele de asigurare emise

de EXIMBANK, în limita a 50% din valoarea creditelor, diferenţa urmând a fi

acoperită de împrumutat cu late tipuri de garanţii.

Pot fi acceptate drept garanţii pentru creditele acordate şi scrisorile de

garanţie eliberate de alte bănci, poliţele de asigurare a creditelor şi dobânzilor

aferente (asigurărilor de risc financiar) emise de societăţile de asigurare-

reasigurare.

Atât înainte de acordarea împrumutului cât şi pe toată perioada creditării,

băncile au obligaţia verificării existenţei şi conservării valorii garanţiilor.

Verificarea garanţiei creditelor se efectuează atât faptic prin constatări la

faţa locului, cât şi scriptic pe baza datelor din evidenţele agenţilor economici şi ale

băncii.

Ori de câte ori este necesar şi cel puţin o dată pe trimestru în cazul

stocurilor, şi o dată pe an în cazul celorlalte garanţii se efectuează verificarea

faptică, la faţa locului, asupra existenţei, integrităţii şi condiţiilor de păstrare şi

conservare a bunurilor luate în garanţie.

Verificarea faptică a garanţiei creditelor acordate se realizează prin sondaj

sau dacă este posibil în totalitate, prin operaţiuni de numărare, măsurare,

cântărire, sau control, efectuat la faţa locului în magazii, depozite, hale de

producţie, platforme de expediere, pentru stocuri, şi prin evaluare pentru activele

imobilizate corporale. În cazul stocurilor de materii prime, materiale, mărfuri, sau

produse, care implică o anumită asigurare a calităţii (perisabile sau nu), la

verificare trebuie cerută o viză de atestare a calităţii.

Cu ocazia verificării faptice a garanţiei creditelor, banca analizează şi

următoarele:

- gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, întreţinerea şi

funcţionarea utilajelor, instalaţiilor şi a celorlalte utilităţi din dotare;

- modul de realizare a programelor de producţie, de reînnoire tehnologică

şi prevenire a poluării mediului;

- starea generală a companiei împrumutate, poziţia faţă de pieţele de

aprovizionare şi desfacere, accesul la căile de transport şi celelalte

elemente de infrastructură etc.;

- stadiul de vegetaţie a culturilor, efectuarea lucrărilor agricole la timp şi

de calitate, existenţa efectivelor de animale şi păsări, condiţiile de

furajare şi întreţinere etc., în cazul creditelor acordate sectorului agricol.

În cazul creditelor de investiţii, la verificarea faptică a realizării investiţiei se

urmăreşte:

- stadiul fizic al executării lucrărilor de investiţii şi încadrarea acestora în

gradul de execuţie aprobat şi concordanţa lor cu situaţiile de lucrări;

- respectarea soluţiilor tehnice şi constructive prevăzute în documentaţie

şi calitatea lucrărilor executate;

- asigurarea cu materiale, utilaje şi forţa de muncă necesare pentru

continuarea lucrărilor în perioada următoare;

- stocurile de materiale şi utilajele constituite peste necesar şi modul de

încorporare a acestora în lucrări sau de valorificare.

Cu ocazia verificării faptice a garanţiilor creditelor se va proceda obligatoriu

la reevaluarea bunurilor care constituie garanţia creditelor, urmărindu-se în

permanenţă dacă valoarea de piaţă a acestora acoperă creditele şi dobânzile

aferente.

Verificarea scriptică a garanţiei creditelor se efectuează lunar, în 10 zile

lucrătoare de la expirarea termenului legal de depunere la organele în drept

situaţiilor contabile periodice, urmărindu-se:

- reflectarea corectă, în evidenţă, a bunurilor ce constituie garanţia

creditelor acordate;

- concordanţa datelor din evidenţe cu cele efective constatate pe teren;

- concordanţa soldurilor conturilor de credite din extrasele de cont

eliberate de bancă cu cele din evidenţele agenţilor economici;

- asigurarea că aceleaşi valori materiale nu au fost luate şi în garanţia altor

credite acordate de alte societăţi bancare;

- încadrarea valorică a lucrărilor de investiţii în documentaţia tehnică

admisă la finanţare etc.

Verificarea garanţiei creditelor se efectuează numai asupra bunurilor care

au fost acceptate drept garanţie a creditelor.


garanţii reale garanţii personale verificare scriptică ipotecă

gaj fidejusiunea

Intrebari de control și teste de evaluare și autoevaluare

I. Garanţiile reale sunt:

1. garanţii reale mobiliare

2. garanţii reale imobiliare

3. cesiunea de creanţă

4. planul de afaceri

5. fidejusiunea

Variante:

a) 1+2+3

b) 1+2

c) 1+2+3+4

d) 1+2+3+4+5

e) 1+3+5

II. Completaţi cuvântul care lipseşte:

„Garanţiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin care

una sau mai multe persoane se ____________ printr-un contract accesoriu

încheiat cu creditorul, să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în care

acesta nu o va plăti el însuşi”

III. Funcţiile garanţiilor bancare sunt:

1. stimulează şi asigură respectarea disciplinei

contractului de credit

2. asigură economisirea de lichidităţi

3. conservă valoarea creditului

4. asigură securitatea creditului

5. cointeresează debitorul pentru rambursarea creditului

Variante:

a) 1+2+3

b) 1+2+4

c) 1+2+5

d) 1+3+4+5

e) 1+2+3+4+5

IV. Câte condiţii cumulative trebuie să îndeplinească

garanţiile bancare ?

V. Completaţi cuvântul care lipseşte:

„Garanţiile reale sunt mijloace _____________ de garantare a obligaţiilor prin

afectarea unui bun al debitorului în vederea asigurării executării obligaţiei

asumate”

IX. MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDIT

În concordanţă cu reglementările noului Acord de la Basel, cunoscut şi sub

denumirea de Basel II, autoritatea de supraveghere din România a elaborat un

proiect de reglementări interne* menite să contribuie la creşterea exigenţei în

identificarea şi administrarea riscurilor semnificative din activitatea băncilor,

respectiv riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul operaţional şi riscul

reputaţional şi riscurile ataşate acestora.

9.1. Cerinţe generale privind administrarea riscurilor

Riscurile semnificative – riscuri cu impact semnificativ asupra situaţiei

băncilor.

Pentru a avea un sistem de control intern eficient, banca trebuie să

identifice şi să evalueze permanent riscurile semnificative cu care se confruntă şi

care pot periclita atingerea Competenţe conferitelor controlului intern.

Riscurile semnificative trebuie identificate şi evaluate atât pe ansamblul

băncii, cât şi la toate nivelele acesteia, trebuie să acopere toate activităţile şi să

ţină cont de apariţia unor noi activităţi.

Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se realizeze cu

luarea în considerare a factorilor interni (de exemplu, complexitatea structurii

organizatorice, natura activităţilor desfăşurate, calitatea personalului şi fluctuaţia * Normele Băncii NaŃionale a României privind organizarea activităŃii şi sistemul de control intern al băncilor, administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi funcŃionarea compartimentului de audit intern - 2003

acestuia) şi a factorilor externi (de exemplu, condiţii economice, schimbări în

sectorul bancar, progrese tehnologice).

Banca trebuie să ia măsuri pe linia administrării următoarelor riscuri

semnificative: riscul de credit, riscul de piaţă, riscul de lichiditate, riscul

operaţional şi riscul reputaţional.

În cadrul administrării riscurilor semnificative, banca trebuie să aibă în

vedere şi riscurile asociate tranzacţiilor cu instrumente financiare derivate.

În domeniul administrării riscurilor semnificative, Consiliul de administraţie

al băncii are cel puţin următoarele atribuţii:

- aprobă şi reconsideră profilul de risc al acesteia;

- aprobă politicile privind administrarea riscurilor respective şi le

revizuieşte periodic, cel puţin anual;

- asigură luarea măsurilor necesare de către conducătorii băncii pentru

identificarea, evaluarea, monitorizarea şi controlul riscurilor;

- aprobă procedurile de identificare a competenţelor şi responsabilităţilor

în domeniul administrării riscurilor.

În domeniul administrării riscurilor semnificative, conducătorii băncilor sunt

responsabili cel puţin pentru următoarele:

- implementarea strategiilor aprobate de Consiliul de administraţie şi

asigurarea comunicării acestora personalului implicat în punerea lor în

aplicare;

- asigurarea comunicării politicilor şi procedurilor pentru identificarea,

evaluarea, monitorizarea şi controlul riscurilor personalului implicat în

punerea lor în aplicare;

- menţinerea unor sisteme de raportare corespunzătoare a aspectelor

legate de riscuri;

- menţinerea limitelor corespunzătoare privind expunerea la riscuri,

inclusiv pentru condiţii de criză, în conformitate cu mărimea,

complexitatea şi situaţia financiară a băncii;

- menţinerea eficienţei sistemului de control intern;

- asigurarea unui personal calificat, cu experienţă;

- asigurarea concordanţei politicilor de remunerare a personalului cu

strategia băncii privind riscurile.

În procesul de administrare a riscurilor, banca trebuie să constituie un

Comitet de administrare a riscurilor.

Banca trebuie să opteze pentru un profil de risc, stabilind obiectivul şi

strategia pentru fiecare risc semnificativ, inclusiv în ceea ce priveşte activităţile

externalizate.

Obiectivul băncii privind administrarea riscurilor semnificative trebuie să

definească rolul acesteia pe piaţă. Obiectivul trebuie să fie real şi cuantificabil.

9.2. Riscurile semnificative din activitatea băncilor.

9.2.1. Riscul de credit şi riscuri adiţionale riscului de credit.

Riscul de credit – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării

profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a

obligaţiilor contractuale.

Strategia privind riscul de credit, trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:

a) exprimarea disponibilităţii băneşti de a acorda credite în funcţie de tipul

expunerii, sectorul economic, aria geografică, moneda, scadenţa şi

profitabilitatea estimată;

b) identificarea pieţelor pe care doreşte să acţioneze şi determinarea

caracteristicilor portofoliului de credite (inclusiv gradul de diversificare şi

gradul de concentrare).

În vederea prevenirii intrării în relaţii de afaceri cu persoane implicate în

activităţi frauduloase şi alte activităţi de natură infracţională, banca trebuie să

aibă în funcţiune politici stricte în acest sens, care să includă cel puţin:

- solicitarea de referinţe de la persoane cunoscute;

- consultarea informaţiilor puse la dispoziţia băncii de structuri,

constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor

entităţi cu activitate similară, organizate în condiţiile legii, având drept

scop colectarea şi furnizarea de informaţii privind situaţia contrapartidei

în calitatea sa de beneficiar de credite, ori alte informaţii de natură

financiară;

- cunoaşterea structurii acţionariatului, precum şi a persoanelor

responsabile de administrarea societăţii, verificarea referinţelor şi a

situaţiei financiare personale a acestora.

Banca trebuie să evalueze riscul de credit aferent tuturor activităţilor ale

căror rezultate, reflectate în bilanţ sau în afara bilanţului, sunt afectate de acest

risc.

La evaluarea riscului de credit, banca trebuie să ia în considerare cel puţin:

- performanţa financiară curentă şi previzionată a contrapartidelor;

- concentrarea expunerilor faţă de contrapartide, pieţele în care acestea

operează, sectoarele economice şi ţările unde sunt stabilite;

- capacitatea de punere în aplicare, din punct de vedere legal, a

angajamentelor contractuale;

- capacitatea de a executa garanţiile;

- angajamentele contractuale cu persoanele aflate în relaţii speciale cu

banca, cu personalul propriu, precum şi cu familiile salariaţilor băncii.

Riscul de ţară – risc adiţional riscului de credit, ce este asociat condiţiilor

economice, sociale şi politice ale ţării de origine a împrumutatului.

Riscul de transfer – componentă a riscului de ţară, care apare atunci când

obligaţia împrumutatului nu este exprimată în moneda locală a acestuia.

Banca trebuie să dispună de politici şi proceduri corespunzătoare pentru

identificarea, evaluarea, monitorizarea şi controlul riscului de ţară şi riscului de

transfer.

9.2.2. Riscul de piaţă şi riscuri adiţionale (componente) riscului de piaţă

Riscul de piaţă – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor

estimate, care apare din fluctuaţiile pe piaţă a preţurilor, ratei dobânzii şi cursului

valutar.

Riscul de preţ – componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile

pe piaţă ale preţurilor valorilor mobiliare, mărfurilor şi instrumentelor financiare

derivate.

Riscul valutar – componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile

pe piaţă ale cursului valutar.

Risc al ratei dobânzii – componentă a riscului de piaţă, care apare din

fluctuaţiile pe piaţă ale ratei dobânzii.

Politica băncii privind administrarea riscului de piaţă trebuie să se refere cel

puţin la definirea riscurilor pe care aceasta intenţionează să şi le asume, precum şi

la modul în care respectivele riscuri sunt controlate. Această politică trebuie să

definească instrumentele financiare autorizate, strategiile de acoperire la risc,

oportunităţile legate de asumarea de poziţii, precum şi parametrii cantitativi care

definesc nivelul riscului de piaţă acceptabil pentru bănci.

Banca trebuie să dispună de proceduri de autorizare pentru poziţiile

asumate.

9.2.3. Riscul de lichiditate

Riscul de lichiditate – riscul înregistrării de pierderi sal al nerealizării

profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitatea băncilor de a onora în orice

moment obligaţiile de plată pe termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau

pierderi ce nu pot fi suportate de bănci.

Banca trebuie să-şi dezvolte strategia în domeniul administrării lichidităţii,

care trebuie să includă şi o componentă a administrării zilnice a acesteia. În

domeniul administrării lichidităţii, strategia trebuie stabilită inclusiv pentru situaţii

de criză.

Politica băncii privind administrarea lichidităţii trebuie să se refere cel puţin

la următoarele:

- compoziţia activelor şi pasivelor, precum şi a elementelor de activ şi de

pasiv din afara bilanţului;

- modul de administrare a lichidităţii pe principalele valute cu care

operează, atât la nivel individual, cât şi la nivel agregat;

- utilizarea anumitor instrumente financiare, cum ar fi instrumentele

financiare derivate;

- lichiditatea activelor şi capacitatea acestora de a fi tranzacţionate pe

piaţă.

Banca trebuie să aibă proceduri de evaluare şi monitorizare a poziţiei

lichidităţii stabilite pe baza analizei fluxurilor de numerar viitoare, determinate în

funcţie de evoluţiile viitoare ale elementelor de activ, de pasiv şi din afara

bilanţului. Fluxurile de numerar viitoare vor fi distribuite pe benzi de scadenţe.

Banca va calcula indicatori de lichiditate pentru care va stabili limite şi va

stabili orizontul de timp în legătură cu care se determină poziţia lichidităţii,

precum şi frecvenţa de determinare a acesteia în funcţie de natura activităţii.

Banca trebuie să determine poziţia lichidităţii pe baza unor scenarii care să

ţină cont atât de factori interni (specifici băncilor), cât şi de factori externi (legaţi

de evoluţiile pieţei).

9.2.4. Riscul operaţional

Riscul operaţional – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării

profiturilor estimate, care este determinat de factori interni (derularea

neadecvată a unor activităţi interne, existenţa unui personal sau a unor sisteme

necorespunzătoare etc.) sau de factori externi (condiţii economice, schimbări în

mediul bancar, progrese tehnologice etc.);

Banca trebuie să definească riscul operaţional, pentru necesităţi interne şi

trebuie să aibă politici privind administrarea riscului operaţional care vor lua în

considerare cel puţin următoarele tipuri de evenimente generatoare ale unui

astfel de risc:

- frauda internă (de exemplu, raportarea cu rea credinţă a poziţiilor,

furtul, încheierea de către salariaţi de tranzacţii în cont propriu);

- frauda externă (de exemplu, jaful, falsificarea, spargerea unor coduri

aferente sistemelor informatice);

- condiţiile aferente efectuării angajărilor şi siguranţa locului de muncă

(de exemplu, cererile compensatorii ale personalului, nerespectarea

normelor de protecţie a muncii, promovarea unor practici

discriminatorii),

- practici defectuoase legate de clientelă, produse şi activităţi (de

exemplu, utilizarea necorespunzătoare a informaţiilor confidenţiale

deţinute în legătură cu clientela, spălarea banilor, vânzarea unor

produse neautorizate);

- punerea în pericol a activelor corporale (de exemplu, acte de terorism

sau vandalism, incendii, cutremure);

- întreruperea activităţii şi funcţionarea defectuoasă a sistemelor (de

exemplu, defecţiuni ale componentelor hardware şi software, probleme

legate de telecomunicaţii);

- tratamentul aplicat clienţilor şi contrapartidelor comerciale, precum şi

procesarea defectuoasă a datelor legate de aceştia (de exemplu,

înregistrarea eronată a datelor de intrare, administrarea defectuoasă a

garanţiilor reale, documentaţia legală incompletă, accesul neautorizat la

conturile clienţilor, litigii).

9.2.5. Riscul reputaţional

Riscul reputaţional – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării

profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere a publicului în integritatea

băncilor.

La evaluarea riscului legal şi a celui reputaţional, banca trebuie să ia în

considerare cadrul legal şi de reglementare, inclusiv în domeniul social.

Banca trebuie să ia în considerare faptul că, riscul reptutaţional o poate

afecta şi ca urmare a publicităţii negative, conforme sau nu cu realitatea, făcută

practicilor de afaceri şi/sau persoanelor legate de acestea (acţionari, parteneri de

afaceri etc.).


riscuri semnificative riscul de credit riscul de ţară riscul de transfer

riscul de piaţă riscul de preţ riscul valutar riscul de lichiditate

riscul operaţional riscul

reputaţional


I. Sunt considerate riscuri semnificative:

1. riscul de credit

2. riscul de piaţă

3. riscul de lichiditate

4. riscul de ţară

5. riscul operaţional

Variante:

a) 1+3+4

b) 1+2+3+5

c) 1+2+3+4+5

d) 1+3+5

e) 1+3+4+5

II. În domeniul administrării riscurilor semnificative, câte atribuţii are Consiliul de

administrare al băncii ?

III. Completaţi cuvântul care lipseşte:

Riscul de credit – riscul înregistrării de _______________ sau nerealizării

profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a

obligaţiilor contractuale.

IV. Riscurile adiţionale (componente) riscului de piaţă sunt:

1. riscul de preţ

2. riscul de lichiditate

3. riscul de valutar

4. riscul de transfer

5. riscul ratei dobânzii

Variante:

a) 1+2+3+4

b) 1+3+4+5

c) 1+3+5

d) 1+2+3

e) 1+5

X. URMĂRIREA ŞI CONTROLUL DERULĂRII CREDITELOR

Rezultatele activităţii unei bănci depind în mare măsură de calitatea

portofoliului de credite pe care aceasta îl deţine, precum şi de sistemul de

urmărire şi control al creditelor. Scopul şi modul de funcţionare a unor astfel de

sisteme intrabancare diferă de la o bancă la alta. Creditele necesită o formă cât

mai eficientă de supraveghere din interior a activităţii.

Urmărirea comportamentului şi a performanţelor clienţilor, precum şi a

desfăşurării întregii lor activităţi constituie o etapă deosebit de importantă şi

absolut necesară în derularea unui credit. Scopul acestei activităţi este, în general,

acela al depistării, cât mai timpurii, a unor indici asupra oricăror probleme care

pot să apară în derularea împrumutului, astfel încât să se poată lua, din timp,

măsuri de remediere în vederea preîntâmpinării deteriorării serviciului datoriei

împrumutului.

O comunicare deschisă între bancă şi beneficiarul de credit este o condiţie

esenţială pentru un program eficient de urmărire. Un alt element de bază este

întocmirea completă şi riguroasă a dosarelor de credit. Dosarele de credit

constituie coloana vertebrală a procesului de monitorizare a împrumuturilor,

deoarece acestea conţin toate documentele (corespondenţă, rapoarte, situaţii

financiare, rapoarte de credit, contracte de împrumut, contracte de garanţii etc.)

ce pot furniza ofiţerului de credit, expertului contabil, precum şi altor părţi

interesate, o înregistrare cronologică şi permanentă a relaţiei de împrumut.

10.1 Motivele urmăririi creditelor

Există o serie de motive care relevă importanţa procesului de urmărire a

creditelor. Astfel, aflarea situaţiei la zi a afacerii clientului, precum şi a posibilităţii

acestuia de a plăti în continuare, datoria către bancă, urmărirea tendinţelor

contrare astfel încât să se poată lua măsuri preventive, confirmarea folosirii

creditului în scopul acordării, infirmarea sau confirmarea informaţiilor date de

client, descoperirea practicilor neobişnuite folosite de client şi informarea despre

activitatea clientului şi a credibilităţii lui, asigurarea că acest client este încă

solvabil, sunt motive care arată că pe lângă procesul complex de acordare a

creditului, urmărirea creditelor este o etapă deosebit de importantă şi absolut

necesară în derularea unui credit.

De la aprobarea şi acordarea unui credit bancar şi până la rambursarea

integrală a lui şi a tuturor datoriilor aferente acestuia, scopul activităţii de

urmărire a derulării lui este de a menţine pe tot parcursul creditării condiţiile

iniţiale de la acordare. Aceasta, pentru a se preveni ca un credit iniţial performant

să devină neperformant, datorită deteriorării situaţiei economico-financiare a

împrumutatului.

10.2 Monitorizarea creditelor

Monitorizarea creditelor se va realiza de către inspectorul de credite în

mod practic pe baza unei planificări, la nivel de sucursală, stabilită în comitetul de

credite al acesteia. Urmărirea se efectuează lunar sau ori de câte ori este nevoie,

adică ori de câte ori există informaţii, că situaţia economico-fianciară a agentului

economic are tendinţe de declin.

Programele de monitorizare a creditelor pe care le desfăşoară o bancă

trebuie să includă:

♦ o analiză periodică a tuturor creditelor sau a celor selectate, pentru a se

asigura că ele se derulează în conformitate cu politica de creditare a

băncii, cu cerinţele documentaţiei şi în condiţii de profitabilitate;

♦ o clasificare a creditelor din punct de vedere al performanţelor, prin

calcularea indicatorilor cheie;

♦ expertize contabile prin care se determină calitatea portofoliului de

credite pe care îl deţine banca.

Ofiţerul de credit are un rol determinant în stabilirea unui sistem eficient

de comunicare între bancă şi beneficiarul de credit, în alcătuirea dosarelor de

credit, în conducerea analizelor de credit sau la participarea la acestea, în

clasificarea creditelor precum şi în efectuarea expertizelor contabile. Datorită

faptului că ofiţerul de credit este singura persoană din bancă ce intră în contact

direct cu clientul, în toate etapele procesului de creditare, el este cel mai în

măsură să anticipeze eventualele probleme, şi, împreună cu clientul, să găsească

soluţii pentru rezolvarea lor. În consecinţă, un ofiţer de credit slab pregătit sau

care nu îşi îndeplineşte în mod conştiincios sarcinile, poate cauza nerealizarea

unui program de monitorizare a creditelor, oricât de cuprinzător şi bine elaborat

ar fi acesta.

10.3 Responsabilităţile ofiţerului de credit

A. Comunicarea dintre ofiţerul de credit şi client

Din momentul acordării unui credit, banca trebuie să întreţină un contact

permanent cu beneficiarul de credit, adică să dezvolte relaţia ce s-a stabilit în

timpul discuţiilor preliminare, în perioadele de analiză şi de aprobare a cererii de

împrumut. Mulţi dintre clienţi apreciază faptul că, din când în când, telefonic,

ofiţerul de credit se interesează de modul în care ei îşi desfăşoară activitatea.

Contactele telefonice şi vizitele periodice la sediul beneficiarului constituie o

practică prudentă de monitorizare a unui credit şi, în acelaşi timp, şi o relaţie bună

între bancă şi client.

Discuţiile telefonice pot constitui un factor încurajator pentru o comunicare

reciprocă între bancă şi client. Este mult mai probabil că un client care se

confruntă cu un declin financiar va înştiinţa banca despre acest lucru, dacă

ofiţerul de credit a avut o atitudine deschisă în trecut, manifestându-şi

bunăvoinţa şi dorinţa de a ajuta.

Comunicarea se poate realiza în scris, prin discuţii telefonice, vizite la locul

unde societatea îşi desfăşoară activitatea sau prin evenimente sociale, cum ar fi

un prânz de afaceri. În toate cazurile, scopul este de a menţine deschise liniile de

comunicare între bancă şi client. Ofiţerul de credit trebuie să creeze o atmosferă

de încredere şi cooperare. Nu există substituent pentru un dialog deschis şi onest

între bancă şi beneficiarul de credit. Dacă legătura dintre bancă şi client este

bună, un ofiţer de credit cu experienţă poate deseori reconstitui situaţia reală a

unui cont de credit, chiar dacă clientul este sincer sau nu.

B. Verificarea contului curent al clientului

Se pot trage foarte multe concluzii din monitorizarea contului curent al unui

client şi a modalităţilor de plată practicate. De exemplu, atunci când contul curent

prezintă o creştere a soldului debitor sau când se întârzie plata dobânzii şi a ratei

la un credit pentru investiţii, trebuie să se acorde o atenţie specială clientului

respectiv.

Aceste evoluţii pot semnala probleme de lichiditate care pot fi cauzate de

încasarea cu întârziere sau neîncasarea creanţelor scadente, imobilizări prea mari

în stocuri nevandabile sau pierderea unui client important.

Atunci când apare o schimbare majoră în modalităţile de plată practicate de

client, ofiţerul de credit trebuie să facă o analiză suplimentară. O practică foarte

bună în administrarea creditelor o constituie contractarea de către bancă a

câtorva dintre colaboratorii clientului, cum ar fi contabilul, expertul contabil sau

consultantul pe probleme financiare, care ar putea furniza informaţii relevante.

C. Vizită la sediul clientului

Ofiţerul de credit trebuie să facă din când în când efortul de a vizita firma

clientului. O inspecţie la locul de desfăşurare a activităţii acestuia poate releva

anumite probleme organizatorice sau operaţionale. Cea mai bună modalitate de

evaluare cu acurateţe a condiţiei şi valorii activelor pe care le deţine clientul este,

în cazul unui ofiţer de credit responsabil, evaluarea făcută personal şi nu cea

bazată pe rapoartele colegilor. O vizită la faţa locului, creează, de asemenea,

posibilitatea de a verifica orice alte garanţii rămase în posesia clientului, dacă

acestea sunt întreţinute sau stocate corespunzător.

D. Întocmirea dosarului de credit

a) Importanţa dosarului de credit

Ofiţerul de credit are un rol determinant în întocmirea, completarea şi

aducerea la zi a dosarului de credit al fiecărui client. Dosarul de credit reprezintă o

evidenţă scrisă a relaţiilor dintre bancă şi beneficiarii de credite şi este

indispensabil desfăşurării fără probleme a procesului de creditare. Practic, orice

angajat al băncii implicat în activitatea de creditare are, mai devreme sau mai

târziu, ocazia de a se referi la dosarul de credit. Juriştii din bancă apelează la

dosarul de credit în eventualitatea unui litigiu sau atunci când trebuie să verifice

sau să clarifice anumite probleme juridice, iar experţii contabili folosesc un astfel

de dosar ca sursă primară de informaţii, atunci când analizează o relaţie de

creditare.

Este evident că un dosar de credit corespunzător poate contribui la

îmbunătăţirea calităţii creditului şi la minimalizarea riscurilor. Ofiţerul de credit

care efectuează o înregistrare incompletă şi dezordonată a datelor referitoare la

derularea activităţii clientului, nu poate identifica şi urmări tendinţele financiare

ce ar putea indica apariţia unui credit neperformant. Ofiţerul de credit, ale cărui

dosare de credit sunt cuprinzătoare şi bine organizate, poate să reacţioneze

prompt şi în concordanţă cu informaţiile pe care le are.

b) Sursă de informaţii

Dosarul de credit poate furniza:

♦ o evidenţă a relaţiei de creditare şi modul cum aceasta a evoluat în

timp;

♦ o sursă de referinţă pentru verificările interne;

♦ un tablou global al relaţiilor dintre client şi bancă, ce se poate dovedi util

atunci când se încearcă vânzarea altor produse şi servicii bancare;

♦ sumă de informaţii financiare, de exemplu, pentru compararea

rezultatelor mai multor firme.

c) Întocmirea, completarea şi actualizarea dosarului de credit

Deşi la strângerea ca şi la utilizarea informaţiilor necesare întocmirii

dosarelor de credit pot contribui mai mulţi angajaţi ai băncii, responsabilitatea cu

privire la conţinutul şi structura lor revine, de regulă, ofiţerului de credit.

Dacă, de exemplu, lipseşte un contract de garanţie sau un alt document de

garantare, ofiţerul de credit este primul chemat să dea explicaţii asupra acestui

fapt.

Totuşi, faptul că ofiţerul de credit poartă răspunderea principală pentru

dosarul de credit, nu înseamnă că acesta poate fi conceput ca şi cum el ar fi

singurul utilizator. Relaţia este între client şi bancă, nu între client şi ofiţerul de

credit. Orice angajat al băncii trebuie să aibă acces la dosarul de credit, pentru a

găsi rapid informaţia de care are nevoie.

În fiecare bancă există un sistem propriu de întocmire a dosarelor de

credit.

Indiferent de modul de aranjare, este important ca astfel de dosare să fie

bine întocmite şi să urmeze un principiu consecvent de alcătuire. Adnotările

neciteţe, abrevierile sau însemnările lipsite de sens nu vor fi de nici un folos

decât, poate, celui care le-a făcut.

Conţinutul dosarelor de credit

Informaţiile cuprinse în dosarele de credit se grupează în mai multe

categorii, după cum urmează:

• Documente de creditare

Această secţiune include contractele de credit, actele de încorporare,

certificatele de la Registrul Comerţului şi alte documente similare.

• Informaţii financiare

Această secţiune include bilanţul, contul de profit şi pierdere,

desfăşurătoarele, situaţiile fluxurilor de fonduri, prognoza lichidităţilor, planul de

afaceri, situaţia financiară personală şi documente privind situaţiile financiare ale

garanţilor.

• Garanţii

Orice informaţie referitoare la garanţiile constituite trebuie să fie inclusă în

această secţiune, şi, în mod special, contractele de garanţie.

• Corespondenţă, rapoarte şi note

Dosarul de credit conţine, de asemenea, întreaga corespondenţă purtată

între departamentul de creditare şi client, discuţiile, rapoartele asupra vizitelor

făcute la sediul clientului sau a altor întâlniri cu clientul, rezumate ale

convorbirilor telefonice, comentarii cu privire la desfăşurarea procesului de

creditare, orice alte situaţii deosebite ale programului de rambursare, informaţii

contabile şi recomandări făcute de ofiţerul de credit sau de comisia de creditare,

referitoare la cererea de împrumut.

• Alte materiale

Această secţiune include toate actele ce nu se înregistrează în altă parte. De

exemplu: broşuri referitoare la producţia societăţii, materiale de reclamă, articole

din ziare şi reviste referitoare la viabilitatea proiectului pentru care se solicită

creditul, practicile utilizate în afaceri de către client şi proiecte de viitor.

10.4 Controlul creditelor bancare şi măsuri ce pot

fi luate în urma controlului

Datorită faptului că din totalul fondurilor utilizate de către agenţii

economici creditele au o pondere însemnată, băncile comerciale au dreptul nu

numai să controleze utilizarea împrumuturilor, ei şi principalele laturi ale

activităţii acestora, controlul bancar privind creditele acordate se exercită atât

scriptic, adică pe baza documentaţiei cât şi faptic prin verificarea concretă a

situaţiei debitorilor. Acest control se efectuează diferenţiat pe cele două categorii

mari de credite: credite pe termen scurt şi credite pe termen mediu şi lung.

Controlul creditelor pe termen scurt

Pentru creditele pe termen scurt, verificarea scriptică se face lunar pe baza

datelor din balanţa de verificare şi a datelor patrimoniale. Totuşi, pentru firmele

debitoare care nu au credite, dobânzi sau plăţi restante, controlul se poate face

trimestrial. Pe baza datelor din documentele menţionate anterior, se întocmeşte

situaţia garanţiei creditelor pe termen scurt. Astfel, dacă din verificare rezultă

minus de garanţie, clientul va trebui să ramburseze rate ale creditului egale cu

minusul de garanţie, iar dacă debitorul nu are disponibilităţi băneşti, minusul de

garanţie se transformă în credite restante cu dobândă penalizatoare. Controlul

creditelor se realizează preponderent în cazul creditelor negarantate, deci a

minusului de garanţie.

În urma controlului, se prezintă, conducerii băncii, situaţii care cuprind

analiza faptică a debitorului, propuneri de sistare a creditării, soluţii de recuperare

a creditelor restante.

Dacă există, plusurile de garanţie sunt luate în consideraţie pentru

acordarea unor eventuale credite viitoare, suplimentare. Controlul faptic are ca

obiect următoarele elemente:

1. Urmărirea şi analiza gradului de realizare a principalilor indicatori,

cei mai importanţi fiind:

♦ realizarea fluxului de disponibilităţi monetare în concordanţă cu cel

prezentat băncii, odată cu documentele de creditare;

♦ realizarea programelor şi utilizarea capacităţilor de producţie;

♦ existenţa resurselor şi a factorilor de producţie;

♦ stadiul de fabricaţie, depozitarea produselor şi conservarea

garanţiilor;

♦ existenţa pieţelor de desfacere şi respectarea contractelor cu

beneficiarii;

♦ existenta faptică a datelor din contabilitatea agentului economic;

♦ respectarea destinaţiei creditelor.

Verificarea destinaţiei creditului trebuie să aibă în vedere următoarele

elemente:

♦ destinaţia dată creditului după angajarea lui trebuie să corespundă

cu datele declarate de agentul economic în cererea de credit şi

detaliat pe furnizori în planul de afaceri şi cu datele consemnate în

contractul de credit;

♦ dacă este vorba de linie de credit, destinaţia iniţială trebuie sa fie

păstrată în fiecare ciclu de rotaţie a creditului;

♦ verificarea se efectuează prin confruntarea datelor din contabilitatea

sintetică cu cele din contabilitatea analitică şi acestea cu datele din

documentele de plată a furnizorilor;

2. Evaluarea garanţiilor.

3. Prezentarea măsurilor luate.

4. Întocmirea actelor de control şi înregistrarea lor la bancă.

Controlul creditelor pe termen mediu şi lung

În cazul creditelor pe termen mediu şi lung, există, de asemenea, un control

scriptic şi unul faptic. Primul se realizează atât în cursul executării proiectului de

investiţii, cât şi după punerea în funcţiune a obiectivului, până la rambursarea

creditului. Controlul se face atât prin documentele de plăţi şi de constituire a

resurselor proprii, cât şi prin balanţa de verificare, rezultatele financiare,

obligaţiile fiscale, situaţia patrimoniului, principalii indicatori economico-financiari

şi alte documente prezentate de firma debitoare, în timpul execuţiei proiectului.

La efectuarea plăţilor, ofiţerul de credit trebuie să verifice:

♦ încadrarea plăţilor în devizul general şi devizele pe obiecte;

♦ încadrarea plăţilor în volumul creditelor aprobate;

♦ încadrarea veniturilor, cheltuielilor şi profiturilor în limita celor

prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli;

♦ dacă resursele proprii au fost constituite conform documentaţiei de

creditare;

♦ dacă creditele din balanţa de verificare a agentului economic corespund

celor din evidenţa băncii;

♦ dacă se respectă graficul de eşalonare a execuţiei obiectivului;

♦ constituirea şi eliberarea resurselor proprii pentru investiţii.

Controlul faptic, ce se realizează semestrial sau chiar trimestrial, se exercită

după un grafic de control, în care vor fi urmărite:

♦ respectarea soluţiilor tehnice din documentaţii;

♦ stadiul fizic şi calitatea lucrărilor executate;

♦ asigurarea factorilor de execuţie pentru perioada următoare;

♦ încadrarea lucrărilor executate şi a plăţilor făcute în cele prevăzute în

documentaţia de creditare;

♦ analiza fluxului de numerar comparativ cu cel din documentaţia de

credite;

♦ gradul de realizare a indicatorilor aferenţi obiectivului pus în funcţiune;

♦ situaţia bunurilor ce constituie garanţia creditelor.

Măsuri ce pot fi luate în urma controlului

Pe baza rezultatelor controalelor efectuate, inspectorii de credit fac

propuneri de măsuri, care se aprobă de conducerea unităţii, şi anume:

♦ trecerea la restanţă a creditelor utilizate, pentru diminuarea

corespunzătoare a limitei de creditare şi recuperarea creditelor

respective din disponibilităţile şi încasările clientului înaintea altor plăţi,

cu excepţia drepturilor de salarii care au prioritate potrivit prevederilor

Legii nr. 53/2003 Codul muncii;

♦ anularea sau reducerea creditului aprobat, în cazul în care se constată

că împrumutatul a prezentat băncii date nereale pentru determinarea

cuantumului creditului. Această măsură se ia numai după expirarea

termenului de 5 zile de preaviz scris;

♦ întreruperea imediată, fără preaviz, a punerii la dispoziţia debitorului de

noi tranşe din creditul aprobat; creditul utilizat în alte scopuri, cu

dobânzile aferente, se retrage imediat din contul de disponibilităţi al

împrumutatului, iar atunci când nu este posibil se trece la restanţă;

♦ întreruperea, fără preaviz, a creditării în cazul în care situaţia economică

şi financiară a împrumutatului înregistrează nivele sub cele avute în

vedere la aprobarea creditului şi care nu mai asigură condiţii de

rambursare; banca poate reveni la această măsură după ce se constată

redresarea situaţiei clientului;

♦ retragerea imediată a creditului şi dobânzilor datorate din contul de

disponibilităţi al debitorului, iar când acest lucru nu este posibil se va

trece la recuperarea creditului şi dobânzilor prin executare silită;

♦ pentru creditele care au fost în competenţa de aprobare a centralei

băncii, se va informa Direcţia de Creditare asupra măsurilor luate;

♦ după aprobarea lor, măsurile stabilite se vor comunica în scris

debitorului în termen de 5 zile.

În urma activităţii de urmărire şi control rezultă o serie de semnale de

avertizare:

♦ Semnale de avertizare din interiorul băncii:

• viteză de mişcare a contului în creştere sau în scădere;

• retrageri mari de numerar;

• intrări de cecuri returnate;

• variaţia situaţiilor prognozate prezentate;

• amânarea furnizării situaţiilor financiar-contabile;

• clientul este întotdeauna grăbit să obţină un împrumut;

• zvonuri;

• nerespectarea acordurilor de împrumut şi a formelor şi

principiilor de creditare;

• fondurile împrumutate sunt utilizate în alte scopuri decât cele

convenite.

♦ Semnale de avertizare de la client:

• schimbarea compartimentului managerilor faţă de întâlnirile

anterioare;

• evitarea de către aceştia a contactelor cu banca;

• probleme personale ale conducerii;

• schimbări dese în conducere;

• conducere inadaptabilă la schimbare;

• viteză mare de mişcare a personalului:

• active neutilizate; stocuri fără mişcare;

• modificarea condiţiilor comerciale;

• imposibilitatea de acoperire a comenzilor;

• politici neştiinţifice de stabilire a preţurilor;

• ramură în recesiune;

• presiune mare exercitată de către creditori;

• Competenţe conferite inexistente pe termen lung;

• risc de ţară ridicat.

10.5 Analiza portofoliului de credite

Scopurile analizei portofoliului de credite

Portofoliul de credite al unei bănci este alcătuit din toate împrumuturile

acordate. Pe parcursul derulării, unele dintre credite se dovedesc a nu avea riscuri

importante, iar altele pot devia de la principiile politicii de creditare a băncii.

Pentru a preveni astfel de situaţii, precum şi apariţia altor riscuri, băncile trebuie

să efectueze o analiză periodică a creditelor pe care le deţin în portofoliu.

Scopurile acestor analize sunt:

♦ identificarea creditelor pentru care există probabilitatea de a se

transforma în credite neperformante;

♦ examinarea procedurilor de creditare folosite, în scopul asigurării

concordanţei acestora cu politica de creditare a băncii;

♦ efectuarea unei aprecieri generale a calităţii portofoliului de credite şi a

structurii acestuia;

♦ evaluarea competenţei ofiţerilor de credit din bancă.

Organizarea şi scopul programului de efectuare a analizelor de credit

variază de la o bancă la alta. Volumul şi calitatea portofoliului de credite al băncii,

costurile şi problemele legate de personal reprezintă unii dintre factorii care

influenţează periodicitatea şi datele efectuării analizelor de credit şi cui îi revine

responsabilitatea efectuării unor astfel de analize.

În cazul apariţiei unor stări de forţă majoră o bancă trebuie să analizeze

toate creditele acordate. în mod similar, atunci când apare o neconcordanţă cu

anumite reglementări legale, banca trebuie să-şi analizeze întregul portofoliu de

credite, pentru a restabili conformitatea în domeniul respectiv.

Rolul ofiţerului de credit în administrarea unui credit este diferit de la o

bancă la alta. De exemplu, în unele bănci, ofiţerul de credit are sarcina de a

întocmi şi păstra propriile dosare de credit, de a analiza şi evalua în mod total

independent creditele pe care le acordă, spre deosebire de alte bănci, unde

aceste activităţi se desfăşoară mult mai centralizat.

Organizarea analizei portofoliului de credite

Băncile al căror portofoliu de credite este mai mare şi mai diversificat

trebuie să organizeze un departament care se ocupă cu analiza creditelor, alcătuit

din personal specializat, de înalt profesionalism şi care să răspundă direct

conducerii băncii.

O analiză de credit minuţios efectuată trebuie să cuprindă:

1. Asigurarea concordanţei cu politica de creditare a băncii.

Fiecare bancă trebuie să aibă un document scris în care să se regăsească

politica de creditare, în care să se scoată în evidenţă concepţia conducerii băncii

în acest domeniu şi care să pună la dispoziţia lucrătorilor un set oficial de

proceduri necesare desfăşurării activităţii de creditare.

Planul analizei portofoliului de credite

Cele mai multe politici bancare de creditare includ:

♦ o descriere a sistemului de aprobare a creditului, practicat de banca

respectivă;

♦ o explicaţie cu privire la competenţele deţinute în acordarea

împrumuturilor (limitele până la care ofiţerii de credit pot acorda credite

fără a solicita aprobarea de la un nivel superior);

♦ o explicaţie asupra sistemului de analiză, clasificare şi expertiză

contabilă a creditelor, practicat de către bancă.

Documentul care cuprinde politica de creditare a băncii este singurul

document care asigură cadrul general pentru toate practicile utilizate în

activitatea de creditare a băncii respective. În absenţa unei politici unitare de

creditare, banca va fi, în mod invariabil, victima unor decizii de acordare a

împrumuturilor luate la întâmplare şi în mod inconsecvent. Astfel, un ofiţer de

credit ar putea respinge acordarea unui împrumut solicitat în condiţii perfect

valabile din punct de vedere al standardelor impuse de bancă, în timp ce alt ofiţer

ar putea aproba credite a căror sumă depăşeşte nivelul său de competenţă.

2. Scopul (obiectul creditului)

Pe parcursul efectuării unei analize de credit, este esenţial să se verifice

dacă scopul pentru care a fost acordat împrumutul este acelaşi cu cel prezentat

iniţial - scopul creditului trebuie să reiasă foarte clar din documentaţia prezentată.

De exemplu, un împrumut acordat pentru capital circulant trebuie utilizat pentru

acoperirea obligaţiilor rezultate din creditele comerciale, sau acoperirea

necesităţilor în activitatea de exploatare şi nu pentru a finanţa cumpărarea unui

utilaj.

3. Evidenţa rambursărilor

Evidenţa plăţilor efectuate pentru rambursarea creditului, trebuie să facă

obiectul verificării, având în vedere că reprezintă un indicator despre capacitatea

de rambursare a clientului.

4. Situaţia financiară a clientului

În cadrul unei analize de credit trebuie, de asemenea, evaluată situaţia

financiară a clientului, acordându-se atenţie oricărei îmbunătăţiri sau deteriorări a

bilanţului contului de profit şi pierderi, a situaţiei fluxului de lichidităţi,

principalilor indicatori etc. Alte domenii de interes sunt evoluţia concurenţei,

schimbările cadrului legislativ şi economic, precum şi alţi factori externi.

5. Documentaţia

Verificarea tuturor documentelor care alcătuiesc dosarul de credit

constituie în mod obişnuit o latură a analizei de credit. Acest lucru dă siguranţa că

toate documentele au fost întocmite şi semnate corespunzător.

6. Garanţiile

Multe dintre pierderile rezultate din activitatea de creditare apar atunci

când constituirea garanţiilor se face pe baza unei documentaţii

necorespunzătoare, din care nu reiese clar valoarea reală a acestora sau pe baza

unor evidenţe neactualizate, care nu reflectă deprecierea valorică a activelor

constituite drept garanţii. De aceea, o analiză de credit trebuie să includă atât

inspectarea fizică a bunurilor constituite drept garanţii, cât şi verificarea

evidenţelor scriptice ale acestora. Această analiză se efectuează în mod normal

lunar după expirarea termenului de depunere a situaţiei contabile periodice şi

implică două faze:

1. Verificarea garanţiei obiectului creditului care are drept scop regăsirea

creditelor utilizate în activele circulante ale firmei (credite pe termen scurt) sau în

imobilizări corporale (credite pentru investiţii). Verificarea garanţiilor creditului se

efectuează faptic prin constatări la faţa locului şi scriptic, pe baza datelor din

evidenţa contabilă a agentului economic.

2. Verificarea garanţiilor colaterale se realizează faptic prin identificarea pe

teren la sediul firmei (depozite, magazii, hale de producţie, magazine etc.) a

bunurilor achiziţionate din credite: stocuri de materii prime şi materiale, de

produse neterminate, produse finite şi mărfuri.

În ceea ce priveşte verificarea faptică, inspectorii de credite trebuie să

verifice existenţa stocurilor în structura declarată în planul de afacere şi

confruntarea cu datele din contabilitatea societăţii: autenticitatea actelor de

provenienţă a stocurilor, bunurilor; dacă stocurile identificate pe teren au

consumul asigurat, starea calitativă şi condiţiile de păstrare.

Verificarea scriptică se efectuează pe baza evidenţei contabile urmărindu-

se reflectarea corectă în evidenţe a cheltuielilor efectuate din credite şi în al

doilea rând concordanţa soldurilor conturilor de credite din extrasele de cont cu

cele din evidenţele agentului economic. In căzui în care se constată un plus de

garanţie, acesta reprezintă un semn bun pentru activitatea agentului economic. In

cazul în care se constată un minus de garanţie, se procedează fie: rambursarea

imediată a creditului până când se ajunge la o sumă la care valoarea garanţiei este

acoperitoare, fie la reeşalonarea creditului sau creditul este trecut în categoria

creditelor restante.

Întrebările fundamentale care se pun sunt: Care este starea fizică a activelor

constituite drept garanţii? Care este valoarea curentă de piaţă si valoarea de

lichidare a acestora?

7. Respectarea reglementărilor legale. În cadrul unei analize de credit

trebuie verificat dacă acordurile de împrumut între bancă şi client au fost

încheiate conform prevederilor tuturor reglementărilor legale în vigoare.


controlul derulării creditelor situaţia financiară a clientului

monitorizarea creditelor fluxul de disponibilităţi monetare

dosarul de credite destinaţia creditelor

contul curent al clientului control scriptic

portofoliu de credite control faptic

obiectul creditului


I. Controlul faptic are următoarele competenţe conferite:

1) urmărirea şi analiza gradului de realizare a principalilor indicatori

2) evaluarea garanţiilor

3) prezentarea măsurilor luate

4) întocmirea şi înregistrarea actelor de control

Variante:

a) 1,2,3

b) 1,2,3,4

c) 2,3,4

d) 1,3,4

II. La efectuarea plăţilor ofiţerul de credite trebuie să verifice încadrarea plăţilor în

devizul general şi în devizul pe __________.

III. Portofoliul de credite al unei bănci este alcătuit din toate __________ acordate.

IV. TRUE/FALS

Informaţiile financiare din dosarul de credit cuprind contul de profit şi pierdere,

desfăşurătoarele, situaţiile fluxurilor de fonduri, prognoza lichidităţilor, planul de

afaceri, situaţia financiară personală şi documente privind situaţiile financiare ale

garanţilor.

XI. CREDITE NEPERFORMANTE ŞI

OPERATIUNI DE RECUPERARE

11.1 Creditele neperformante

Procesul creditării este, prin natura sa, imperfect. Analiza creditului poate fi

incompletă sau bazată pe date eronate, ofiţerul de credit poate ignora

adevăratele condiţii ale unui debitor, astfel capacitatea debitorului de a rambursa

se poate efectiv schimba după ce creditul a fost acordat, Dacă managementul se

concentrează exclusiv pe eliminarea în totalitate a riscurilor, o bancă nu va mai

acorda credite, profiturile se vor restrânge şi nevoile de creditare ale clienţilor nu

vor fi satisfăcute.

Creditorii nu pot elimina complet riscul, astfel pot apărea unele pierderi din

credite. Obiectivul unei bănci este de a-şi stabili optimul relaţiei risc - venit. In

scopul administrării eficiente a activelor şi pasivelor, în fiecare bancă funcţionează

Comitetul de Administrare a Activelor şi Pasivelor.

In cadrul băncilor americane, ALCO (Asset and Liability Committee)

monitorizează şi determină riscul ratei dobânzii, oferă recomandări în stabilirea

preţurilor, investiţiilor, fondurilor şi strategiilor de marketing, astfel încât să se

realizeze corelaţiile dorite între risc şi profitul aşteptat.

ALCO stabileşte corelaţii între diferite venituri, cheltuieli şi riscuri, astfel:

♦ Corelaţia dintre profitul din dobânzi (venituri din dobânzi - cheltuieli cu

dobânzile) şi riscul ratei dobânzilor este realizată prin managementul

riscului ratei dobânzilor.

♦ Corelaţia dintre cheltuielile cu dobânzile şi riscul de lichiditate este

gestionată de managementul pasivelor.

♦ Corelaţia dintre cheltuielile cu dobânzile, cheltuielile care nu provin din

dobânzi şi riscul operaţional se stabileşte prin măsurarea costului

fondurilor şi controlul cheltuielilor.

♦ Corelaţia dintre venitul din dobânzi şi riscul ratei dobânzii stabileşte

nivelul investiţiilor de portofoliu şi politica lor orientativă.

♦ Corelaţia dintre venitul din dobânzi, taxe şi riscul ratei dobânzii

stabileşte nivelul investiţiilor parţial impozabile şi pe cel al titlurilor de

valoare impozabile.

♦ Corelaţia dintre venitul din dobânzi, venitul care nu provine din dobânzi

şi riscul ratei dobânzii stabileşte strategiile investiţionale.

♦ Corelaţia dintre provizioanele pentru pierderi din credite şi riscul de

credit se realizează pe baza politicii de creditare, caracteristicilor

creditelor, evaluării cererii de credite şi a creditelor neperformante

(pierderilor din credite). Cu cât riscul de credit este mai ridicat, numărul

creditelor neperformante este mai mare şi provizioanele pentru pierderi

din credite trebuie să fie mai mari.

♦ Corelaţia dintre profitul din dobânzi, profitul ce nu provine din dobânzi

şi riscul de credit se realizează prin analiza profitabilităţii clienţilor şi prin

stabilirea ratei dobânzii active. Un risc de credit mare implică o dobândă

activă ridicată.

Procedurile de revizuire a creditului identifică momentul când creditul a

început să se deterioreze şi ajută la instituirea acţiunilor corective. Cele mai multe

credite problemă pot fi restructurate printr-o utilizare eficientă a perioadei până

la îmbunătăţirea condiţiilor financiare ale debitorului. Astfel, în analiza creditelor

problema constă în detectarea situaţiilor problemă şi modificarea termenilor

iniţiali, spre a îmbunătăţi perspectiva rambursării.

Ofiţerul de credit monitorizează constant circumstanţele fiecărui debitor,

spre a detecta eventualele probleme ale creditului, înainte ca ele să devină

imposibil de corectat. El informează despre calitatea datelor financiare, istoria

creditului ca rezumat în fişierul creditului, completarea documentaţiei creditului şi

valoarea garanţiilor. Dacă există slăbiciuni el poate clasifica împrumutul ca

substandard, îndoielnic sau pierdere. Atunci banca trebuie să aloce rezerve în

diferite procente, proporţionale cu creditul acordat, împotriva pierderilor

potenţiale.

11.1.1 Costurile creditelor neperformante suportate de către bănci

Cele mai mari costuri apar în situaţia în care un credit neperformant nu mai

poate fi recuperat, însă fiecare credit neperformant implică şi alte costuri, mai

greu detectabile, care pot duce la fel de bine la scăderea profitului băncii.

Scăderea reputaţiei

O bună desfăşurare a activităţii bancare se bazează pe încredere. O bancă

poate atrage capitalul de care are nevoie pentru creditare sau alte plasamente,

numai dacă deponenţii acesteia au încredere în capacitatea ei de a folosi banii.

Aceasta înseamnă, înainte de toate, un nivel minim al creditelor neperformante.

Un număr prea mare de astfel de credite duce la deteriorarea imaginii pe care o

are banca în faţa clienţilor săi. În această situaţie, profitabilitatea băncii scade,

apar dificultăţi în atragerea deponenţilor şi este împiedicată dezvoltarea

activităţii.

Creşterea cheltuielilor administrative

Un credit neperformant implică o atenţie sporită din partea personalului

bancar. Ofiţerul de credit trebuie să acorde mai mult timp colaborării directe

cu clientul, iar verificările suplimentare şi analizele ulterioare necesită angrenarea

unui număr mai mare de funcţionari bancari. Timpul suplimentar care se alocă în

cazul unui credit neperformant este practic neproductiv, deoarece este folosit

numai în scopul protejării activelor băncii, fără a genera un venit suplimentar

corespunzător. În plus, pot apărea costuri suplimentare atunci când sunt solicitaţi

evaluatori, consultanţi sau alţi specialişti externi.

Creşterea cheltuielilor juridice

In cazul în care un credit neperformant nu poate fi soluţionat pe cale amiabilă,

printr-un program de remediere şi este necesară chemarea în judecată a

clientului, acoperirea pierderilor înregistrate de bancă va fi substanţial redusă de

plata onorariilor consultanţilor juridici şi a cheltuielilor de judecată.

11.1.2. Principalele cauze ale apariţiei creditelor neperformante

Există numeroşi factori care ar putea genera apariţia unui credit

neperformant. Cel mai adesea, apariţia unui credit neperformant este, mai

degrabă, rezultatul acţiunii conjugate a mai multor factori, decât a unuia singur.

Mulţi dintre aceşti factori ies din sfera de control a băncii. Un singur factor -

greşelile comise de funcţionarul bancar - poate fi menţinut la un nivel minim, dacă

ofiţerul de credit a parcurs şi executat cu atenţie şi minuţiozitate fiecare etapă a

procesului de creditare.

A) Erori comise de către creditor (bancă - ofiţerul de credit)

Evitarea apariţiei creditelor neperformante începe printr-o evaluare atentă

şi minuţioasă a cererii de creditare. Orice etapă a procesului de creditare

executată necorespunzător, de la un interviu nesatisfacător până la un proces

inadecvat de monitorizare a creditului, poate avea drept rezultat apariţia unui

credit neperformant.

Unele dintre cele mai frecvente greşeli comise pe parcursul procesului de

creditare sunt următoarele:

a) Interviu necorespunzător (inadecvat)

Discuţiile preliminare purtate cu clientul se dovedesc a fi

necorespunzătoare atunci când ofiţerul de credit, în loc să se axeze pe întrebări la

obiect, cu scopul precis de a afla informaţii despre situaţia financiară a clientului,

preferă o conversaţie prietenească cu acesta. Un alt neajuns constă în

incapacitatea de a pune întrebări semnificative sau de a urmări o anumită linie,

atunci când răspunsurile primite sunt greşite sau echivoce. Interviul preliminar

reprezintă cea mai bună ocazie în care ofiţerul de credit poate evalua trăsăturile

de caracter ale clientului. Dacă interviul este efectuat într-un mod

necorespunzător, poate duce la concluzii greşite în ceea ce priveşte buna intenţie

a clientului de a rambursa creditul.

b) Analiză financiară necorespunzătoare

Multe dintre creditele neperformante apar atunci când ofiţerul de credit nu

consideră că analiza financiară este un factor important în luarea deciziei finale,

deci de acordare sau respingere a unei cereri de creditare. Nimic nu poate

substitui o analiză financiară completă în cadrul procesului de creditare. O analiză

financiară necorespunzătoare constă în interpretarea superficială a bilanţului şi a

contului de profit şi pierdere, precum şi neverifîcarea corectitudinii situaţiilor

financiar contabile.

c) Necunoaşterea activităţii clientului

Problemele apar atunci când ofiţerul de credit nu cunoaşte activitatea

clientului şi condiţiile în care aceasta se desfăşoară. Dacă nu se cunosc aceste

lucruri, este dificilă anticiparea necesarului de finanţare în viitor şi determinarea

celui mai adecvat tip de credit, valoarea acestuia şi condiţiile de rambursare.

Pentru mulţi beneficiari de credite, chiar dacă au o situaţie financiară bună, este

dificil să-şi onoreze datoriile dacă scadenţa acestora nu este în concordanţă cu

ciclurile fluxului de lichidităţi.

d) Garantarea defectuoasă a creditului

O altă cauză care duce la apariţia pierderilor în activitatea de creditare o

reprezintă constituirea unor garanţii necorespunzătoare pentru creditele

acordate. Acceptarea unor garanţii care nu au fost corect evaluate în ceea ce

priveşte posesia, valoarea şi posibilitatea de realizare, poate pune banca într-o

situaţie lipsită de protecţie sau slab protejată în cazul în care clientul nu-şi mai

poate onora obligaţiile

e) Documentaţie incorectă sau incompletă

Lipsa unei documentaţii corecte în cadrul contractului de credit, care să

prevadă în mod precis, atât obligaţiile băncii, cât şi ale clientului, poate, de

asemenea, conduce la apariţia creditelor neperformante.

B) Experienţă insuficientă în afaceri

Multe dintre creditele neperformante pot fi atribuite lipsei de experienţă în

afaceri pe care o are clientul.

a) Management necorespunzător

O cauză frecventă a creditelor neperformante o constituie conducerea

necorespunzătoare a activităţii. De exemplu, chiar dacă într-o întreprindere

deciziile sunt luate de către o singură persoană, tot se va ajunge într-un punct în

care este necesară angajarea unor noi factori de decizie pentru domenii specifice:

financiar, marketing şi vânzări, întrucât această infuzie de idei şi creativitate este

necesară pentru desfăşurarea unei activităţi performante - deşi câteodată s-ar

putea ca numărul managerilor să fie insuficient pentru o activitate eficientă în

cadrul companiei. Dar principala cauză în eşecul unei activităţi, o reprezintă pur şi

simplu o conducere incompetentă sau nepăsătoare. Factorii de conducere din

cadrul unei companii trebuie să fie capabili să coordoneze diferite compartimente

într-un mod cât mai eficient, să elaboreze planuri corespunzătoare pe termen

lung şi scurt, să folosească favorabil conjunctura şi în acelaşi timp să fie pregătiţi

să reacţioneze în faţa oricăror schimbări adverse. Cele mai multe falimente

rezultă dintr-un management necorespunzător.

b) Capitalizare iniţială inadecvată

Firmele mici adesea au probleme chiar imediat după înfiinţare datorită

capitalizării inadecvate. Proprietarii subestimează costurile afacerii şi

supraevaluează viteza cu care ei pot obţine profit. Ei îşi recunosc problemele,

după un timp, atunci când capitalul lor se epuizează şi creditorii refuză acordarea

de credite adiţionale.

c) Deteriorarea producţiei

Deseori, un credit neperformant apare după ce preţul unui produs sau

serviciu rezultat al activităţii unei societăţi, devine necompetitiv sau produsul are

o calitate necorespunzătoare. Creşterea cheltuielilor (materiale sau cu forţa de

muncă) sau lipsa unor utilaje moderne şi neţinerea pasului cu cele mai recente

tehnici de producţie, pot genera preţuri necompetitive sau pot forţa compania să

scadă nivelul de calitate pentru produsul respectiv.

d) Activitate insuficientă de marketing

Creditele neperformante pot apărea şi în cazul în care societatea nu

desfăşoară o activitate de marketing corespunzătoare. O afacere trebuie să aibă

un plan bine definit cu privire la reclamă, volumul vânzărilor şi modul de

distribuire al produselor. Lipsa acestei activităţi va duce, în mod invariabil, la

scăderea volumului vânzărilor şi, în consecinţă, a profitabilităţii.

O alta cauză pentru apariţia creditelor neperformante o constituie

incapacitatea de anticipare a conjuncturii de piaţă şi de adaptare la schimbările

acesteia.

e) Control financiar necorespunzător

Un control financiar insuficient reprezintă deseori cauza prăbuşirii multor

societăţi. Ar trebui să funcţioneze un sistem de încasare a debitorilor şi de

evaluare a stocurilor, de asigurare a calităţii produselor şi de control al

cheltuielilor. De exemplu, probleme, cum ar fi nivelul excesiv sau insuficient al

stocurilor, pot trece neobservate până când ating proporţii critice sau creşterea

debitelor poate reprezenta o ameninţare asupra capacităţii societăţii de

rambursare a creditelor.

C) Apariţia unor situaţii nefavorabile

Acestea pot fi:

a) Factori de mediu

O altă cauză care poate duce la apariţia creditelor neperformante, este

incapacitatea beneficiarului de credit de a face faţă consecinţelor unor dezastre

naturale cum ar fi incendii, secete, inundaţii şi furtuni. De exemplu, o inundaţie

care poate distruge cea mai mare parte a recoltei unui producător individual,

ameninţă starea economică nu numai a producătorului, dar şi a furnizorului de

utilaje agricole, îngrăşăminte şi forţă de muncă angajată pentru recoltare, chiar şi

a producătorului de produse alimentare, pentru care o diminuare a materiilor

prime alimentare poate duce la creşterea costurilor.

b) Recesiune economică

Scăderile în activitatea economică pot stânjeni capacitatea beneficiarului de

credit de a-şi onora datoriile. De exemplu. în timpul perioadelor de recesiune,

multe societăţi se confruntă cu lipsa de lichidităţi cauzată de scăderea vânzărilor,

cu creşterea debitelor cauzată de plăţile efectuate cu întârziere şi cu creşterea

costurilor.

c) Concurenţă puternică

O concurenţă puternică poate pune în dificultate alte societăţi atunci când

acestea operează pe aceeaşi piaţă. O societate se poate confrunta cu scăderea

vânzărilor şi va fi obligată să sporească costurile şi/sau să reducă marja de profit

atunci când intră în competiţie cu alte companii mai puternice din punct de

vedere economic, care au o mai bună cercetare în domeniul producţiei, au

produse mai noi şi mai eficiente, fac o reclamă mai bună sau acordă un buget mai

mare pentru reclamă ctc.

11.1.3 Identificarea creditelor neperformante

Rareori creditele devin neperformante sau generează pierderi peste

noapte. Există, aproape întotdeauna, o deteriorare graduală a calităţii creditului,

care este însoţită de numeroase semnale de avertizare.

A. SEMNALE DE AVERTIZARE GENERALE

Ofiţerul de credit trebuie să primească, în mod regulat, din partea

beneficiarului de credit situaţii financiare asupra activităţii acestuia. Legat de

acestea, există semnale de avertizare asupra problemelor ce pot surveni în viitor:

♦ beneficiarul de credit nu furnizează la termen situaţiile financiare

(bilanţul, contul de profit şi pierderi etc.);

♦ schimbarea contabilului sau a cenzorului.

Situaţiile financiare

Avertismente care reies din analiza bilanţului:

♦ schimbări semnificative în structura bilanţului;

♦ deteriorarea lichidităţii sau a poziţiei capitalului circulant;

♦ creşterea rapidă a debitelor;

♦ creşterea duratei medii de încasare a creanţelor;

♦ procent ridicat al creanţelor devenite scadente şi neîncasate;

♦ creşterea nivelului pierderilor din credite;

♦ creşterea accentuată a stocurilor, peste necesităţile de consum sau

încetinirea vitezei de rotaţie a acestora;

♦ investirea în mijloace fixe, fără o finanţare corespunzătoare;

♦ un nivel scăzut al raportului dintre capitalul social (propriu) şi cel

împrumutat;

♦ stagnarea capitalului;

♦ creşteri disproporţionate ale pasivelor curente;

♦ creşteri substanţiale ale pasivelor pe termen lung;

♦ creşterea mare a rezervelor.

Avertismente care reies din analiza contului de profit şi pierderi:

♦ schimbări semnificative în structura contului de profit şi pierderi;

♦ pierderi care reduc valoarea netă;

♦ pierderi rezultate din activitatea de exploatare;

♦ creşterea costurilor şi micşorarea marjelor de profit;

♦ creşterea vânzărilor şi scăderea profiturilor.

Astfel, evoluţia nefavorabilă a rezultatelor economice şi financiare şi, mai

mult, rezultate economice şi financiare mai slabe decât ale altor firme din acelaşi

domeniu de activitate sunt semnale certe ale apariţiei creditelor neperformante.

Alte semnale generale

♦ Vânzarea unor active importante care afectează continuitatea

procesului economic.

♦ Pierderea încrederii unor clienţi tradiţionali.

♦ Diferenţe mari, în sens negativ, între prognoze şi realizări.

♦ Discrepanţe în informaţiile antecedente.

♦ Schimbări însemnate în sincronizarea cererii de credite sezoniere.

♦ Creşteri abrupte în volumul cererii de credite.

♦ Credite a cărei sursă de rambursare nu poate fi identificată cu uşurinţă

şi realist.

♦ Practicarea defectuoasă a unor servicii financiare.

B. SEMNALE ALE ACTULUI MANAGERIAL

♦ Falimente anterioare.

♦ Lipsa sau modificarea frecventă a structurii societăţii.

♦ Asocieri noi, inclusiv achiziţii, activităţi noi, o nouă zonă geografică sau o

linie nouă de producţie.

♦ Compania este fragmentată într-o serie de mici departamente

interconectate slab operaţional.

♦ Schimbări în atitudinea faţă de bancă sau faţă de ofiţerul de credit, în

special lipsa de cooperare.

♦ Răspunsuri nefundamentate la semnalele băncii.

♦ Schimbări în comportamentul personalului cheie.

♦ Schimbarea personalului de conducere, a proprietarilor sau a

personalului cheie.

♦ Îmbolnăvirea sau decesul personalului de bază.

♦ Lipsa evidentă a unei succesiuni manageriale.

♦ Raporturi de muncă degradate.

♦ Probleme cu forţa de munca.

♦ Incapacitatea de planificare a activităţii.

♦ Lipsa unui plan funcţional.

♦ O slabă administrare, datorată lipsei de experienţă.

♦ Rapoarte financiare şi control necorespunzător.

♦ Controale operative necorespunzătoare.

♦ Incapacitatea de îndeplinire a obligaţiilor conform programului.

♦ Asumarea unor riscuri fără garanţii corespunzătoare.

♦ Lipsa de .sinceritate.

♦ Neînţelegeri în cadrul managementului sau între parteneri.

♦ Aventurarea în operaţiuni noi, incerte.

♦ Litigii împotriva beneficiarilor de credite.

♦ Publicitate negativă.

C. SEMNALE TEHNICE ŞI COMERCIALE

♦ Stabilirea unor preţuri nerealiste pentru produse şi servicii.

♦ Dorinţe speculative şi insistenţă în realizarea de afaceri riscante.

♦ Reacţii întârziate la restrângerea pieţelor sau la condiţiile economice

nefavorabile.

♦ Abateri de la disciplina contractuală.

♦ Pierderea principalelor linii de producţie, a drepturilor de distribuţie,

"franchises" sau a surselor de aprovizionare.

♦ Pierderea unuia sau mai multora dintre clienţii puternici din punct

de vedere financiar.

♦ Apariţia unor concurenţi puternici şi pierderea unui segment foarte

mare de piaţă.

♦ Cumpărări speculative de stocuri, care par să nu aibă nici o legătură cu

activitatea.

♦ Utilizarea slabă a capacităţilor de producţie.

♦ Stagnări nejustificate ale procesului de producţie.

♦ Slaba întreţinere a sediilor şi utilajelor.

♦ Folosirea de tehnologii învechite.

♦ Înlocuirea cu întârziere a utilajelor ineficiente.

♦ Păstrarea în evidenţe a stocurilor vechi sau un nivel al stocurilor mai

ridicat decât este normal.

♦ Schimbări nefavorabile în profilul de afaceri.

D. ALTE AVERTISMENTE

a) Contacte directe cu clientul

Menţinerea unui canal de comunicare, deschis în permanenţă, între bancă

şi beneficiarul de credit este o practică foarte bună din mai multe puncte de

vedere, în special prin faptul că adună la un loc toate informaţiile nonfinanciare

care ar putea indica eventuala apariţie a unui credit neperformant.

Unele dintre primele semnale de avertizare, cum ar fi slaba întreţinere a

utilajelor, deteriorarea stocurilor sau neutilizarea întregului personal angajat, sunt

mult mai bine reperate în timpul unei vizite la societatea respectivă.

În timpul unei conversaţii telefonice, clientul poate face aluzii la anumite

dificultăţi personale sau financiare care s-ar putea să nu reiasă din bilanţ sau din

situaţia contului de profit şi pierderi.

Informaţii importante pot fi obţinute în avans, prin contactarea directă, cât

mai frecventă, a clientului.

b) Indicaţii furnizate de către terţi

Tranzacţiile dintre client şi terţi pot furniza unui ofiţer de credit prevăzător,

o imagine intuitivă cu privire la apariţia unui credit neperformant. De exemplu,

ofiţerul de credit s-ar putea să observe în tabloul financiar apariţia altor creditori

sau să primească telefoane de la furnizori care solicită informaţii despre situaţia

creditelor, cu scopul de a evalua clientul respectiv.

c) Situaţia contabilă

Pot apărea semne de deteriorare a situaţiei contabile a clientului. Cererile

pentru noi împrumuturi sau pentru extinderea celor existente constituie, de

asemenea, un indicator evident. Clasificarea clienţilor debitorului în grupe

inferioare poate afecta, într-o mare măsură, bonitatea debitorului.

11.2 Soluţionarea creditelor neperformante

Evaluarea situaţiei create

Apariţia multor credite neperformante poate fi evitată prin identificarea

promptă a dificultăţilor şi prin remedierea acestora. Atunci când se confruntă cu

apariţia unui credit neperformant, ofiţerul de credit trebuie să acţioneze imediat.

Consideraţii preliminare

Cu cât este mai rapidă reacţia, cu atât deciziile luate de către ofiţerul de

credit sunt mai viabile. Pe de altă parte, în cazul în care nu se iau măsuri imediat

ce sunt sesizate anumite probleme care indică apariţia unui credit neperformant

iar beneficiarul de credit întârzie mai multe luni efectuarea plăţilor, creşte

posibilitatea ca acesta să fie în întâiziere şi faţă de alţi parteneri, cum ar fi

creditorii comerciali sau societăţile de asigurare.

Acţiune competentă

Ofţerul de credit trebuie să facă o apreciere corectă cu privire la

capacitatea sa de a rezolva în mod eficient o astfel de situaţie. Trebuie avută în

vedere posibilitatea solicitării unui alt ofiţer de credit cu mai multe cunoştinţe şi

experienţă în domeniu.

Evaluarea situaţiei

O primă etapă în rezolvarea unui credit neperformant constă în a face un

bilanţ al situaţiei.

În vederea recuperării debitelor cu vechime de peste 30 de zile, provenite

din credite acordate de către bancă, se va efectua lunar o analiză fundamentată a

situaţiei economico-financiară a clienţilor în cauză, în care se vor urmări, în

principal, Competenţe conferitele descrise anterior. În urma acestei analize,

clientul se va încadra în următoarele 3 grupe:

1. Cu posibilităţi reale de recuperare a debitelor în maxim două luni.

2. Cu posibilităţi reale de recuperare a debitelor, dar într-un termen mai

îndelungat şi cu sprijinul băncii, prin încheierea unui act adiţional la convenţia

iniţială, referitor la prelungirea perioadei de rambursare, reeşalonarea ratelor

restante pentru aceeaşi perioadă de rambursare, constituirea de garanţii

suplimentare, suplimentarea creditului.

3. Pentru care nu există posibilităţi de recuperare a debitelor, toate

celelalte căi de îmbunătăţire a situaţiei economico-financiare a clientului fiind

epuizate. În acest caz se declară starea de incapacitate, prin anunţarea clientului

în cauză, banca valorifică bunurile materiale, ce reprezentau garanţii constituite la

acest credit.

Ofiţerul de credit trebuie să aprecieze situaţia în care se află clientul, să

cunoască bine politica băncii, să analizeze documentaţia, să evalueze situaţia

reală a garanţiilor, să urmărească îndeaproape alte conturi bancare pe care le are

clientul, să consulte, ori de câte ori este cazul, ofiţeri de credit mai experimentaţi,

toate acestea în scopul de a formula un prim răspuns corespunzător din partea

băncii.

Aprecieri asupra clientului

Este imposibil de apreciat caracterul unui client sau alte caracteristici

personale până când acestea nu sunt puse la încercare în confruntările cu

situaţiile dificile. În astfel de cazuri, ofiţerul de credit trebuie să aprecieze clientul

în lumina noilor situaţii. De exemplu, este important dacă clientul recunoaşte

problemele pe care le are şi cooperează cu banca în scopul rezolvării acestora. În

cazul în care clientul este necooperant şi nu prezintă încredere, o nouă perioadă

de încercare pentru redresarea situaţiei s-ar putea dovedi fără rezultate şi, în

cazul acesta, banca trebuie să procedeze la lichidarea garanţiilor cât mai curând

posibil. S-ar putea ca reeşalonarea creditului pe o nouă perioadă de timp să fie

benefică în cazul în care beneficiarul de credit este o persoană competentă, care,

accidental, este victima unor situaţii nefavorabile, scăpate de sub control.

Deseori, la început unele activităţi, se pot confrunta cu dificultăţi, dar un client

problemă de astăzi, poate deveni în viitor o relaţie solidă şi profitabilă din punct

de vedere bancar.

Analiza documentaţiei

Ofiţerul de credit trebuie să studieze cu atenţie toate documentele conexe

din dosarul de credit. De exemplu, constatarea că a expirat contractul cu un terţ

girant contează, dacă se va continua colaborarea cu clientul sau se va căuta o altă

variantă.

Evaluarea situaţiei reale a garanţiilor

Ofiţerul de credit trebuie să facă o analiză comparativă între

disponibilitatea şi valoarea garanţiilor reale ale clientului constituite pentru

împrumutul pe care l-a primit. Dacă se constată că garanţiile au o valoare de

vânzare redusă, atunci lichidarea acestora trebuie privită ca o ultimă resursă. Pe

de altă parte, dacă valoarea de lichidare a garanţiilor depăşeşte datoria clientului,

atunci este de preferat ca banca să solicite rambursarea decât să se angajeze în

prelungirea perioadei de plată.

Urmărirea şi controlul contului bancar al clientului

Contul curent al beneficiarului de credit trebuie urmărit şi controlat cu

atenţie chiar din momentul în care creditul este identificat ca fiind neperformant.

În cazul în care clientul are şi depozite, probabil va fi necesar să se impună

controlul asupra contului bancar, în scopul prevenirii retragerilor de sume mari

care ar putea periclita posibilitatea băncii de încasare a împrumutului.

Consultanţa juridică

Departamentul juridic trebuie să ajute ofiţerul de credit la determinarea

alternativelor pe care le are în cazul apariţiei unui credit neperformant. Juristul

poate face recomandări sau poate să avertizeze asupra executării anumitor

compensaţii legale, iar un ofiţer de credit mai experimentat poate conduce şi

superviza măsurile necesare.

11.2.1 Convocarea clientului

Abordare corespunzătoare

După ce a fost identificată apariţia unui credit neperformant, pasul imediat

următor este programarea unei întâlniri cu beneficiarul de credit. Ofiţerul de

credit trebuie să acţioneze prompt şi direct. Nu este suficientă trimiterea unei

scrisori care să atenţioneze clientul că a încălcat anumite clauze ale contractului

de împrumut. Rezultatele vor fi foarte probabil nesatisfacătoare, deoarece

cei mai mulţi dintre clienţi, ori refuză să accepte că există probleme, ori cred că, în

timp, vor reuşi să le remedieze singuri. Clientul s-ar putea nici să nu răspundă la

scrisoare. Dar ofiţerul de credit are datoria să contacteze telefonic clientul, să-i

informeze despre problemele care îngrijorează banca şi să programeze o întâlnire

cu acesta.

Prima întâlnire este cea mai importantă, deoarece stabileşte platforma

pentru toate întâlnirile ulterioare. În timpul acestei întâlniri, cele două părţi

trebuie să poarte discuţii asupra problemei apărute, să studieze alternativele

posibile în scopul rezolvării ei şi să determine acţiunile necesare. Ofiţerul de credit

trebuie să hotărască asupra informaţiilor suplimentare, cum ar fi situaţiile

financiare pe care trebuie să le furnizeze clientul, încât banca să poată urmări mai

îndeaproape problemele.

Decizia finală pe care o va lua ofiţerul de credit depinde de cât de minuţios

au fost analizate problemele şi măsurile ce pot fi luate pentru rezolvarea acestora.

Modul de gândire al clientului

Indiferent dacă decizia finală a băncii este de continuare a colaborării cu

clientul sau de lichidare, este totuşi important efortul depus în vederea

cooperării. Dacă beneficiarul de credit crede că situaţia este fără ieşire, ofiţerul de

credit trebuie să respecte modul de gândire al acestuia şi să ştie ce anume trebuie

întreprins astfel încât Competenţe conferitele băncii - recuperarea datoriei - să

poată fi atinse. Înţelegerea aspectelor umane şi a celor financiare şi juridice ale

creditelor neperformante, pot ajuta ofiţerul de credit să obţină colaborarea

clientului şi să mărească posibilităţile băncii de recuperare a creditului.

Evoluţia emoţională a clientului

Atunci când se confruntă cu apariţia unui credit neperformant, în evoluţia

emoţională a clientului pot fi percepute cinci etape:

• Negarea

Deseori prima reacţie a clientului este de a refuza să accepte existenţa unei

probleme. O abordare corespunzătoare este ascultarea cu răbdare a

argumentelor prezentate de către client şi combaterea acestora folosind evidenţa

documentară.

• Supărarea

Cea de-a doua etapă este. de obicei, supărarea clientului, exprimată printr-

un comportament ostil şi blamarea celorlalţi - inclusiv a băncii - pentru

problemele sale. Atunci când se confruntă cu situaţia în care clientul devine

furios, ofiţerul de credit trebuie să-şi exprime simpatia faţă de acesta, cu scopul

de a-1 ajuta să depăşească momentul.

• Târguiala

Supărarea este urmată în general de "târguiala". Clientul începe să realizeze

că trebuie făcut ceva, dar nu are voinţa necesară pentru a întreprinde schimbări

importante şi încearcă pur şi simplu amânarea unei decizii inevitabile şi dure care

se impune a fi luată. Ofiţerul de credit trebuie să direcţioneze în continuare

clientul spre acceptarea unor soluţii realiste.

• Deprimarea

Când în sfârşit, clientul realizează că se impun anumite măsuri radicale,

deseori se instalează o stare de deprimare. În loc să minimalizeze problema,

clientul poate trece în cealaltă extremă şi să vadă situaţia ca fiind fără speranţă.

In acest caz, ofiţerul de credit trebuie să i se adreseze cu simpatie,

asigurându-l pe client că situaţia în care se află nu este singulară şi că banca are

încredere în capacitatea lui de a-şi rezolva problemele.

• Acceptarea

Etapa finală o constituie acceptarea care este însoţită de sentimentul unei

energii reînnoite şi de dorinţa de a rezolva problema. Acesta este momentul cel

mai potrivit de a colabora cu clientul în vederea găsirii unei soluţii

corespunzătoare. Se poate ca beneficiarul de credit să nu fie întru totul de acord

cu propunerile făcute de ofiţerul de credit, dar procesul de judecată se află acum

la un nivel mai raţional.

11.2.2 Continuarea colaborării cu beneficiarul de credit

În situaţia apariţiei unui credit neperformant, una dintre alternative constă

în continuarea colaborării cu beneficiarul de credit, în speranţa rezolvării

aspectelor negative printr-un program de remediere. Sunt imposibil de enumerat

situaţiile în care menţinerea colaborării cu clientul reprezintă un mod de acţiune

corespunzător. Această decizie trebuie să se bazeze pe o analiză minuţioasă a

cauzelor care au determinat apariţia problemelor, a variantelor disponibile şi

probabilitatea rezolvării lor favorabile.

Câteva elemente fundamentale sunt următoarele:

• societatea trebuie să aibă resurse de personal corespunzătoare;

• trebuie să existe o piaţă de desfacere pentru produsele clientului;

• trebuie să existe capitalul disponibil pentru finanţarea activităţii.

Cerinţe fundamentale

Un alt element esenţial constă în existenţa din partea clientului a spiritului

şi dorinţei de cooperare cu banca. Banca şi clientul trebuie să conlucreze în

vederea stabilirii cadrului în care creditul va fi rambursat. In cazul în care clientul

este interesat doar să câştige ceva timp în plus şi nu este receptiv la schimbările în

activitate ce i-au fost sugerate, este îndoielnic că menţinerea colaborării cu acest

client va servi intereselor băncii.

Program de remediere

Programul de remediere trebuie să pună la dispoziţie cel puţin un plan de

acţiune în vederea rezolvării problemelor şi mijloace de monitorizare a efectelor

sale, în situaţia în care se impune a fi luate măsuri suplimentare Atât clientul cât şi

ofiţerul de credit pot avea în vedere şi alte măsuri de redresare, cum ar fi

asistenţa externă şi restructurarea creditului sau chiar avansarea unor fonduri

suplimentare.

11.2.3 Elaborarea unui plan de acţiune

Ofiţerul de credit trebuie să demonstreze că se impune implementarea

unui plan de acţiune. Planul trebuie să cuprindă o serie de măsuri în vederea

corectării factorilor care au generat problema. În funcţie de împrejurări, măsurile

de redresare pot cuprinde:

• vânzarea activelor ce nu mai sunt utilizate;

• obţinerea de capital suplimentar;

• schimbarea strategiei de piaţă adoptată de către client;

• găsirea unei noi conduceri;

• planificarea unei fuziuni sau achiziţii.

Etape necesare

Oricare dintre soluţii trebuie să ofere o perspectivă rezonabilă conform

căreia clientul este din nou în situaţia de a genera un profit suficient, astfel încât

să poată rambursa creditul într-o perioadă de timp stabilită. Pentru a colabora la

elaborarea planului, clientul trebuie să furnizeze prognoze noi, cu privire la

situaţia lichidităţilor curente sau prognoze de bilanţ şi bugete de venituri şi

cheltuieli. Astfel, ofiţerul de credit va avea indicaţii cu privire la resursele

financiare suplimentare necesare, la o dată rezonabilă de la care banca va începe

să primească ratele de rambursare. De exemplu, o prognoză a situaţiei

lichidităţilor poate să indice capitalul suplimentar necesar achiziţionării unui nou

stoc de materii prime, în vederea menţinerii activităţii la nivelul necesar, pentru

aducerea societăţii într-o situaţie de profit. Ofiţerul de credit şi clientul pot trece,

după aceea, la identificarea surselor potenţiale pentru asigurarea necesarului de

capital, cum ar fi credite comerciale suplimentare, vânzarea activelor neutilizabi'le

sau sume în avans acordate de către bancă.

Atragerea de consultanţă externă

Altă opţiune constă în angajarea unui consultant extern care să acorde

asistenţă conducerii în rezolvarea problemelor financiare ale clientului. Un

consultant poate furniza asistenţă permanentă, economisind o mare parte din

efortul şi timpul ofiţerului de credit.

Reeşalonarea creditului

Restructurarea datoriei trebuie avută în vedere în cazul în care se constată

că beneficiarul de credit este capabil să depăşească problemele financiare în

viitor. O variantă ar putea fi prelungirea termenelor de rambursare.

Dar o astfel de decizie nu poate fi luată cu rapiditate. întotdeauna este

posibil ca o măsură de acest gen să ducă la o eventuală creştere a pierderilor

înregistrate de bancă. O atenţie deosebită trebuie avută în cazul avansării a noi

sume de bani. Un avans suplimentar trebuie acordat doar ca o ultimă soluţie şi

numai dacă îmbunătăţeşte în mod evident situaţia băncii.

Decizii referitoare la noi credite

Pentru a hotărî dacă acordarea unui nou împrumut, în cazul apariţiei unui

credit neperformant, este justificată, ofiţerul de credit trebuie să aibă în vedere şi

următoarele:

• Angajamentul conducerii să rezolve problemele

Pentru ca societatea să devină din nou profitabilă în condiţiile de timp şi

resurse determinate, trebuie să existe o dorinţă puternică pentru atingerea

acestui obiectiv. Procesul de recuperare poate începe doar în situaţia în care

conducerea are dorinţa şi capacitatea de a rezolva problemele cu care se

confruntă societatea.

• Îmbunătăţirea controlului exercitat de către bancă asupra situaţiei

derulării creditului

Orice credit acordat trebuie să fie garantat corespunzător. În cazul în care

situaţia garanţiilor curente este echivocă, banca îşi poate îmbunătăţi poziţia dacă,

pentru un nou credit acordat, se constituie garanţii a căror valoare este

substanţial mai mare decât noua sumă de bani acordată.

• Efectul unei noi datorii asupra fluxului de lichidităţi al activităţii clientului

Ofiţerul de credit trebuie să aibă în vedere că un credit suplimentar

înseamnă, de asemenea, şi un serviciu ai datoriei suplimentar care, mai departe,

poate altera un flux de lichidităţi pozitiv şi astfel poate limita flexibilitatea

financiară.

• Modul în care vor fi folosite şi rambursate fondurile

Înainte de a avansa noi sume de bani ofiţerul de credit trebuie să stabilească

foarte clar cum vor fi ele folosite şi rambursate. Toate fondurile avansate trebuie

folosite în scopul de a restabili situaţia normală a fluxului de lichidităţi; de

exemplu, plata furnizorilor la un nivel suficient asigurării continuităţii în livrarea

materiilor prime şi serviciilor.

11.2.4 Implementarea planului de urmărire şi control

Pentru a se asigura adaptarea societăţii la planul elaborat în vederea

soluţionării creditului neperformant, este esenţială exercitarea unei supravegheri

atente şi continue. Situaţiile financiare trebuie primite cu regularitate şi

rezultatele obţinute trebuie analizate comparativ cu prognozele făcute. Vizitele

făcute la sediul unde se desfăşoară activitatea trebuie să crească atât ca frecvenţă

cât şi ca intensitate, în scopul de a fi la curent cu orice alte modificări ale situaţiei.

În toate acţiunile, ofiţerul de credit trebuie să fie atent documentat, având

la bază dosarul de credit. Pentru urmărirea evoluţiei unui credit neperformant

este necesară o evidenţă completă a tuturor acţiunilor întreprinse de către bancă.

Stadiile posibile ale plăţii

Soluţionarea creditului se referă la întregul proces de încasare a creditului

problemă. În cea mai comună formă, el implică un acord de cooperare între bancă

şi client, spre a elabora un plan pentru plata datoriei. La cealaltă extremă, el

implică litigii complexe constând în cereri ale falimentului debitorului.

În timp ce plata poate apărea în fiecare stadiu, încasările, adesea, urmează

succesiunea: acordul de cooperare pentru soluţionarea creditului, lichidarea

garanţiilor. Dacă garanţiile sunt insuficiente, încasarea se obţine prin judecata

împotriva debitorului şi, în final, survine falimentul. Acest proces, adesea, durează

o perioadă lungă de timp şi implică multe cheltuieli, ceea ce explică dorinţa

băncilor de restructurare sau renegociere a creditelor lor neperformante.

Acordul de cooperare

pentru soluţionarea

creditului

Lichidarea

garanţiilor

Reducerea datoriei prin

judecată

Încasarea obţinută prin

judecată

Falimentul firmei

debitoare

PLATA

CREDITULUI

RESTANT


credite neperformante deteriorarea producţiei

operaţiuni de recuperare concurenţă puternică

scăderea reputaţiei recesiune economică

interviu necorespunzător (inadecvat) falimente anterioare

garantarea defectuoasă a creditului analiza documentaţiei

documentaţia incorectă sau

incompletă

program de remediere

management necorespunzător reeşalonarea creditului

capitalizare iniţială inadecvată stadiile posibile ale plăţii

Bibiliografie

1. Petre Deaconu – Creditare bancară, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008

2. Victor Stoica, Petre Deaconu – Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Ilie Mihai – Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2003

4. Ilie Mihai – Operaţiuni de încasări şi plăţi - instrumente, modalităţi, tehnici - Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2004

5. Nicolae Dănilă, Lucian Claudiu Anghel, Marius Ioan Dănilă – Managementul lichidităţii bancare – Editura Economică, Bucureşti, 2002

6. Cezar Bazno, Nicolae Dardac – Operaţiuni bancare, EDP, Bucureşti, 1999 7. Vasile Dedu – Gestiunea bancară, EDP, Bucureşti, 1999

sinteză creditare bancară - se-b.spiruharet.ro · principala activitate a băncilor comerciale...

Documents