FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR-CONTABIL Specializarea: CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

SINTEZE Anul IV. Învăţământ la distanţă

Autori: Prof. univ. dr. Mircea BOULESCU Prof. univ. dr. Doina FUSARU Prof. univ. dr. Gheorghe MANOLESCU Prof. univ. dr. Constantin MOISUC Prof. univ. dr. Iosefina MOROŞAN Prof. univ. dr. Victor STOICA-VANCEA Prof. univ. dr. Gheorghe ZAMAN Conf. univ. dr. Cătălina-Lucia COCIANU Conf. univ. dr. Marinică DOBRIN Conf. univ. dr. Zenovic GHERASIM Conf. univ. dr. Cicilia IONESCU Conf. univ. dr. Luminiţa IONESCU Lector univ. dr. Claudia BAICU Lector univ. drd. Corneliu BÂRNEA Lector univ. dr. Titel NEGRU Lector univ. dr. Bianca PREDA Prep. univ. drd. Adela BÂRA Prep. univ. Marinela GEAMĂNU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Sinteze: An IV. Facultatea de Management Financiar-Contabil /

coord. Zenovic Gherasim – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005 360 p., 23,5 cm. Bibliogr. ISBN 973-725-282-9

I. Gherasim, Zenovic (coord.)

65:336(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Roxana ENE Tehnoredactor: Florentina STEMATE Coperta: Stan BARON

Bun de tipar:.21.05.2005; Coli tipar: 22,5 Format: 16/70x100 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83 Tel./Fax.: 316.97.90; www.spiruharet.ro E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR-CONTABIL Specializarea: CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

S I N T E Z E Anul IV

Învăţământ la distanţă

Conf. univ. dr. Zenovic GHERASIM

Coordonator

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

5

CUPRINS Introducere …………………………………………………………………………… 11

DISCIPLINE OBLIGATORII

AUDIT FINANCIAR-CONTABIL 1 Prof.univ.dr. Mircea BOULESCU

Lector univ. drd. Corneliu BÂRNEA

Obiective ……………………………………………………………………………... 13 1. Conceptul de audit financiar ……………………………………………………… 13 2. Organizarea activităţii de audit financiar …………………………………………. 15 3. Concepte fundamentale ale auditului financiar …………………………………… 19 4. Procedee şi tehnici folosite în audit ………………………………………………. 20 Întrebări de autoevaluare ……………………………………………………………. 33 Teste grilă ……………………………………………………………………………. 34 Bibliografie …………………………………………………………………………... 35

AUDIT FINANCIAR-CONTABIL 2 Prof.univ.dr. Mircea BOULESCU

Lector univ. drd. Corneliu BÂRNEA

Obiective ……………………………………………………………………………... 36 AUDITUL PUBLIC INTERN

1. Conceptul de audit public intern, termeni şi expresii, sfera şi tipuri ………………. 36 2. Organizarea auditului public intern ………………………………………………. 39 Întrebări de autoevaluare …………………………………………………………….. 54 Teste grilă ……………………………………………………………………………. 55 Bibliografie …………………………………………………………………………... 56

EFICIENŢĂ ECONOMICĂ Prof.univ.dr. Gheorghe ZAMAN Prep.univ. Marinela GEAMĂNU

Obiective …………………………………………………………………………….. 57 1. Eficienţa economică ………………………………………………………………. 57 2. Factorul timp şi eficienţa economică. Actualizarea ………………………………. 64 3. Metode statice şi dinamice de evaluare a eficienţei economice în instituţiile financiare internaţionale ……………………………………………………………..

66

4. Eficienţa economică în condiţii de risc şi incertitudine ………………………….. 69 5. Pragul de rentabilitate …………………………………………………………….. 72 6. Eficienţa economică şi rentabilitatea ……………………………………………… 75 Întrebări de autoevaluare …………………………………………………………… 78 Teste grilă ……………………………………………………………………………. 78 Bibliografie …………………………………………………………………………... 79

6

ANALIZĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ (2) Prof.univ.dr. Iosefina MOROŞAN

Obiective ……………………………………………………………………………… 81 1. Noţiuni de bază …………………………………………………………………… 81 2. Analiza situaţiei financiar-patrimoniale ………………………………………….. 85 3. Analiza gestiunii resurselor ………………………………………………………. 90 4. Analiza riscurilor firmei ………………………………………………………….. 91 Întrebări de autoevaluare …………………………………………………………… 93 Teste grilă …………………………………………………………………………… 94 Bibliografie …………………………………………………………………………… 96

ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI Lector univ.dr. Titel NEGRU

Obiective ……………………………………………………………………………… 97 1. Noţiuni de bază privind asigurările ……………………………………………….. 97 2. Asigurarea bunurilor ……………………………………………………………... 100 3. Asigurările de riscuri financiare …………………………………………………... 102 4. Asigurările de persoane …………………………………………………………… 104 5. Asigurarea de răspundere civilă …………………………………………………... 114 6. Reasigurarea şi variantele ei ………………………………………………………. 117 7. Managementul şi eficienţa asigurărilor …………………………………………… 121 Întrebări de autoevaluare ……………………………………………………………. 125 Teste grilă …………………………………………………………………………….. 125 Bibliografie …………………………………………………………………………… 127

SISTEME EXPERT DE GESTIUNE Conf.univ.dr. Zenovic GHERASIM

Conf.univ.dr. Cătălina-Lucia COCIANU

Obiective …………………………………………………………………………….. 128 1. Definirea, locul, obiectivele şi structura sistemelor expert ……………………….. 128 2. Metode de reprezentare a cunoştinţelor ………………………………………….. 131 3. Sisteme expert cu reguli de producţie …………………………………………….. 136 4. Limbajul de programare Turbo Prolog …………………………………………… 138 5. Proiectarea şi realizarea sistemelor expert ……………………………………….. 146 Întrebări de autoevaluare ……………………………………………………………. 147 Teste grilă …………………………………………………………………………….. 148 Bibliografie …………………………………………………………………………… 150

CONTABILITATE BANCARĂ Lector univ.dr. Bianca PREDA

Obiective ……………………………………………………………………………… 151 1. Bazele organizării şi conducerii contabilităţii societăţilor bancare ………………. 151 2. Contabilitatea capitalurilor proprii şi asimilate …………………………………… 155 3. Contabilitatea imobilizărilor ……………………………………………………… 156 4. Contabilitatea activelor operaţionale ……………………………………………… 159 5. Contabilitatea pasivelor operaţionale ……………………………………………… 160 6. Contabilitatea operaţiunilor diverse ……………………………………………….. 161 7. Contabilitatea cheltuielilor bancare ……………………………………………….. 161 8. Contabilitatea veniturilor bancare ………………………………………………… 162 9. Contabilitatea tranzacţiilor în valută ……………………………………………… 163 10. Contabilitatea operaţiunilor în afara bilanţului ………………………………….. 164 Întrebări de autoevaluare …………………………………………………………… 165

7

Teste grilă …………………………………………………………………………….. 167 Bibliografie selectivă ………………………………………………………………… 167

CONTABILITATE BUGETARĂ Conf.univ.dr. Luminiţa IONESCU

Obiective ……………………………………………………………………………… 168 1. Organizarea sistemului bugetar din România. Ordonatorii de credite ……………. 168 2. Contabilitatea principalelor operaţiuni ale instituţiilor publice …………………… 175 Întrebări de autoevaluare …………………………………………………………….. 182 Teste grilă …………………………………………………………………………….. 183 Bibliografie selectivă ………………………………………………………………… 184

SISTEME CONTABILE MODERNE Conf.univ.dr. Cicilia IONESCU

Obiective ……………………………………………………………………………… 185 1. Sisteme contabile recunoscute pe plan internaţional ……………………………… 185 2. Armonizarea/convergenţa sistemelor contabile: definire, necesitate, scop ……….. 195 3. Euroarmonizarea contabilă ………………………………………………………… 197 4.Convergenţa sistemelor contabile pe plan internaţional …………………………… 207 Întrebări de autoevaluare ……………………………………………………………. 216 Teste grilă ……………………………………………………………………………. 217 Bibliografie selectivă …………………………………………………………………. 217

CONTABILITATEA PERSOANELOR JURIDICE FĂRĂ SCOP PARTIMONIAL

Conf.univ.dr. Marinică DOBRIN

Obiective ……………………………………………………………………………… 218 1. Aspecte generale privind persoanele juridice fără scop patrimonial ……………… 218 2. Cadrul legislativ al persoanelor juridice române fără scop patrimonial …………… 220 3. Cadrul legislativ al persoanelor juridice străine fără scop patrimonial ……………. 223 4. Organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele juridice fără scop patrimonial 224 5. Trăsăturile specifice secţiunilor contabilităţii rezultate din planul de conturi pentru persoanele juridice fără scop patrimonial ……………………………………………..

227

6. Documentele de sinteză contabilă a persoanelor juridice fără scop patrimonial ….. 245 Întrebări de autoevaluare ……………………………………………………………. 246 Teste grilă …………………………………………………………………………….. 247 Bibliografie …………………………………………………………………………… 248

SISTEME INFORMATICE PENTRU ASISTAREA DECIZIEI Conf.univ.dr. Zenovic GHERASIM

Prof.univ.dr. Doina FUSARU Prep.univ.drd. Adela BÂRA

Obiective …………………………………………………………………………….. 249 1. Asistarea deciziei economice ……………………………………………………… 249 2. SIAD-uri bazate pe modele ………………………………………………………. 256 3. SIAD-uri bazate pe analiza şi sinteza datelor ……………………………………… 262 4. Data Mining – tehnologii dedicate extragerii cunoştinţelor ……………………… 276 Întrebări de autoevaluare ……………………………………………………………. 281 Teste grilă …………………………………………………………………………….. 282 Bibliografie …………………………………………………………………………… 284

8

MONEDĂ – BĂNCI Prof.univ.dr. Gheorghe MANOLESCU

Obiective ……………………………………………………………………………… 285 1. Moneda în cadrul economiei ……………………………………………………… 285 2. Circulaţia monetară ……………………………………………………………….. 287 3. Sistemul financiar-bancar …………………………………………………………. 290 4. Piaţa financiară …………………………………………………………………….. 292 5. Activitatea bancară ………………………………………………………………… 295 6. Managementul băncilor …………………………………………………………… 298 7. Creditarea bancară ………………………………………………………………… 300 8. Ipostazele creditării bancare ………………………………………………………. 303 9. Banca Centrală şi sistemul de plăţi ……………………………………………….. 306 10. Analiza monetară ………………………………………………………………… 308 11. Politica monetară …………………………………………………………………. 310 12. Internaţionalizarea monetară ……………………………………………………... 312 Întrebări de autoevaluare …………………………………………………………….. 316 Teste grilă …………………………………………………………………………….. 316 Bibliografie selectivă ………………………………………………………………… 317

DISCIPLINE OPŢIONALE

RELAŢII VALUTAR-FINANCIARE INTERNAŢIONALE Prof.univ.dr. Constantin MOISUC

Lector univ.dr. Claudia BAICU

Obiective ……………………………………………………………………………… 318 SECŢIUNEA I

FINANŢE INTERNAŢIONALE

1. Conţinutul, structura şi funcţiile relaţiilor valutar-financiare internaţionale ……… 319 2. Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton Woods şi criza lui …………………. 319 3. Piaţa monetară naţională şi internaţională ………………………………………… 320 4. Activele de rezervă şi lichiditatea monetară internaţională ……………………….. 321 5. Mecanismul cursului de schimb valutar ………………………………………….. 322 6. Piaţa valutară: conţinut, organizare, operaţiuni …………………………………… 322 7. Piaţa investiţiilor internaţionale …………………………………………………... 323 8. Piaţa internaţională de capital …………………………………………………….. 324 9. Piaţa creditului internaţional ……………………………………………………… 324 10. Riscurile valutar-financiare şi gestionarea lor …………………………………… 325 11. Echilibrul valutar-financiar. Balanţa de plăţi şi încasări externe ……………….. 326 12. Creanţele şi obligaţiile financiare internaţionale. Problema datoriilor externe …. 326 13. Sistemul Monetar European …………………………………………………….. 327 14. Instituţii monetare şi financiare internaţionale …………………………………… 328

SECŢIUNEA A II-A PLĂŢI ŞI GARANŢII INTERNAŢIONALE

15. Plăţile internaţionale: reglementări, tehnici de decontare şi servicii bancare ……. 330 16. Forme şi documente de plată în tranzacţiile internaţionale ……………………… 330 17. Cambia – instrument de plată şi credit internaţional …………………………….. 330 18. Biletul la ordin …………………………………………………………………… 331 19. Cecul – instrument în decontările internaţionale ………………………………… 331 20. Acreditivul documentar – modalitate de plată internaţională ……………………. 332 21. Incasoul documentar – modalitate de plată internaţională ……………………….. 333 22. Ordinul de plată – modalitate de decontare internaţională ……………………… 334 23. Garanţii, plăţi şi garanţi în decontările internaţionale …………………………… 334 24. Scrisori de garanţie bancară internaţională şi alte garanţii personale …………… 335

9

25. Garanţii reale în plăţile internaţionale …………………………………………… 335 Întrebări de autoevaluare …………………………………………………………….. 336 Teste grilă …………………………………………………………………………….. 338 Bibliografie …………………………………………………………………………… 339

PIEŢE DE CAPITAL ŞI BURSE DE VALORI Prof.univ.dr. Victor STOICA-VANCEA

Obiective ……………………………………………………………………………... 340 1. Pieţele financiare ………………………………………………………………….. 340 2. Piaţa de capital …………………………………………………………………….. 341 3. Emitenţii …………………………………………………………………………… 344 4. Intermediarii (societăţile de servicii de investiţii financiare – SSIF) ……………… 345 5. Investitorii ………………………………………………………………………… 345 6. Participanţii auxiliari ……………………………………………………………… 346 7. Instrumente financiare (I) …………………………………………………………. 346 8. Instrumente financiare (II) ………………………………………………………... 347 9. Instrumente financiare (III) ………………………………………………………. 348 10. Bursa de valori …………………………………………………………………... 349 11. Piaţa extrabursieră ………………………………………………………………. 351 12. Sistemul bursier comparativ cu sistemul bancar ………………………………… 351 13. Optimul pieţei bursiere …………………………………………………………… 354 14. Perspectivele pieţei bursiere în România ………………………………………... 354 15. Sistemul de negociere al Bursei de Valori Bucureşti …………………………… 356 16. Sisteme de decontare şi compensare a tranzacţiilor cu valori mobiliare ………… 356 17.Indicii bursieri ……………………………………………………………………. 357 18. Analiza bursieră ………………………………………………………………….. 358 Întrebări de autoevaluare ……………………………………………………………. 359 Teste grilă ……………………………………………………………………………. 359 Bibliografie selectivă ………………………………………………………………… 360

10

11

INTRODUCERE Acest volum este destinat studenţilor din anul IV, învăţământ la distanţă (ID), ai

Facultăţii de Management Financiar-Contabil, specializarea „Contabilitate şi informatică de gestiune” şi conţine sintezele la disciplinele obligatorii şi opţionale.

Disciplinele (cursurile) obligatorii definesc curriculum-ul de bază al specializării. În volumul de faţă sunt cuprinse sintezele pentru următoarele discipline obligatorii: Audit financiar-contabil 1,2, Eficienţă economică, Analiză economico-financiară 2, Asigurări şi reasigurări, Sisteme expert de gestiune, Contabilitate bancară, Contabilitate bugetară, Sisteme contabile moderne, Contabilitatea persoanelor juridice fără scop patrimonial, Sisteme informatice pentru asistarea deciziei şi Monedă – Bănci.

Disciplinele (cursurile) opţionale sunt la alegerea studentului, opţiune care se exprimă în scris la începutul anului universitar la secretariatul Facultăţii, respectiv la secretariatul Centrului Teritorial ID de care aparţine. Grupul de discipline opţionale (Relaţii monetar-financiare internaţionale şi Pieţe de capital şi burse de valori) prezintă acelaşi grad de dificultate. După alegerea disciplinei opţionale de către student, aceasta este inclusă în categoria disciplinelor obligatorii.

Disciplina Audit financiar-contabil se desfăşoară pe ambele semestre ale anului universitar (partea disciplinei notată cu cifra „1” corespunde semestrului 1, iar partea disciplinei notată cu cifra „2” corespunde semestrului 2). La disciplina Analiză economico-financiară 2, cifra „2” semnifică partea a doua a cursului, prima parte a cursului fiind parcursă în semestrul 2 al anului de studiu III.

Fiecare sinteză cuprinde obiectivele urmărite de disciplină, cuvinte-cheie, conţinutul propriu-zis, întrebări de autoevaluare, modele de teste grilă şi bibliografie recomandată ca minimă – obligatorie şi facultativă.

Pentru studenţii anului IV, învăţământ la distanţă, sintezele reprezintă un ghid preţios în pregătirea pentru examene. Aceste sinteze nu înlocuiesc însă studiul obligatoriu al manualelor (cursurilor) elaborate de către cadrele didactice titulare ale disciplinelor respective. Este obligatoriu, de asemenea, parcurgerea lucrărilor cuprinse în bibliografia selectivă prezentată.

Coordonatorul

12

13

DISCIPLINE OBLIGATORII

AUDIT FINANCIAR-CONTABIL 1

Prof.univ.dr. Mircea BOULESCU Lector univ.drd. Corneliu BÂRNEA

OBIECTIVE Cursul de Audit financiar-contabil îşi propune: • prezentarea elementelor teoretice, legislative, organizatorice şi metodo-

logice privind auditul financiar; • formarea deprinderilor aplicative privind procedurile de efectuare a

auditului financiar al situaţiilor financiare anuale ale entităţilor economice; • asigurarea unui conţinut cu caracter selectiv, de sinteză interdisciplinară,

la nivelul specializării şi necesităţilor practice în domeniu, prin utilizarea cantitativ-interpretativă a informaţiilor obţinute.

CUVINTE CHEIE: auditul; auditul financiar-contabil; opinia fără rezerve

(necalificată); opinia cu rezerve (calificată); opinia contrară.

1. CONCEPTUL DE AUDIT FINANCIAR Auditul, respectiv examinarea de către o persoană independentă şi compe-

tentă a fidelităţii reprezentărilor contabile şi financiare reprezintă cheia de boltă pentru probitatea şi credibilitatea tranzacţiilor economice.

În general, prin audit se înţelege: • o examinare profesională a unei informaţii în vederea expunerii unei opinii

responsabile şi independente, prin raportarea la un criteriu sau standard de calitate; • o cercetare în scopul de a produce o judecată motivată şi independentă, cu

referinţă la normele de evaluare, în vederea aprecierii fiabilităţii, ori eficacităţii sistemelor şi procedurilor unui agent economic;

• un examen obiectiv al unui element, cu scopul de a exprima o opinie sau de a obţine o concluzie asupra obiectului auditului.

Auditul financiar-contabil este: • o examinare independentă (o expresie de opinie) a bilanţului contabil,

efectuată de un auditor delegat, de conformitate cu orice obligaţie statutară relevantă;

• un aport de credibilitate asupra informaţiilor contabile publicate de unitatea patrimonială;

• o revedere critică pentru evaluarea unei situaţii financiar-contabile determinate; • o exprimare efectuată de un profesionist competent şi independent în

vederea exprimării unei opinii motivate. Auditul financiar-contabil poate fi: audit intern şi audit extern.

14

Comparaţie între auditul intern şi auditul extern

Auditul intern Auditul extern – este îndeplinit de o persoană din cadrul unităţii patrimoniale;

– este îndeplinit de un profesionist inde-pendent (auditor extern);

– este de natura serviciului managemen-tului unităţii patrimoniale;

– răspunde nevoilor terţilor în ceea ce priveşte gradul de încredere pe care pot să-l acorde documentelor financiar-contabile ale unităţii patrimoniale;

– examinează operaţiile în principal pentru a provoca ameliorarea, conduce la aplica-rea strictă a politicilor şi prevederilor instituite de unitatea patrimonială şi nu este limitat la aspectele financiare;

– examinează operaţiile şi controlul financiar-contabil intern (propriu) al unităţii patrimoniale şi determină fiabili-tatea documentelor financiar-contabile;

– munca este subdivizată în funcţie de diferite departamente operaţionale, după cum este organizată unitatea patrimonială;

– munca este, în principal, repartizată în funcţie de posturile bilanţului şi contului de execuţie;

– auditorul are în vedere direct desco-perirea şi prevenirea fraudelor;

– auditorul nu este decât accesoriu în legătură cu detectarea şi prevenirea frau-delor, cu excepţia documentelor financiare pe care le constată afectate maximum;

– auditorul este independent faţă de şeful contabil, dar este supus nevoilor şi cerin-ţelor emanate de responsabilitatea unităţii patrimoniale;

– auditorul este independent managemen-tului unităţii patrimoniale sub aspectul aprecierilor externe şi al atitudinii generale;

– revederea activităţii unităţii patrimoniale este permanentă.

– examinarea datelor care sprijină docu-mentele financiare şi face periodic, în general, o dată pe an.

Conform standardelor, prin audit al situaţiilor financiare se înţelege

exprimarea de către auditor a unei opinii: Situaţiile financiare pot fi sintetizate astfel: – bilanţul; – contul de profit şi pierdere; – situaţii despre modificări ale poziţiei financiare, care o pot prezenta sub

diferite forme, ca de exemplu: situaţia fluxurilor de numerar şi situaţia fluxurilor de fonduri;

– note, anexe şi alte situaţii şi documente explicative care sunt identificate ca parte integrantă a situaţiilor financiare sintetice.

Opinia exprimată de auditori în legătură cu misiunea de audit poate fi: fără rezerve (necalificată); cu rezerve (calificată); contrară (defavorabilă); imposi-bilitatea exprimării unei opinii.

a) Opinia fără rezerve (necalificată) se formulează atunci când auditorul ajunge la concluzia că situaţiile financiare oferă o imagine fidelă sau sunt prezentate în mod corect, în ceea ce priveşte toate aspectele semnificative, în conformitate cu cadrul de raportare financiară identificat (standarde).

b) Opinia cu rezerve (calificată) se formulează atunci când auditorul ajunge la concluzia că nu poate emite o opinie fără rezerve, dar că efectul oricărei neînţelegeri cu conducerea sau limitarea ariei de aplicabilitate nu este atât de

15

semnificativ şi cuprinzător, încât să conducă la o opinie contrară sau la imposibilitatea exprimării unei opinii.

c) Opinia contrară se formulează atunci când efectul neînţelegerii este atât de semnificativ şi de cuprinzător pentru situaţiile financiare, încât auditorul ajunge la concluzia că un raport calificat nu este adecvat pentru a prezenta informaţii referitoare la natura incompletă sau eronată a situaţiilor financiare.

d) Imposibilitatea exprimării unei opinii apare atunci când efectul potenţial al limitării activităţii este atât semnificativ şi cuprinzător, încât auditorul nu a fost capabil să obţină probe de audit suficiente şi, în consecinţă, nu poate să formuleze o opinie asupra situaţiilor financiare.

2. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE AUDIT FINANCIAR

Camera Auditorilor Financiari din România este înfiinţată prin lege ca

persoană juridică română – organizaţie profesională de utilitate publică fără scop lucrativ. Ea a fost înfiinţată prin lege în vederea: organizării şi coordonării activităţii de auditor financiar; atribuirii şi retragerii calităţii de auditor financiar. Camera Auditorului Financiar din România îşi poate constitui unităţi teritoriale, fără personalitate juridică, denumite filiale şi are aparat executiv structurat pe departamente funcţionale.

În general, Camera Auditorilor Financiari din România are următoarele atribuţii: • organizează examenele şi atribuie calitatea de auditor financiar; • coordonează activitatea de audit financiar; • supraveghează programul de pregătire continuă a auditorului financiar; • controlează calitatea activităţii de audit financiar; • sesizează Ministerul Finanţelor Publice asupra necesităţii actualizării

normelor şi procedurilor profesionale de audit, în raport cu modificările intervenite în reglementările instituţiilor europene şi internaţionale;

• elaborează normele interne fiind activitatea proprie; • organizează evidenţa membrilor săi prin Registrul auditorilor financiari şi

publicarea acestora în „Monitorul Oficial al României”; • publică anual în „Monitorul Oficial al României” modificările intervenite

în evidenţa membrilor; • emite, sub controlul Ministerului Finanţelor Publice, reguli şi proceduri

pentru realizarea obligaţiilor asumate de statul român în susţinerea procesului de armonizare cu directivele UE în domeniu, cu privire la calitatea examenului de auditor financiar şi a stagiului practic.

În cadrul Camerei Auditorilor funcţionează: • Secretariatul general, coordonat de prim-vicepreşedintele consiliului,

condus de un secretar general, numit de Biroul permanent; • Departamentul de monitorizare şi competenţă profesională; • Departamentul de conduită şi disciplină profesională; • Departamentul de învăţământ şi admitere • Departamentul de servicii generale; • Departamentul de servicii pentru membrii. Veniturile Camerei Auditorului provin din: – cotizaţiile membrilor în cuantum fix sau mobil; – tarife de examinare, de înscriere şi pentru serviciile oferite de Cameră; – alte venituri.

16

În structura Camerei Auditorilor, organele de conducere, administrare şi control sunt următoarele:

1. Conferinţa Camerei Auditorilor, care poate fi ordinară (se întruneşte o dată pe an, la convocarea Consiliului, în cel mult 3 luni de la încheierea exerciţiului financiar) şi extraordinară.

2. Consiliul Camerei Auditorilor are în componenţa sa 15 membrii aleşi în cadrul Conferinţei ordinare pentru o perioadă de 5 ani. Orice membru al Camerei, cu excepţia persoanelor juridice, poate fi ales ca membru al Consiliului Camerei.

3. Biroul permanent al Consiliului Camerei este format din preşedintele Consiliului, prim-vicepreşedintele Consiliului şi cei 5 vicepreşedinţi ai Consiliului .

4. Comisia de auditori statutari este organul de control executiv al Camerei, care are drept competenţă: efectuarea auditului financiar al Camerei; întocmirea rapoartelor pe care le prezintă Conferinţa etc.

Statutul de membru al Camerei Auditorilor include: procedura de atribuire a calităţii de membru al Camerei pentru persoane fizice, persoane juridice şi alte persoane cu calificarea obţinută în străinătate; drepturile şi obligaţiile membrilor Camerei Auditorilor; renunţarea la calitatea, retragerea calităţii, redobândirea calităţii de membru al Camerei Auditorilor; persoanele nonactive ale Camerei Auditorilor.

Camera Auditorilor deschide Registrul auditorilor financiari pentru organizarea evidenţei membrilor săi. El cuprinde persoanele fizice şi juridice cărora li s-a acordat calitatea de auditor financiar.

Mandatul de auditor financiar poate fi îndeplinit de persoanele care: se bucură de o reputaţie profesională neştirbită; nu exercită activităţi incompatibile cu cea de audit. Încălcarea prevederilor legale privind activitatea de audit financiar atrage, după caz, răspunderea civilă, disciplinară şi penală a auditorilor financiari.

Activitatea Camerei Auditorilor din România se desfăşoară sub suprave-gherea Ministerului Finanţelor Publice care urmăreşte ca:

• statutul şi celelalte reglementări emise de Cameră să nu contravină reglementările legale;

• deciziile luate de organele de conducere ale Camerei să fie în conformitate cu statutul şi celelalte reglementări.

În plus, Ministerul Finanţelor Publice poate: solicită Camerei Auditorilor să notifice apariţia evenimentelor de natura celor convenite, să îi pună la dispoziţie sau să-i comunice informaţiile privind aceste evenimente; revocă recunoaşterea organului de conducere ale Camerei, în cazul în care constată că nu sunt respectate condiţiile şi obligaţiile legale etc.

În conformitate cu prevederile art. 155 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în 1998, modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art. IX, precum şi ale art. II din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2004:

• situaţiile financiare ale societăţilor comerciale, care intră sub incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu obiectivele europene şi standardele internaţionale de contabilitate, se auditează de către auditori financiari persoane fizice sau juridice (audit extern sau independent);

• societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse auditului financiar au obligaţia să organizeze auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România în acest scop.

17

Auditul intern şi auditul extern, independent, au aceeaşi menire, de a formula opinii şi recomandări argumentate, dar prezintă diferenţe esenţiale între ele. Astfel, auditul extern sau independent presupune existenţa auditorului extern, ca profesionist independent calificat, care examinează şi certifică sinceritatea documentelor financiar-contabile, a situaţiilor financiare anuale.

Auditul intern examinează operaţiile, în principal, pentru a provoca ameliorarea, conduce la aplicarea strictă a politicilor şi procedurilor instituite de agentul economic şi nu este limitat la aspectele financiare. Locul auditorului intern în organizarea agentului economic este determinat de: autorităţi; responsabilităţi; independenţă.

Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului activităţilor agentului economic în scopul furnizării unei evaluări independente a managementului riscului, controlului şi proceselor de Conducere a acestuia. Obiectivele principale ale auditului intern sunt:

• conformitatea activităţilor din cadrul agentului economic auditat cu politicile, programele, managementul acestuia şi cu prevederile legale;

• evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor financiare şi nefinanciare dispuse şi efectuate de către conducerea agentului economic în scopul creşterii eficienţei activităţii;

• estimarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor financiare şi nefinanciare destinate conducerii pentru cunoaşterea realităţii din cadrul aparatului economic;

• protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi extrabilanţiere şi identifi-carea metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel.

Cadrul general pentru organizarea auditului intern include ca problemă prioritară Codul de etică, al cărui scop este să promoveze norme de etică în cadrul profesiei de auditor intern, bazată pe încredere în asigurarea obiectivităţii sale referitoare la managementul riscului, control şi conducere. Codul etic – merge mai departe de definiţia auditului intern, incluzând două componente esenţiale:

– principiile care sunt relevante pentru profesia şi practica de audit intern; – reguli de conduită care descriu normele de comportament pentru auditorii

interni.

Principii şi reguli de conduită pentru profesia de audit intern

Concretizare Principiul /regula de conduită Principiul Regula de conduită pentru

auditorul intern Integritate a audito-rilor interni

– asigură încredere în raţiona-mentul profesional al audito-rilor interni.

– exercită profesia în mod onest, cu bună credinţă şi res-ponsabilitate; – respectă legea şi acţionează în conformitate cu prevederile legale şi cu cerinţele profesiei; – nu ia parte, cu bună ştiinţă, la nici o activitate ilegală; – nu se angajează în acte care să discrediteze profesia de auditor intern sau agentul economic;

18

– respectă şi contribuie la obiectivele etice legitime ale agentului economic.

Obiectivitatea (atitu-dinea independentă a auditorilor interni)

– îndeplinirea angajamentelor fără nici un compromis semni-ficativ în ceea ce priveşte calitatea; – auditorii interni nu îşi subordonează altora propriul ra-ţionament în realizarea auditului intern; – manifestă un înalt nivel profesional de obiectivitate în culegerea, evaluarea şi comuni-carea informaţiilor despre activitatea şi procesele supuse examinării; – fac evaluare echilibrată a tuturor circumstanţelor relevante; – nu sunt influenţaţi de pro-priile lor interese sau de alte persoane în exercitarea raţiona-mentului profesional.

– nu se implică în nici o activitate sau relaţie care să afecteze o evaluare obiectivă. Această implicare include acele activităţi sau relaţii care ar putea fi în conflict cu interesele agentului economic. Conflictul de interese este orice relaţie care este şi pare să nu fie în binele agentului economic; – nu acceptă nici un fel de avantaje care ar putea afecta raţionamentul lor profesional; – dezvăluie orice document sau fapt cunoscut de el, care, dacă nu este dezvăluit, poate dena-tura raporturile activităţii pe care o auditează.

Confidenţialitatea auditorilor interni

– auditorii interni respectă valoarea şi proprietatea infor-maţiilor pe care le primesc şi nu dezvăluie informaţii fără o autorizare a celor în drept, cu excepţia cazurilor care repre-zintă o obligaţie profesională sau legală.

– să fie prudenţi în folosirea şi protejarea informaţiilor acumu-late în cursul activităţii lor.

Competenţa audito-rilor interni

– capacitatea de a aplica cunoştinţele în situaţii speci-fice ce pot fi întâlnite şi solu-ţionate fără a apela la alt fel de asistenţă; – auditorii interni aplică cunoş-tinţele, aptitudinile şi expe-rienţa necesară în exercitarea serviciilor de audit intern.

– se angajează numai în acele servicii pentru care au cunoş-tinţele şi experienţa necesare; – exercită servicii de audit intern în conformitate cu nor-mele minimale de audit intern (cadrul general); – continuă să îmbunătăţească cunoştinţele, eficienţa şi calita-tea serviciilor lor.

În activitatea lor, auditorii interni se supun unor reguli de organizare,

executare şi implementare. a) Reguli de organizare: se referă la caracteristicile agenţilor economici şi

persoanelor care exercită activităţi de audit intern, şi anume: independenţa şi obiectivitatea; competenţa şi răspunderea profesională; asigurarea calităţii şi îndeplinirea conformităţii.

b) Reguli de exercitare: descriu natura activităţilor de audit intern şi furnizează criterii de calitate pe baza cărora executarea acestora poate fi evaluată. Aceste reguli au în vedere: conducerea activităţii de audit intern; natura activităţii;

19

planificarea angajamentului; executarea angajamentului; comunicarea rezultatelor; monitorizarea implementării rezultatelor.

c) Reguli de implementare se elaborează în funcţie de tipurile specifice de anga-jamente. În vederea monitorizării implementării rezultatelor, şeful executiv al auditului:

• verifică dacă au fost luate în mod corespunzător de către conducere măsuri în legătură cu riscurile semnificative raportate sau dacă Consiliul de administraţie a acceptat riscul de a nu lua nici o măsură;

• stabileşte proceduri de monitorizare a implementării măsurilor luate de conducere;

• informează Adunarea Generală a Asociaţilor în cazul în care Consiliul de administraţie a decis să accepte riscurile semnificative raportate.

3. CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE AUDITULUI FINANCIAR 1. Cunoaşterea clientului. La efectuarea auditului, auditorul trebuie să aibă

sau să obţină cunoştinţe suficiente despre client care să-i permită să înţeleagă evenimentele, tranzacţiile şi practicile, care, potrivit raţionamentului auditorului, pot avea un efect semnificativ asupra situaţiilor financiare sau asupra examinării ori a raportului de audit.

2. Angajamentul de audit reprezintă acordul între auditor şi unitatea auditată fiind obiectul şi aria de aplicabilitate a auditului. Termenii angajamentului de audit, agreaţi de ambele părţi, se pot înregistra într-o mişcare de angajament sau într-o altă formă de contract stabilită de părţi.

3. Probele de audit. Proba de audit reprezintă o informaţie competentă, relevantă şi rezonabilă de natură documentară vizuală sau orală privind entitatea auditată, care susţine certitudinea globală şi credibilitatea raportului de audit. Principalele caracteristici ale probelor de audit sunt: competenţa; relevanţa; rezonabilitatea; fiabilitatea.

Probele de audit pot fi clasificate în funcţie de anumite criterii, şi anume: a) Din punct de vedere al sursei: – generată direct de către auditor; – obţinute de la terţi; – obţinute de la entitatea auditată. b) Din punct de vedere al naturii probelor: – documentare; – vizuale; – orale. 4. Pragul de semnificaţie în audit. Este definit prin următorii termeni: • informaţiile sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronată ar

putea influenţa deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situaţiilor financiare;

• evaluarea a ceea ce este semnificativ este un aspect ce ţine de utilizarea raţionamentului profesional;

• auditorul trebuie să ia în considerare posibilitatea informaţiilor eronate a valorilor relativ mici;

• auditorul ia în consideraţie pragul de semnificaţie atât la nivelul global al situaţiilor financiare, cât şi relaţia cu soldurile conturilor individuale, categoriilor de tranzacţii şi prezentărilor de informaţii.

20

5. Planificarea auditului. Reprezintă construirea unei strategii generale şi o abordare detaliată în ceea ce priveşte natura, durate şi gradul de cuprindere preconizat al auditului. Obiectivele planificării auditului se referă la:

• stabilirea modalităţilor prin care obligaţiile legale ale auditorului sunt stabilite;

• identificarea întinderii atribuţiilor şi rezultatelor previzibile ale auditului; • definirea modului în care vor fi obţinute şi analizate probele de audit; • identificarea sensului necesar. Misiunea de audit este definită ca o sarcină separată şi identificabilă care se

finalizează prin emiterea de către auditor a unui punct de vedere, opinie, consemnate într-un raport, asupra îndeplinirii unor obiective clare şi bine determinate aferente unui grup structurat pe acţiuni, program sau organisme numite generic „entitate auditală”.

Planul de audit trebuie să cuprindă codul general al auditului; scurtă descriere a activităţii programului sau entităţii; motivul auditării; factorii care influenţează auditul; aprecierea riscurilor; obiectivele auditului etc.

6. Riscuri de audit. Reprezintă riscul pe care auditorul îl atribuie unei opinii de audit neadecvate, atunci când situaţiile financiare conţin informaţii eronate semnificative.

Riscul de audit are trei componenţi: riscul inerent; riscul de control; riscul de nedetectare.

7. Frauda şi eroarea în audit. Frauda constă în acţiunea cu caracter intenţionat întreprinsă de una sau mai multe persoane din rândul conducerii, salariaţilor sau terţilor, acţiune care are ca efect o interpretare eronată a situaţiilor financiare. Frauda poate implica: manipularea, folosirea sau modificarea înregistrărilor sau documentelor; alocarea necorespunzătoare a activelor; înregistrarea de tranzacţii fără substanţă etc.

Eroarea este o greşeală neintenţionată apărută în situaţiile financiare: greşeli matematice sau contabile în cadrul înregistrărilor aferente şi al datelor contabile; trecerea cu vederea sau interpretarea greşită a faptelor; aplicarea greşită a politicilor contabile.

8. Auditul estimărilor contabile. Auditul trebuie să obţină suficiente probe de audit adecvate cu privire la estimările contabile. Estimările contabile reprezintă o aproximaţie a valorii unui element în absenţa unor mijloace de evaluare precise.

9. Evenimente ulterioare în audit. Termenul este utilizat pentru a face referire atât la evenimentele care apar între sfârşitul perioadei de raportare şi data raportului auditorului, cât şi pentru faptele descoperite ulterior datei raportului auditorului.

4. PROCEDEE ŞI TEHNICI FOLOSITE ÎN AUDIT

1. Procedurile analitice de audit constau în utilizarea indicatorilor şi a

tendinţelor semnificative inclusiv investigarea acelor fluctuaţii şi relaţii care nu sunt consecvente cu alte informaţii relevante sau care se abat de la valorile aşteptate. Procedurile analitice includ luarea în considerare a comparaţiilor dintre informaţiile financiare ale unei entităţi cu:

• informaţii comparabile aferente persoanelor juridice;

21

• rezultatele anticipate ale entităţii, care pot îmbrăca forma prognozelor şi a previziunilor sau estimările auditorului, cum ar fi o estimare a amortizării;

• informaţiile referitoare la un sector de activitate similar. 2. Eşantionarea în audit presupune aplicarea procedurilor de audit pentru

mai puţin de 100% din elementele din cadrul soldului unui cont sau unei clase de tranzacţii, astfel încât toate eşantioanele să aibă posibilitatea de a fi selectat. Auditul pe eşantioane se numeşte şi audit prin sondaj.

Riscul de eşantionare va creşte ca urmare a faptului că există posibilitatea ca auditorul să ajungă la o concluzie, în baza unui eşantion, care este diferită de concluzia la care s-ar fi ajuns în situaţia în care întreaga colectivitate generală (populaţie) ar fi fost subiectul unei proceduri de audit identice.

Un set complet de situaţii financiare include, de regulă: bilanţul, contul de profit şi pierdere; situaţia modificărilor capitalului propriu; situaţia fluxurilor de trezorerie; politici contabile şi note explicative; note, alte situaţii şi materiale explicative, care sunt parte integrantă a situaţiilor financiare; materiale şi informaţii suplimentare care se pot referi la: informaţii relevante pentru necesităţile utilizatorului, referitoare la elementele de bilanţ şi contul de profit şi pierdere; informaţii privind riscurile şi incertitudinile ce afectează întreprinderea şi orice resurse şi obligaţii care nu apar în bilanţ, de exemplu, rezervele minerale; informaţii financiare despre segmentele geografice şi industriale şi efectele variaţiei preţurilor asupra întreprinderii.

Situaţiile financiare nu includ elemente ca: rapoartele directorilor, declaraţiile preşedintelui; discuţiile şi analizele într-un raport financiar sau anual.

Situaţiile financiare anuale trebuie să respecte prevederile Legii contabilităţii, Cadrului general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare, elaborat de Comitetul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate, Normele privind consolidarea conturilor (în cazul aplicării acestora).

Situaţiile financiare trebuie să furnizeze informaţii care să fie: • relevante pentru nevoile utilizatorilor de luare a deciziilor; • credibile, în sensul că:

– reprezintă fidel rezultatele şi poziţia financiară a întreprinderii; – reflectă substanţa economică a evenimentelor şi tranzacţiilor şi nu doar

forma juridică; – sunt neutre (nepărtinitoare), prudente şi complete sub toate aspectele

semnificative. Situaţiile financiare au ca obiectiv să furnizeze informaţii despre poziţia

financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice.

Situaţiile financiare: • satisfac necesităţile comune ale majorităţii utilizatorilor. Totuşi nu oferă

toate informaţiile de care utilizatorii au nevoie pentru luarea deciziilor economice, întrucât, în mare măsură, relevă efectele financiare ale unor evenimente din trecut şi nu oferă, de regulă, informaţii nefinanciare;

• pentru rezultatele administrării întreprinderii de către conducători, inclusiv modul de gestionare de către aceştia a resurselor încredinţate. Utilizatorii evaluează modul de administrare sau responsabilitatea conducerii pentru a lua decizii economice, care pot miza, de exemplu, pe opţiunea de a păstra sau de a vinde investiţia în întreprinderea respectivă, pe înlocuirea ori reconfirmarea conducerii.

22

Poziţia financiară reprezintă relaţia dintre activele, datoriile şi capitalurile proprii ale unei întreprinderi, aşa cum sunt raportate în bilanţ.

Poziţia financiară este influenţată de: • resursele economice pe care întreprinderea le controlează. Informaţiile

despre resursele economice controlate de întreprindere şi capacitatea sa din trecut de a modifica aceste resurse sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera numerar sau echivalente ale numerarului în viitor;

• structura financiară a întreprinderii. Informaţiile despre structura finan-ciară sunt utile pentru anticiparea:

– nevoilor viitoare de creditare; – modului în care profiturile şi fluxurile viitoare de trezorerie vor fi

repartizate între cei care au un interes faţă de întreprindere; – şansele întreprinderii de a primi finanţare în viitor.

• lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii. Informaţiile despre lichiditate şi solvabilitate sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele financiare scadente. Lichiditatea se referă la disponibilităţile de numerar în viitorul apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor financiare aferente perioadei. Solvabilitatea se referă la disponibilităţile de numerar pe o perioadă mai mare în care urmează să se onoreze angajamentele financiare scadente;

• capacitatea întreprinderii de a se adapta schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară activitatea.

Principalele caracteristici calitative ale situaţiilor financiare: a. Inteligibilitatea – informaţiile furnizate de situaţiile financiare să fie înţelese

de utilizatori. Informaţiile asupra unor probleme complexe, care trebuie incluse în situaţiile financiare datorită relevanţei lor în luarea deciziilor economice, nu trebuie excluse doar pe motivul că ar putea fi prea dificil de înţeles pentru anumiţi utilizatori.

b. Relevanţa – pragul de semnificaţie. Informaţiile sunt relevante atunci când influenţează deciziile economice ale utilizatorilor, ajutându-i pe aceştia să evalueze evenimentele trecute, prezente sau viitoare, conformând sau corectând evaluările lor anterioare. De exemplu, informaţiile despre poziţia financiară sau performanţele precedente sunt frecvent folosite ca bază pentru previzionarea poziţiei şi perfor-manţei financiare viitoare şi a altor probleme despre care utilizatorii sunt direct interesaţi, cum ar fi:

– plata dividendelor şi a salariilor; – modificările preţului garanţiilor; – capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile scadente. Pragul de semnificaţie este expresia semnificaţiei sau importanţei relative a

unei probleme în contextul situaţiilor financiare. O problemă sau o valoare este considerată semnificativă dacă omiterea sa ar influenţa, în mod vădit, deciziile utilizatorului situaţiilor financiare.

Relevanţa informaţiei este influenţată de natura sa şi de pragul de semnificaţie. Pragul de semnificaţie depinde de mărimea elementului sau a erorii, judecată în împrejurările specifice ale omisiunii sau declarării greşite a unor informaţii.

c. Credibilitatea, care presupune reprezentarea fidelă, prevalenţa economi-cului asupra juridicului, neutralitatea, prudenţa, integralitatea.

Pentru a fi utilă, informaţia trebuie să fie credibilă. Informaţia are calitatea de a fi credibilă atunci când:

– nu conţine erori; – nu este părtinitoare;

23

– reprezintă corect ceea ce informaţia şi-a propus să reprezinte sau ceea ce se aşteaptă, în mod responsabil, să reprezinte.

c1) reprezentarea fidelă – pentru a fi credibilă, informaţia trebuie să reprezinte cu fidelitate tranzacţiile şi alte evenimente pe care aceasta fie şi-a propus să le reprezinte, fie se aşteaptă, în mod responsabil, să le reprezinte. De exemplu, bilanţul trebuie să reprezinte, în mod credibil, tranzacţiile şi alte evenimente care se concretizează în active, datorii şi capital propriu al întreprinderii la data raportării şi care îndeplinesc criteriile de recunoaştere;

c2) prevalenţa economicului asupra juridicului este principiul potrivit căruia pentru ca informaţia să fie credibilă trebuie ca evenimentele şi tranzacţiile pe care le reprezintă să fie reflectate în contabilitate în concordanţă cu realitatea economică şi nu numai cu forma lor juridică;

c3) neutralitatea – pentru a fi credibilă, informaţia cuprinsă în situaţiile financiare trebuie să fie neutră, adică lipsită de influenţe. Situaţiile nu sunt neutre dacă prin selectarea şi prezentarea informaţiei influenţează luarea unor decizii sau formularea unui raţionament pentru a realiza un rezultat sau obiectiv predeterminat;

c4) prudenţa, adică includerea unui grad de precauţie în executarea raţionamentelor necesare pentru a face estimările cerute în condiţiile de incertitudine, astfel încât activele şi veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile să nu fie subevaluate;

c5) integritatea – pentru a fi credibilă, informaţia din situaţiile financiare trebuie să fie completată în limitele rezonabile ale pragului de semnificaţie şi ale costului obţinerii acelei informaţii. O omisiune poate face ca informaţia să fie sau să inducă în eroare şi astfel să devină necredibilă şi defectuoasă din punctul de vedere al relevanţei.

d. Comparabilitatea. Utilizatorii trebuie să poată compara situaţiile financiare ale: – unei întreprinderi în timp, pentru a identifica tendinţele şi poziţia financiară

şi performanţele sale; – diverselor întreprinderi, pentru a le evalua poziţia financiară, performanţele

şi modificările poziţiei financiare. Utilizatorii trebuie să fie în măsură să identifice diferenţele dintre politicile

contabile pentru tranzacţii şi alte evenimente asemănătoare utilizate de aceeaşi întreprindere de la o perioadă la alta, respectiv de diferite întreprinderi. Confrun-tarea cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, inclusiv prezentarea politicilor contabile utilizate de întreprindere, ajută la realizarea comparabilităţii.

Limite ce privesc informaţia relevantă şi credibilă: a. Oportunitatea. Informaţia îşi poate pierde relevanţa dacă există o

întârziere exagerată în raportarea acesteia. Conducerea poate fi nevoită să aleagă între valoarea relativă a raportării la un anumit moment şi furnizarea de informaţii credibile. Pentru a realiza un echilibru între relevanţă şi credibilitate, considerentul fundamental este satisfacerea adecvată a necesităţilor utilizatorilor şi procesul luării deciziilor economice.

b. Raport cost-beneficiu este mai degrabă o constrângere generală decât o caracteristică calitativă. Beneficiile de pe urma informaţiei ar trebui să depăşească costul furnizării acesteia. Evaluarea beneficiilor şi a costurilor reprezintă, în fond, rezultatul unui raţionament profesional. Costurile nu sunt suportate neapărat de acei utilizatori care se bucură şi de beneficii. De beneficii se pot bucura şi alţi utilizatori decât cei pentru care informaţia este pregătită.

c. Echilibrul dintre caracteristicile calitative. În practică, stabilirea unui echilibru între caracteristicile calitative este deseori necesară. În general, ţelul este

24

de a realiza un echilibru adecvat între caracteristicile respective pentru a satisface obiectul situaţiilor financiare. Importanţa relativă a caracteristicilor în diferite cazuri este o problemă de raţionament profesional.

d. Imaginea fidelă/prezentarea fidelă. Situaţiile financiare sunt frecvent deschise ca prezentând o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei şi a modificărilor poziţiei financiare a unei întreprinderi. Aplicarea caracteristicilor calitative principale şi a standardelor adecvate de contabilitate are, în mod normal, ca rezultat întocmirea unor situaţii financiare care reflectă, în general, o imagine fidelă a situaţiei întreprinderii.

Conform Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, BILANŢUL este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ şi pasiv ale întreprinderii la încheierea exerciţiului, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de lege.

Bilanţul cuprinde toate elementele de activ şi pasiv după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv natură, provenienţă şi exigibilitate.

Evaluarea posturilor cuprinse în bilanţ, ca şi în celelalte situaţii financiare se efectuează în acord cu principiile contabile, respectiv principiile fundamentale, convenţiile, regulile şi practicile specifice adoptate de întreprindere în pregătirea şi prezentarea documentelor financiare. Aceste principii sunt:

• Principiul continuităţii activităţii, care presupune că întreprinderea îşi continuă, în mod normal, funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării activităţii sau fără reducerea semnificativă a acesteia.

• Principiul performanţei metodelor, care presupune continuitatea aplicării aceloraşi reguli privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile.

• Principiul prudenţei şi determinarea valorii oricărui element, luându-se în considerare numai preţurile recunoscute până la data încheierii exerciţiului financiar. Se ţine seama de toate ajustărilor de valoare datorate deprecierilor, chiar dacă rezultatul exerciţiului financiar este profit sau pierdere.

• Principiul independenţei exerciţiului, în sensul că se iau în considerare toate veniturile şi cheltuielile corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor.

• Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv în vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ.

• Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului precedent, cu excepţia corecturilor impuse de aplicare IAS 8 „Profit net sau pierderea netă a perioadei, erori fundamentale şi modificări ale politicilor contabile”.

• Principiul necompensării: valorile elementelor ce prezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, cu excepţia compensărilor de Standardele Internaţionale de Contabilitate.

• Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului: informaţiile prezentate în situaţiile financiare să reflecte realitatea economică a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu numai forma lor juridică.

• Principiul pragului de semnificaţie: orice element care are o valoare semnificativă se prezintă distinct în cadrul situaţiilor financiare. Pentru acele

25

elemente a căror valoare este nesigură şi care trebuie incluse în situaţiile financiare, în contabilitate trebuie cele mai bune estimări.

Evaluarea elementelor în bilanţ are în vedere următoarele reguli: a) La data intrării în patrimoniu, bunurile se evaluează şi se înregistrează în

contabilitate la valoarea de intrare, denumită valoare contabilă, care se stabileşte în următoarele forme:

a1) valoare de aport – în cazul bunurilor reprezentând aport la capitalul social; a2) valoare de utilitate, pentru bunurile obţinute cu titlu gratuit, stabilită în

funcţie de preţul pieţei, starea şi amplasarea bunurilor. Se substituie costului de achiziţie;

a3) valoarea de achiziţie denumită cost de achiziţie, pentru bunurile procurate cu titlu oneros;

a4) costul de producţie, pentru bunurile produse în unitate; a5) valoarea justă a activelor primite în schimb, în cazul activelor

dobândite în schimb cu alte active. Prin valoarea justă se înţelege suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bună voie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv.

b) Evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii se face la valoarea actuală a fiecărui element, denumită valoare de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei. În cazul creanţelor şi datoriilor, valoarea de inventar se stabileşte în funcţie de valoarea lor probabilă la încasat, respectiv, de plată.

c) La închiderea exerciţiului elementele patrimoniale se evaluează şi se reflectă în bilanţul contabil la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv valoarea contabilă pusă de acord cu rezultatele inventarierii.

d) La data ieşirii din patrimoniu sau la darea în consum, bunurile se evaluează şi se scad din gestiune la valoarea de intrare.

În situaţiile financiare se prezintă: – evaluarea elementelor, în conformitate cu regulile costului istoric; – ajustările contabile şi tratamentele contabile alternative. Ajustarea este orice modificare a valorii contabile prin creştere sau micşorare,

alta decât cea rezultată din reevaluare. Toate diminuările de valoare ale activelor, altele decât cele privind amortizarea, se tratează pe calea provizioanelor pentru deprecierea activelor. De asemenea, creşterile de valoare privind datoriile se tratează pe baza principiului provizioanelor.

Prin derogare de la regulile costului istoric, valorile atribuite activelor bilanţiere pot fi prezentate, în situaţiile financiare, la o altă valoare decât costul lor istoric. În acest scop, se fac ajustări la inflaţie şi tratamente contabile alternative. Pe toată perioada de implementare a programului de dezvoltare a sistemului de contabilitate întreprinderile pot opta pentru una din următoarele metode:

• reevaluarea imobilizărilor corporale care ţine seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi nivelul pieţei;

• evaluarea prin metode care sunt destinate să ţină seama de inflaţie, pentru elementele prezentate în bilanţ, inclusiv capitalurile proprii şi contul de profit şi pierdere.

Conform Reglementărilor contabile armonizate, pentru evaluarea performan-ţei, structura contului de profit şi pierdere include veniturile şi cheltuielile supuse unui proces de subclasificare.

26

Structurile situaţiilor financiare se recunosc şi se evaluează după anumite criterii.

Recunoaşterea este procesul încorporării în bilanţ sau în contul de profit şi pierdere a unui element care îndeplineşte criteriile de recunoaştere stabilite.

Evaluarea este procesul prin care se determină valorile la care structurile situaţiilor financiare se recunosc în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere. Presupune alegerea unei anumite baze de evaluare.

Consolidarea conturilor Consolidarea este o tehnică sau procedură ce permite realizarea conturilor

unice pentru un grup de societăţi independente cu personalitate juridică şi care depind, din punct de vedere financiar, de un centru de decizie comun.

Conturile consolidate sunt conturi ce reprezintă activele, datoriile, poziţia financiară şi rezultatele unui grup, ca şi cum aceasta ar forma o singură entitate.

Procesul de consolidare parcurge următoarele etape: • determinarea perimetrului de consolidare, adică ansamblul consolidat

format din societatea consolidată şi societăţile consolidabile. Societăţi consoli-dabile sunt societăţi asupra cărora societatea consolidată deţine, în mod direct sau indirect, un control exclusiv, un control comun sau o influenţă semnificativă;

• stabilirea metodelor de consolidare; • retratarea conturilor individuale ale societăţilor de consolidat, prealabil

consolidării lor, pentru a le face conforme cu metodele de evaluare reţinute în conturile consolidate;

• omogenizarea prezentării conturilor individuale ale societăţilor de consolidat; • ajustarea conturilor reciproce; • conversia conturilor societăţilor străine ce vor fi consolidate; • cumulul conturilor individuale retratate, convertite; • eliminarea efectelor tranzacţiilor dintre societăţile din cadrul grupului, a

dividendelor intragrup, a provizioanelor pentru depreciere şi a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli legate de societăţile comerciale;

• eliminarea incidenţei înregistrărilor efectuate pentru aplicarea legislaţiei fiscale, legate de amortizări derogatorii, provizioane reglementate, subvenţii pentru investiţii;

• eliminarea titlurilor de participare şi a capitalurilor proprii ale societăţilor consolidate;

• elaborarea conturilor consolidate. Consolidarea conturilor se efectuează prin următoarele metode: integrare

globală; integrare proporţională, după eventuale retratări, pentru a le armoniza cu principiile şi regulile de consolidare; punere în echivalenţă.

Metoda de consolidare se alege în funcţie de procentul de control, care condiţionează tipul de control.

Procentul de control se determină pornindu-se de la drepturile de vot şi este egal cu raportul dintre drepturile de vot deţinute într-o societate şi numărul total al drepturilor de vot ale acesteia.

Conform Cadrului general privind auditul situaţiilor financiare: a) Obiectivul unui audit al situaţiilor financiare este acela de a da

posibilitatea auditului de a-şi exprima opinia dacă situaţiile financiare sunt întocmite, sub toate aspectele semnificative, în conformitate cu un cadru general identificat de raportare financiară.

27

b) Opinia auditului sporeşte credibilitatea situaţiilor financiare, oferind un nivel de asigurare înalt, dar nu absolut. Un nivel de asigurare absolut în audit este imposibil de atins, datorită următorilor factori:

– nevoia de aplicare a raţionamentului profesional; – utilizarea testelor; – inerenta limitare a oricărui sistem contabil şi de control intern. c) Obiectul unei revizuiri a situaţiilor financiare este acela de a da

posibilitatea unui auditor să stabilească dacă există vreun indiciu apărut în atenţia auditorului care să-l determine pe acesta să creadă că situaţiile financiare nu sunt întocmite, sub toate aspectele semnificative, în conformitate cu cadrul general de raportare financiară identificat.

d) Un audit este proiectat să ofere o asigurare rezonabilă că situaţiile financiare luate ca un întreg nu sunt eronate, în mod semnificativ. Asigurarea rezonabilă este un concept legat de acumularea probelor de audit necesare pentru ca auditorul să concluzioneze că nu există erori semnificative în situaţiile financiare considerate ca un întreg. Există o eroare semnificativă în informaţii, atunci când respectivele informaţii, care nu au legătură cu problemele apărute în situaţiile financiare auditate, sunt declarate sau înregistrate în mod greşit.

e) Auditorul este responsabil pentru formarea şi expunerea unei opinii asupra situaţiilor financiare, responsabilitatea pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare revine conducerii entităţii. Auditul situaţiilor financiare nu degrevează conducerea de responsabilităţile sale.

f) Auditorul are în vedere fraudele şi erorile în procesul de auditare a situaţiilor financiare. Auditorul ia în considerare riscul apariţiei unor declaraţii eronate semnificative în situaţiile financiare, ca rezultat al unor fraude sau erori.

Fraudă este acţiunea cu caracter intenţionat întreprinsă de una sau mai multe persoane din rândul conducerii, salariaţilor sau terţilor, acţiune care are ca efect o interpretare eronată a situaţiilor financiare.

Frauda poate implica: – manipularea, falsificarea sau modificarea înregistrărilor sau documentelor; – alocarea necorespunzătoare a activelor; – eliminarea sau omiterea efectelor tranzacţiilor din înregistrări sau documente; – înregistrarea de tranzacţii fără substanţă; – aplicarea greşită a politicilor contabile. Eroarea este o greşeală neintenţionată apărută în situaţiile financiare: – greşeli matematice sau contabile în cadrul înregistrărilor aferente şi al

datelor contabile; – trecerea cu vederea sau interpretarea greşită a faptelor; – aplicarea greşită a politicilor contabile. Responsabilitatea pentru prevenirea şi detectarea fraudelor şi erorilor aparţine

conducerii, prin intermediul implementării şi operării continue a unor sisteme adecvate de contabilitate şi de control intern. Astfel de sisteme reduc, dar nu elimină posibilitatea apariţiei de fraude şi erori. Auditorul nu este şi nu poate fi ţinut responsabil pentru prevenirea fraudelor şi erorilor. Totuşi, faptul că anual se procedează la auditare poate acţiona ca un mod de prevenire/descurajare a acestora.

g) Auditorul evaluează, în procesul de planificare a auditului, riscul apariţiei de declarări eronate semnificative în situaţiile financiare cauzate de fraude şi erori

28

şi solicită conducerii informaţii referitoare la orice fraudă sau eroare semnifi-cativă pe care o descoperă.

Riscul de audit este riscul ca auditul să exprime o opinie de audit incorectă, atunci când există erori semnificative în situaţiile financiare.

Riscul de audit cuprinde trei componente: • riscul de control, respectiv ca o eroare apărută în soldul unui cont sau într-o

categorie de tranzacţii şi care poate fi semnificativă, fie în cazul în care este izolată, fie dacă este cumulată cu erori din alte solduri sau categorii de tranzacţii, să nu fie prezentă, detectată sau corectată la timp, prin intermediul sistemului contabil şi de control intern;

• riscul inerent, respectiv posibilitatea ca soldul unui cont sau o categorie de tranzacţii să comporte erori ce pot fi semnificative, fie că sunt considerate în mod individual, fie cumulate cu erori din alte solduri sau categorii de tranzacţii, presupunând că nu a existat un sistem de control intern;

• riscul de nedetectare, respectiv riscul ca procedurile fundamentale de control utilizate de auditori să nu detecteze o eroare existentă într-un sold sau într-o categorie de tranzacţii, eroare ce poate fi semnificativă, indiferent dacă este considerată în mod individual sau dacă este cumulată cu erori din alte solduri sau categorii de tranzacţii.

Exprimarea de către auditor a unei opinii asupra imaginii situaţiilor financiare şi a conturilor consolidate

Conform standardelor, prin audit al situaţiilor financiare se înţelege expri-marea de către auditor a unei opinii.

Opinia exprimată poate fi: fără rezerve (necalificată), cu rezerve (calificată), contrară. Poate fi şi situaţia de imposibilitate a exprimării unei opinii.

Opinia fără rezerve (necalificată) se formulează atunci când auditorul ajunge la concluzia că situaţiile oferă o imagine fidelă sau sunt prezentate în mod corect în ceea ce priveşte toate aspectele semnificative, în conformitate cu Cadrul de raportare financiară identificat (standarde).

Opinia cu rezerve (calificată) se formulează atunci când auditorul ajunge la concluzia că nu poate emite o opinie fără rezerve, dar efectul oricărei neînţelegeri cu conducerea sau cu limitarea ariei de aplicabilitate nu este atât de semnificativ şi corespunzător, încât să conducă la o opinie contrară sau la imposibilitatea exprimării unei opinii.

Opinia contrară se formulează atunci când efectul unei neînţelegeri este atât de semnificativ şi de cuprinzător pentru situaţiile financiare, încât auditorul ajunge la concluzia că un raport calificat nu este adecvat pentru a prezenta informaţii referitoare la natura incompletă sau eronată a situaţiilor financiare.

Imposibilitatea exprimării unei opinii apare atunci când efectul potenţial al limitării activităţii este atât de semnificativ şi cuprinzător, încât auditorul nu a putut să obţină probe de audit suficiente şi, în consecinţă, nu poate să formuleze o opinie asupra situaţiilor financiare.

Din punct de vedere al naturii, probele de audit pot fi documentare, vizuale, orale. Proba de audit documentară se prezintă, de regulă, sub forma documentelor justificative emise la nivelul entităţii auditate, dar şi sub forma documentelor generate în mod direct de către auditor sau de către terţi, fiind cea mai sigură. Proba de audit vizuală este foarte sigură în cazul confirmării existenţei bunurilor şi mai puţin sigură în cazul stabilirii sursei de provenienţă, a

29

proprietarului sau valorii acestora. Proba de audit orală (verbală) este considerată cea mai puţin sigură, caz în care auditorul trebuie să realizeze confirmarea sa prin documente.

Responsabilitatea auditorului de a lua în considerare legislaţia şi reglementările în vigoare în efectuarea auditului situaţiilor financiare Nonconformitatea cu legislaţia şi reglementările în vigoare poate afecta

semnificativ situaţiile financiare. Nonconformitate este termen folosit pentru a se face referire la omisiuni sau acte comise de entitatea auditată, în mod intenţionat sau nu, care sunt contrare legilor şi reglementărilor în vigoare. Nonconcordanţa faţă de legi şi reglementări poate avea ca rezultat consecinţe financiare pentru entitate, cum ar fi amenzi, litigii etc. În general, cu cât neconcordanţa este mai îndepărtată de evenimentele şi tranzacţiile ce sunt, de regulă, reflectate în situaţiile financiare, cu atât este mai puţin probabil ca auditorul să o depisteze sau să o recunoască drept posibilă neconformitate.

La întocmirea situaţiilor financiare, conducerea evaluează capacitatea întreprinderii de a-şi continua activitatea. Situaţiile financiare se întocmesc pe baza continuităţii activităţii, cu excepţia cazului în care conducerea fie că intenţionează să lichideze întreprinderea sau să înceteze activitatea, fie că nu are o alternativă realistă decât să procedeze astfel.

Atunci când: • la efectuarea evaluării conducerea are cunoştinţă de incertitudini

semnificative legate de evenimente sau condiţii care pot cauza îndoieli semni-ficative asupra capacităţii întreprinderii de a-şi continua activitatea, incertitudinile respective trebuie evidenţiate;

• situaţiile financiare nu sunt întocmite pe baza continuităţii activităţii, acest fapt se evidenţiază împreună cu baza pe care sunt întocmite situaţiile financiare şi motivul pentru care întreprinderea nu-şi va mai putea continua activitatea;

• conducerea apreciază că prezumţia continuităţii activităţii este adecvată, se iau în considerare toate informaţiile disponibile pentru viitorul previzibil, care este de cel puţin 12 luni de la data bilanţului, fără a fi limitat la această perioadă.

Atunci când se planifică şi se efectuează proceduri de audit şi când se evaluează rezultatele acestora, auditorul ia în considerare gradul de adecvare a principiului continuităţii activităţii care stă la baza întocmirii situaţiilor financiare.

Raportul auditorului ajută la stabilirea credibilităţii situaţiilor financiare. Cu toate acestea, raportul auditorului nu este o garanţie în privinţa viabilităţii viitoare a entităţii.

Continuitatea activităţii unei entităţi pe baza principiului continuităţii în viitorul previzibil, în general pentru o perioadă ce nu depăşeşte un an după sfârşitul perioadei, este prevăzută la întocmirea situaţiilor financiare în absenţa informaţiilor despre o situaţie contrară. În mod corespunzător, activele şi datoriile sunt înregistrate pe baza faptului că entitatea va fi capabilă să-şi realizeze activele şi să-şi plătească datoriile pe durata desfăşurării normale a activităţii. Dacă prezumţia este nejustificată, entitatea poate să nu fie capabilă să-şi realizeze activele la valorile înregistrate şi pot apărea schimbări în valorile şi în datele de scadenţă a datoriilor. Ca o consecinţă, valorile şi clasificarea activelor şi datoriilor în situaţiile financiare pot necesita ajustări.

Auditorul ia în considerare riscul că principiul continuităţii poate să nu mai fie adecvat. Indicii care sugerează încălcarea principiului continuităţii activităţii.

30

Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare apreciază dacă situaţiile

financiare respectă prevederile Legii contabilităţii, Cadrului general de întocmire a situaţiilor financiare elaborat de Comitetul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate.

În cazul în care situaţiile financiare nu respectă în totalitate prevederile referitoare la inflaţie şi/sau la consolidare, în raportul de audit se fac referiri concrete la aceste aspecte.

Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare: • este parte componentă a raportului anual al întreprinderii împreună cu

situaţiile financiare anuale ale întreprinderii aprobate de Consiliul de administraţie şi cu raportul administratorilor;

• se supune spre aprobare de către Adunarea Generală a Asociaţilor sau Acţionarilor odată cu situaţiile financiare ale întreprinderii, aprobate de Consiliul de Administraţie şi cu raportul administratorilor;

• se trimite direcţiei teritoriale a Ministerului Finanţelor Publice la care întreprinderea este înregistrată împreună cu situaţiile financiare ale întreprinderii şi raportul administratorilor pentru exerciţiul financiar respectiv, precum şi la Registrul Comerţului;

• se publică în „Monitorul Oficial al României”, Partea a IV-a. Raportul anual al întreprinderii care include şi raportul de audit este

disponibil tuturor asociaţilor sau acţionarilor, la cerere, pentru consultare la sediul social al firmei.

Când situaţiile financiare şi raportul administratorilor se publică integral se reproduc în forma şi conţinutul pe baza cărora auditorul şi-a formulat opinia de audit. Acestea sunt însoţite de textul integral al raportului auditorului. Dacă auditorul a făcut anumite obiecţii sau a refuzat să întocmească un raport asupra situaţiilor financiare, acest fapt se prezintă împreună cu motivele respective.

În cazul în care situaţiile financiare nu se publică ori sunt diferite de cele întocmite conform legislaţiei, se precizează dacă este o versiune prescurtată sau diferită şi se face o referire la locul unde acestea au fost depuse, şi anume, la direcţia teritorială a Ministerului Finanţelor Publice la care este înregistrată întreprinderea şi la Registrul Comerţului. Dacă situaţiile financiare nu au fost depuse, se menţionează nedepunerea. Opinia persoanei care a audiat conturile nu poate însoţi publicarea prescurtată sau diferită, dar se menţionează dacă opinia a fost dată cu sau fără rezerve sau dacă certificarea a fost refuzată.

Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare (raportul de audit): • se elaborează ca rezultat al unui audit efectuat de către un auditor

independent asupra situaţiilor financiare ale unei entităţi, după revizuirea şi evaluarea concluziilor ce rezultă din probele de audit obţinute ca bază pentru exprimarea unei opinii asupra situaţiilor financiare. Această revizuire şi evaluare implică luarea în considerare a faptului dacă situaţiile financiare au fost întocmite în conformitate cu un Cadru general de raportare financiară acceptat, ce ar putea fi: fie Standardele Internaţionale de Contabilitate, fie standarde sau practici naţionale relevante. Poate fi, de asemenea, necesar a se analiza dacă situaţiile financiare îndeplinesc cerinţele statutare;

• trebuie să conţină în scris o exprimare clară a opiniei asupra situaţiilor financiare luate ca un întreg;

31

• cuprinde următoarele elemente de bază: A. Titlul: Raportul de audit trebuie să aibă un titlu corespunzător. Poate fi

adecvată utilizarea în titlu a termenului „Auditor independent”, pentru a face o distincţie între raportul de audit şi alte rapoarte ce ar putea fi elaborate de către alte persoane din conducerea entităţii sau rapoarte întocmite de către alţi auditori ce nu trebuie să îndeplinească aceleaşi cerinţe etice ca un auditor independent.

B. Cui se adresează? Raportul de audit trebuie să fie adresat, în conformitate cu condiţiile prevăzute în angajament şi în reglementările legale. De regulă, raportul este adresat fie acţionarilor, fie Consiliului de administraţie al entităţii pentru care se efectuează auditul situaţiilor financiare.

C. Paragraful de deschidere sau introductiv. Raportul de audit trebuie să identifice situaţiile financiare ale entităţii, care au fost auditate, inclusiv data şi perioada acoperită de situaţiile financiare şi să includă o declaraţie asupra faptului că situaţiile financiare revin în responsabilitatea conducerii unităţii, precum şi o declaraţie privind faptul că responsabilitatea auditului este de a exprima o opinie asupra situaţiilor financiare pe baza auditului.

Un model de ilustrare a acestor probleme: „Am efectuat auditul bilanţului anexat al societăţii X la data de 31 decembrie 200N, precum şi contul de profit şi pierdere şi situaţia fluxurilor de numerar, aferente pentru anul încheiat. Aceste situaţii financiare sunt responsabilitatea conducerii societăţii. Responsabilitatea noastră constă în exprimarea unei opinii asupra situaţiilor financiare pe baza auditului efectuat”.

D. Paragraful referitor la aria de aplicabilitate, în care se prezintă natura unui audit, cu referire la Standardele Internaţionale de Audit sau la standardele naţionale de audit relevante.

Raportul auditorului trebuie: • să prezinte aria de aplicabilitate a auditului, declarând că auditul a fost

efectuat în conformitate cu Standardele de Audit. Aria de aplicabilitate a unui audit se referă la prevederile de audit considerate necesare pentru a atrage obiectivul auditului;

• să includă o declaraţie asupra faptului că auditul a fost planificat şi desfăşurat, pentru a se obţine o asigurare rezonabilă asupra situaţiilor financiare şi că acestea nu conţin erori semnificative. Eroare semnificativă în informaţii este atunci când respectivele informaţii, care nu au legătură cu problemele apărute în situaţiile financiare auditate, sunt declarate sau înregistrate în mod greşit;

• să releve faptul că auditul include: – examinarea pe bază de teste a probelor pentru susţinerea sumelor din

situaţiile financiare şi a altor informaţii prezentate; – evaluarea principiilor contabile folosite la întocmirea situaţiilor financiare; – evaluarea estimărilor semnificative făcute de către conducere la întocmirea

situaţiilor financiare; – evaluarea prezentării generale a situaţiilor financiare, o declaraţie a

auditorului asupra faptului că auditul conferă o bază rezonabilă pentru opinie. O ilustrare a acestor probleme cuprinse în paragraful referitor la aria de

aplicabilitate este următoarea: „Am efectuat acest audit în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Audit. Aceste standarde solicită planificarea şi efectuarea auditului, în vederea obţinerii unei asigurări rezonabile că situaţiile financiare nu conţin erori semnificative. Un audit include examinarea, pe bază de teste, a probelor ce susţin sumele din situaţiile financiare şi informaţiile prezentate.

32

Un audit include, de asemenea, evaluarea principiilor contabile folosite şi estimările semnificative făcute de către conducere, precum şi evaluarea prezentării generale a situaţiilor financiare. Considerăm că auditul nostru oferă o bază rezonabilă pentru opinia noastră”.

E. Paragraful referitor la opinie. Raportul de audit trebuie să conţină, în mod clar, opinia auditorului, dacă situaţiile financiare oferă o imagine fidelă, în concordanţă cu un cadru general de raportare financiară şi, atunci când este cazul, dacă situaţiile financiare îndeplinesc cerinţele statutare.

Termenii folosiţi pentru exprimarea opiniei auditorului: „oferă o imagine fidelă” sau „prezintă în mod corect, sub toate aspectele semnificative.”

Opinia auditorului trebuie să indice cadrul general în baza căruia au fost întocmite situaţiile financiare, utilizând cuvinte cum ar fi: „în concordanţă cu (se indică Standardele Internaţionale de Contabilitate sau Standardele Naţionale relevante)”.

Pe lângă opinia asupra imaginii fidele (sau prezentării corecte, sub toate aspectele semnificative), poate fi necesar ca raportul auditorului să includă o opinie referitoare la respectarea, în situaţiile financiare, a altor cerinţe, specificate în statute relevante sau lege.

Un mod de ilustrare a acestor aspecte într-un paragraf privind opinia este următorul: „În opinia noastră, situaţiile financiare oferă o imagine fidelă (sau prezentată în mod corect, sub toate aspectele semnificative) a poziţiei financiare a societăţii, aşa cum se prezintă la data de 31 decembrie 200N, a rezultatelor activităţilor ei şi a fluxurilor de numerar pentru anul încheiat la această dată în concordanţă cu … (se indică Standardele Internaţionale de Contabilitate sau Standardele Naţionale relevante) şi sunt în conformitate cu … (se face referire la statute relevante sau prevederi legale).”

În situaţia în care nu reiese clar ţara ale cărei principii contabile au fost aplicate, aceasta trebuie stabilită. Atunci când se efectuează rapoarte asupra situaţiilor financiare ce sunt distribuite în afara ţării de origine, este recomandat ca auditorul să facă referire în raport de standardele ţării de origine, ca de exemplu: „…în conformitate cu principiile contabile acceptate în ţară…”.

F. Data raportului, respectiv data la care s-a încheiat auditul. Deoarece responsa-bilitatea auditorului este de a întocmi rapoarte asupra situaţiilor financiare întocmite şi prezentate de către conducere, auditorul nu trebuie să dateze raportul înainte de data la care situaţiile financiare sunt semnate sau aprobate de către conducere;

G. Adresa auditorului. De regulă, oraşul în care se află biroul auditorului ce are responsabilitatea efectuării auditului.

H. Semnătura auditorului. Raportul auditorului este, de regulă, semnat în numele firmei, deoarece firma este cea care îşi asumă responsabilitatea pentru audit.

O opinie fără rezerve: • se exprimă atunci când auditorul ajunge la concluzia că situaţiile financiare

prezintă o imagine fidelă (sau prezintă în mod corect sub toate aspectele semnificative), în concordanţă cu cadrul general de raportare financiară stabilit;

• indică, de asemenea, în mod implicit, că orice modificări ce apar în principiile contabile sau în metodele de aplicare a acestora, precum şi efectele acestora au fost determinate şi prezentate corespunzător în situaţiile financiare.

Rapoarte modificate Situaţii în care raportul auditorului este considerat ca fiind modificat: a) Aspecte ce nu afectează opinia auditorului În anumite circumstanţe, raportul unui auditor poate fi modificat prin

adăugarea unui paragraf de evidenţiere a aspectelor, pentru a sublinia un aspect ce

33

afectează situaţiile financiare şi care este inclus într-o notă la situaţiile financiare, care dezbat problema mai pe larg. Adăugarea unui astfel de paragraf de evidenţiere a aspectelor nu afectează opinia auditorului.

Auditorul modifică raportul auditorului prin adăugarea unui paragraf: • pentru a sublinia un aspect semnificativ privind o problemă de continuare a

activităţii; • în cazul în care există o incertitudine semnificativă a cărei soluţie depinde

de evenimente viitoare şi care poate afecta situaţiile financiare. O incertitudine este un aspect a cărui rezolvare depinde de acţiuni sau evenimente viitoare ce nu sunt sub control direct al entităţii, dar care pot afecta situaţiile financiare. În situaţii extreme, cum ar fi situaţiile care implică incertitudini multiple ce sunt semnificative pentru situaţiile financiare, auditorul poate considera adecvat să nu exprime o opinie, în loc de a adăuga un paragraf de evidenţiere a aspectelor;

• pentru alte aspecte decât cele ce afectează situaţiile financiare. De exemplu, dacă este necesară amendarea altor informaţii dintr-un document ce conţine situaţii financiare auditate, iar entitatea refuză aceasta. Un alt exemplu este acela când există responsabilităţi suplimentare statutare de raportare.

b) Aspecte ce afectează opinia auditorului Este posibil ca auditorul să nu poată exprima o opinie neclarificată, în cazul

în care: b1) există o limitare a ariei de aplicabilitate a activităţii auditorului, care

poate fi impusă atunci când: • termenii angajamentului specifică faptului că auditorul nu va afecta o

procedură de audit pe care o consideră ca fiind necesară (limitare a ariei de aplicabilitate a activităţii auditului impusă de către entitate);

• numirea auditorului se face ulterior momentului inventarierii stocurilor, iar auditorul nu poate participa la inventariere;

• conform opiniei auditorului, evidenţele contabile sunt necorespunzătoare; • auditorul este în imposibilitatea de a desfăşura procedurile de audit

considerate ca fiind necesare. Când există o limitare a ariei de aplicabilitate a activităţii auditorului ce

necesită exprimarea unei opinii calificate sau o imposibilitate de exprimare a opiniei, raportul auditorului prezintă limitarea şi indică posibile ajustări ale situaţiilor financiare ce ar fi putut fi determinate ca fiind necesare, dacă nu ar fi existat limitarea;

b2) există un dezacord cu conducerea referitor la acceptabilitatea politicilor contabile selectate, metode de aplicare a acestora sau gradul de adecvare a prezentării informaţiilor referitoare la situaţiile financiare. Dacă acest dezacord este semnificativ pentru situaţiile financiare, auditorul exprimă o opinie calificată sau o opinie contrară.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Ce se înţelege prin audit, respectiv audit financiar-contabil? 2. Enumeraţi cel puţin cinci aspecte care pot face comparaţia între auditul

intern şi auditul extern. 3. Explicaţi care sunt situaţiile financiare. 4. De câte feluri poate fi opinia exprimată de auditori în legătura cu misiunea

de audit?

34

5. Ce este şi cum se organizează Camera Auditului din România? 6. Explicaţi care este structura organizatorică a Camerei Auditorilor din

România. 7. În ce constă influenţa Ministerului Finanţelor Publice asupra activităţii

Comisiei Auditorilor din România? 8. Enumeraţi principalele obiective ale auditului intern. 9. Precizaţi în ce constau principiile şi regulile de conduită pentru profesia de

audit intern. 10. Care sunt regulile de organizare, executare şi implementare faţă de care

se supun auditorii interni în activitatea lor? 11. Menţionaţi conceptele fundamentale ale auditului financiar. 12. Precizaţi procedeele şi tehnicile folosite în audit.

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. Verificaţi concordanţa dintre următorii termeni şi daţi răspunsul corect:

Nr. crt. Auditul extern Caracteristici 1. Auditul extern a) este de natură serviciului managementului unităţii

patrimoniale; b) este îndeplinit de un profesionist independent (auditor

extern); c) munca este, în principal, repartizată în funcţie de

posturile bilanţului şi contului de execuţie. 2. Răspundeţi cu Da sau Nu: Auditul financiar-contabil este o examinare independentă (o expresie de

opinie) a bilanţului contabil, efectuată de un auditor delegat. 3. Răspundeţi cu Adevărat sau Fals: Situaţiile financiare pot fi sintetizate astfel: – bilanţul; – contul de profil şi pierdere, 4. Alegeţi varianta/variantele corecte: Opinia exprimată de auditori în legătură cu misiunea de audit poate fi: a) fără repere (necalificată); b) cu repere (calificată); c) contrară (defavorabilă); d) imposibilitatea exprimării unei opinii. 5. Completaţi cuvântul lipsă: Probele de audit pot fi calificate în funcţie de anumite criterii, şi anume: a) din punct de vedere al sursei; b) din punct de vedere al ________ Răspunsuri la testele grilă: 1. b, c; 2. Da; 3. Adevărat; 4. a-d; 5. naturii

probelor.

35

BIBLIOGRAFIE Obligatorie

1. Boulescu, Mircea, Bârnea Corneliu, Auditul financiar. Reorganizarea judiciară şi lichidarea societăţilor comerciale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

2. Boulescu, Mircea, Corneliu Bârnea, Bianca Preda, Expertiza contabilă şi Auditul financiar-contabil, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

3. Boulescu, Mircea, Marcel Ghiţă, Valenca Mareş, Fundamentele auditului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001.

4. Boulescu, Mircea, Auditul financiar. Repere normative, Editura Economică, Bucureşti, 2003.

Facultativă

1. Boulescu, Mircea, Controlul şi auditarea agenţilor economici, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004.

*** Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, republicată în „Monitorul Oficial”, nr. 598/22 august 2003.

*** Hotărârea Guvernului nr. 983/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Camerei Auditorilor Financiari din România, „Monitorul Oficial”, nr. 634, 13 iulie 2004.

*** Hotărârea Camerei Auditorilor Financiari din România nr. 30/2004 pentru adoptarea Codului privind conduita etică şi profesională în domeniul auditului financiar, elaborat de Federaţia Internaţională a Contabililor (IFAC), „Monitorul Oficial”, nr. 966, 21 octombrie 2004.

36

AUDIT FINANCIAR-CONTABIL 2

Prof. univ. dr. Mircea BOULESCU Lector univ. drd. Corneliu BÂRNEA

OBIECTIVE Cursul îşi propune: • prezentarea elementelor teoretice, legislative, organizatorice şi metodo-

logice privind auditul entităţilor publice; • formarea deprinderilor aplicative privind procedurile de efectuare a

auditului public intern; • asigurarea unui conţinut cu caracter selectiv, de sinteză interdisciplinară,

la nivelul specializării şi necesităţilor practice în domeniu, prin utilizarea cantitativ-interpretativă a informaţiilor obţinute la disciplinele anterioare prevăzute în planul de învăţământ al facultăţii.

CUVINTE-CHEIE: auditul; auditul intern; auditul public intern; entitate

publică; patrimoniul public.

AUDITUL PUBLIC INTERN

1. CONCEPTUL DE AUDIT PUBLIC INTERN, TERMENI ŞI EXPRESII, OBIECTIVE, SFERA ŞI TIPURI

Auditul public intern la entităţile publice, cu privire la formarea şi utilizarea

fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public, este definit ca activitate funcţional independentă şi obiectivă, care:

– dă asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor şi cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile entităţii publice;

– ajută entitatea publică să îşi îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, care evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor de administrare.

Entitatea publică este autoritatea publică, instituţia publică, compa-nia/societatea naţională, regia autonomă, societatea comercială la care statul sau o unitate administrativ teritorială este acţionar majoritar, cu personalitate juridică, şi care utilizează/administrează fonduri publice şi/sau patrimoniu public.

Termenul instituţie publică include Parlamentul, Administraţia Preziden-ţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţii publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare al acestora. Instituţie publică mică este instituţia care derulează un buget anual de până la nivelul echivalentului în lei a 100.000 euro pe o perioadă de trei ani consecutivi.

37

Prin fonduri publice se înţeleg sumele alocate din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituţiilor publice autonome, fondurile provenite din credite contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice şi din fonduri externe nerambursabile.

Patrimoniul public reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor statului, unităţilor administrativ teritoriale sau ale entităţilor publice ale acestora, dobândite sau asumate cu orice titlu. Fac parte din patrimoniul public drepturile şi obligaţiile referitoare atât la bunurile din domeniul public, cât şi din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.

Auditul public intern are ca obiective: a) asigurarea obiectivă şi consilierea, destinate să îmbunătăţească sistemele şi

activităţile entităţii publice; b) sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entităţii publice printr-o abordare

sistematică şi metodică, prin care se evaluează şi se îmbunătăţeşte eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor administrării.

Sfera auditului public intern cuprinde: a) activităţile financiare sau cu implicaţii financiare desfăşurate de entitatea

publică din momentul constituirii angajamentelor până la utilizarea fondurilor de către beneficiarii finali, inclusiv a fondurilor provenite din asistenţa externă; titlurilor de creanţă, precum şi a facilităţii acordate la încasarea acestora;

c) administrarea patrimoniului public, precum şi vânzarea, gajarea, conce-sionarea sau încheierea de bunuri din domeniul privat/public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;

d) sistemele de management financiar şi control, inclusiv contabilitatea şi sistemele informatice aferente.

Tipuri de audit: A. Auditul de sistem, care reprezintă o evaluare de profunzime a sistemelor

de conducere şi control intern, cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează economic, eficace şi eficient, pentru identificarea deficienţelor şi formularea de recomandări pentru corectarea acestora.

Controlul intern cuprinde ansamblul formelor de control exercitate la nivelul entităţii publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere în concordanţă cu obiectivele acesteia şi reglementările legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod economic, eficient şi eficace; include, de asemenea, structurile organizatorice, metodele şi procedurile.

Controlul financiar public intern este integral sistem de control intern din sectorul public, format din sistemele de control ale entităţilor publice, ale altor structuri abilitate de guvern şi dintr-o unitate centrală ce este responsabilă de armonizarea principiilor şi standardelor de control şi audit.

Economicitate înseamnă minimizarea costului resurselor alocate pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate.

Eficacitate înseamnă gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare dintre activităţi şi raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii respective.

38

Eficienţa înseamnă maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate.

B. Auditul performanţei, care examinează dacă criteriile stabilite pentru implementarea obiectivelor şi sarcinilor entităţii publice sunt corecte pentru evaluarea rezultatelor şi apreciază dacă rezultatele sunt conforme cu obiectivele.

C. Auditul de regularitate, care reprezintă examinarea acţiunilor asupra efectelor financiare pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub aspectul respectării ansamblului principiilor, regulilor procedurale şi metodologiei care le sunt aplicabile.

Conform legii, se supun auditului public intern, cel puţin o dată la 3 ani, fără a se limita la acestea, următoarele:

a) angajamentele bugetare şi legale din care derivă, direct sau indirect obligaţii de plată, inclusiv din fondurile comunitare. Angajament bugetar este orice act prin care o autoritate competentă potrivit legii afectează fonduri publice unei anumite destinaţii. Angajament legal este orice act cu efect juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public;

b) plăţile asumate prin angajamente bugetare şi legale, inclusiv din fondurile comunitare;

c) vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;

d) concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;

e) constituirea veniturilor publice, respectiv modul de autorizare şi stabilire a titlurilor de creanţă, precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora;

f) alocarea fondurilor bugetare; g) sistemul contabil şi fiabilitatea acestuia; h) sistemul de luare a deciziilor; i) sistemele de conducere şi control precum şi cu riscurile asociate unor astfel

de sisteme; j) sisteme informatice. Auditul public intern are în vedere următoarele caracteristici ale operaţiu-

nilor, activităţilor sau acţiunilor care se efectuează, se execută sau se desfăşoară în cadrul instituţiei publice:

a) Conformitatea operaţiunilor, activităţilor sau acţiunilor. Conformitate: caracteristica unei operaţiuni, a unor acte sau fapte administrative produse în cadrul unei instituţii publice de a corespunde politicii asumate în mod expres în domeniul respectiv de către instituţia în cauză sau de către o autoritate superioară acesteia, potrivit legii. Conformitatea presupune:

• Legalitate: caracteristica unei operaţiuni de a respecta toate prevederile legale care îi sunt aplicabile, în vigoare la data efectuării sale. Obiectul auditului public intern respectă prevederile legale în vigoare.

• Regularitate: caracteristica unei operaţiuni de a respecta sub toate aspectele ansamblul principiilor şi regulilor procedurale şi metodologice care sunt aplicabile categoriei de operaţiuni din care face parte. Obiectul auditului public intern respectă prevederile care se referă la modalităţi, proceduri, scheme sau la modele de efectuare, execuţie sau desfăşurare.

39

• Încadrare în plafoanele valorice: obiectul auditului public intern nu antrenează depăşirea plafonului valoric maxim aprobat pentru acea operaţiune, acţiune sau activitate.

b) Oportunitatea temporală a realizării obiectului auditat. Oportunitate: caracteristica unei operaţiuni de a servi, în mod adecvat, în circumstanţele date, realităţii unor obiective ale politicilor asumate. Se analizează dacă momentul în care obiectul auditat a fost cel mai propice sub aspectul asigurării atingerii obiectivului stabilit.

c) Oportunitatea structurală a realizării obiectului auditat. Se analizează: dacă obiectul auditat s-a realizat în acea conjunctură acţională, normativă etc., care să confere cel mai înalt grad de eficienţă; modul în care realizarea obiectului auditat se încadrează într-o structură mai largă de operaţiuni, activităţi sau acţiuni.

d) Acoperirea riscului intern asociat realizării operaţiunii, activităţii sau acţiunii auditate. Se evaluează modul şi gradul în care realizarea obiectului auditat a antrenat riscuri interne (economice, tehnice, financiare, funcţionale etc.), precum şi modul şi gradul în care aceste riscuri interne au fost acoperite apriori de managementul sistemului auditat.

e) Acoperirea riscului de sistem asociat realizării operaţiunii, activităţii sau acţiunii. Se evaluează modul şi gradul în care:

– realizarea obiectului auditat a antrenat riscuri de sistem (economice, tehnice, financiare, funcţionale etc.);

– riscurile de sistem au fost acoperite apriori de managementul sistemului auditat.

f) Conectarea sistemului prin realizarea obiectului auditat la viitor. Se evaluează modul şi gradul în care prin realizarea obiectului auditat, sistemul în care s-a realizat acel obiect este asigurat împotriva epuizării funcţionale şi/sau primeşte impulsuri noi de dezvoltare stabilite şi perfecţionare specifice.

Conform prevederilor legii, prin circuitul auditului se înţeleg stabilirea

fluxurilor informaţiilor, atribuţiile şi responsabilităţile referitoare la acestea, precum şi arhivarea documentaţiei justificative complete, pentru toate stadiile desfăşurării unei acţiuni, care să permită totodată reconstituirea operaţiunilor de la suma totală până la detalii individuale şi invers.

2. ORGANIZAREA AUDITULUI PUBLIC INTERN

2.1. Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI)

Comitetul pentru Audit Public Intern: a) este organism cu caracter consultativ care funcţionează pe lângă Unitatea

Centrală de Armonizare pentru auditul Public Intern (UCAAPI) din Ministerul Finanţelor Publice şi acţionează pentru definirea strategiei şi îmbunătăţirea activităţii de audit intern în sectorul public;

b) are următoarele atribuţii principale: dezbate planurile strategice de dezvoltare în domeniul Auditului Public Intern şi emite o opinie asupra direcţiilor de dezvoltare a acesteia; dezbate şi emite o opinie asupra actului normativ elaborat de UCAAPI în domeniul auditului public intern; dezbate şi avizează raportul anual privind activitatea de audit public intern şi îl prezintă Guvernului; avizează planul misiunilor de audit public intern de interes naţional cu implicaţii multisectoriale;

40

analizează: importanţa recomandărilor formulate de auditorii interni în cazul divergenţelor de opinie dintre conducătorul entităţii publice şi auditorii interni, enunţând o opinie asupra consecinţelor neimplementării recomandărilor formulate de aceştia; acordurile de cooperare între auditul intern şi cel extern referitoare la definirea conceptelor şi la utilizarea standardelor în domeniu; schimbul de rezultate din activitatea de audit; pregătirea profesională continuă a auditorilor.

Avizează numirea şi revocarea directorului general al UCAAPI.

2.2. Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI) Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern: a) este constituită în cadrul Ministerului Finanţelor Publice fiind structurată

pe compartimente de specialitate, în subordinea directă a Ministrului Finanţelor Publice. Structura teritorială cuprinde auditorii interni din cadrul birourilor teritoriale de audit ale Ministerului Finanţelor Publice, care exercită competenţe delegate de UCAAPI;

b) este condusă de un director general numit de Ministrul Finanţelor Publice, cu avizul favorabil al CAPI;

c) atribuţii principale: elaborează, conduce şi aplică o strategie unitară în domeniul auditului public intern şi monitorizează la nivel naţional această activitate; dezvoltă cadrul normativ în domeniul auditului public intern; dezvoltă şi implementează proceduri şi metodologii uniforme, bazate pe standardele internaţionale, inclusiv materialele de audit intern etc.

2.3. Compartimentul de audit public intern

Noţiunea de compartiment este utilizată de lege în sens generic. Structura

funcţională de bază în domeniul auditului public intern se stabileşte după parcurgerea următoarelor etape: identificarea riscurilor asociate activităţilor; identificarea formelor de control intern ataşate fiecărei activităţi; stabilirea fondului de timp necesar efectuării misiunilor de audit intern care să acopere activităţile la care se menţine un risc rezidual mare sau mediu.

Compartimentul de audit public intern are ca obiectiv să ajute entitatea publică în ansamblu şi structurile sale prin intermediul opiniilor şi recomandărilor: să gestioneze mai bine riscurile; să asigure o mai bună administrare şi păstrare a patrimoniului; să asigure o mai bună monitorizare a conformităţii cu regulile şi procedurile existente; să asigure o evidenţă contabilă şi un management informatic fiabile şi corecte etc.

Misiunea de audit public intern poate avea ca obiective principale: asigurarea conformităţii procedurilor şi operaţiunilor cu normele juridice – auditul de regularitate; evaluarea rezultatelor privind obiectivele urmărite şi examinarea impactului efectiv – auditul de performanţă.

Compartimentul de audit public intern are următoarele atribuţii: a) elaborează norme metodologice specifice entităţii publice în care îşi

desfăşoară activitatea, cu avizul UCAAPI, iar în cazul entităţilor publice subordonate respectiv, aflate în coordonarea sau sub autoritatea altei entităţi publice, cu avizul acesteia;

b) elaborează proiectul planului anual de audit public intern;

41

c) efectuează activităţi de audit public intern pentru a evalua dacă sistemele de management financiar şi control ale entităţii publice sunt transparente şi sunt conforme cu normele de legitate, regularitate, economicitate, eficienţă şi eficacitate;

d) informează UCAAPI despre recomandările neînsuşite de către conducătorul entităţii publice auditate, precum şi despre consecinţele acestora;

e) raportează asupra constatărilor, concluziilor şi recomandărilor rezultate din activitatea de audit. Compartimentele de audit public intern transmit la UCAAPI structurile teritoriale ale acesteia sau organului ierarhic imediat superior, la cererea acestora, rapoarte periodice privind constatările, concluziile şi recomandările rezultate din activităţile lor de audit;

f) elaborează raportul anual al activităţii de audit public intern. Rapoartele anuale privind activitatea de audit public intern cuprind principalele constatări, concluzii şi recomandări rezultate din activitatea de audit, progresele înregistrate prin implementarea recomandărilor, eventualele iregularităţi sau prejudicii constatate în timpul misiunilor de audit public intern, precum şi informaţii referitoare la pregătirea profesională;

g) în cazul identificării unor iregularităţi semnificative sau posibile prejudicii, raportează imediat conducătorului entităţii publice şi structurii de control intern abilitate;

h) verifică respectarea normelor, instrucţiunilor, precum şi a codului privind conduita etică în cadrul compartimentelor de audit intern din entităţile publice subordonate, aflate în coordonare sau sub autoritate şi poate iniţia măsurile corective necesare, în cooperare cu conducătorul entităţii publice în cauză.

Carta auditului intern şi Codul privind conduita etică a auditorului intern este un document oficial care: defineşte poziţia auditului intern în cadrul entităţii, aria de activitate, obiectivele, drepturile şi obligaţiile auditului intern; informează despre obiectivele şi metodele de audit; clarifică misiunea de audit; fixează regulile de lucru între auditor şi auditat; autorizează accesul la documente, la bunuri şi la persoanele competente pentru buna realizare a misiunilor; promovează regulile de conduită.

Auditorii interni: a) sunt funcţionari publici, se selectează şi au drepturile, obligaţiile şi

incompatibilităţile prevăzute de statutul funcţionarilor publici. Auditorii interni trebuie: să aibă o atitudine imparţială, să nu aibă prejudecăţi, să evite conflictele de interese, respectiv relaţiile care nu sunt sau care nu par a fi compatibile cu interesele entităţii. Un conflict de interese poate să afecteze capacitatea unei persoane de a-şi asuma obiectiv obligaţiile şi responsabilităţile sale; să-şi îndeplinească atribuţiile în mod obiectiv şi independent, cu profesionalism şi integritate, potrivit normelor şi procedurilor specifice activităţii de audit intern;

b) se numesc sau se revocă de către conducătorul entităţii publice, respectiv de către organul colectiv de conducere, cu avizul conducătorului compartimentului de audit public intern;

c) au un nivel de salarizare corespunzător ierarhiei acestei funcţii în cadrul sistemului de salarizare a funcţionarilor publici. Beneficiază de un spor pentru complexitatea muncii de 25% aplicat la salariul de bază brut lunar;

d) trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile în mod obiectiv şi independent, cu profesionalism şi integritate.

42

Auditorii interni au următoarele interdicţii: • nu pot fi desemnaţi să efectueze misiuni de audit public intern la o

structură sau entitate publică dacă sunt soţi, rude sau fini până la gradul al patrulea inclusiv cu conducătorul acesteia sau cu membrii organului de conducere colectiv;

• nu trebuie implicaţi în vreun fel în îndeplinirea activităţilor pe care le pot audita şi nici în elaborarea şi implementarea sistemelor de control intern ale entităţilor publice;

• nu trebuie implicaţi în auditarea programelor şi proiectelor finanţate integral sau parţial de Uniunea Europeană, dacă au responsabilităţi în derularea acestor programe;

• nu trebuie să li se încredinţeze misiuni de audit public intern în sectoarele de activitate în care au deţinut funcţii sau au fost implicaţi în alt mod. Această interdicţie se poate reduce după trecerea unei perioade de trei ani.

Funcţia de auditor intern este incompatibilă cu exercitarea acestei funcţii ca

activitate profesională orientată spre profit sau recompensă. Auditorii interni care se găsesc în una dintre situaţiile de interdicţii au

obligaţia de a-i informa de îndată, în scris pe conducătorii entităţii publice şi şeful structurii de audit public intern.

2.4. Metodologia privind misiunea de audit public intern

2.4.1. Pregătirea misiunii de audit public intern

Ordinul de serviciu este un mandat acordat de către o autoritate calificată unui auditor în vederea începerii unei misiuni.

Declaraţia de independenţă. Auditorii interni selectaţi pentru realizarea unei misiuni de audit public intern întocmesc o declaraţie de independenţă cu scopul de a demonstra independenţa faţă de entitatea sau structura auditată.

Notificarea declanşării misiunii de audit public intern. Compartimentele de audit public intern notifică entitatea sau structura care va fi auditată, cu 15 zile înainte de declanşarea misiunii de audit public intern, despre scopul, principalele obiective şi durata acesteia. În notificare se precizează de asemenea tematica de detaliu, precum şi faptul că pe parcursul misiunii vor avea loc intervenţii la faţa locului al căror program se va stabili ulterior, de comun acord.

Lista centralizatoare a obiectelor auditate, definite sub aspectul caracteris-ticilor specifice şi al riscurilor asociate, constituie suportul analizei riscurilor.

Riscul este posibilitatea de a se produce un eveniment susceptibil de a avea un impact asupra realizării obiectivelor. Riscul se măsoară în termeni de consecinţe şi de probabilitate. Categorii de riscuri:

a) riscuri de organizare (neformalizarea procedurilor): lipsa unor responsabi-lităţi precise, insuficienţa organizatorie a resurselor umane, documentaţia insuficientă, neactualizarea;

b) riscuri operaţionale: neînregistrarea în evidenţele contabile, arhivarea necorespunzătoare a documentelor justificative, lipsa unui control asupra operaţiilor cu risc ridicat;

c) riscuri financiare: plăţi necorespunzătoare, nedetectarea operaţiilor cu risc financiar;

d) riscuri generate de schimbările legislative, structurale, manageriale etc.

43

Probabilitatea de apariţie a riscului se măsoară prin utilizarea a două criterii: aprecierea vulnerabilităţii entităţii, exprimată pe trei niveluri: redusă, medie, mare; aprecierea controlului intern: corespunzător, insuficient, cu lipsuri grave.

Tematica de detaliu şi programul de audit public intern Programul de audit public intern este un document intern de lucru al

compartimentului de audit public intern, care se întocmeşte în baza tematicii detaliate. Cuprinde pe fiecare obiectiv din tematica detaliată acţiunile concrete de efectuat necesare atingerii obiectivului, precum şi repartizarea acestora pe fiecare auditor intern. Tematica în detaliu a misiunii de audit public intern cuprinde totalitatea domeniilor sau obiectivelor de auditat selectate (obiectivele de înde-plinit), se semnează de către şeful compartimentului de audit public intern şi se aduce la cunoştinţă principalilor responsabili ai entităţii sau structurii auditate în cadrul şedinţei de deschidere.

În baza programului de audit public intern se întocmeşte programul preliminar al intervenţiilor la faţa locului, în care se prezintă detaliat lucrările pe care auditorii interni îşi propun să le efectueze, respectiv studiile. Cuantificările, testele, validarea acestora cu materiale probante şi în perioada în care se realizează aceste verificări la faţa locului.

2.4.2. Intervenţia la faţa locului

Intervenţia la faţa locului constă în colectarea documentelor, analiza şi evaluarea acestora şi cuprinde următoarele etape:

• cunoaşterea activităţii, sistemului sau procesului supus verificării şi a structurii procedurilor aferente;

• intervievarea personalului auditat; • verificarea înregistrărilor contabile; • analiza datelor şi informaţiilor; • evaluarea eficienţei şi eficacităţii controlului intern; • realizarea de testări; • verificarea modului de realizare a corectării acţiunilor menţionate în

auditurile precedente (verificarea realizării corectării). Tehnici de audit public intern a) Verificarea asigură validarea, confirmarea, acurateţea înregistrărilor,

documentelor, declaraţiilor, concordanţa cu legile şi regulamentele, precum şi eficacitatea controlului intern. Tehnici de verificare:

• comparaţia – confirmă identitatea unei informaţii după obţinerea acesteia din două sau mai multe surse diferite;

• examinarea – presupune urmărirea în special a detectării erorilor sau a iregularităţilor;

• recalcularea – verificarea calculelor matematice; • confirmarea – solicitarea informaţiei din două sau mai multe surse

independente (a treia parte) în scopul validării acesteia; • punerea de acord – procesul de potrivire a două categorii diferite de

înregistrări; • garantarea – verificarea realităţii tranzacţiilor înregistrate prin examinarea

documentelor de la articolul înregistrat spre documentele justificative;

44

• urmărirea – reprezintă verificarea procedurilor de la documentele justificate spre articolul înregistrat. scopul urmăririi este de a verifica dacă toate tranzacţiile reale au fost înregistrate.

b) Observarea fizică reprezintă modul prin care auditorii interni îşi formează o părere proprie.

c) Interviul se realizează de către auditorii interni prin intervievarea persoanelor auditate, implicate sau interesate. Informaţiile primite se confirmă cu documente.

d) Analiza constă în descompunerea unei entităţi în elemente, care pot fi izolate, identificate, cuantificate şi măsurate distinct.

Colectarea dovezilor Principalele instrumente de audit intern pentru colectarea dovezilor sunt:

chestionarul şi tabloul de prezentare a circuitului auditului (pista de audit). a) chestionarul cuprinde întrebările pe care le formulează auditorii interni. b) tabloul de participare a circuitelor auditului. c) fişa de identificare şi analiză a problemelor (FIAP) se întocmeşte pentru

fiecare disfuncţionalitate constantă.

2.4.3. Raportul de audit public intern Raportul intermediar Proiectul de raport de audit public intern: – se elaborează de către auditorii interni la sfârşitul fiecărei misiuni de audit

public intern; – reflectă cadrul general, obiectivele, constatările, concluziile şi recomandă-

rile auditorilor publici interni; – este însoţit de documente justificative. Raportul de audit se prelucrează pentru redactarea finală şi tipărire. Raportul

trebuie să fie complet şi să includă şi punctul de vedere al entităţii sau structurii auditate. Auditorii sunt responsabili pentru asigurarea unei prezentări de înaltă calitate a raportului de audit şi întocmirea unei liste corecte şi complete de difuzare.

Auditorii prezintă conducătorului compartimentului de audit public intern documentele din dosarul permanent al misiunii de audit public intern. Conducătorul compartimentului de audit public intern: oferă instrucţiunile necesare (adecvate) derulării misiunii de audit public intern; verifică executarea corectă a programului de audit public intern; verifică existenţa elementelor probante.

Raportul de audit public finalizat: – se trimite împreună cu rezultatul concilierii şi punctul de vedere al entităţii

sau structurii auditate, de către şeful compartimentului de audit public intern, conducătorului entităţii publice care a aprobat misiunea, pentru analiză şi avizare. Pentru instituţia publică mică, raportul de audit public intern se transmite spre avizare conducătorului acesteia;

– după avizarea recomandărilor cuprinse în raportul de audit public intern, acesta se comunică structurii auditate;

– structura auditată informează compartimentul de audit public intern asupra modului de implementare a recomandărilor, incluzând un calendar al acestora.

45

Recomandarea este propunerea formulată pentru a corecta sau a ameliora deficienţele constatate. Scopul urmăririi recomandărilor este să asigure formularea corectă a obiectivelor misiunii de audit public intern. Urmărirea recomandărilor de către auditorii interni este un proces prin care se constată caracterul adecvat, eficacitatea şi oportunitatea acţiunilor întreprinse de către conducerea entităţii sau structurii auditate, pe baza recomandărilor din raportul de audit public intern. Responsabilitatea structurii auditate în aplicarea recomandărilor constă în:

– elaborarea unui plan de acţiune, însoţit de un calendar privind îndeplinirea acestuia;

– stabilirea responsabililor pentru fiecare recomandare; – punerea în practică a recomandărilor; – comunicarea periodică a stadiului progresului acţiunilor; – evaluarea rezultatelor obţinute.

2.5. Contravenţii şi sancţiuni în legătură cu auditul public intern Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 30.000.000 de lei

la 50.000.000 de lei următoarele fapte:

Faptele care constituie contravenţii Autorul faptei

Constatarea con-travenţiilor şi aplica-rea sancţiunilor se fac de către reprezentanţii:

a. Încălcarea obligaţiei de a insti-tui la nivelul entităţii publice structuri organizatorice funcţio-nală de audit public intern.

– conducătorul ins-tituţiei publice sau, în cazul altor entităţi, organul colectiv de conducere;

– din UCAAPI; – ai organului ierarhic superior la nivelul entităţii publice subor-donate;

b. Încălcarea obligaţiei de a elabora norme de audit public intern specifice entităţii publice, pre-cum şi neprezentarea lor spre avizare UCAAPI sau organului ierarhic superior, în cazul entităţilor publice subordonate.

– compartimentul de audit public intern;

– din cadrul UCAAPI;

c. Încălcarea obligaţiei de a ela-bora proiectul planului de audit public intern.

– compartimentul de audit public intern;

– din UCAAPI ai orga-nului ierarhic superior la nivelul entităţii publice subordonate;

d. Refuzul de a prezenta docu-mentele solicitate cu ocazia efectuării misiunilor de audit public intern.

– personalul de con-ducere şi de execuţie din structura auditată implicat în activitatea auditată;

– din UCAAPI; – de conducătorul entităţii publice;

e. Nerespectarea prevederilor referitoare la: – numirea sau destituirea con-ducătorului compartimentului de audit public intern; – numirea sau revocarea audi-torilor interni.

– conducătorul entită-ţii publice, respectiv organul de conducere colectivă.

– din UCAAPI; – ai organului ierarhic superior la nivelul enti-tăţii publice subordonate.

46

Controlul, în accepţiunea lui semantică, este o analiză permanentă sau periodică a unei activităţi sau a unei situaţii. El semnifică o supraveghere continuă, morală sau materiale, ca şi stăpânirea unei activităţi sau a unei situaţii.

Activitatea de control mai poate fi definită ca funcţie a conducerii, instrument de conducere, mijloc de cunoaştere a realităţii şi de corectare a erorilor.

Din punct de vedere al misiunii sale, controlul este o componentă intrinsecă a managementului, iar din punct de vedere al exercitării sale este o activitate umană, autonomă şi specifică.

Controlul este un proces de cunoaştere a trecutului, de apreciere a prezentului şi de descifrare a viitorului în legătură cu activitatea firmei şi cu performanţele ei economico-financiare. Cu alte cuvinte, controlul contribuie la integrarea firmei în mecanismul economiei de piaţă printr-o activitate managerială simplă şi continuă.

Obiectul controlului financiar constă în examinarea modului în care se realizează sau s-a realizat programul fixat anticipat şi a modului cum se respectă principiile stabilite, cu scopul de a releva erorilor, abaterile, lipsurile, deficienţele, pentru a se remedia şi evita în viitor.

În condiţiile economiei de piaţă este necesară întărirea instituţiei controlului financiar, atât sub aspectul modului de organizare, cât şi sub aspectul cuprinderii şi extinderii acestuia în economie.

Controlul financiar asigură realizarea unor funcţii specifice, care rezidă din însăşi conţinutul şi natura sa:

a) funcţia de prevenire şi funcţia de perfecţionare; b) funcţia de constatare a situaţiei şi funcţia de corectare; c) funcţia de cunoaştere şi funcţia de evaluare; d) funcţia educativă şi funcţia stimulativă. În acelaşi timp, controlul financiar mai îndeplineşte şi o serie de funcţii

particulare, care reies din obiectivele şi natura acestuia: – funcţia de măsurare a posteriorii a exerciţiului (abaterilor planificate

anticipat); – funcţia de diagnosticare a erorilor financiare; – funcţia de revizuire a obiectivelor sau previziunilor viitoare; – funcţia de a interveni în cadrul compartimentelor date pentru redresarea sau

soluţionarea problemelor firmei; – funcţia de relaxare a activităţii firmei; – funcţia de pregătire a agentului economic; – funcţia de învăţare şi autoînvăţare a realităţilor. Graţie acestor funcţii controlul nu mai este un scop în sine, ci este mai mult

un mijloc, o manieră de a creşte supleţea şi eficacitatea sistemului în care funcţionează.

Formele controlului financiar sunt: a) După momentul în care se exercită controlul raportat la momentul

desfăşurării activităţii sau efectuării operaţiilor ce se conturează: • anticipat sau preventiv; • concomitent sau operativ-crescut; • postoperativ sau interior. b) După modul de corelare cu interesele economico-financiare pentru care

este organizat şi exercitat controlul financiar: • control financiar al statului; • control financiar propriu la instituţiile publice care, la rândul său este:

47

– control financiar preventiv; – control financiar de gestiune. Activitatea de conducere presupune un sistem de comunicaţii care să asigure

transmisiunea clară, precisă, completă şi rapidă a informaţiilor, instrucţiunilor ordinelor, directivelor necesare asupra fundamentării şi exercitării deciziilor. Evidenţa şi controlul sunt esenţiale în conducerea activităţii economico-sociale, bazată pe criterii de profit.

Sistemul de existenţă reprezintă sursa esenţială de informaţii pentru controlul financiar. Pentru a obţine o imagine fidelă a activităţii economico-financiară controlată este necesar ca sursele de informaţii ale controlului să fie reale, legale, corecte, de calitate. În consecinţă, sistemul de documente şi evidenţă este atât obiect al controlului, cât şi sursă de informaţii pentru controlul activităţii economico-financiare.

Documentele primare sau actele justificatoare constituie, de regulă, surse de informaţii pentru toate formele evidenţei. În acelaşi timp, documentele primare servesc pentru informarea operativă a conducerii agenţilor economici.

Pentru contabilitate, documentele îndeplinesc funcţia de acte justificatoare. În acest sens, este necesar ca fiecare document folosit ca act justificator să conţină unele elemente obligatorii, şi anume: denumirea documentului; denumirea şi sediul unităţii care îl întocmeşte; numărul şi data întocmirii; menţionarea părţilor care participă la efectuarea operaţiei (când este cazul); datele cantitative şi valorice ale operaţiei efectuate; semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea operaţiei, ale celor care au sarcina exercitării controlului financiar preventiv sau dreptul să aprobe operaţiile respective etc.

În condiţiile prelucrării datelor cu sisteme electronice de calcul, documentele se grupează în două categorii: documente de intrare (documente primare din care se preiau date pentru a fi prelucrate); documente de ieşire (documente care se întocmesc şi se obţin cu aceste mijloace).

Din punct de vedere al formei controlul documentelor are ca obiective: autenticitatea; exactitatea întocmirii şi valabilitatea documentelor; efectuarea corectă a calculelor.

Din punct de vedere al fondului (conţinutului), controlul documentelor au ca obiective: legalitatea-justeţea, realitatea-exactitatea şi eficienţa, respectiv necesi-tatea, economicitatea şi oportunitatea operaţiilor economice şi financiare consemnate în documente.

Un obiectiv esenţial al controlului documentelor îl constituie gestionarea, folosirea şi evidenţa formularului cu regim special. Controlul asupra gestionării, folosirii şi evidenţei formularelor cu regim special au drept scop preîntâmpinarea şi descoperirea oricărei sustrageri a formularelor cu regim special pe tot parcursul gestionării lor.

Prin înregistrările, centralizate şi prelucrările contabile se exercită un control contabil asupra activităţii economice, financiare şi gestionare a agenţilor economici. În consecinţă controlul contabil este unul centrat asupra legalităţii, realităţii şi eficienţei operaţiilor şi activităţii economice şi financiare, care se efectuează cu ajutorul mijloacelor contabilităţii şi instrumentelor specifice acestora, respectiv: înregistrări, conturi, balanţe de control contabil, situaţii contabile, registrele contabilităţii sintetice şi analitice, registrele operative ale gestiunilor în bani şi materiale, corelaţii balanţiere etc.

48

Deoarece contabilitatea are la bază documente primare şi centralizatoare, controlul contabil este strâns corelat cu cel documentar şi se manifestă în unitate cu acesta ca procedeu de control documentar-contabil. Pentru a sintetiza real şi legal activitatea economică şi financiară este necesar ca sistemul de evidenţă să fie exact, corect, real, legal şi complet. Din acest motiv se exercită, în primul rând, controlul asupra organizării şi conducerii evidenţei tehnico-operativ şi contabile.

Reluând într-o formă sintetică cu caracter practic, principalele obiective ale controlului contabilităţii constau în:

– conducerea corectă şi la zi a contabilităţii; – întocmirea documentelor justificatoare pentru operaţiunile patrimoniale; – constituirea şi evaluarea capitalului social şi a patrimoniului; – exactitatea şi realitatea înregistrărilor contabile pentru stabilirea şi înde-

plinirea obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat; – inventarierea patrimoniului şi valorificarea rezultatelor acestora; – întocmirea balanţelor de verificare, a bilanţului contabil şi a contului de

profit şi pierdere. Metodologia de exercitare a controlului financiar Prin acţiunea de control se stabileşte dacă activitatea economică şi financiară

este organizată şi se desfăşoară conform normelor, principiilor sau regulilor stabilite. Orice operaţie sau activitate economico-financiară se conturează nu numai în sine, ci şi în raport cu anumite criterii, respectiv o bază de comparaţie. Comparaţia de control prezintă aspecte specifice în funcţie de natura operaţiilor şi activităţilor economico-financiare controlate, de metodologia de calcul şi sistemul de evidenţă.

Metodologic, controlul, ca proces de cunoaştere, perfecţionare a activităţii economico-financiare şi sociale impun următoarele momente:

– cunoaşterea situaţiei stabilite; – cunoaşterea situaţiei reale; – determinarea abaterilor prin compararea situaţiei reale cu cea stabilită; – concluzii, sugestii, propuneri şi măsuri. Componenta principală a metodologiei, de control o constituie ansamblul

procedeelor de cercetare, cunoaştere şi perfecţionare a activităţii economice şi finan-ciare, şi anume: studiul general prealabil asupra activităţii ce urmează a se controla; controlul documentar contabil; controlul faptic; analiza economico-financiară; controlul total şi prin şomaj; finalizarea (valorificarea) constatărilor controlului.

Având în vedere rolul şi obiectul controlului financiar, metode de cercetare a acestora se concretizează într-un sistem unitar de concepte şi judecăţi de valoare care asigură cunoaşterea efectivă a fenomenelor economico-sociale şi interpretarea corectă a lor.

Metoda sistemului financiar exprimă întreaga acţiune de cunoaştere şi presupune utilizarea unor procedee de control specific, care la rândul lor impun folosirea de tehnici sau instrumente de control adecvate.

Procedeul de control reprezintă un ansamblu de reguli specifice, tehnici şi instrumente care îmbinată cu o anumită măiestrie procedurală specifică profesioniştilor contabili, expediţiilor în domeniu, se aplică în vederea soluţionării concrete a problemelor ce decurg din funcţiile controlului.

Prin tehnică, modalitate sau instrument de control înţelegem o categorie specifică unui domeniu restrâns de activitate, care desemnează mijlocul utilizat de

49

organul de control sau profesionistul contabil şi prin care soluţionează în mod concret, problemele ce decurg din prerogativul funcţiei sale.

În vederea asigurării unui control cât mai corect şi complet, procedeele de control trebuie să fie utilizate într-un sistem de interrelaţii printr-o îmbinare raţională, dar să constituie un tot unitar, în funcţie de particularităţile specifice ale agenţilor economici. Astfel, putem vorbi despre un control de calitate, având o metodologie logică şi unitară şi o eficienţă sporită.

Între procedeele de control folosite în practică relevăm: 1. Studiul general probabil face posibilă cunoaşterea elementelor esenţiale

şi specifice ale activităţii ce urmează a se controla şi pe baza acestora orientează acţiunea de organizare şi exercitare în continuare a muncii de control asupra: remedierii unor deficienţe, lipsuri, abateri; mobilizării unor rezerve de perfecţionare a activităţii economico-financiară; soluţionării operative a proble-melor legate de integritatea patrimoniului respectarea disciplinei financiare de constituirea şi utilizarea corectă a fondurilor, de creşterea rentabilităţii şi eficienţei economice.

2. Controlul documentar-contabil constă în aprecierea şi analiza unor operaţiuni, procese sau fenomene economice pe baza documentelor justificative care le reflectă. Este procedeul de stabilire a realităţii, legalităţii şi eficienţei operaţiilor şi activităţilor economice şi financiare prin examinarea documentelor primare şi centralizare, a înregistrărilor în evidenţa tehnico-operativă, a situaţiilor contabile şi bilanţierelor.

Controlul documentar-contabil poate fi preventiv (efectuat asupra documen-telor de dispoziţie) sau ulterior (efectuat cu ajutorul documentelor de execuţie). El se exercită printr-o serie de modalităţi sau tehnici de control documentar-contabil şi tehnici specifice de control documentar-contabil.

a) Tehnici sau modalităţi de control-documentar contabil: controlul crono-logic, controlul invers cronologic, controlul sistematic sau pe probleme, controlul specific, controlul încrucişat, investigaţia de control, examenul critic, analiza contabilă, balanţa de control contabilă sintetică şi analitică, tehnica corelaţiilor bilanţiere, tehnici specifice de control în condiţiile sistemelor de prelucrare automată a datelor etc.

b) Tehnici sau modalităţi specifice de control documentar-contabil: reconsti-tuirea cantitativă a unor evidenţe global-valorice pe baza inventarelor şi actelor de gestiune; comparaţia de control privind stabilirea stocurilor (soldurilor) maxime posibile la intervalul final; corelarea intrărilor de materiale, produse sau mărfuri, în funcţie de consum, eliberări sau vânzări; compararea depunerilor de numerar din vânzări cu vânzările posibile în anumite perioade, pentru a se depista eventualele depuneri în contul unor lipsuri în gestiune, din perioada anterioară.

3. Controlul faptic este procedeul de stabilire a modalităţii, existenţei şi mişcării mijloacelor materiale şi băneşti şi a desfăşurării activităţilor economico-fi-nanciare. Principalele modalităţi sau tehnici de control faptic sunt: inventarierea, expertiza tehnică şi analiza de laborator, observarea directă, inspecţia faptică.

4. Controlul total sau prin sondaj Controlul total cuprinde toate operaţiile din cadrul obiectivelor stabilite şi pe

întreaga perioadă supusă controlului. Controlul prin sondaj cuprinde numai o parte din operaţiile şi documentele dintr-un anumit sector.

50

Tehnicile sau modalităţile de control se întrepătrund în forme multiple şi variate cum sunt: controlul simultan, controlul complet, controlul continuu sau permanent, controlul progresiv, controlul periodic, controlul direct, controlul execuţiei şi controlul de conducere.

Controlul financiar nu se limitează la corectarea lipsurilor, deficienţelor şi abaterilor. Controlul de constatare este urmat obligatoriu de controlul de remediere definitivă a neajunsurilor şi abaterilor constatate. Astfel, se propun sau dispun măsuri operative, în timpul desfăşurării controlului pentru înlăturarea deficienţelor constatate şi prevenirea respectării lor.

Pe baza constatărilor şi propunerilor organelor de control financiar, conducerea agentului economic controlat şi a organului care a dispus controlul stabilesc o serie de măsuri de remediere.

Pentru stabilirea răspunderii, ca modalitate de finalizare a controlului financiar există următoarele răspunderi: disciplinară, contravenţională, materială şi penală.

5. Organizarea controlului financiar Managementul financiar-contabil se referă la sistemele legale şi

administrative şi la procedurile stabilite pentru a permite agenţilor economici să conducă activităţile, astfel încât să asigure utilizarea corectă a fondurilor, în conformitate cu standarde definite de probabilitatea şi regularizate. Un concept-che-ie în teoria şi practica managementului modern se constituie responsabilitatea.

Managementul financiar-contabil pune accent pe controlul managerial, respectiv controlul intern. Pentru management şi administraţie, controlul este un sistem de mecanisme şi mijloace de ghidare, autoreglare sau constrângere pentru a preveni, aşa cum un pilot controlează aeronava. A controla înseamnă a verifica şi analiza, a avea o imagine a conturilor. Sistemele de informaţie managerială formează un element-cheie al controlului managerial.

Managerii agentului economic: – au responsabilitatea principală de a întocmi şi de a prezenta situaţiile

financiare ale agentului economic; – sunt interesaţi şi de informaţiile cuprinse în situaţiile financiare, chiar dacă

au acces la informaţii financiare şi de gestiune suplimentare, care ajută la înfăptui-rea proceselor de planificare, luarea deciziilor şi control.

Conformitatea situaţiilor financiare cu legile şi reglementările în vigoare este responsabilitatea managementului care trebuie să asigure că operaţiile agentului economic sunt desfăşurate în concordanţă cu prevederile şi reglementările legale; să prevină şi să detecteze neconcordanţele.

Controlul financiar propriu al agenţilor şi instituţiilor publice se organizează sub forma controlului financiar preventiv şi a controlului financiar de gestiune. Controlul financiar preventiv urmăreşte să preîntâmpine încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare şi producerea de pagube şi se exercită asupra documentelor care consemnează operaţiile ce se referă la drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale unităţii, în faza de angajare şi de plată, în raporturile cu alte persoane juridice sau fizice.

Controlul financiar preventiv se organizează de ordonatorii de credite principali, secundari şi terţiari, precum şi de directorii generali ai regiilor autonome prin compartimentul financiar-contabil. Controlul financiar preventiv se exercită de şeful compartimentului financiar-contabil.

51

6. Prevenirea şi combaterea corupţiei Corupţia reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obţinerii,

pentru sine ori pentru altul, a unui câştig necuvenit: abuzul de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu; fraude; favoritismul; conflictul de interese etc.

Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, semnată de România la data de 27 ianuarie 1999, defineşte corupţia, care prevede atât sectorul public, cât şi sectorul privat, în cele două modalităţi de săvârşire, activă şi pasivă. Formele de corupţie cele mai des întâlnite sunt: corupţia administraţiei, corupţia în justiţie, corupţia economică şi corupţia politică.

Există riscuri pentru persoanele cu drept de decizie şi cele cu atribuţii de control săvârşirea unor infracţiuni de corupţie sau a unor fapte asimilate acestora precum şi faptele ce constituie infracţiuni împotriva intereselor financiare ale CE. Între infracţiunile de corupţie se menţionează: luarea şi darea de mită; primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă, promisiunea, oferta sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu etc.

Persoanele cu atribuţii de control sunt obligate: • să înştiinţeze organul de urmărire penală sau, după caz, organul de

constatare a săvârşirii imperfecţiunilor, abilitat de lege, cu privire la orice date din care rezultă indicii că s-a efectuat o operaţiune sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală;

• în cursul efectuării actului de control, să procedeze la asigurarea şi conservarea urmelor infracţiunilor, a corpurilor delicte şi a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.

Îndeplinirea cu bună credinţă, de către persoanele cu atribuţii de control şi celelalte persoane, a obligaţiilor stabilite pe o anumită linie nu constituie o încălca-re a secretului profesional şi nu atrage răspunderea penală, civilă sau disciplinară.

7. Organizarea controlului financiar public Controlul financiar preventiv se organizează la următoarele entităţi publice: – autorităţile publice şi autorităţile administrative autonome; – instituţiile publice aparţinând administraţiei publice centrale şi locale şi

instituţiilor publice din subordinea acestora; – regiile autonome de interes naţional sau local; – companiile sau societăţile comerciale etc. Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită de autorităţi

competente, în mod unitar, în următoarele forme: A. Controlul financiar preventiv propriu (intern) la toate entităţile publice şi

asupra tuturor operaţiunilor cu impact financiar asupra fondurilor şi patrimoniului public.

În cazul acestui tip de control conducătorii entităţilor publice, au o serie de îndatoriri precise privind organizarea controlului financiar preventiv propriu, începând cu stabilirea acestuia şi până la desemnarea persoanelor din cadrul compartimentelor de specialitate care să exercite, prin viză, controlul financiar preventiv.

Prin dispoziţii bine stabilite sunt prevăzute condiţiile necesare a fi îndeplinite de persoanele ce se numesc în activitatea de control financiar preventiv propriu, precum şi procedura de numire, suspendare, schimbare sau destituire a aceloraşi persoane în funcţie de performanţa lor.

52

În această complexă activitate Ministerul Finanţelor Publice organizează controlul financiar preventiv, propriu şi pentru operaţiunile privind bugetul trezoreriei statului, operaţiunile privind datoria publică şi alte operaţiuni specifice. În egală măsură au obligaţii precise în ce priveşte elaborarea normelor metodologice privind cadrul general al atribuţiilor şi executării controlului financiar preventiv propriu etc.

B. Controlul financiar preventiv delegat, la ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi ai bugetului oricărui fond special, la Fondul Naţional şi la agenţiile de implementare a fondurilor comunitare, precum şi la alte activităţi publice cu risc ridicat, prin controlori delegaţi ai Ministerului Finanţelor Publice.

8. Exercitarea controlului financiar preventiv Controlul financiar preventiv se exercită: a) asupra tuturor operaţiunilor care afectează fondurile publice şi/sau

patrimoniul public; b) asupra documentelor în care sunt consemnate operaţiunile patrimoniale

înainte ca acestea să devină acte juridice prin aprobarea lor de către titularul unei competenţe delegată în condiţiile legii;

c) în baza actelor şi/sau documentelor justificatoare certificate în privinţa realităţii, regularităţii şi legalităţii de către conducătorii compartimentelor de specialitate emitente;

d) numai după avizarea de către compartimentele de specialitate juridică şi financiar-contabilă.

În cazul exercitării controlului financiar preventiv propriu, principiile care stau la baza realizării atribuţiilor de control de către persoanele desemnate se referă la:

– competenţa profesională; – independenţa profesională în condiţiile separării atribuţiunilor; – obiectivitate; – conduită morală; – confidenţialitate; – incompatibilitate. Controlul financiar preventiv se exercită prin viză de către persoanele din

cadrul compartimentelor de specialitate desemnate în acest sens de către conducătorul entităţii publice. Viza de control financiar preventiv se exercită prin semnătura persoanei desemnate şi prin aplicarea de către aceasta a sigiliului personal. Sigiliul cuprinde următoarele informaţii: denumirea entităţii publice, menţiunea „vizat pentru controlul financiar preventiv”, numărul sigiliului, elementele de identificare a datei acordării vizei (an, lună, zi). Documentele prezentate la viza de control financiar preventiv se înscriu în Registrul privind operaţiunile prezentate la viză.

Acordarea vizei de control financiar preventiv propriu urmează o procedură de control care poate cuprinde în final şi refuzul de viză în cazul în care în urma controlului s-a constatat că cel puţin un element de fond cuprins în lista de control nu este îndeplinit şi în esenţă, operaţiunea nu întruneşte condiţiile de legalitate, regularităţii şi, după caz, de încadrare în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de angajament.

Există şi situaţia de excepţie când o operaţiune pentru care s-a refuzat viza de control financiar preventiv se poate efectua de către ordonatorul de credite pe propria răspundere, numai dacă prin aceasta nu se depăşeşte creditul bugetar şi/sau la angajament.

53

Exercitarea controlului financiar preventiv propriu presupune şi aplicarea în cazurile prevăzute de lege a unor amenzi contravenţionale pentru situaţii constatate de persoane cu atribuţii de inspecţii din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.

În cazul controlului financiar preventiv delegat, exercitarea lui se face de către controlorii delegaţi ai Ministerului Finanţelor Publice la sediul instituţiilor publice la care au fost numiţi, şi numai asupra operaţiunilor care se înscriu în condiţiile fixate prin ordinul de numire. Controlul financiar preventiv se exercită asupra operaţiilor ce intră în competenţa sa numai după ce acestea au fost supuse controlului financiar preventiv propriu (intern).

După parcurgerea procedurii de control, dacă se constată că cel puţin un element de fond cuprins în lista de control nu este îndeplinit, controlorul delegat în scris ordonatorului de credite motivul pentru care operaţiunea nu poate fi executată. În situaţii complexe, controlorul delegat poate solicita controlorului financiar şef constituirea comisiei pentru formularea opiniei neutre.

Pentru operaţiunile care se supun şi controlului preventiv delegat al Ministerului Finanţelor Publice, refuzul vizei de control financiar preventiv propriu (intern) face ca proiectul de operaţiune să nu poată fi supus controlului financiar preventiv delegat. Avizul consultativ solicitat în asemenea cazuri de ordonatorul de credite controlorului delegat nu constituie act de pronunţare asupra legalităţii şi regularităţii operaţiunilor.

Activitatea de control preventiv este consemnată într-un Raport naţional anual elaborat de Direcţia Generală de Control Financiar Preventiv din cadrul Ministerului Finanţelor Publice care se transmite spre dezbatere Guvernului o dată cu conturile generale anuale de execuţie a bugetelor prevăzute de lege. În Raportul anual privind controlul preventiv se evaluează activitatea de control financiar preventiv şi capacitatea administrativă a entităţilor publice de integrare a acestuia în sfera responsabilităţii manageriale prin dezvoltarea unui sistem de control intern eficace.

Instituţiile publice ale căror conducători au calitatea de ordonatori secundari sau terţiari de credite depun rapoartele la organul ierarhic superior la termenele fixate de acesta.

9. Armonizarea controlului financiar public cu acquis-ul comunitar Acquis-ul comunitar reprezintă totalitatea normelor juridice ce reglementează

activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comunitare. Acte ale instituţiilor comunitare sunt actele cu caracter normativ emise de

către instituţiile comunitare, în principal de către Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană, în cursul exercitării competenţelor ce le sunt atribuite prin tratat: regulamente, directive, decizii, recomandări şi opinii.

România a acceptat acquis-ul comunitar în domeniul controlului financiar prin capitolul 28 al Acordului de aderare – „Controlul financiar” – care trebuie implementat efectiv până la data aderării. După aderare, România trebuie să asigure un management financiar riguros, transparenţa şi controlul utilizării fondurilor UE, precum şi protejarea intereselor financiare ale UE.

În ceea ce priveşte stadiul implementării şi înfiinţării funcţiilor de control, management financiar şi audit intern aplicate fondurilor comunitare în cadrul agenţiilor de implementare, controlul financiar preventiv propriu este organizat şi exercitat asupra tuturor proiectelor de operaţiuni de către persoane autorizate în acest sens, în sfera răspunderii manageriale. Totodată au fost elaborate şi aplicate pistele de audit public intern pentru cele trei instrumente financiare de preaderare

54

pentru derularea fondurilor: PHARE la Oficiul de Plăţi şi Contracte PHARE şi la Fondul Naţional; ISPA la Fondul Naţional, la Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE; SAPARD la Fondul Naţional.

Conform Raportului Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România pe calea aderării au fost înregistrate progrese în privinţa controlului financiar, iar sistemele moderne de gestiune şi control financiar sunt în curs de implementare. Sunt însă necesare eforturi ale UE, fiind necesară consolidarea capacităţii administrative de control intern al finanţelor publice.

10. Protejarea intereselor financiare comunitare prin combaterea frau-dei şi neregulilor

Fraudă împotriva intereselor financiare comunitare este orice act deliberat care constă în folosirea şi prezentarea de documente sau declaraţii false, care au drept efect aproprierea frauduloasă sau deţinerea incorectă de fonduri şi diminuarea ilegală a resurselor bugetului general comunitar.

Pentru acoperirea diverselor tipuri de fraudă, două concepte complementare acoperă procesul financiar în cadrul UE: venituri şi cheltuieli. Protecţia adecvată a intereselor financiare comunitare trebuie să se asigure nu numai împotriva fraudei, ci şi împotriva neregulilor, nu neapărat frauduloase. Prin neregulă se înţelege orice încălcare a unei prevederi a legii comunitare, care rezultă dintr-o acţiune sau omisiune de către un operator economic, cu efectul aducerii unui prejudiciu bugetului general comunitar, atât prin diminuarea, cât şi prin pierderea de venituri provenite din resurse colectate direct sau în numele Comunităţii sau printr-o cheltuială nejustificată.

O altă măsură preventivă împotriva fraudei este cea a controlului financiar efectuat de Ministerul Finanţelor Publice, în situaţiile în care există indicii de fraudă sau alte violări ale legislaţiei financiare în cadrul instituţiilor publice.

În lupta împotriva fraudei acţionează Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) care a fost înfiinţat în 1999 ca o substructură a Comisiei Europene după ce unităţile şi efectivele pentru coordonarea prevenirii fraudei nu s-au dovedit a fi instituţii de control destul de eficiente. Activităţile OLAF implică în mod special:

– efectuarea de investigaţii administrative (externe şi interne) pentru combaterea fraudei, corupţiei şi a altor activităţi ilegale;

– acordarea de asistenţă tehnică, de specialitate etc. Legătura directă cu OLAF o reprezintă instituţia românească care asigură

cooperarea între autorităţile române şi OLAF, respectiv Corpul de Control al Guvernului în calitate de punct unic de contact.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Ce se înţelege prin audit, auditul inter şi auditul public intern? 2. Explicaţi noţiunile: entitate publică, instituţie publică, fonduri publice,

patrimoniul public. 3. Care sunt obiectivele auditului public intern? 4. Menţionaţi care sunt tipurile de audit. 5. Care sunt caracteristicile operaţiunilor, activităţilor sau acţiunilor care se

efectuează, se execută şi se desfăşoară în cadrul instituţiilor publice? 6. Ce se înţelege prin CAPI, UCAAPI, Compartimentul de audit public intern? 7. Ce reprezintă Carta auditului intern şi Codul privind conduita etică a

auditului intern?

55

8. Ce se înţelege prin auditori interni? 9. Ce se înţelege prin misiunea de audit public intern? 10. Ce este şi ce semnificaţie are intervenţia la faţa locului? 11. Ce reprezintă Raportul de audit public intern?

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. Prin entitate publică se înţelege: a) autoritatea publică; b) instituţia publică; c) compania/societatea naţională; d) regia autonomă; e) societatea comercială la care statul sau o unitate administrativ-teritorială

este acţionar majoritar, cu personalităţi juridică. 2. Completaţi cuvântul lipsă: Patrimoniul public reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor statului,

unităţilor administrativ-teritoriale sau ale entităţilor publice ale acestora, dobândite sau asumate cu_____________ .

3. Tipurile de audit sunt: a) auditul de sistem; b) controlul intern; c) auditul performanţei; d) auditul de regularitate. 4. Caracteristicile operaţiunilor ce privesc auditul public intern în cadrul ins-

tituţiei publice sunt: Nr. crt.

Denumirea caracteristicilor

Definirea caracteristicilor

1. Conformitatea a) caracteristica unei operaţiuni de a corespunde

politicii asumate în mod expres în domeniul respec-tiv de către o autoritate superioară, potrivit legii.

2. Oportunitatea temporală b) se analizează dacă obiectul auditat s-a realizat în

acea conjunctură acţională normativă etc., care să confere cel mai înalt grad de eficienţă.

3. Acoperirea riscului intern c) se evaluează modul şi gradul în care realizarea

obiectivului auditat a antrenat riscuri interne.

Vă rugăm să găsiţi corespondenţele necesare între caracteristica şi definirea lor şi să daţi răspunsul corect.

5. Răspundeţi cu Adevărat sau Fals: Funcţiile specifice controlului financiar sunt:

a) funcţia de prevenire şi de perfecţionare; b) funcţia de constatare a situaţiei şi cea de corectare; c) funcţia de cunoaştere şi cea de evaluare; d) funcţia educativă şi funcţia stimulativă.

56

6. Răspundeţi cu Da sau Nu: Din punct de vedere al formei controlul documentelor are ca obiective: – autenticitatea; – exactitatea întocmirii şi valabilitatea documentelor; – efectuarea corectă a calculelor. Răspunsuri la testele grilă: 1. a-e; 2. orice titlu; 3. a, c, d; 4. a, c; 5. Ade-

vărat; 6. Da.

BIBLIOGRAFIE Obligatorie 1. Boulescu, Mircea, Corneliu Bârnea, Ovidiu Ispir, Controlul financiar intern şi

audit intern la entităţile publice, Editura Economică, Bucureşti, 2004. *** Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, în „Monitorul Oficial”,

nr. 953/24 decembrie 2004. *** Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 35/2003 pentru aprobarea Normelor

generale privind executarea activităţii de audit public intern, în „Monitorul Oficial”, nr. 130 şi 130 bis, 27 februarie 2003. Modificat şi completat prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice, nr. 423/2004, în „Monitorul Oficial”, nr. 245, 19 martie 2004.

Facultativă 1. Renard, Jacques, Teoria şi practica auditului intern, Editura Ministerului

Finanţelor Publice, Bucureşti, 2003.

57

EFICIENŢĂ ECONOMICĂ

Prof. univ. dr. Gheorghe ZAMAN Prep. univ. Marinela GEAMĂNU

OBIECTIVE Obiectivul principal al disciplinei Eficienţa economică constă în însuşirea

de către studenţi, a unui sistem de cunoştinţe teoretice şi practice privind deter-minarea eficienţei economice, în general, şi a investiţiilor, în special, la nivelurile micro, mezo şi macroeconomic.

Temele cuprinse în cadrul disciplinei se referă la problematica economico-fi-nanciară a proiectelor de investiţii, punându-se un accent deosebit pe metodologia de evaluare a eficienţei acestora, în condiţiile economiei de piaţă concurenţială, precum şi pe metode specifice utilizate de organisme financiare specializate din România ca şi de organizaţiile financiare internaţionale (Banca Mondială, BERD etc.).

CUVINTE-CHEIE: eficienţa economică; efort; efect; criteriul maximizării;

criteriul minimizării; optimul economic; decalaj de timp (time-lag); actualizarea, indicatori statici; indicatori dinamici; factor de actualizare; teoria jocurilor; riscul; incertitudine; prag de rentabilitate; rata rentabilităţii; efectul de levier.

1. EFICIENŢA ECONOMICĂ

1.1. Definiţie

În cadrul ştiinţei economice, eficienţa reprezintă un domeniu esenţial de

studiere a fenomenelor şi proceselor economice din punctul de vedere al raportului, corelaţiei, comparaţiei dintre cheltuieli (Ch), eforturi, consumul de resurse, pe de o parte, şi rezultatele (R), efectele, producţia realizată, pe de altă parte, exprimate în unităţi fizice şi valorice.

Eficienţa economică (Ef) este un indicator structural calitativ care, pune în legătură eforturile şi efectele economico-financiare, în scopul unei corecte fundamentări a deciziilor.

Eficienţa economică se poate exprima ca: • diferenţă: Ef = R – Ch, atunci când: – Ef > 0, R > Ch ⇒ eficienţă;

– Ef = 0, R = Ch ⇒ punct mort sau prag de rentabilitate; – Ef < 0, R < Ch ⇒ ineficienţă;

• raport: Ef = ChR , atunci când: – Ef > 1, R > Ch ⇒ eficienţă;

– Ef = 1, R = Ch⇒ punct mort sau prag de rentabilitate; – Ef < 1, R < Ch ⇒ ineficienţă.

58

1.2. Criteriul eficienţei economice Orice agent economic este interesat să-şi maximizeze rezultatele sau să-şi

minimizeze cheltuielile. Este important de reţinut că aceste două ipostaze ale criteriilor de eficienţă trebuie formulate astfel:

– criteriul maximizării efectului, al rezultatului în condiţiile unui volum şi ale unei structuri date a resurselor, cheltuielilor;

– criteriul minimizării cheltuielilor, la un anumit cuantum de efecte. Nu există simultaneitatea criteriilor maximizării şi minimizării. În literatura

de specialitate, foarte adesea se utilizează criteriul de optimalitate sau al optimului economic, ceea ce presupune ca dintr-o multitudine de variante ale eficienţei economice, să o alegem pe cea mai bună, pe cea optimă, în funcţie de criteriul concret de eficienţă.

Optimul unei activităţi, în condiţiile pieţei concurenţiale, se realizează atunci când avem egalitate între costurile şi veniturile marginale ale unei firme,

adică:VV

CC ∆

=∆ , unde: C = costuri medii; ∆C = costuri marginale; V = venituri

medii; ∆V = venituri marginale. Din relaţia anterioară se deduce că optimul pe piaţă se realizează atunci când eficienţa medie (Efm) este egală cu eficienţa

marginală (Ef mg ), adică: CV

CV

∆∆

= , în care: CV = eficienţa medie;

CV

∆∆ = eficienţa

marginală. Se pot determina următoarele mărimi utile pentru asemenea situaţii de

eficienţă sau ineficienţă, în cazurile concrete ale societăţilor comerciale, şi anume: V = (C × ∆V) /∆C; ∆V = (V × ∆C) /C; C = (V × ∆C) /∆V; ∆C = (C × ∆V) /V.

Deşi există mai multe variante de indicatori de eficienţă, doar una singură este optimă. De aici, se deduce că nu orice variantă eficientă este optimă şi că orice variantă optimă este eficientă.

1.3. Evaluarea eficienţei economice

1. Sistemul indicatorilor eficienţei la nivel macroeconomic cuprinde un

nomenclator numeros de indicatori, dar cei mai utilizaţi sunt cei care raportează efecte macroagregate economice de tipul PIB, VA (valoarea adăugată), consum final, exporturi etc. la eforturi, cheltuieli macroagregate de tipul populaţie totală, populaţie ocupată, investiţii, fonduri fixe, cheltuielile cu munca vie etc.

O importanţă aparte o au sistemele de indicatori ai eficienţei economice după nivelul de agregare la care se referă: macroeconomic; sectorial sau de ramură şi subramură; microeconomic sau la nivel de întreprindere.

Indicatorii macroeconomici ai eficienţei se pot determina sub formă de raport în care variabilele de efect şi efort pot fi exprimate valoric în majoritatea cazurilor, ca de exemplu:

Ws = PIB/Ns; Emf = PIB/Mf; Ei = PIB/I, unde: Ws = productivitatea socială a muncii;

PIB = produsul intern brut; Ns = număr de salariaţi;

59

Emf = eficienţa mijloacelor fixe; Mf = volumul valoric al mijloacelor fixe; Ei = eficienţa investiţiilor; I = investiţii. O importanţă aparte o au indicatorii care reflectă volumul valoric sau fizic al

rezultatelor, efectelor la nivel macroeconomic la o unitate de consum de resurse materiale, în special energetice. De exemplu, volumul valoric al PIB care revine la o unitate de consum total de energie (Efen) se poate calcula astfel:

Efen = PIB/En , unde: En = consumul de energie exprimat în Kwh sau tone combustibil convenţional.

Inversul lui Efen mai poartă şi denumirea de energointensivitate a PIB, adică mărimea consumului de energie pe ansamblul economiei naţionale pentru a produce o unitate de PIB.

2. Gama indicatorilor de eficienţă la nivel sectorial, de ramură şi subramură include indicatorii utilizaţi la nivel macroeconomic cu deosebirea că mărimea valorică (fizică) a variabilelor de efect şi efort se referă numai la domeniul respectiv şi că în locul PIB se va folosi categoria de valoare adăugată.

3. La nivel microeconomic (de întreprindere) există un set de indicatori generali ai eficienţei economice bazaţi pe exprimarea valorică a efectelor şi eforturilor care reflectă rezultativitatea de ansamblu a activităţii întreprinderii respective. Cei mai uzitaţi indicatori generali ai eficienţei microeconomice se referă la:

A) eficienţa factorilor de producţie (munca şi capitalul); B) eficienţa consumului de resurse materiale; C) eficienţa structurii consumului de resurse şi a rezultatelor; D) eficienţa economico-financiară. În categoria A) de indicatori, cel mai frecvent utilizaţi sunt: productivitatea

muncii (W) şi eficienţa capitalului fix (Ecf). Productivitatea muncii (W) poate fi calculată ca raport între volumul valoric

(Qv) sau fizic (Qf) al producţiei (Q) şi numărul de salariaţi (Ns), sau timpul lucrat (T), exprimat în număr ore (Th) sau ore/ani (Ta). Astfel,

vom avea: (1) W = Q/Ns, cu variabilele: W1 = Qv/Ns; W2 = Qf/Ns; W3 = Q/T;

W4 = Q/Th; W5 = Q/Ta. În cazul în care relaţia (1) se împarte la numărător şi numitor cu mărimea

capitalului fix (Cf), vom obţine: (2) W = (Q/Cf)/(N/Cf), din care rezultă că productivitatea muncii depinde de

raportul Q/Cf, care reprezintă eficienţa capitalului fix şi N/Cf, mărimea inversă a gradului de înzestrare tehnică a muncii (Cf/N).

Eficienţa capitalului fix (Ecf) se calculează, de regulă, după următoarea relaţie:

(3) Ecf = Q/Cf, unde Q se poate calcula după variantele Qv şi Qf, iar Cf după variantele Cfv (capital fix în expresie valorică) şi Cff (capital fix în expresie fizică). Cei mai uzitaţi indicatori de eficienţă ai factorului de producţie Cf sunt: producţia, profitul la 1 milion capital fix.

B) Eficienţa consumului de resurse materiale (Em) se determină după formula:

(4) Em = Q/M, unde: M = volumul resurselor materiale atrase sau consumate. M poate fi exprimat valoric (Mv) sau fizic (Mf).

60

În cazul în care se folosesc indicatorii Qf şi Mf ca raport Mf/Qf avem ceea ce în practica economică este cunoscut sub denumirea de consum specific de materiale pentru realizarea unei unităţi fizice de producţie, indicator relevant pentru comparaţii internaţionale, calitatea şi competitivitatea produselor.

C) Structura consumului de resurse şi a rezultatelor activităţilor unei întreprinderi oferă indicii utile pentru căile de sporire a eficienţei economice ţinând seama de rolul specific pe care-l poate avea fiecare categorie de resursă sau rezultat. În principal, avem următoarele categorii de indicatori:

– ponderea muncitorilor, a personalului de conducere şi administrative în numărul total de salariaţi;

– indicele de utilizare a timpului de lucru al salariaţilor (timp efectiv lucrat/timp disponibil);

– ponderea capitalului fix active în totalul capitalului fix; – ponderea cheltuielilor materiale în total cheltuieli; – ponderea materiilor prime depozitate sau din import în volumul valoric al

materiilor prime. D) Principalii indicatori generali ai eficienţei economico-financiare sunt

reprezentaţi de: a) rata profitului (r) ca raport între profit (P) şi cheltuieli totale (Ch), adică: (5) r = (P/Ch) * 100 Această rată se exprimă sub formă procentuală şi reflectă capacitatea unei

firme de a realiza profit. În locul profitului, în formula (5) se poate utiliza indicatorul venit net (Vn) ca diferenţa dintre valoarea producţiei marfă şi cheltuielile totale, r' = Vn/Ch sau în locul cheltuielilor se utilizează capitalul fix (Cf) şi capitalul circulant (Cc), r" = P/Cf + Cc.

b)cheltuielile (Ch) la 1 milion lei venituri sau producţie(V). (6) c = Ch/V, unde: Ch = cheltuielile totale anuale; V = valoarea anuală a producţiei.

1.4. Tipologia sistemului de indicatori Eficienţa economică a investiţiilor reprezintă un indicator cheie pentru

dezvoltarea unei companii ca şi a economiei în ansamblul său. Se consideră eficiente numai investiţiile generatoare de profit care, cumulat pe durata de exploatare a unui obiectiv, urmăreşte să recupereze integral cheltuielile cu investiţiile şi să asigure şi un profit adiţional a cărui maximizare reprezintă unul din obiectivele societăţii.

Indicatorii de eficienţă se împart în următoarele categorii: 1. Indicatori generali care cuprind: a) capacitatea de producţie: (Q) reprezintă capacitatea unei firme de a realiza

efecte, fără a ţine seama de cheltuielile necesare pentru obţinerea producţiilor respective;

b) numărul de salariaţi: (N) se stabileşte încă din faza de proiectare a obiectivului şi poate fi exprimat în număr de ore/ore, ore/săptămână, ore/lună, ore/an, în cadrul cărora se va ţine cont de numărul de schimburi;

c) cheltuieli de producţie: reprezintă eforturile făcute de către firmă pentru obţinerea producţiei;

d) rentabilitatea: calculată ca rată a rentabilităţii (r) sub forma raportului dintre profit şi cheltuielile de producţie.

61

e) profitul: ca efect net care oferă posibilitatea creşterii capitalului fix prin reinvestire.

2. Indicatori de bază: a. Volumul capitalului investit reprezintă suma cheltuită pentru a realiza un anumit

obiectiv de investiţii şi se calculează cu ajutorul formulei: It = Id + Ic + Mc + Chs, unde: It = investiţii totale; Id = investiţii directe, conform devizului general; Ic = investiţii colaterale pentru realizarea de căi de acces, aprovizionarea cu energie electrică etc.; Mc = necesarul de mijloace circulante pentru primul ciclu de producţie; Chs = cheltuielile suplimentare pentru pregătirea forţei de muncă, supravegherea lucrărilor etc.

b. Durata de realizare a lucrărilor de investiţii (d) reprezintă perioada de timp în care investiţiile se transformă în capital fix. Apare evident că întotdeauna se va urmări ca (d) să fie cât mai mică, astfel încât să se poată trece la realizarea producţiei generatoare de venituri şi profit. Pe parcursul (d) nu se realizează profit şi practic aceasta va însemna o imobilizare de fonduri şi implicit o pierdere. Din acest motiv eşalonarea în timp a investiţiilor pe parcursul (d) se face astfel încât să se minimizeze volumul fondurilor imobilizate. Pentru ca volumul imobilizărilor să fie minim, în cadrul unui proiect investiţional, se recomandă ca cele mai mari fonduri să se cheltuiască în ultimii ani ai duratei de realizare. Să analizăm un caz concret cu mai multe variante de proiecte investiţionale V1, V2, V3, V4 care presupun acelaşi volum de cheltuieli cu investiţiile pe o durată de realizare de 3 ani (a1, a2, a3) şi care sunt eşalonate diferit în timp.

varianta anul

V1 V2 V3 V4

a1 100 300 200 300 a2 200 200 100 100 a3 300 100 300 200 total cheltuieli 600 600 600 600 total imobilizări 1.000 1.400 1.100 1.300

La o primă abordare, toate cele 4 variante par să fie egale din punctul de vedere al volumului cheltuielilor de investiţii (600 u.m.). Dacă vom ţine seama de faptul că cu cât fondurile de investiţii se realizează pe o perioadă mai lungă cu atât imobilizările vor fi mai mari, atunci pentru a vedea care este cea mai bună variantă, trebuie să ponderăm fiecare sumă anuală cheltuită cu numărul de ani imobilizare, în felul următor:

V1 = 100 × 3 ani + 200 × 2 ani + 300 × 1 an = 1.000 u.m. V2 = 300 × 3 ani + 200 × 2 ani + 100 × 1 an = 1.400 u.m. V3 = 200 × 3 ani + 100 × 2 ani + 300 × 1 an = 1.100 u.m. V4 = 300 × 3 ani + 100 × 2 ani + 200 × 1 an = 1.300 u.m. Din calculele noastre rezultă că cel mai mic volum al imobilizărilor se

înregistrează la V1 după care, ca ordine de preferinţă urmează V3 şi V4, V2 fiind cea mai dezavantajoasă variantă.

c) Durata de funcţionare (D) a unui obiectiv investiţional reprezintă un indicator relevant pentru eficienţa economică. Se subdivide cronologic în următoarele 3 subperioade:

Da = durata de atingere a parametrilor proiectaţi, în care se pot înregistra şi pierderi;

62

Dn = durata normală de funcţionare, în care, de regulă, efectele depăşesc costurile;

Dd = durata de declin a producţiei, în care, de regulă, eficienţa scade, putându-se ajunge la pierderi.

d. Investiţia specifică (Is) reprezintă raportul dintre investiţia totală (It) şi

valoarea producţiei (Q), adică Is = QIt . Cu cât Is este mai mare cu atât eficienţa

investiţiei este mai defavorabilă şi invers. e. Termenul de recuperare (Tr) exprimă raportul dintre volumul total al

investiţiilor (It) şi rezultatul obţinut sub formă de profit anual (Pa), adică: Tr = at

PI .

Cea mai preferată variantă va fi cea cu termenul de recuperare cel mai mic. f. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (Cei) reprezintă inversul

termenului de recuperare, adică: Cei = rT

1 = ta

IP şi se arată volumul valoric al

profitului anual aferent unei unităţi valorice de investiţii, de capital fix. Preferată va fi varianta care are cea mai mare valoare a coeficientului Cei.

1.5. Dependenţe funcţionale şi efecte propagate.

Regresia simplă şi multiplă Indicatorul eficienţei economice poate fi explicitat ca o variabilă dependentă

explicată de una sau mai multe variabile independente, denumite şi factori de influenţă sau variabile explicative.

În cazul în care rezultatul (y) este explicat prin influenţa unei singure variabile explicative (x), avem de-a face cu o ecuaţie de regresia simplă care poate avea forma lineară y = a + bx, în care: a = nivel de pornire (constanta); b = co-eficient de regresie sau elasticitate, care ne arată cu cât creşte y (efectul) la o creştere cu o unitate a lui x (variabila de efort).

Atunci când o variabilă dependentă (y) se poate explicita ca o funcţie de n variabile independente, x1, x2…xn, avem o ecuaţie de regresie multiplă care se poate scrie sub forma următoare: y = a0 + a1 x1 + a2 x2 +…+ an xn , unde: a0 = cons-tantă; a1…an = coeficienţi de regresie sau elasticitate, cu aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul regresiei simple. Dacă vom lua un exemplu cifric de forma: y = 500 + 0,45x1 – 0,34x2 + 0,20x3, atunci vom observa că variabila de rezultat y este pozitiv influenţată de variabilele independente, factorii de influenţă x1 şi x3 şi, negative de x2 şi că influenţa pozitivă este mai puternică decât cea negativă.

Un caz special pentru determinarea corelaţiei dintre rezultatul unei activităţi economice, de exemplu PIB corelat cu y şi factorii săi principali de producţie – capitalul (K) şi forţa de muncă (L) îl reprezintă funcţia de producţie de tip Cobb-Douglas, scrisă sub forma:

y = A × Kα Lβ , unde: α şi β = coeficienţi de elasticitate; A = factor de proporţionalitate, constantă.

Această funcţie de producţie neliniară poate fi liniarizată prin logaritmare şi soluţionată pentru necunoscutele A, α şi β, dacă se cunosc seriile de date statistice pe o perioadă de 15 ani pentru variabilele y, K şi L.

63

Când α + β = 1, avem o funcţie de tip Cobb-Douglas homotetică. Coeficientul A mai poartă şi denumirea de coeficient al eficienţei integrale,

întrucât raportează efectul la mai mulţi factori principali de influenţă:

A = βα × LK

y .

1.6. Determinarea eficienţei economice pe baza analizei input-output.

Efecte propagate Presupunând cunoscute ipotezele pe care se bazează modelul input-output sau

al balanţei legăturilor dintre ramuri, vom încerca să determinăm eficienţa economică ţinând seama nu numai de cheltuielile directe generate de obţinerea unui rezultat, a unei producţii, dar şi de cele indirecte pe care producţia, rezultatul respectiv le induce în ramurile din aval.

După cum se ştie, matricea coeficienţilor tehnologici A reflectă cheltuielile directe de producţie potrivit relaţiei: aij = xij /xj , unde: aij = coeficient tehnologic; xij = producţia livrată de ramura i către ramura j pentru a produce o unitate de producţie în ramura j; xj = producţia ramurii j.

Ecuaţia fundamentală a modelului Leontieff al balanţei legăturilor dintre ramuri este următoarea: x = (E – A) -1 × y, unde: x = vectorul producţiei totale a ramurilor; A = matricea coeficienţilor tehnologici; E = matricea unitate; (E – A)-1 = matricea coeficienţilor cheltuielilor totale (bij ) sau matricea inversă a matricei A, coeficienţi care cumulează cheltuielile directe cu cele indirecte; y = vectorul cererii sau consumului total.

Coeficientul b este egal cu cheltuielile directe (Ch d) plus cheltuielile indirecte (Ch ind) necesare pentru a obţine o unitate de producţie în ramura j (x). Rezultă că eficienţa totală (Eft) se poate determina după formula:

Eft = x/Ch t = x/(Ch d + Ch ind). Pe baza balanţei legăturilor dintre ramuri se pot determina mai mulţi

indicatori ai eficienţei integrale raportând producţia la consumul total de muncă, investiţii sau materii prime şi materiale.

1.7. Metode de optimizare cu ajutorul programării liniare

Metodele de optimizare reprezintă modele decizionale care, în cazul programării

liniare, presupune stabilirea unei funcţii obiectiv care exprimă scopul urmărit: maximizarea rezultatelor – producţie, profit, beneficii, export, în condiţiile unui volum şi structuri date de resurse care sunt reprezentate de sistemul de ecuaţii şi inecuaţii prin intermediul cărora se urmăreşte încadrarea în resursele alocate; minimizarea cheltuie-lilor (totale sau parţiale) – un anumit volum şi structură date rezultatelor care sunt reprezentate într-un sistem de ecuaţii şi inecuaţii reprezentând restricţiile modelului de programare liniară. Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii şi inecuaţii se poate calcula funcţia obiectiv, interpretarea economică a rezultatului depinzând de stabilirea necunoscutelor, culegerea datelor din evidenţa societăţii comerciale şi recalcularea parametrilor tehnico-economici în funcţie de necunoscutele stabilite.

64

2. FACTORUL TIMP ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ. ACTUALIZAREA

2.1. Tehnica actualizării

Eficienţa economică fiind definită ca un raport sau o relaţie între cheltuieli

(eforturi) şi rezultate (efecte), presupune mai întâi efectuarea consumului, a cheltuielilor de factori de producţie şi, după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, obţinerea ulterioară a efectelor (rezultatelor). Aşadar, intervine un decalaj de timp (time-lag) între cheltuieli şi rezultate care va influenţa practic mărimea acestora.

Luarea în consideraţie a influenţei complexe a factorului timp asupra valorilor economice ale cheltuielilor şi rezultatelor, produse la momente diferite de timp, se poate realiza prin tehnica actualizării sau discontării prin intermediul căreia se aduc toate valorile economice (monetare) din trecut sau viitor la un moment unic. Principiul actualizării reprezintă o modalitate de a acorda timpului un preţ. Actualizarea reprezintă un principiu general care se utilizează la determinarea eficienţei economice prin aşa numita abordare dinamică (luarea în considerare a factorului timp), spre deosebire de abordarea statică în care factorul timp nu intervine. În acest scop se utilizează coeficientul x sau rata de actualizare.

2.2. Factorii de actualizare

Factorii de actualizare sunt: 1. Factorul de fructificare sau capitalizare (compunere): (1+α)n – arată ce

devine o sumă iniţială atunci când creşte într-un ritm anual egal cu α. Exemplu: Să se determine nivelul producţiei iniţiale P0 = 520 mil lei, ştiind că aceasta

va creşte într-un ritm mediu anual de 4% pe o perioadă de 5 ani. P5 = P0 × (1 + r)5 ⇒ P5 = 520 ×(1 + 0,04)5 = 632,65

2. Factorul de actualizare sau discontare: n)1(1α+

ne arată cât valorează în

prezent o sumă care se scontează a se obţine în viitor. Exemplu: Un utilaj este prevăzut să mai funcţioneze încă 5 ani. Dacă valoarea sa la

înlocuire va fi de 200 mil.lei, să se determine valoarea sa prezentă ştiind că α = 9%.

V0 = 5)09,01(

200

+ = 100,4 mil.lei

3. Factorul de fructificare sau de compunere pentru 1 an: α

−α+ 1)1( ncu

ajutorul său se calculează mărimea creşterii valorii unei sume constant depusă până la sfârşitul unui an n, dându-se mărimea ratei dobânzii.

Exemplu: Dacă se depun 300 mil.lei, cu o dobândă de 8% la bancă pentru asigurarea

fondurilor necesare finanţării unui obiectiv investiţional, pentru o perioadă de 9 ani, să se determine suma realizată la sfârşitul perioadei.

65

S9 = S0 α

−α+ 1)1( n = 300 ×

08,01)08,01( 9 −+ = 3.746,25 mil.lei

4. Factorul de reducere: 1)1( n −α+

α indică depozitul anual uniform necesar

pentru a ajunge la 1 leu într-un anumit an n. Cu ajutorul său se poate determina cuantumul uniform al unei plăţi anuale depuse, pentru o zi investită cu scopul de a avea o sumă prestabilită după un anumit număr de ani.

Exemplu: Ştiind că înlocuirea după 7 ani a unor utilaje va costa 500 mld. lei, care va fi suma

anuală (Sa) necesară pe care trebuie s-o depună societatea, dobânda fiind de 10% ?

Sa = 500 × 1)10,01(

10,07 −+

= 52,74 mld. lei

5. Factorul de anuitate: α×α+

−α+n

n

)1(

1)1( indică valoarea în prezent a sumei de

1 leu obţinută anual pe o perioadă de timp. Exemplu: Ca urmare a investiţiei realizate, un întreprinzător realizează anual un venit

net de 100.000 € pe perioada de 5 ani cât durează exploatarea eficientă a obiectivului. Să se determine valoarea actuală a acestui flux de venit în momentul plasamentului său, ştiind că valoarea coeficientului de actualizare sau discontare α = 13%.

Sa = 100.000 13,0)13,01(1)13,01(

5

5

×+

−+× = 23.900 €

6. Factorul de recuperare a capitalului: 1)1(

*)1(n

n

−α+

αα+ este inversul factorului de

anuitate şi ne arată cât trebuie să plătim anual pentru a asigura achitarea unui împrumut de 1 leu în n ani. Cu ajutorul factorului de recuperare a capitalului determinăm ratele anuale constante necesare plăţii unui împrumut, la o rată dată a dobânzii. Suma astfel determinată este formată din rata la împrumut plus dobânda.

Exemplu: Un agent economic împrumută de la bancă un capital de 300.000 € pe care îşi

propune să-l ramburseze într-o perioadă de 10 ani cu o rată a dobânzii de 7% anual. Să se calculeze suma anuală pe care o plăteşte agentul economic pentru rambursarea acestui împrumut cuprinzând atât dobânda, cât şi plata împrumutului.

Sa = ( )( ) 11

1n

n

−α+

α×α+ ×St = 1)07,01(

07,0)07,01(10

10

−+

×+ × 300.000 = 42.715,5 €

Rata de actualizare va depinde de rata la care agentul economic scontează viitorul. Dacă un agent economic dispune în prezent de o anumită sumă de bani el o va putea plasa pe o piaţă financiară. Rata de actualizare este acea rată care face indiferentă alegerea între o sumă actuală şi una viitoare. În general, la determinarea coeficientului α sau a ratei de actualizare se iau în consideraţie rata aşteptată a dobânzii, rata inflaţiei, rata de risc valutar şi investiţional, precum şi eficienţa medie sau rata profitabilităţii medii, pe ramură sau la nivel macroeconomic.

66

3. METODE STATICE ŞI DINAMICE DE EVALUARE A EFICIENŢEI ECONOMICE ÎN INSTITUŢIILE FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Contractarea creditelor la instituţiile financiare internaţionale (Banca

Mondială, Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Corporaţia Financiară Internaţională de Investiţii etc.) presupune utilizarea unui set de indicatori specifici de eficienţă economică, în funcţie de care se acordă împrumutul solicitantului. Acest set de indicatori de eficienţă se bazează în principal pe metoda actualizării şi a fost adoptat şi de către băncile care îşi desfăşoară activitatea în România.

3.1. Indicatorii de eficienţă economică utilizaţi în metodologia instituţiilor

financiare internaţionale 1. Angajamentul de capital reprezintă suma actualizată a costurilor totale de

investiţii şi a celor de exploatare ale unui obiectiv. Varianta preferată va fi cea care are cel mai scăzut volum al capitalului angajat. Angajamentul de capital sau capitalul angajat se determină cu ajutorul formulei:

∑+

= α++=+=

Dd

1aaaa

nta

nta

nta

)1(1* )C (I C I K * a)1(

1

α+, unde: Kta

n = angajamentul total

de capital actualizat; Itan = investiţiile totale actualizate la momentul n; Cta

n = costurile totale actualizate la momentul n; Ia = investiţiile anuale; Ca = costurile anuale; d = du-rata de execuţie a lucrărilor de investiţii; D = durata de funcţionare eficientă a obiectivului.

Exemplu: Să se determine care dintre variantele investiţionale V1, V2, şi V3 este

preferată, cunoscându-se volumul investiţiilor anuale şi costurile totale anuale de producţie, folosind metoda angajamentului de capital. Durata de realizare a obiectivului investiţional este de 2 ani şi cea de exploatare eficientă de 6 ani, pentru fiecare din cele 3 variante, potrivit datelor din tabelul următor: Anul

a a)6,01(

1

+

V1 V2 V3

Ia1 Ca

1 Ka1 Ktα

1 Ia2 Ca

2 Ka2 Ktα

2 Ia3 Ca

3 Ka3 Ktα

3

1 0,625 10 - 10 6,25 20 - 20 12,50 20 - 20 12,50 2 0,391 20 - 20 7,82 30 - 30 11,73 10 - 10 3,91 3 0,244 - 16 16 3,90 - 15 15 3,66 - 12 12 2,93 4 0,152 - 12 12 1,82 - 9 9 1,37 - 11 11 1,67 5 0,095 - 11 11 1,04 - 8 8 0,76 - 10 10 0,95 6 0,059 - 10 10 0,59 - 7 7 0,41 - 12 12 0,71 7 0,037 - 12 12 0,44 - 7 7 0,26 - 14 14 0,52 8 0,023 - 13 13 0,29 - 8 8 0,18 - 15 15 0,34

TOTAL 30 74 104 22,15 50 54 104 31,23 30 74 104 23,13

Ktα = costuri totale actualizate = ( ) aa K

6,01

1×

+

67

Varianta preferată va fi cea care are cel mai scăzut volum al capitalului angajat. În exemplul nostru este preferată varianta, care are cel mai scăzut capital angajat (22,15 u.m.).

Se observă că, deşi V1, V2 şi V3 au acelaşi volum de capital angajat neactualizat de 104 u.m., atunci când am folosit actualizarea am putut stabili care este cea mai eficientă variantă din punctul de vedere al criteriului adoptat (minimul de angajament de capital).

2. Eficienţa economică în formula sa clasică presupune comparativ raportarea dintre veniturile şi cheltuielile totale ale unei activităţi. Compararea dintre veniturile totale actualizate şi costurile totale actualizate, poate fi realizată sub formă de:

• raport: γ = Vtα / Ktα; • diferenţă: ∆γ = Vtα – Ktα, care mai poartă şi denumirea de avantaj net total

actualizat. În cazul raportului, se va prefera varianta cu valoarea supraunitară, întrucât

numai aceasta este eficientă, în timp ce valorile subunitare ale raportului semnifică ineficienţă, iar cea egală cu unitatea nu prezintă avantaje economice nete.

3. Venitul net actualizat sau valoarea netă actualizată totală (VNAT), reprezintă valoarea totală a avantajului economic actualizat, exprimat în flux de lichiditate FL (cash-flow) la momentul începerii unui proiect de investiţii.

VNAT = − It + ∑=1a

FL a a)1(

1

α+

Valoarea netă anuală (VNa) reprezintă diferenţa dintre volumul anual al veniturilor totale (Vat) şi costurile anuale totale de investiţii şi de exploatare Ia + Ca = Kat. Deci vom avea: VNa = Va– (Ia + Ca) = Vat – Ka t.

Din formula de mai sus, va rezulta că: ∑+

= α+=

Dd

1aaa

)1(

1VN VNAT

Criteriul de eficienţă, în cazul indicatorului VNAT, îl reprezintă maximizarea acestuia.

Neajunsurile VNAT: – indică numai rentabilitatea proiectului, şi nu arată eficienţa acestuia faţă de

cea a altora; – nu oferă soluţii pentru cazul în care avem mai multe variante pentru durata

D de funcţionare a obiectivului; – mărimea sa depinde în mare măsură de valorile coeficientului de actualizare α; – nu ţine seama de mărimea termenului de recuperare. 4. Indicele de profitabilitate (K) reprezintă raportul dintre VNAT şi

investiţiile totale actualizate ITA. Pentru a înţelege mai bine utilitatea indicatorului K vom recurge la un exemplu concret ale cărui date le redăm în tabelul de mai jos ştiind că volumul total de investiţii de care dispune societatea este de 500 mld. lei.

INDICATORI VARIANTE DE PROIECT

P1 P2 P3 P4 P5

ITA 400 150 100 200 170 VNAT 140 60 45 75 50 K=VNAT/ITA 0,35 0,40 0,45 0,375 0,294

68

Etapele analizei eficienţei economice sunt următoarele: – se determină mărimea indicelui de profitabilitate pentru fiecare variantă de

proiect (rândul 3 din tabel); – se ordonează variantele de proiect după mărimea descrescătoare a lui K,

adică P3, P2, P4, P1, P5; – se alcătuiesc seturi de proiecte investiţionale, în limita fondului de investiţii

disponibil: ITA1 (P3 P2 P4) = 100 + 150 + 200 = 450 mld. lei ITA2 (P3 P1) = 100 +400 = 500 mld. lei ITA 3 (P3 P5 P4) = 100 +170 +200= 470 mld. lei

– pentru fiecare set de proiecte se determină mărimea VNAT, şi anume: VNAT1 (P3 P2 P4) = 45 +60 +75 = 180 mld. lei VNAT2 (P3 P1) = 45 +140 = 185 mld. lei VNAT3 (P3 P5 P4) = 45 +50 +75 = 170 mld. lei

– aplicându-se criteriul valorii maxime VNAT, din cele 5 proiecte se va alege setul (P3 P1), care realizează cea mai mare valoare pentru VNAT de 185 mld. lei şi se încadrează în volumul disponibil de 500 mld. lei pentru investiţii.

5. Rata internă de rentabilitate (RIR) este acea rată de actualizare α pentru care suma fluxurilor financiare de lichiditate este egală cu cheltuielile de investiţii în construcţii şi exploatare. Cu alte cuvinte, RIR ne indică o rată de actualizare la care VNAT devine nulă. Formula după care se calculează rata α de actualizare sau RIR care face ca mărimea cheltuielilor cu investiţiile totale actualizate Itα să fie egală cu FLtα este:

RIR = αmin + (αmax − αmin) * |minVNAT|maxVNAT

maxVNAT+

RIR se consideră ca fiind acea rată maximă a dobânzii la care e posibil ca împrumutul de capital necesar finanţării unei investiţii să nu fie nerentabil. Dacă vom nota cu i rata dobânzii atunci, comparativ cu RIR, vom avea 3 situaţii:

– i = RIR, semnifică un proiect nici rentabil nici nerentabil; – i < RIR, semnifică un proiect rentabil; – i > RIR, semnifică un proiect nerentabil. Neajunsuri RIR: – poate intra în contradicţie cu VNAT; – pot exista mai multe valori ale RIR sau absenţa unei valori pentru

indicatorul respectiv. 6. Cursul net de revenire actualizat (CRNα), denumit şi testul Bruno sau

cursul de revenire al valutei, exprimă costul intern în lei al unei unităţi de valută externă obţinută prin:

a) exportul de produse; b) economii, prin înlocuirea importului ca urmare a diferitelor proiecte

investiţionale cu asemenea obiective. CRNα ne arată eficienţa unor investiţii pentru producţia destinată exportului

sau celor care economisesc importurile prin realizarea unei producţii proprii. Formula de calcul este:

CRNα = )valuta(VNAT

)lei(Ktα → pentru export;

69

CRNα = )valuta(ENAT

)lei(Ktα → pentru economii, unde:

Ktα = costuri totale actualizate, respectiv angajament de capital exprimat în lei; VNAT = valoarea netă actualizată totală în valută; ENAT = economisiri nete actualizate totale exprimate în valută. Exemplu: Fie un proiect de investiţii: A. Calcule în valută (mii $) VNAT în valută

0 1 2 3 = 1-2 4 5 = 3*4 Anii

A Venituri (economii)

anuale (Va, Ea) Ka = Ia + Ca Valoarea netă

anuală Va − Ka a)1(

1

α+

VNAT

1 0 492 – 492 0,59 – 289,3 2 980 150 9650 0,35 3338,9 3 9900 160 9740 0,23 2259,7 4 9700 170 9530 0,12 1143,6 5 9600 180 9420 0,07 663,2 6 9500 190 9350 0,04 385,7

ΣVNATa = 7.01,8 $ B. Calcule în moneda naţională (mil lei)

Anii Ia Ch Ka a)1(

1

α+

Ktα

1 15.000 - 15.000 0,59 8.820 2 - 28.425 28.425 0,35 9.835,05 3 - 29.300 29.300 0,23 6.797,6 4 - 31.000 31.000 0,12 3.720,0 5 - 32.000 32.000 0,07 2.351,36 6 - 33.400 33.400 0,04 1.383,76

Σ Ktα = 32.458,012

CRNα = 8,501.7012,458.32 = 4.26,6 lei/$

Faţă de cursul de schimb de 29.150 lei/$, proiectul se acceptă deoarece realizează CRNα < cs.

Comparaţia dintre CRNα şi cursul de schimb valutar (cs): – CRNα < cs, este un proiect eficient; – CRNα = cs, nu se înregistrează nici câştig şi nici pierdere; – CRNα > cs, este un proiect ineficient.

4. EFICIENŢA ECONOMICĂ ÎN CONDIŢII DE RISC ŞI INCERTITUDINE

4.1. Introducere

Orice activitate economică presupune un anumit grad de risc care poate fi

mai mult sau mai puţin anticipat. Dacă prin incertitudine se înţelege manifestarea

70

unei îndoieli cu privire la producerea unui eveniment viitor, riscul reprezintă o noţiune cu dimensiune economică, socială, politică şi naturală care reflectă posibilitatea ca o anumită activitate umană din viitor să producă o pierdere generată de lipsa de informaţii sau de insuficienţa acestora.

Una din problemele majore cu care se confruntă ştiinţa economică este măsurarea riscului ca factor de influenţă al eficienţei economice.

Indicatorii care măsoară direct riscul în valoarea sa absolută sunt: – valoarea estimată a VNAT sau mărimea medie a VNAT: VNAT = E

(VNAT) = ∑= α+

n

1aa)1(

FL ;

– dispersia: σ 2 (VNAT) = ∑= α+

σn

0aa2

2

)1(

a ;

– abaterea standard:σ = )VNAT(2σ = ∑ − 2ii )FLFL(p , unde: FLi = valoa-

rea anuală estimată a fluxului de lichiditate în anul a; FL = flux mediu de lichi-ditate.

Pentru a stabili riscul proiectului investiţional se mai calculează coeficientul de variaţie (CV) sub forma raportului dintre abaterea standard şi VNAT estimat, adică:

CV = ( )( )VNATEVNATσ

CV exprimă dispersia relativă a valorii nete actualizate a unui proiect, dând posibilitatea de a fi comparat cu alte proiecte, din punctul de vedere al riscului. Se alege proiectul cu CV cel mai mic, deoarece riscul pe unitatea de venit este mai mic.

4.2. Metode bazate pe luarea în calcul a probabilităţilor

Metoda scenariilor constă în construirea de scenarii bazate pe diferiţi

coeficienţi de probabilitate. Cel mai frecvent se construieşte un scenariu central sau de bază care este considerat cel mai probabil şi, plecând de la acest scenariu, se construiesc variante, în general, optimiste şi pesimiste care reprezintă situaţii limită ce ar putea să aibă loc respectiv în sens favorabil sau nefavorabil. Pe baza diferitelor scenarii cărora le corespunde o anumită probabilitate de a se realiza, se determină speranţa matematică şi abaterea standard a VNAT. Dacă speranţa matematică este pozitivă, proiectul va fi considerat rentabil. Speranţa matematică reprezintă media ponderată a observaţiilor unei serii statistice şi este un indicator central de tendinţă. Abaterea standard este un coeficient statistic de asociere a dispersiei unei serii statistice în jurul tendinţei centrale.

Metoda lui Hertz. Bazele metodei lui Hertz, cunoscută şi sub denumirea de metoda Monte Carlo, sunt apropiate de cele ale metodei scenariilor. Ea diferă în ceea ce priveşte modalităţile de luare în calcul a probabilităţilor. Metoda lui Hertz constă în atribuirea unei legi de probabilitate pentru fiecare moment generator al fluxurilor de trezorerie şi apoi, prin tragere la sorţi, se calculează VNAT a unui proiect caracterizat printr-o valoare la întâmplare şi se procedează în acest fel de un număr mare de runde. Această acumulare de VNAT va permite apoi să se construiască legea de distribuţie a probabilităţii criteriului. Dacă VNAT se caracterizează printr-o speranţă matematică pozitivă, atunci proiectul va fi evaluat

71

pozitiv. Hertz identifică unii factori susceptibili de a evalua în manieră incertă pentru un proiect de investiţii: dimensiunea pieţei, rata de creştere aşteptată a pieţei; partea de piaţă ce revine întreprinderii; mărimea investiţiei; durata de viaţă a investiţiei; valoarea reziduală; preţul de vânzare al produselor şi serviciilor; costurile de exploatare şi cheltuielile fixe.

4.3. Luarea în calcul a incertitudinii: metode bazate pe teoria jocurilor Teoria jocurilor tratează situaţiile de incertitudine cu ajutorul unor modele

care indică o decizie, în conformitate cu preferinţele decidentului. Metodele bazate pe teoria jocurilor permit aflarea situaţiei care corespunde cel mai mult preferinţelor decidentului.

Exemplu: O întreprindere de hârtie trebuie să aleagă între 3 investiţii posibile ale căror

rezultate sunt în funcţie de preţul hârtiei şi dimensiunea cererii. Întreprinderea a identificat 3 situaţii posibile:

• situaţia A: preţul hârtiei este ridicat şi cererea slabă; • situaţia B: preţul hârtiei este ridicat şi cererea puternică; • situaţia C: preţul hârtiei este slab şi cererea puternică. Pentru fiecare dintre cele 3 situaţii, serviciile financiare ale întreprinderii au

evaluat mărimea posibilă a VNAT (în milioane de €), după cum urmează: situaţii: A B C – investiţia 1: 10 20 30 – investiţia 2: 4 25 30 – investiţia 3: 5 15 50 1. Criteriul Laplace se bazează pe calculul mediei aritmetice a veniturilor

aşteptate (sperate) pentru fiecare din situaţiile avute în vedere şi propune reţinerea strategiei a cărei medie este cea mai ridicată. Principalul interes al acestui criteriu este simplitatea calculului.

Pentru cazul nostru, construcţia acestui criteriu constă în calcularea mediei aritmetice a câştigurilor avute în vedere pentru fiecare investiţie:

VNAT – investiţia 1: 1/3(10+20+30) = 20 – investiţia 2: 1/3(4+25+30) = 19,66 – investiţia 3: 1/3(5+15+50)= 23,33 Aplicarea criteriului Laplace va conduce la reţinerea proiectului 3 cu cea mai

ridicată valoare medie a lui VNAT. 2. Criteriul Wald (Maximin) propune reţinerea soluţiei care maximizează

câştigul minim al fiecărei decizii. Criteriul Maximin este prin definiţie un criteriu de prudenţă. În cazul exemplului nostru, câştigul minimal este de 10 pentru prima investiţie, de 4 pentru a doua investiţie şi de 5 pentru a treia investiţie. Valoarea maximă este deci de 10, adică va fi reţinută prima investiţie.

3. Criteriul Savage (Minimax) propune reţinerea soluţiei care minimizează maximul de regret. Regretul reprezintă lipsa de câştig rezultată dintr-o decizie. Criteriul Savage reţine soluţia pentru care regretul maxim este cel mai slab.

În cazul exemplului nostru, atunci când conjunctura este de primul tip, câştigul maxim este de 10, de 25 pentru conjunctura de al doilea tip şi de 50 pentru cel de-al treilea tip.

72

Vom construi tabelul regretelor pentru fiecare investiţie: REGRETE

A B C – investiţia 1: 0 = 10 – 10 5 = 25 – 20 20 = 50 – 30 – investiţia 2: 6 = 10 – 4 0 = 25 – 25 20 = 50 – 30 – investiţia 3: 5 = 10 – 5 10 = 25 – 15 0 = 50 – 50 Criteriul Savage reţine soluţia pentru care regretul maxim este cel mai slab. – pentru investiţia 1: regretul maxim este 20 – pentru investiţia 2: regretul maxim este 20 – pentru investiţia 3: regretul maxim este 10. Investiţia 3 va fi reţinută, întrucât are cel mai redus regret maxim (de 10 u.m.). 4. Criteriul Hurwitz identifică decizia care face maxim rezultatul mediu.

Rezultatul mediu corespunde mediei ponderate a valorilor minimale şi maximale ale deciziilor. În cadrul acestei analize un rol important va juca parametrul de ponderare. Se va reţine proiectul cu cea mai mare valoare medie.

Continuând cu datele din exemplul nostru şi aplicând un coeficient de ponderare de 0,5 vom obţine următoarele rezultate:

– investiţia 1: (0,5×10)+(0,5×30) = 20 – investiţia 2: (0,5×4)+(0,5×30) = 17 – investiţia 3: (0,5×5)+(0,5×50) = 27,5 Proiectul investiţional 3 va fi preferat de către decident. Apare evident, în

cadrul acestei analize, că parametrul de ponderare va juca un rol esenţial. Astfel, la o ponderare de 90% pentru valoarea minimală şi de 10% pentru valoarea maximală, rezultatele vor fi de respectiv:

– investiţia 1: (0,9×10)+(0,1×30) = 12 – investiţia 2: (0,9×4)+(0,1×30) = 6,6 – investiţia 3: (0,9×5)+(0,1×50) = 9,5 Se va reţine primul proiect care are cea mai mare valoare medie. Este important de reţinut faptul că luarea în considerare a riscului nu elimină

riscul din cadrul eficienţei unei activităţi economice.

5. PRAGUL DE RENTABILITATE

5.1. Definiţie Noţiunea de prag de rentabilitate reprezintă nivelul de activitate sau cifra de

afaceri pe care o firmă trebuie s-o realizeze pentru a acoperi în întregime cheltuielile sale fixe şi variabile şi de la care nu realizează nici pierdere şi nici beneficii.

Pragul de rentabilitate reprezintă acel nivel al cifrei de afaceri pentru care marja costului variabil finanţează exact suma cheltuielilor fixe.

Efectuând o comparaţie între cifra de afaceri (CA) şi pragul de rentabilitate, putem trage concluzii relevante în ceea ce priveşte natura rezultatului activităţii unei firme, după cum urmează:

– CA = prag de rentabilitate ⇒ rezultat nul; – CA > prag de rentabilitate ⇒ beneficiu; – CA < prag de rentabilitate ⇒ pierdere. Pragul de rentabilitate permite întreprinderii:

73

– să calculeze mărimea cifrei de afaceri de la care activitatea devine rentabilă sau nivelul de activitate sub care nu ar trebui să coboare;

– să determine data la care întreprinderea devine rentabilă; – să aprecieze securitatea întreprinderii, în cazul în care conjunctura econo-

mică devine defavorabilă; – să estimeze rapid rezultate previzionate.

5.2. Calculul pragului de rentabilitate şi a altor indicatori a) Măsurarea pragului de rentabilitate Pragul de rentabilitate se poate măsura în unităţi valorice şi în unităţi fizice.

Formula de calcul a pragului de rentabilitate (PR) este următoarea: PR = MCV

CF ,

unde: CF = costuri fixe; MCV = marja costurilor variabile. Se mai poate calcula şi rata marjei costurilor variabile RMCV ca procent al MCV din CA, adică:

RMCV = 100*CA

MCV .

Rezultatul unei întreprinderi este nul, nu are nici pierderi nici beneficii, atunci când: – MCV = CF – (PR * RMCV) – CF = 0 b) Calculul punctului mort Data la care o firmă atinge pragul de rentabilitate se numeşte punct mort şi se

calculează astfel:

Punctul mort = 12*CAPR luni

În cazul în care activitatea unei firme este neregulată (sezonieră), punctul mort se determină de la seria cumulată a CA prin intrapolare.

c) Calculul marjei de securitate În cazul în care CA este superioară pragului de rentabilitate, firma îşi poate

calcula activitatea rentabilă, numită marja de securitate (MS), potrivit relaţiei: MS = CA-PR d) Calculul indicelui de securitate Indicele de securitate măsoară marja de securitate ca procent din cifra de

afaceri:

Indicele de securitate = 100*CAMS

e) Evoluţia condiţiilor de exploatare Într-o firmă, condiţiile de exploatare pot evolua în cursul exerciţiului ca

urmare a: a) modificărilor de structură; b) schimbării ratei marjei costurilor variabile; c) unei alegeri de structură. Fiecare din aceste modificări necesită determinarea unui nou prag de

rentabilitate. Exemplu: O firmă şi-a stabilit contul de rezultate astfel:

74

Elemente Sumă % Cifra de afaceri netă Costul de cumpărare a mărfurilor vândute

1.300 - 800

100,00 61,54

Marja costului variabil Costuri fixe

= 500 - 350

38,46

Rezultat curent = 150 11,54

Să se calculeze pragul de rentabilitate, punctul mort în cazul unei activităţi regulate, marja de securitate şi indicele de securitate.

În ipoteza unei activităţi sezoniere, cifra de afaceri anuală se descompune după cum urmează:

Trimestrial: 1 2 3 4

CA 440 400 240 220 Să se determine punctul mort:

• PR = RMCV

CF = 9103846,0350

=

• Punctul mort = 360*CAPR = 360*

300.1910 zile = 252 zile sau 8 luni şi 12 zile

Firma dispune de 3 luni şi 18 zile pentru a face beneficiu. • Marja de securitate (MS) = CA – PR = 1.300 – 910 = 390

• Indicele de securitate = 100*CAMS = 30%

Societatea ar putea suporta o scădere cu 30% a CA, înainte de a fi înregistrat pierderi.

f) Pârghia de exploatare sau operaţională Coeficientul pârghiei de exploatare determină elasticitatea rezultatului

exploatării, înaintea cheltuielilor şi produselor financiare, faţă de nivelul activităţii sau cifra de afaceri.

Coeficientul pârghiei de exploatare = [( ∆ Rezultat de exploatare/Rezultat de exploatare) / ( ∆ Cifra de afaceri /Cifra de afaceri)]

În cazul în care RMCV şi CF sunt constante, avem: ∆ Rezultat de exploatare = ∆ Cifra de afaceri * RMCV.

Coeficientul pârghiei de exploatare exprimă: – performanţa economică în cazul unei creşteri a cifrei de afaceri; – riscul economic în cazul unei diminuări a cifrei de afaceri. Exemplu: O întreprindere realizează o cifră de afaceri de 450.000 €, iar rezultatul se

ridică la 45.000 €. Care va fi variaţia rezultatului pentru o variaţie a CA de 10.000 € ? RMCV este 45% şi volumul valoric al costurilor fixe de 140.000 €. Să se calculeze coeficientul pârghiei de exploatare.

• Mai întâi se calculează rezultatul previzionat: Rezultatul previzionat = (CA + 10.000) * 0,45 – costuri fixe = (450.000 +

10.000) * 0,45 – 140.000 = 67.000 € • Variaţia rezultatului = rezultatul previzionat – rezultatul curent = 67.000 –

45.000 = 22.000 €

75

• Coeficientul pârghiei de exploatare = .000)(10.000/45 / .000)(22.000/45 =

2,18 22,048,0 ==

CONCLUZIE: când cifra de afaceri creşte cu 1%, aceasta va antrena o sporire a rezultatului de exploatare de 2,18%.

6. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI RENTABILITATEA

6.1. Introducere

La nivelul societăţilor comerciale, în forma sa generală, la care ne-am referit

la începutul cursului, eficienţa economică poartă denumirea de rentabilitate şi, în cazul în care raportul dintre efect şi efort este exprimat în procente poartă denumirea de rată a rentabilităţii. Elementul cheie al rentabilităţii unei societăţi îl reprezintă profitul care, în diferitele sale forme, este luat în considerare la determinarea diferitelor rate ale rentabilităţii.

Obiectivul oricărei întreprinderi este realizarea de beneficii şi rentabilizarea capitalurilor sale investite, în vederea asigurării dezvoltării sale şi a remunerării celor care au făcut plasamente de capital.

6.2. Rata rentabilităţii economice

Rentabilitatea economică reprezintă un raport între profit şi activele unei

societăţi. Diferitele mărimi ale profitului în cazul rentabilităţii economice, se referă la mărimea profitului înainte de impozitare, acesta putând fi profit curent sau din exploatare sau excedentul brut de exploatare.

Rata rentabilităţii economice (Re), ca indicator exprimat în mărimi relative, în literatura de specialitate, poate fi determinată în mai multe forme şi anume:

1. Re1 = 100*AtPc , unde: Pc = profit curent; At = activ total.

2. Re2 = 100*AePe100*

VePe*

AeVe

=⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ , unde: Ve = venituri din exploatare;

Ae = activ din exploatare; Pe = profit din exploatare.

3. Re3 = 100*KpPc100*

VcPc*

KpVc

=⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛ , unde: Kp = capital permanent;

Vc = venituri curente (venituri din exploatare + venituri financiare).

6.3. Rata rentabilităţii financiare După ce o societate îşi plăteşte taxele şi impozitele legale, rămâne cu profitul

net (Pn) care reprezintă un indicator cu relevanţă deosebită pentru performanţele economico-financiare ale societăţii ca şi pentru capacitatea acesteia de a reinvesti profitul pentru a se dezvolta în continuare sau pentru a compensa acţionarii sau proprietarii. Pe de altă parte, profitul net reflectă şi o anumită politică fiscală a statului care, prin fiscalitate, poate influenţa eficienţa economică a societăţilor.

Exprimarea procentuală a rentabilităţii financiare poartă denumirea de rată a rentabilităţii financiare (Rf) care se calculează astfel:

76

Rf = 100*KprPn , unde: Pn= profit net; Kpr = capital propriu.

Analiza ratei rentabilităţii financiare se realizează cu ajutorul următoarelor modele:

1. Rf = 100*KprPn

2. Rf = 100*PiPn*

VtPi*

KprVt

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

3. Rf = ( ) ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −⎥

⎦

⎤⎢⎣

⎡−+

100Ci1*

KprD*RdReRe , unde: Vt = venituri totale; Pi = profit

impozabil; Re = rata rentabilităţii economice; Rd = rata dobânzii; D = datorii financiare; Ci = cota de impozitare a profitului.

Rata rentabilităţii financiare (Rf) reprezintă produsul dintre rata rentabilităţii

nete a veniturilor (Rv), viteza de rotaţie a activelor ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ =

AVVra şi pârghia financiară

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛=

KprAPf :

Rf = Rv * Vra * Pf, adică KprA

AV

VP

KprP **= , unde P = profit; V = ve-

nituri; A = active; Kpr = capital propriu.

6.4. Rata rentabilităţii comerciale În practică, rata rentabilităţii comerciale (Rc) reprezintă o formă sui generis a

eficienţei economice care raportează efect la efect, adică profitul la cifra de afaceri:

Rc = 100*

CAP

6.5. Rata rentabilităţii capitalului real şi ocupat (fix şi circulant) Se calculează ca raport între profitul din exploatare (Pe) şi suma volumului

mediu al mijloacelor fixe ( )Mf şi activelor circulante ( )Ac .

6.6. Eficienţa mijloacelor fixe sau a capitalului fix Capitalul fix al firmei reprezintă un factor de producţie cu rol determinant în

performanţele de eficienţă economică ale firmei. Capitalul fix încorporează un anumit nivel calitativ al tehnologiilor de producţie şi eficienţa sa va depinde în mod hotărâtor de gradul său de uzură fizică şi morală, precum şi de proporţia în care se utilizează capacităţile de producţie.

Principalele relaţii ale eficienţei mijloacelor fixe explicată prin factorii săi majori de influenţă sunt:

77

1. na

naMfQe*

MfMf

*Mf

MfMfQe

= ;

2. QeCA*

MfQe*

MfMf

*Mf

MfMfCA

na

na= ;

3. QeVA*

MfQe*

MfMf

*Mf

MfMfVA

na

na= ;

4. QePe*

MfQe*

MfMf

*Mf

MfMfPe

na

na= ,

unde: Mf = valoarea medie a mijloacelor fixe totale; aMf = valoarea medie a mijloacelor fixe active; nMf = valoarea medie a mijloacelor fixe noi; Qe = pro-ducţia exerciţiului; CA = cifra de afaceri; Pe = profitul din exploatare. Influenţa fiecărui factor asupra eficienţei mijloacelor fixe se poate determina prin metoda

substituţiei în lanţ. Principalii factori de influenţă ai mijloacelor fixe ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛

MfQe sunt:

structura tehnologică a Mf ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛Mf

Mfa ; gradul de înnoire a Mf ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

an

MfMf ; eficienţa

Mfn ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

nMfQe ; raportul dintre cifra de afaceri şi producţia exerciţiului ⎟⎟

⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛QeCA ;

ponderea profitului din exploatare în producţia exerciţiului ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛QePe .

6.7. Efectul de levier (de pârghie)

Analiza pârghiei financiare ca raport între variaţia ratei rentabilităţii

financiare şi rata rentabilităţii economice oferă posibilitatea de a determina, la nivelul unei societăţi comerciale, efectul pozitiv sau negativ pe care îl poate avea îndatorarea unei societăţi asupra rentabilităţii, comparând costurile îndatorării cu rentabilitatea economică.

Teoretic se pot distinge trei categorii de efecte de levier şi, anume: – efectul de levier pozitiv are loc atunci când rentabilitatea capitalurilor

proprii creşte concomitent cu îndatorarea. Rata dobânzii Rata la < rentabilităţii = creşterea ratei rentabilităţii împrumut economice capitalurilor proprii

– efectul de levier negativ se produce atunci când costul îndatorării nu este

acoperit de către rentabilitatea economică. Rata dobânzii Rata la > rentabilităţii = diminuarea ratei rentabilităţii împrumut economice capitalurilor proprii

78

– efectul de levier nul: în cazul în care o îndatorare a firmei este neutră faţă de rentabilitatea capitalurilor proprii.

Rata dobânzii Rata la = rentabilităţii = rata rentabilităţii capitalurilor împrumut economice proprii

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Cum definim eficienţa economică? 2. Care sunt criteriile de eficienţă/ineficienţă? 3. Când se realizează optimul de piaţă? 4. Care este relaţia dintre echilibrul costurilor şi veniturilor marginale şi

eficienţă? 5. Care sunt formulele de calcul pentru fiecare variabilă medie şi marginală? 6. Ce semnificaţie au parametrii ecuaţiei de regresie simplă? 7. Care sunt indicatorii generali ai eficienţei economice? 8. Care sunt indicatorii eficienţei economice a capitalului fix? 9. Care sunt principalii factori ai eficienţei macroeconomice exprimate în

PIB? 10. Cum se face eşalonarea investiţiilor pe durata de execuţie a unui obiectiv? 11. Ce este actualizarea? 12. Care sunt factorii de actualizare? 13. Ce indicatori utilizează instituţiile financiare internaţionale? 14. Care este formula de calcul a RIR? 15. Ce neajunsuri are VNAT? 16. Cum arată comparaţia dintre testul Bruno şi cursul de schimb? 17. Ce este riscul? 18. Cum este definită incertitudinea? 19. Care sunt metodele de luare în calcul a probabilităţilor? 20. Ce este coeficientul de variaţie? 21. Care sunt metodele de luare în calcul a incertitudinii bazate pe teoria

jocurilor? 22. Sub ce denumire mai este cunoscută metoda lui Hertz? 23. Ce reprezintă pragul de rentabilitate? 24. Ce exprimă coeficientul pârghiei de exploatare? 25. Cum se poate determina rata rentabilităţii economice? 26. Ce reprezintă rata rentabilităţii financiare? 27. Cum se calculează pârghia financiară? 28. Care sunt tipurile de efecte de levier?

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. Alegere multiplă (Multiple choice): RIR reprezintă: a) rata de actualizare care maximizează VNAT; b) rata de actualizare care minimizează Kta;

79

c) rata de actualizare pentru care veniturile totale nete actualizate sunt egale cu cheltuielile totale nete actualizate.

2. Corespondenţă (Matching): Ce cifră îi corespunde fiecărei litere?

A Indice de securitate B Pârghia financiară C Pragul de rentabilitate

3. Răspundeţi cu Da (Yes) sau Nu (No): Având 3 tipuri de echipamente în nr. de x1, x2 şi x3, fiecare ocupând respectiv

o suprafaţă de producţie de 1,9 m2, 4 m2 şi 10 m2, precum şi un spaţiu maxim disponibil de 800 m2, achiziţionarea unui număr de echipamente x1 = 10, x2 = 25 şi x3 = 50 satisface restricţia privind spaţiul disponibil?

4. Răspundeţi cu Adevărat (True) sau Fals (False):

Formula de calcul a indicelui de profitabilitate esteVNAT

ITA .

5. Răspuns numeric (Numeric response): Dacă banii strânşi de la mai mulţi investitori se folosesc cu o eficienţă de

α I = 35% şi α II = 20% pentru înlocuirea unor utilaje care costă 50 mld. lei peste 15 ani, care vor fi cotele anuale ce vor trebui depuse de fermierii respectivi în cele două variante de eficienţă?

1,3515 = 90,1584; 1,2015 = 15,407 6. Cu răspuns scurt (Short answer): Ce caracter are factorul fondului de reducere? 7. Cu completare (Completion): Rata de actualizare reprezintă un________________care ţine seama de rata

anuală a dobânzii, a inflaţiei, de deprecierea/aprecierea monetară şi de o anumită marjă de risc.

Răspunsuri la testele grilă: 1. c); 2. A-3; B-2; C-1; 3. Da; 4. Fals;

5. I = 0,1.962 mld. lei; II = 0, 6.941 mld. lei; 6. Dinamic; 7. coeficient.

BIBLIOGRAFIE Obligatorie

1. Vasilescu, I., Românu I., Cicea C., Investiţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003. 2. Mărgulescu D. şi colaboratori, Analiza economico-financiară, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 1999.

1 MCV

CF

2 KprA

3 100*

CAMS

80

3. Vasilescu, I., Botezatu, M., Investiţii (studii de caz, teste grilă), Editura Economică, Bucureşti,1999.

4. Zaman, Gh., Dimensiunea firmelor şi eficienţa economică, în „Adevărul Economic”, nr. 11, 12, 13, Bucureşti, 1999.

5. Zaman, Gh., Restructurarea industriei: soluţii de optimizare, în „Tribuna Economică”, nr.1, Bucureşti, 1999.

6. Vasilescu, I., Botezatu, M., Investiţii, Editura Economică, Bucureşti, 1999. 7. Zaman, Gh., Blocajul investiţional. Forme, cauze, efecte şi căi de redresare, în

„Probleme economice”, nr. 12-13, 93 p., IEN, CIDE, Bucureşti, 1997. 8. Staicu, Florea, (coordonator), Pârvu, Dumitru, Dumitru, Maria, Stoian, Marian,

Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995. 9. Vasilescu, I., Românu I., Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993. Facultativă

1. Zaman, Gh., Vasile V. (coordonatori), Evoluţii structurale ale exportului în România, Editura Expert, Bucureşti, 2004.

2. Ciupogea, C., Lazea V. (coordonatori), Modificări structurale şi performanţa economică în România, vol. I şi II, CEROPE, Bucureşti, 2003.

81

ANALIZĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ (2)

Prof. univ. dr. Iosefina MOROŞAN OBIECTIVE Prin conţinutul şi structura sa, disciplina Analiză economico-financiară

oferă studenţilor cadrul metodologic general de analiză economico-financiară, structurat pe problematica de bază a activităţii societăţilor comerciale industriale, agricole, de comerţ şi turism. Abordarea întregii problematici este subordonată cerinţelor managementului modern al întreprinderii, care trebuie să utilizeze rezultatele analizei economico-financiare la fundamentarea actului decizional. În acelaşi timp, metodologia analizei economico-financiare constituie un cadru de abordare a problematicii întreprinderii prin prisma obiectivelor unor subiecţi, din sfera aceasta, interesaţi să-i cunoască activitatea acesteia.

CUVINTE-CHEIE: profit; rentabilitate; rezultatul brut al exploatării;

rezultatul brut al exerciţiului; rentabilitate economică; rentabilitate comercială; rentabilitatea resurselor consumate; rentabilitate financiară; prag de rentabilitate; cifra de afaceri critică; bilanţ financiar; bilanţ funcţional; patrimoniul firmei; echilibru financiar; fond de rulment; trezoreria netă; lichiditate; solvabilitate; viteza de rotaţie a activelor circulante; eliberarea/imobilizarea de capitaluri; risc de faliment; risc economic; risc financiar; productivitatea muncii (anuală, zilnică, orară); productivitatea marginală; elasticitatea producţiei; coeficientul mişcării globale a mijloacelor fixe; consumul specific.

1. NOŢIUNI DE BAZĂ

Noţiunea de rentabilitate este legată de cea de profit, reprezentând

capacitatea unei firme de a obţine profit prin utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor, indiferent de provenienţa lor.

Analiza masei profitului poate oferi informaţii utile cu privire la profitabilitatea firmei, dar nu suficient de reprezentative pentru cei care şi-au investit capitalul în cadrul acesteia. De aceea, masa profitului trebuie relativizată prin compararea sa cu alte mărimi, în special cu mărimile care reflectă efortul depus pentru obţinerea masei profitului, obţinându-se astfel rate ale rentabilităţii.

Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de indicatori: profitul şi ratele de rentabilitate.

Rezultatul exerciţiului financiar concretizat în profit sau pierdere poate fi analizat structural şi factorial. Analiza structurală a profitului are drept scop evidenţierea ponderii şi dinamicii rezultatelor aferente celor trei categorii de activităţi care se desfăşoară în cadrul unei firme: de exploatare, financiară şi extraordinară. Analiza factorială a profitului are ca scop stabilirea sistemului de factori care determină modificarea acestuia în vederea alegerii criteriilor principale privind evidenţa sa în viitor.

82

Principalele modele de analiză a profitului aferent cifrei de afaceri sunt:

a) ∑∑ ⋅−⋅= cqpqp vv

b) ∑ ∑∑ ⋅=⎟

⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

⋅⋅

−⋅= prCApqcq

1pqpvvv

c) CAp

fMCA

TfMTp ⋅⋅⋅=

La nivel de produs, modelul de analiză poate fi redat astfel: π = qv · (p – c) Ratele de rentabilitate fac parte din categoria indicatorilor de eficienţă de

tipul efect/efort. Efectul este exprimat prin profitul sub diversele sale forme de calcul: brut, net, din exploatare, curent etc. Efortul este reflectat sub forma capitalurilor (proprii, permanente), resurselor consemnate, activelor totale (sau parţiale a acestora), veniturilor etc.

În analiza economico-financiară se constituie un sistem operaţional de rate de rentabilitate, cele mai utile fiind următoarele: rata rentabilităţii economice, rata rentabilităţii financiare, rata rentabilităţii resurselor consumate, rata rentabilităţii comerciale.

Rata rentabilităţii economice măsoară performanţele materiale angajate în activitatea firmei şi reflectă corelaţia dintre un rezultat economic şi mijloacele economice (capitalul) angajate pentru obţinerea acestuia. În calculul ratei rentabilităţii economice, la numărător se poate utiliza rezultatul exploatării sau rezultatul brut din exploatare, iar la numitor mijloacele economice totale (activul total) sau o parte a acestuia. Rata rentabilităţii economice se determină astfel:

100At

RBEsau 100AtRE

eR ⋅⋅= ;

unde: RE – rezultatul exploatării; RBE – rezultatul brut al exploatării; At – activul total. Modelele de analiză factorială a ratei rentabilităţii economice au următoarele

forme de prezentare:

a) 100CA

RBEAtCA

eRsau 100CARE

AtCA

eR ⋅=⋅=

b) cAiAtA ;

cACA1

iACA1

ReR c +=

+=

unde:

Rc – rata rentabilităţii comerciale ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅= 100

CARERc ;

83

CARBE

– marja brută din exploatare la 1 leu cifră de afaceri;

Ai – active imobilizate; Ac – active circulante;

tACA

– viteza de rotaţie a activului total.

Eficienţa capitalului investit se apreciază cu ajutorul ratei rentabilităţii financiare. Rentabilitatea financiară exprimă corelaţia dintre profit şi capitaluri, ca surse de finanţare a activităţii firmei.

Analiza ratei rentabilităţii financiare se structurează în funcţie de sfera de cuprindere a capitalurilor: proprii şi permanente. Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii reflectă corelaţia dintre profitul net, ca venit al acţionarilor şi capitalurilor proprii ale firmei:

100KPR

p

nf ⋅=

Analiza factorială a ratei rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii poate fi aprofundată cu ajutorul modelelor multiplicative de analiză, astfel:

a) 100VP

KA

AV

Rt

n

p

t

t

tf ⋅⋅⋅=

b) 100PP

VP

KV

Rb

n

t

b

p

tf ⋅⋅⋅=

unde:

t

t

AV

– viteza de rotaţie a activului, exprimată prin număr de rotaţii;

p

t

KA

– factorul de multiplicare a capitalului propriu;

t

n

VP

– rentabilitatea netă a veniturilor totale

Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent se calculează ca raport între profitul brut şi capitalul permanent (capital propriu + capital împrumutat pe termen mediu şi lung + provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli). Modelul de analiză este următorul:

100KP

Rpr

bfp ⋅=

unde: Rfp – rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent; Pb – profitul brut înaintea deducerii cheltuielilor financiare cu dobânzile şi a

importului pe profit; Kpr – capitalul permanent.

84

Un alt model de analiză a ratei rentabilităţii financiare a capitalului permanent este următorul:

100CAP

KCAR b

prfp ⋅⋅=

unde:

prKCA

– cifra de afaceri medie la 1 leu capital permanent;

CAPb – profitul mediu la cifră de afaceri.

Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rrc) reflectă corelaţia dintre rezultatul exploatării (exprimat prin indicatorul cifrei de afaceri) şi cheltuielile de exploatare (costurile totale aferente vânzărilor). Aşa cum rezultă din denumire, această rată de rentabilitate caracterizează eficienţa costurilor, de aceea se regăseşte şi sub denumirea de rentabilitatea costurilor. Modelul de calcul şi analiză este următorul:

100cvq

cvqpvqrc sau R100

cvqrP

rcR ⋅⋅

⋅−⋅=⋅

⋅=

∑∑ ∑

∑

Rata rentabilităţii comerciale (Rc) caracterizează eficienţa politicii comerciale şi a politicii de preţuri a firmei. Rata rentabilităţii comerciale exprimă corelaţia dintre profitul total aferent vânzărilor şi cifra de afaceri. Modelele utilizate în analiza factorială a acestui indicator sunt:

a) 100pvq

cvqpvqcRsau 100

pvqrP

cR ⋅⋅

⋅−⋅=⋅

⋅⋅=

∑∑ ∑

∑

b) 100ipic1irc ;

100ircig

cR ⋅⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−=

⋅= ∑

unde: gi – structura producţiei vândute pe produse; rci – rata rentabilităţii comerciale pe produse. La nivel de produs se pot determina două tipuri de rate: rata rentabilităţii

resurselor consumate şi rata rentabilităţii comerciale, astfel:

• 100c

cprcr ⋅

−=

• 100p

cpcr ⋅

−=

Pragul de rentabilitate reprezintă acea dimensiune a activităţii firmei la care veniturile din vânzarea bunurilor, lucrărilor, serviciilor sunt egale cu cheltuielile, profitul fiind zero. Metodologia de calcul şi analiză a pragului de rentabilitate diferă după cum studiul se realizează pe produs sau pe total firmă.

Pragul de rentabilitate în cazul realizării unui singur produs (a unei activităţi omogene), poate fi calculat cu ajutorul indicatorilor:

a) Volumul fizic critic al producţiei (qcr):

85

mbvcf

cvpcf

crq =−

=

unde: cf – suma cheltuielilor fixe pe produs; p – preţ de vânzare unitar; cv – cheltuieli variabile pe unitate de produs; mbv – marja brută faţă de cheltuielile variabile pe unitatea de produs. b) Cifra de afaceri critică (CAcr): CAcr = qer · p c) Gradul critic de utilizare a capacităţii de producţie:

100qq

Gmaxer

cr ⋅=

unde: qmax – reprezintă capacitatea maximă de producţie în expresie fizică. d) Perioada critică (per):

TCA

CAp cr

er =

unde:

TCA – vânzările medii pe unitate de timp (zi, lună, an).

Pragul de rentabilitate, în cazul mai multor tipuri de produse, se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori:

a) Cifra de afaceri critică (CAcr):

cv1CfCAcr −

=

unde: Cf – suma cheltuielilor fixe la nivel de firmă; cv – cheltuieli variabile medii la 1 leu cifră de afaceri. b) Gradul critic de utilizare a capacităţii de producţie (Gcr):

( ) 100QCA100

cv1QCfG

maxcr

maxcr ⋅=⋅

−=

unde: ∑ ⋅= imax imax pqQ – reprezintă capacitatea maximă de producţie în expresie valorică.

2. ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR-PATRIMONIALE

Situaţia financiar-patrimonială a firmei reprezintă o anumită stare a

capitalului, un barometru al conversiei utilizării tuturor tipurilor de resurse angajate în activitatea economică.

Patrimoniul firmei constă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor economice ale acesteia.

86

Analiza patrimoniului firmei are drept obiectiv dinamica acestuia, raporturile diferitelor elemente patrimoniale şi schimburile intervenite în situaţia mijloacelor şi resurselor pe parcursul exerciţiului financiar. În acest scop se utilizează ultimul bilanţ al firmei.

Analiza structurii patrimoniale a firmei vizează două aspecte: 1) analiza ratelor de structură ale activului; 2) analiza ratelor de structură ale pasivului. În literatura de specialitate sunt recomandate următoarele rate de carac-

terizare a structurii activului: rata activelor imobilizate, rata activelor circulante, care se calculează ca raport între activele imobilizate (sau activele circulante) şi totalul activului.

Analiza ratelor de structură ale pasivului are drept scop stabilirea ponderii şi evoluţiei principalelor categorii de surse ce participă la acoperirea mijloacelor economice ale firmei. Analiza se poate realiza pe baza următoarelor rate:

1) rata stabilităţii financiare:

100p

CR p

sf ⋅=

unde: Cp – capitalul permanent; p – pasivul bilanţului. 2) rata autonomiei financiare globale:

100p

CR pr

afg ⋅=

unde: Cpr – capital propriu 3) indicele autonomiei financiare globale:

100DC

It

prafg ⋅=

unde: Dt – datorii totale. 4) rata autonomiei financiare la termen:

100CC

Rp

praft ⋅=

5) rata de îndatorare globală:

100p

DR tîg ⋅=

Patrimoniul net reflectă activele firmei negrevat de datorii, respectiv averea acţionarilor stabilită pe baza bilanţului financiar. Acest indicator este echivalentul activului net contabil (formă de evaluare patrimonială a firmei). Patrimoniul net se calculează astfel:

a) ca diferenţă între activul total şi datoriile totale (exprimare materială a patrimoniului);

87

b) ca sumă a surselor de finanţare a acestuia (capital social + rezerve + rezultatul reportat + fonduri proprii + alte surse proprii).

Analiza echilibrului financiar al firmei urmăreşte reflectarea raporturilor de egalitate dintre sursele de finanţare şi utilizările resurselor financiare, dintre veniturile şi cheltuielile aferente desfăşurării activităţii formei pe termen lung, mediu şi scurt.

Indicatorii absoluţi ai echilibrului financiar sunt: fondul de rulment net, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă.

Fondul de rulment net (FRN) se calculează pe baza bilanţului financiar, ca diferenţa între capitalul permanent (CP) şi activele imobilizate sau ca diferenţa dintre activele circulante (AC) şi datoriile pe termen scurt (DTS). Analiza fondului de rulment net se realizează cu ajutorul următorilor indicatori: rata fondului de

rulment net ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅360

CAFRN , rata finanţării activelor circulante din fondul de rulment

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅360

ACFRN şi rata de acoperire a necesarului de fond de rulment ⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅100

NFRFRN .

Necesarul de fond de rulment se determină pe baza bilanţului financiar, astfel:

NFR = (AC – DB) – (DTS – CBTS) unde: AC – active circulante; DB – disponibilităţi băneşti; DTS – datorii pe termen scurt; CBTS – credite bancare pe termen scurt. Analiza necesarului de fond de rulment se realizează, în general, prin metoda

ratelor. Ratele utilizate sunt: rata necesarului de fond de rulment, rata de acoperire a necesarului de fond de rulment din fondul de rulment, rata de finanţare a necesarului de fond de rulment prin trezorerie.

Trezoreria netă reprezintă disponibilităţile rămase la dispoziţia firmei, reprezentate prin activitatea desfăşurată pe parcursul unui exerciţiu financiar. Practic, înseamnă diferenţa între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment:

TN = FRN – NFR Din punct de vedere funcţional, trezoreria netă se obţine prin deducerea

trezoreriei de pasiv din trezoreria de activ: Tn = Ta - Tp Analiza echilibrului financiar se poate realiza şi cu ajutorul următoarelor rate

de finanţare: rata finanţării stabile, rata finanţării ciclice şi rata finanţării globale. Fluxul net de trezorerie (Ftn) rezultă din variaţia în valori absolute a

trezoreriei nete de la un an la altul, reprezentând fluxul monetar net, care practic este fluxul de numerar degajat din activitatea firmei pe procesul unui exerciţiu financiar (cash-flow):

Ftn = Tn1 – Tn0 unde: Tn1 – trezoreria netă la sfârşitul exerciţiului; Tn0 – trezoreria netă la începutul exerciţiului.

88

Analiza lichidităţii şi solvabilităţii firmei Bonitatea unei firme evidenţiază o stare financiară legată de capacitatea

firmei de a-şi achita datoriile la diferite termene. Bonitatea se analizează din următoarele puncte de vedere:

– lichiditatea, care reflectă capacitatea de plată a datoriilor pe termen scurt; – solvabilitatea, care reflectă capacitatea de plată a datoriilor totale pe termen

mediu şi lung. Pentru analiza lichidităţii se recomandă utilizarea următoarelor rate: a) rata lichidităţii curente (Rlc):

crcr

lc PA

R =

unde: Acr – active curente; Pcr – pasive curente. b) lichiditatea rapidă (Rlr):

crbra

crcr

lr PDC

PsAR +=

−=

unde: Acr – active curente; Pcr – pasive curente; Cra – creanţe; Db – disponibilităţi băneşti. c) rata lichidităţii imediate (Rli):

crb

li PPDR +

=

unde: P – plasamente. d) rata lichidităţilor la vedere (Rlv):

CTSDR b

lv =

unde: Db – disponibilităţi băneşti. CTS – credite bancare pe termen scurt. Analiza solvabilităţii firmei urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita

obligaţiile totale prin resursele totale. Indicatorii utilizaţi în acest sens sunt: a) rata de solvabilitate generală (Rsg):

tt

sg DA

R =

unde: At – activ total; Pt – pasiv total. b) rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp):

rbpr

pvsp CC

CR

+=

89

unde: Cpr – capitaluri proprii; Crb – credite bancare. c) rata de solvabilitate financiară (Rsf):

ftt

sf DA

R =

unde: At – activ total; Dft – datorii financiare totale. Analiza corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii pe termen scurt Creanţele reprezintă anumite drepturi băneşti realizate în termene diferite şi

sunt determinate de relaţiile care se formează între firmă, în calitate de furnizor şi clienţii săi. Opusul creanţelor îl reprezintă obligaţiile sau datoriile firmei către terţi.

Analiza creanţelor şi obligaţiilor se realizează atât din punctul de vedere al sumelor, cât şi al termenelor de încasare şi de plată.

Termenul mediu de imobilizare a capitalului circulant în creanţe se determină astfel:

TRS

Ddi

dii ⋅=∑∑

unde: ∑ diS – suma soldurilor medii debitoare ale conturilor de creanţe;

∑ diR – suma rulajelor debitoare ale conturilor de creanţe. Termenul mediu de folosire a surselor atrase, reprezentate de obligaţiile pe

termen scurt, se calculează astfel:

TRS

Dei

cif ⋅=

∑∑

unde: ∑ ciS – suma soldurilor medii creditoare ale conturilor de obligaţii pe termen scurt;

∑ ciR – suma rulajelor creditoare ale conturilor de obligaţii pe termen scurt. Viteza de rotaţie a activelor circulante corelează cifra de afaceri sau o

componentă a acestuia cu fondul activelor circulante sau un anumit element al acestora şi se exprimă prin:

a) număr de rotaţii (n):

ACCAn =

unde: AC – soldul mediu al activelor circulante;

b) durata de zile (V):

TCAACV ⋅=

unde: T – reprezintă numărul de zile al perioadei analizate;

90

Efectul direct al modificării vitezei de rotaţie a activelor circulante poate fi o eliberare de capital, în cazul accelerării, sau o imobilizare de capital, în cazul încetinirii. Relaţia de calcul este următoarea:

( ) ( )T

CAVVIE 101 −=

3. ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR

În general, eficienţa utilizării potenţialului uman se exprimă prin

productivitatea medie a muncii. Productivitatea muncii în expresie valorică se determină ca raport între

efectul obţinut (cantitatea de produse obţinute) şi efortul depus (cheltuiala de muncă depusă).

Prin raportarea indicatorilor a efectului (producţia exerciţiului, valoarea adăugată, cifra de afaceri, veniturile din exploatare, valoarea producţiei marfă fabricată) la numărul mediul scriptic de salariaţi se determină următoarele forme ale productivităţii muncii:

a) productivitatea medie anuală a muncii:

sfee

a NQ;V;CA;VA;QW =

unde: sN – numărul mediu de salariaţi;

b) z

feez T

Q;V;CA;VA;QW =

unde: Tz – total om/zile lucrate;

c) h

feeh T

Q;V;CA;VA;QW =

unde: Th – total om/ore lucrate. Analiza factorială a productivităţii muncii se realizează după următorul

model de legături cauzale:

zN∆

aW∆ hN∆

zW∆ ∆ gi

hW∆

∆ whi

Analiza gestiunii mijloacelor fixe Utilizarea mijloacelor fixe poate fi analizată din următoarele puncte de vedere: – utilizarea extensivă – utilizarea intensivă – eficienţa utilizării mijloacelor fixe.

91

Utilizarea extensivă a mijloacelor fixe se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori: gradul de programare a fondului de timp calendaristic; gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil şi gradul de folosire a fondului de timp calendaristic.

Analiza utilizării intensive a mijloacelor fixe poate fi realizată cu ajutorul următorilor indicatori: gradul de utilizare a capacităţii de producţie, gradul de utilizare intensivă, randamentul mediu pe utilaj.

Eficienţa utilizării mijloacelor fixe se calculează pe baza mai multor indicatori. De exemplu, cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe:

1000QCA

MQ

MM1000

MCA

ffaf

ffa

f⋅⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛⋅⋅=⋅

Analiza utilizării resurselor materiale Pentru analiza resurselor materiale se folosesc două categorii de indicatori:

indicatorii analitici (consumul specific, consumul pe unitatea specifică, greutatea pe caracteristică funcţională, ponderea unui anumit tip de material în greutatea produsului) şi indicatori sintetici (producţia obţinută la 1000 lei valoare transmisă şi valoarea adăugată la 1000 lei valoare transmisă).

Consumul specific reprezintă cantitatea de resurse materiale consumată pentru obţinerea unei unităţi de produs.

Producţia obţinută la 1000 lei valoare transmisă se calculează după modelul

următor: 1000Mqp

1000MQf ⋅=⋅ ∑

Valoarea adăugată la 1000 lei valoare transmisă este determinată astfel:

1000M

vaQ1000M

VA e ⋅⋅

=⋅

4. ANALIZA RISCURILOR FIRMEI

Riscul înseamnă variabilitatea rezultatului obţinut sub presiunea factorilor

proveniţi din mediul intern şi extern al firmei. Formele pe care le îmbracă riscul sunt diverse, putându-se manifesta mai

intens sau mai puţin intens la nivelul firmei. Riscul de exploatare (economic) evaluează capacitatea firmei de a se adapta

la timp şi cu cel mai mic cost la variaţiile mediului în care activează, respectiv exprimă flexibilitatea rezultatului din exploatare. Aprecierea riscului economic se realizează cu ajutorul pragului de rentabilitate de exploatare numit şi punct mort şi care reflectă punctul în care veniturile din exploatare acoperă cheltuielile din exploatare, iar rezultatul din exploatare este nul.

După acest prag activitatea de exploatare devine rentabilă. Pragul de rentabilitate de exploatare se calculează cu următoarea relaţie:

mcv

f

e

v

fePR r

C

VC

1

CV =−

=

92

unde: VePR – venituri de exploatare aferente pragului de rentabilitate; Cf – costuri fixe totale; Cv – costuri variabile totale; rmcv – rata marjei costurilor variabile în veniturile de exploatare. Riscul de exploatare poate fi evaluat cu ajutorul următorilor indicatori: 1) indicatorul de poziţie faţă de pragul de rentabilitate (Ipoz):

( ) 100V

VV%Isau VVI

ePR

ePRepozePRepoz ⋅

−=−=

2) momentul realizării pragului de rentabilitate (PM) numit şi punctul mort:

TV

VP

e

ePRM ⋅=

3) coeficientul de elasticitate (KE): ( )( ) e

fe

ePRe

e

e

ee P

CPVV

V%V%P

K+

=−

=∆∆

=

unde:

( )0e

0e1e

0e

ee P

PPPP

%P−

=∆

=∆ – variaţia relativă a profitului din exploatare;

( )0e

0e1e

0e

ee V

VVVV

%V−

=∆

=∆ – variaţia relativă a venitului din exploatare.

Din analizele statistice rezultă că firma este într-o situaţie: – instabilă, când veniturile din exploatare (Ve) depăşesc pragul de

rentabilitate cu mai puţin de 10%; – stabilă, când Ve depăşesc cu 10-20% pragul de rentabilitate; – confortabilă, când Ve depăşesc cu peste 20% pragul de rentabilitate. Sporirea punctului mort către valoarea T în zile înseamnă creşterea riscului

de exploatare. Firma se poate afla, în funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate, în

una din următoarele situaţii: – instabilă, cu un risc economic mare, dacă KE > 11; – relativ stabilă, dacă KE ≈ 6; – confortabilă, cu un risc redus, dacă KE < 6. Creşterea coeficientului de elasticitate înseamnă, de fapt, creşterea riscului de

exploatare (economic). Riscul financiar evaluează capacitatea unei firme de a menţine echilibrul

financiar şi este dependent de structura capitalului, respectiv de gradul de îndatorare.

Aprecierea riscului financiar se face prin pragul de rentabilitate financiar, care reprezintă punctul în care veniturile din exploatare acoperă cheltuielile de exploatare şi cheltuielile cu dobânzile.

Riscul financiar poate fi evaluat ca şi în cazul riscului economic, cu ajutorul aceloraşi indicatori: indicatorul de poziţie faţă de pragul de rentabilitate, momentul realizării pragului de rentabilitate şi coeficientul de elasticitate.

93

Riscul de faliment este legat de starea de dificultate a firmei, considerată ca fiind o situaţie permanentă de criză financiară.

Criteriile de identificare a firmelor în dificultate sunt: – supraîndatorarea, situaţie în care firma nu face faţă datoriilor scadente; – insolvabilitatea, situaţie în care activul nu este suficient pentru achitarea

datoriilor. Riscul de faliment al firmei este analizat prin metoda ratelor, metoda

scorurilor şi pe baza bilanţului funcţional. În analiza riscului de faliment se utilizează ratele de lichiditate, solvabilitate

şi ratele de structură financiară de pasiv. Metoda scorurilor presupune obţinerea pentru firmă a unui scor „y” ca funcţie

liniară a unui ansamblu de rate, prin care se diferenţiază firmele sănătoase de cele aflate în dificultate:

y = k1 · x1 + k2 · x2 + ... kn · xn unde: k – coeficientul de ponderare al ratelor; x – rate implicate în analiză.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Care sunt factorii de influenţă ai ratei rentabilităţii resurselor consumate?

Cum se interpretează influenţa cu semnul „+” a preţului de vânzare asupra ratei? 2. Cum se calculează cifra de afaceri critică şi gradul critic de utilizare a

capacităţii de producţie? 3. Care sunt relaţiile de calcul al ratelor de lichiditate? 4. Cum se determină rata autonomiei financiare şi care este semnificaţia ei? 5. Raportul dintre capitalul permanent şi activele imobilizate este spraunitar.

Cum interpretaţi situaţia? 6. Cum stabiliţi ratele de solvabilitate şi care este semnificaţia lor? 7. Interpretaţi următorul caz: – indicele capitalului propriu 110%; – indicele capitalului permanent 109%; – indicele activelor imobilizate 114%; – indicele profitului net 108%. 8. Cum stabiliţi influenţa modificării cifrei de afaceri asupra duratei unei

rotaţii a activelor circulante şi cum interpretaţi cazul cu „+”? 9. Care sunt factorii care influenţează modificarea productivităţii medii

anuale? 10. Care sunt principalele rate de eficienţă a utilizării mijloacelor fixe? 11. Cum se exprimă valoarea adăugată la 1000 lei valoare transmisă? 12. Ce este riscul economic şi cum se poate determina? 13. Ce este riscul financiar şi care sunt indicatorii cu ajutorul cărora se poate

determina acesta? 14. Ce este riscul de faliment şi care sunt metodele de determinare a acestuia? 15. Interpretaţi următorul caz: – indicele creanţelor 110%;

94

– indicele cifrei de afaceri 112%; – indicele profitului aferent cifrei de afaceri 106%.

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Texte grilă asemănătoare se va da la examen. 1. Pe baza indicatorilor: – mil. lei –

Nr. crt. Indicatori P0 P1 1. Cifra de afaceri 1250 1152 2. Active circulante, din care:

– creanţe 300 125

320 128

Influenţa creanţelor asupra eliberărilor (imobilizărilor) de active circulante este de:

a) – 4,700 mil. lei; b) + 3,800 mil. lei; c) + 3,008 mil. lei; d) – 7,200 mil. lei; e) + 4,200 mil. lei. 2. Indicele creanţei = 108%; indicele cifrei de afaceri = 112%; indicele

profitului net aferent cifrei de afaceri = 105%. Această situaţie semnifică: a) s-a accelerat viteza de rotaţie a creanţelor şi s-a redus costul; b) s-a încetinit viteza de rotaţie a creanţelor şi a crescut costul; c) s-a încetinit viteza de rotaţie a creanţelor şi s-a redus costul; d) a crescut cifra de afaceri şi s-a redus costul; e) s-a redus durata de imobilizare a creanţelor şi nivelul de rentabilitate a

costurilor. 3. Raportul dintre capitalul permanent şi activele imobilizate este supraunitar.

Aceasta semnifică: a) o incapacitate de plată; b) degajarea unor surse pentru finanţarea investiţiilor; c) degajarea unui fond de rulment pozitiv; d) un dezechilibru financiar; e) un risc de insolvabilitate. 4. Elementele de activ cresc cu 15%, iar datoriile totale cu 10%. Aceasta

conduce la: a) creşterea fondului de rulment; b) creşterea profitului brut; c) creşterea patrimoniului net; d) creşterea nevoii de fond de rulment; e) diminuarea profitului brut.

95

5. Pentru un produs: – preţul de vânzare = 500.000 lei/tonă; – costul de producţie = 400.000 lei/tonă. Pentru ca rata rentabilităţii să fie 28%, costul pe unitate de produs trebuie să fie: a) 390.625 lei; b) 350.400 lei; c) 420.000 lei; d) 360.500 lei; e) 370.000 lei. 6. Fondul de rulment poate fi definit ca fiind: a) acea parte a capitalului permanent ce depăşeşte valoarea activelor

imobilizate şi este destinată finanţării activelor circulante; b) acea parte a capitalului propriu care finanţează activele imobilizate; c) exerciţiul activelor circulante peste valoarea datoriilor pe termen lung; d) acea parte a capitalului propriu care finanţează activitatea curentă; e) acea parte a surselor permanente ce finanţează necesităţile permanente. 7. Pe baza indicatorilor: – mil. lei –

Nr. crt. Indicatori P0 P1 1. Capital propriu 75.000 80.000 2. Datorii totale, din care:

– împrumuturi pe termen mediu şi lung 58.000 40.000

65.000 50.000

Rata autonomiei financiare s-a modificat cu: – 3,68%; + 3,00%; + 4,25%; – 2,75%; – 4,50%.

8. Pe baza relaţiei: 360(CA) creante de contului aldebitor Rulajul

mediu) (sold Creante⋅ se determină:

a) rata datoriilor; b) durata de folosire a surselor atrase; c) raportul de imobilizare a creanţelor; d) raportul creanţe – obligaţii; e) ponderea obligaţiilor în totalul datoriilor. 9. Pe baza indicatorilor: – mil. lei –

Nr. crt. Indicatori P0 P1 1. Cifra de afaceri 55.000 58.000 2. Cheltuieli aferente 40.000 41.636 3. Indicele preţurilor de vânzare x 108% 4. Indicele costurilor x 104%

96

Influenţa preţurilor de vânzare asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate este de:

a) + 10,32%; b) – 8,40%; c) + 15,20%; d) + 7,40%; e) – 5,40%. 10. Influenţa structurii vânzărilor asupra ratei rentabilităţii resurselor

consumate este de 4%. Aceasta înseamnă: a) creşterea ponderii produselor la care rata rentabilităţii este mai mare decât

media întreprinderii; b) scăderea ponderii produselor la care rata rentabilităţii este mai mare decât

media întreprinderii; c) creşterea ponderii produselor la care s-a mărit rata rentabilităţii; d) reducerea costurilor de producţie şi creşterea rentabilităţii; e) mărirea preţurilor de vânzare la produsele cu rentabilitate scăzută.

BIBLIOGRAFIE Obligatorie

1. Moroşan, Iosefina, Analiza economico-financiară. Tehnici şi metode, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

2. Moroşan, Iosefina, Analiza economico-financiară. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

3. Moroşan, Iosefina, Analiza economico-financiară în industrie, comerţ, turism şi exploataţiile agricole, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

4. Ţole, Marin, Nicoleta Cristina Ţole, Analiza economico-financiară. Metode, aplicaţii, teste grilă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

Facultativă

1. Vâlceanu, Gh., V. Robu, N. Georgescu, Analiza economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

2. Vâlceanu, Gh., Finanţe şi contabilitate. Tematică şi teste grilă, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

3. Mărgulescu D. şi colaboratori. Analiza economico-financiară, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999.

4. Işfănescu, A., Ghid practic de analiză economico-financiară, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1999.

5. Işfănescu, A. şi colaboratori, Analiză economico-financiară, Editura Academiei de Studii Economice, Bucureşti, 2002.

97

ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Lector univ. dr. Titel NEGRU OBIECTIVE În contextul integrării României în Uniunea Europeană, asigurările au un

rol fundamental, de protejare a bunurilor şi persoanelor împotriva diferitelor riscuri. În acest scop, asigurările contribuie la crearea produsului intern brut, au calitate de ofertant pe piaţa capitalului de împrumut şi realizează plasamente pe piaţa financiar-bancară.

Transformările structurale de pe piaţa asigurărilor, vizează atât câştigarea segmentelor de piaţă, cât şi fructificarea prudentă a resurselor de capital.

Ca urmare, această disciplină cuprinde teme de un real interes privind aspectele teoretico-conceptuale proprii asigurărilor, precum şi metodologiile aferente acestora.

Dimensiunea fundamentală a acestei discipline o constituie îndeosebi cunoaşterea problemelor specifice domeniului asigurărilor.

CUVINTE-CHEIE: contract de asigurare; coasigurare; asigurător; asigurat;

beneficiar al asigurării; contractant al asigurării; risc asigurat; caz asigurat; sumă asigurată; primă de asigurare; asigurarea bunurilor; declaraţie de asigurare; grad de acoperire prin asigurare; franşiză; asigurări financiare; asigurare de credit; asigurarea creditelor internelor; asigurarea creditelor de export; asigurări de supravieţuire, de deces, mixte de viaţă; funcţii biometrice; factor de actualizare viager; rentă anticipată şi posticipată; numere de comutaţie; plăţi eşalonate fracţionate; primă netă unică; primă brută (tarifară sau comercială); terţă persoană păgubită; despăgubire; asigurare de răspundere civilă; reasigurare; reţinere; plin de conservare; reasigurare proporţională; excedent de sumă asigurată, mixtă, pe bază de pol; reasigurare neproporţională: excedent de daună şi oprire de daună; managementul activităţii de asigurare; caracter aleatoriu al daunelor; rata daunei, venitului net; grad: de cuprindere prin asigurare, de acoperire a daunei; durată medie de lichidare a daunelor; sumă medie asigurată.

1. NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND ASIGURĂRILE

Din punct de vedere conceptual, asigurarea prezintă trei aspecte: juridic,

economic şi financiar. Abordarea juridică trebuie efectuată prin prisma contractului de asigurare şi

a legii cu privire la activitatea de asigurare, care, în calitate de generatoare de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări, se completează reciproc. Contractul de asigurare este un act juridic care prevede obligaţia asiguratului de a plăti prima de asigurare, precum şi obligaţia asigurătorului de a achita indemnizaţia de asigurare la producerea riscului asigurat, fie asiguratului, fie beneficiarului asigurării, în

98

limitele şi în termenele convenite. Potrivit Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, „prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anumit risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului, despăgubirea sau suma asigurată (indemnizaţie), în limitele şi la termenele convenite”.

De fapt, asigurarea propriu-zisă este o operaţiune prin care un asigurător, organizând pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, îi indemnizează pe aceia dintre ei care suferă un sinistru, pe seama fondului comun constituit din primele încasate. Pentru ca asigurătorul să poată indemniza efectiv toate sinistrele garantate, el trebuie să organizeze mutualitatea riscurilor după reguli matematice riguroase.

În sfera asigurărilor directe, pe lângă asigurarea propriu-zisă intră şi coasigurarea, care acoperă situaţia în care dată fiind valoarea bunurilor asigurabile şi numărul lor, riscurile vizate, fiind greu de asumat de către o singură societate de asigurare, asiguratul încheie contractul de asigurare cu mai multe societăţi, care participă la acoperire fiecare în cotă-parte, aferent aceleiaşi perioade.

În cazul coasigurării se pot întâlni următoarele situaţii: a) asiguratul nu poate încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul

efectiv, consecinţă directă a riscului; b) între asigurat şi fiecare asigurător există raporturi de asigurare distincte; c) între asigurători nu se practică solidaritatea convenţională. Activitatea de asigurare se desfăşoară sub forma asigurărilor facultative şi a

celor obligatorii. În asigurarea facultativă, atât raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurări. În asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege. În România, asigurarea obligatorie se practică numai de către asigurătorii autorizaţi de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, fiind obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule.

Dimensiunea economică a asigurării vizează îndeosebi constituirea unui fond de asigurare, având ca scop acoperirea pagubelor provocate de anumite fenomene (evenimente). Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat, prin încasarea de prime de asigurare sau cotizaţii achitate de acele persoane fizice sau juridice, care sunt interesate în înlăturarea eventualelor pagube provocate de anumite fenomene (evenimente) viitoare şi nesigure. Din acest fond nu sunt suportate pierderile determinate de folosirea şi consumarea normală a acestora sau de diminuarea valorii lor din diverse motive.

Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru: a) acoperirea pagubelor provocate de fenomenele (evenimentele) în cadrul

asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane;

b) finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor; c) constituirea unor fonduri de rezervă care să fie la dispoziţia societăţii de

asigurare sau a organizaţiei mutuale de asigurare etc. La societăţile mutuale de asigurări, fiecare membru are calitatea atât de

asigurat, cât şi asigurător, iar contribuţiile acestora se regularizează la sfârşitul fiecărui an în funcţie de anumite criterii.

La asigurările de viaţă, sub aspect financiar, avem de-a face cu o activitate de intermediere financiară între persoanele fizice asigurate, care achită prime eşalonat

99

şi solicitanţii de resurse financiare suplimentare. Ca urmare, asigurările de viaţă oferă persoanelor fizice nu numai o protecţie ca atare, dar şi un instrument de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti. Totodată, societăţile de asigurări, atunci când dispun de resurse băneşti, apar pe piaţa financiară cu o ofertă de capital, atât pentru plasamente, cât şi pentru acordarea de împrumuturi, fie pentru acoperirea unor deficite bugetare, fie pentru finanţarea unor investiţii.

În cadrul asigurărilor se operează cu noţiuni proprii domeniului respectiv, cum sunt de exemplu:

1. Asigurătorul este o persoană juridică (societate de asigurări), care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asigurat, se obligă: să acopere pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, să plătească suma asigurată în cazul asigurărilor de viaţă, sau o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde (legal) faţă de terţe persoane.

2. Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului poate să încheie o asigurare prin care să-şi asigure bunurile, respectiv propria persoană sau să se asigure pentru prejudiciul pe care îl poate aduce unor terţe persoane.

Asiguratul este titularul interesului asigurat, deoarece riscurile la care este supus vizează patrimoniul sau persoana sa.

3. Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată, fără să fie însă parte contractantă în asigurare.

4. Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care încheie o asigurare, fără însă a avea neapărat şi calitatea de asigurat.

Deci, contractantul asigurării este titularul interesului asigurat, şi purtătorul asigurării, în sensul că riscurile vizează patrimoniul sau persoana sa.

5. Privind asigurările, riscul este un element obligatoriu, esenţial, deoarece constituie un eveniment viitor, posibil, dar incert, la care sunt supuse bunurile (patrimoniul), viaţa sau sănătatea unei persoane.

Riscul asigurat este fenomenul (evenimentul) care, în eventualitatea producerii sale, datorită urmărilor pe care le-ar putea avea, îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului (sau beneficiarului asigurării) despăgubirea sau suma asigurată.

Pentru a încadra un eveniment în riscul asigurat, trebuie ca riscul să lipsească în momentul încheierii contractului de asigurare, dar să fie posibilă producerea lui în timpul derulării acestuia.

Pentru ca un fenomen (eveniment) generator de pagube să poată constitui un risc asigurat, acesta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

– producerea fenomenului (evenimentului) – pentru care se încheie asigurarea – să fie posibilă, deoarece dacă un anumit bun nu este ameninţat de nici un fel de risc, asigurarea acestuia nu devine necesară;

– fenomenul (evenimentul) trebuie să aibă în toate cazurile un caracter întâmplător; – producerea fenomenului (evenimentului) trebuie să nu depindă de voinţa

asiguratului sau a beneficiarului asigurării; – acţiunea fenomenului (evenimentului) trebuie să poată fi înregistrată în

evidenţa statistică, astfel încât, datele din evidenţa statistică referitoare la un anumit fenomen (eveniment), trebuie să permită stabilirea pe o perioadă cât mai îndelungată a frecvenţei şi intensităţii producerii acestuia.

Riscul apare ca un element obligatoriu, esenţial, deoarece: – este un eveniment viitor, posibil, dar incert, la care sunt supuse bunurile,

patrimoniul, viaţa sau sănătatea unei persoane;

100

– producerea lui nu se realizează prin fapta intenţionată a asiguratului; – fără acest element nu poate exista un raport de asigurare valabil. 6. Cazul asigurat (sinistrul) reprezintă fenomenul (evenimentul) asigurat

care s-a produs deja, iar pentru înlăturarea consecinţelor lui s-a încheiat asigurarea. 7. Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pe care asigurătorul

urmează să o plătească în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea.

8. Indemnizaţia de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul o achită asiguratului atunci când survine cazul asigurat.

9. Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită, pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului şi din care acesta din urmă îşi constituie fondul necesar achitării despăgubirilor sau a sumelor asigurate (precum şi alte fonduri prevăzute de lege) şi îşi acoperă cheltuielile de constituire şi administrare a fon-dului de asigurare.

10. Paguba sau dauna reprezintă pierderea evaluabilă în bani, intervenită la un bun asigurat, ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.

Caracterul aleatoriu al daunelor este dat de faptul că volumul daunelor nu se poate cunoaşte dinainte, dar se poate aproxima prin calcule bazate pe teoria proba-bilităţilor.

Asigurările de pagube (daune), având esenţialmente caracter de despăgubire, reunesc asigurările de bunuri şi de răspundere civilă şi au ca scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul asiguratului.

11. Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în vederea includerii lor în asigurare.

l2. Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului în vederea acoperirii pagubei produse de riscul asigurat, fiind, în limita sumei asigurate, egală sau mai mică decât paguba.

13. Durata asigurării este perioada de timp în care rămân valabile rapor-turile de asigurare între asigurător şi asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare.

2. ASIGURAREA BUNURILOR

2.1. Concepte de bază

La asigurarea bunurilor, asigurătorul are obligaţia ca în cazul producerii riscului asigurat să plătească asiguratului sau beneficiarului desemnat o despăgubire, cu condiţia ca asiguratul să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat. Astfel, în cazul asigurării de bunuri, interesul asigurării este reprezentat de dauna efectivă, evaluabilă în bani, pe care o poate suferi asiguratul în cazul pierderii sau degradării bunului.

Bunurile asigurate, riscurile la care acestea sunt expuse, precum şi situaţiile în care se acordă despăgubiri, sunt specificate în condiţiile speciale stabilite pentru fiecare fel de asigurare. În principiu, nu pot fi asigurate bunurile care, din cauza degradării, nu mai pot fi folosite conform destinaţiei.

Bunurile se asigură pentru sumele declarate de asigurat şi care nu trebuie să depăşească valoarea lor la data asigurării. Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:

101

a) la mijloacele fixe şi obiectele de inventar – valoarea din nou a acestora (preţul de înlocuire), din care s-a scăzut uzura în raport cu vechimea, utilizarea şi starea în care au fost întreţinute bunurile respective;

b) la materiile prime, materiale, produse finite, mărfuri şi altele asemănătoare – preţul de cost al acestora;

c) la obiectele de muzeu, de expoziţie şi la lucrările de artă – sumele corespunzătoare valorii lor de circulaţie.

În cazul în care un bun aflat în proprietatea unei persoane, este depozitat în baza unui contract legal, într-un spaţiu care aparţine unei alte persoane, depozitarul poate încheia un contract de asigurare, având ca obiect bunul respectiv, dar în limita interesului propriu.

Asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de un an, sau la cerere, pe perioade mai scurte şi pe baza declaraţiei de asigurare semnate de asigurat. De regulă, răspunderea asigurătorului începe după 24 de ore de la expirarea zilei în care asiguratul a plătit prima de asigurare, respectiv a încheiat contractul de asigurare şi încetează la ora 0 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea. Atunci când primele de asigurare se plătesc în rate, iar asiguratul nu a achitat rata scadentă la termenul stabilit şi nici în perioada de graţie aprobată de asigurător, contractul de asigurare se reziliază fără restituirea primelor de asigurare plătite.

Urmărindu-se prevenirea producerii evenimentelor asigurate, asiguratul este obligat să întreţină bunurile asigurate în bune condiţii, în caz contrar, asigurătorul are dreptul să rezilieze asigurarea, fără restituirea primelor achitate.

Asigurătorul este absolvit de orice obligaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie sau din culpa: asiguratului, contractantului, beneficiarului, a unui membru din conducerea persoanei juridice asigurate sau a persoanei fizice majore care locuieşte permanent împreună cu asiguratul, contractantul sau beneficiarul asigurării.

2.2. Principii de acoperire a pagubelor

În cazul asigurărilor de bunuri, cea mai mare parte din valoarea primelor încasate de către asigurător se utilizează pentru plata despăgubirilor cuvenite asiguraţilor. De aceea, elementul principal în funcţie de care se stabileşte nivelul cotei de primă tarifară este mărimea probabilă a despăgubirilor pe care asigurătorul le va plăti asiguraţilor. Totodată, determinarea nivelului cotei de primă tarifară (pe baza căreia se stabileşte volumul primelor de asigurare care vor fi plătite de asiguraţi), dă posibilitatea asigurătorului să-şi constituie fondul de asigurare corespunzător răspunderilor asumate.

Partea din cota de primă tarifară destinată plăţii despăgubirilor se numeşte primă netă sau cotă de bază. La aceasta dacă se adaugă sumele destinate să acopere cheltuielile pentru: constituirea şi administrarea fondului de asigurare, finanţarea unor masuri de prevenire a pagubelor, constituirea fondurilor de rezervă şi reali-zarea de către asigurător a unui profit, se obţine cota de primă tarifară sau prima brută.

La asigurările de bunuri, suma asigurată trebuie să fie mai mică sau egală cu valoarea reală a bunului asigurat.

Astfel, suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului, pentru acoperirea pagubei produse de riscul asigurat, despăgubirea poate fi – în limita sumei asigurate – egală sau mai mică decât paguba. Partea din pagubă care depăşeşte suma asigurată este suportată în întregime de asigurat. În funcţie de

102

principiul răspunderii pe care asigurătorul l-a aplicat la acoperirea pagubei, în practica asigurărilor de bunuri, la acoperirea pagubelor, se aplică trei principii, şi anume:

1. Principiul răspunderii proporţionale, conform căruia, despăgubirea de asigurător se stabileşte în aceeaşi proporţie faţă de pagubă ca şi cea în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. Utilizându-se noţiunile:

D – despăgubirea de asigurare; P – valoarea pagubei; S – suma asigurată V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării. Rezultă că:

PSPD

VS

PD

∗== ;

Raportul dintre suma asigurată şi valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării, reprezintă „gradul de acoperire prin asigurare”.

În principiu, practicarea sistemului acoperirii proporţionale este aplicabilă la asigurarea facultativă a bunurilor şi prezintă importanţă numai în caz de pierdere parţială a bunului asigurat.

2. Principiul primului risc se aplică atunci când, la acoperirea pagubei, despăgubirea este egală cu paguba, însă, fără a depăşi mărimea sumei asigurate. Aplicarea acestui principiu este mai avantajoasă pentru asiguraţi, decât cea a principiului anterior, deoarece pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare. Dar această compensare presupune totodată şi perceperea unor prime de asigurare mai mari, comparativ cu cele corespunzătoare altor sisteme de acoperire.

3. Principiul răspunderii limitate are în vedere faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba produsă de riscul asigurat depăşeşte o anumită limită dinainte stabilită. Astfel, o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului.

Partea din valoarea pagubei, dinainte stabilită, care cade în sarcina asiguratului, o numeşte franşiză. Aceasta este de două feluri: atinsă (simplă) şi deductibilă (absolută).

În cazul franşizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime paguba – până la nivelul sumei asigurate – dacă aceasta este mai mare decât franşiza.

Franşiza deductibilă se scade în toate cazurile din pagubă, indiferent de mărimea ei. În cazul franşizei deductibile despăgubirea se acordă numai pentru partea de pagubă care depăşeşte franşiza. Astfel, în cazul în care în contractul de asigurare se prevede o franşiză deductibilă, valoarea despăgubirii reprezintă diferenţa dintre cuantumul pagubei şi franşiză.

Nici în cazul franşizei atinse şi nici în cel al franşizei deductibile nu se acordă despăgubiri pentru pagubele care se încadrează în limitele franşizei.

În concluzie, la asigurările cu franşiză, cota de primă tarifară este mai redusă comparativ cu cea stabilită la asigurările la care nu se aplică franşiza.

3. ASIGURĂRILE DE RISCURI FINANCIARE

3.1. Generalităţi

Asigurările financiare sunt diferite de garanţiile bancare. Prin asigurările financiare se preiau riscurile numai în anumite condiţii, în timp ce garanţiile bancare implică asumarea necondiţionată a tuturor obligaţiilor. În cadrul

103

asigurărilor financiare, asigurarea de credit, reprezintă un atribut al lumii afacerilor contemporane, având rolul de a proteja comercianţii şi producătorii faţă de riscul de neplată a celor ce cumpără sau închiriază bunuri sau sunt beneficiari ai unor credite avantajoase. Asigurarea de credit a apărut ca o necesitate a faptului că marea majoritate a contractelor de comerţ se încheie în condiţiile în care plata se face după livrarea bunurilor. Asigurarea de credit înlătură temerea vânzătorului, la vânzarea pe credit, cu privire la neplata de către cumpărător a contravalorii mărfurilor. Astfel, ea oferă protecţie pentru riscul de neplată apărut, fie ca urmare a falimentului cumpărătorului, fie, în cazul exportului, datorită situaţiei din ţara importatorului (război, naţionalizare etc.). Asigurarea de credite, fiind o formă de protecţie directă a vânzătorilor faţă de riscul de neîncasare, este în acelaşi timp o garanţie faţă de bancă, oferind astfel posibilitatea de acces la finanţare.

Asigurarea se poate face pe un singur credit sau pe cifra de afaceri. În concluzie, „scopul asigurărilor de credite este acela de a oferi protecţie în

cazul pierderilor financiare rezultate din neplată, incapacitatea de plată sau insolvabilitatea cumpărătorilor ce au achiziţionat bunuri pe credit, sau din insolvabilitatea beneficiarilor de credit”. Astfel, prin poliţele de asigurări de credite sunt protejate încasările din activitatea comercială, prin transferarea riscurilor de neîncasare asupra asigurătorului. În consecinţă, se poate mări astfel cifra de afaceri.

Fiind considerată o asigurare de lux, asigurarea creditelor este caracteristica economiilor de piaţă cu un sistem de credite stabil şi bine dezvoltat. Cele mai multe asigurări de credite se practică în ţări dezvoltate. Aceasta deoarece, cu cât sunt implicate riscuri mai mari, în comerţul cu alte ţări, cu atât ele se asigură la nivel guvernamental, prin organisme special constituite. În unele ţări aceste organisme apar ca agenţii guvernamentale, în altele sunt companii de asigurare (de stat sau private), dar care colaborează îndeaproape cu autorităţile guvernamentale. Compa-niile de asigurare, menţionate anterior, au de regulă o activitate preponderentă de asigurare, la care se adaugă garantarea, în numele guvernului ţării respective, a unor credite, promovând astfel exportul comercianţilor naţionali.

De regulă, asigurătorii de credite, oferă o gamă largă de servicii pe lângă cele de asigurare, de exemplu: studii de piaţă, consultanţă, training, asistenţă tehnică, studii de fezabilitate, investigarea şi supravegherea creditelor. Investigarea creditelor începe din momentul evaluării riscului şi presupune cunoaşterea statu-tului debitorului, precum şi verificarea periodică a acestuia, privind capacitatea de plată. Deşi asigurările împotriva riscurilor financiare sunt disponibile pe pieţele naţionale şi internaţionale de asigurări, în întreaga lume, numai un număr relativ redus de comercianţi apelează la ele.

3.2. Asigurarea creditelor interne şi a creditelor de export

Prin asigurarea creditelor interne, asiguratul se protejează împotriva riscurilor de neplată prelungită de către cumpărător sau a insolvabilităţii acestuia pe durata cuprinsă între producţie şi distribuţie, de regulă, înainte de vânzarea finală către consumator.

La asigurarea creditelor de export, riscurile asigurabile sunt cele rezultate din vânzarea bunurilor sau prestarea de servicii pe credit, în afara ţării. Un risc care poate afecta situaţia financiară a asiguratului îl reprezintă neplata prelungită. Aceasta intervine atunci când debitorul sau garantul nu a plătit partea din datorie o anumită perioadă convenită, de regulă 6 luni de la scadenţa stabilită prin contract.

104

În general, riscurile incluse şi cele excluse, rămân la latitudinea asigurătorului. În principiu, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:

– reclamaţii privind livrările de bunuri sau prestări de servicii necorespunzătoare; – amenzi de orice fel; – pierderi rezultate din diferenţe de curs valutar; – pierderi survenite ca urmare a evenimentelor politice, tulburărilor sociale,

actelor de sabotaj sau a altor evenimente asemănătoare; – pierderi intervenite ca urmare a unor calamităţi naturale dacă mijloacele

tehnice disponibile pentru lupta cu astfel de calamităţi nu s-au putut folosi sau au fost ineficiente;

– pierderi provocate de calamităţi naturale. La asigurarea creditelor de export, poliţa cea mai frecvent folosită este poliţa

generală pe cifra de afaceri şi se referă la importatorii care cumpără pe credit. Cu privire la asigurarea exportului pe credit pe termen scurt menţionăm

că acesta se efectuează pe o perioadă determinată de maximum un an. Asigurarea are în vedere îndeosebi riscuri comerciale de genul: insolvabilitatea cumpără-torului, incapacitatea de plată pe un anumit timp şi refuzul mărfurilor importate.

La exportul pe termen mediu şi lung, obiectul asigurării îl reprezintă exportul de bunuri de capital de valori mari, care se livrează eşalonat şi care implică plăţi în tranşe pe perioade îndelungate de timp, ce pot fi cuprinse între 5,10 sau chiar 20 de ani. Asigurarea oferă protecţie pentru riscul de neplată din cauze comerciale sau politice. Pot beneficia de acoperire băncile sau instituţiile financiare care creditează operaţiuni comerciale. Despăgubirea va cuprinde şi dobânda la creditul acordat debitorului. Dacă avem în vedere riscurile politice, asigurarea creditelor de export vizează îndeosebi protecţia oferită împotriva următoarelor evenimente:

– impunerea de restricţii la import; – refuzul admiterii pe teritoriul ţării a anumitor produse; – neplata la termen a sumelor datorate de debitorii publici. În categoria riscurilor valutare sau economice sunt incluse: – riscul fluctuaţiei ratei dobânzii; – riscul de schimb valutar; – riscul creşterii costurilor de fabricaţie. Riscurile investiţionale mai frecvent întâlnite sunt: – riscul de devalorizare a investiţiei; – riscul de lichiditate al unei investiţii; – riscul de supraevaluare a investiţiei; – riscul dobânzilor. Nivelul primei de asigurare este stabilit în funcţie de: valoarea asigurării,

perioada asigurată, natura cumpărătorului (public sau privat), ţara acestuia (riscul de ţară), modalitatea de plată şi eventuale garanţii prevăzute în contract. Odată cu încheierea poliţei de asigurare, prima se stabileşte în tranşă unică sau în tranşe periodice, după cum au convenit părţile.

4. ASIGURĂRILE DE PERSOANE

4.1. Noţiuni preliminare

Asigurările de persoane au ca obiect acordarea unei sume de bani de către asigurător (numită sumă asigurată), în caz de supravieţuire şi în cazul producerii unui eveniment legat de persoana fizică a asiguratului, cum ar fi: vătămare corporală, îmbolnăvire sau deces.

105

Dacă la asigurările de bunuri asiguratul are dreptul la o despăgubire limitată la valoarea pagubei înregistrate, fără însă ca aceasta să depăşească suma asigurată, la asigurările de persoane, suma asigurată se stabileşte în mod forfetar de către asigurat, în funcţie de nevoile şi de posibilităţile sale financiare. Totodată, asiguratul poate încheia mai multe contracte de asigurare, vizând acelaşi risc şi pentru sume diferite, la mai mulţi asigurători, fără nici o restricţie, urmând ca la producerea riscului asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării să încaseze drepturile cuvenite de la toţi asigurătorii. Aceasta, deoarece în acest caz nu mai este vorba de daună ca la asigurările de bunuri. De aceea, neavând caracter reparator (întrucât viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei nu sunt evaluabile în bani) asigurările de persoane nu sunt supuse la restricţiile la care sunt supuse asigurările de bunuri.

Asigurările de persoane sunt de două feluri: asigurări de viaţă şi asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă.

La asigurările de persoane, privind constatarea şi evaluarea consecinţelor producerii riscului asigurat, nu apare ca fiind necesară existenţa unui compartiment distinct.

4.2. Asigurările de viaţă

Formele concrete ale asigurărilor de viaţă sunt diferite de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta şi se încheie fie în mod individual, fie în grup (asigurări colective).

În funcţie de suma asigurată şi de obiectul asigurării, asigurarea de viaţă poate fi încheiată cu sau fără examinarea medicală a asiguratului. Adesea, persoanele cu o sănătate şubredă şi mai vulnerabile la boli, apelează mai frecvent la asigurare decât cele cu o stare bună de sănătate. Astfel, asigurătorul poate să accepte sau să respingă cererea de asigurare pe baza rezultatelor examenelor medicale şi în funcţie de plata unei prime normale sau a uneia majorate.

Asigurarea de grup prezintă avantajul că evită selecţia riscurilor întâlnită la asigurarea individuală, fiind mai puţin costisitoare decât aceasta. În asigurarea colectivă sunt cuprinse toate persoanele care alcătuiesc grupul respectiv, cu condiţia ca fiecare în parte să-şi exprime acordul la această asigurare. O parte din prima de asigurare este suportată de contractantul asigurării (agentul economic), iar cealaltă parte cade în sarcina asiguratului.

La rândul lor, asigurările de viaţă prezintă mai multe forme, şi anume: A. Asigurările de supravieţuire. Asigurătorul se angajează să plătească

asiguratului, la expirarea contractului, suma asigurată, cu condiţia ca acesta să fie în viaţă. În perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul, plătind primele de asigurare, acumulează o sumă de bani aflată la asigurător şi care devine exigibilă la expirarea contractului.

La asigurarea de supravieţuire, potrivit condiţiilor contractuale, asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în cazul în care este în viaţă la expirarea contractului. Dacă însă acesta a decedat anterior expirării termenului de valabilitate a contractului, asigurătorul se consideră exonerat de orice obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului. Astfel, după decesul asiguratului survenit în perioada de valabilitate a contractului, suma acumulată de asigurat în această perioadă rămâne de drept asigurătorului.

Evident, o asigurare de supravieţuire, care are consecinţă pierderea dreptului beneficiarului asigurării asupra sumei asigurate, în cazul în care asiguratul a încetat

106

din viaţă înainte de expirarea asigurării, nu este prea atractivă şi nu stimulează spiritul de economisire. În practica internaţională, pentru a evita pierderea primelor achitate de asigurat, în cazul decesului acestuia intervenit în perioada de valabilitate a contractului, în contract se stipulează clauza contraasigurării, care permite rambursarea primelor aferente riscului de supravieţuire. Evident, asigurătorul îşi reţine prima aferentă riscului de deces. Astfel, dacă la expirarea termenului de asigurare, asiguratul este în viaţă, el încasează suma asigurată, în timp ce prima pentru riscul de deces rămâne de drept asigurătorului.

B. Asigurările de deces sunt încheiate de către asiguraţi pentru a acoperi riscul de deces, indiferent de data la care ar surveni acesta. Cum decesul este un eveniment care se va petrece cu certitudine în viitor, dar incert ca dată, asiguratul se angajează să plătească prime toată viaţa. De precizat că, asigurarea deces nu este o asigurare de economisire (capitalizare), ci una de protecţie împotriva unui risc determinat. În cazul unei asigurări de deces încheiate pe termen limitat, asigurătorul este obligat să achite suma înscrisă în contract, dacă decesul asigura-tului a avut loc în perioada de valabilitate a acestuia. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viaţă, asigurătorul este exonerat faţă de asigurat de orice obigaţie care rezultă din contract.

C. Asigurările mixte de viaţă se încheie atât pentru supravieţuire, cât şi pentru deces. Astfel, în caz de supravieţuire, asiguratul încasează personal suma asigurată prevăzută în contract, iar în cazul decesului asiguratului, beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate. Pentru aceasta, asiguratul trebuie să suporte primele datorate atât pentru riscul de deces, cât şi pentru cel de supravieţuire.

În practica internaţională se aplică asigurarea mixtă cu termen fix, la expirarea căreia suma asigurată se achită asiguratului, dacă este în viaţă, sau beneficiarului asigurării, dacă asiguratul a decedat anterior.

4.3. Determinarea primei de asigurare la asigurările de viaţă

4.3.1. Funcţiile biometrice

Reamintim că practica asigurărilor de viaţă are la bază datele cuprinse în tabela de mortalitate a unei ţări, care este întocmită în urma prelucrării informaţiilor oferite de recensământul populaţiei din ţara respectivă. În tabela de mortalitate sunt trecute, în coloane distincte, următoarele valori:

– vârsta x, de la 0 la 100 de ani; – funcţia de supravieţuire lx, arată câte persoane dintr-o generaţie ipotetică de

100.000 născuţi vii, mai sunt în viaţă la împlinirea vârstei de x ani; – numărul persoanelor ce vor deceda în intervalul cuprins între x şi x+1 ani,

notat cu dx; – probabilitatea de deces, qx, respectiv probabilitatea ca o persoană care a

împlinit x+1 ani, să fi decedat la vârsta cuprinsă între x şi x+1 ani. Formula de calcul a acesteia este:

x

xx l

dq =

– probabilitatea de supravieţuire, Px, arată şansele pe care le are o persoană care a împlinit vârsta x, să fie în viaţă la împlinirea vârstei de x + t ani, este dată de relaţia:

107

x

xx l

lP 1+=

Astfel, probabilitatea ca o persoană de x ani să supravieţuiască la vârsta de x + t ani, este dată de relaţia:

x

txxt l

lP +=

– numărul mediu al supravieţuitorilor cuprinşi în intervalul de vârstă de la x la x+1 ani, se notează cu lm(x).

Considerându-se că lx este funcţia de supravieţuire şi n este un anumit număr de ani, viaţa medie Ex, reprezintă parametrul care exprimă media numărului de ani pe care poate să-i trăiască o persoană în vârstă de x ani şi se determină aplicând formula:

Dacă se adună Px cu qx se obţine relaţia: Px + qx = 1 4.3.2. Calcularea primei de asigurare la asigurările de supravieţuire La asigurarea individuală de supravieţuire cu plata unică a sumei

asigurate, pentru o asigurare de supravieţuire pe n ani, respectiv asigurarea prin care asiguratul în vârstă de x ani, va primi la împlinirea vârstei de x+n ani suma de o unitate monetară, prima netă unică unitară nEx este dată de relaţia:

nxl

nxlxEn ν⋅+=

unde: nEx – factorul de actualizare viager (numit şi sumă unitară amânată n ani);

nν – suma pe care ar trebui să o depună o persoană în scop de capitalizare, fără nici un risc, pentru ca după n ani să primească o unitate monetară, fiind dat de relaţia:

( )nn

iv

+=

11

unde: i – reprezintă dobândă anuală, iar v este factorul anual de actualizare, fiind

dat de relaţia:

iv

+=

11

Dacă v este factorul anual de actualizare, atunci vn este factorul total de actualizare, deoarece implică durata totală a asigurării (n ani).

x

nnx

x

nxxxx l

l

llllE

∑=

++++ +=

++++=

100

021

21...

21

108

La asigurarea individuală de supravieţuire, prima netă unică se determină utilizând relaţia:

P = S · nEx În cazul asigurării individuale de supravieţuire, cu plata periodică sumei

asigurate, respectiv sub formă de rentă, aceasta poate fi achitată anual, fiind numită anuitate, sau în subdiviziuni ale anului, numite fracţionalităţi.

Atunci când renta anuală este achitată de către asigurător la începutul anului, este denumită anticipată, iar dacă este achitată la sfârşitul anului se numeşte posticipată.

Dacă avem în vedere plata imediată sau amânată a sumei asigurate, rentele anuale anticipate şi posticipate, pot fi achitate pe o perioadă limitată de timp sau pe toată viaţa, adică viagere.

4.3.3. Renta viageră

A. Renta viageră anuală, imediată şi anticipată Pentru suma asigurată de 1 unitate monetară (u.m.), pe care asiguratul în

vârstă de x ani, urmează să o primească toată viaţa, la începutul fiecărui an, prima netă unică unitară (ax), pe care asiguratul trebuie să o plătească este dată de relaţia:

x

xx D

Na =

Nx şi Dx sunt numere de comutaţie, ale căror valori sunt obţinute din tabelul numerelor de comutaţie, şi care este întocmit pe baza tabelei de mortalitate a populaţiei unei ţări. În cadrul asigurărilor de viaţă, numerele de comutaţie fiind determinate la un anumit nivel al dobânzii pe an, permit simplificarea calculelor. De exemplu, nEx poate fi scrisă simplificat astfel:

x

nxxn D

DE +=

B. Renta viageră anuală imediată şi posticipată Se calculează conform relaţiei:

x

xx D

Na 1+=

C. Renta anuală imediată, limitată şi anticipată Pentru ca un asigurat în vârstă de x ani, să primească în următorii n ani, la

începutul fiecărui an, suma de 1 u.m., prima netă unică unitară pe care trebuie să o plătească se determină cu ajutorul formulei:

x

nxxxn D

NNa +−=

D. Renta anuală imediată, limitată şi posticipată Pentru ca un asigurat în vârstă de x ani, să primească în următorii n ani, la

sfârşitul fiecărui an, suma de 1 u.m., prima netă unică unitară pe care trebuie să o plătească se determină cu ajutorul formulei:

109

x

nxxxn D

NNa 1++−=

E. Renta viageră anuală, amânată şi anticipată Pentru ca asiguratul în vârstă de x ani, să primească (dacă este în viaţă) peste

n ani, pe toată durata vieţii sale, la începutul fiecărui an, suma de 1 u.m., prima netă unică unitară pe care trebuie să o plătească se calculează folosind formula:

x

nxxn D

Na +=

F. Renta viageră anuală, amânată şi posticipată Pentru ca asiguratul în vârstă de x ani, să primească (dacă este în viaţă) peste

n ani, pe toată durata vieţii sale, la începutul fiecărui an, suma de 1 u.m., prima netă unică unitară pe care trebuie să o plătească se calculează folosind formula:

x

nxxn D

Na 1++=

G. Renta anuală anticipată, amânată r ani şi limitată la n ani Pentru ca asiguratul în vârstă de x ani, să primească (dacă este în viaţă) peste

r ani, timp de n ani, la începutul fiecărui an, suma de 1 u.m., prima netă unică unitară pe care trebuie să o plătească se calculează conform relaţiei:

x

nrxrxxnr D

NNa +++ −=|

H. Renta anuală anticipată, amânată r ani şi limitată la n ani În acest caz, formula anterioară devine:

x

nrxrxxnr D

NNa 11|

+++++ −=

În practica asigurărilor, conform contractelor de asigurare, apar şi situaţii de plăţi eşalonate lunare, în rate egale, a sumelor asigurate. Prin aceste plăţi eşalonate fracţionate, persoana asigurată în loc să primească renta o dată pe an, o primeşte de k ori pe an. În aceste condiţii, prima netă unică unitară devine:

• în cazul plăţilor anticipate:

x

nx

x

nxxn

x

nx

x

nxxxn

x

xx

DD

kk

DNa

DD

kk

DNNa

kk

DNa

++

++

⋅−

−=

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−⋅

−−

−=

−−=

21

;12

1;2

1

• în cazul plăţilor posticipate:

x

nx

x

nxxn

x

nx

x

nxxxn

x

xx

DD

kk

DNa

DD

kk

DNNa

kk

DNa

+++

+++++

⋅−

−=

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−⋅

−−

−=

−−=

21

;12

1;2

1

1

111

110

La asigurarea de supravieţuire, atunci când asiguratul, de comun acord cu asigurătorul, consimte să achite prima de asigurare într-o perioadă mai scurtă de timp, decât cea corespunzătoare valabilităţii contractului, prima netă anuală (Pna) se calculează astfel:

mxx

xNNa

mxx

nxNa NN

DPPsauNN

DSP++

+

−⋅=

−⋅=

unde: PN – reprezintă prima netă unică; m – reprezintă numărul de ani în care, plata ratelor anuale se face într-o

perioadă mai scurtă de timp.

4.3.4. Prima netă la asigurările de deces Atunci când se determină prima netă unică la asigurarea de deces, se are în

vedere faptul că aceasta se încheie pe termen de un an, pe mai mulţi ani, sau pe o perioadă nedeterminată (pe viaţă).

În cazul unei asigurări de deces pe o perioadă nedeterminată (pe viaţă), pentru o persoană în vârstă de x ani, formula de calcul a primei nete unice unitare este:

x

xx D

MA =

La asigurarea de deces limitată sau temporară, prima netă unică unitară, aferentă asigurării unei persoane în vârstă de x ani, care încheie o asigurare de deces pe o perioadă de n ani, va fi calculată cu ajutorul formulei:

x

nxxxn D

MMA +−=

În cazul în care, asigurarea nu începe să funcţioneze imediat, ci numai după n ani de la încheierea contractului, aceasta este o asigurare de deces amânată, situaţie în care asigurătorul plăteşte suma asigurată numai dacă asiguratul încetează din viaţă după trecerea unei perioade de n ani de la încheierea asigurării. Pentru calcularea primei nete unice unitare datorate de asigurat se aplică formula de mai jos:

x

nxxn D

MA +=

Asigurarea de deces amânată şi limitată este cea a cărei valabilitate începe peste r ani şi durează n ani. Prima netă unică unitară se calculează utilizând relaţia:

x

nrxrxxnr D

MMA +++ −=|

La asigurarea de deces, dacă prima de asigurare se plăteşte anual, atunci când se determină prima netă unitară anuală se aplică formula:

nxx

nxxxn NN

MMA+

+

−−

=

111

4.3.5. Asigurările mixte Asigurarea mixtă are rol atât de asigurare de supravieţuire cât şi de deces.

Astfel, în cazul unei asigurări cu durata de n ani, asigurătorul plăteşte asiguratului suma asigurată, dacă el este în viaţă la expirarea acestui termen. Dacă asiguratul a decedat înaintea termenului respectiv, atunci asigurătorul plăteşte la data decesului, suma asigurată, beneficiarului asigurării.

La asigurările mixte, pentru stabilirea primelor de asigurare unice, se aplică principiul compunerii contractelor.

Cea mai simplă formă de asigurare mixtă este asigurarea mixtă generală (dota generală), prin care se asigură o sumă pe termen fix, în caz de supravieţuire, concomitent cu o asigurare de deces în cadrul aceluiaşi termen. De această dată, prima netă unică unitară, notată cu AM, este dată de relaţia:

x

nxx

x

nxxn D

MMD

DAM ++ −+=

Atunci când se aplică asigurarea mixtă cu sumă dublă, prima netă unică unitară se calculează utilizând formula:

x

xnxxxnxn D

MDAEAMD +=+= +

Acest model de asigurare garantează plata unei sume la termenul asigurării dacă asiguratul este în viaţă sau mai devreme dacă asiguratul a decedat. În plus, dacă asiguratul este în viaţă la termenul asigurării el poate primi un nou contract de asigurare, liber de orice prime, şi care să prevadă plata aceleiaşi sume la moartea sa.

Asigurarea mixtă cu termen fix. În acest caz asigurătorul plăteşte la un termen fixat în contract, de exemplu după n ani, o anumită sumă S asiguratului dacă este în viaţă sau altei persoane, dacă asiguratul a decedat înainte de momentul fixat în contract pentru plata sumei asigurate.

La asigurarea mixtă cu termen fix, în funcţie de modul în care acumularea fondului de 1 u.m. se face anticipat sau posticipat anual, se utilizează relaţiile:

nxnx vaP =⋅

a) anticipat

n

nxx

x

xn

n

x vNN

Da

vP ⋅−

==+

b) posticipat

n

nxx

x

xn

n

x vNN

Da

vP ⋅−

==+++ 11

Asigurarea mixtă cu termen fix şi sumă dublă. Şi de această dată, ca urmare a aplicării principiului compunerii contractelor, obţinem compunerea celor două metode de asigurări precedente. Astfel, asigurătorul este în situaţia de a plăti asiguratului suma S la termenul fix de n ani şi apoi aceeaşi sumă urmaşilor săi la data decesului indiferent când se produce, fără ca asiguratul să mai plătească în plus alte prime dacă a supravieţuit termenului contractual. Dacă decesul este anterior acestui termen suma S se achită la termenul fixat. În acest caz, notându-se cu AMFD prima netă unică unitară, se aplică relaţia:

112

x

nxnxn

nxn D

MvAvAMFD ++=+=

Dacă în locul unei prime unice se acceptă o primă anuală în cadrul termenului fixat, atunci prima unitară anuală este dată de următoarea relaţie de echilibru financiar:

xnn

xnx AvaP +=⋅

4.3.6. Calcularea primei brute la asigurările de viaţă Primele brute (tarifare sau comerciale) includ pe lângă primele nete

diferitele cheltuieli efectuate de asigurător, precum şi profitul acestuia. În general, cheltuielile asigurătorului sunt împărţite în patru categorii, şi anume: – cheltuielile de achiziţionare a contractelor (α); – cheltuielile de încasare a primelor (comisionul încasatorului) exprimate

printr-un procent β din suma încasată de la asigurat (prima tarifară); – cheltuielile de administraţie (γ); – cheltuieli de reglementare a prestaţiilor (aşa-numitele „sarcini reglemen-

tare”) exprimate printr-un procent s din prima netă (PN). Pentru prima brută unică, relaţia fundamentală de calcul este următoarea: PB = PN + α + β · PB + γ · xn a + s · PN Această formulă poate fi scrisă şi în forma de mai jos:

βγα

−⋅++

= +

1)1( xnNs

B

aPP

Pentru a determina prima brută anuală (în cazul în care s = 0) se utilizează următoarea formulă:

β

γα

−

⋅++=

1xm

xn

xnN

Baa

aP

pa

a

unde: Bap – reprezintă prima brută anuală;

aNP – prima netă anuală; n – durata asigurării; m – durata plăţii primelor;

xn a – ca sumă anticipată limitata pe n ani, se determină astfel:

x

nxxxn D

NNa ++=

şi implicit x

mxxxn D

NNa +−=

113

În cazul în care durata asigurării este aceiaşi cu durata plăţii primelor, adică m = n, atunci formula primei brute anuale se simplifică şi devine astfel:

β

γα

−

++=

1xn

N

Ba

Pp

a

a

4.4. Asigurările de persoane (altele decât cele de viaţă)

A. Asigurarea de accidente „este o formă a asigurărilor facultative de

persoane, care urmăreşte protejarea persoanelor fizice împotriva unor evenimente ce pot afecta viaţa, integritatea corporală sau capacitatea de muncă”1.

Asigurarea de accidente constituie doar o măsură de prevedere şi nu una de economisire şi prezintă următoarele caracteristici:

– se poate încheia de către persoane fizice cu vârsta cuprinsă între 16 şi 70 de ani sau de către persoane juridice pentru angajaţii lor;

– poate fi combinată sub diferite forme, cu asigurarea de viaţă; – suma asigurată se stabileşte în limitele condiţiilor legale de asigurare, pe

baza cererii asiguraţilor; – primele de asigurare se plătesc periodic, fiind stabilite în funcţie de suma

asigurată şi de vârsta asiguratului; – dacă în urma unui accident a survenit o invaliditate permanentă totală,

societatea de asigurări plăteşte asiguratului întreaga sumă asigurată; – în cazul unei invalidităţi permanente parţiale, asiguratul primeşte numai o

parte din suma asigurată, care este stabilită în funcţie de gradul de invaliditate; – dacă în urma accidentului asiguratul încetează din viaţă, societatea de

asigurări plăteşte familiei suma asigurată. În cadrul asigurărilor facultative de accidente pot fi menţionate următoarele

variante: – asigurarea călătorilor pentru cazuri de accidente. O societate de

transport a călătorilor încheie un contract de asigurare cu o societate de asigurări, pentru a fi asiguraţi călătorii pe timpul transportului efectuat pe uscat, pe apă sau în aer. Asigurarea poate fi încheiată fie numai pentru cazurile de accidente corporale, fie pentru: cheltuieli medicale necesare tratării invalidităţii permanente, pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor înregistrate şi a bunurilor aflate asupra călătorilor. De asemenea, călătorii se asigură şi pentru cazurile în care invaliditatea sau decesul au intervenit în decurs de un an de la data accidentului.

– asigurarea managerilor pentru cazuri de accidente este destinată să acopere:

– asigurarea de accidente survenite în timpul executării obligaţiilor de serviciu, sau în legătură cu acesta, inclusiv în cadrul deplasărilor efectuate în interes de serviciu în ţară sau în străinătate;

– asigurarea de deces ca urmare a unui accident, respectiv a unui efort fizic sau intelectual excesiv;

– asigurarea incapacităţii temporare de muncă, survenită în timpul exercitării profesiei;

1 Bistriceanu, Gh., Bercea Fl., Macovei E., Lexicon de protecţie socială, asigurări şi reasigurări, Editura KARAT, Bucureşti, 1997, p. 61.

114

– asigurarea pierderilor de venituri ale societăţilor comericiale, ca urmare a erorilor involuntare de management.

B. Asigurarea de sănătate, permanentă este o formă a asigurărilor de persoane prin care se urmăreşte o compensare în bani, atunci când intervine o incapacitate de muncă de durată, provocată de un accident sau de o boală. Acceptarea în asigurare este precedată de o examinare medicală. Contractul de asigurare este valabil un anumit număr de ani, de regulă până la vârsta de pensionare. În cazul în care asiguratul nu mai este apt de muncă, datorită unei boli sau unui accident, el are dreptul să primească o indemnizaţie de asigurare, acordată periodic, pe durata incapacităţii de muncă sau până când se pensionează sau încetează din viaţă.

Cuantumul indemnizaţiei acordate pe perioada incapacităţii de muncă, se stabileşte de comun acord între asigurat şi asigurător la semnarea contractului. Indemnizaţia nu poate depăşi 75% din câştigul asiguratului realizat înainte de îmbolnăvire, din care se scade suma primită din fondurile publice.

C. Asigurarea de pensie, ca formă a asigurărilor facultative de persoane, stabileşte pentru societatea de asigurări implicată, obligaţia de a plăti asiguratului în decursul vieţii sau pe o anumită perioadă de timp (10, 15 sau 20 de ani), o pensie lunară al cărei cuantum este prevăzut în contract.

D. Asigurarea dotală ca formă facultativă de asigurare a fost concepută ca o modalitate de constituire treptată a dotei unui copil până ce acesta ajunge la majorat. Societatea de asigurări achită suma asigurată, numai dacă beneficiarul asigurării va fi în viaţă la împlinirea majoratului întrucât la această dată asigurarea devine exigibilă. Dacă beneficiarul asigurării încetează din viaţă înaintea acestei date, societatea de asigurări este exonerată de răspunderea legată de contractul respectiv. În acest caz, pentru ca societatea de asigurări să fie obligată la restituirea primelor de asigurare încasate, este necesar ca în contractul de asigurare să fie inclusă clauza „contraasigurării”.

E. Asigurarea turiştilor, în cazul insolvabilităţii sau falimentului agenţiei de turism. În România, conform legii „agenţii economici care comercializează pachete de servicii turistice, au obligaţia să încheie poliţe de asigurare cu societăţi de asigurare privind asigurarea rambursării cheltuielilor de repatriere şi/sau a sumelor achitate de turişti, în cazul insolvabilităţii sau a falimentului agenţiei de turism”2.Poliţa de asigurare va fi încheiată cu o societate de asigurări agreată de Ministerul Turismului, pe o durată de un an, iar suma asigurată va fi de 50.000 $ pentru agenţiile tour-operatoare şi de 10.000 $ pentru agenţiile detailiste.

5. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

5.1. Generalităţi

În cadrul asigurărilor facultative, asigurarea de răspundere civilă constituie o

asigurare împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terţele persoane prejudiciate prin fapta ilicită ce atrage răspunderea civilă a asiguratului. Obiectul

2 Hotărârea Guvernului nr. 24 /2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului

Turismului; Ordonanţa Guvernului nr. 107/1999 privind comercializarea pachetelor de servicii turistice; Hotărârea Guvernului nr. 238/2001 privind condiţiile de acordare a licenţei şi brevetului de turism.

115

asigurării de răspundere civilă îl reprezintă valoarea patrimonială egală cu despăgubirile ce ar trebui plătite de asigurat, ca urmare a unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane şi pentru care răspunde, potrivit legii civile.

Această formă de asigurare acoperă – în limita sumei asigurate stipulate în contract – atât despăgubirile pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde faţă de terţe persoane în baza legii, cât şi pentru cheltuielile efectuate de asigurat în procesul civil. Deşi asigurarea de răspundere civilă acoperă numai răspunderea civilă a asiguratului, totuşi, prin contractul de asigurare se poate cuprinde şi răspunderea civilă a altor persoane, de exemplu soţul, respectiv soţia asiguratului, sau persoanele aflate în întreţinerea lui.

Terţa persoană poate să fie orice persoană fizică sau juridică prejudiciată de către asigurat. De menţionat, că persoanele cuprinse în asigurare nu au calitatea de terţi, având calitatea de beneficiar al asigurării.

Despăgubirea se stabileşte conform condiţiilor prevăzute în contractul de asigurare, pe baza înţelegerii dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător. Dacă această înţelegere nu se realizează, mai ales cu privire la stabilirea cuantumului pagubei, sau se invocă culpa persoanei păgubite, se recurge la soluţionarea diferendului de către instanţa de judecată.

În toate cazurile asigurătorul este obligat să plătească despăgubirile datorate terţului, numai în condiţiile şi în limitele sumei asigurate prevăzute în contract. Pentru tot ceea ce nu va fi plătit de către asigurător, drepturile persoanei păgubite împotriva persoanei responsabile se menţin în totalitate.

Indiferent dacă au fost stabilite pe bază de înţelegere sau prin hotărâre judecătorească, despăgubirile datorate de asigurător, se plătesc nemijlocit terţului păgubit şi nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului. Dacă asiguratul face dovada că l-a despăgubit pe terţul păgubit, asigurătorul este obligat să plătească despăgubirea datorată, asiguratului. Asigurătorul poate refuza plata indemnizaţiei terţului păgubit sau asiguratului dacă se face dovada că paguba a fost cauzată intenţionat de către asigurat sau alte persoane cuprinse în contractul de asigurare.

Caracteristica asigurărilor de răspundere civilă este faptul că asigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului plătit şi se poate întoarce cu acţiune în regres împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

5.2. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse

prin accidente de autovehicule Prin această formă de asigurare pot fi compensate numai pagubele produse de

asigurat unor terţe persoane numai atunci când sunt îndeplinite în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) fapta săvârşită de către asigurat trebuie să fie ilicită (de exemplu: un conducător auto produce un accident datorită nerespectării regulilor de circulaţie). Astfel, producerea pagubei s-a datorat conducătorului autovehiculului asigurat;

b) trebuie să existe un prejudiciu, respectiv o pagubă produsă de către asigurat terţei persoane accidentate;

c) între fapta ilicită a asiguratului care a produs accidentul şi prejudiciul adus terţei persoane păgubite, trebuie să existe un raport de cauzalitate;

d) este necesar să se constate culpa asiguratului care prin săvârşirea faptei ilicite a produs accidentul.

Referitor la această formă de asigurare, în Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, se fac următoarele precizări:

116

• persoanele fizice şi cele juridice, care deţin autovehicule supuse înmatriculării în România, sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României;

• persoanele care intră pe teritoriul României cu autovehicule înmatriculate în străinătate se consideră asigurate, dacă îndeplinesc una din următoarele condiţii:

a) posedă documente internaţionale de asigurare valabile pe teritoriul României; b) numărul de înmatriculare atestă existenţa asigurării potrivit unei convenţii

bilaterale încheiate între Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România şi Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din ţara de origine;

• fac excepţie persoanele fizice şi juridice, în timpul utilizării autovehiculelor pentru raliuri sau antrenamente şi care se pot asigura facultativ pentru astfel de riscuri;

• pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund legal faţă de terţele persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, asigurătorul acordă despăgubiri:

– indiferent de locul în care au fost produse accidentele de autovehicule, atât în timpul mersului, cât şi în timpul staţionării;

– pentru pagubele produse de existenţa sau funcţionarea instalaţiilor montate pe autovehicule, precum şi pentru pagubele produse de remorci sau ataşe.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă pentru persoanele aflate în afara autovehicului care a produs accidentul, iar pentru persoanele aflate în acel autovehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu deţinătorul autovehiculului respectiv.

Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara autovehicului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel autovehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu deţinătorul autovehicului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau deţinătorului ori conducătorului autovehiculului, răspunzător de producerea accidentului.

Despăgubirile se plătesc atunci când: – producerea pagubei s-a datorat conducătorului autovehiculului asigurat; – cel care conducea autovehiculul implicat în producerea accidentului este o

altă persoană decât asiguratul; – persoanele păgubite nu au domiciliul, reşedinţa sau sediul în România. În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane, ori de avariere sau

distrugere de bunuri, se acordă despăgubiri dacă autovehiculul care a produs accidentul este identificat şi asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat.

Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri:

a) accidentul a fost produs cu intenţie; b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor infracţiuni; c) accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu

intenţie încearcă să se sustragă de la urmărire; d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fără

consimţământul asiguratului. Asiguraţii sau reprezentanţii acestora sunt obligaţi să înştiinţeze în scris

asigurătorul despre producerea evenimentului asigurat în termen de 4 zile lucrătoare de la data acestuia, exceptând cazurile de forţă majoră în care termenul de 4 zile lucrătoare începe de la data încetării acestora.

117

6. REASIGURAREA ŞI VARIANTELE EI

6.1. Introducere Reasigurarea reprezintă o asigurare a asigurătorului direct, la o altă societate

de asigurare, mai puternică din punct de vedere financiar. În schimbul primei de reasigurare primite, reasigurătorul contribuie corespunzător cu riscurile preluate, la suportarea indemnizaţiilor de asigurare pe care reasiguratul le plăteşte la producerea evenimentelor care au făcut obiectul reasigurării. În acest mod, reasigurarea contribuie la o dispersie mai mare a riscurilor, asemănându-se din acest punct de vedere cu coasigurarea. Însă cele două forme de asigurare nu trebuie confundate. Coasigurarea presupune consimţământul asiguratului la divizarea riscurilor între mai mulţi asigurători direcţi, iar reasigurarea se realizează independent de voinţa asiguratului.

Acea parte din suma asigurată, din riscul asumat sau din dauna produsă de un sinistru, pe care o societate de asigurări consimte să o păstreze în contul său, constituie reţinerea sa proprie. Aceasta, fiind numită şi plin de conservare, franşiză sau prioritate, poate fi exprimată fie sub forma unui procent din suma asigurată, fie sub forma unui cuantum fix din suma asigurată, din volumul riscului acceptat, sau din dauna înregistrată. Dimensionarea reţinerii se poate efectua fie prin calcule matematice, fie pe baza experienţei practice dobândite de-a lungul anilor de către societăţile de asigurări. De asemenea, la dimensionarea reţinerii se vor lua în considerare:

– condiţiile în care societatea de asigurări suferă un proces de decapitalizare din cauza inflaţiei;

– mărimea rezervelor special constituite pentru acoperirea riscurilor catastrofale. Mărimea reţinerilor variază în funcţie de natura riscurilor cuprinse în

asigurare. Astfel, la unele riscuri există o probabilitate de producere mai scăzută, respectiv o frecvenţă redusă şi o forţă de distrugere mai mică, iar la altele, dimpotrivă, creşte probabilitatea de a se solda cu pagube foarte mari.

Societăţile de asigurări care practică cedările în reasigurare, obişnuiesc să elaboreze tablouri de plinuri, pe ramuri de asigurare (de exemplu, ramura asigurărilor de incendii). Reţinerea proprie se diminuează pe măsură ce creşte nivelul cotei de primă, deoarece cota respectivă, la rândul său, evoluează în acelaşi sens cu gradul de risc. Astfel, cu cât riscul este mai mic, cu atât cota de primă este mai redusă, iar reţinerea va fi mai mare. Invers, cu cât riscul este mai mare, cu atât cota de primă este mai ridicată, iar reţinerea este mai mică.

6.2. Reasigurarea proporţională

Această formă de reasigurare se caracterizează prin faptul că răspunderile

reasiguratului şi reasigurătorului sunt stabilite proporţional cu suma asigurată, prima de asigurare şi participarea la plata despăgubirilor.

A. Reasigurarea cotă-parte. Atât participarea reasiguratului, cât şi cea a reasigurătorului se stabilesc sub forma unor cote procentuale din suma asigurată trecută în contractul de asigurare. Asigurătorul, devenit reasigurat, reţine pentru sine un anumit procent din sumele asigurate şi stabilite în cadrul unei anumite limite pe un risc. Totodată, societatea de asigurare se angajează să cedeze societăţii reasigurătoare un anumit procent din suma asigurată. De exemplu, reasiguratul

118

reţine pentru sine 25% din suma asigurată, urmând ca diferenţa de până la 100% să o cedeze în reasigurare.

Reasigurarea cotă-parte se practică mai ales de către societăţile noi înfiinţate, care nu sunt dispuse încă să reţină din riscurile subscrise sume importante, obiectivul fiind reducerea volumului răspunderilor asumate de asigurător, până la nivelul capacităţii sale financiare.

B. Reasigurarea excedent de sumă asigurată. Reasiguratul stabileşte anticipat o sumă fixă, care reprezintă reţinerea sa proprie (plin de conservare). Tot ceea ce depăşeşte această reţinere, adică execedentul, până la limita maximă a sumei asigurate, este cedat reasigurătorului. Plinul de conservare variază ca mărime de la o ramură de asigurare la alta, iar în cadrul aceleiaşi ramuri, de la o categorie de risc la alta, de la un obiect asigurat, la altul.

Reasigurarea execedent de sumă asigurată se aplică de obicei la asigurările de bunuri (clădiri, construcţii, echipamente industriale), deoarece în acest caz, suma asigurată poate fi determinată cu precizie, iar reţinerea proprie a reasiguratului poate fi diferenţiată în funcţie de natura şi frecvenţa riscului asigurat (incendiu, explozie, avarie, furt etc.). Luăm ca exemplu, cazul unei asigurări de bunuri industriale în care reasiguratul stabileşte reţinerea sa proprie (plinul de conservare) la suma de 100.000 u.m. pentru toate asigurările care acoperă riscul de avarii la maşinile cu condiţii apropiate de exploatare, indiferent de suma asigurată a acestora. De exemplu, la o sumă asigurată de 500.000 u.m., excedentul de sumă asigurată va fi de 400.000 u.m., la 1.000.000 u.m. excedentul de sumă asigurată va fi de 900.000 u.m. etc. Dacă un reasigurător a acceptat să preia 10% din excedent, atunci el va prelua în reasigurare 40.000 u.m. din primul contract, 90.000 u.m. din cel de-al doilea etc.

Reţinerea proprie a reasiguratului este diferită de la un domeniu la altul, chiar dacă acoperă acelaşi risc, fiind invers proporţională cu gradul de risc reflectat în nivelul primei de asigurare. Cu cât frecvenţa riscului asigurat este mai mare şi cota de primă este mai mare, cu atât reţinerea proprie va fi mai mică. Dacă suma asigurată este mai mică decât reţinerea proprie a reasiguratului, atunci el nu va face nici o cesiune în reasigurare.

Reasigurarea excedent de sumă asigurată se utilizează la reasigurările la care răspunderea maximă a tuturor reasiguratorilor este exprimată într-un multiplu de plin. De exemplu, în cazul unui contract în valoare de 2.050.000 u.m., la care plinul de conservare este de 50.000 u.m., excedentul de sumă asigurată care se cedează în reasigurare este de 2.000.000 u.m., ceea ce echivalează cu 40 de plinuri de conservare.

Excedentul de sumă asigurată poate fi stabilit şi în scară: excedent I, II sau III. Excedentul II reprezintă suma care depăşeşte excedentul I, iar excedentul III, suma care depăşeşte excedentul anterior. De exemplu, la o sumă asigurată de 6.200.000 u.m., la care plinul de conservare este de 200.000 u.m., excedentul de 6.000.000 u.m., poate fi împărţit în: excedent I = 1.000.000 u.m., excedent II = 2.000.000 u.m. şi excedent III = 3.000.000 u.m. Într-un contract, excedent II sau III nu este agreat de reasigurători, deoarece printr-un asemenea contract se acoperă numai partea de vârf a riscurilor cu sume asigurate mari, care nu au o frecvenţă mare şi nu asigură echilibrul ce trebuie să existe între volumul de prime şi răspunderea maximă.

C. Reasigurarea proporţională mixtă constituie o combinaţie între reasi-gurarea cotă-parte şi reasigurarea excedent de sumă asigurată şi se caracterizează prin aceea că reasiguratul subscrie în reasigurare riscuri individuale din care reţine

119

pe cont propriu o anumită cotă, restul cedându-l în reasigurare în cadrul secţiunii cotă-parte. Urmează ca partea care depăşeşte limita maximă a secţiunii cotă-parte să fie tratată în cadrul secţiunii excedent de sumă asigurată.

Reasigurarea mixtă îi avantajează pe reasigurătorii care participă la secţiunea cotă-parte, deoarece aceştia vor avea un portofoliu dispersat, la fel ca şi cel al reasiguratului şi îi dezavantajează pe reasigurătorii participanţi la secţiunea excedent de sumă asigurată. Astfel, la contractul mixt reasigurătorii participă atât la secţiunea cotă-parte, cât şi la secţiunea excedent. Reasigurarea mixtă este mai puţin utilizată pe piaţa internaţională de reasigurări.

D. Reasigurarea pe bază de pool trebuie privită în strânsă legătură cu: – necesitatea acoperirii unor riscuri de proporţii foarte mari şi a căror

frecvenţă şi intensitate sunt necunoscute, fiindcă lipsesc datele statistice (de exemplu, riscurile atomice şi nucleare);

– existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea provoca daune catastrofale (de exemplu, riscul de război).

La baza activităţii pool-urilor de reasigurări se situează principiul subscrierii independente şi răspunderii comune. Pool-ul de reasigurare este administrat de un oficiu. Membrii pool-ului cedează oficiului riscurile ce intră sub incidenţa sa. Oficiul centralizează afacerile şi apoi repartizează participările pe fiecare membru pe baza cotei de subscriere fixată de acesta, sau proporţional cu volumul afacerilor cedate (volumul de prime). Dacă limita maximă de acoperire a pool-ului este depăşită, se recurge la plasarea surplusului, unor reasigurători din afara pool-ului. Toţi membrii pool-ului depun toată prima sau numai o parte a ei, într-un fond comun şi împart daunele totale în aceeaşi proporţie. De asemenea, cheltuielile şi profiturile se împart în acelaşi mod.

La această formă de reasigurare, întrucât operaţiunule de reasigurare se efectuează în mod centralizat, se diminuează cheltuielile de administraţie. În schimb, pool-urile determină restrângerea sau chiar înlăturarea concurenţei, cu efecte negative asupra costului reasigurării.

6.3. Reasigurarea neproporţională

Prezintă următoarele caracteristici: – repartizarea răspunderii între asigurător (devenit reasigurat sau cedent) şi

reasigurător se face în funcţie de volumul probabil al daunei şi nu proporţional cu suma asigurată;

– răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună, iar în sarcina reasigurătorului cade partea de daună care depăşeşte răspunderea reasiguratului;

– prima cedată reasigurătorului nu se calculează pe fiecare poliţă în parte, ci pe ansamblul portofoliului asigurătorului;

– prima cedată în reasigurare se determină cu anticipaţie; – asigurătorul nu participă la beneficiile reasigurătorului. – gestionarea contractelor reclamă cheltuieli reduse; – operaţiunile contabile sunt reduse la minimum, însă fiind mai laborioase. A. Reasigurarea excedent de daună. În acest caz, răspunderea reasigu-

ratului este limitată pentru fiecare daună la un anumit plafon (prioritate, franşiză sau prag). Răspunderea reasigurătorului vizează partea de daună care depăşeşte prioritatea. Ca urmare, răspunderea reasiguratului se limitează la o sumă fixă din dauna probabilă. De exemplu, o societate de asigurări s-a angajat să protejeze

120

printr-un contract de reasigurare excedent de daună, mai multe fabrici, împotriva riscului de incendiu, în limita a 200.000 u.m., din care 50.000 u.m. reprezintă dauna reţinută în contul său (prioritatea), iar 150.000 u.m. care este exedentul de daună, fiind cedat în reasigurare. De pildă, în cazul unei daune de 100.000 u.m., reasiguratul suportă cele 50.000 u.m. încadrate în limita priorităţii, iar reasigu-rătorul, diferenţa de 50.000 u.m., care se încadrează în excedentul de daună acceptat în reasigurare, de 150.000 u.m. În eventualitatea în care, la una din fabrici se produce o daună de 220.000 u.m., reasiguratul acoperă suma de 70.000 u.m. (50.000 u.m. constituind prioritatea, iar 20.000 u.m. fiind dauna neprotejată prin reasigurare, urmând ca reasiguratorul să acopere suma de 150.000 u.m. (dauna maximă acceptată în reasigurare).

B. Reasigurarea oprire de daună constă în aceea că reasiguratul se angajează să acopere din daunele intervenite în cursul anului, o sumă echivalentă cu un anumit procent din volumul primelor încasate, iar reasigurătorul să suporte tot ceea ce depăşeşte acest nivel.

La reasigurarea oprire de daună, participarea reasigurătorilor la acoperirea daunei este dependentă de raportul dintre daune şi primele de asigurare, adică de rata daunei înregistrate. Societatea de asigurare, pe lângă despăgubirile acordate, suportă şi cheltuielile de administrare. La întocmirea contractului de reasigurare oprire de daună, sarcina principală a reasiguratului constă în limitarea cuantumului daunei pe care consimte să o suporte, pornind de la rata acesteia. Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte ca procent din dauna produsă raportată la primele încasate. De exemplu, reasiguratul se angajează să acopere daunele produse în cursul anului considerat, în limita a 70% din primele încasate în perioada de referinţă, iar reasigurătorii să suporte daunele care depăşesc prioritatea. Dacă daunele înregistrate în anul de asigurare reprezintă de exemplu, 125% din totalul primelor încasate, reasigurătorii vor acoperii diferenţa de 55%, dar nu mai mult decât o anumită sumă convenită (de exemplu, 150.000 u.m.). Ceea ce depăşeşte această limită rămâne în sarcina reasiguratului.

Reasigurarea oprire de daună, permite societăţii de asigurare directă să nu-şi asume răspunderi excesive, care i-ar putea afecta grav echilibrul financiar.

La reasigurările neproporţionale, prima de reasigurare pe care reasiguratul o cedează reasigurătorilor, nefiind proporţională cu angajamentele asumate de aceştia (cu volumul daunelor de acoperit), este mult mai mică. Aceasta, deoarece, posibilitatea producerii daunei maxime (limita prevăzută în contract), sau a daunei medii (care se situează peste nivelul priorităţii) este mult mai redusă decât posibilitatea producerii de daune mărunte, care se încadrează în prioritate şi rămân în totalitate în sarcina reasiguratului.

La repartizarea primelor între reasigurat şi reasigurători se utilizează metoda denumită cost al arderii, la care se aplică formula:

80P100DCa ⋅

⋅=

unde: Ca – costul arderii; D – volumul daunelor înregistrate de reasigurat (la asigurarea în cauză), în

ultimii cinci ani; P – volumul total al primelor încasate de reasigurat (la asigurarea în cauză),

în ultimii 5 ani; 100 / 80 – arată în ce proporţie se află raportul daune/prime.

121

Costul arderii reprezintă cota de primă cuvenită reasigurătorilor, exprimată în procente şi care se aplică asupra volumului de prime încasate în anul de asigurare.

Contractele de reasigurare neproporţională stipulează că acoperirea (cedarea/primirea în reasigurare) se referă la daune şi nu la sume asigurate ca în cazul contractelor proporţionale. Aceste contracte se încheie de regulă pe termen de un an şi nu pe perioade nelimitate de timp ca cele proporţionale. În practica internaţională, contractele de reasigurare neproporţională încheiate nu sunt standardizate.

7. MANAGEMENTUL ŞI EFICIENŢA ASIGURĂRILOR

7.1. Managementul asigurărilor

Managementul activităţii de asigurare are particularităţile sale specifice ce

derivă din faptul că această activitate economică apare, pe de o parte, ca o relaţie de repartiţie în formă bănească, iar pe de altă parte ca o prestare de servicii de un gen deosebit care se efectuează în baza contractului de asigurare.

În asigurări managementul este influenţat de următorii factori: – caracterul aleatoriu al daunelor; – forma juridică a asigurării (obligatorie sau facultativă); – ramura de asigurare (asigurări de bunuri, de persoane sau de răspundere civilă); – aria de cuprindere în profil teritorial a asigurării (asigurări interne sau externe); – dimensiunea fondurilor pe care le poate constitui o societate de asigurări. Caracterul aleatoriu al daunelor este dat de faptul că volumul daunelor nu

se poate cunoaşte cu precizie, ci se poate doar aproxima prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor. Astfel, sistemul informaţional de care dispune o societate de asigurări, trebuie să cuprindă date privind frecvenţa şi intensitatea riscurilor pe perioade de timp cât mai îndelungate. Pe baza acestor date se pot efectua calcule privind evoluţia în perspectivă a plăţii despăgubirilor şi a sumelor asigurate, se poate stabili nivelul primelor de asigurare şi se pot adopta decizii privind lansarea pe piaţă a unor noi poliţe de asigurare.

Un management eficient trebuie să urmărească realizarea unui grad de cuprindere în asigurare cât mai ridicat. De aceea este necesar ca societatea de asigurări să întreprindă unele măsuri, care constau în:

– studierea şi analiza minuţioasă a condiţiilor economice, financiare şi sociale existente pe plan intern şi internaţional;

– adoptarea unei strategii de marketing adecvate; – încheierea contractului de asigurare în funcţie de situaţia concretă a fiecărei

persoane; pentru aceasta este necesară cunoaşterea cât mai amănunţită a situaţiei economice şi a specificului activităţii fiecărei persoane asigurate;

– perfecţionarea tehnicilor de vânzare a poliţelor de asigurare; – studierea evoluţiei şi intensităţii riscurilor. Evident, activitatea societăţilor de asigurări din România, trebuie să se

desfăşoare corespunzător cerinţelor armonizării cu reglementările internaţionale în domeniu şi în conformitate cu funcţionarea mecanismului economiei de piaţă. În acest scop, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (autoritate administrativă autonomă de specialitate, având personalitate juridică) a elaborat o serie de norme obligatorii în baza căror societăţile de asigurări şi reasigurări din România acţionează.

122

În cazul în care o persoană fizică este aleasă, respectiv numită administrator sau director general al unui asigurător, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

– să manifeste onestitate şi probitate morală şi să nu fi fost condamnată pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune în dauna avutului particular sau public, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, primire de foloase necuvenite, trafic de influenţă;

– să nu aibă sau să nu fi avut interdicţie să lucreze în bănci sau în alte instituţii financiare;

– să nu fi condus la încetarea sub orice formă a activităţii societăţilor comerciale gestionate, sau la nerespectarea vădită a unor obligaţii faţă de terţi. În acest sens, vor fi prezentate Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, copii de pe bilanţurile încheiate pentru cel puţin două exerciţii financiare ale societăţii pe care le-a administrat;

– să aibă o experienţă de cel puţin trei ani în activitatea de management a societăţilor comerciale, cu precădere a celor din domeniul asigurărilor sau financiar-bancar;

– să nu fie acţionar semnificativ al unui broker de asigurare.

7.2. Eficienţa activităţii de asigurare Ca scop şi rezultat al asigurărilor, eficienţa activităţii de asigurare trebuie

privită atât din punct de vedere al asigurătorului, cât şi al asiguratului. Privită prin prisma asigurătorului, activitatea de asigurare este cu atât mai

eficientă, cu cât cheltuielile efectuate cu plata indemnizaţiilor (sume asigurate şi despăgubiri), precum şi cele legate de formarea şi gestionarea fondului de asigurare sunt mai reduse.

În cadrul unei societăţi de asigurări, fluxurile financiare sunt influenţate în mare măsură de faptul că evenimentele generatoare de pagube se produc aleator. De aceea este indicat ca analiza eficienţei să se efectueze pe o perioadă de minim 5 ani, deoarece numai în acest mod concluziile desprinse vor fi corecte.

Din perspectiva asiguratului, eficienţa asigurărilor este cu atât mai mare, cu cât despăgubirile primite la producerea riscului asigurat sunt mai mari, iar primele de asigurare mai mici. De asemenea, cu cât timpul scurs de la intrarea în vigoare a contractului de asigurare şi până la plata despăgubirii este mai scurt, cu atât activitatea de asigurare este mai eficientă.

Aprecierea activităţii de asigurare se face folosindu-se anumiţi indicatori care să reflecte atât rezultatele obţinute de asigurători, cât şi eficienţa din punctul de vedere al asiguratului. Prezentăm în continuare cei mai utilizaţi indicatori:

A. Rata daunei se exprimă ca raport între despăgubirile sau sumele asigurate plătite de asigurător şi primele de asigurare încasate conform relaţiei:

100∗=PDRd

unde: D – totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de asigurător; P – totalul primelor de asigurare încasate de asigurător. B. Costul relativ al activităţii de asigurare (Ca) arată cât reprezintă

cheltuielile de asigurare faţă de veniturile realizate din acestea şi se obţine ca raport

123

între (C) totalul cheltuielilor efectuate de asigurător (pentru: plata despăgubirilor şi sumelor asigurate, constituirea şi administrarea fondului de asigurare) şi (P) totalul primelor de asigurare şi al altor venituri încasate de asigurător:

100∗=PCCa

C. Rata venitului net este un alt indicator des utilizat în aprecierea eficienţei unei societăţi de asigurări. Acest indicator se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul veniturilor.

D. Cheltuielile la 1 u.m. venit net se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul cheltuielilor şi totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de asigurător pe parcursul unui an şi diferenţa dintre totalul veniturilor şi cheltuielilor. Formula de calcul este:

CPDCmuC

−−

=.).1(

Cu cât valoarea acestui indicator este mai mică, cu atât situaţia este mai favorabilă pentru asigurător.

E. Gradul de cuprindere în asigurare este un raport între totalul bunurilor (persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor (persoanelor) asigurabile, şi se calcu-lează cu ajutorul formulei:

100∗=NnGc

unde: Gc – gradul de cuprindere în asigurare; n – numărul bunurilor (persoanelor) asigurate; N – numărul bunurilor (persoanelor) asigurabile. Cu cât gradul de cuprindere în asigurare este mai mare, cu atât există mai

multă certitudine că se va înregistra un raport mai favorabil între despăgubirile plătite şi primele încasate, dispersia riscului fiind optimizată pe măsură ce numărul de asigurări facultative încheiate creşte, conform acţiunii legii numerelor mari.

F. Gradul de acoperire prin asigurare arată în ce raport se află suma asigurată faţă de valoarea reală a bunului asigurat şi se determină utilizând formula:

100∗=VSGaa

unde: Gaa – gradul de acoperire prin asigurare; S – suma asigurată; V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării. Acest indicator se calculează pentru fiecare bun cuprins în asigurare. G. Gradul de acoperire a daunei arată raportul în care se află despăgubirea

faţă de valoarea pagubei produse şi se obţine aplicând formula:

100∗=PDGad

unde: Gad – gradul de acoperire a daunei;

124

D – despăgubirea acordată asiguratului; P – valoarea pagubei produse la bunul asigurat. H. Durata medie de lichidare a daunelor se calculează ca un raport între

numărul de zile trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor soluţionate. În acest caz, se aplică formula:

N

t

NtttD

n

ii

nm

∑==

+++= 121 ...

unde: DM – reprezintă durata medie de lichidare a daunelor; t – numărul de zile trecute de la avizarea daunelor şi până la soluţionarea

acestora; N – numărul daunelor soluţionate. Durata medie de lichidare a daunelor se calculează pe categorii de bunuri

asigurate. În cazul în care se înregistrează o durată medie de lichidare a daunelor mai mică, asiguraţii au posibilitatea de a intra mai rapid în posesia despăgubirilor, putând reface sau înlocui bunul avariat sau distrus.

Pentru aprecierea eficienţei activităţii personalului operativ din cadrul asigurărilor, se utilizează indicatorii:

a. Numărul mediu de asigurări contractate de un agent de intermediere se determină ca un raport între numărul total de asigurări facultative contractate într-o anumită perioadă de timp şi numărul agenţilor de intermediere. Formula utilizată în acest scop este:

c

cac L

AN =

unde: Nac – numărul mediu de asigurări contractate de un agent de intermediere; Ac – numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă; Lc – numărul persoanelor care se ocupă cu încheierea de asigurări. b. Suma medie asigurată reprezintă raportul dintre totalul sumelor asigurate

şi numărul total al contractelor de asigurare încheiate. Pentru aceasta se utilizează formula:

c

ama N

SS =

unde: Sma – suma medie asigurată; Sa – totalul sumelor asigurate; Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate. c. Prima medie încasată pe contract se obţine raportând totalul încasărilor

din prime la numărul de contracte de asigurare încheiate, corespunzător formulei:

cm N

PP =

unde: Pm – prima medie încasată pe contract; P – totalul încasărilor din prime.

125

d. Productivitatea muncii unui angajat în asigurări se obţine raportând încasările din primele de asigurare la numărul total de angajaţi, conform următoarei formule:

sLPW =

unde: W – productivitatea medie a muncii pe un angajat; Ls – numărul total de angajaţi. Trebuie menţionat că din punctul de vedere al asiguraţilor, eficienţa poate fi

apreciată cel mai bine pe baza următorilor indicatori: gradul de acoperire prin asigurare, gradul de acoperire a daunei şi durata medie de lichidare a daunelor.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Cum se constituie fondul de asigurare? 2. Unde este aplicabil sistemul acoperirii proporţional? 3. Cum se determină indicatorul „gradul de acoperire prin asigurare”? 4. Cum se calculează factorul de actualizare viager? 5. Ce statut are terţa persoană păgubită la răspunderea de răspundere civilă? 6. Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru acordarea despăgubirilor la asigu-

rările de răspundere civilă auto? 7. Cum se defineşte asigurarea oprire de daună? 8. Cum se determină indicatorul „gradul de acoperire a daunei”? 9. Ce este gradul de acoperire prin asigurare? 10. Cum se obţine prima medie încasată pe contract?

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. Pentru ca un eveniment generator de pagube să poată constitui un risc

asigurat, este necesar ca: a) evenimentul să fie produs cu intenţie de către asigurat sau de beneficiarul

asigurării; b) producerea evenimentului să se realizeze cu o probabilitate cât mai mare; c) producerea evenimentului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a

beneficiarului asigurării. 2. Practicarea sistemului primului risc, ca sistem de acoperire în asigurare: a) nu influenţează nivelul primelor de asigurare; b) este mai avantajos pentru asigurător; c) influenţează nivelul primelor de asigurare în sensul că acestea sunt mai

mari comparativ cu cele corespunzătoare altor sisteme de acoperire. 3. La contractul de asigurare a creditelor de export, în cadrul celor mai uzuale

excluderi nu sunt incluse: a) reclamaţiile privind livrările de bunuri sau prestări de servicii necores-

punzătoare; b) amenzile de orice fel; c) sumele obţinute din valorificarea garanţiilor.

126

4. Atunci când asigurarea are ca scop acoperirea riscurilor politice, sunt excluse riscurile privind:

a) impunerea de restricţii la import; b) deprecierea monedei naţionale a importatorului; c) refuzul admiterii pe teritoriul ţării a anumitor produse. 5. Dacă tpx este probabilitatea de supravieţuire a unei persoane în vârstă de x

ani peste t ani şi lx este funcţia de supravieţuire, atunci: a) tpx= lx * lx+t ;

b) x

txxt l

lp +=

c) tx

xxt l

lp

+

=

6. Obiectul asigurării de răspundere civilă îl reprezintă: a) valoarea patrimonială egală cu despăgubirile ce ar trebui plătite de asi-

gurat, ca urmare a unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane pentru care răspunde potrivit legii civile;

b) valorile patrimoniale expuse pericolului; c) posibilitatea de a evita plata despăgubirilor civile datorate terţilor, ca

urmare a răspunderii civile. 7. Contractele de reasigurare neproporţională prezintă una dintre următoarele

trăsături: a) asigurătorul participă la beneficiile reasigurătorului; b) participarea reasigurătorului se stabileşte sub forma unei cote procentuale

din suma asigurată; c) repartizarea răspunderii între asigurător şi reasigurător se face în funcţie de

volumul probabil al daunei şi nu proporţional cu suma asigurată. 8. Variantele reasigurării proporţionale sunt: a) cotă-parte, excedent de sumă asigurată, oprire de daună, pe bază de pool; b) cotă-parte, excedent de sumă asigurată, mixtă, pe bază de pool; c) cotă-parte, excedent de sumă asigurată pe risc, pe eveniment, oprire de daună.

9. Formula următoare: 100P

CP⋅

− serveşte la calcularea:

a) ratei daunei; b) costului relativ al activităţii de asigurare; c) ratei venitului net. 10. Indicatorul „gradul de cuprindere în asigurare” se determină ca raport între: a) mărimea primei încasate şi nivelul pagubei produse bunului asigurat; b) suma asigurată şi valoarea reală a bunului; c) numărul bunurilor asigurate şi numărul bunurilor care pot face obiectul asigurării. Răspunsuri la testele grilă: 1. c; 2. c; 3. c; 4. b; 5. b; 6. a; 7. c; 8. b; 9. c; 10. c.

;

.

127

BIBLIOGRAFIE Obligatorie

1. Negru, Titel, Economia asigurărilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

2. Negru, Titel, Asigurări şi reasigurări: sinteze şi aplicaţii, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

3. Văcărel, Iulian, Forian Bercea, Asigurări şi reasigurări, ediţia a II-a, Editura Expert, Bucureşti, 1999.

4. Ciurel, Violeta, Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000.

Facultativă

1. Negoiţă, Ion, Aplicaţii practice în asigurări şi reasigurări, Editura Etape, Sibiu, 2001. 2. Alexandru, Felecia, Daniel Armeanu, Asigurări de bunuri şi persoane: aspecte

teoretice, aplicaţii practice, Editura Economică, Bucureşti, 2003. 3. Ciumaş, Cristina, Economia asigurărilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Na-

poca, 2003. 4. Constantinescu, Dan Anghel, Marinică Dobrin, Ana Maria Ungureanu, Daniela

Gradişteanu, Tratat de asigurări, Editura Semne 94 SRL, Bucureşti, 1999.

128

SISTEME EXPERT DE GESTIUNE

Conf.univ.dr. Zenovic GHERASIM Conf.univ.dr. Cătălina-Lucia COCIANU

OBIECTIVE Obiectivele cursului sunt reflectate în cunoaşterea şi aprofundarea

elementelor fundamentale ale sistemelor expert de gestiune, precum şi în câştigarea deprinderilor practice în utilizarea limbajului de programare Prolog pentru rezolvarea unor probleme (aplicaţiilor) din domeniul economic. Prin întregul său conţinut, cursul urmăreşte formarea gândirii logice şi informatice a studentului.

CUVINTE-CHEIE: inteligenţă artificială; sistem expert; bază de cunoştinţe;

proces de inferenţiere; motor de inferenţă; achiziţia cunoaşterii; reprezentarea cunoştinţelor; sistem cognitiv; sistem rezolutiv; bază de fapte; bază de reguli; calcul propoziţional; reguli de producţie; calculul predicatelor; baze de date deductive; scop; Turbo Prolog.

1. DEFINIREA, LOCUL, OBIECTIVELE ŞI STRUCTURA

SISTEMELOR EXPERT

1.1. Definirea, locul şi obiectivele sistemelor expert Sistemele expert fac parte din ramura informaticii denumită inteligenţă

artificială. Prin inteligenţă artificială (Artificial Intelligence) se înţelege tehnologia informatică care priveşte simularea pe calculatorul electronic a unor elemente ale inteligenţei umane (deducţia logică, capacitatea de a învăţa din experienţă, obţinerea unor concluzii pe baza unor date incomplete, recunoaşterea vorbirii etc.). Raţionamentul artificial imită raţionamentul natural, specific creierului fiinţei umane. Abordarea cognitivă a inteligenţei artificiale (raţionamentul artificial este o încercare de reproducere a raţionamentului natural care este o succesiune de stări şi procese mentale ce convertesc stimulii priviţi ca date de intrare în rezultate sau date de ieşire) a permis lui E.A. Feigenbaum să definească inteligenţa artificială ca un ansamblu de tehnici şi metode prin care se asigură capturarea cunoştinţelor umane şi procesarea simbolică a acestora. S-au obţinut, astfel, sisteme de gestiune a bazelor de cunoştinţe, prin cunoştinţă înţelegând informaţie cu înţeles şi informaţie care acţionează (acad. Mihai Drăgănescu). Se reaminteşte aici că informaţia este o dată care prezintă caracter de noutate, iar calculatorul electronic realizează prelucrarea automată a datelor. Prin abordarea pragmatică (modul de obţinere a raţionamentului artificial diferă de modul oferit de modelul biologic), inteligenţa artificială este definită ca ramură a informaticii care asigură executarea cu ajutorul calculatorului a unor sarcini (task-uri) pe care fiinţa umană le execută, în anumite situaţii, mai bine decât calculatorul. În sfârşit, prin abordarea conexionistă

129

(raţionamentul artificial este o încercare de reproducere a raţionamentului natural care este o succesiune de stări şi procese neuronale), informatica inteligentă este definită ca acea parte a informaticii care realizează prelucrarea automată a cunoştinţelor. Se reaminteşte că informatica este ştiinţa care asigură prelucrarea automată a datelor. În varianta clasică, prelucrarea este algoritmică (problema de rezolvat este descompusă în paşi elementari, modul de rezolvare este descris prin dispunerea paşilor într-o anumită ordine prin folosirea celor trei structuri fundamentale de control specifice programării structurate – secvenţială, alternative şi repetitive şi obţinerea rezultatului prin prelucrarea serială a datelor). În informatica inteligentă, sunt prelucrate date sub formă de cunoştinţe, adică acele corelaţii logice şi semantice dintre fapte puse în evidenţă cu ajutorul regulilor de raţionament (inferenţiere). Prelucrarea cunoştinţelor este o prelucrare simbolică (prelucrare nealgoritmică ce nu face diferenţa dintre date şi programe) şi are caracter declarativ. Dintre domeniile principale de aplicaţie ale inteligenţei artificiale se enumeră sistemele expert, învăţarea automată, demonstrarea automată a teoremelor, robotica, jocurile dintre om şi calculator, traducerea automată, recunoaşterea formelor, realitatea virtuală.

Domeniile activităţii umane conţin probleme dificile de rezolvat (complexe, incomplete, inconsistente, incerte, bazate pe aprecieri vagi, confuze, slab structurate) de către experţii umani, adică de acei specialişti cu experienţă acumulată în mulţi ani, cu eforturi de aprofundare a problematicii domeniilor respective. Experţii umani convertesc problemele din sfera expertizei în sfera cunoştinţelor comune de specialitate ce sunt bine structurate şi sunt caracterizate de simplitate, claritate, certitudine, consistenţă, precizie şi completitudine.

Sistemul expert reprezintă un sistem de programe pe calculator, fundamentat pe metode şi tehnologii ale inteligenţei artificiale, care stochează cunoştinţele mai multor experţi umani dintr-un domeniu bine definit şi pe care apoi le utilizează pentru rezolvarea problemelor dificile specifice domeniului. Un sistem expert prezintă următoarele caracteristici: relevanţa mare; specializarea într-un domeniu bine definit; natura simbolică a cunoştinţelor prelucrate; independenţa cunoş-tinţelor de mecanismul de raţionament (inferenţiere); abordarea declarativă a cunoştinţelor; posibilitatea de a trata cunoştinţe incomplete şi inexacte; capacitatea de a explica raţionamentele efectuate; exploatarea dinamică a cunoştinţelor prin intermediul mecanismului de raţionament; folosirea unor metode empirice (bazate numai pe experienţă) alături de metode ştiinţifice în rezolvarea problemelor. Sistemele expert asigură extinderea prelucrărilor în domenii dificil de algoritmizat, ce sunt dominate de informaţii calitative (macroeconomic, juridic, politic, educaţional etc.). Sistemele expert pot fi utilizate ca sisteme informatice specializate sau pot fi integrate ca subsisteme în sisteme informatice hibride, inclusiv în sisteme informatice de asistare a deciziei (SIAD) şi în sisteme informatice integrate economice, în conformitate cu concepţia holonică asupra sistemelor (două sau mai multe sisteme autonome se pot integra, pentru a îndeplini obiective bine definite, pe baza unor criterii prestabilite, pentru a forma un nou sistem de referinţă denumit sistem holonic). Principalele tipuri de sisteme expert utilizate în domeniul economic sunt: sisteme expert destinate previziunii şi planificării (de exemplu, previziunea structurii portofoliului de clienţi ai unei societăţi de asigurări sau planificarea investiţiilor); sisteme expert de diagnosticare (de exemplu, diagnosticarea situaţiei financiare a unei societăţi comerciale sau supravegherea procesului de acordare a creditelor într-o bancă); sisteme expert de

130

control şi monitorizare (de exemplu, gestiunea trezoreriei). Alte tipuri de sisteme expert (folosite în alte domenii decât cel economic) au funcţii de depanare şi reparare, proiectare, instruire, interpretare, simulare, clasificare. Conform unor statistici, cele mai folosite tipuri de sisteme expert sunt cele de diagnosticare (45%), de planificare şi previziune (25%), de control şi monitorizare (15%).

Sistemele expert au apărut în anii ’70 ai secolului XX, la început pentru aplicaţii medicale şi tehnice. Dintre primele sisteme expert realizate, se amintesc MYCIN – pentru diagnosticarea bolilor datorate infecţiilor bacteriene şi DENDRAL – destinat spectrografiei de masă, ambele aparţinând Universităţii Stanford din SUA; DART – pentru depanarea calculatoarelor electronice, aparţinând firmei IBM. Ulterior, aplicaţiile economice ale sistemelor expert au căpătat o amploare deosebită, în special în domeniile financiar-contabil, bancar şi de marketing (exemple: LOAN PROBE al asociaţiei de companii de audit Big Eight – pentru auditarea împrumuturilor de la bănci, SURVEILLANCE EXPERT al Bursei din New York, destinat supravegherii tranzacţiilor, PLAN POWER al firmei Applied Expert Systems, Inc. – planificare financiară individuală, BUSINESSPLAN – planificare financiară pentru întreprinderi mici, ce aparţine firmei Sterling Wentworth Corp, ANSPLAN al firmei Ansoft – planificarea firmei pe baza cotei de piaţă şi diferenţierii produselor, FINANCIAL ADVISOR al firmei Paliadian Software – gestionarea proiectelor de capitalizare intensivă, PPAM al firmei Lysia – planificare de marketing pentru un singur produs).

1.2. Structura unui sistem expert

Arhitectura unui sistem expert cuprinde: baza de cunoştinţe, baza de fapte,

motorul de inferenţe, modulul de achiziţie a cunoştinţelor, modulul explicativ şi interfaţa cu utilizatorul.

Baza de cunoştinţe şi baza de fapte formează baza de date a sistemului expert. Baza de cunoştinţe cuprinde date sub formă de cunoştinţe (reprezentate prin

reguli, reţele semantice, reţele neuronale, modele hibride etc.) ale unui domeniu specializat. Aceste cunoştinţe sunt expresia entităţilor şi a relaţiilor dintre ele din universul real. Crearea unei baze de cunoştinţe este un proces complex, cu multe iteraţii şi teste, la care participă experţii umani şi inginerii de cunoştinţe (cogniticienii) ce sunt similari cu analiştii de sisteme informatice.

Baza de fapte include date despre problema de rezolvat (formularea problemei) şi fapte generate de procesul de raţionamente efectuat de motorul de inferenţe asupra bazei de cunoştinţe.

Motorul de inferenţe reprezintă partea de prelucrare a sistemului expert şi constituie subsistemul rezolutiv al acestuia. De exemplu, în cazul sistemelor expert cu reguli de producţie, motorul de inferenţe preia propoziţii de la intrare (prin interfaţa cu utilizatorul), caută fapte (din baza de fapte) şi reguli (din baza de cunoştinţe) prin construirea de raţionamente (inferenţe) şi, în final, trage o concluzie în virtutea căreia acţionează sistemul expert.

Modulul de achiziţie a cunoştinţelor permite conversia cunoştinţelor din forma asigurată de inginerul de cunoştinţe în forma internă de stocare pe suport magnetic specifică sistemului de calcul (reprezentarea cunoştinţelor). În plus, modulul de achiziţie a cunoştinţelor reprezintă şi o interfaţă de comunicare cu baza de date a sistemului expert (către interior) şi cu alte sisteme informatice (către exteriorul sistemului expert).

131

Modulul explicativ asigură prezentarea în limbaj natural a justificării raţiona-mentelor executate de motorul de inferenţe şi a întrebărilor adresate utilizatorului.

Interfaţa cu utilizatorul permite dialogul utilizatorului cu sistemul expert, pentru introducerea datelor de intrare şi afişarea rezultatelor pentru problema de rezolvat.

Baza de cunoştinţe, baza de fapte, modulul de achiziţie a cunoştinţelor şi modulul explicativ formează subsistemul cognitiv al sistemului expert, ca sistem bazat pe cunoştinţe, KBS (Knowledge-Based System).

Cunoştinţele realizează descrierea rezolvării unei clase de probleme. Faptele asigură descrierea aserţiunilor de instanţiere a unei probleme de rezolvat ce aparţine unei anumite clase de probleme.

2. METODE DE REPREZENTARE A CUNOŞTINŢELOR

2.1. Noţiuni de bază specifice reprezentării cunoaşterii

Reprezentarea cunoaşterii (knowledge reprezentation) include domeniul

cunoaşterii, limbajul de reprezentare a cunoaşterii şi strategiile (mecanismele) de inferenţiere (raţionament). Domeniul cunoaşterii desemnează ceea ce este necesar a fi reprezentat din domeniul problemei de rezolvat. De exemplu, domeniul economic cuprinde cunoaşterea despre entităţile reale şi proprietăţile acestora (agenţi economici, procese, fenomene, evenimente, indicatori, bunuri etc.), politici şi strategii, norme şi normative, decizii, tranzacţii economice, contexte de activitate, opinii de audit, planuri şi programe (cu obiective, cu eşalonare în timp, pe persoane şi activităţi), proceduri de lucru etc. Limbajul de reprezentare a cunoaşterii asigură metodele, modelele şi modul cum trebuie realizată reprezentarea cunoaşterii. Strategiile (mecanismele) de inferenţiere arată modul în care se pot utiliza regulile. Regulile permit descrierea modului în care se pot folosi faptele. Faptele, prezentate sub formă de aserţiuni, sunt constituite din informaţiile primare care realizează descrierea elementelor domeniului cunoaşterii. Într-o manieră similară cu structurile de date, se definesc structurile de cunoştinţe care servesc pentru memorarea şi prelucrarea cunoştinţelor printr-un proces de inferenţiere (raţionament).

Metodele de reprezentare a cunoştinţelor sunt clasificate în funcţie de: • natura şi tipul cunoştinţelor (valabile sau perimate, certe sau incerte,

complete sau incomplete, pot/nu pot să fie modificate etc.); • domeniul cunoaşterii (există domenii pentru care unele metode de

reprezentare a cunoştinţelor nu se pot aplica); • clasa de cunoştinţe (materiale sau conceptuale); • modelul specific luat în considerare; • existenţa excepţiilor ce pot apare la reprezentarea cunoştinţelor; • tipul problemei de rezolvat. Metodele de reprezentare a cunoştinţelor se divid, în funcţie de modelul

specific, în metode declarative şi metode procedurale. Metodele declarative cuprind logica predicatelor (calculul predicatelor), cadrele (frames) sau obiectele structurate, reţelele semantice. Reprezentările bazate pe logica (calculul) predicatelor fac parte, alături de calculul propoziţional, din grupul metodelor bazate pe logică. Logica este o ştiinţă a demonstraţiei care se ocupă cu stabilirea condiţiilor corectitudinii gândirii, precum şi a formelor şi a legilor generale de

132

realizare a raţionamentelor corecte. Cunoştinţele sunt reprezentate sub formă de propoziţii, predicate şi expresii de calcul logic. Reprezentările bazate pe logica (calculul) predicatelor asigură ca o propoziţie să fie divizată în obiecte (argumente) şi predicate (aserţiuni despre atributele obiectelor) prin folosirea enunţurilor logicii simbolice (matematice). Aserţiunea, considerată la modul general [DEX], este un enunţ care este dat ca adevărat (true). Reprezentările bazate pe calculul propoziţional au la bază o logică simbolică pentru manipularea propoziţiilor. Propoziţia este un enunţ care poate avea valoare logică (adevărat, true sau fals, false). Propoziţia compusă este formată din propoziţii elementare legate prin intermediul conectorilor logici ↔ (echivalenţă), → (implicaţie), ^ (AND adică Şi – conjuncţie), v(OR adică SAU – disjuncţie), ~ (NOT adică NU – negaţie). Reprezentarea cunoştinţelor prin cadre (frames) este o metodă structurată de repre-zentare (Minsky, 1975) care ia în considerare atât informaţia declarativă, cât şi procedurală prin captarea sub forma unor relaţii predefinte. Cadrele (frames) sau obiectele structurate asigură reprezentarea structurilor fixe sub formă de structuri arborescente, atât pentru stocarea cunoştinţelor, cât şi pentru organizarea acestora în ierarhii sau reţele succesorale (cu moştenire). Reprezentarea cunoştinţelor prin reţele semantice are la bază un model grafic cu structură în reţea. Reţeaua semantică este un graf orientat în care nodurile se folosesc pentru reprezentarea conceptelor (entităţi sub formă de obiecte), iar arcele servesc pentru reprezentarea legăturilor specifice conceptelor (relaţiilor dintre obiecte). Metodele procedurale cuprind regulile de producţie.

De un real succes se bucură, în ultima vreme, şi metodele bazate pe reţele neuronale, scenarii, arbori decizionali, liste, reţele Petri stochastice etc.

2.2. Calculul propoziţional

Calculul propoziţional denumit şi logică propoziţională sau logica

propoziţiilor se fundamentează pe logica formală sau simbolică ce lucrează cu declaraţii şi operatori. Logica formală are la bază două principii fundamentale. Principiul 1 fundamental „al celor două valori – adevărat sau fals” cuprinde principiul „terţiului exclus” (o propoziţie poate avea doar valorile de adevărat şi fals, deoarece o a treia posibilitate nu există) şi principiul non-contradicţiei (o propoziţie nu poate să fie în acelaşi timp şi adevărată şi falsă). Principiul 2 fundamental „al extensionalităţii” se referă la propoziţia compusă, a cărei valoare de adevăr nu depinde decât de valorile de adevăr ale componentelor propoziţiei compuse (propoziţiile elementare) şi nu şi de sensul lor.

Evaluarea propoziţiei compuse se efectuează într-o anumită ordine având în vedere că NOT are prioritate absolută şi că AND are prioritate faţă de OR. Ordinea de evaluare într-o propoziţie compusă se poate modifica prin intermediul parantezelor.

Formula de calcul propoziţional reprezintă o expresie ce conţine o propoziţie elementară sau compusă şi care respectă următoarele patru proprietăţi: 1) pro-poziţia elementară este o formulă; 2) dacă F1 este o formulă, atunci şi NOT(F1) este o formulă; 3) dacă F1 şi F2 sunt formule, atunci şi expresiile următoare sunt formule: (F1 AND F2); (F1 OR F2); (IF adică dacă F1 THEN adică atunci F2); 4) toate formulele ce sunt admisibile în calculul propoziţional, pot fi obţinute prin aplicarea regulilor 1, 2 şi 3 de mai sus.

Deducerea de noi propoziţii se realizează pe baza silogismelor, adică a raţionamentelor deductive ce cuprind, la modul general, trei judecăţi legate între

133

ele, astfel încât cea de-a treia judecată care reprezintă o concluzie, se deduce din prima judecată cu ajutorul celei de-a doua judecăţi. Deci, pentru deducerea concluziei, silogismul foloseşte → adică implicaţia. Dacă propoziţia F1 este întotdeauna adevărată şi IF F1 THEN F2 este întotdeauna adevărată, atunci F2 este întotdeauna adevărată (modus ponens).

Inferenţa este o operaţie prin care, pornind de la un număr finit de premize, se acceptă o concluzie. Premizele şi concluzia reprezintă enunţuri, adică formule care nu cuprind variabile libere. Axioma este o propoziţie care nu trebuie demonstrată. Dacă premizele reprezintă axiome, atunci procesul de inferenţiere se numeşte demonstraţie. În realizarea procesului de inferenţiere (adică a succesiunii de raţionamente deductive, inductive sau mixte) într-un sistem expert se folosesc silogismele (în forma prezentată mai sus) şi relaţiile de echivalenţă (tautologiile). Cele mai utilizate relaţii de echivalenţă sunt:

• simetria: F1 OR F2 ↔ F2 OR F1 (adică propoziţia compusă F1 SAU F2 este echivalentă cu propoziţia compusă F2 SAU F1), respectiv F1 AND F2 ↔ F2 AND F1 (adică propoziţia compusă F1 ŞI F2 este echivalentă cu propoziţia compusă F2 ŞI F1);

• asociativitatea: (F1 OR F2) OR F3 ↔ F1 OR (F2 OR F3) (adică propoziţia compusă (F1 SAU F2) SAU F3 este echivalentă cu propoziţia compusă F1 SAU (F2 SAU F3)), respectiv (F1 AND F2) AND F3 ↔ F1 AND (F2 AND F3) (adică propoziţia compusă (F1 ŞI F2) ŞI F3 este echivalentă cu propoziţia compusă F1 ŞI (F2 ŞI F3));

• reversibilitatea: NOT(NOT(F1)) ↔ F1 (adică propoziţia compusă NU(NU(F1)) este echivalentă cu propoziţia simplă F1);

• relaţiile lui de Morgan: relaţia 1. NOT(F1 OR F2) ↔ NOT(F1) AND NOT(F2) (adică propoziţia compusă NU(F1 SAU F2) este echivalentă cu propoziţia compusă NU(F1) ŞI NU(F2)); relaţia 2. NOT(F1 AND F2) ↔ NOT(F1) OR NOT(F2) (adică propoziţia compusă NU(F1 ŞI F2) este echivalentă cu propoziţia compusă NU(F1) SAU NU(F2));

• modus tolens: IF F1 THEN F2 ↔ NOT(F1) OR F2 (adică propoziţia com-pusă dacă F1 atunci F2 este echivalentă cu propoziţia compusă NU(F1) SAU F2).

2.3. Regulile de producţie

Prin reguli de producţie (în teoria limbajelor formale, denumirea iniţială a

fost de reguli de scriere) se înţeleg regulile de forma IF premize THEN concluzie, unde premisele şi concluzia reprezintă fapte. Pornind de la calculul propoziţional, reprezentarea cunoştinţelor prin reguli de producţie utilizează două tipuri de structuri – faptele şi regulile – ce cuprind, uzual, numai entităţi invariabile (în caz contrar, reprezentarea cunoştinţelor se efectuează cu reguli de producţie cu variabile). Dacă premisele unei reguli sunt adevărate (faptele componente sunt verificate de baza de fapte), atunci şi faptele din concluzie sunt adevărate şi pot fi incluse în baza de fapte. Se foloseşte modus ponens din logica formală (paragraful 2.2.). Regulile de producţie sunt stocate în baza de reguli. Ordinea de înregistrare a regulilor de producţie nu este importantă. Faptele care descriu cunoştinţele comune ale domeniului de cunoaştere sunt fapte permanente (de exemplu, în contabilitate, tipul de cont – de activ, de pasiv sau bifuncţional). Faptele specifice problemei de rezolvat sunt fapte temporare şi sunt şterse după obţinerea concluziei pentru problemă. Obţinerea concluziei poate reprezenta un succes (în această situaţie se oferă o soluţie pentru problema de rezolvat) sau poate eşua.

134

Prin folosirea conectorilor logici pentru legarea faptelor ce compun regula de producţie, se obţine următorul exemplu de regulă de producţie ce poate fi utilizată pentru dimensionarea activităţii de producţie a unei întreprinderi (analiza diagnostic a valorii adăugate):

Se menţionează că producţie din noţiunea de regulă de producţie nu trebuie

echivalat cu cuvântul producţie din exemplul ce conţine activitatea de producţie a unei întreprinderi.

Regulile de producţie cu variabile se folosesc atunci când în formularea regulilor se folosesc variabile ce generalizează anumite situaţii concrete. De exemplu, la înregistrarea în contabilitate, pentru un cont de pasiv C1, în raport cu contul C2, se poate folosi următoarea regulă:

Când variabila ce reprezintă o premisă capătă o valoare concretă, se spune că

este instanţiată. În exemplul de mai sus, se pot instanţia C1=401 şi C2=421.

2.4. Calculul predicatelor Calculul predicatelor de ordinul întâi este denumit şi logica predicatelor de

ordinul întâi şi are la bază funcţia propoziţională a predicatului. Calculul predicatelor foloseşte declaraţii logice ca modalitate de reprezentare a relaţiilor dintre obiecte. Predicatul (proprietatea) desemnează propoziţiile simple cu un singur termen liber. De exemplu, în propoziţia „…este economist”, subiectul lipseşte şi locul lui se poate completa cu mai multe valori diferite, obţinându-se astfel mai multe propoziţii adevărate sau false. În spaţiul liber se poate dispune o variabilă ce este folosită numai pentru subiect (ordinul întâi). În exemplul, cont_de_activ(c), c este variabila ce permite substituirea cu orice cont de activ, iar în exemplul cont_de_pasiv(p), p este variabila ce permite substituirea cu orice cont de pasiv.

În logică, relaţiile Rel reprezintă expresii cu două sau mai multe elemente libere, în care se folosesc conectorii logici (AND, OR, NOT, ↔,→), cuantificatorul universal (∀, „pentru orice”) şi cuantificatorul existenţial (∃, „există cel puţin o valoare”).

Formatul predicatului este compus din nume_identificator şi listă de argumente. Argumentele unui predicat sunt argumente de bază (obligatorii) şi argumente opţionale. Argumentele se introduc într-o anumită ordine. De exemplu, predicatul creditează (401, 100.000.000) are nume_identificator creditează şi argumentele 401 şi 100.000.000.

Dacă subiectul şi predicatul sunt reprezentate prin variabile, un exemplu de regulă cu propoziţiile P1 şi P2 adevărate este următorul:

IF gradul de folosire a capacităţilor de producţie creşte AND productivitatea muncii creşte AND NOT(cheltuielile cu materialele la 1 leu producţie cresc) THEN valoarea adăugată creşte.

IF C1 este un cont de pasiv AND C1 reflectă C2 AND C2 creşte THEN C1 se creditează.

IF Rel este simetrică AND F1 Rel F2 THEN F2 Rel F1

135

Se observă că folosirea calculului predicatelor conduce la deducerea de noi fapte. De exemplu, contul 401 este cont de pasiv dacă 401 este cont şi toate conturile sunt conturi de pasiv se poate scrie astfel:

2.4. Baze de date deductive Bazele de date deductive fac parte din categoria bazelor de date active, adică

acele baze ce sunt caracterizate de comportamentul lor dinamic în raport cu schimbările ce survin în interiorul acestora sau cu evenimentele ce se produc în afara acestora. Acest comportament dinamic al bazelor de date active este descris de regulile eveniment – condiţie – acţiune (ECA). Aceasta înseamnă că atunci când (when) un eveniment se produce, se testează o condiţie şi dacă (if) aceasta este adevărată la evaluare, atunci (then) se execută o acţiune.

Bazele de date deductive sunt denumite şi baze de date inteligente sau baze de date bazate pe logică şi sunt caracterizate de posibilitatea gestionării adaptive a datelor în conformitate cu cerinţele utilizatorilor în luarea deciziilor economice. Bazele de date deductive sunt baze mari de date ce sunt supuse analizei şi interpretării. Sistemul de gestiune aferent acestor baze de date deductive cuprinde instrumente de realizare automată a raţionamentelor ce sunt realizate prin programare logică. Aşa cum s-a arătat mai sus, programarea logică reprezintă un tip de programare bazată pe raţionamente, în care programul este compus din fapte şi reguli şi are ca rezultat concluzii.

Fundamentarea matematică a bazelor de date deductive este bazată pe universul Herbrand, adică setul de simboluri de tip constantă din limbajul L, limbaj care nu conţine simboluri funcţie, dar conţine cel puţin simboluri predicative. Baza Herbrand cuprinde ansamblul faptelor posibile despre baza de date şi se constituie într-un sistem închis.

Bazele de date deductive utilizează, în principal, logica propoziţiilor de ordinul I, adică acel limbaj formal ce conţine un alfabet, reguli de sintaxă, axiome şi o regulă de deducţie de tipul când (when)...dacă (if)... atunci (then) ... Este de menţionat diferenţa esenţială dintre regulile de producţie specifice sistemelor expert (premisă sau condiţie→concluzie) şi regulile specifice sistemelor de gestiune a bazelor de date active (eveniment→condiţie →acţiune).

Bazele de date deductive prezintă două componente: componenta asociată modulului relaţional (SGBDR pentru baza de fapte) şi componenta asociată modulului programării logice (pentru realizarea interogărilor). Cuplarea dintre SGBDR şi modulul programării logice (sistemul de raţionamente) poate să fie cuplare slabă (realizată numai în anumite momente de timp) sau cuplare strânsă (interacţiune continuă, permanentă). Prin integrarea completă a instrumentelor de realizare automată a raţionamentelor în cadrul SGBDR se obţine un sistem de gestiune a bazelor de date deductive cu limbaj de descriere a datelor, limbaj de manipulare a datelor şi limbaj de reguli. Pe baza limbajului Prolog şi a unei interfeţe specializate în lucrul cu baze de date, s-a realizat limbajul Datalog. Limbajul Datalog este un limbaj declarativ orientat pe programarea logică acceptat la limbaj standard destinat bazelor de date deductive. Un program realizat în limbajul Datalog este o secvenţă cu definiţii de proprietăţi. Sintaxa limbajului nu conţine predicate speciale şi utilizează logica propoziţiilor de ordinul I, fără simboluri de funcţie.

∀(p), cont(p) →cont_de_pasiv(p) AND cont(401) ⇒ cont_de_pasiv(401)

136

3. SISTEME EXPERT CU REGULI DE PRODUCŢIE

3.1. Ciclul de bază al unui motor de inferenţe Un motor de inferenţe al unui sistem expert cu reguli de producţie înde-

plineşte următoarele funcţii: declanşarea (activarea) regulilor; interogarea utilizato-rului (întrebare); adăugarea răspunsului utilizatorului în baza de fapte; inferarea unei noi fapte dintr-o regulă (ce aparţine bazei de reguli); adăugarea faptei obţinute în procesul de inferenţiere în baza de fapte; compararea faptelor din baza de fapte cu componentele corespunzătoare din reguli; atunci când se realizează potrivirea faptelor din baza de fapte cu faptele din reguli, se produce declanşarea regulilor; controlarea atingerii scopului (goal) prestabilit; declanşarea celui mai mic număr de reguli ce sunt necesare pentru soluţionarea problemei de rezolvat.

Fiecare motor de inferenţe este fundamentat pe derularea unui ciclu de bază (cu patru faze) care nu depinde de modul de raţionament: selecţia, filtrarea, rezolvarea conflictelor şi execuţia. Selecţia (restricţia) asigură extragerea din baza de reguli a unui submulţimi (partiţie) de reguli şi din baza de fapte a unei submulţimi (partiţie) de fapte, partiţii ce vor constitui elementele ce caracterizează subdomeniul de rezolvare a problemei. Filtarea (pattern matching) permite compararea părţii de premisă din regulile selectate cu faptele specifice problemei de rezolvat, cu scopul de a determina o submulţime de reguli declanşabile, denumită submulţime de conflict. Operaţia de comparare se poate termina cu succes (au rezultat una sau mai multe reguli declanşabile) sau cu eşec (nu a rezultat nici o regulă declanşabilă). Rezolvarea conflictelor are loc în situaţia existenţei unui rezultat al filtrării cu mai multe reguli declanşabile şi este necesar să fie aleasă numai o regulă declanşabilă pentru a fi executată. Se poate opta pentru unul dintre următoarele criterii de alegere a regulii declanşabile: prima regulă din listă, cea mai puţin complexă regulă (cu cel mai mic număr de fapte în premisă), cea mai specifică regulă, cea mai utilizată regulă. Execuţia asigură activarea regulii desemnate în faza precedentă ce are ca efect adăugarea uneia sau mai multor fapte în baza de fapte. Pentru rezolvarea problemei, motorul de inferenţe poate executa mai multe iteraţii ale ciclului de bază prezentat, oprirea având loc în funcţie de metoda de inferenţă (raţionament) folosită.

3.2. Metode de inferenţă

Metodele de inferenţă (raţionament) ce pot fi folosite de motorul de inferenţă

sunt: metoda deductivă (strategie de control înainte), metoda inductivă (strategie de control înapoi) şi metoda mixtă.

Metoda deductivă (strategia de control înainte) permite motorului de inferenţe ca, pornind de la fapte, să realizeze un anumit scop (goal), după următoarea succesiune de operaţii: stabilirea datelor de intrare prin extragerea din baza de cunoştinţe a acelor reguli care prezintă în partea de premise numai fapte specifice problemei de rezolvat; o regulă este declanşabilă dacă premisa sa este adevărată (true); după rezolvarea conflictelor, se alege o singură regulă declan-şabilă care se va supune execuţiei.

Metoda inductivă (strategia de control înapoi) pleacă de la scopul problemei de rezolvat şi conţine procese inductive de raţionament prin care se găsesc faptele care satisfac scopul stabilit, în următoarea succesiune: se stabileşte fapta particulară

137

ce îndeplineşte calitatea de scop (goal); se analizează dacă regulile supuse selecţiei prezintă în partea de concluzii scopul stabilit; premisele acestor reguli reprezintă subscopuri care se supun demonstraţiei; procesul se repetă până când toate subscopurile puse în evidenţă sunt demonstrate (se obţin reguli declanşabile); în caz contrar, când nu se obţine nici o regulă declanşabilă, se înregistrează situaţia de eşec.

Metoda mixtă combină cele două strategii de control de mai sus, cu scopul de a folosi avantajele fiecăreia dintre aceste metode de inferenţă.

3.3. Baza de cunoştinţe

În domeniul economic, problema de rezolvat cu ajutorul sistemului expert este

adecvată dacă îndeplineşte mai multe condiţii: problema este posibilă, potrivită şi justificabilă (profitabilă); natura problemei presupune manipulări simbolice şi euristici; problema este complexă şi dificilă; scopul problemei serveşte unei utilităţi imediate şi de perspectivă. Alegerea unui instrument de dezvoltare a sistemului expert este funcţie de problemă, resursele alocate, timpul la dispoziţie şi iscusinţa şi experienţa cogniticianului. Cogniticianul are responsabilitatea fundamentală de a realiza achiziţia şi organizarea cunoaşterii, obţinând astfel baza de cunoştinţe.

Achiziţia cunoaşterii reprezintă procesul de colectare, structurare şi organizare a cunoaşterii, folosind una sau mai multe surse (experţi umani, documente etc.), cu scopul de a obţine stocarea acesteia în baza de cunoştinţe a sistemului expert pentru folosirea ulterioară în rezolvarea problemelor. Achiziţia cunoaşterii se realizează în cinci faze: identificarea caracteristicilor problemei de rezolvat (rezultă cerinţele problemei de rezolvat), conceptualizarea (formularea conceptelor care fac obiectul reprezentării cunoaşterii), formalizarea (proiectarea structurii şi organizarea cunoaşterii), implementarea (formularea regulilor în cazul sistemelor expert cu reguli de producţie) şi testarea (validarea şi testarea bazei de cunoştinţe). De la o fază la alta se pot realiza, când este cazul, prin reluare, reidentificarea, reconceptualizarea (reformularea), reproiectarea, rafinarea regu-lilor şi retestarea bazei de cunoştinţe.

Colectarea cunoaşterii (elicitation of knowledge) se obţine prin metode manuale (interviul, analiza de caz, brainstorming-ul, prototipizarea, comentariile etc.), metode semiautomate (asistate de calculator) şi metode automate.

Dintre metodele uzuale conduse de cognitician pentru achiziţia cunoaşterii se menţionează analiza protocoalelor. Protocolul, în această metodă, reprezintă o înregistrare sau o documentare executată secvenţial în timpul rezolvării problemei, care se referă la expertul uman. Analiza protocoalelor conţine următoarele operaţii: evidenţierea detaliată de către expertul uman a cunoaşterii implicată de fiecare acţiune; comentarea de către expertul uman a fiecărei operaţii în scopul înregistrării audio-video; elaborarea frazelor şi enunţurilor de către expertul uman şi scrierea acestora în protocol; construirea regulilor de producţie pe baza frazelor şi enunţurilor selectate ca relevante şi rescrise de către cognitician; elaborarea de către cognitician a modelelor bazei de cunoştinţe cu folosirea regulilor de producţie.

Dintre metodele conduse de expertul uman (manuale şi semiautomate) se menţionează metoda manuală autoraportul expertului ce prezintă toate conceptele şi relaţiile de nivel înalt cu privire la problema de rezolvat şi metodele asistate de calculator care au, mai întâi, ca rezultat, un model iniţial al bazei de cunoştinţe. Modelul iniţial al bazei de cunoştinţe se obţine prin intermediul unor tehnici de modelare vizuală după care, prin rafinare, se realizează baza de cunoştinţe finală.

138

Cea mai mare parte a instrumentelor inteligente de achiziţie a cunoaşterii (ETS, KRITON, AUTOINTELLIGENCE, AQUINAS etc.) au la bază metoda RGA (Repertory Grid Analysis) fundamentată pe premisa că, de cele mai multe ori, experienţa are la bază percepţia şi mai puţin intuiţia. Ca urmare, cunoaşterea şi percepţiile asupra domeniului specific expertului uman sunt clarificate şi organizate într-un model conceptual personal, în următoarea succesiune: identi-ficarea de către expertul uman a obiectelor relevante din domeniul de expertiză; identificarea de către expertul uman a atributelor importante în procesul de luare a deciziei; însoţirea fiecărui atribut cu o schemă binară (caracteristici – opusul acestor caracteristici); completarea (şi apoi rafinarea) unei scale de la 1 la 3 sau de la 1 la 5 cu răspunsurile la întrebarea: „Ce caracteristici şi atribute diferenţiază două obiecte de un al treilea?”.

Organizarea cunoaşterii se referă la metoda de reprezentare a cunoştinţelor (reguli de producţie, de exemplu), verificarea cunoaşterii (asigurarea corectitudinii bazei de cunoştinţe) şi validarea procesului de inferenţiere (se execută, periodic, pe timpul testării sistemului expert).

Baza de cunoştinţe este actualizată şi întreţinută permanent, prin adăugare de noi cunoştinţe, cu o atentă monitorizare a nivelului de performanţă a sistemului expert.

3.4. Interfaţa cu utilizatorul

Interfaţa cu utilizatorul asigură dialogul utilizatorului cu sistemul expert,

pentru introducerea datelor de intrare şi afişarea rezultatelor pentru problema de rezolvat. Dialogul utilizatorului cu sistemul expert reprezintă un proces ciclic compus din următoarele elemente: acţiunile utilizatorului pe durata unei sesiuni de lucru (alegere opţiuni de lucru, lansare comenzi, răspunsuri la întrebările pe care i le adresează sistemul expert etc.).; documentarea şi instruirea utilizatorului cu privire la utilizarea sistemul expert (help); elementele de prezentare a sistemului expert (meniuri, ferestre, text, icon-uri, grafică etc.).; interacţiunea utilizatorului cu sistemul expert; inferfaţa cu utilizatorul (componentele hard şi soft care asigură dialogul utilizator – sistem expert).

De regulă, interfaţa cu utilizatorul este realizată cu ajutorul ecranului, tastaturii şi mouse-ului şi este bazată pe meniu şi ferestre multiple. Ferestrele se pot suprapune una peste alta şi includ informaţii diverse. Controlul meniului şi ferestrelor se asigură prin combinaţii de taste sau cu mouse-ul. Sunt realizate şi interfeţe de tipul întrebare-răspuns, orientate pe icon-uri sau bazate pe limbaje de comandă ce folosesc tehnologii informatice ca GUI (Graphical User Interface), multimedia, VIM (Visual Interactive Modeling) sau hipertext.

Modelele utilizate pentru proiectarea interfeţelor cu utilizatorul sunt modelul proiectantului, modelul sistemului şi modelul utilizatorului.

4. LIMBAJUL DE PROGRAMARE TURBO PROLOG

4.1. Mediul Turbo Prolog

Limbajul Prolog este un limbaj de nivel înalt. Numele limbajului PROLOG

(limbaj din generaţia a cincea) provine din PROgramarea LOGică (în engleză, PROgramming in LOGic). Prin programare logică (programare de raţionamente) se înţelege realizarea unui program care este format din fapte şi relaţii (relaţii

139

logice între mulţimi de date) din care se obţin concluzii. Un program Prolog reprezintă o colecţie de fapte şi reguli.

Mediul Turbo Prolog asigură o interfaţă de lucru pentru realizarea sistemelor expert cu ajutorul limbajului de programare Prolog.

Turbo Prolog reprezintă un mediu de dezvoltare ce aparţine companiei Borland. Pagina de primire conţine patru ferestre: de editare a programelor (Edit), de dialog pentru realizarea intrărilor şi ieşirilor din program (Dialog), de afişare a mesajelor sistemului de calcul (Message) şi de depanare a programelor (Trace).

Accesul la meniul principal se efectuează cu tasta F10 sau Alt şi litera de început a unei opţiuni. Meniurile mediului Prolog sunt următoarele:

Meniul Files are următoarea compunere: Load – încarcă un fişier (F3); Pick – Selectează un fişier; New File – Fişier nou (fişier nou implicit WORK.PRO); Save – salvează fişierul curent; Write to – salvează fişierul curent, eventual cu un alt nume; Directory – afişează un director (folder); Change dir – modifică un director; OS Shell – trecere în sistemul de operare DOS (Alt-D); Quit – ieşirea din mediul Prolog (Alt-X).

Meniul Compile prezintă următoarele opţiuni: Memory – compilare în memorie care nu are ca rezultat obţinerea de fişiere .OBJ; OBJ File – compilare pe un suport magnetic care are ca rezultat obţinerea de fişiere OBJ; EXE file (auto link) – editarea de legături (link-editarea) cu obţinerea formei executabile a programului; Project (all modules) – realizarea unui proiect care are în compunere toate modulele necesare şi modului standard de iniţializare INIT; Link only – realizează link-editarea unui .OBJ sau a unui proiect .PRJ.

Meniul Options dispune de opţiunile: Link options – opţiuni pentru link-editare prin specificarea unor biblioteci utilizator; Edit PRJ file – asigură editarea unui fişier .PRJ; Compiler directives – realizează directivele compilator din program sau din meniu, astfel:

• Memory allocation – alocarea memoriei prin care se stabileşte mărimea codului, stack-ului, trail-ului şi heap-ului;

• Run-time check – precizează elementele ce trebuie verificate în timpul execuţiei programului (break check; stack check; integer overflow check);

• Error level – nivelul de eroare, cu valoarea implicită 1; • Non-determ warning – avertizarea pentru nedeterminări (On/Off); • Variable used once warning – variabilă folosită pe timpul avertizării (On/Off); • Printer menu in EXE-file – meniul imprimantei pentru fişierele de tip .EXE

(On/Off); • Trace – urmărire (On/Off); • Diagnostics – diagnosticări (On/Off).

Meniul Setup asigură posibilitatea reconfigurării sistemului de calcul, astfel: Colors – culori; Window size – dimensiunea ferestrei; Directories – directoare; Miscellaneous – setări diverse ce se referă la specificarea driver-ului, încărcarea automată a mesajelor, rezoluţia ecranului, redefinirea cheilor funcţionale, definirea help-ului; Load SYS file – încărcarea fişierului SYS; Save SYS file – salvarea fişierului SYS. Cheile funcţionale, singure sau în combinaţie (hot keys), au semnificaţia prezentată în tabelul 4.1.

4.2. Secţiunile programelor în limbajul Prolog

Un program realizat în limbajul Prolog conţine următoarele secţiuni de

bază: domains (domenii), predicates (predicate), goal, (scopuri), clauses (clauze), constants (constante) şi database (bază de date), aşa cum se prezintă în figura 4.1.

140

Secţiunea domains (domenii) serveşte pentru definirea tipurilor de date definite de utilizator şi specifice argumentelor. Tipurile de date standard sunt char (caracter scris între apostroafe), integer (numere întregi), real (numere reale), string (şir de caractere scris între apostroafe duble) şi symbol (şir de litere, cifre şi caractere underscore, în care primul caracter este o literă mică). Tipurile de date standard nu se declară în secţiunea domains. Domeniile de valori pentru tipurile de date standard sunt prezentate în tabelul 4.1. Secţiunea domains se poate declara globală (global domanins). Un domeniu compus defineşte o structură de date, reunind mai multe elemente sub un nume unic. Un domeniu compus are sintaxa generală: nume_domeniu = functor (e1, e2, …, en); functor 2(e1, e2, …, en); …, unde functor reprezintă numele atribuit structurii respective de către utilizator. Elementele ei ale unui domeniu compus pot fi, la rândul lor, domenii compuse.

Tabelul 4.1 Semnificaţia cheilor funcţionale

Nr. crt.

Categoria Semnificaţia în engleză

Semnificaţia în română

Combinaţie 1 Combinaţie 2

1. Line up Linie în sus ^X Ctrl – E 2. Line down Linie în jos ^Y Ctrl – X 3. Left Stânga ^[ Ctrl – S 4. Right Dreapta – Ctrl – D 5. Word left Cuvânt stânga Ctrl–^[ Ctrl – A 6. Word right Cuvânt dreapta Ctrl–^Z Ctrl – F 7. Start of line Început linie Home Ctrl – Q,Ctrl–S 8. End of line Sfârşit linie End Ctrl – Q,Ctrl–D 9. Start of page Început pagină Ctrl–Home –

10. End of pag Sfârşit pagină Ctrl–End – 11. Scroll up Defilare în sus Ctrl–W – 12. Scroll down Defilare în jos Ctrl–Z – 13. Page up Pagină în sus PgUp Ctrl–R 14. Page down Pagină în jos PgDn Ctrl–C 15. Start of text Început text Ctrl–PgUp Ctrl – Q,Ctrl–R 16. End of text Sfârşit text Ctrl–PgDn Ctrl – Q,Ctrl–C 17. Previous position Poziţia anterioară – Ctrl – Q,Ctrl–P 18. Goto line Salt la linia Ctrl–F2 Ctrl – Q,Ctrl–L 19.

Deplasarea cursorului

Goto position Salt la poziţia Shift–F2 – 20. Insert new line Inserare linie nouă – Ctrl – N 21. Backspace Şterge un caracter înapoi Ctrl – H – 22. Delete character Şterge un caracter înainte Del Ctrl – G 23. Delete word Şterge cuvânt – Ctrl – T 24. Delete to start

of line Şterge de la începutul liniei

până în poziţia curentă – Ctrl – Q,Ctrl – T

25. Delete to end of line

Şterge din poziţia curentă până la sfârşitul liniei

– Ctrl – Q,Ctrl – Y

26.

Insert & Delete

Delete line Şterge linia curentă Ctrl–Back Space Ctrl – Y 27. Compile to

memory Compilare în memorie F9 –

28. Compile to OBJ Compilare în OBJ Shift – F9 – 29. Compile to EXE Compilare în EXE Ctrl – F – 30. Compile Project Compilare proiect Alt – F9 – 31.

Compile &

Run

Run program Rulare program Alt – R –

141

Nr. crt.

Categoria Semnificaţia în engleză

Semnificaţia în română

Combinaţie 1 Combinaţie 2

32. Copy block Copiere bloc Ctrl – F5 – 33. Copy block

again Repetare copiere bloc Shift – F5 –

34. Copy block to prn

Imprimare bloc Alt – F8 –

35. Copy block to file

Scriere bloc în fişier Alt – F5 –

36. Copy block from file

Scriere bloc din fişier F7 –

37. Move block (bl)

Deplasare bloc Alt – F6 –

38. Delete block Ştergere bloc Alt – F7 – 39. Undo delete

block Anulare ştergere bloc Ctrl – F7 Ctrl–K, Ctrl–U

40. Change case for a bl

Modificare bloc Ctrl – F6 –

41. Search Căutare Ctrl – F3 – 42. Search again Repetare căutare Shift – F3 – 43. Replace Înlocuire F4 – 44.

Funcţii pentru

blocuri de caractere

Replace again Repetare înlocuire Shift – F4 – 45. Resize window Redim. fereastră Shift – F10 – 46. Zoom window Lupă fereastră F5 – 47. View windows Vizualizare fereastră F6 – 48. Previous line Linia precedentă F8 – 49. File mask Mască fişier F4 – 50. Call editor in

GOAL Apel editor în GOAL Ctrl – E –

51.

Funcţii globale

Terminate input Terminare intrare F10 – 52. Load file Încărcare fişier F3 – 53. Save file Salvare fişier F2 – 54. Pick file Alege fişier Alt – F3 – 55. Activate Files Activare fişiere Alt – F – 56. Activate OS Activare S.O. Alt – D – 57. Activate

Options Activare opţiuni Alt – O –

58. Activate Compile

Activare compilare Alt – C –

59. Activate Setup Activare Setup Alt – S – 60. Display Hot keys Afişare taste „calde” Alt – H – 61.

Hot Keys

Quit Prolog Părăsire Prolog Alt – X – 62. Help menu Meniu de ajutor F1 – 63. Show help file Afişare fişier ajutor Shift – F1 – 64. Auto indentation Auto-indentare Alt – I Ctrl–Q, Ctrl–I 65. Insert mode Modul inserare Ins Ctrl – V 66. Text mode Modul text Ctrl–Q, Ctrl–W 67. Lower case word Litere minuscule Ctrl–B, Ctrl–L 68. Upper case word Litere majuscule Ctrl–B, Ctrl–U 69. Reverse case word Inversare litere Ctrl–B, Ctrl–R 70.

Diverse

Exit editor Ieşire editor F10 Ctrl–K, Ctrl–D

142

Figura 4.1. Structura programelor în limbajul Prolog

Tabelul 4.2 Tipurile de date din limbajul Prolog

Nr.crt. Tipul de date Domeniul de valori

1. char caracter 2. integer între - 32768 şi +32768 3. real între 10-307 şi 10+308

4. string maximum 255 de caractere 5. symbol şir de litere, cifre şi caractere underscore

În continuare se prezintă un exemplu de secţiune domains: domains denumire_material, denumire_furnizor=string cod_material=integer cantitate, pret_unitar=real materiale=material(cod_material, denumire_material, cantitate, pret_unitar) Secţiunea predicates (predicate) este destinată pentru crearea şabloanelor

predicatelor definite de către utilizator şi folosite în secţiunea clauze. În şablon este precizat numele predicatului (şir de litere, cifre şi underscore ce începe obligatoriu cu o literă mică şi are lungimea maximă de 250 de caractere) şi tipul fiecăruia dintre argumente (tip standard sau tip definit de utilizator), al căror număr şi ordine contează. Forma sintactică generală a unui predicat este următoarea:

definirea tipurilor de date

şabloane pentru predicatele din clauze

definirea scopurilor interne

ansamblul regulilor şi faptelor

declararea constantelor

bază de date internă ce poate fi supusă operaţiilor de adăugare, modificare sau ştergere

143

nume_predicat(tip_argument_1, tip_argument_2, …,tip_argument_m). Predicatele pot fi predefinite (instrucţiuni Prolog ca read(), write(), assert())

sau definite de către utilizator (exemple: client, autoturism, extrage_maxim). Predicatele predefinite nu se declară în secţiunea predicates.

Argumentele predicatului pot fi constante, variabile sau structuri. Un predicat poate avea aritate (numărul de argumente) multiplă. Pot exista

predicate cu acelaşi nume şi cu arităţi diferite. În acest caz, aceste predicate se declară sub formă grupată, atât în secţiunea predicates, cât şi în secţiunea clauses.

Secţiunea predicates se poate declara globală (global predicates). Exemplul de secţiune predicates scoate în evidenţă diverse şabloane în care

tipurile de predicate sunt definite de utilizator, iar tipurile de argumente sunt standard (integer, real) sau definite de utilizator (lista, nume_client, localitate etc.):

predicates sort(lista, lista) extrage_maxim(lista, real, lista) autoturism(marca, tip, culoare, cap_cilindrica, viteza_max) client(nume_client, localitate, strada, integer, cod_fiscal) Secţiunea goal (scopuri) poate apare în program – scopuri interne, după

secţiunea predicates (problemă şi soluţie unice) sau sub formă interactivă de prompter (varianta interpretor) ce aşteaptă introducerea unei clauze (grup de clauze) – scopuri externe. Secţiunea goal prezintă scopurile interne sub forma unei succesiuni de clauze ce cuprind predicate standard şi predicate definite de către utilizator şi se încheie cu punct:

goal apreciere_licitatie. Evaluarea fiecărei clauze conduce la un rezultat de tip booleean (logic), cu

confirmare (clauza este adevărată, Yes) sau negare (clauza este falsă, No). Secţiunea clauses (clauze) cuprinde regulile şi faptele ce formează

programul. Argumentele fiecărei clauze sunt de un anumit tip şi sunt dispuse într-o ordine prestabilită. O clauză care este apelată în corpul propriei sale definiţii este denumită clauză recursivă. Problematica regulilor şi faptelor a fost prezentată în capitolul 2. Exemplul următor este legat de cel prezentat la secţiunea predicates:

clauses sort(l1, l1) extrage_maxim(l1, 4.2, l1) autoturism(Dacia, Logan, albastru, 1500, 240) client(Ionescu Ion, Bucuresti, Unirii, 142, R12300211) Secţiunea constants (constante) este folosită pentru declararea constantelor

simbolice, cu sintaxa generală: nume_constanta=valoare. /* unde nume_constanta este unică în program şi

poate fi scris cu litere mici sau mari, iar valoare poate fi orice tip de dată, inclusiv valoarea unei expresii*/.

În sintaxa generală de mai sus, textul cuprins între caracterele /* şi */ reprezintă un comentariu (se foloseşte oriunde în program pentru îmbunătăţirea lizibilităţii acestuia). Dacă o constantă este declarată, ea poate fi utilizată după aceasta în program.

În exemplele următoare, se observă varietatea tipurilor de date (standard şi definite de utilizator) ce se pot folosi în secţiunea constants.

144

constants nume_patron=”Ionescu Ion” /*sir de caractere*/ numar_salariati=150 /* numar intreg */ cost_unitar=3200/200 /*expresie reprezentand */ /*total_cheltuieli / cant_produse_obtinute */ cota_TVA=0.18 /* numar real */ culoare=galben_48 /* simbol*/ r=’y’ /* tip caracter */ Secţiunea database (bază de date) este folosită pentru declararea şi utilizarea

faptelor (sub formă de bază de date internă) ce trebuie prelucrate (adăugate, modificate sau şterse) în timpul execuţiei unui program. Fiecare bază de date internă utilizată se declară într-o altă secţiune database, prin specificarea predicatelor:

database nume_predicat_1(argument_1,argument_2,…,argument_m) nume_predicat_2(argument_1,argument_2,…,argument_m) … nume_predicat_n (argument_1,argument_2,…,argument_m) În afara secţiunii goal, secţiunile programului în limbajului Prolog pot fi

utilizate de mai multe ori în cadrul aceluiaşi program. Ca urmare, un program în limbajul Prolog poate fi alcătuit din mai multe module (astfel încât fiecare modul conţine secţiunile domains, predicates, clauses, constants).

4.3. Prelucrări

Un program Prolog poate fi structurat pe module, fiecare modul având

propriile secţiuni. Evaluarea unei clauze Prolog are ca urmare obţinerea unui rezultat de tipul Yes sau No. Prin negaţie (Not), rezultatul obţinut la evaluarea unei clauze este inversat. Întreruperea unui program poate fi realizată cu break. Ieşirea forţată din program se face cu exit.

Când un program Prolog asigură o singură soluţie, acest program este determinist (altfel, programul este nedeterminist). Un program Prolog este forţat să fie determinist cu ajutorul predicatului fail (false la returnare, cu eşuarea regulii în care apare).

Predicatul fail porneşte backtracking-ul (revenirea pe o altă ramură a arborelui de căutare atunci când la capătul ramurii curente nu se găseşte ceea ce se caută) care reprezintă capacitatea sistemului expert de a încerca soluţii alternative în încercarea de a găsi răspunsul la întrebare. Predicatul cut împiedică realizarea backtracking-ului.

Ciclurile pot fi simulate prin folosirea predicatului fail sau prin recursivitate (capacitatea unei rutine de a se autoapela).

Expresiile de calcul şi comparaţiile pot fi introduse în premisele unei reguli Prolog.

Introducerea datelor se realizează cu predicatele readln, readchar, readint, readreal, readterm, file_str, keypressed, unreadchar.

Prelucrarea şirurilor de caractere se obţine cu predicatele concat, str_len, format, isname, frontchar, fronttoken, frontstr. Conversiile de tip se fac cu predicatele str_int, str_real, char_int, str_char, upper_lower.

Afişarea datelor se obţine cu predicatele write, writef şi nl.

145

4.4. Aplicaţii economice în limbajul Prolog 1. Se cere să se realizeze un program în limbajul Prolog care să asigure

introducerea datelor de la tastatură referitoare la un client bancar. /* CLIENT BANCAR */

domains adresa,nume,firma=string telefon=symbol client=cl(nume,adresa,telefon,firma)

predicates introdu_client(client) ruleaza

clauses introdu_client(Cl(Nume,Adresa,Telefon,Firma)):- write("Care este numele clientului?"),readln(Nume), write("Care este adresa clientului?"),readln(Adresa), write("Care este telefonul clientului?"),readln(Telefon), write("Care este firma clientului?"),readln(Firma). ruleaza:-introdu_client(Cl(Nume,Adresa,Telefon,Firma)),nl, write(“----------------------“),nl,write(Cl),nl,nl,nl. Structura client reprezintă o structură a utilizatorului. Fiecare element al

structurii client este introdus interactiv, de la tastatură, prin intermediul predicatului readln care asigură citirea unei linii de text. Tipul de dată astfel introdus este string (Telefon) sau symbol (Adresa, Nume, Firma). Se face menţiunea că limbajul Prolog face deosebirea între literele majuscule şi literele miniscule (de exemplu, nume şi Nume sunt diferite). Numerele de variabilă trebuie să înceapă cu o literă majusculă sau cu simbolul “_”. Predicatul predefinit write asigură afişarea datelor pe ecran, iar predicatul predefinit nl (new line) permite trecerea la linia următoare pe ecran. Predicatul definit de utilizator introdu_client asigură introducerea datelor referitoare la clientul bancar, iar predicatul definit de utilizator ruleaza se constituie în comanda de rulare a programului şi se introduce la scop (Goal).

2. Se cere să se scrie un program în limbajul Prolog care să definească

patronatul unei firme date, cunoscând datele despre firmă (denumire şi tip de firmă) şi despre cei doi asociaţi (nume şi denumire firmă).

/* PATRONAT FIRME */ domains nume,den,tip=symbol predicates firma(den,tip) asociat1(nume,den) asociat2(nume,den) patronat(nume,nume,den) clauses firma(astra,sa). firma(aspera,srl).

146

firma(confort,srl). firma(aerobic,srl). firma(contact,sa). asociat1(ionescu,astra). asociat1(ionescu,confort). asociat1(popescu,aspera). asociat1(popescu,aerobic). asociat1(georgescu,contact). asociat2(cristescu, confort). asociat2(matei,aerobic). asociat2(gheorghe,astra). asociat2(bundea,astra). patronat(X,Y,Z):-asociat1(X,Z) and asociat2(Y,Z). În mod interactiv, utilizatorul introduce întrebări în fereastra de dialog, la

apariţia prompterului Goal. Întrebarea este adresată sub forma unei clauze sau a unui grup de clauze legate cu ajutorul conectorilor logici and sau or. La găsirea uneia sau mai multor soluţii, acestea sunt afişate, ca răspuns la întrebare, în fereastra de dialog. Atunci când nu se găseşte nici o soluţie, în fereastra de dialog se afişează mesajul No Solutions. Deoarece scopurile (Goal) sunt specificate de la tastatură în timpul execuţiei programului, ele sunt scopuri externe.

Întrebarea „Care este patronatul firmei aerobic?” se introduce astfel: Goal: patronat (A,B,aerobic), iar răspunsul la aceasă întrebare arată astfel: A=popescu, B=matei, 1 Solution. La întrebarea „Care este patronatul firmei astra?”, Goal: patronat(A,B,astra), răspunsul este: A=ionescu, B=gheorghe, A=ionescu, B=bundea, 2 Solutions. La întrebarea „Care este patronatul firmei contact?”, Goal: patronat(A,B,contact), răspunsul este: No Solutions. La întrebarea „Care sunt firmele de tip srl?”, Goal: firma(A,srl), răspunsul este: A=aspera, A=confort, A=aerobic, 3 Solutions. La întrebarea „La ce firme este asociat ionescu?”, Goal: asociat1(ionescu,A) or associat2(ionescu,B) răspunsul este: A=astra, B=confort, 2 Solutions.

5. PROIECTAREA ŞI REALIZAREA SISTEMELOR EXPERT

5.1. Ciclul de viaţă a sistemelor expert

Ciclul de viaţă a unui sistem expert (ca a oricărui produs-program sau

aplicaţie informatică) reprezintă perioada cuprinsă între momentul apariţei conceptului şi momentul scoaterii sistemului din exploatare. Ciclul de viaţă al unui sistem expert este compus din următoarele etape: analiza preliminară (definirea activităţii care va face obiectul sistemului expert şi selectarea instrumentelor informatice), modelarea conceptuală (definirea structurii conceptuale a cunoştinţelor folosite de către expertul uman în domeniul specific care constituie obiectul sistemului expert), colectarea cunoştinţelor (cunoştinţele se vor utiliza pentru construirea modelelor conceptuale şi pentru realizarea bazei de cunoştinţe), reprezentarea cunoştinţelor (formalizarea şi reprezentarea cunoştinţelor în structura necesară pentru stocarea în baza de cunoştinţe a sistemului expert), validarea sistemului (verificarea şi confirmarea utilizabilităţii sistemului expert în domeniul specific) şi introducerea în exploatare şi menţinerea în funcţiune (realizarea etapei operaţionale).

147

5.2. Metode de modelare a sistemelor expert S-au pus la punct mai multe metode de modelare a sistemelor cu baze de

cunoştinţe din care fac parte şi sistemele expert: metoda KADS, metoda COGNITECH, metoda KOD. Aceste metode preiau o parte din metodologia Merise şi cea orientată pe obiecte.

Metoda KADS (Knowledge Acquisition and Design System) a Comunităţii Europene diferenţiază descrierea domeniului de descrierea raţionamentelor, foloseşte modele (task-uri) generice (atelierul SHELLEY) şi conţine următoarele opt etape: studiul iniţial de definire a problemei de rezolvat (analiza preliminară), analiza de sistem (restricţii, sarcini de expertiză şi scenarii de folosire), modelarea (realizarea unui model conceptual al expertizei, după care sunt descrise modelul funcţional, modelul logic şi modelul fizic; se foloseşte un set de primitive de modelare ce sunt structurate pe patru nivele: nivelul domeniu – descrierea obiectelor, atributelor şi a relaţiilor dintre acestea; nivelul inferenţă – descrierea primitivelor de inferenţă ce sunt utilizate pentru rezolvarea problemei; nivelul activitate – descrierea scopurilor şi a structurii de inferenţă; nivelul strategie – descrierea planului general de rezolvare a problemei şi a cunoştinţelor necesare), implementarea (programarea), testarea (validarea), încărcarea bazelor de cunoştinţe, interogarea bazelor de cunoştinţe şi întreţinerea sistemului expert. Este utilizată o ierarhie de modele care se rafinează până la obţinerea formei finale a sistemului expert.

Metoda COGNITECH asigură dezvoltarea sistemelor expert prin intermediul prototipurilor şi conţine următoarele trei etape: construirea unei machete iniţiale (demonstrator) cu scopul de evaluare a fezabilităţii sistemului expert; construirea unui prototip de test; introducerea în exploatare a prototipului testat.

Metoda KOD (Knowledge Oriented Design), metodă structurată dezvoltată în Franţa, acoperă faza de analiză a domeniului specific sistemului expert, faza de construire a modelului expertizei şi faza de elaborare a specificaţiei de realizare a sistemului expert. Modelul de specificare a metodei KOD conţine trei nivele: nivelul static (descrierea obiectelor, percepute şi gestionate de expert), nivelul dinamic (nivelul acţiunilor ce sunt aplicate asupra obiectelor) şi nivelul tematic (asigură prin declaraţii succesiunea de transformări de stare asupra domeniului).

5.3. Medii şi instrumente de dezvoltare a sistemelor expert

Mediile şi instrumentele de dezvoltare a sistemelor expert poartă diferite

denumiri comerciale: medii integrate (integrated environments), generatoare de sisteme expert (shells) sau instrumente de dezvoltare (tools). Clasificarea mediilor şi instrumentelor de dezvoltare a sistemelor expert este următoarea: limbaje de programare (Prolog, LISP); instrumente de suport în dezvoltare (AGE, TEIRESIAS, ROGET etc.); generatoare de sisteme expert (VP-Expert, H-Expert, EXSYS Professional, Level 5, CLIPS, GURU, KES, AES, SYNTEL, ESE-IBM, Nexpert, ADS, IMPACT, TIMM etc.); medii hibride (KBMS, ART, Personal Consultant Plus, KEE etc.); medii specifice (software package).

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt abordările inteligenţei artificiale? 2. Cum se defineşte o problemă dificil de rezolvat?

148

3. Ce este un sistem expert? 4. Care sunt caracteristicile unui sistem expert? 5. Care sunt principalele tipuri de sisteme expert folosite în domeniul economic? 6. Care este structura unui sistem expert? 7. Care sunt criteriile de clasificare a metodelor de reprezentare a cunoştinţelor? 8. Prezentaţi principiile calculului propoziţional. 9. Ce este formula de calcul propoziţional? 10. Ce este un silogism? 11. Ce este inferenţa? 12. Care sunt relaţiile de echivalenţă? 13. Ce sunt regulile de producţie? 14. Prezentaţi elementele de bază ale calculului predicatelor. 15. Ce sunt bazele de date deductive? 16. Care sunt funcţiile unui motor de inferenţă? 17. În ce constă ciclul de bază al unui motor de inferenţă? 18. Descrieţi pe scurt metodele de inferenţă. 19. Care sunt fazele procesului de achiziţie a cunoaşterii? 20. Cum se realizează colectarea cunoaşterii? 21. Ce conţine o bază de cunoştinţe? 22. Care sunt caracteristicile mediului Turbo Prolog? 23. Descrieţi secţiunile unui program în mediul Prolog. 24. Care sunt tipurile de date utilizate în limbajul Prolog? 25. Care sunt predicatele pentru introducerea datelor în limbajul Prolog? 26. Care sunt predicatele pentru prelucrarea şirurilor de caractere în limbajul

Prolog? 27. Care sunt predicatele pentru afişarea datelor în limbajul Prolog? 28. Care sunt etapele ciclului de viaţă a sistemelor expert? 29. Descrieţi pe scurt principalele metode de modelare a sistemelor expert. 30. Daţi exemple de medii şi instrumente de dezvoltare a sistemelor expert.

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. Precizaţi destinaţia secţiunilor de bază ale unui program în limbajul

Prolog, prin indicarea corespondenţei între denumirea secţiunii (A…F) şi enunţul destinaţiei (1…6):

A. domains 1. bază de date internă ce poate fi supusă operaţiilor de

adăugare, modificare sau ştergere; B. predicates 2. definirea scopurilor interne; C. goal 3. definirea tipurilor de date; D clauses 4. şabloane pentru predicatele din clauze; E. constants 5. declararea constantelor simbolice; F. database 6. ansamblul regulilor şi faptelor.

149

2. Care dintre următoarele tipuri de date nu este specifică limbajului Prolog? a) char; b) symbol; c) text; d) string; e) integer; f) real.

3. Achiziţia cunoaşterii se realizează în mai multe faze. Care dintre fazele de

mai jos nu este caracteristică procesului de achiziţie a cunoaşterii? a) regularizarea; b) conceptualizarea; c) implementarea; d) identificarea; e) formalizarea; f) testarea.

4. Răspundeţi cu Adevărat (True) sau Fals (False): Inferenţa este o operaţie prin care, pornind de la un număr finit de premise, se

acceptă o concluzie. 5. Răspundeţi cu Da(Yes) sau Nu (No): Achiziţia cunoaşterii reprezintă procesul de colectare, structurare şi

organizare a cunoaşterii, folosind una sau mai multe surse (experţi umani, documente etc.), cu scopul de a obţine stocarea acesteia în baza de cunoştinţe a sistemului expert pentru folosirea ulterioară în rezolvarea problemelor.

6. Completaţi cuvântul lipsă din afirmaţia următoare: Motorul de inferenţe reprezintă partea de prelucrare a sistemului expert şi

constituie subsistemul _____________ al acestuia. 7. Care este lungimea maximă (număr de caractere) acceptată pentru numele

predicatului în limbajul Prolog? 8. Care este fragmentul de program Prolog corect? a) domains

nume,den,tip=text predicates firma(den,tip) asociat1(nume,den) asociat2(nume,den) patronat(nume,nume,den)

c) domain nume,den,tip=symbol predicates firma(den,tip) asociat1(nume,den) asociat2(nume,den) patronat(nume,nume,den)

b) domains nume,den,tip=symbol predicate firma(den,tip) asociat1(nume,den) asociat2(nume,den) patronat(nume,nume,den)

d) domains nume,den,tip=symbol predicates firma(den,tip) asociat1(nume,den) asociat2(nume,den) patronat(nume,nume,den)

150

Răspunsuri la testele grilă: 1. 1=F, 2=C, 3=A, 4=B, 5=E, 6=D; 2. c; 3. a; 4. Adevărat (True); 5. Da (Yes); 6. rezolutiv; 7. 250; 8. d.

BIBLIOGRAFIE

Obligatorie 1. Zaharie, D., Năstase P., Albescu Felicia, Bojan Irina, Mihai F., Anica-Popa Liana,

Sisteme expert. Teorie şi aplicaţii, Editura DUAL TECH, Bucureşti, 2002. 2. Andone, I., Sisteme inteligente hibride. Teorie. Studii de caz pentru aplicaţii

economice. Ghidul dezvoltatorului, Editura Economică, Bucureşti, 2002. 3. Zaharia, M., Cârstea Claudia, Sălăgean Liana, Inteligenţa artificială şi sistemele

expert în asistarea deciziilor economice, Editura Economică, Bucureşti, 2003. Facultativă 1. Tacu, P.Al., Vancea R., Holban Şt., Burciu A., Inteligenţa artificială. Teorie şi

aplicaţii în economie, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 2. Bodea, C., Inteligenţă artificială şi sisteme expert, Editura INFOREC, Bucureşti,

1998. 3. Davidescu, D.N., Utilizarea sistemelor expert în domeniul financiar-contabil,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997. 4. Andone, I., Ţugui Al., Sisteme inteligente în management, contabilitate, finanţe,

bănci şi marketing, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

151

CONTABILITATE BANCARĂ

Lector univ. dr. Bianca PREDA OBIECTIVE Cursul de Contabilitate bancară are ca scop: • utilizarea adecvată şi argumentată a conceptelor, a teoriilor, a orientărilor

şi a tendinţelor ştiinţifice specifice fiecărei arii tematice stabilite în programă; • identificarea şi interpretarea corectă a fenomenelor şi proceselor specifice

contabilităţii bancare, prin soluţionarea dificultăţilor de transpunere în practica contabilă a teoriilor şi a modelelor de referinţă din contabilitea reglementată;

• stăpânirea optimă a capacităţilor de proiectare, de înregistrare şi de evaluare a proceselor economice şi financiar-bancară;

• prezentarea şi tratarea problemelor de contabilitate care vizează cu precădere diferite operaţii complexe generate de mişcările patrimoniale de activ şi pasiv la nivelul băncilor;

• accentuarea studiului privind relaţiile societăţilor bancare cu mediul extern, pe latura financiară, pe calculul indicatorilor privind activitatea desfăşurată şi rezultatele obţinute, inclusiv pe documentele specifice diferitelor activităţi şi operaţii economico-financiare.

CUVINTE-CHEIE: angajamente; operaţiuni în afara bilanţului; contra-

partidă; angajamente privind titlurile; operaţiuni speculative; operaţiuni de acoperire; curs; devize; bancă; principii contabile; evaluare; documente conta-bile; capital permanent; prime de capital; rezerve; provizioane; imobilizări; amortizări; provizioane; active; cont curent; credite; dobânzi; venituri din exploatare; venituri excepţionale; comisioane; venituri în afara bilanţului; pen-siune; factoring; depozite la vedere; dobânzi la vedere; cheltuieli de exploatare; cheltuieli excepţionale; dobânzi plătite; datorii ataşate.

1. BAZELE ORGANIZĂRII ŞI CONDUCERII CONTABILITĂŢII

SOCIETĂŢILOR BANCARE Activitatea bancară în România se desfăşoară prin bănci comerciale şi

instituţii de credit autorizate. Băncile, definite ca persoane juridice autorizate să efectueze în mod curent operaţiuni bancare, sunt obligate, în conformitate cu prevederile legale, să organizeze şi să ţină contabilitatea sub o formă unică, generalizată şi normalizată a evenimentelor economice, financiare, juridice şi fiscale. Instituţia de credit reprezintă o entitate care desfăşoară cu titlu profesional activitatea de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi de acordare de credite în cont propriu sau o entitate emitentă de monedă electronică, alta decât cea prevăzută mai sus.

Banca Naţională a României este exclusă din categoria instituţiilor de credit, deoarece aceasta nu are menirea de a desfăşura activitate bancară. Având în vedere

152

legea proprie, Banca Naţională a României este o autoritate publică al cărei obiectiv fundamental este menţinerea stabilităţii monedei naţionale, contribuind astfel la menţinerea stabilităţii preţurilor, obiectiv care o îndrituieşte să elaboreze, să aplice şi să răspundă de politica monetară, valutară, de credit şi de plăţi, precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială a sistemului bancar. În această calitate, Banca Naţională a României nu poate fi calificată drept un participant nemijlocit, în regim concurenţial cu instituţiile de credit, căci această instituţie, aşezată achidistant în sistem, urmăreşte modul în care se desfăşoară activitatea bancară pe piaţă şi felul în care participanţii, instituţiile de credit, îşi îndeplinesc obligaţiile şi îşi exercită drepturile conferite de reglementările în materie.

Principiile contabile generale sunt aplicate şi în contabilitatea bancară: a) principiul prudenţei; b) principiul intangibilităţii bilanţului; c) principiul necompensării; d) principiul permanenţei metodelor; e) principiul independenţei exerciţiilor; f) principiul continuităţii activităţii; g) principiul cuantificării monetare. Cunoaşterea exactă a volumului şi structurii elementelor patrimoniale la un

moment dat poate asigura obţinerea informaţiilor necesare luării deciziilor de către corpul managerial. De aceea evaluarea patrimoniului reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii fără de care n-ar fi posibilă realizarea obiectului său.

Convergenţa principiilor de organizare a contabilităţii se concretizează în realizarea acelei „imagini fidele” a realităţii economice reflectate în contabilitate şi acest lucru presupune aplicarea corectă a regulilor şi procedeelor contabile, printre care şi cele de evaluare a patrimoniului. În evaluarea elementelor patrimoniale se disting patru momente prevăzute în mod concret de legislaţia contabilă, şi anume:

– evaluarea la data intrării în patrimoniu; – evaluarea la data ieşirii din patrimoniu sau la darea în consum; – evaluarea la data inventarierii elementelor patrimoniale; – evaluarea la închiderea exerciţiului. Într-o societate bancară principalul instrument de organizare îl reprezintă

planul de conturi. Acesta cuprinde opt clase de conturi simbolizate cu o cifră: • Clasa 1 – Operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare; • Clasa 2 – Operaţiuni cu clientele; • Clasa 3 – Operaţiuni cu titluri şi operaţiuni diverse; • Clasa 4 – Valori imobilizate; • Clasa 5 – Capitaluri proprii, asimilate şi provizioane; • Clasa 6 – Cheltuieli; • Clasa 7 – Venituri; • Clasa 9 – Operaţiuni în afara bilanţului. Fiecare clasă cuprinde mai multe grupe de conturi, simbolizate cu două cifre,

concentrând conturile care se referă la un anumit tip de operaţiune. Clasa 1. Operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare În această clasă sunt cuprinse toate conturile cu ajutorul cărora se

înregistrează valorile în Casă, operaţiunile de trezorerie şi operaţiunile interbancare efectuate cu Banca Naţională a României şi cu celelalte bănci comerciale.

Nu sunt cuprinse conturile care reflectă operaţiuni cu titluri, indiferent cine sunt emitenţii-gestionari ai acestora (aceste operaţiuni se reflectă prin conturile din clasa 3).

153

Clasa 2. Operaţiuni cu clientela În această clasă sunt cuprinse conturile cu ajutorul cărora se înregistrează

operaţiunile efectuate cu clientela, alta decât băncile (denumită clientelă şi clientelă financiară), respectiv agenţii economici, sub formă de credite acordate şi împrumuturi primite (de la clientela financiară), depozite atrase, cont curent. În grupele din această clasă există atât conturi de activ, cât şi de pasiv.

Există conturi specifice clasei operaţiunilor cu clientela, şi anume: „Creanţe ataşate”, respectiv „Datorii ataşate” pentru reflectarea dobânzilor de primit, respectiv de plătit, neajunse la scadenţă la sfârşitul lunii, aferente fiecărui tip de operaţiune.

Clasa 3. Operaţiuni cu titluri şi operaţiuni diverse Cuprinde două principale categorii de conturi, o categorie care se ocupă cu

înregistrările de titluri şi o altă categorie (operaţiuni diverse) care cuprinde toate conturile care nu au o clasă personalizată cu referire la: debitori, creditori, stocuri (materiale, valori din aur, obiecte de inventar etc.), decontări intrabancare, conturi de regularizare etc.

Clasa 4. Valori imobilizate Cuprinde conturile cu ajutorul cărora se evidenţiază bunurile şi alte active

utilizate în activitatea băncii o perioadă îndelungată de timp (în general peste 1 an). Toate conturile sunt conturi de activ cu excepţia contului „Vărsăminte de

efectuat pentru părţi în societăţi comerciale legate, pentru titluri de participare şi pentru titluri ale activităţii de portofoliu” şi conturilor ce înregistrează amortizarea şi provizioanele.

Activele cuprinse în această clasă pot fi grupate astfel: imobilizări financiare; imobilizări necorporale; imobilizări corporale; imobilizări în curs; leasing şi locaţia simplă.

Clasa 5. Capitaluri proprii, asimilate şi provizioane Cuprinde conturile care înregistrează capitalurile proprii aflate la dispoziţia

băncii, cu caracter permanent sau durabil, precum şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi provizioanele reglementate.

Sunt conturi de pasiv, cu excepţia conturilor: 508 – „Acţionari şi asociaţi”, 591 – „Repartizarea profitului” care sunt conturi de activ, precum şi conturile: 581 – „Rezultatul reportat”, 591 – „Profit sau pierdere” care sunt conturi bifuncţionale.

Clasa 6. Cheltuieli Cheltuielile bancare cuprind sumele şi valorile plătite sau de plătit pentru

resurse împrumutate sau atrase, pentru materiale consumate, servicii şi lucrări prestate de terţi, pentru remunerarea personalului şi executarea unor obligaţii legale sau contractuale. Tot în categoria cheltuielilor bancare intră şi cheltuielile cu amortizările şi provizioanele, pierderile şi alte cheltuieli excepţionale.

Clasa 7. Venituri Veniturile bancare reprezintă, în principal, contravaloarea serviciilor realizate

de bancă în baza funcţiilor de intermediere şi de gestiune a mijloacelor de plată. Astfel, banca încasează dobânzi la creditele acordate sau la depozitele create la alte unităţi bancare, încasează comisioane, chirii la operaţiunile de leasing şi alte venituri excepţionale care nu caracterizează activitatea curentă bancară.

154

Clasa 9. Operaţiuni în afara bilanţului În această clasă intră toate conturile prin care se înregistrează operaţiunile ce

vor influenţa activitatea băncii în perioada următoare (cumpărările/vânzările de valută a căror dată de tranzacţie nu coincide cu data zilei, acreditivele etc.) sau poate influenţa activitatea băncii în perioada următoare, dacă anumite riscuri au loc (o scrisoare de garanţie acordată se poate transforma în credit acordat). În mod normal, aceste operaţiuni nu se supun regulilor contabile ale conturilor de bilanţ (clasele 1-7), adică înregistrarea în partidă dublă. Totuşi, actualul plan de conturi aplicabil în băncile comerciale împarte conturile din clasa 9, după funcţia contabilă, în conturi de activ, pasiv şi bifuncţionale.

Pentru operaţiunile în devize sunt create conturi în afara bilanţului care asigură corespondenţa între ele, iar pentru celelalte operaţiuni, corespondenţa se asigură printr-un singur cont bifuncţional denumit convenţional „Contrapartidă”, simbolizat 999.

Dintre documentele sintetice, Legea contabilităţii obligă societăţile bancare la întocmirea următoarelor registre:

– Registrul-jurnal; – Registrul-inventar; – Registrul Cartea-Mare. Conform Legii contabilităţii, societăţile bancare trebuie să întocmească lunar

balanţa de verificare, care permite verificarea înregistrărilor contabile corecte în contabilitate a operaţiunilor patrimoniale şi stă la baza întocmirii bilanţului contabil.

Balanţa de verificare se întocmeşte atât pentru conturile sintetice, cât şi pentru cele analitice, permiţând verificarea concordanţei dintre ele. De asemenea, ea cuprinde conturile bilanţiere, iar separat pe cele în afara bilanţului.

Contul de profit şi pierdere sau contul de rezultate este un document care realizează o analiză în dinamică a veniturilor şi cheltuielilor şi evidenţiază rezultatul contabil al activităţii desfăşurate.

Activele şi pasivele existente la un moment dat, deci patrimoniul economic şi juridic, sunt reflectate cu ajutorul bilanţului.

Patrimoniul economic format din bunurile economice ca obiecte de drepturi şi obligaţii formează activul bilanţului, pe când patrimoniul juridic, format din drepturile şi obligaţiile cu valoare economică, formează pasivul bilanţului.

Bilanţul contabil poate fi privit ca un procedeu al metodei contabilităţii, care să fie folosit pentru explicarea mecanismului partidei duble, respectiv a dublei reprezentări, dar şi a dublei înregistrări sau ca un document de raportare contabilă, care reprezintă în expresie bănească, în mod grupat, existenţele patrimoniale la un moment dat, precum şi rezultatele financiare obţinute la finele unor perioade.

Activul bancar centralizează soldurile debitoare ale conturilor de activ sau bifuncţionale. Elementele de activ sunt prezentate la valoarea lor actualizată, adică sunt corectate cu valoarea provizioanelor şi amortizărilor. Aceste conturi (provi-zioane şi amortizări) sunt de pasiv şi fac o excepţie de la regula că în activ sunt centralizate soldurile conturilor de activ.

Conturile în afara bilanţului (extrabilanţiere), ca şi componente ale bilanţului, sunt grupate într-un tablou pe verticală în „Angajamente date” (cuprinzând soldurile debitoare ale conturilor în afara bilanţului asimilate conturilor de activ) şi „Angajamente primite” (cuprinzând soldurile creditoare ale conturilor în afara bilanţului, asimilate conturilor de pasiv).

155

2. CONTABILITATEA CAPITALURILOR PROPRII ŞI ASIMILATE Conturile sintetice de gradul I, II, III din clasa 5, prin care se evidenţiază

capitalurile proprii şi asimilate sunt definite ca expresia bănească a obligaţiilor băncii faţă de persoanele fizice şi juridice care au participat la constituirea sa.

Capitalul propriu include capitalul social vărsat, prime legate de capital, profitul nerepartizat din anii următori şi report pentru exerciţiul curent, rezultatul net al exerciţiului curent, rezerve, diferenţe din reevaluare, subvenţii, provizioane reglementate pentru riscuri şi cheltuieli şi împrumuturi pe termen lung reprezentând datorii subordonate.

Cu excepţia contului „Acţionari sau asociaţi” simbolizat 508, care este cont de activ şi se utilizează potrivit instrucţiunile Ministerului Finanţelor şi Băncii Naţionale a României, toate celelalte conturi sunt conturi de pasiv.

Primele de capital reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune, adică preţul noilor acţiuni şi valoarea nominală a acţiunilor.

Primele de capital pot fi: – prime de emisiune; – prime de aport; – prime de fuzine; – prime de conversie. Fondul de dezvoltare este calculat din profitul net care rămâne la dispoziţia

băncii sub formă de fond de dezvoltare (521), alte fonduri (528) sau repartizări la fondul de dezvoltare (529). Acesta este utilizat la executarea sau la achiziţia de mijloace fixe. Se mai poate constitui din amortizarea inclusă pe cheltuieli sau din sume obţinute la vânzarea sau dezmembrarea unor mijloace fixe.

Contul 521 „Fond de dezvoltare” este un cont de pasiv care se creditează la constituirea fondului, în corespondenţă cu conturile 529 „Repartizări la Fondul de dezvoltare”; 592 „Repartizarea profitului” sau contul 591„Profit sau pierdere”, care arată provenienţa surselor de alimentare ale fondului şi se debitează la utilizarea lui.

Societăţile bancare constituie provizioane pentru a evita unele riscuri sau incertitudini ce apar în activitatea derulată de bancă şi care pot influenţa rezultatele finale ale exerciţiului. Sunt asimilate capitalurilor următoarele tipuri de provizioane:

– provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; – provizioane reglementate. Constituirea unui provizion reprezintă o cheltuială pentru bancă. Anularea

sau diminuarea lui datorită manifestării riscului, datorită eliminării riscului sau datorită lipsei obiectului pentru care s-a previzionat se face prin creşterea veniturilor băncii.

În practică, gestiunea provizioanelor vizează protecţia împotriva riscurilor. Uneori se urmăreşte şi majorarea provizioanelor, în scopul reducerii impozitului pe profit. În realitate, avem de-a face doar cu o amânare la plată a impozitului, până la expirarea perioadei de provizionare.

Provizioanele reglementate, întâlnite în planul de conturi, sunt conturi de pasiv care se creditează la constituirea sau majorarea provizionului, în corespondenţă cu debitul unui cont de cheltuieli şi se creditează la anularea sau diminuarea provizionului, în corespondenţă cu creditul unui cont de venituri.

156

3. CONTABILITATEA IMOBILIZĂRILOR Valorile imobilizate sunt active destinate să servească activităţii societăţii

bancare pentru o perioadă mai lungă şi se evidenţiază prin conturi sintetice de gradul I, II, III din clasa 4.

Imobilizările financiare reprezintă o modalitate distinctă de utilizare, pentru o perioadă îndelungată, a capitalului social disponibil şi a altor resurse (acţiuni şi drepturi de creanţă) sub forma participării la formarea capitalului altor societăţi comerciale.

Creditele subordonate sunt creanţe pe termen lung, nereprezentate de un titlu, pentru care împrumutătorul acceptă ca drepturile sale să fie restituite numai după satisfacerea celorlaţi creanţieri. În categoria creditelor subordonate se include: credite la termen, credite participative şi alte credite subordonate la termen şi credite pe durată nedeterminată.

Creditele participative sunt creanţe de ultim rang care se caracterizează prin următoarele:

– în caz de lichidare a clientului debitor, creditele nu sunt rambursate decât după satisfacerea celorlalţi creanţieri privilegiaţi;

– în caz de redresare judiciară, rambursarea acestor credite şi plata remuneraţiilor prevăzute sunt suspendate pe toată perioada planului de redresare;

– dacă acest credit participativ face obiectul unei convenţii, rambursarea creditului şi plata remuneraţiilor prevăzute sunt suspendate pe toată perioada necesară realizării angajamentelor luate de debitor, faţă de creanţieri, în momentul încheierii convenţiei respective.

Remuneraţiile la creditele participative cuprind o parte fixă şi eventual, o parte variabilă.

Dobânda fixă a creditului poate fi înregistrată în condiţiile prevăzute în contractul de credit, cu o parte variabilă, sub forma unei clauze de participare la profitul net al clientului împrumutat.

Titlurile de participare reprezintă acţiuni şi alte titluri cu venit variabil, altele decât părţile în societăţile comerciale legate, deţinute de bancă în capitalul altor societăţi comerciale şi a căror deţinere durabilă este considerată utilă activităţii băncii.

Aceste titluri trebuie să îndeplinească una din următoarele condiţii: a) să reprezinte 10% sau mai mult din capitalul unei societăţi comerciale, fără

ca aceasta să fie controlată într-o manieră exclusivă; b) sau să reprezinte mai puţin de 10% din capitalul unei societăţi comerciale,

însă numai cu satisfacerea uneia din următoarele cerinţe: – să fie administratori sau conducători comuni cu societatea emitentă; – societatea emitentă să deţină părţi din acţiunile emise de bancă (participaţii

reciproce); – să aparţină aceluiaşi grup controlat de persoane fizice sau juridice care

exercită controlul asupra grupului şi practică o decizie unică. Titlurile activităţii de portofoliu reprezintă acţiuni şi alte titluri cu venit

variabil deţinute de o bancă pe o perioadă îndelungată în vederea realizării unor venituri satisfăcătoare, fără drept de intervenţie în gestiunea societăţii ale cărei titluri le deţine.

Fondul comercial reprezintă partea din fondul de comerţ care nu figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menţinerea sau la

157

dezvoltarea potenţialului băncii, cum sunt: clientela, vadul, reputaţia şi alte elemente necorporale. Fondul comercial se evidenţiază în contabilitate cu ajutorul contului sintetic de gradul II: 4410 – „Fondul comercial” care este un cont de activ. Se debitează cu valoarea fondului comercial achiziţionat de la terţi şi se creditează cu valoarea fondului comercial cedat, care nu a fost amortizat (şi trecută pe cheltuieli în cadrul contului 6461 – „Pierderi din cesiunea imobilizărilor necor-porale şi corporale”), precum şi cu valoarea fondului comercial amortizat integral (prin debitul contului 4611 – „Amortizarea fondului comercial”). Soldul debitor reprezintă valoarea fondului comercial existent.

Cheltuielile de constituire reprezintă cheltuieli ocazionate de înfiinţarea sau modificarea activităţii băncii: taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare, cheltuieli privind emiterea şi vânzarea de acţiuni, cheltuieli de prospectare a pieţiei şi de publicitate şi alte cheltuieli de această natură legate de înfiinţarea şi modificarea activităţii băncii.

În cadrul altor imobilizări necorporale se cuprind: programe informatice, bunuri preluate în concesiune de către banca primitoare, brevete, licenţe, know-how-uri, alte drepturi de proprietate intelectuală, precum şi alte imobilizări necorporale.

Imobilizările în curs necorporale reprezintă costul de producţie, respectiv costul de achiziţie aferent imobilizărilor necorporale neterminate până la finele exerciţiului şi se evidenţiază cu ajutorul contului 431 – „Imobilizări necorporale în curs”, care este un cont de activ. Se debitează cu valoarea imobilizărilor necorporale în curs facturate de terţi, realizate pentru nevoi proprii, precum şi avansurile acordate furnizorilor de imobilizări. Se creditează cu valoarea imobili-zărilor necorporale în curs, recepţionate (prin debitul contului de imobilizări necorporale). Soldul debitor reprezintă valoarea imobilizărilor necorporale în curs.

Evidenţa imobilizărilor corporale se evidenţiază cu ajutorul contului sintetic de gradul I: „Imobilizări corporale ale activităţii de exploatare” (442), care cuprinde două conturi sintetice de gradul II: 4421 – „Terenuri”; 4422 – „Mijloace fixe”.

Evidenţa terenurilor se ţine pe două categorii: terenuri şi amenajări de terenuri prin intermediul celor două conturi sintetice de gradul III: 44211 – „Terenuri” şi 44212 – „Amenajări de trenuri”.

În debitul lor se înregistrează intrările de bunuri, iar în creditul lor se înregistrează ieşirile de imobilizări prin scoatere din activitate sau cedare. Soldul debitor reflectă valoarea imobilizărilor corporale aflate în inventarul unităţii patrimoniale.

Se consideră mijloc fix obiectul singular sau complexul de obiecte ce se utilizează ca atare şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

– are o valoare mai mare decât limita stabilită de lege (conform reglementărilor legale în vigoare, această limită este de un milion de lei);

– are o durată normală de utilizare mai mare de un an. Evidenţa mijloacelor fixe trebuie să asigure reflectarea permanentă a

existenţei şi mişcării, precum şi calculul amortizării şi a provizioanelor constituite pentru deprecierea acestora.

Mijloacele fixe, la intrarea în patrimoniu, se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, prin care se înţelege:

a) costul de achiziţie, pentru mijloacele fixe porocurate cu titlu oneros; b) costul de producţie, pentru mijloacele fixe construite sau produse de

bancă;

158

c) valoarea actuală estimată la înscrierea lor în activ ţinând seama de valoarea mijloacelor fixe cu caracteristici tehnice similare sau apropiate, pentru mijloacele fixe obţinute cu titlul gratuit;

d) valoarea de aport (de utilitate) acceptată de părţi, pentru mijloacele fixe intrate în patrimoniu cu ocazia asocierii, fuziunii, conform statelor şi contractelor;

e) valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru mijloacele fixe reevaluate în baza dispoziţiei legale exprese.

Imobilizările în curs corporale reprezintă investiţiile neterminate efectuate în regie proprie sau în antrepriză, care se evaluează la costul de producţie, respectiv la costul de achiziţie, reprezentând preţul de deviz al investiţiei.

Imobilizările, ca urmare a folosirii în procesul de producţie sau chiar ca urmare a trecerii timpului suferă anumite deprecieri. Aceste deprecieri pot fi:

– ireversibile, caz în care apar amortizările; – reversibile, caz în care apar provizioanele. Amortizarea imobilizărilor este recuperarea, în expresie bănească a

imobilizărilor ca urmare a uzurii lor, într-o anumită perioadă de timp. Din punct de vedere economic, amortizarea presupune includerea în

cheltuielile fiecărui exerciţiu a sumei totale a deprecierilor suferite de imobilizări. Din punct de vedere financiar, amortizarea constă în constituirea

disponibilităţilor băneşti, fie pentru a înlocui imobilizările, când acestea sunt scoase din folosinţă, fie pentru a realiza o nouă investiţie.

Amortizarea se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a mijloacelor fixe şi se calculează pe baza planului de amortizare, de la data punerii acestora în funcţiune şi până la recuperarea integrală a valorii lor de intrare, conform duratelor normale de utilizare şi condiţiilor de utilizare a acestora.

Băncile amortizează mijloacele fixe utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare:

a) amortizare lineară, care constă în repartizarea uniformă a valorii de intrare a mijloacelor fixe pe toată durata de funcţionare stabilită a acestora;

b) amortizare degresivă, care presupune multiplicarea cotelor de amortizare lineară cu coeficienţii prevăzuţi de lege;

c) amortizare accelerată, constând în calcularea, în exerciţiul în care mijloacele fixe intră în activul băncii, a unei amortizări până la limita prevăzută de lege din valoarea de intrare a acestora.

Spre deosebire de amortizare, care atunci când se înregistrează nu prezintă altceva decât o constatare a pierderilor efective suferite de o întreprindere, provizioanele reprezintă pierderi sau cheltuieli previzibile.

Provizioanele pentru valori imobilizate sunt evidenţiate cu ajutorul conturilor din grupa 49 – „Provizioane pentru valori imobilizate” şi se constituie pe seama cheltuielilor, de regulă, la finele exerciţiului, cu ocazia inventarierii sau la alte perioade.

Pentru evidenţierea în contabilitate a provizioanelor pentru deprecierea imobilizărilor se folosesc conturi sintetice de gradul I, care au funcţia contabilă de pasiv, se creditează cu constituirea provizioanelor, concomitent cu creşterea cheltuielilor corespunzătoare şi se debitează la finele exerciţiului când se reduc sau se anulează provizioanele rămase fără obiect, care duc la creşterea veniturilor. Soldul creditor al conturilor de provizioane se scade din soldul debitor al imobilizărilor şi se obţine valoarea netă contabilă a acestora, care se înscrie în bilanţul contabil.

159

La finele exerciţiului, la ieşirea din patrimoniu a valorilor imobilizate, sau la alte perioade, provizioanele constituite anterior se analizează şi se regularizează, procedându-se astfel:

– în situaţia în care deprecierea valorilor imobilizate este superioară provizionului constituit, se constituie un provizion suplimentar;

– în cazul în care deprecierea constatată este inferioară provizionului constituit, diferenţa se deduce din provizionul constituit şi se înregistrează la venituri;

– cu ocazia anulării unui provizion, la ieşirea din patrimoniu a valorilor imobilizate, provizioanele constituite se înregistrează la venituri.

4. CONTABILITATEA ACTIVELOR OPERAŢIONALE

Activele operaţionale sunt acele elemente ale activului bilanţier cu care banca

operează în mod curent şi prin care se realizează activitatea de bază a băncii. Ele produc venituri contabilizate prin conturile din clasa 7.

Pentru organizarea sistemului de casierii proprii, băncile comerciale trebuie să solicite, în scris, Băncii Naţionale a României aprobarea de funcţionare a acestuia. Dacă Banca Comercială respectă prevederile legate de operaţiuni cu numerar şi dispune de amenajări speciale, primesc autorizaţia de funcţionare împreună cu plafonul de casă.

Ieşirea (eliberarea) de numerar mai poate avea loc pentru minusuri de casă, schimb valutar, acordarea de credite (mai ales, persoane fizice).

Depozitele în cont curent se referă la sume în lei sau valută, de care banca poate dispune în orice moment. Denumirea contului prin care se evidenţiază este „Cont curent la BNR” pentru disponibilul din BNR şi „Cont de corespondent la bănci (Nostro)” pentru disponibilul din celelalte bănci comerciale. Prin aceste conturi au loc toate „intrările (încasările) şi ieşirile (plăţile) de bani de cont”.

În practică, cel mai des, se foloseşte denumirea de Nostro: Nostro la banca…, Nostro la BNR etc.

Prin valoarea soldului, prin nivelul rulajului şi obligativitatea constituirii sale, contul curent se prezintă ca un cont de întreprindere. În ţările dezvoltate economic, în urma amplificării procesului de bancarizare, se constată totuşi un număr mai mare de conturi deschise de persoanele fizice în raport cu societăţile comerciale.

Depozitele la vedere se referă la depozitele în lei sau valută constituite la alte bănci, ale căror durată de constituire este egală cu o zi lucrătoare (depozite pe 24 ore – CALL MONEY).

Depozitele la vedere reprezintă un cont slab remunerat sau chiar neremunerat, destinat să primească sume de la titular la vederea unei utilizări pe termen scurt. Soldul contului este creditor şi poate fi retras în orice moment, fără preaviz. În practică se întâlneşte şi cazul în care banca cere, mai ales pentru sume importante, un preaviz pe termen foarte scurt, de obicei o zi lucrătoare.

Dobânzile încasate se înregistrează în contul 70131 „Dobânzi de la depozitele la vedere”.

Depozitele la termen se referă la depozitele în lei sau valută constituite la alte bănci, ale căror durată iniţială de constituire este mai mare de o zi lucrătoare. Ele pot fi simple depozite la termen sau pot avea şi un alt scop (obţinerea unor garanţii), şi atunci se constituie depozite colaterale.

Creditele obişnuite se referă la sumele plasate la alte bănci comerciale pe baza unor contracte/convenţii de credite. Ele se acordă fără garanţie (în alb).

160

În practică, utilizarea creditelor are loc în relaţia cu băncile cu care nu există limite (plafoane) pentru constituirea de depozite sau aceste limite nu sunt suficient de mari. Aceste credite pot fi: credite acordate pentru o zi; credite la termen (durata creditului este mai mare de o zi); credite financiare (credite cumpărător), acordate băncilor nerezidente (străine) dar ai căror beneficiari finali sunt agenţi economici nerezidenţi.

Pe lângă creditele obişnuite mai sunt şi creditele mobilizate care se referă la creditele acordate ce au garanţie efecte de comerţ (de exemplu, cambii) livrate sau nelivrate sau titluri nelivrate. Deci, dreptul de proprietate al acestor active se transferă temporar (pe durata creditului) asupra băncii care a acordat creditul. Este vorba de o „mobilizare” a acestor efecte de comerţ şi titluri.

Contabilizarea acestor credite se face cu ajutorul contului 151 – „Valori primite în pensiune”, iar dobânzile aferente se înregistrează în contul de venituri corespunzător: contul 7015 – „Dobânzi de la valorile în pensiune”.

5. CONTABILITATEA PASIVELOR OPERAŢIONALE

Pasivele operaţionale sunt acele elemente ale pasivului bilanţier cu care

banca operează în mod curent şi prin care se realizează activitatea de bază a băncii. Ele produc cheltuieli contabilizate prin conturile din clasa 6.

Depozitele bancare reprezintă o modalitate de plasare a disponibilităţilor, respectiv o modalitate de a atrage resurse de la alte bănci. Pe piaţa interbancară, aceste depozite sunt realizate pe termene scurte şi foarte scurte.

Depozitele la bănci se împart în: 1) Conturile de corespondent (LORO) sunt conturi deschise de alte bănci la

„noi”, prin ele evidenţiindu-se mişcările de bani ale acestora. 2) Depozitele la vedere de la bănci se referă la depozitele în lei sau valută

primite de la alte bănci, ale căror durate de constituire este egală cu o zi lucrătoare. Împrumuturile obişnuite se referă la împrumuturile primite de la Banca Naţională

Română pentru anumite destinaţii speciale evidenţiate în conturi distincte, stabilite prin Regulamente Banca Naţională Română (de exemplu, împrumuturi pentru finanţarea agriculturii), dar şi la împrumuturi primite de la alte bănci sub forma: împrumuturi de pe o zi pe alta, împrumuturi la termen şi împrumuturi financiare.

Pe lângă împrumuturile obişnuite mai sunt şi împrumuturi mobilizate, care se referă la împrumuturile primite pentru care s-au garanţii de natura efectelor de comerţ (de exemplu, cambii) livrate sau nelivrate sau a titlurilor nelivrate. Ele reprezintă în pasivul băncii care primeşte împrumutul „oglinda” creditelor mobilizate din activul băncii care dă creditul.

Contabilizarea acestor credite se face cu ajutorul contului 152 – „Valori date în pensiune”, iar dobânzile aferente se înregistrează în contul de cheltuieli corespunzător: contul 6015 – „Dobânzi la valorile date în pensiune”.

Evidenţa disponibilităţilor, în lei şi valută se ţine prin contul 2511 – „Conturi curente”, care este un cont bifuncţional şi prin contul 2521 – „Conturi de factoring”, care este un cont de pasiv (pentru operaţiile de factoring).

Depozitele clienţilor pot fi la vedere (contabilizate prin contul 2531 – „Depozite la vedere”) şi la termen contabilizate prin conturile: 2532 – „Depozite la termen” (pentru depozitele simple) şi 2533 – „Depozite colaterale” (pentru depozitele care folosesc şi altor destinaţii – garanţii pentru scrisorile de garanţie, acreditive etc.).

161

Depozitele la vedere se constituie pentru o zi lucrătoare şi dobânda plătită, acestea se reflectă în contul 60251 – „Dobânzi la depozitul la vedere”.

Rata dobânzii la depozite poate fi fixă pe întreaga perioadă a depozitului sau poate fi fluctuantă, banca modificând-o (în general, în funcţie de rata dobânzii de bază a băncii care este influenţată de inflaţie, curs de schimb).

La scadenţă, dobânda la depozit se poate plăti în contul curent al clientului sau poate majora depozitul (dacă acesta se prelungeşte).

6. CONTABILITATEA OPERAŢIUNILOR DIVERSE

Contabilitatea bancară a operaţiunilor diverse se referă la contabilitatea

debitorilor şi creditorilor băncii, respectiv creanţele şi datoriile băncii în relaţiile cu: personalul, asigurările şi protecţia socială, bugetul statului şi fondurile speciale, asociaţii sau acţionarii, precum şi diverşi creditori sau debitori.

Datoriile totale de această natură sunt determinate în cadrul fondului de salarii şi cuprind următoarele elemente componente: drepturile salariale propriu-zise, sporurile, adaosurile, premiile din fondurile de salarii, indemnizaţiile pentru conce-diile de odihnă şi cele pentru incapacitate temporară de muncă suportate din fondul de salarii, precum şi alte drepturi în bani şi/sau în natură datorate de bancă pentru munca prestată şi care se suportă, potrivit reglementărilor, din fondul de salarii.

În categoria decontărilor cu personalul se includ, în afara fondului de salarii şi în baza prevederilor contractului colectiv de muncă sau altor reglementări legale, şi alte drepturi şi avantaje, cum sunt cele privind masa caldă, alimentaţia antidot ş.a., precum şi stimulentele de natura premiilor din profit şi participarea la profit ce se acordă după aprobarea bilanţului contabil anual.

Contul 3511 – „Personal – remuneraţii datorate” înregistrează pe credit salariile şi alte drepturi cuvenite personalului, atât în lei, cât şi în devize (dacă este cazul), iar pe debit înregistrează salariile nete achitate personalului, reţinerile din salarii şi sumele neridicate de personal în termen legal. Soldul creditor al contului reprezintă remuneraţiile datorate personalului.

Contul 3515 – „Drepturi de personal neridicate” este un cont de pasiv. Se creditează cu sumele datorate personalului, neridicate în termen reprezentând salarii, sporuri, adaosuri, alocaţii de stat pentru copii, stimulente din profit, ajutoare de boală şi alte drepturi şi se debitează cu sumele achitate personalului, drepturile de personal neridicate, prescrise, datorate bugetului statului potrivit legii, sau înregistrate ca venituri excepţionale aferente perioadei. Soldul creditor al contului reflectă drepturile de personal neridicate.

7. CONTABILITATEA CHELTUIELILOR BANCARE

Din punct de vedere financiar-contabil, cheltuiala exprimă o constatare,

înregistrată în conturi, a unui consum de valori materiale, de muncă vie sau bănească, a unui fapt generator de cheltuieli în viitor pentru acoperirea unei datorii contractate sau o pierdere de valoare care trebuie să fie acoperită.

Cheltuielile instituţiilor bancare reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru: împrumuturile primite şi alte surse atrase, serviciile prestate şi lucrările executate de care beneficiază banca, materialele consumabile, cheltuielile cu personalul, executarea unor obligaţii legale sau contractuale, cheltuieli excepţionale.

162

Pentru înregistrarea cheltuielilor se are în vedere caracterul de proces al activităţii consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Efectuarea cheltuielilor se derulează în mai multe etape succesive sau simultan în timp.

Cheltuielile de exploatare bancară sunt generate de activitatea de bază a societăţii bancare şi formează cea mai numeroasă grupă de cheltuieli. În majoritatea lor, acestea sunt cheltuieli ce privesc exerciţiul financiar curent.

Dobânzile plătite de bancă pentru remunerarea resurselor obţinute sub formă de împrumuturi sau depozite reprezintă cele mai importante cheltuieli de exploatare. Alte cheltuieli sunt constituite din comisioane plătite de bancă şi din pierderi înregistrate la variaţiile de curs sau la cesiunea titlurilor şi devizelor.

Cheltuielile privind operaţiunile cu clientela se referă la dobânzi aferente operaţiunilor de factoring, împrumuturilor primite de la clientela financiară, soldurile creditoare ale conturilor curente deschise la bancă, depozitelor constituite de clientelă, comisioanele aferente operaţiunilor cu clientela ş.a.

Conturile care privesc dobânzile şi vărsămintele asimilate se debitează în corespondenţă cu creditul conturilor „Datorii ataşate”, iar cele care privesc comisioanele se debitează în corespondenţă cu creditul conturilor care arată plata efectivă a comisionului.

8. CONTABILITATEA VENITURILOR BANCARE

Din punct de vedere financiar-contabil, veniturile băncii reprezintă valorile

sau sumele încasate sau de încasat din dobânzi aferente creditelor acordate şi altor plasamente, livrări de bunuri, executările de lucrări, prestările de servicii şi din avantajele pe care banca a consimţit să le primească, executarea unei obligaţii legale sau contractuale din partea terţilor, venituri excepţionale.

În cadrul veniturilor pentru determinarea rezultatului exerciţiului se cuprind, de asemenea, veniturile din vânzarea activelor, producţia de imobilizări şi diminuarea sau anularea provizioanelor.

Cifra de afaceri în activitatea bancară se obţine prin însumarea veniturilor rezultate din:

– dobânzi şi venituri asimilate (din operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare, din operaţiuni cu clientela, din operaţiuni cu obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix şi alte dobânzi şi venituri similate);

– venituri din titluri cu venit variabil; – comisioane; – câştiguri sau pierderi din operaţiuni financiare (rezultatul net din operaţiuni

cu titluri de tranzacţii, de plasament şi din operaţiuni de schimb); – alte venituri din activitatea de exploatare. Veniturile din activitatea de exploatare bancară reprezintă cea mai diversă şi

mai importantă categorie de venituri. Acestea sunt detaliate în mod asemănător cheltuielilor din activitatea de exploatare, fiind compuse din dobânzi încasate la operaţiuni de creditare şi la depozite create la bănci, din comisioane încasate, din dobânzi, dividende şi diferenţe favorabile înregistrate la operaţiunile cu titluri şi devize, ca şi veniturile create la operaţiunile de finanţare prin leasing. Cesiunile de imobilizări pot crea, de asemenea, venituri de exploatare bancară.

Toate conturile de venituri din grupa 70 – „Venituri din activitatea de exploa-tare bancară” sunt conturi de pasiv şi încep a funcţiona prin creditare. Creditarea se face, de regulă, în corespondenţă cu debitarea unor conturi ataşate, pentru

163

veniturile din dobânzi, de titluri, pentru veniturile create de acestea prin debitarea contului 3722 – „Contravaloarea poziţiei de schimb”, în cazul unor venituri la operaţiunile în devize.

Veniturile din operaţiunile de trezorerie şi operaţiunile interbancare se referă la următoarele categorii de venituri: dobânzi aferente disponibilităţilor în cont curent la Banca Naţională Română, în conturile de corespondent Nostro, depozitelor constituite la bănci, creditelor acordate băncilor, comisioanelor diverse încasate şi alte venituri.

Veniturile din operaţiunile cu clientela se referă la: – dobânzile aferente creanţelor comerciale şi creditelor acordate clientelei

nebancare, creditele acordate clientelei financiare, creditele acordate pe baza valorilor primite în pensiune;

– dobânzile percepute la conturile curente ale clientelei; – dobânzi aferente creanţelor restante şi îndoielnice din operaţiunile cu

clientela şi alte categorii de venituri. Veniturile din operaţiunile cu titluri reflectă venituri din: dobânzi şi

vărsăminte asimilate aferente creditelor acordate pe baza titlurilor primite în pensiune livrată, câştiguri (diferenţe favorabile) din reevaluarea sau cesiunea titlurilor de tranzacţie la preţul pieţei, inclusiv din reevaluarea titlurilor date cu împrumut, dobânzi aferente titlurilor cu venit fix, pe perioada reziduală cu cupon nescurs, dividende şi venituri asimilate aferente titlurilor de plasament cu venit variabil, diferenţe favorabile rezultate din cesiunea titlurilor de plasament, dobânzi aferente titlurilor de investiţii pe perioada reziduală – cu cupon nescurs, comisioane aferente operaţiunilor cu titluri.

Veniturile din operaţiunile în afara bilanţului cuprind următoarele categorii de venituri:

– comisioane pentru acorduri de refinanţare, cauţiuni, avaluri, andosări şi alte garanţii date de bancă, comisioane de angajament, de confirmare, de deschideri, de credite;

– alte comisioane privind angajamentele date.

9. CONTABILITATEA TRANZACŢIILOR ÎN VALUTĂ Sunt considerate operaţiuni în devize, cele efectuate într-o altă deviză decât

moneda naţională, leul. Contabilitatea operaţiunilor care generează risc de schimb, impune utilizarea

conturilor „Poziţia de schimb” şi „Contravaloarea poziţiei de schimb”, deschise în cadrul bilanţului şi în afara bilanţului, pe feluri de devize.

Imobilizările corporale şi necorporale, precum şi stocurile achiziţionate în devize, operaţiunile de leasing, locaţie simplă şi asimilate efectuate în devize, capitalul social, precum şi cheltuielile şi veniturile aferente datoriilor şi creanţelor ataşate în devize, se evidenţiază în moneda naţională prin intermediul contului „Contravaloarea poziţiei de schimb”.

Contul „Poziţie de schimb” reprezintă soldul net al patrimoniului într-o anumită deviză, iar acest patrimoniu este expresia riscului de schimb.

Poziţia de schimb structurală reflectă activele imobilizate exprimate în devize, cum sunt: titluri de investiţii, părţi în societăţile comerciale legate, titluri de participare, titlurile activităţii de portofoliu, dotări pentru unităţile proprii în străinătate.

164

Se observă că, elementele care privesc activele imobilizate exprimate în devize se exclud din calculul pozţiei de schimb, ca şi operaţiunile al căror risc de schimb este suportat de stat.

Poziţia de schimb operaţională reprezintă diferenţa între poziţia de schimb totală şi poziţia de schimb structurală.

Evidenţa operaţiunilor de schimb „speculative” se realizează în mai multe etape: a) se înregistrează angajamentul de vânzare sau de cumpărare în conturi în

afara bilanţului la cursul de la data încheierii contractului, respectiv angajamentului, cu ajutorul contului „Operaţiuni de schimb la termen”;

b) periodic, are loc evaluarea angajamentului, la cursul la termen rămas de scurs, şi se înregistrează în conturile în afara bilanţului 9363 – „Conturi de ajustare devize”, 9362 – „Contravaloarea poziţiei de schimb” şi 9361 – „Poziţie de schimb”. Concomitent, aceeaşi diferenţă de curs constatată se înregistrează în bi-lanţ, în conturile de venituri sau cheltuieli din operaţiuni de schimb, după caz, prin contul 372 – „Conturi de ajustare”;

c) se înregistrează livrarea sumelor care au făcut obiectul contractului, se închid conturile de ajustare de bilanţ şi în afara bilanţului.

Operaţiunile „de acoperire” sunt efectuate cu scopul de a compensa sau reduce riscul provenind din variaţia cursului de schimb care poate afecta un ansam-blu omogen de elemente de activ, pasiv sau în afara bilanţului, exprimate în devize.

Operaţiunile de swap reprezintă operaţiunile de cumpărare şi vânzare simultană a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la două date de valută diferite (de regulă spot şi forward) la cursuri de schimb stabilite (spot şi forward) la data tranzacţiei.

Operaţiunile de swap au la bază principiul împrumutului într-o deviză pentru a da cu împrumut într-o altă deviză, cele două operaţiuni fiind simultane şi încheiate cu aceeaşi contrapartidă. Acestea pot fi realizate sub următoarele forme:

– swap de trezorerie sau swap cambist; – swap financiar sau swap lung de devize.

10. CONTABILITATEA OPERAŢIUNILOR ÎN AFARA BILANŢULUI Operaţiunile în afară bilanţului reprezintă angajamente date şi primite în

relaţiile cu terţii, precum şi unele bunuri şi operaţiuni ce nu pot fi incluse în activul şi pasivul bilanţier bancar. Angajamentele sunt de fapt drepturi şi obligaţii ale căror efecte asupra mărimii şi structurii patrimoniului băncii sunt condiţionate de realizarea unor operaţiuni ulterioare. De exemplu, banca se angajează printr-o scrisoare de garanţie să plătească la scadenţă, în locul unui client, dacă acesta nu o face. Până la scadenţă, angajamentul băncii nu crează fluxuri financiare, nu aduce modificări în patrimoniu. Acestea sunt condiţionate de o altă operaţiune, şi anume de neexecutarea obligaţiei de plată. În acest moment, angajamentul înregistrat în conturi extrabilanţiere se transformă într-o operaţiune bilanţieră.

Pentru contabilizarea operaţiunilor extrabilanţiere există clasa 9 – „Opera-ţiuni în afara bilanţului”. Specific acestor înregistrări contabile este faptul că pentru majoritatea conturilor (excepţie fac conturile utilizate la operaţiunile în devize) se foloseşte drept cont corespondent în operaţiune contul 999 – „Contrapartida”.

Angajamente de finanţare reprezintă promisiuni irevocabile de a pune la dispoziţie fonduri în favoarea unui beneficiar. În raport cu banca, ele pot avea dublu sens. Ele se înregistrează la nivelul finanţării în contract şi se diminuează pe

165

măsură ce fondurile sunt puse la dispoziţie. Evidenţierea contabilă se face în baza următoarelor conturi din grupa 90 – „Angajamente de finanţare”.

Angajamente de garanţie reprezintă operaţiuni prin care o persoană numită garant se angajează în favoarea unui beneficiar să efectueze plata unei obligaţii asumate de o altă persoană, în condiţiile în care aceasta nu o poate efectua. Angaja-mentele de garanţie pot fi date sau primite în relaţie cu o altă bancă sau cu clientela.

Angajamente privind titlurile reprezintă angajamentele băncii de a primii un titlu sau de a-l livra într-o operaţiune de cumpărare, de vânzare, de cumpărare sau de vânzare cu posibilitatea de răscumpărare sau în alte operaţiuni cu titluri. Aceste angajamente sunt înregistrate în contabilitate prin intermediul conturilor din grupa 92 – „Angajamente privind titlurile”.

Alte operaţiuni în afara bilanţului în care se întâlnesc angajamente diverse, angajamente îndoielnice şi conturile de evidenţă. În această ordine ele dispun pentru înregistrare contabilă de grupele 95 – „Angajamente diverse”, 98 – „Anga-jamente îndoielnice” şi 99 – „Conturi de evidenţă”.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Care este obiectul contabilităţii bancare? 2. Care sunt principiile contabile folosite într-o societate bancară? 3. Caracterizaţi fiecare clasă de conturi întâlnită în planul de conturi al

societăţilor bancare. 4. Caracterizaţi documentele sintetice utilizate de societăţile bancare. 5. Pentru o mărire de capital social cu 250 mld. lei şi un preţ de emisiune de

650.000 lei/acţiune (faţă de 400.000 lei/acţiune valoare nominală), care sunt înregistrările contabile?

6. Cum se înregistrează majorarea fondului de dezvoltare pe baza includerii profitului net reportat din exerciţiul anterior?

7. Să se înregistreze un împrumut subordonat la temen (pentru 10 ani) în valoare de 150 mld. lei de la o bancă din România.

8. Să se înregistreze o subvenţie de la buget în valoare de 90 mld. lei pentru achiziţionarea de mijloace fixe.

9. La sfârşitul anului, societatea bancară „X” evidenţiază constituirea următoarelor provizioane pentru riscuri şi cheltuieli:

– riscuri angajate prin semnătură……….. 20.000.000 lei; – facilităţi acordate personalului………… 40.000.000 lei; – riscuri de ţară…………………………... 38.000.000 lei; – alte provizioane………………………..…5.000.000 lei. Se cer înregistrările contabile. 10. Să se evidenţieze acordarea unui credit participativ în valoare de 300.000 lei,

precum şi rambursarea acestuia. 11. Să se evidenţieze creanţele din dobânzi aferente creditelor subordonate la

termen şi pe durată nedeterminată. 12. Să se înregistreze achiziţionarea titlurilor de participare cu plata imediată. 13. Să se înregistreze cheltuielile cu reclama şi prospectarea pieţei efectuate,

o parte în numerar, iar altă parte prin plata directă în contul curent al beneficiarului. 14. Să se constituie provizioane pentru deprecierea imobilizărilor. 15. Să se înregistreze acordarea unui credit, pentru o lună de zile, către o

persoană fizică în valoare de 6 mil. lei, cu o dobândă de 70% pe an.

166

16. Se acordă un credit în valută pentru plata unui furnizor (500.000 USD), pentru 8 luni, la o rată a dobânzii de 22%/an, pe baza unei convenţii exprese, având drept garanţie obligaţiuni în valoare de 3 mld. lei.

17. Să se înregistreze în contabilitate primirea (intrarea) numerarului din contul curent de la BNR (plăţile ce urmează a fi făcute cu numerar impun o alimentare a casieriei) şi plata unui comision la BNR.

18. Să se înregistreze constituirea a două depozite la termen (trei luni) în valoare de 7 mld. lei, respectiv 4 mil. USD (printr-un cont Nostro), la o rată a dobânzii de 50% pe an (pentru lei), respectiv 5% pe an (pentru USD).

19. Se primesc două împrumuturi pentru o lună, în valoare de 40 mld. lei, respectiv 2 mil. USD, la o rată a dobânzii de 36% pe an (pentru lei) respectiv 3,6% pe an (pentru USD).

20. Se primeşte un împrumut pentru o lună de la o altă bancă, în baza unor titluri primite în pensiune, în valoare de 7 mil. lei, cu o dobândă de 7% pe an.

21. Se primeşte un împrumut printr-o operaţiune de cedare în pensiune, pentru o lună de zile, în valoare de 8 mil. lei, cu o dobândă de 80% pe an.

22. Un client „X” încasează 100 mil. lei de la un beneficiar al produselor sale ce are cont în altă bancă. În aceeaşi zi rambursează 10 mil. lei rata la un credit şi plăteşte dobânda (în valoare de 50 mil. lei) la creditul primit. Să se înregistreze toate operaţiile contabile.

23. Cum înregistrează o societate bancară dobânda datorată aferentă împrumuturilor de refinanţare de la BNR?

24. Să se înregistreză dobânda calculată şi datorată pentru depozitele primite de la bănci.

25. Să se înregistreze dobânzile aferente împrumuturilor primite de la clientela financiară de către o bancă.

26. Să se înregistreze dobânzile plătite în avans la certificatele de depozit de către o bancă.

27. La data de 15.01.a.c. banca „X” emite ordin de cumpărare devize, 3.000 USD la cursul de 30.000 lei/USD. Cursul de referinţă la BNR este de 30.200 lei/USD. Cum înregistraţi în contabilitate ?

28. Banca comercială „X” cumpără la termen 2.000 USD la cursul de 40.000 lei/USD. Cursul la vedere, în momentul încheierii tranzacţiei, este de 39.900 lei/USD. La scadenţă, cursul la vedere este de 39.800 lei/USD. Se cer înregistrările contabile.

29. Societatea bancară „X” acordă un credit societăţii bancare „Y”, pe o perioadă de un an de zile, în valoare de 30.000 USD, cu o dobândă de 20% pe an. Cursul de schimb în momentul înregistrării dobânzii de încasat este de 30.200 lei/USD.

30. Să se evidenţieze în contabilitate, semnarea contractului de creditare către o altă bancă.

31. Să se evidenţieze avalizarea unui efect comercial de către o altă bancă în favoarea băncii şi stingerea angajamentului la scadenţă, în urma încasării titlului.

32. La o bancă comercială se emite un ordin de cumpărare de devize la vedere. Să se înregistreze în contabilitate această operaţie contabilă, precum şi stingerea angajamentelor în urma livrării devizelor.

33. Cum înregistrează o societate bancară dobânda aferentă disponibilităţilor băneşti în contul curent la BNR?

34. Să se evidenţieze scontul calculat, înregistrat lunar la venituri, pentru operaţiunea de scontare a unui titlu de valoare.

167

35. Să se înregistrează diferenţa favorabilă obţinută în urma reevaluării titlurilor de tranzacţie la preţul pieţei.

TESTE GRILĂ (MODELE)

Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. În clasa 1 sunt cuprinse toate conturile cu ajutorul cărora se înregistrează

valorile în Casă, operaţiunile de ____________________ şi operaţiunile interbancare efectuate cu Banca Naţională a României şi cu celelalte bănci comerciale.

2. Contabilitatea operaţiunilor care generează risc de schimb, impune

utilizarea conturilor de mai jos, şi deschise în cadrul bilanţului şi în afara bilanţului, pe feluri de devize:

a) „Poziţia de schimb”; b) „Contravaloarea poziţiei de schimb”; c) „Contrapartidă”. 3. În câte etape se realizează evidenţa operaţiunilor de schimb „speculative” ? Răspunsuri la testele grilă: 1. trezorerie; 2. a, b; 3. trei etape.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Preda, Bianca, Contabilitate bancară, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2005. 2. Coman, Florin, Activitatea financiar-contabilă a societăţilor bancare, Editura

Lumina LEX, Bucureşti, 2002. 3. Dedu, V., Enciu A., Contabilitate bancară, Editura Economică, Bucureşti, 2001. *** Ordinul BNR nr. 344/1997 şi Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1418/1997

privind aprobarea Planului de conturi pentru societăţile bancare şi a Normelor Metodologice de utilizare a acestuia.

*** Legea bancară nr. 58/1998, în „Monitorul Oficial”, nr. 121/23 martie 1998. *** Legea nr. 83/15 aprilie 1998 privind procedura falimentului băncilor, în

„Monitorul Oficial”, nr. 159/22 aprilie 1999. *** Ordinul nr. 1250/6 din 22 septembrie 2003 privind procedura transmiterii de

către bănci – persoane juridice şi sucursalele din România ale băncilor – persoane juridice străine a informaţiilor referitoare la conturile deschise şi/sau închise de titularii acestora, în „Monitorul Oficial”, nr. 32/15 ianuarie 2004.

*** Legea nr. 485/18 noiembrie 2003 privind modificarea şi completarea Legii bancare nr. 58/1998, în „Monitorul Oficial”, nr. 876/10 decembrie 2003.

*** Norma nr. 17/18 decembrie 2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit, în „Monitorul Oficial”, nr. 47/20 ianuarie 2004.

*** Regulamentul din 30 ianuarie 2004 privind efectuarea operaţiunilor valutare, în „Monitorul Oficial”, nr. 117/10 februarie 2004.

*** Ordinul nr. 263/2 din 5 februarie 2004 privind modificarea şi completarea unor reglementări contabile aplicabile instituţiilor de credit, în „Monitorul Oficial”, nr. 163/25 februarie 2004.

168

CONTABILITATE BUGETARĂ

Conf. univ. dr. Luminiţa IONESCU OBIECTIVE Acest curs se adresează specialiştilor în domeniul economic şi are ca scop

familiarizarea acestora cu structura, particularităţile şi practica în sistemul bugetar din România. Problematica abordată are în vedere principii de bază ale organizării sistemului bugetar, finanţarea instituţiilor bugetare, bazele organizării contabilităţii bugetare, credite bugetare, cheltuieli bugetare, precum şi particula-rităţi privind inventarierea patrimoniului şi întocmirea situaţiilor financiare anuale. În prezent administraţia publică din România se caracterizează printr-un amplu sistem de reformă a sistemului financiar-contabil, ca urmare a armonizării cu prevederile Uniunii Europene în acest domeniu.

CUVINTE-CHEIE: sistemul bugetar; finanţarea instituţiilor; credite buge-

tare; ordonatori de credite; cheltuieli bugetare; venituri bugetare; mijloace extrabugetare; exerciţiu bugetar; situaţii financiare anuale.

1. ORGANIZAREA SISTEMULUI BUGETAR DIN ROMÂNIA.

ORDONATORII DE CREDITE Sfera de activitate care formează sistemul bugetar din România cuprinde:

învăţământul, sănătatea, cultura, apărarea ţării, justiţia, autoritatea publică, protec-ţia mediului înconjurător, asistenţă şi protecţia socială, activităţi de interes strategic, transporturi şi telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică, iar această listă ar putea continua.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, instituţiile publice cuprind: Parlamentul, Preşedenţia României, Guvernul, minis-terele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, alte autorităţi publice, autoritatea judecătorească, precum şi instituţiile de stat de subor-donare centrală sau locală, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora.

Conform acestei definiţii sunt considerate instituţii publice, cele care îndeplinesc următoarele trăsături:

– sunt instituţii ale statului de drept, care desfăşoară activitate politică sau executivă, reprezentând puterea şi administraţia de stat în societate;

– sunt instituţii de stat care îşi desfăşoară activitatea în strânsă legătură cu bugetul public, privind resursele financiare constituite în cadrul acestuia, la nivel central, local sau prin fondurile speciale, pentru acoperirea cheltuielilor, pe destinaţiile specifice stabilite prin clasificaţie bugetară.

Activitatea finanţelor publice cuprinde: a) elaborarea şi execuţia bugetului public naţional pe toate cele trei structuri

ale acestuia: bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale şi bugetele locale;

169

b) perceperea impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri ale statului stabilite prin lege;

c) utilizează mijloacele financiare aflate la dispoziţie instituţiilor publice indiferent de nivelul de subordonare al acestora;

d) controlează modul în care au fost utilizate mijloacele materiale şi băneşti aparţinând instituţiilor publice.

Impozitele, taxele şi alte venituri ale statului, precum şi normele şi normativele de cheltuieli pentru instituţiile publice se aprobă prin lege.

Guvernul elaborează proiectele bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, precum şi ale conturilor generale anuale de execuţie ale acestora şi le supune spre aprobare Parlamentului, iar după aprobare răspunde de realizarea prevederilor bugetare. De asemenea, Guvernul exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice, în care scop examinează periodic situaţia financiară pe economie, execuţia bugetului public naţional şi a bugetelor fondurilor speciale, concomitent stabilind măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar după caz.

Ministerul Finanţelor Publice ia măsurile necesare pentru: asigurarea echi-librului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului, precum şi cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare.

1.1. Ordonatorii de credite şi atribuţiunile acestora în domeniul

financiar-contabil Repartizarea şi utilizarea creditelor bugetare este în competenţa şi răspun-

derea ordonatorilor de credite. Prin ordonator de credite se înţelege persoana împuternicită să îndepli-

nească o funcţie de conducere într-un organ de stat, instituţie etc., şi căreia i s-a acordat dreptul de a dispune de creditele bugetare acordate.

Ordonatorii de credite pot fi: principali, secundari şi terţiari. Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor

sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale sunt conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale adminis-traţiei publice centrale. La Camera Deputaţilor şi la Senat, ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali ai acestora.

Ordonatorii principali de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea şi repartizarea creditelor bugetare înlocuitorilor lor de drept.

Ordonatorii secundari sau terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite, finanţaţi din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor speciale.

Ordonatorii principali de credite: – repartizează creditele bugetare, aprobate prin bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, pe unităţi ierarhic inferioare, în raport cu sarcinile acestora cuprinse în bugetele respective;

– aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu. Ordonatorii secundari de credite: – aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele

fondurilor speciale;

170

– repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţi ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori de credite terţiari.

Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc.

Ordonatorii principali, secundari şi terţiari au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor prevederilor legale.

Creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite. Iar cheltuielile aprobate la un capitol al clasificaţiei bugetare nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui capitol.

Virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, care nu contravin legii bugetare anuale, sunt în competenţa fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele unităţilor subordonate şi se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor, începând cu trimestrul al III-lea al anului financiar.

Alături de aceste responsabilităţi, Legea contabilităţii stabileşte o serie de atribuţiuni pentru ordonatorii de credite cu privire la organizarea şi conducerea contabilităţii pentru instituţiile publice.

Răspunderi cu privire la organizarea şi conducerea contabilităţii Astfel, la art. 1 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, se prevede

obligativitatea organizării şi conducerii contabilităţii de către instituţiile publice. Contabilitatea instituţiilor publice asigură informaţii ordonatorilor de credite cu privire la execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli, patrimoniul aflat în adminis-trare, precum şi pentru întocmirea contului general anual de execuţie a bugetului de stat, a contului anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale, precum şi a conturilor anuale de execuţie ale bugetelor locale.

Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii, potrivit preve-derilor legale revine „ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective1”.

De obicei, activitatea financiar-contabilă este organizată în compartimente distincte, conduse de directorul financiar-contabil sau contabilul şef. Aceste persoane trebuie să posede studii economice superioare şi răspund împreună cu personalul din subordine de organizarea şi conducerea contabilităţii, în condiţiile legii.

Ca o noutate în domeniu, Legea contabilităţii legiferează externalizarea contabilităţii pentru instituţiile publice. Astfel, la instituţiile publice la care contabilitatea nu este organizată în compartimente distincte sau care nu au personal angajat cu contract individual de muncă, potrivit legii, pot încheia contracte de prestări servicii pentru conducerea contabilităţii şi întocmirea situaţiilor financiare trimestriale şi anuale, cu societăţi comerciale de expertiză contabilă sau cu persoane fizice autorizate, conform legii. Încheierea contractelor se face cu respectarea reglementărilor privind achiziţiile publice de bunuri şi servicii. Plata serviciilor respective se face din fonduri publice cu această destinaţie.

1 Art. 1 aliniatul 1 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în „Monitorul Oficial” nr. 48, 14 ianuarie 2005

171

1.2. Principii generale ale organizării contabilităţii bugetare Contabilitatea instituţiilor publice este organizată în cadrul Ministerului

Finanţelor Publice şi a departamentelor sale subordonate şi include: operaţiuni legate de realizarea şi executarea bugetului de stat, a bugetelor locale, a bugetului asigurărilor sociale de stat; constituirea şi utilizarea mijloacelor extra-bugetare şi a fondurilor cu destinaţie specială; administrarea datoriilor publice interne şi externe, precum şi alte operaţiuni financiare în numele organismelor administraţiei publice centrale.

Ministerele, departamentele şi celelalte organisme ale administraţiei publice centrale ai căror directori au calitatea de ordonatori principali de credite, precum şi instituţiile publice cu personalitate juridică şi subordonate acestora organizează şi gestionează contabilitatea veniturilor colectate şi a cheltuielilor făcute conform buge-tului aprobat, a mijloacelor extra-bugetare şi a fondurilor cu destinaţie specială.

Contabilitatea bugetelor locale este organizată şi gestionată la nivelul judeţelor şi municipiului Bucureşti, a primăriilor, şi sectoarelor municipiului Bucureşti, a oraşelor şi comunelor conform normativelor emise de Ministerul Finanţelor Publice în vederea înregistrării operaţiunilor legate de:

a) veniturile colectate şi plăţile în cadrul implementării bugetelor locale şi a fondurilor cu destinaţie specială constituite conform legii;

b) înregistrarea transferurilor din bugetul de stat şi fondul de trezorerie constituit conform legii.

Ministerul Finanţelor Publice pregăteşte bilanţul întregii economii naţionale în fiecare an. Principalul obiect al bilanţului întregii economii naţionale este patrimoniul naţional, incluzând domeniul public şi cel privat, incluzând terenul, resursele naturale, depozitele şi alte bunuri cu potenţial economic exprimat în bani. Înregistrarea în unităţi naturale sau natural-convenţionale, după cum e cazul, a terenurilor, pădurilor, depozitelor minerale folositoare şi a altor resurse naturale ale solului şi subsolului va fi ţinută de organismele şi întreprinderile ce administrează, exploatează şi folosesc bunurile respective.

Bilanţul întregii economii naţionale este prezentat Guvernului în acelaşi moment cu contul general anual pentru implementarea bugetului de stat.

Principiile procedurii bugetare au fost legiferate astfel: – principiul universalităţii; – principiul publicităţii; – principiul unităţii; – principiul recurenţei anuale; – principiul specializării bugetare; – principiul unităţii monetare. Principiul universalităţii Veniturile şi cheltuielile vor fi în totalitate incluse în buget, în sume brute.

Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct către o anumită cheltuială bugetară, exceptând donaţiile şi sponsorizările, care au destinaţii distincte stabilite.

Principiul publicităţii Sistemul bugetar este deschis şi transparent, şi este realizat prin: a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, când se aprobă aceste proiecte; b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale pentru implementarea

bugetelor, când se aprobă aceste conturi;

172

c) publicitatea în „Monitorul Oficial al României”, normele pentru aprobarea bugetelor şi conturile generale anuale pentru executarea acestor bugete;

d) mijloacele mass-media, pentru distribuirea informaţiilor asupra conţinu-tului bugetar, exceptând orice documente şi informaţii ce nu pot fi divulgate conform legii.

Principiul unităţii Veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi trecute într-un singur document, în

vederea asigurării unei monitorizări şi folosiri eficiente a fondurilor publice. Toate veniturile reţinute şi utilizate într-un sistem extra – bugetar, sub diverse

forme şi denumiri, vor fi introduse în bugetul de stat, urmând regulile şi principiile respectivului buget.

Veniturile şi cheltuielile fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic şi cele ale fondului special pentru drumuri publice vor fi introduse în bugetul de stat ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială, urmându-se regulile şi principiile bugetare.

În scopul respectării principiilor bugetare, în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a acestei legi, Guvernul va propune Parlamentului modificarea normelor pentru anularea veniturilor şi cheltuielilor cu destinaţie specială incluse în bugetul de stat.

Principiul recurenţei anuale Veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi aprobate prin lege pentru o perioadă

de un an, corespunzătoare exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasare şi plăţi derulate în timpul anului bugetar într-

un cont de buget vor aparţine exerciţiului aferent pentru implementarea bugetului respectiv.

Principiul specializării bugetare Veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi scrise şi aprobate în buget pe surse de

origine şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, clasificate după natura lor economică şi destinaţia lor, conform clasificării bugetare.

Principiul unităţii monetare Toate operaţiunile bugetare vor fi exprimate în moneda naţională. Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de

autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale. Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. Nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanţă şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.

Toate aceste principii se află într-o strânsă interdependenţă:

173

Analiza acestor principii presupune cunoaşterea acestora şi studiul dintr-o perspectivă globală, având ca scop identificarea consecinţelor şi a implicaţiilor cu privire la aplicarea acestora.

1.3. Contabilitatea finanţării şi a cheltuielilor bugetare Instituţiile publice sunt finanţate în fiecare an de la buget pe seama creditelor

bugetare aprobate prin bugetul de venituri şi cheltuieli. În mod corespunzător căile de finanţare a instituţiilor de la buget sunt diferite în funcţie de subordonarea lor. Din punct de vedere al subordonării, există instituţii publice de subordonare centrală şi instituţii de subordonare locală. Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică se numesc ordonatori de credite. Conducătorii instituţiilor publice de subordonare centrală (de exemplu, ministerele) poartă numele de ordonatori de credite principali.

Deschiderea finanţării la nivelul ordonatorilor principali se realizează cu documentul numit cerere pentru deschiderea de credite. Aici sunt precizate natura şi destinaţia creditului solicitat, valoarea creditului şi defalcarea acestuia pe structura clasificaţiei bugetare. Pe verso se face o situaţie centralizatoare.

Pentru alimentarea conturilor ordonatorilor secundari şi terţiari de credite, ordonatorul principal elaborează dispoziţia bugetară în care precizează destinaţia creditului, contul de disponibil din care sumele vor fi efectiv alocate, valoarea finanţării şi momentul începând cu care se poate utiliza efectiv respectiva finanţare.

În cazul instituţiilor de subordonare centrală, acestea sunt finanţate pe calea deschiderii de credite. De aceea, evidenţa contabilă a acestora are sarcina să urmărească atât creditele bugetare aprobate instituţiilor publice de subordonare centrală, cât şi modul în care aceste credite sunt repartizate unităţilor din subordinea acestora. Conducătorii acestor unităţi se numesc ordonatori secundari şi terţiari.

Ordonatorii secundari de credite, aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale, cu respectarea dispoziţiilor legale şi repartizează credite bugetare aprobate pe unităţi ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatorii terţiari de credite.

Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.

Contabilitatea finanţării ordonatorilor de credite de la bugetul de stat Operaţiunile caracteristice finanţării de la bugetul de stat pot fi delimitate în

două mari categorii: – plăţi de casă efective; – cheltuieli efective. Plăţile de casă cuprind sumele pe care unităţile bancare le eliberează în

numerar sau le virează în contul altor unităţi, pe bază de cecuri, respectiv ordine de plată primite de la instituţiile de stat. Instituţiile finanţate de la buget pot să efectueze plăţi de casă după deschiderea sau repartizarea prealabilă a creditelor bugetare.

La nivelul instituţiilor de subordonare centrală se utilizează contul 700 „Finanţare de la buget privind anul curent”. În creditul contului se înregistrează plăţile de casă pe măsura apariţiei acestora. Se mai poate credita la sfârşitul anului,

174

pentru închidere, cu soldul său debitor, în cazul în care cheltuielile efective depăşesc plăţile nete de casă efectuate în timpul anului. În debitul contului se înregistrează sumele restituite în timpul anului din plăţile nete de casă neutilizate integral, cu care se reconstituie creditele bugetare, iar la sfârşitul anului se înregistrează soldul contului de cheltuieli bugetare şi în acelaşi timp soldul său creditor, în situaţia în care plăţile nete de casă au depăşit cheltuielile efective în timpul anului.

La nivelul planului de conturi acest cont se dezvoltă pe analitice în funcţie de sursa de finanţare a instituţiei publice respective. Dezvoltarea în analitic se prezintă după cum urmează:

700 „Finanţarea de la buget privind anul curent” 700.01 „Finanţare de la bugetul de stat” 700.02 „Finanţarea de la bugetul local”

Cheltuielile efective reprezintă acea categorie de mijloace bugetare

reprezentând consumuri de materiale, alimente, combustibil, salariile personalului, preţul de înregistrare al obiectelor de inventar de scurtă durată şi mică valoare şi al unor mijloace fixe, procurate în executarea acţiunilor aprobate prin bugetele de venituri şi cheltuieli.

Operaţiunile de mai sus vor fi înregistrate cu ajutorul contului 410 „Cheltuielile instituţiei de la buget”. Acesta este un cont de activ. În debitul contului sunt înregistrate consumurile de materiale, medicamente, salariile, premiile şi alte drepturi cuvenite pe baza ştatelor de salarii, contribuţia la asigurările sociale, impozitul pe salarii, preţul de facturare al obiectelor de inventar de mică valoare şi scurtă durată livrate de furnizori, şi al serviciilor prestate şi lucrărilor executate de aceştia. Cu ocazia închiderii sale la sfârşitul anului contul de mai sus îşi transferă soldul în debitul contului 700 „Finanţare de la buget privind anul curent”.

Încheierea execuţiei bugetului de stat se realizează astfel: – în situaţia în care plăţile nete de casă sunt mai mari decât cheltuielile

efective are loc înregistrarea: 700.01 = %

„Finanţare din bugetul de stat”

410 „Cheltuielile instituţiei publice

finanţate de la buget” 702 „Finanţare din buget privind

anii precedenţi” – în situaţia în care plăţile nete de casă sunt mai mici decât cheltuielile

efective are loc înregistrarea: % = 702

700.01 „Finanţare din bugetul de

stat”

„Finanţare din buget privind anii precedenţi”

410 „Cheltuielile instituţiei finanţate de la buget”

175

2. CONTABILITATEA PRINCIPALELOR OPERAŢIUNI ALE INSTITUŢIILOR PUBLICE

Operaţiuni cu mijloace fixe Prin mijloc fix se înţelege obiectul sau complexul de obiecte ce se utilizează

ca atare şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: • Are o valoarea de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a

Guvernului. Această valoare se actualizează periodic în funcţie de indicele de inflaţie. Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau care formează un singur corp, la încadrarea lor ca mijloace fixe se are în vedere valoarea întregului corp, lot sau set.

• Are durată normală de utilizare mai mare de un an. Duratele normale de funcţionare, precum şi clasificaţia mijloacelor fixe se aprobă prin hotărâre de Guvern. La determinarea lor se ţine seama de parametrii tehnico-economici stabiliţi de proiectanţi şi producători prin cărţile sau documentaţiile tehnice ale mijloacelor fixe respective, precum şi de efectele uzurii morale. Aceste durate se revizuiesc periodic, dar nu mai târziu de 5 ani.

Activele fixe sunt evidenţiate în contabilitate cu ajutorul conturilor sintetice de gradul II, corespunzătoare următoarelor categorii: terenuri, amenajări de terenuri, construcţii etc. Astfel, în contabilitatea instituţiilor publice se utilizează următoare conturi: 011 „Terenuri”; 012 „Amenajări de terenuri”; 013 „Active fixe corporale” etc.

Activele fixe corporale şi activele fixe necorporale aflate în patrimoniul instituţiilor publice se amortizează utilizând metoda amortizării liniare. Amortizarea anuală se calculează prin aplicarea cotei de amortizare (CA) la valoarea de intrare a activelor fixe corporale şi necorporale. Amortizarea se înregistrează lunar în contul de cheltuieli corespunzător sursei de finanţare a activelor fixe, titlul 70 „Cheltuieli de capital”.

Amortizarea activelor fixe corporale date cu chirie, în concesiune sau în folosinţă gratuită, se calculează de către instituţiile publice care le au în patrimoniu. În contabilitatea instituţiilor publice se utilizează următoarele conturi: 04 „Amortizări privind activele fixe necorporale” 05 „Amortizări privind activele fixe corporale”.

Contul 04 „Amortizări privind activele fixe necorporale” Cu ajutorul acestui cont, instituţiile publice înregistrează amortizarea

activelor fixe necorporale, care potrivit legii se supun amortizării. Este un cont de pasiv, rectificativ al valorii de înregistrare în contabilitate a activelor fixe necorporale. În creditul contului se înregistrează, începând cu data de 1 ianuarie 2004, amortizarea activelor fixe necorporale, iar în debit valoarea amortizării activelor fixe necorporale ieşite din patrimoniu. Soldul creditor reprezintă amortizarea activelor fixe necorporale existente în patrimoniu. Se detaliază pe conturi sintetice de gradul II pe categorii de active fixe necorporale, astfel:

– 041 „Amortizarea cheltuielilor de dezvoltare”; – 042 „Amortizarea brevetelor, certificatelor de înregistrare, mărcilor şi altor

titluri de protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală, licenţelor şi altor valori similare”;

– 043 „Amortizarea altor active fixe necorporale”. Contul 05 „Amortizări privind activele fixe corporale” Cu ajutorul acestui cont, instituţiile publice înregistrează amortizarea

activelor fixe corporale, care potrivit legii se supun amortizării. Este un cont de

176

pasiv, rectificativ al valorii de înregistrare în contabilitate a activelor fixe corporale. În creditul contului se înregistrează, începând cu data de 1 ianuarie 2004, amortizarea activelor fixe corporale, iar în debit se înregistrează valoarea amortizată a activelor fixe corporale ieşite din patrimoniu. Soldul creditor repre-zintă amortizarea activelor fixe corporale existente în patrimoniu. Se dezvoltă în conturi sintetice de gradul II pe categorii de active fixe corporale, astfel:

– 051 „Amortizarea construcţiilor”; – 052 „Amortizarea echipamentelor tehnologice”; – 053 „Amortizarea aparatelor şi instalaţiilor de măsurare, control şi reglare”; – 054 „Amortizarea mijloacelor de transport”; – 055 „Amortizarea animalelor şi plantaţiilor”; – 056 „Amortizarea mobilierului, aparaturii birotice, echipamentelor de pro-

tecţie ale valorilor umane şi materiale şi altor active corporale”. În contabilitatea instituţiilor publice au loc următoarele înregistrări aferente

cheltuielilor cu amortizarea activelor fixe necorporale: % = 04

410 „Cheltuielile instituţiei

publice finanţate de la buget”

„Amortizări privind activele fixe necorporale”

411 „Cheltuieli din credite

externe”

420 „Cheltuielile instituţiei

publice finanţate din venituri proprii”

421 „Cheltuieli din fonduri cu destinaţie specială” etc.

(titlu 70 „Cheltuieli de capital”)

şi similar cu înregistrarea cheltuielilor aferente amortizării activelor fixe corporale:

% = 05 410

„Cheltuielile instituţiei publice finanţate de la buget”

„Amortizări privind activele fixe corporale”

411 „Cheltuieli din credite

externe”

420 „Cheltuielile instituţiei

publice finanţate din venituri proprii”

421 „Cheltuieli din fonduri cu destinaţie specială” etc.

(titlul70 „Cheltuieli de capital”)

177

Operaţiuni privind intrările de mijloace fixe De regulă, intrarea mijloacelor fixe în patrimoniu se poate face: 1) prin achiziţionarea de la terţi; 2) donaţii; 3) primirea în regim de leasing financiar; 4) din producţie proprie; 5) diferenţe din reevaluare. În mod obişnuit, la nivelul instituţiilor publice deosebim aceleaşi modalităţi

de ieşire a mijloacelor fixe din patrimoniu ca şi la agenţii economici: 1) ieşiri din patrimoniul instituţiei publice a activelor fixe corporale

amortizate integral; 2) ieşiri din patrimoniul instituţiei publice a activelor fixe corporale

neamortizate integral.

Monografia principalelor operaţiuni privind înregistrarea în contabilitate a intrărilor de mijloace fixe

Nr. crt.

Explicaţie Cont debitor Cont creditor

Valoarea de înregistrare în contabilitate

1. Achiziţionare de la terţi

011, 012, 013 234.02 – cu valoarea de înregistrare în contabilitate;

2. Primirea prin donaţie

011, 012, 013 % 337, 528, 702

– cu valoarea de înregistrare în contabilitate; – ca valoarea neamortizată;

3. Primirea în regim de leasing financiar

013 231 – cu valoarea de înregistrare conform contractului;

4. Realizarea din producţie proprie

012, 013 337, 528, 702

– cu costul de producţie;

5. Diferenţe din reevaluare

011, 012, 013 305 – cu plusul de valoare dintre valoarea contabilă actualizată şi valoarea de înregistrare.

Monografia principalelor operaţiuni privind înregistrarea în contabilitate a

ieşirilor de mijloace fixe Nr. crt.

Explicaţie Cont debitor

Cont creditor

Valoarea de înregistrare

în contabilitate 1. Ieşirea din patrimoniu şi scoaterea

din evidenţă a activelor fixe corporale amortizate integral

05 012, 013 – cu valoarea de intrare amortizată integral;

2. Ieşirea din patrimoniu şi scoaterea din evidenţă a activelor fixe corporale neamortizate integral

% 05 410, 420421, 411

012, 013 – cu valoarea de înregistrare în conta-bilitate;

– cu valoarea amortizată; – cu valoarea neamortizată.

178

Contabilitatea stocurilor La nivelul instituţiilor publice se remarcă un consum însemnat de materiale.

Aprovizionarea cu elemente de stocuri trebuie să ţină seama de execuţia bugetară, în special de defalcarea creditelor bugetare pe trimestre, astfel încât să se asigure o continuitate a desfăşurării activităţii fără să se constituie stocuri mai mari decât cele normate, şi deci să se imobilizeze inutil fondurile băneşti.

Evaluarea stocurilor se realizează în funcţie de momentul producerii, astfel: – la intrare în patrimoniu;

– la cost de achiziţie, când provine prin achiziţie; – la preţ standard (prestabilit), când se achiziţionează de pe piaţa liberă; – la preţ de catalog, când elementele de stoc sunt obţinute din producţie

proprie; – la ieşire din patrimoniu; potrivit metodei epuizării succesive a loturilor

cu variantele: – FIFO ( first imput – first output); – NIFO (next imput – first output); – LIFO (last imput – first output). – preţ prestabilit.

Contabilitatea obiectelor de inventar Fac parte din categoria obiectelor de inventar tot ce înseamnă: – echipament de lucru, de protecţie; – material sportiv; – instrumente şi dispoziţii speciale; – lenjeria şi accesoriile de pat (pături, saltele, cearşafuri); – echipamentul salvamont inclusiv schiuri, bocanci, echipamentul şi unifor-

mele de serviciu care rămân în gestiunea instituţiilor, echipamentul ce se acordă copiilor din casele de copii, elevilor, studenţilor, asistaţilor şi altor persoane;

– benzile de casetofon folosite în unităţile de învăţământ, cultură etc., precum şi sculele şi instrumentele folosite în ateliere.

Contabilitatea decontărilor cu terţii Decontările instituţiilor publice privesc două mari categorii de relaţii, şi

anume: 1) relaţii de decontare cu terţe persoane juridice (din afara instituţiilor), având

calitatea de instituţii superioare şi/sau instituţii subordonate privind finanţarea bugetară, respectiv de la care primesc sau cărora le repartizează mijloace băneşti aprobate prin buget. Tot aici se includ şi relaţiile de decontare cu terţii debitori sau creditori persoane juridice având calitatea de clienţi sau diverşi debitori reprezentând creanţe de încasat rezultate în urma activităţii instituţiei publice, precum şi relaţii de decontare cu terţii creditori din afara instituţiei în calitatea acestora de furnizori de bunuri şi servicii, lucrări executate etc;

2) relaţii de decontare în cadrul instituţiei publice privind drepturile şi obligaţiile evaluate în bani dintre instituţia publică şi personalul angajat pe baza contractelor individuale de muncă sau pe baza convenţiilor civile de prestări servicii, încheiate conform prevederilor legale în vigoare.

Contabilitatea decontărilor de natura creanţelor La nivelul instituţiilor publice aceste decontări sunt fie decontări rezultând în

cadrul relaţiilor cu ordonatorii de credite subordonaţi ce sunt cunoscute sub denumirea de decontări interne, fie decontări cu terţii care pot avea mai multe cauze, cum ar fi:

179

– acordarea de avansuri spre decontare; – descoperirea unor lipsuri în gestiune; – imputaţii înregistrate pe baza deciziei de imputare; – vânzarea de bunuri aparţinând instituţiei publice etc. Contabilitatea decontărilor de natura datoriilor Instituţiile publice înregistrează o serie de categorii de decontări de natura

datoriilor („creditori”) care pot îmbrăca următoarele forme: 1) decontări cu salariaţii; 2) decontări cu bugetul statului; 3) decontări cu alte organisme publice; 4) decontări cu bursierii şi doctoranzii. Contabilitatea veniturilor instituţiilor publice Contabilitatea veniturilor bugetare se conduce pe categorii de venituri,

potrivit anexelor la Clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice (partea de venituri), aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1394/1995, cu modificările şi completările ulterioare. Ministerele şi celelalte organe de speciali-tate ale administraţiei publice centrale şi locale care gestionează, potrivit legii, veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate au obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii drepturilor constatate.

Drepturile constatate şi veniturile încasate reprezentând impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora, respectiv dobânzi, penalităţi şi penalităţi de întârziere. Dacă un venit bugetar urmează a fi încasat în tranşe succesive în cursul exerciţiului bugetar curent sau al mai multor execuţii bugetare, aceasta se înregistrează în contabilitate în momentul datorării cu întreaga sumă. În cazul încasărilor fără debit, dreptul constatat este egal cu suma din documentul de plată.

Veniturile bugetare se contabilizează pentru fiecare buget de următoarele autorităţi publice centrale şi locale, denumite potrivit legii creditori bugetari, după cum urmează:

1. Ministerul Finanţelor Publice, pentru veniturile bugetului de stat, prin unităţile sale teritoriale unde contribuabilii sunt luaţi în evidenţă ca plătitori de impozite, taxe şi alte venituri ale bugetului de stat, precum şi unităţile vamale pentru obligaţiile datorate în vamă.

2. Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, prin: Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi casele

judeţene de pensii, respectiv Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat;

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de muncă, pentru bugetul asigurărilor pentru şomaj.

3. Ministerul Sănătăţii şi Familiei, prin: Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi casele de asigurări de sănătate

judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;

Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti, pentru bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;

180

Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, pentru bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

4. Unităţile administrativ-teritoriale, respectiv primăriile comunale, orăşeneşti, municipale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru bugetele locale.

Contabilitatea operaţiunilor privind constatarea şi încasarea veniturilor bugetare se organizează şi se conduce în cadrul compartimentului de contabilitate existent sau în alte compartimente create special pentru evidenţa contabilă a veniturilor bugetare. Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii veniturilor bugetare revine ordonatorului de credite.

Măsuri de reformă a contabilităţii bugetare Continua schimbare a problematicii administraţiei publice în România a

condus la promovarea unui nou sistem contabil bugetar. Acesta se află în prezent în faza de experiment, urmând a fi adoptat începând cu anul bugetar 2006. Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, contabilitatea publică cuprinde:

– contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, care să reflecte încasare veniturilor şi plata cheltuielilor aferente exerciţiului bugetar;

– contabilitatea Trezoreriei statului; – contabilitatea generală bazată pe principiul constatării drepturilor şi obligaţiilor; – contabilitatea destinată analizării costurilor programelor aprobate. Ca urmare, au fost introduse următoarele concepte, care stau la baza

organizării contabilităţii bugetare: – introducerea noţiunii de programe; – legiferarea costului programelor şi a contabilităţii destinate analizării

programelor; – apropierea contabilităţii publice de realitate economică; – introducerea unor noi elemente de calcul şi contabilitate (vezi amortizarea

imobilizărilor); – iniţierea unui proiect pilot de contabilitate publică; – adoptarea elementelor de contabilitate publică existente la nivelul Uniunii

Europene. Implicaţii şi consecinţe la nivel macroeconomic: – creşterea responsabilităţii ordonatorilor de credite; – creşterea responsabilităţii funcţionarilor publici; – organizarea analitică a contabilităţii publice; – adoptarea unor noi principii ale contabilităţii publice care să reflecte evo-

luţia situaţiei financiare şi patrimoniale, precum şi a excedentului sau deficitului patrimonial;

– o mai bună gestionare a banilor publici; – transparenţa informaţiilor publice, concomitent cu creşterea încrederii în

statutul funcţionarului public; – armonizare europeană. Închiderea exerciţiului bugetar Ordonatorii de credite bugetare şi conducătorii compartimentelor financiar –

contabile ale instituţiilor publice răspund pentru asigurarea încheierii tuturor operaţiunilor financiare privind încasările şi plăţile aferente exerciţiului bugetar al anului 2004, la termenele şi în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare. Aceştia vor lua măsuri pentru:

181

Utilizarea creditelor bugetare aprobate, până la finele anului 2004, în limita prevederilor şi destinaţiilor din bugetele de venituri şi cheltuieli şi a creditelor bugetare deschise şi repartizate, numai pentru cheltuieli angajate, lichidate şi ordonanţate la plată, în condiţiile legii.

Repartizarea şi retragerea creditelor bugetare la termenele stabilite con-form legii.

Acordarea sumelor reprezentând plăţi în avans, precum şi recuperarea sau justificarea acestora.

Luarea măsurilor necesare pentru lichidarea, până la finele anului, a imobilizărilor de fonduri în debitori, clienţi şi alte creanţe şi reconstituirea cu sumele recuperate a plăţilor de casă efectuate.

Verificarea zilnică a operaţiunilor privind deschiderea, repartizarea sau retragerea de credite bugetare, precum şi a încasărilor şi plăţilor înregistrate în extrasele de cont emise de unităţile Trezoreriei statului şi luarea măsurilor ce se impun pentru comunicare şi corectarea în următoarea zi lucrătoare a eventualelor sume înregistrate eronat în vederea asigurării concordanţei datelor din contabilitatea proprie cu cele din contabilitatea unităţilor trezoreriei statului.

Situaţiile financiare de raportare La instituţiile publice rezultatul execuţiei bugetare se stabileşte anual prin

închiderea conturilor de cheltuieli efective şi a conturilor din care au fost efectuate. Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale

şi locale, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome instituţiile publice subordonate au obligaţia, potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificarile şi completarile ulterioare, să întocmească situaţii financiare trimes-triale şi anuale care se compun din:

– bilanţ, – cont de execuţie bugetară; – anexe. Situaţiile financiare reprezintă documente oficiale de prezentare a situaţiei

patrimoniului aflat în administrarea statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, a execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli, precum şi a anexelor la buget.

Întocmirea bilanţului contabil Bilanţul contabil se întocmeşte pe baza ultimei balanţe de verificare a

conturilor sintetice la 31 decembrie 2004, pusă de acord cu balanţele de verificare ale conturilor analitice, după înregistrarea cronologică şi sistematică a operaţiunilor consemnate în documente justificative, aprobate de conducătorul instituţiei.

Întocmirea conturilor de execuţie bugetară şi a anexelor Contul de execuţie a bugetului instituţiei publice se întocmeşte de către

instituţiile publice, indiferent de subordonare şi modul de finanţare, cu date referitoare la denumirea şi simbolul capitolelor şi subcapitolelor din bugetul aprobat (bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, fonduri speciale, credite externe, fonduri externe nerambursabile şi venituri proprii, pe structura clasificaţiei bugetare).

Răspunderi cu privire la întocmirea situaţiilor financiare anuale Situaţiile financiare anuale compuse din bilanţ, cont de execuţie bugetară şi

anexe ce se întocmesc de instituţiile publice se semnează de către:

182

– conducătorul instituţiei; – conducătorul compartimentului financiar-contabil; – altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie. Instituţiile publice au obligaţia să prezinte situaţiile financiare ordonatorului

de credite superior, la termenele stabilite de acesta, numai după obţinerea vizei de la unitatea de Trezorerie a statului pentru confirmarea exactităţii plăţilor de casă şi a disponibilităţilor din conturi.

Situaţiile financiare care nu corespund cu datele din evidenţa trezoreriilor statului se vor restitui instituţiilor publice respective pentru a introduce corecturile corespunzătoare.

Este interzis instituţiilor publice să centralizeze bilanţurile şi conturile de execuţie ale instituţiilor din subordine fără viza unităţilor de Trezorerie a statului.

Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, alte autorităţi publice şi instituţiile publice autonome au obligaţia să se prezinte la Direcţia generală a tehnologiei informaţiei din cadrul Ministerului Finanţelor Publice pentru a primi gratuit discheta cu programul informatic de contabilitate publică, respectiv de centralizare a situaţiilor financiare pentru instituţii publice, în vederea depunerii situaţiei financiare centralizate la Ministerul Finanţelor Publice şi pe suport magnetic. Nu se admite depunerea situaţiilor financiare la 31 decembrie 2004 fără prezentarea pe suport magnetic

Situaţiile financiare centralizate se depun la Ministerul Finanţelor Publice de conducătorii compartimentelor financiar-contabile sau de persoane cu atribuţii în activitatea de analiză şi centralizare a acestora care să poată oferi informaţiile necesare în legătură cu situaţiile financiare prezentate.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Ce cuprinde sistemul bugetar din România? 2. Care sunt trăsăturile specifice instituţiilor publice? 3. Ce cuprinde activitatea finanţelor publice? 4. Ce se înţelege prin ordonator de credite? 5. Care sunt atribuţiile ordonatorilor de credite în domeniul financiar-contabil? 6. Ce reprezintă creditele bugetare? 7. Cui aparţine răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii? 8. Cum explicaţi externalizarea contabilităţii bugetare? 9. Care sunt principiile procedurii bugetare? 10. Care este structura situaţiilor financiare anuale pentru instituţiile publice? 11. Cum se conduce contabilitatea veniturilor bugetare? 12. Care sunt bunurile incluse în categoria obiectelor de inventar? 13. Cum se organizează contabilitatea mijloacelor fixe? 14. Cum se organizează contabilitatea mijloacelor băneşti? 15. Cum se efectuează inventarierea patrimoniului la instituţiile publice? 16. Care sunt principalele măsuri de reformă ale contabilităţii bugetare? 17. Cum se realizează evaluarea stocurilor de materiale la nivelul instituţiilor

publice? 18. Când se întocmesc şi de depun situaţiile financiare anuale ale instituţiilor

publice? 19. Cine semnează situaţiile financiare ale instituţiilor publice? 20. Care sunt măsurile de informatizare a contabilităţii bugetare?

183

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. Ordonatorii de credite pot fi: a) principali; b) secundari; c) terţiari; d) nu sunt clasificaţi; e) nu există ordonatori de credite. 2. Ordonatorii principali de credite: a) aprobă efectuarea de cheltuieli din bugetul propriu; b) repartizează credite instituţiilor din subordine; c) nu repartizează credite instituţiilor din subordine. 3. Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii aparţine: a) administratorului; b) directorului general; c) preşedintelui; d) ordonatorului de credite; e) contabilului-şef. 4. Răspundeţi cu Adevărat sau Fals: Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost

repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc. 5. Indicaţi dacă sunteţi de acord cu următoarea întrebare: Creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea

bugetară anuală pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite ?

6. Completaţi cuvântul lipsă din afirmaţie următoare: Sfera de activitate care formează ______________ România cuprinde:

învăţământul, sănătatea, cultura, apărarea ţării, justiţia, autoritatea publică, protecţia mediului înconjurător, asistenţă şi protecţia socială, activităţi de interes strategic, transporturi şi telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică, iar această listă ar putea continua.

7. Completaţi cuvântul lipsă din afirmaţie următoare: Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct către o anumită _________,

exceptând donaţiile şi sponsorizările, care au destinaţii distincte stabilite. 8. Principiile procedurii bugetare au fost legiferate astfel: 1) principiul universalităţii; 2) principiul publicităţii; 3) principiul unităţii; 4) principiul recurenţei anuale; 5) principiul specializării bugetare; 6) principiul unităţii monetare.

184

Indicaţi care dintre afirmaţiile de mai jos sunt corespunzătoare acestor principii:

a) toate operaţiunile bugetare vor fi exprimate în moneda naţională; b) veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi scrise şi aprobate în buget pe surse

de origine şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, clasificate după natura lor economică şi destinaţia lor, conform clasificării bugetare;

c) veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi aprobate prin lege pentru o perioadă de un an, corespunzătoare exerciţiului bugetar;

d) veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi trecute într-un singur document, în vederea asigurării unei monitorizări şi folosiri eficiente a fondurilor publice;

e) sistemul bugetar este deschis şi transparent, şi este realizat prin dezbatere; f) veniturile şi cheltuielile vor fi în totalitate incluse în buget, în sume brute. 9. Răspundeţi pe scurt la următoarea întrebare: Cui aparţine răspunderea pentru repartizarea şi utilizarea creditelor bugetare? 10. Răspundeţi pe scurt la următoarea întrebare: Care este documentul utilizat pentru deschiderea finanţării la nivelul

ordonatorilor principali?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Ionescu, Luminiţa, Bugetul şi contabilitatea instituţiilor publice, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2001. 2. Ionescu, Luminiţa, Reforma bugetului public şi a contabilităţii pentru instituţii

publice în România, Editura Economică, Bucureşti, 2003. 3. Ionescu, Luminiţa, Contabilitatea instituţiilor publice. Caiet de lucrări practice,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. *** Ordonanţa Guvernului nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor

fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, în „Monitorul Oficial”, nr. 624, 31 august 2003.

*** Hotărârea Guvernului nr. 16/2004 privind trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a unor mijloace fixe aflate în administraţia Ministerului Finanţelor Publice, în „Monitorul Oficial”, nr. 50, 21 ianuarie 2004.

*** Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1862/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind închiderea execuţiei bugetare a anului 2004, în „Monitorul Oficial”, nr. 1226, 20 decembrie 2004.

*** Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 48, 14 ianuarie 2005.

*** Norme metodologice privind închiderea conturilor contabile, întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare privind execuţia bugetară la 31 decembrie 2004.

185

SISTEME CONTABILE MODERNE

Conf. univ. dr. Cicilia IONESCU OBIECTIVE Din perspectiva înţelegerii sistemului contabil românesc actual, care îmbină

tradiţii culturale din două lumi contabile diferite (cea european-continentală şi cea anglo-saxonă), disciplina Sisteme contabile moderne se situează pe unda analizei comparative a sistemelor contabile recunoscute la nivel internaţional. În acest sens, vor fi prezentaţi şi analizaţi factorii economici, politici, juridici, sociali şi culturali ce au acţionat la nivelul diferitelor ţări şi care, în timp, au condus la departajarea a două mari sisteme contabile: sistemul contabil al Europei Continentale şi sistemul contabil anglo-saxon.

Ideea centrală a cursului este axată pe reliefarea valenţelor şi a inconsistenţelor sistemului contabil românesc, faţă de cerinţele unui sistem contabil modern. Se vor prezenta principalele etape ale reformei contabile din România de după anul 1990, factorii de influenţă interni şi externi care au contribuit la alegerea, în prima etapă a reformei, a unui sistem contabil de inspiraţie europeran-continentală (franceză), iar în cea de-a doua etapă a reformei, a unui sistem contabil bazat pe Standardele Internaţionale de Contabilitate, în care elementele anglo-saxone sunt preponderente.

CUVINTE-CHEIE: sisteme contabile; factori determinanţi în dezvoltarea

sistemelor contabile; sisteme contabile recunoscute pe plan internaţional; reforma contabilă în România; armonizarea sistemelor contabile; cadrul privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare al IASB.

1. SISTEME CONTABILE RECUNOSCUTE PE PLAN

INTERNAŢIONAL

1.1. Factori determinanţi în dezvoltarea sistemelor contabile

1.1.1. Sistemul politico-economic a. În cadrul unui sistem politic liberal, specific ţărilor vest-europene,

Americii de Nord, Japoniei şi Australiei, guvernul, ca reprezentant al statului, poate deţine în proprietate întreprinderi industriale sau comerciale fără a juca, însă, un rol determinant în conducerea lor, aşa după cum, poate avea un rol activ în conducerea şi controlul afacerilor unor întreprinderi pe care nu le deţine în proprietate.

În cadrul unor astfel de ţări, cererea de informaţii financiare vine, cu predilecţie, din partea investitorilor, pentru care, capacitatea de a realiza câştiguri viitoare devine o informaţie capitală. În acest sens, contabilitatea va avea drept menire comunicarea de informaţii care să dezvăluie rentabilitatea întreprinderii, în special sub forma beneficiului din exploatare, pus în evidenţă de contul de profit şi pierdere.

186

Pe de altă parte, luarea deciziei de a investi se bazează şi pe capacitatea întreprinderii de a degaja fluxuri monetare, considerate fenomene concrete, măsurate şi evaluate cu ajutorul tabloului fluxurilor de trezorerie. Acest document pune în evidenţă variaţia lichidităţilor întreprinderii în cursul unui exerciţiu contabil, reliefând, în acelaşi timp, şi contribuţia diferitelor activităţi derulate de întreprindere (de exploatare, de finanţare şi de investiţii) la obţinerea fluxurilor de lichidităţi. Importanţa unui astfel de document rezidă şi în faptul că întreprinderile pot previziona viitoarele fluxuri de lichidităţi, informaţie utilă investitorilor din perspectiva recuperării investiţiilor efectuate

Nu în ultimul rând, investitorii şi creditorii întreprinderii sunt interesaţi de natura şi mărimea resurselor economice deţinute sau controlate de întreprindere, sub formă de active, precum şi de natura pasivelor sale interne şi externe. Structura bilanţului întreprinderilor unor astfel de ţări răspunde acestui obiectiv.

b. Alături de sistemul politico-economic liberal există şi unul egalitar-auto-ritar, (ce poate fi asociat cu un sistem economic planificat, centralizat) ce tinde să coexiste cu unul de tip liberal. Un astfel de sistem include fostele ţări socialiste ce se găsesc, în momentul de faţă, în plin proces de tranziţie către economia de piaţă (este şi cazul României).

În cazul unor astfel de ţări, cererea de informaţii financiare venea, mai ales după cel de-al doilea război mondial şi până în 1990, din partea unicului utilizator al informaţiei contabile, statul.

În această perioadă, contabilitatea nu dispunea de o structură conceptuală solidă, cu toate că puteau fi întâlnite câteva principii contabile ce operau cu titlu explicit (principiul cuantificării monetare, principiul costurilor istorice, principiul justificării faptelor, principiul partidei duble) şi altele ce operau în mod implicit (principiul entităţii, principiul permanenţei metodelor, principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere). Din acest considerent, dar şi pentru faptul că cererea de informaţii financiare nu venea din partea unor grupuri variate de utilizatori, lucrările contabile aveau un caracter pur tehnic şi o funcţie pasivă, de înregistrare strictă şi corectă a operaţiilor.

Cu toate că pentru formarea unei baze teoretice a contabilităţii, la început s-a folosit experienţa sovietică (prin traducerea unor lucrări de specialitate a unor autori sovietici1), adaptată la cerinţele economiei româneşti din acea vreme, după 1956 s-a încercat şi s-a reuşit publicarea unor lucrări2 inspirate din literatura contabilă universală, care au constituit punctul de plecare pentru o adevărată cercetare ştiinţifică în domeniul contabil. Aceasta a fost continuată, în special, în

1 Evidenţa contabilă generală (1953) elaborată de un colectiv de cadre didactice ale Academiei de Studii Economice Bucureşti; Teoria evidenţei contabile reprezintă ediţia a doua a primei lucrări menţionate; Bazele evidenţei contabile (1960) elaborată de C.G. Demetrescu, I. Mărculescu, V. Puchiţă şi Gh. Cîrlig. Prin aceste lucrări s-a încercat fundamentarea ştiinţifică a problemelor de bază a sistemului unitar de evidenţă, specifice construcţiei socialiste.

2 În lucrarea Preocupări actuale în contabilitatea şi gestiunea întreprinderilor capitaliste, I. Mărculescu (1967) prezintă cele două componente ale contabilităţii: contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune, şi aduce în atenţia publicului informaţii despre gestiunea întreprinderii. În Istoria contabilităţii, C.G. Demetrescu (1972) pune bazele cercetării ştiinţifice în contabilitate. Prima traducere completă în limba română a Tratatului de contabilitate al lui Luca Paciolo se realizează în anul 1981, prin contribuţia lui Dumitru Rusu şi Ştefan Cuciureanu (Editura Junimea, Iaşi).

187

mediul universitar românesc, de prestigioşi profesori care, în amfitreatele univer-sitare pregăteau, încă dinainte de 1990, Standardele Internaţionale de Contabilitate.

1.1.1.1. Impactul sistemului politico-economic asupra dezvoltării sistemului contabil românesc

Reformarea sistemului contabil românesc a necesitat parcurgerea mai multor etape: 1. Reforma contabilă principală a fost demarată la sfârşitul anului 1991,

sub forma Legii contabilităţii nr. 82/1991, implementată prin Hotărârea de Guvern nr. 704/1993 dar şi prin reglementările contabile conexe care, printre altele, au promulgat ceva mai târziu, Planul de Conturi General, ce păstrează caracteristicile Planului Contabil General (PCG) francez.3 La sfârşitul anului 1993, Direcţia Generală a Contabilităţii din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, în colaborare cu universitari şi practicieni români, a definitivat acest sistem contabil, ce avea să fie aplicat în România începând cu 1 ianuarie 1994.

Dintre factorii care au contribuit la alegerea sistemului francez de contabilitate, drept model pentru reforma contabilităţii româneşti menţionăm:

• Existenţa unor profunde legături economice, politice şi culturale dintre România şi Franţa încă din cele mai vechi timpuri.

• Existenţa unui interes „strategic” manifestat de autorităţile române, în ceea ce priveşte aderarea României la Uniunea Europeană, sistemul contabil francez fiind în conformitate cu prevederile directivelor europene.

• Sprijinul şi consilierea de care România s-a bucurat din parte specialiştilor francezi de renume, Erik Delasalle şi Gilbert Gelard, în modernizarea sistemului contabil românesc.

• Existenţa unei atare situaţii economice a României ce impunea alegerea unui sistem de contabilitate continental.

Sistemul contabil din 1994 s-a deosebit de predecesorul său prin următoarele aspecte:

• A fost un sistem dualist, în care contabilitatea financiară era normalizată şi influenţată de aspectele juridice şi fiscale, iar contabilitatea de gestiune a devenit opţională.

• A utilizat un limbaj bazat pe principii contabile şi reguli de evaluare precise. • A acordat o importanţă crescută procesului de inventariere realizat la

sfârşitul exerciţiului, ocazie cu care profesioniştii contabili trebuiau să stabilească noile valori ale elementelor patrimoniale.

• A acordat o importanţă mai mare documentelor de sinteză, care devin instrumente de informare a terţilor şi de dezvoltare a analizelor financiare necesare conducerii întreprinderii.

• A schimbat prioritatea acordată diferitelor funcţii ale contabilităţii. Astfel, tendinţele erau legate de funcţia de comunicare financiară externă, pentru contabilitatea financiară şi funcţia previzională, pentru contabilitatea de gestiune.

Odată implementat în contabilitatea românească, controversele în legătură cu acesta nu au ezitat să apară. Pe de o parte se situau susţinătorii acestui sistem

3 Planul Contabil General francez a mai exercitat, în diverse grade, o influenţă asupra

reformei contabilităţii şi din alte ţări foste socialiste, cum ar fi Bulgaria, Slovacia, Ungaria şi unele ţări din Comunitatea Statelor Independente, apreciază profesorul Alad D. Roberts în lucrarea anterior citată.

188

contabil iar, pe de altă parte, contestatarii lui. Profesorii N. Feleagă şi I. Ionaşcu (1993) deşi aduc o serie de argumente în favoarea acestui tip de sistem contabil, acestea au fost criticate de autori ca J. Richard (1995) şi Nobes (1998).

J. Richard critică alegerea făcută, apreciind că „întreaga legislaţie a României se bazează pe contabilitatea financiară franceză (cu toate caracteristicile sale de contabilitate statică, cu obiective fiscale şi macroeconomice)”, oferind, spre exemplu, existenţa provizioanelor reglementate în aceeaşi termeni ca provisions reglementees, existenţa Planului de conturi general pe care îl consideră „o replică a Planului Contabil General francez 1982, formatele bilanţului şi contului de profit şi pierdere ce copiază formatele franceze până la specificarea soldurilor intermediare de gestiune”. Nobes (1998), deşi este de acord cu decizia „strategică” a autorităţilor române potrivit căreia reforma contabilă ar trebui să fie făcută prin crearea unui sistem compatibil cu dreptul societăţilor comerciale armonizat prin Directivele Europene (din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană), totuşi, consideră că aceasta nu explică pe deplin alegerea Franţei ca „model cultural” dominant pentru România.

Criticile nu au ezitat să apară nici în legătură cu modul de aplicare a sistemului contabil. Acestea au fost punctate în literatura de specialitate, chiar de unii autori de renume, care, iniţial au susţinut alegerea făcută4. Dintre acestea menţionăm:

• Definirea incompletă a celor şase principii contabile preluate cu titlu explicit în contabilitatea românească şi menţionate în Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991, aprobat prin HG nr. 704/1993 (principiul continuităţii activităţii, principiul prudenţei, principiul permanenţei metodelor, principiul independenţei exerciţiilor, principiul noncompensaţiilor, principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere), precum şi a altor principii contabile preluate cu titlu implicit (cum este cazul principiului costului istoric, principiului partidei duble etc.).

• Terminologia cuprinsă în cadrul sistem contabil nu a făcut obiectul unei prezentări distincte, astfel încât atât preparatorii, cât şi utilizatorii de conturi să înţeleagă mai bine semnificaţia elementelor structurale ale situaţiilor financiare.

• În cadrul sistemului contabil nu se fac referiri la caracteristicile calitative pe care ar trebui să le îndeplinească informaţiile cuprinse în situaţiile financiare şi nu se stabilesc criterii de recunoaştere a elementelor ce fac obiectul înregistrării în cadrul situaţiilor financiare.

• Sistemul contabil nu prevede reguli clare referitoare la metodele de evaluare şi determinare a rezultatului şi nici introducerea unei contabilităţi de inflaţie, deşi condiţiile economice specifice României acelei perioade ar fi impus acest lucru.

Indiferent de criticile aduse, considerăm că marele câştig al sistemului contabil românesc din 1994 l-a reprezentat introducerea unui plan contabil dualist, ceea ce a marcat deschiderea către o contabilitate orientată atât către utilizatorii interni, cât şi cei externi ai informaţiei financiare. De asemenea, adoptarea în contabilitatea românească, a celor şase principii contabile general admise (chiar numai prin a fi menţionate) trebuie apreciată ca un prim pas în direcţia conceptualizării contabilităţii financiare.

4 A se vedea şi N. Feleagă (diverse lucrări); R. Neag, Reforma contabilităţii

româneşti între modelele francez şi anglo-saxon, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

189

2. Perioada 1999-2001 a marcat o adevărată cotitură în ceea ce priveşte dezvoltarea contabilităţii în România.

Practic, normalizatorii români decid reorientarea doctrinei contabile spre un sistem contabil în care elementele de sorginte anglo-saxonă vor fi predominante.

În vederea regândirii sistemului contabil românesc, încă din anul 1996 Guvernul României, reprezentat de Ministerul Afacerilor Externe, a încheiat un acord cu Guvernul Marii Britanii prin care o echipă de specialişti din cadrul Institutului Experţilor Contabili din Scoţia – ICAS, finanţată de fundaţia Know How Fund, urma să pună la dispoziţia normalizatorilor români asistenţa tehnică de specialitate. Rezultatul consilierii şi deliberării autorităţilor din România a dus la apariţia Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 403/1999, înlocuit cu un altul, cu aceeaşi denumire, în februarie 2001. Este vorba de OMFP nr. 94/20.02.2001, privind aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene (CEE) şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.

1.1.1.2. România, în faţa provocărilor de europenizare şi internaţionalizare a contabilităţii

După cum se poate constata, deschiderea către internaţional a sistemului contabil românesc transpare din însăşi denumirea Ordinului. De altfel, influenţele internaţionale asupra acestuia pot fi împărţite în patru categorii:

– primele două influenţe sunt internaţionale, exercitate de IASB şi Directiva a IV-a a UE;

– celelalte două sunt influenţe naţionale străine, exercitate de Franţa şi Marea Britanie.

1. Influenţa lucrărilor UE transpare din însăşi structura Ordinului care, păstrează, în linii mari, structura prevăzută de Directiva a IV-a a UE.

2. Influenţa IASB asupra Ordinului se manifestă prin faptul că acesta cere întreprinderilor româneşti nu doar să întocmească conturile lor anuale în conformitate cu Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, dar şi în concordanţă cu cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare elaborat de IASB şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (art. 3.4, secţiunea 3 din Ordin). Influenţa internaţională transpare, de asemenea, şi dacă avem în vedere că un obiectiv explicit al Ordinului este armonizarea contabilităţii din România cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. În acest sens, art. 5.22, secţiunea 5, din Ordin, unde sunt prevăzute regulile de evaluare referitoare la cheltuielile de dezvoltare, stipulează că astfel de cheltuieli vor fi înscrise în bilanţ numai în anumite situaţii descrise de normele contabile internaţionale (în speţă, descrise de vechiul standard IAS 9, anulat în 1998).

O influenţă similară poate fi remarcată şi în cazul perioadei maxime de amortizare (de 20 ani) a fondului comercial. Această perioadă prevăzută la art. 5.23(b), secţiunea 5 din Ordin reprezintă, de altfel, perioada maximă specificată de IAS 22 (revizuit în 1993).

Însă, cea mai importantă influenţă internaţională manifestată asupra Ordi-nului considerăm că o reprezintă adoptarea a trei noi principii contabile preluate din norma contabilă internaţională IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare”, şi anume: principiul pragului de semnificaţie, principiul prevalenţei economicului asupra juridicului şi principiul evaluării separate a elementelor de activ şi pasiv.

190

3. Alături de influenţele europene şi internaţionale, asistăm şi la o puternică influenţă franceză asupra Reglementărilor contabile aprobate prin OMFP nr. 94/2001.

Spre exemplu: a. Recursul la definirea termenilor contabili reprezintă o practică simi-

lară lumii contabile franceze. După cum se cunoaşte, Planul Contabil General francez din 1982 cuprinde

lista termenilor contabili cheie utilizaţi, precum şi o scurtă descriere a fiecărui termen, atitudine întâlnită şi în cadrul OMFP nr. 94/2001, care defineşte activele, datoriile, capitalurile proprii, cheltuielile, veniturile şi rezultatele.

b. Reglementările contabile aferente întreprinderii sunt asemănătoare celor franceze, în sensul că, pe de o parte, Ordinul devine opozabil nu numai întreprinderilor ce operează pe piaţa de capital, ci şi altor întreprinderi (întreprinderi cotate la Bursa de Valori Bucureşti, unele regii autonome, companii şi societăţi naţionale, alte întreprinderi de interes naţional), iar, pe de altă parte, detalierea primei Secţiuni „Contabilitatea întreprinderii” din cadrul Ordinului, care tratează modali-tăţile de înregistrare contabilă, face parte din tradiţia contabilă franceză.

c. Rolul însemnat pe care Ordinul îl acordă documentelor justificative reprezintă o altă dimensiune a influenţei franceze asupra OMFP nr. 94/2001.

Astfel de documente ocupă un rol esenţial în legislaţia franceză, fie ca „probă în justiţie” (Esnault şi Hoarau, 1994), fie pentru reglementarea afacerilor de către stat, reprezentat de autorităţile fiscale, fie pentru rezolvarea diferenţelor în afaceri.

d. „Grija” pentru înregistrările contabile reprezintă o altă dimensiune a influenţei franceze asupra Ordinului, şi îşi găseşte cea mai deplină expresie în menţinerea în continuare a planului de conturi.

e. Menţinerea în cadrul Reglementărilor aprobate prin OMFP nr. 94/2001 a noţiunii de patrimoniu, precum şi existenţa reglementărilor privind inventa-rierea anuală a patrimoniului nu reprezintă decât o preluare a reglementărilor franceze (art. 12, Codul de Comerţ).

f. OMFP nr. 94/20015 prevede un format vertical al contului de profit şi pierdere, cu prezentarea cheltuielilor după natura lor. Deşi forma de prezentare verticală a acestui document contabil de sinteză este în concordanţă atât cu prevederile Directivei a IV-a a UE, cât şi ale normei contabile internaţionale IAS 1, prezentarea, însă, în cadrul acestuia a cheltuielilor după natură are legătură cu Planul Contabil General francez 1982. Acesta prezintă doar unul din cele patru formate ale contului de profit şi pierdere permise de Directiva a IV-a a UE, şi anume, forma orizontală cu clasificarea cheltuielilor după natură6.

Alături de influenţele străine, prezentate mai sus, asupra Reglementărilor contabile româneşti armonizate cu prevederile CEE şi cu Standardele de Contabilitate Internaţionale acţionează, într-o anumită măsură, şi influenţe specifice culturii contabile britanice.

a. Una din cele mai evidente influenţe asupra Ordinului, specifice culturii contabile britanice, se manifestă prin nivelul redus de detaliere al informaţiilor

5 OMFP nr. 94/2001, secţiunea 4, art. 4.26. 6 În Planul Contabil General francez se face referire şi la forma verticală a contului

de profit şi pierdere, dar această formă este, în esenţă, o rearanjare a celei orizontale, ceea ce reprezintă, în fapt, o ilustrare a principiului necompensării. Acest principiu (ca de altfel şi cel al independenţei exerciţiilor) este reprodus în Ordin la art.5.8.

191

cuprinse în Bilanţ şi Contul de profit şi pierdere. Aceste situaţii financiare cuprind un număr mai redus de rubrici decât echivalentele lor franceze, limitându-se numai la cerinţele informaţionale impuse de Directiva a IV-a a UE.

b. Notele la conturile anuale, întâlnite în cadrul OMFP nr. 94/2001 sub denumirea de „Politici contabile şi note explicative”, reprezintă o altă influenţă britanică asupra noilor Reglementări, în sensul că acestea cuprind un set de documente de informare în stil anglo-saxon care detaliază, explică şi comentează alte elemente ale situaţiilor financiare.

c. Formatul vertical al bilanţului prevăzut de Ordin7 este unul de inspiraţie britanică. Poziţionarea unor rubrici în cadrul acestuia (Cheltuieli în avans şi Venituri în avans), astfel încât să nu fie vizualizată partea de „Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an” şi „Active nete curente”, este similară cu art. 4 al Legii Societăţilor Comerciale din Marea Britanie.

d. De asemenea, influenţa britanică asupra Ordinului se manifestă şi prin forma regulilor care guvernează evaluarea activelor. Noile Reglementări8 grupează regulile de evaluare la cost istoric, în acord cu regulile prevăzute de art. 4 al Legii Societăţilor Comerciale britanice, şi prezintă tratamente contabile alternative9, conţinute în legislaţia britanică. Astfel, Ordinul face referire la retratarea situaţiilor financiare prin reevaluare sau prin ajustare la inflaţie, potrivit IAS 29 „Prezentarea conturilor în economiile hiperinflaţioniste”. De asemenea, regulile privind tratamentul contabil al rezervelor din reevaluare10 urmează, în mare măsură, regulile şi limbajul folosite în Legea britanică a Societăţilor Comerciale (paragraful 34, art. 4).

e. Încercarea actualelor Reglementări de a slăbi legătura dintre contabili-tate şi fiscalitate, reprezintă o altă influenţă britanică. Dispariţia din cadrul bilanţului a provizioanelor reglementate, ce aveau o puternică conotaţie fiscală, precum şi posibilitatea oferită de Ordin întreprinderilor de a calcula deprecierea imobilizărilor11 pe baza duratei utile de viaţă (uselful economic life) a acestora, reprezintă numai două exemple în acest sens.

Din cele prezentate reiese că OMFP nr.94/2001 îmbină elemente specifice Directivei a IV-a europene, Cadrului Conceptual al IASB, normelor contabile internaţionale, culturii franceze şi a celei britanice.

4. În acord cu prevederile Uniunii Europene, în Programul de Dezvoltare a Contabilităţii Româneşti şi-a făcut loc obiectivul privind aplicarea pentru prima dată a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară – IFRS, începând cu data de 1 ianuarie 2006, pentru aproximativ 100 de întreprinderi şi instituţii considerate mari.

IFRS-urile reprezintă atât standarde, cât şi interpretări adoptate de Consiliul pentru Standarele Internaţionale de Contabilitate. Adoptarea acestora certifică faptul că Standardele Internaţionale de Contabilitate au suferit multe modificări în ultimii ani şi reprezintă o consecinţă firească a internaţionalizării mediului de afaceri, a globalizării în general, dar mai ales o necesitate impusă din dorinţa de aderare a României, la începutul anului 2007, la Uniunea Europeană.

7 OMFP nr. 94/2001, paragraful 4.6. 8 OMFP nr. 94/2001, paragraful 5.13-5.32. 9 OMFP nr. 94/2001, paragraful 5.33-5.40. 10 OMFP nr. 94/2001, paragraful 5.39-5.40. 11 OMFP nr. 94/2001, art. 5.17.

192

1.1.2. Sistemul juridic Pornind de la studiile comparative realizate în domeniul dreptului, pe plan

mondial se pot evidenţia două mari sisteme de drept12: sistemul de drept romano-ger-man şi sistemul de drept cutumiar (common-law).

A. Sistemul de drept romano-german (sau continental, ce grupează sistemul francez, italian, spaniol, portughez, belgian, cel al Americii Latine şi cel german) se caracterizează prin faptul că sistemele naţionale s-au format pe baza dreptului roman, ceea ce presupune preponderenţa legii scrise.

Rolul legilor în cadrul unui astfel de sistem juridic este acela de a descrie şi a prezenta un comportament acceptabil din punct de vedere legal, iar reglementările contabile au drept scop impunerea unor reguli specifice contabilităţii, ca parte importantă a modului de asigurare a conduitei în lumea afacerilor.

Dimensiunile reglementării contabile variază de la o ţară la alta, chiar în cadrul ţărilor aparţinând aceluiaşi sistem juridic. În Franţa, spre exemplu, reglementarea contabilă este impusă tuturor entităţilor ce exercită o activitate comercială, indiferent de forma lor juridică. În Germania, regulile contabile depind nu numai de forma juridică dar şi de mărimea întreprinderilor.

În România, la ora actuală, reglementările contabile devin opozabile tuturor întreprinderilor însă, în mod diferenţiat, în funcţie de mărimea lor. Spre exemplu, prin Ordonanţa de Guvern nr. 61/2001 de modificare şi completare a Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, agenţii economici au fost împărţiţi în trei categorii, în funcţie de reglementările contabile aplicate, şi anume:

• Persoane juridice care aplică Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (societăţi comerciale cotate la Bursa de Valori Bucureşti, unele regii autonome, companii şi societăţi naţionale, alte întreprinderi de interes naţional, precum şi unele categorii specifice de societăţi ce operează pe piaţa de capital). Aceste reglementări au fost aprobate prin OMFP nr. 94/2001, publicat în „Monitorul Oficial al României” nr. 85/2001.

• Persoane juridice care aplică Reglementări contabile simplificate, armo-nizate cu directivele europene, elaborate şi aprobate prin OMFP nr. 306/2002, cu aplicabilitate începând cu 1 ianuarie 2003, dată la care îşi încetează valabilitatea Regu-lamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991, aprobat prin HG nr. 704/1993.

• Societăţi comerciale încadrate prin reglementări speciale în categoria microîntreprinderilor. După cum se cunoaşte, aceste societăţi aplică, în prezent, prevederile Normelor Metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii la microîntreprinderi, aprobate prin OMFP nr. 1880/2001, publicat în „Monitorul Oficial al României” nr. 65/2001. Încadrarea unei întreprinderi în categoria microîn-treprinderilor este legată de îndeplinirea concomitentă a două criterii de mărime, evaluate pe baza informaţiilor aferente anului precedent, şi anume: cifra de afaceri, până la 100.000 euro şi numărul mediu de salariaţi, până la 9 salariaţi.

B. Sistemul de drept cutumiar este produsul unei evoluţii istorice îndelungate, specifică tradiţiilor culturale ale insulelor britanice, ce presupune un salt într-o mentalitate şi într-o tradiţie juridică profund deosebite de cele cu care suntem obişnuiţi, care necesită însuşirea unor concepte inedite şi a unui mod de a gândi juridic ce nu ne este propriu.

12 Neag, R., Reforma contabilităţii româneşti, între modelul francez şi cel anglo-sa-

xon, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

193

Dezvoltarea fără precedent a comerţului în Anglia a dus la apariţia unui nou tip de contracte, în care sistemul de drept bazat pe cutume, tradiţii, acte nescrise, a guvernat şi guvernează încă, teritorii ce au depăşit limitele Marii Britanii. (Aceasta, datorită expansiunii coloniale britanice, pe vaste teritorii din Africa, Asia şi America).

Din punct de vedere contabil, ţările de drept cutumiar se caracterizează printr-un minimum de reglementare legală şi mai mult pe o autoreglementare realizată prin actul normalizator al profesiei contabile liberale. De regulă, reglementările contabile naţionale sunt consecinţa diferitelor evenimente sau circumstanţe, ce apar în anumite momente, şi care necesită a fi protejate prin lege. În Anglia, spre exemplu, apariţia societăţilor de capitaluri, ca urmare a revoluţiei industriale, a avut drept consecinţă elaborarea Legii Societăţilor Comerciale (1844), iar în plan contabil, elaborarea unei legislaţii care, „s-a străduit să evite ca un atare instrument (contabilitatea) să fie folosit în detrimentul finanţatorilor” (investitori, creditori)13.

Opus tipului de reglementare contabilă specifică ţărilor cuprinse în sistemul juridic „continental”, în care normele contabile se caracterizează printr-un grad scăzut de flexibilitate (acestea fiind elaborate pe baza unui Cod Comercial ce tinde să rămână în vigoare o perioadă lungă de timp), reglementările contabile elaborate în cadrul ţărilor cu un sistem de drept cutumiar se caracterizează printr-o flexibilitate crescută. Aceasta „este rezultatul unui echilibru care se menţine tot atâţia ani cât condiţiile economice nu se schimbă’14. Când mediul economic în care aceasta a luat naştere se modifică sau când apar anumite evenimente imprevizibile (fracturi istorice, spre exemplu), o nouă reglementare nu va ezita să apară.

De asemenea, faţă de reglementările contabile aparţinând statelor aflate sub influenţa sistemului juridic „continental” (Franţa sau Germania, spre exemplu), unde legislaţia este destul de abundentă, în cazul reglementările contabile specifice sistemului juridic cutumiar legea nu enunţă decât câteva prescripţii, practicienii fiind cei chemaţi să rezolve problemele aplicative. Chiar dacă reglementarea contabilităţii, în cazul unor astfel de ţări, rezultă dintr-un parteneriat între stat şi profesia contabilă liberală, guvernul nu intervine decât dacă o anumită problemă practică nu se poate realiza fără implicarea sa.

1.1.3. Relaţia dintre contabilitate şi fiscalitate

În ţările Europei Continentale (cazul Germaniei, Austriei, Italiei, Franţei şi chiar al României) contabilitatea este dependentă de fiscalitate. În consecinţă, fiscalitatea exercită o influenţă importantă asupra contabilităţii, precum şi asupra abordărilor reţinute în materie de evaluare. Din acest considerent, în cele mai multe cazuri, aceste ţări manifestă tendinţa de a-şi subevalua profitul în scopul minimizării impozitului aferent, iar aplicarea principiului prudenţei devine o practică obişnuită. Este şi cazul ţării noastre care, după 1994, a adoptat, după cum am prezentat anterior, un tip de sistem contabil bazat pe o contabilitate puternic „poluată” fiscal. Existenţa provizioanelor reglementate în cadrul bilanţului, calcularea valorii amortizabile a imobilizărilor în funcţie de duratele normale de funcţionare ale acestora, stabilite la nivel naţional, fără a se ţine seama de condiţiile

13 Feleagă, N., Sisteme contabile comparate. Contabilităţile anglo-saxone, vol. I, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

14 Idem.

194

specifice ale fiecărei întreprinderi, sunt doar câteva exemple care reliefează strânsa legătură dintre contabilitate şi fiscalitate. Influenţa britanică asupra reformei contabile în România, exercitată începând cu anul 2001, va avea drept efect, se pare, slăbirea legăturii dintre contabilitate şi fiscalitate.

Semnele unei atare slăbiri au fost date de dispariţia din cadrul formatului bilanţului aprobat prin OMFP nr. 94/2001 a provizioanelor reglementate (chiar dacă, paradoxal, în cadrul noului plan de conturi, grupa de conturi privind provizioanele reglementate, se menţine), precum şi de prezenţa în cadrul contului de profit şi pierdere a unei rubrici referitoare la impozitele amânate.

În cadrul ţărilor ce operează în cadrul unui sistem juridic cutumiar, asistăm la o decuplare a contabilităţii de fiscalitate. Această decuplare conduce la concentrarea atenţiei acestora asupra comunicării financiare, în special pentru satisfacerea necesităţilor informaţionale ale investitorilor de capital, iar înregistrările contabile nu sunt influenţate de calculul profitului fiscal.

1.1.4. Modalitatea de finanţare a întreprinderilor

De regulă, întreprinderile îşi pot asigura sursele de finanţare fie prin îndatorare (prin apelul la credite bancare) fie apelând la creşterea capitalurilor proprii prin recursul la piaţa financiară.

Modalitatea în care o întreprindere este finanţată (care este determinată, în mare măsură de stadiul de dezvoltare economică al ţării în care aceasta acţionează), afectează contabilitatea în mai multe feluri. Spre exemplu, în ţările în care se recurge, în special, la finanţarea întreprinderilor prin creşterea capitalurilor proprii (cazul ţărilor anglo-saxone), reglementările contabile vor încerca să pună la dispoziţia utilizatorilor (în special a investitorilor) informaţiile necesare luării deciziei de a investi. Dimpotrivă, în ţările în care întreprinderile recurg la finanţarea lor apelând la creditul bancar, prin intermediul băncilor (cazul ţărilor Europei Continentale), regulile de evaluare şi măsurare în contabilitate vor fi mai prudente, create în special în scopul protejării creditorilor.

Predominanţa finanţării bancare are drept consecinţă dezvoltarea lentă a informării financiare deoarece băncile solicită întreprinderilor, de regulă, informaţii financiare şi contabile destul de succinte. Spre deosebire de acest tip de întreprinderi, o societate cotată la Bursă trebuie să furnizeze informaţii financiare mereu mai complete, menite să reflecte situaţia economică reală a acesteia. Pot fi întâlnite şi situaţii în care o societate cotată la Bursă va avea tendinţa de a supraevalua atât profitul, cât şi activele sale, din raţiuni ce ţin de creşterea credibilităţii ei pe piaţa financiară.

1.2. Sisteme contabile recunoscute pe plan internaţional

În pofida diferenţelor existente între sistemele contabile ale diferitelor ţări,

anterior evocate, între ţări există, totuşi, şi numeroase intercorelaţii culturale, ceea ce a permis încadrarea acestora în două mari sisteme contabile, care nu reprezintă altceva decât două modele de cerere de informaţii contabile la nivel internaţional:

a) modelul contabil continental (al Europei Continentale); b) modelul contabil anglo-saxon. Caracteristicile fundamentale ale celor două modele contabile sunt puse în

evidenţă în tabelul 2.

195

Tabelul 2

Sisteme contabile Sisteme continentale Sisteme anglo-saxone

Mediul economic şi social Originea finanţării – sectorul bancar principal; – pieţe financiare în principal; Cultura – orientare statală; – individualistă;

Sistemul juridic – dominat de dreptul scris. legea oferă reguli contabile detaliate;

– dominat de jurisprudenţă regulile sunt elaborate de organizaţii;

Sistemul fiscal – relaţii strânse între fiscalitate şi contabilitate;

– contabilitatea este independentă de fiscalitate;

Obiectivele contabilităţii Utilizatori principali ai situaţiilor financiare

– creanţieri, autorităţi fiscale, investitori;

– investitorii;

Principii contabile

– dominaţia principiului prudenţei; – influenţa nefastă asupra utilităţii decizionale a informaţiei contabile;

– reprezentarea exactă; – imaginea fidelă;

Extinderea publicării – tendinţe la publicare limitată;

– tendinţa la o largă publicare;

Latitudinea în materie contabilă

– numeroase opţiuni de contabilizare şi de evaluare;

– puţine opţiuni de contabilizare şi evaluare;

Calculul beneficiului

– calculul unui beneficiu prudent care poate fi distribuit:

– principiul prudenţei; – limită în distribuirea beneficiului; – tendinţă la crearea de rezerve latente;

– calculul beneficiului util luării deciziilor:

– reprezentarea exactă, imaginea fidelă; – dominaţia principiului independenţei exerciţiului; – fără limită în distribuirea beneficiilor; – fără rezerve latente;

Relaţia contabilitate –fiscalitate

– influenţa reciprocă a contabilităţii şi a fiscalităţii;

– independenţa contabilităţii şi fiscalităţii;

Exemple de ţări

– Belgia, Germania, Franţa, Grecia, Italia, Portugalia, Elveţia.

– Australia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Canada, Noua Zeelandă, Olanda, Singapore, Japonia, SUA.

2. ARMONIZAREA/CONVERGENŢA SISTEMELOR CONTABILE:

DEFINIRE, NECESITATE, SCOP

2.1. Armonizarea/convergenţa contabilă: definire Nu putem vorbi despre normalizarea contabilă la nivel regional sau

internaţional (termen întâlnit în literatura de specialitate sub denumirea de

196

armonizare/convergenţă contabilă) şi, implicit, despre necesitatea armonizării contabile, fără a face referire, mai întâi, la conceptul de normalizare contabilă, concept ce caracterizează evoluţia contemporană a contabilităţii.

Citându-l pe Jean Francois Casta, profesorii N. Feleagă şi I. Ionaşcu în lucrarea Tratat de contabilitate financiară apreciază că „normalizarea contabilă este procesul prin care se armonizează prezentarea documentelor de sinteză, metodele contabile şi terminologia”, iar efortul normalizării contabile se concretizează în definirea de postulate, principii şi norme contabile.

În mod curent, normalizarea contabilă constă în definirea de norme (pe baza postulatelor şi a principiilor contabile) şi apoi, în aplicarea acestora.

Însă, chiar la nivelul unei ţări, necesităţile informaţionale sunt foarte diverse, iar uneori contradictorii: contabilii şi experţii (cei care formează specialişti în domeniul contabilităţii), nu sunt întotdeauna de acord asupra conţinutului normelor şi asupra consecinţelor lor economice şi financiare. Tocmai de aceea, „normele contabile trebuie să fie punctul de echilibru al tuturor tendinţelor exprimate”.15

2.2. Necesitatea armonizării/convergenţei contabile la nivel european şi

internaţional Tranziţia spre economia de piaţă, proces întâlnit mai ales în cazul fostelor ţări

socialiste, produce restructurări şi reorganizări ale mediului economic, reconsiderarea rolului şi a locului statului în economie.

1. Privatizarea unor întreprinderi se înscrie în procesul firesc al acestor restructurări. Transferul unor societăţi din proprietatea statului în sectorul privat a creat noi necesităţi în materie de capitaluri private. În multe situaţii, proprietarii aparţin uneia sau mai multor naţiuni străine care doresc aplicarea unui sistem contabil uniform, prin utilizarea de norme contabile internaţionale, care să conducă la degajarea de informaţii contabile comparabile cu cele obţinute de alte societăţi din lume.

2. Necesitatea normalizării contabile internaţionale derivă şi din dorinţa întreprinderilor în aplicarea unui sistem contabil uniform, obţinut pe baza standardelor de contabilitate internaţionale. Dacă întreprinderile sunt obligate să-şi întocmească situaţiile financiare conform mai multor referenţiale contabile (norme internaţionale pentru a-şi informa investitorii pe diferitele pieţe financiare în care ele operează şi norme locale pentru piaţa locală, mai ales din considerente fiscale), pe lângă faptul că îşi pierd credibilitatea în faţa potenţialilor investitori, utilizarea a două tipuri de norme reprezintă o operaţiune greoaie, dar mai ales costisitoare.

3. Normalizarea contabilă internaţională este necesară şi datorită diversităţii producătorilor şi utilizatorilor de informaţie contabilă, precum şi datorită dezechilibrelor care pot exista între cererea şi oferta de informaţii contabile. Acţionând ca un „arbitru” între cererea şi oferta de informaţie contabilă, aceasta are rolul de a asigura starea de echilibru între „actorii jocului social” ai contabilităţii, de a concilia interesele divergente ale acestora, prin existenţa şi a unor tratamente alternative, în aplicarea unor norme, alături de un tratament de bază.

15 Feleagă, N., I. Ionaşcu, Tratat de contabilitate financiară, vol.I, Editura

Economică, Bucureşti, 1998, p. 261.

197

4. Necesitatea armonizării contabile este legată, însă, mai ales, de credibilitatea contabilităţii. Pentru a fi credibile, „produsele” contabilităţii trebuie măsurate, evaluate pe baze unitare. Aplicarea de norme contabile diferite, conduce la obţinerea de rezultate diferite, cu implicaţii asupra comparabilităţii şi credibi-lităţii informaţiilor financiare.

3. EUROARMONIZAREA CONTABILĂ

3.1. Influenţa directivelor europene în armonizarea/convergenţa

sistemelor contabile O dimensiune a normalizării contabile internaţionale este procesul de

armonizare contabilă desfăşurat în cadrul Uniunii Europene. Acest proces, început în anii ’70, face parte din armonizarea dreptului

societăţilor comerciale pentru ţările membre ale Uniunii Europene şi vizează armonizarea sistemelor contabile ale statelor membre, elaborând în acest sens directive ce vor trebui încorporate în legislaţia fiecărui stat membru. Astfel, UE elaborează:

• Directiva a IV-a, în 25 iulie 1978, privind coordonarea dispoziţiilor naţionale cu privire la structura şi conţinutul conturilor anuale şi raportului de gestiune, modurile de evaluare şi publicarea acestor documente, în special pentru societăţile cu responsabilitate limitată şi societăţilor pe acţiuni (78/660/CEE);

• Directiva a VII-a, în iunie 1983, privind armonizarea întocmirii conturilor consolidate (83/349/CEE);

• Directiva a VIII-a, în 10 aprilie 1984, privind calificarea profesională a experţilor contabili (84/253/CEE).

Caracteristica directivelor contabile europene constă în aceea că elaborarea lor se face după schema unui proces legislativ şi nu se bazează pe un cadru conceptual care să asigure coerenţa normelor. Directivele contabile europene prevăd foarte multe opţiuni care pot fi legiferate prin normele contabile naţionale, fapt ce a determinat menţinerea de importante diferenţieri între normele contabile naţionale. Aceste diferenţieri se menţin, şi pentru faptul că procesul de euroarmonizarea contabilă nu are la bază o doctrină unitară, ci două curente doctrinare, două abordări, şi anume:

• O abordare anglo-saxonă, întâlnită în cadrul ţărilor aflate sub influenţa dreptului cutumier ca Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Olanda.

Acest tip de abordare privilegiază informaţia furnizată investitorilor, de unde şi primordialitatea acordată contului de profit şi pierdere, în raport cu bilanţul. Pentru evaluarea acţiunilor unei întreprinderi, adesea se utilizează metode care iau în calcul profitul net (net profit after taxation), ori profitul net după deducerea intereselor minoritarilor (minority interest), informaţii preluate din contul de profit şi pierdere. Mai mult, pentru a răspunde nevoilor de capitaluri, acest tip de întreprinderi sunt interesate în furnizarea de informaţii financiare mereu mai complete, mai transparente, cuprinse într-un raport de mărime acceptabilă, adresat, în special proprietarilor şi furnizorilor de capitaluri. Transparenţa în comunicarea financiară poate fi pusă şi pe seama faptului că acest tip de întreprinderi nu au motive de a-şi ascunde profitul, ştiut fiind că, într-un astfel de sistem, contabilitatea este decuplată de fiscalitate.

• O abordare continentală, bazată pe principiul prudenţei, care privilegiază protecţia creditorilor întreprinderii şi fiscul. O astfel de abordare o întâlnim în

198

cadrul celorlalte ţări ale Uniunii Europene (Franţa, Germania, spre exemplu), aflate sub incidenţa dreptului roman. În astfel de ţări în care nu se poate trasa o linie de demarcaţie între contabilitate şi fiscalitate, rezultatul contabil serveşte ca bază pentru determinarea rezultatului fiscal, statul este utilizatorul principal al informaţiei contabile, drept pentru care aprobarea normelor contabile se face pe cale legislativă. În cadrul unor astfel de ţări, transparenţa în comunicarea financiară devine mai redusă, iar tehnicile de contabilitate creativă proliferează, în ideea diminuării rezultatului impozabil.

Prin urmare, directivele contabile europene sunt un amestec de tradiţii contabile ale lumii anglo-saxone şi ale Europei Continentale, care se intercorelează şi intercondiţionează reciproc.

3.2. Contribuţia Directivei a IV-a a Uniunii Europene

în armonizarea/convergenţa sistemelor contabile Emisă de Consiliul de Miniştri la 25 iulie 1978 şi publicată în „Official

Journal” no. 1222, 14/08/78 p. 0011, Directiva se bazează pe articolul 54(3)(g) al Tratatului de la Roma, fiind un compromis între abordarea de tip legislativ a raportării financiare şi abordarea bazată pe recunoaşterea primatului imaginii fidele.

Deşi foarte detaliat, documentul oferă posibilitatea alegerii între mai multe alternative de rezolvare a problemelor specifice şi acordă statelor membre opţiuni suplimentare în ceea ce priveşte implementarea ei.

La începutul lucrărilor Directivei, două teorii aveau să se confrunte: cea germană şi cea olandeză. Germanii, dispuneau la cea dată, de Legea privind societăţile pe acţiuni, cea care a inspirat Directiva în ceea ce priveşte evaluarea conform metodei costurilor istorice şi adoptarea de instrucţiuni detaliate de prezentare a bilanţului şi a contului de profit şi pierdere. Olandezii au inspirat lucrările Directivei în ceea ce priveşte libertatea alegerii bazelor de evaluare şi descrierea sumară a conturilor anuale. În această etapă, textul proiectului Directivei se referea la conturile anuale care trebuiau să satisfacă, în mod obligatoriu, principiile unei contabilităţi conform regulilor şi sinceră şi să confere o imagine‚ cât se poate de sigură asupra întreprinderii.

Intrarea Danemarcei şi a Marii Britanii în Uniunea Europeană, avea să aducă a o altfel de abordare privind imaginea fidelă, astfel încât, în redactarea finală a proiectului de Directivă, conturile trebuiau să satisfacă principiile unei contabilităţi conform regulilor şi să confere o imagine fidelă asupra întreprinderii. Aceste ţări au inspirat lucrările Directivei şi în ceea ce priveşte conferirea unei finalităţi calitative documentelor de sinteză, prin introducerea regulilor de prezentare a conturilor anuale, precum şi a celor de evaluare.

Forma finală a Directivei a IV-a a plecat de la ideea conform căreia „patrimoniul social al societăţilor de capitaluri, a căror activitate depăşeşte, în mod evident, teritoriul unui stat, este singura garanţie pe care aceste entităţi o oferă terţilor”16, atenţi la modalităţile de evaluare folosite de întreprinderi pentru a aprecia mărimea şi realitatea acestuia, precum şi de la faptul că măsurarea drepturilor de patrimoniu şi a rezultatelor sunt în strânsă dependenţă de metodele folosite. Directiva nu a exclus nici constatarea unor diferenţe de calcul şi evaluare

16 Feleagă, N., Îmblânzirea junglei contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 1996.

199

pe care întreprinderile comunitare le utilizau în legătură cu fuziunea pieţelor naţionale. Tocmai de aceea, Uniunea şi-a propus elaborarea unei directive care să caute „cel mai mic numitor comun”17 al acestor puncte de vedere.

Procesul de optimizare a Directivei a continuat cu formula finală, în care imaginii fidele îi este recunoscută supremaţia asupra celorlalte principii contabile. Sunt reorganizate modalităţile de prezentare a informaţiilor contabile şi se acordă o importanţă mai mare anexelor la bilanţ. Se reformulează principiile contabile, astfel încât conţinutul lor să devină mai clar.

Directiva a IV-a trebuia introdusă în legislaţia statelor comunitare până în iulie 1980, însă, nici una din ţările membre nu s-au putut conforma acestui termen. Actualmente, prevederile Directivei a IV-a sunt aplicate pe teritoriul întregii Uniunii Europene, ba chiar şi pe teritoriul altor state ce nu sunt membre ale Uniunii, dar care, speră să adere la aceasta (este şi cazul ţării noastre).

Cu toate eforturile pe care Uniunea Europeană le-a făcut şi le face pe linia armonizării sistemelor contabile ale ţărilor membre, există totuşi domenii-cheie asupra cărora consensul nu a fost încă atins, prevederile Directivei fiind evazive. În această situaţie se găseşte problema evaluării. Unele ţări favorizează ajustarea la schimbările de preţ (Olanda, spre exemplu), în timp ce altele îşi bazează foarte mult evaluarea pe costurile istorice (Germania, spre exemplu).

Ca document, Directiva a IV-a este alcătuită din 61 articole, grupate în 12 secţiuni ce împart textul pe probleme, şi se deschide cu o expunere de motive care are rolul de a-i justifica necesitatea.

Articolul 1 al Directivei precizează că documentul se aplică tuturor socie-tăţilor pe acţiuni, societăţilor cu răspundere limitată şi echivalentele lor.

Dispoziţia fundamentală, însă, a Directivei, este reprezentată de articolul 2. Conform acestui articol, conturile anuale cuprind bilanţul, contul de profit şi pierdere şi anexa, cele trei documente formând un tot, iar faţă de normele IASB, Directiva nu prevede în mod obligatoriu un tablou de finanţare.

Obiectivul primordial al armonizării prezentării conturilor este stipulat tot în articolul 2. Acesta solicită conferirea unei imagini fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor unei societăţi. Paragrafele următoare ale acelu-iaşi articol relevă că, pentru a realiza acest obiectiv, poate fi necesară prezentarea de informaţii complementare celor prevăzute de Directivă sau derogare, în cazuri excepţionale, de la anumite dispoziţii ale ei. În cazul derogării, faptul trebuie să fie indicat în anexă cu precizarea motivelor şi efectelor asupra conturilor. Articolul (6) prevede că statele membre pot să autorizeze sau să ceară divulgarea de informaţii suplimentare.

Prezentarea conturilor este tratată în articolele 3-30. Sunt prevăzute scheme obligatorii pentru prezentarea bilanţului (articolele 9-10) şi contului de profit şi pierdere (articolele 23-26).

Pentru bilanţ sunt posibile două prezentări: orizontală (articolul 9) şi verticală (articolul 10):

• schema articolului 9 prezintă bilanţul sub formă de cont, activul putând fi descompus în 6 rubrici, notate de la A la F, iar pasivul, în 5 rubrici, notate de la A la E;

• schema articolului 10 prezintă bilanţul sub formă de listă şi permite calculul fondului de rulment, ansamblul rubricilor fiind notat de la A la L.

17 Idem.

200

Modul de prezentare a celor două scheme de bilanţ se prezintă după cum urmează:

Schema articolului 9 Activ Pasiv

A. Capitalul subscris nevărsat B. Cheltuieli de constituire C. Activ imobilizat D. Activ circulant E. Conturi de regularizare F. Pierderea exerciţiului

A. Capitaluri proprii B. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli C. Datorii D. Conturi de regularizare E. Beneficiul exerciţiului

Schema articolului 10 A. Capital subscris nevărsat B. Cheltuieli de constituire C. Activul imobilizat D. Activul circulant E. Conturi de regularizare F. Datorii a căror valoare reziduală nu este superioară unui an G. Activul circulant (inclusiv E) care excede datoriilor cu durata reziduală mai mică sau egală unui an H. Mărimea totală a elementelor de activ după deducerea datoriilor a căror valoare reziduală nu este superioară unui an I. Datorii a căror valoare reziduală este superioară unui an J. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli K. Conturi de regularizare L. Capitaluri proprii

Modelele de bilanţ prezentate mai sus pun în evidenţă următoarele: 1. Ordonarea posturilor bilanţiere se face, de regulă, în funcţie de criteriul

lichidităţii18 activului, respectiv exigibilităţii19 pasivului. Mai exact, ordonarea posturilor de activ se face în ordinea inversă a lichidităţii lor (de la cele mai puţin lichide, cum este cazul activelor imobilizate, către cele mai lichide, cum este cazul disponibilităţilor băneşti), iar a posturilor de pasiv, în ordinea inversă a exigibilităţii lor (de la cele mai puţin exigibile, cum este cazul capitalurilor, către cele mai exigibile, cum este cazul datoriilor curente).

2. Rubricile bilanţului sunt divizate în trei categorii de informaţii, în funcţie de gradul lor de detaliere, astfel: titlurile principale sunt precedate de litere; subtitlurile sunt precedate de cifre romane; subdiviziunile sunt precedate de cifre arabe.

3. Posturile bilanţiere provin din agregarea soldurilor conturilor sintetice, iar schemele de bilanţ pot fi mai mult sau mai puţin dezvoltate, în funcţie de mărimea întreprinderilor. Directiva lasă întreprinderilor posibilitatea înscrierii creanţei privind capitalul subscris nevărsat fie ca prima rubrică a activului (rubrica A), fie ca element component al activului circulant (rubrica D), indiferent de modul de prezentare a bilanţului, sub formă de listă sau sub formă de cont.

18 Lichiditatea se referă la perioada de timp în care un activ poate fi transformat în bani. 19 Exigibilitatea reprezintă termenul de decontare a pasivelor.

201

4. În ambele forme de prezentare a bilanţului, cheltuielile de constituire sunt înscrise distinct, în cadrul rubricii B, ceea ce permite efectuarea unor analize detaliate pe baza informaţiilor cuprinse în acest post.

5. În ambele forme de prezentare a bilanţului, rezultatul exerciţiului apare înscris în cadrul ultimei rubrici. În cazul primei forme de prezentare, acesta apare în activ, dacă întreprinderea înregistrează pierdere (rubrica F), sau în pasiv, dacă aceasta înregistrează beneficiu (rubrica E). În cazul formei listă de prezentare a bilanţului, indiferent dacă rezultatul îmbracă forma de profit sau de pierdere, acesta devine parte componentă a capitalurilor proprii (rubrica L).

6. Forma listă de prezentare a bilanţului, agreată în mod deosebit de ţările anglo-saxone, prezintă, faţă de forma bilaterală, anumite detalieri, şi anume:

a) prezintă datoriile pe două categorii de exigibilitate: datorii a căror valoare reziduală nu este superioară unui an (rubrica F) şi datorii a căror valoare reziduală este superioară unui an;

b) pune în evidenţă anumiţi indicatori, precum „necesarul în fond de rulment” (rubrica G) şi „capitaluri permanente” (rubrica E), pe baza cărora întreprinderile pot proceda la calcule de analiză complete, ce pot determina solvabilitatea, lichiditatea şi rentabilitatea. Tocmai de aceea, acest model de bilanţ a fost şi este considerat superior modelului sub formă bilaterală, fiind deschis spre analiza financiară a firmei.

Directiva a IV-a europeană recomandă ţărilor comunitare adoptarea uneia sau a ambelor scheme de prezentare a bilanţului. Ţări precum Franţa, Germania, Belgia, Grecia utilizează schema orizontală de bilanţ, în timp ce Danemarca, Luxemburg, utilizează ambele scheme de bilanţ. În Marea Britanie şi Irlanda, bilanţul sub formă de listă pare a fi o practică curentă. Tot o practică curentă a ţărilor comunitare o reprezintă prezentarea cifrelor de bilanţ, atât pentru exerciţiul în curs, cât şi pentru cel anterior încheiat, prin prezenţa de coloane distincte ce permit efectuarea de comparaţii între situaţia de la începutul şi de la sfârşitul exerciţiului financiar. Pot fi întâlnite şi situaţii în care (cazul Germaniei, spre exemplu) bilanţul conţine coloane suplimentare ce indică creşterile sau diminuările perioadei, pentru acele structuri patrimoniale ce au o influenţă pe termen lung asupra întreprinderii, cum ar fi activele durabile, datoriile mai mari de un an, capitalul, rezervele etc.

Ambele scheme de bilanţ prevăd un număr considerabil de informaţii. Cu toate acestea, prin articolele 2-59, Directiva prezintă dispoziţii prin care, o serie de informaţii complementare, ce prezintă o importanţă semnificativă (care ar putea afecta evaluările sau deciziile utilizatorilor de informaţie contabilă) vor trebui prezentate în anexă (dispoziţiile sunt valabile atât pentru bilanţ, cât şi la contul de profit şi pierdere).

Schemele de bilanţ şi ale contului de profit şi pierdere reclamă un număr considerabil de informaţii, iar alte informaţii complementare trebuie să fie furnizate de anexă. Astfel, articolul 43 enunţă minimum de indicaţii pe care anexa trebuie să le cuprindă. De asemenea, articolele 2-42 conţin numeroase dispoziţii ce prescriu cazurile în care menţionarea anumitor fapte şi informaţii numerice trebuie să fie făcută în anexă.

Directiva a IV-a europeană propune, în articolele 23-26, patru scheme de prezentare a contului de profit şi pierdere:

• o schemă sub formă de listă, cu prezentarea cheltuielilor după natura sau originea lor (articolul 23) (vezi anexa 1);

202

• o schemă sub formă de cont, cu prezentarea cheltuielilor după natura sau originea lor (articolul 24) (vezi anexa 2);

• o schemă sub formă de listă, cu prezentarea cheltuielilor după destinaţia lor (articolul 25) (vezi anexa 3);

• o schemă sub formă de cont, cu prezentarea cheltuielilor după destinaţia lor (articolul 26) (vezi anexa 4).

Această flexibilitate manifestată de Directivă, printr-o propunere extensivă a numărului de scheme de prezentare a contului de profit şi pierdere, ca şi oferirea întreprinderilor a dreptului de a opta între mai multe scheme de prezentare ale acestuia, se datorează diferenţelor de cultură a ţărilor comunitare. Spre exemplu, francezii şi germanii au o tradiţie bazată pe preferinţa prezentării cheltuielilor şi a veniturilor după natura lor economică. Uzanţele franceze demonstrează că normalizatorii recomandă întreprinderilor să întocmească un cont de profit şi pierdere sub formă tabelară, cu structurarea cheltuielilor după natură, considerând că un astfel de model de cont de profit şi pierdere s-ar preta mai bine calculării soldurilor intermediare de gestiune. Anglo-saxonii privilegiază, dimpotrivă, structurarea veniturilor şi cheltuielilor după funcţiile întreprinderii, deoarece un astfel de model ar fi preferat de investitori. Drept urmare, statele membre ale Uniunii Europene, pot opta, în prezentarea contului de profit şi pierdere, pentru una din următoarele scheme:

Anexa 1 Structura detaliată a contului de profit şi pierdere, format „listă”,

cu prezentarea cheltuielilor după natura lor

1. Mărimea netă a cifrei de afaceri 2. Variaţia stocurilor de produse finite şi lucrări în curs de execuţie 3. Lucrări efectuate de întreprindere, pentru sine, înregistrate în activ 4. Alte venituri din exploatare 5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materiale consumabile b) Alte cheltuieli externe 6. Cheltuieli de personal a) Salarii şi alte drepturi de personal b) Cheltuieli sociale, cu menţionarea separată a celor care acoperă pensiile 7. a) Corectările de valoare privind cheltuielile de constituire, imobilizările corporale şi necorporale

b) Corectările de valoare privind elementele activului circulant, în măsura în care ele depăşesc corectările normale de valoare în cadrul întreprinderii

8. Alte cheltuieli de exploatare 9. Venituri care provin din participaţii, cu menţionarea separată a celor ce provin de la întreprinderile legate

10. Venituri care provin din alte valori mobiliare şi din alte creanţe ale activului imobilizat, cu menţionarea separată a celor ce provin de la întreprin-derile legate

11. Alte dobânzi şi venituri asimilate, cu menţionarea separată a celor ce provin de la întreprinderile legate

12. Corectările de valoare privind imobilizările financiare şi valorile mobiliare aparţinând activului circulant

13. Dobânzi şi cheltuieli asimilate, cu menţionarea separată a celor ce vizează întreprinderile legate

14. Impozitul asupra rezultatului care provine din activităţile ordinare 15. Rezultatul care provine din activităţi ordinare, după impozitare 16. Venituri excepţionale

203

17. Cheltuieli excepţionale 18. Rezultatul excepţional 19. Impozitul asupra rezultatului excepţional 20. Alte impozite care nu figurează în posturile anterioare 21. Rezultatul exerciţiului

Anexa 2

Structura detaliată a contului de profit şi pierdere, format „cont”, cu prezentarea cheltuielilor după natura lor

A. Cheltuieli B. Venituri 1. Reducerea stocului de produse

finite şi în curs de execuţie 1. Mărimea netă a cifrei de afaceri

2. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materiale consumabile b) Alte cheltuieli externe

2. Creşterea stocului de produse finite şi lucrări în curs de execuţie

3. Cheltuieli de personal a) Salarii şi alte drepturi de personalb) Cheltuieli sociale, cu menţio-narea separată a celor care acoperă pensiile

3. Lucrări efectuate de întreprindere, pentru sine, înregistrate în activ

4. a) Corectările de valoare privind cheltuielile de constituire, imobili-zările corporale şi necorporale b) Corectările de valoare privind elementele activului circulant, în măsura în care ele depăşesc corectările normale de valoare în cadrul întreprinderii

5. Alte cheltuieli de exploatare 4. Alte venituri din exploatare 6. Corectările de valoare privind

imobilizările financiare şi valorile mobiliare aparţinând activului circulant

5. Venituri care provin din participaţii, cu menţionarea separată a celor ce provin de la întreprinderile legate

7. Dobânzi şi cheltuieli asimilate, cu menţionarea separată a celor ce vizează întreprinderile legate

6. Venituri care provin din alte valori mobiliare şi din alte creanţe ale activului imobilizat, cu menţio-narea separată a celor ce provin de la întreprinderile legate

7. Alte dobânzi şi venituri asimilate, cu menţionarea separată a celor ce provin de la întreprinderile legate

8. Impozitul asupra rezultatului care provine din activităţile ordinare

8. Rezultatul care provine din activităţi ordinare, după impozitare

9. Rezultatul* care provine din activităţi ordinare, după impozitare

10. Cheltuieli excepţionale 9. Venituri excepţionale 11. Impozitul asupra rezultatului

excepţional

12. Alte impozite care nu figurează în posturile anterioare

13. Rezultatul exerciţiului 10. Rezultatul exerciţiului * În formatul orizontal sau de „cont” al contului de profit şi pierdere, rezultatele sunt

trecute în coloana „cheltuieli”, în caz de profit, sau în coloana „venituri”, în caz de pierdere.

204

Anexa 3 Structura detaliată a contului de profit şi pierdere, format „listă” cu prezentarea

cheltuielilor după destinaţia lor

1. Mărimea netă a cifrei de afaceri 2. Costul producţiei prestaţiilor furnizate, pentru realizarea cifrei de afaceri (inclusiv corectările de valoare) 3. Rezultatul brut care provine din cifra de afaceri 4. Costurile de distribuţie (inclusiv corectările de valoare) 5. Cheltuielile generale administrative (inclusiv corectările de valoare) 6. Alte venituri din exploatare 7. Venituri care provin din participaţii, cu menţionarea separată a celor care provin de la întreprinderile legate 8. Venituri care provin din alte valori mobiliare şi din creanţe ale activului imobilizat, cu menţionarea separată a celor care provin de la întreprinderile legate 9. Alte dobânzi şi venituri asimilate, cu menţionarea separată a celor care provin de la întreprinderile legate 10. Corectările de valoare privind imobilizările financiare şi valorile mobiliare aparţinând activului circulant 11. Dobânzi şi cheltuieli, cu menţionarea separată a celor care provin de la întreprinderile legate 12. Impozitul asupra rezultatului care provine din activităţile ordinare, după impozitare 13. Rezultatul care provine din activităţi ordinare, după impozitare 14. Venituri excepţionale 15. Cheltuieli excepţionale 16. Rezultatul excepţional 17. Impozitul asupra rezultatului excepţional 18. Alte impozite care nu figurează la posturile anterioare 19. Rezultatul exerciţiului

Anexa 4

Structura detaliată a contului de profit şi pierdere, format „cont” cu prezentarea cheltuielilor după destinaţia lor

A. Cheltuieli B. 1. Costurile de producţie ale presta-

ţiilor furnizate, pentru realizarea cifrei de afaceri (inclusiv corec-tările de valoare)

1. Mărimea netă a cifrei de afaceri

2. Alte venituri din exploatare 2. Costurile de distribuţie (inclusiv corectările de valoare) 3. Venituri care provin din partici-

paţii, cu menţionarea separată a celor care provin de la întreprin-derile legate

3. Cheltuielile generale administrative (inclusiv corectările de valoare)

4. Corectările de valoare privind imobilizările financiare şi valorile mobiliare aparţinând activului circulant

4. Venituri care provin din alte valori mobiliare şi din creanţe ale activului imobilizat, cu menţio-narea separată a celor care provin de la întreprinderile legate

205

5. Dobânzi şi cheltuieli, cu menţionarea separată a celor care provin de la întreprinderile legate

5. Alte dobânzi şi venituri asimilate, cu menţionarea separată a celor care provin de la întreprinderile legate

6. Impozitul asupra rezultatului care provine din activităţile ordinare

7. Rezultatul care provine din activităţi ordinare, după impozitare

6. Rezultatul care provine din activităţi ordinare

8. Cheltuieli excepţionale 7. Venituri excepţionale 9. Impozitul asupra rezultatului

excepţional

10. Alte impozite care nu figurează la posturile anterioare

11. Rezultatul exerciţiului 8. Rezultatul exerciţiului

Opţiunea întreprinderilor între utilizarea unuia din cele patru formate de cont de profit şi pierdere, constituie o dovadă a flexibilităţii prevederilor Directivei. De altfel, prevederile acesteia referitoare la contul de profit şi pierdere au constituit modele de inspiraţie pentru normalizatorii diferitelor ţări, ce au acţionat în sisteme contabile diferite. Astfel, primul format al contului de profit şi pierdere, sub formă de listă şi cu structurarea cheltuielilor după natură, a inspirat normalizatorii români în elaborarea unui model de cont de profit şi pierdere reglementat prin Legea contabilităţii nr. 82/1991, iar cel de-al doilea format, sub formă de cont şi cu structurarea cheltuielilor după natură, a fost preferat de practicienii francezi (chiar dacă Planul Contabil General recomandă întreprinderilor utilizarea celui de-al doilea format, sub formă de listă). Ţările anglo-saxone preferă utilizarea celui de-al treilea format, sub formă de listă, cu structurarea cheltuielilor după destinaţia lor sau funcţiile întreprinderii, considerându-l cel mai adecvat necesităţilor informaţionale ale investitorilor, adapat unei economii de piaţă viabile.

Statele membre pot prescrie utilizarea uneia sau a mai multor scheme ale celor două conturi anuale principale. Articolul 3, însă, precizează că nu este permisă modificarea prezentării conturilor anuale de la un an la altul.

Articolele 4 şi 6 „pledează” pentru o anumită flexibilitate a schemelor, în sensul că anumite posturi, precedate de cifre arabe, pot să fie grupate atunci când ele nu sunt semnificative sau când astfel de regrupări aduc un plus de claritate. De asemenea, este autorizată şi o subdivizare mai detaliată a posturilor, cu condiţia ca structura să fie respectată. În schimb, în conformitate cu articolul 7, este interzis să se opereze compensări între posturile de activ şi de pasiv, precum şi între cheltuieli şi venituri, interdicţie care corespunde esenţei aplicării principiului necompensării în contabilitate.

Directiva a IV-a include regulile de evaluare în articolele 3-42. În fapt, aceste reguli de evaluare relevă principii contabile general acceptate, aşa după cum stipu-lează şi articolul 31: principiul continuităţii activităţii, principiul prudenţei, principiul permanenţei metodelor, principiul necompensării, principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere, principiul specializării exerciţiilor, principiul costului istoric.

Articolul 32 precizează că evaluarea trebuie făcută conform convenţiei costului istoric, în timp ce articolul 33 prevede că, în aşteptarea unei coordonări ulterioare între statele membre, acestea pot, prin derogare de la convenţia costurilor istorice, să autorizeze sau să impună tuturor societăţilor sau numai unei părţi din acestea:

206

– evaluarea pe baza valorii de înlocuire, pentru imobilizările corporale, a căror utilizare este limitată în timp şi pentru stocuri;

– evaluarea pe baza altor metode decât cele prevăzute, metode destinate să ţină cont de inflaţie, pentru posturile care figurează în conturile anuale, inclusiv capitalurile proprii;

– o reevaluare a imobilizărilor corporale şi financiare. Dacă în privinţa prezentării şi publicării conturilor, exceptând jocul

opţiunilor, se poate spune că Directiva a IV-a şi-a îndeplinit rolul său armonizator, nu acelaşi lucru se poate spune în privinţa principiilor contabile, ţările membre adoptând unele sau altele din principiile contabile prevăzute de Directivă.

Directiva a IV-a face referire şi raportul de gestiune care, în conformitate cu articolul 46, trebuie să conţină o dare de seamă fidelă asupra evoluţiei afacerilor şi a situaţiei societăţii. Raportul trebuie să mai cuprindă şi indicaţii privind: evenimentele importante survenite după data închiderii exerciţiului, evoluţia previzibilă a societăţii, activităţile în materie de cercetare şi dezvoltare.

Conform articolului 51, societăţile trebuie să supună controlului conturile lor anuale, de către una sau mai multe persoane abilitate, în virtutea legii naţionale privind controlul conturilor.

3.3. Limitele armonizării/convergenţei contabile europene

O analiză efectuată de reputaţii profesori A. Prost şi L. Klee evidenţiază

numeroasele puncte nevralgice ale acestora. Desigur, cei doi autori acordă circumstanţe dispozitivului contabil european, afirmând că „mişcarea se probează mergând”, dar aceasta nu înseamnă că „trebuie să fie ascunse obstacolele care trebuie depăşite”:

• Barierele lingvistice, deoarece nu există o limbă oficială, în raport cu celelalte (aşa după cum engleza se impune în textele IASC). Ca atare, este posibil, uneori, să se interpreteze o dispoziţie a Directivei în limba specifică unui stat, într-un sens diferit de cel care a fost dat în limbile celorlalte ţări ale Comunităţii.

• Tradiţiile naţionale relevate, de exemplu, în concepţia despre drept (ţări de drept scris sau ţări de drept cutumiar) şi care influenţează asupra modalităţilor de aplicare a textelor într-un domeniu în care „obiectivitatea este rege, dar, în care aprecierea subiectivă este regină”.

• Tehnicile de gestiune şi de informare care diferă de la o ţară la alta şi de la o profesie la alta.

• Jocul opţiunilor, care apare pe tot parcursul textelor directivelor şi care se referă la principiile de întocmire, evaluarea bunurilor, prezentarea conturilor anuale, anexa, dispoziţiile în materie de publicare şi control al conturilor.

Cele prezentate demonstrează că armonizarea contabilă europeană este departe de a fi reconciliat culturile. Adevărata reuşită a directivelor rezidă în aceea că acestea nu pot fi ignorate în comunitate şi, în plus, ele constituie referinţă pentru alte ţări decât cele membre.

La ora actuală, principala preocupare la nivel european o reprezintă compatibilizarea reglementărilor contabile europene cu normele contabile internaţionale. Aceasta devine o necesitate, în contextul în care conturile anuale ale întreprinderilor transnaţionale şi ale societăţilor cotate, întocmite în conformitate cu legislaţiile lor naţionale, deşi bazate pe directivele europene, nu pot fi acceptate pe pieţele internaţionale de capitaluri.

207

4. CONVERGENŢA SISTEMELOR CONTABILE PE PLAN INTERNAŢIONAL

4.1. Argumente în favoarea armonizării contabile internaţionale

Societăţile multinaţionale sunt obligate în prezent să stabilească două serii de

conturi: conturi consolidate, conform normelor ţării societăţii-mamă (pentru nevoile pieţei capitalurilor) şi conturi individuale pentru fiecare filială, stabilite după regulile locale. Prin urmare, dacă societatea-mamă este cotată pe mai mult de o piaţă financiară, este necesar întocmirea unui al doilea ansamblu de conturi consolidate pentru pieţele de capitaluri străine. Însă, tocmai lipsa de uniformitate şi comparabilitate a informaţiilor contabile constituie adesea un obstacol pentru investitorii internaţionali.

În general, normele contabile internaţionale sunt preferabile celor americane, deoarece propun o serie de reguli considerate mai acceptabile decât principiile americane, cât şi faptului că guvernele, din motive politice, refuză să adopte norme contabile americane sau orice alte norme naţionale (Walton, 1996). Astfel, IASC/IASB este considerat ca fiind singurul forum mondial de contabilitate unde diferitele culturi contabile naţionale converg către o doctrină contabilă comună. Acest organism devine o „garanţie contra adoptării, de ansamblul comunităţii financiare, de norme americane făcute de americani, fără contrapropuneri echilibrate, ţinând cont de ideile valabile ce pot fi emise de neamericani20.

O a doua motivaţie care determină armonizarea sistemelor contabile o constituie „voinţa de a unifica condiţiile concurenţei dintre ţări”.21 Dacă unul sau mai mult state din cadrul unei uniuni economice posedă un sistem contabil permisiv sau favorabil, întreprinderile sunt tentate să-şi transfere sediul social, modificând concurenţa.

4.2. Este IASC/IASB un organism armonizator?

Principalul obiectiv al acestui organism internaţional a fost acela „să

elaboreze şi să publice, în interesul publicului, norme contabile internaţionale ce vor trebui să fie respectate cu ocazia prezentării conturilor anuale şi a situaţiilor financiare, precum şi să asigure acceptarea acestor norme la nivel mondial”22. Caracteristica acestora este aceea că ele nu sunt impuse întreprinderilor sau ţărilor, şi pot fi utilizate de întreprinderile din întreaga lume în mai multe moduri23:

• ca fundament al reglementărilor contabile naţionale în multe ţări; • ca tratament de bază de către anumite ţări care îşi îmbunătăţesc propriile

reglementări (ţări industrializate, ţări cu o economie în dezvoltare – China, ţări din Asia, Europa Centrală şi fosta Uniune Sovietică);

• de către bursele de valori şi autorităţile de reglementare care permit societăţilor externe şi celor interne să prezinte situaţiile financiare în conformitate cu standardele internaţionale de contabilitate;

20 Gelard, Gilbert, Harmonisation des normes comptables: mythes et realites, „Revue Francaise de Comptabilite”, nr. 251/1993.

21 Commision des Communantés européennes, L’avenir de l’armonization comptable dans les Communantés, Conférence des 17-18 janvier 1990, Bruxelles.

22 Feleagă, N., I. Ionaşcu, Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 467.

23 Standardele internaţionale de contabilitate 2001.

208

• de organismele supranaţionale, cum ar fi Comisia Europeană, care îşi declară totala încredere în capacitatea IASC de a obţine rezultate care să satisfacă necesităţile pieţelor de capital;

• de un număr de societăţi aflate într-o continuă creştere. Normele contabile internaţionale se impun, însă, prin calitatea lor şi prin spiritul

de independenţă în care sunt elaborate. Calitatea normelor IASB este dată de procedura de elaborare a acestora care, în toate cazurile, face apel la numeroase consultaţii, atât la nivel de grup consultativ, cât şi la nivelul membrilor IASB. Cât priveşte spiritul de independenţă, acesta este dat de procedura în care acestea sunt elaborate.

În prezent, realizările IASB constau, în principal, în elaborarea unui „Cadru general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare”, denumit şi cadru conceptual, aprobat de către Consiliul IASB în aprilie 1999 şi publicat în iulie 1999, şi a unui număr de 42 de norme contabile internaţionale.

Cu toate realizările IASB pe linia armonizării sistemelor contabile ale diferitelor ţări, să nu ne imaginăm, totuşi, că procesul de impunere a normelor sale, diferitelor state, a fost unul uşor. De pildă, în martie 1974, când IASB a emis primul draft (standard), Consiliul Corpului Contabil Britanic se pregătea să aprobe trei noi reglementări ale practicii contabile. Marea Britanie a lucrat, de asemenea, la încorporarea în legea britanică a directivelor Comunităţii Europene. Aceasta ar putea sugera că eforturile de armonizare pe plan internaţional coincid cu eforturile de reglementare ale standardelor naţionale în cele mai importante ţări dezvoltate, de unde şi dificultăţile apărute în impunerea standardelor internaţionale.

Literatura contabilă oferă şi alte variate motive pentru lipsa de acceptare a standardelor internaţionale. McComb24 sugerează că, conflictele datorate variaţiei în atitudinile socio-politice referitoare la organizarea şi controlul societăţii, a presiunilor interne din partea pieţelor de capital, a guvernelor, băncilor şi diferenţele în standardele profesionale şi educaţionale ale contabililor, dintre UE şi IASC/IASB, împiedică procesul de armonizare a contabilităţii pe plan mondial.

Anul 2002, se pare, reprezintă începutul unui nou drum pentru IASC/IASB. În perioada 18-20 aprilie a.c., Consiliul însărcinat cu aspectele tehnice ale IASB a ţinut prima sa reuniune. Pentru ca IASB să-şi întărească credibilitatea în faţa comunităţii financiare internaţionale, reuniunea a adoptat noul statut al IASB. Acesta prezintă importanţă prin faptul că pune capăt sistemului de delegări ale celor 13 ţări membre, în favoarea unei structuri compuse din 14 experţi independenţi, din care 12 permanenţi, ce vor lucra la procesul de elaborare a normelor contabile internaţionale. Pentru a marca diferenţa faţă de normele precedente, viitoarele norme contabile internaţionale se vor numi IFRS – International Financial Reporting Standard. Primul Consiliu al IASB ce a avut loc în aprilie 2002 a omologat, simbolic, referenţialul adoptat de vechea structură şi a pregătit programul de lucru pentru următoarele luni. IASB şi-a propus, în viitorul apropiat, obiective ambiţioase, ca25:

1. Revizuirea IAS 39 privind instrumentele financiare, în scopul generalizării evaluării tuturor elementelor, evenimentelor sau tranzacţiilor pe baza valorii juste. De altfel, privitor la IAS 39, în anul 1999, prin proiectul Joint Working Group of Standards Setters, pus în aplicare de vechiul Consiliu al IASC, s-a lansat o

24 Desmond, McComb, Harmonisation of European Corporate Financial Reporting,

1985, p. 31, 58. 25 Brunet, Jean Paul, Revista „S.I.C.”, nr. 194 /iunie-iulie 2001 (sinteză).

209

consultare internaţională privind evaluarea la „valoarea justă” a tuturor instrumentelor financiare ce figurează în bilanţ. De asemenea, proiectul vizează şi ultimele două norme votate de IASC: IAS 40 „Imobile de plasament” şi IAS 41 „Agricultură”.

2. Unificarea normelor contabile europene pentru întreprinderile cotate (obiectiv neîndeplinit de directivele contabile europene). În acest sens, Uniunea Europeană va adopta un regulament prin care normele contabile internaţionale privind conturile consolidate ale acestor întreprinderi devin obligatorii începând cu anul 2005.

3. Realizarea unei înţelegeri cu SUA pentru a răspunde necesităţilor de mondializare a pieţelor financiare.

4. Accelerarea convergenţei dintre normele aplicabile în diversele ţări. În acest sens, 7 membri ai noului Consiliu au fost desemnaţi membri de legătură (laison members) cu organismele de reglementare din SUA, Anglia, Franţa, Germania, Japonia, Canada şi Australia.

5. Introducerea în contabilitate ţărilor membre ale Uniunii Europene a normelor contabile internaţionale şi interzicerea utilizării normelor americane (US GAAP), pentru societăţile cotate (cazul de astăzi al Franţei).

Cu toate acestea, IASB nu poate fi considerat ca un „supranormalizator” care federalizează totul. Numai întreprinderile multinaţionale şi marile societăţile cotate pe pieţele financiare străine trebuie să-şi prezinte conturile lor în conformitate cu normele IASB sau cu normele americane US GAAP. Celelalte societăţi, în măsura în care doresc, pot să-şi prezinte conturile, fie în conformitate cu normele locale, fie cu cele internaţionale. Mai mult, IASB este un organism normalizator fără putere coercitivă, deoarece aplicarea normelor sale este facultativă. Însă, multe dintre ţările dezvoltate au considerat aceste norme ca fiind elementul de referinţă în procesul de normalizare a contabilităţii, iar alte ţări în curs de dezvoltare sau în tranziţie la o economie de piaţă (este şi cazul ţării noastre) au integrat prevederi ale normelor contabile internaţionale în doctrina lor contabilă.

4.3. Cadrul contabil conceptual al IASC/IASB, referenţial

şi teorie normativă pentru România

4.3.1. Necesitatea unui cadru de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare

Cadrul de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare, denumit şi cadrul contabil conceptual IASC/IASB, reprezintă o încercare de sistematizare a elementelor teoretice ale contabilităţii într-o construcţie coerentă, care să ghideze practica contabilă.

Definirea conceptelor financiar-contabile în perioada 1975-1985 realizată de FASB, organismul american al normalizării contabile, a constituit baza definiţiilor adoptate ulterior de mai multe organisme de elaborare a standardelor precum şi de IASB.

Din necesitatea apropierii poziţiilor şi a armonizării reglementărilor, a normelor contabile şi a procedurilor legate de pregătirea şi prezentarea situaţiilor financiare, în anul 1989, IASB, elaborează şi publică propriul său cadru conceptual, denumit şi „Cadrul de pregătire şi prezentare a situaţiilor financiare” (Framework for the Preparation and Presentation of Financial Statements). Scopul acestuia este de a oferi o orientare membrilor Consiliului IASB în activitatea de elaborare a standardelor, de a-i sprijini pe cei care întocmesc şi auditează situaţii

210

financiare în interpretarea standardelor sau în rezolvarea unor probleme la care nu se face referire în cadrul acestora.

Deşi IASB este un organism care nu este abilitat din punct de vedere juridic să impună în mod direct sau să aplice aceste standarde, datorită cadrului conceptual coerent, acesta a reuşit să-şi impună standardele ca un element valoros care a fost recunoscut de comunitatea internaţională de afaceri.

4.3.2. Obiectivele cadrului de pregătire şi prezentare

a situaţiilor financiare IASB, atribuie următoarele obiective cadrului său conceptual:26 – să sprijine Consiliul în elaborarea viitoarelor Standarde Internaţionale de

Contabilitate (IAS) şi în revizuirea celor existente; – să sprijine Consiliul în promovarea armonizării reglementărilor,

standardelor şi procedurilor de contabilitate referitoare la prezentarea situaţiilor financiare prin realizarea unor concepte de bază care să reducă numărul tratamentelor contabile alternative permise de IAS;

– să sprijine organismele naţionale de elaborare a standardelor, în procesul de dezvoltare a standardelor naţionale;

– să sprijine pe cei ce întocmesc situaţii financiare conform IAS pentru a face faţă problemelor care nu se regăsesc în acestea;

– să sprijine auditorii în formarea unei opinii referitoare la conformitatea situaţiilor financiare cu IAS;

– să sprijine utilizatorii la interpretarea informaţiilor prezentate în situaţiile financiare elaborate în conformitate cu IAS;

– să furnizeze informaţii celor interesaţi de activitatea IASB privind modul de elaborare a standardelor.

În paragraful 2, Consiliul precizează că acest cadru nu este o normă contabilă internaţională şi, prin urmare, nu defineşte un standard de evaluare sau informare, iar în paragraful 3, Consiliul precizează în situaţia în care apare un conflict între cadru şi o normă internaţională, obligaţiile prevăzute de respectiva normă prevalează asupra acestui cadru.

4.3.3. Arhitectura cadrului de pregătire şi prezentare

a situaţiilor financiare Cadrul Conceptual cuprinde o prefaţă şi 110 paragrafe, ce tratează următoa-

rele probleme: 1. Introducerea; 2. Obiectivul situaţiilor financiare; 3. Principii de bază; 4. Caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare; 5. Elementele care compun situaţiile financiare; 6. Recunoaşterea (luarea în cont) elementelor situaţiilor financiare; 7. Evaluarea elementelor situaţiilor financiare; 8. Conceptele de capital şi de menţinere de capital.

26 Cadrul General IASB, paragraful 1.

211

1. Obiectivul situaţiilor financiare, conform Cadrului Conceptual IASB, paragraful 12, constă în furnizarea de informaţii privind poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii, utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor lor economice.

Paragraful 9 al Cadrului Conceptual structurează utilizatorii situaţiilor financiare în 7 categorii, descriind şi necesităţile lor informaţionale, astfel:

a. Investitorii, persoanele care aportează capitaluri, „ofertanţii de capital şi consultanţii lor”, solicită informaţii financiare pentru a se decide asupra momentului în care să cumpere, să conserve sau să vândă acţiuni, precum şi informaţii care să permită determinarea capacităţii întreprinderii de a plăti dividende.

b. Angajaţii sunt interesaţi de informaţiile cu privire la stabilitatea şi rentabilitatea întreprinderii, precum şi de informaţii care vizează nivelurile de salarizare, avantajele oferite de întreprindere în materie de pensionare, natura şi mărimea oportunităţilor în privinţa angajării lor.

c. Creditorii financiari sunt interesaţi de informaţiile privind determinarea măsurii în care împrumuturile acordate şi dobânzile aferente vor fi rambursate la scadenţă.

d. Furnizorii şi alţi creditori comerciali sunt interesaţi de informaţii care le permit să determine dacă sumele care le sunt datorate vor fi plătite la scadenţă, în măsura în care de acest lucru depinde continuitatea activităţilor lor.

e. Clienţii solicită informaţii despre continuitatea activităţii întreprinderii, în special în situaţia care au relaţii cu aceasta pe termen lung, sau când activităţile lor sunt dependente.

f. Guvernul şi instituţiile sale sunt interesaţi de informaţii privind activitatea de ansamblu a întreprinderilor, în vederea stabilirii politicii fiscale şi a calculării venitului naţional şi a altor indicatori statistici similari.

g. Publicul solicită informaţii despre evoluţia recentă şi tendinţele viitoare ale întreprinderii, despre contribuţia acesteia la economia locală, îndeosebi în ceea ce priveşte ocuparea şi formarea forţei de muncă, dar şi de taxele şi impozitele vărsate de aceasta la bugetul local. Mişcările ecologiste şi cele de protecţia consumatorului sunt, de asemenea, interesate de consecinţele activităţii desfăşurată de întreprindere asupra mediului.

2. Caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare sunt atributele care determină utilitatea informaţiei oferită de situaţiile financiare. Paragrafele 25-46 ale Cadrului Conceptual, prezintă patru astfel de caracteristici: inteligibilitatea, relevanţa, credibilitatea şi comparabilitatea, susţinute de o serie de calităţi anexe. Totodată, Cadrul analizează restricţiile care trebuie respectate pentru ca informaţiile să răspundă la cele două calităţi fundamentale, relevanţa şi fiabilitatea.

Inteligibilitatea Paragraful 25 stipulează că situaţiile financiare trebuie să fie înţelese imediat

de utilizatori. Pentru aceasta, utilizatorii trebuie să dispună de cunoştinţe suficiente economice, de noţiuni de contabilitate şi să manifeste interes în studierea informaţiilor prezentate.

Relevanţa (pertinenţa) Paragraful 26 prevede că o informaţie este relevantă dacă aceasta influenţează

deciziile economice ale utilizatorilor, ajutându-i să evalueze evenimente trecute, prezente sau viitoare, confirmând sau corectând evaluările lor anterioare.

Paragraful 30 pledează asupra importanţei unei informaţii. Astfel, importanţa unei informaţii este apreciată prin consecinţele omisiunii sau inexactităţii sale

212

asupra deciziilor economice ale utilizatorilor, luate pe baza situaţiilor financiare. Această apreciere conduce la noţiunile de „informaţie semnificativă” şi „prag de semnificaţie”. Sunt considerate semnificative, acele informaţii a căror omisiune sau declarare eronată ar putea influenţa, în mod semnificativ, deciziile luate pe baza lor, iar pragul de semnificaţie depinde de mărimea elementului sau a erorii, judecat în împrejurările specifice ale omisiunii sau declarării eronate. Prin urmare, pragul de semnificaţie reprezintă mai degrabă o limită decât o însuşire calitativă pe care informaţia trebuie să o aibă pentru a fi utilă.

Credibilitatea (fiabilitatea) Conform Cadrului Conceptual IASC/IASB, paragraful 31, o informaţie este

credibilă atunci când aceasta nu conţine erori sau elemente care să conducă la interpretări eronate şi, deci, utilizatorii pot avea încredere în ea.

Prin paragrafele 43-46, Cadrul Conceptual IASC/IASB prezintă limitele ce privesc informaţia relevantă şi credibilă.

O primă limită (restricţie) se referă la oportunitate, adică la respectarea termenelor în prezentarea informaţiei financiare. O informaţie neoportună, poate conduce la pierderea pertinenţei ei.

O a doua limită se referă la echilibrul între avantaje şi costuri (avantajul cost-beneficiu). Pentru ca o informaţie să fie utilă în luarea deciziilor, avantajele obţinute, ca urmare a utilizării informaţiei, trebuie să fie superioare costului necesitat de producerea acesteia, cu toate că evaluarea avantajelor şi a costurilor presupune o anumită doză de relativitate.

O altă limită se referă la existenţa unui anumit echilibru între caracteristicile calitative ale informaţiei financiare. Obţinerea acestui echilibru este necesară, în special, pentru satisfacerea obiectivelor situaţiilor financiare, şi este cu atât mai greu de obţinut cu cât importanţa relativă a acestor caracteristici este rezultatul judecăţilor profesionale.

Şi nu în ultimul rând, formula clasică de acceptabilitate a informaţiei finan-ciare cuprinsă în documentele de sinteză este aceea că aceasta trebuie să ofere o imagine fidelă sau să reprezinte fidel situaţia financiară, performanţele şi evoluţia situaţiei financiare ale întreprinderii, prin realizarea principalelor caracteristici calitative şi prin aplicarea de norme contabile pertinente.

Comparabilitatea Informaţia cuprinsă în situaţiile financiare trebuie să fie comparabilă, în

sensul că utilizatorii trebuie să poată compara situaţiile financiare ale unei întreprinderi în timp pentru a identifica tendinţele în poziţia financiară şi performanţele sale. Totodată, comparabilitatea informaţiei financiare trebuie să fie asigurată şi în spaţiu, adică utilizatorii trebuie să poată compara situaţiile financiare ale diferitelor întreprinderi, pentru a evalua poziţia lor financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare.

3. Elementele care compun situaţiile financiare Cadrul Conceptual IASB defineşte (ca şi FASB, de altfel), cinci elemente,

denumite structuri ale situaţiilor financiare, astfel: – pentru bilanţ sunt definite activele, datoriile şi capitalurile proprii, elemente

ce caracterizează poziţia financiară a întreprinderii; – pentru contul de profit şi pierdere sunt definite veniturile şi cheltuielile,

elemente ce caracterizează performanţa întreprinderii. IASB completează noţiunile de venituri şi cheltuieli cu cele de „plusuri de

valoare” (beneficii) şi „minusuri de valoare” (pierderi), ceea ce conduce la

213

efectuarea distincţiei între rezultatul activităţilor ordinare de celelalte tipuri de rezultat.

În viziunea cadrului conceptual IASB: • un activ reprezintă o resursă controlată de întreprindere ca rezultat al unor

evenimente trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere (paragraful 49 a);

• o datorie reprezintă o obligaţie actuală a întreprinderii ce decurge din evenimente trecute şi prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficiile economice (paragraful 49 b), iar capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale (paragraful 49 c).

Din definiţiile acestor structuri bilanţiere, se poate desprinde concluzia că la stabilirea momentului în care un element satisface definiţia activelor, datoriilor sau capitalurilor proprii, trebuie acordată atenţie substanţei şi realităţii economice a acestora, şi nu numai formei lor juridice, lucru sugerat de sintagma „beneficii econo-mice viitoare”. Astfel, în cazul leasingului financiar, spre exemplu, deoarece locatarul achiziţionează avantajele economice legate de utilizarea activului dat în leasing, pentru cea mai mare parte a duratei sale de viaţă utile, în contrapartida unei obligaţii de a plăti, pentru utilizarea acestui drept, respectivul activ va fi înregistrat în bilanţ.

Privitor la datorii, una din caracteristicile esenţiale ale acestora, desprinse însăşi din definiţie, este aceea că ele reprezintă obligaţii actuale ale întreprinderii, care, însă provin din evenimente trecute. Într-adevăr, o datorie prezentă provine din evenimente sau tranzacţii ce au fost deja consumate. Mai mult, stingerea datoriei prezente presupune ca întreprinderea să cedeze din resursele care constituie avantaje economice cu scopul de a satisface dreptul celeilalte părţi (prin diminuare de disponibilităţi, prin transferul altor active, prin prestarea de diverse servicii, prin înlocuirea prezentei obligaţii cu o altă obligaţie, prin conversia obligaţiei în capital etc.).

Definiţiile activelor şi datoriilor sunt complementare, de vreme ce activele sunt resurse economice controlate de întreprindere, provenite din evenimente (tranzacţii) trecute, de la care se aşteaptă avantaje economice viitoare, iar datoriile sunt obligaţii actuale, provenite din tranzacţii trecute ce transferă avantaje economice viitoare. Datorită acestei complementarităţi, putem deduce că activele pot fi utilizate pentru a deconta datorii, în timp ce unele active sunt obţinute prin recursul la datorii. Identificarea unui activ poate conduce la identificarea unei datorii şi invers.

Cât priveşte capitalurile proprii, deşi sunt definite ca un sold rezidual, acestea fac obiectul clasificărilor în bilanţ. Astfel de clasificări pot fi relevante pentru nevoile decizionale diversificate ale utilizatorilor. De remarcat, însă, este faptul că mărimea capitalurilor proprii depinde de modul de evaluare a activelor şi a datoriilor întreprinderii, capitalurile proprii fiind, prin definiţie, determinate prin deducerea datoriilor din activele întreprinderii.

Cadrul Conceptual IASB, defineşte veniturile ca fiind creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor sau descreşteri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contribuţii ale acţionarilor (paragraful 70 a).

În viziunea Cadrului Conceptual IASC, veniturile înglobează atât veniturile ce provin din activităţi ordinare ale întreprinderii ca, de exemplu, vânzările, onorariile, dobânzile, dividendele şi chiriile, cât şi celelalte venituri şi plusurile de

214

valoare, indiferent că ele rezultă sau nu din activităţile ordinare ale întreprinderii şi indiferent că ele sunt realizate sau latente.

Cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari (paragraful 70 b). Acestea înglobează atât cheltuielile angajate în cursul normal al activităţilor ordinare ale întreprinderii, ca de exemplu, costul vânzărilor, cheltuielile de personal, sau cheltuielile cu amortizările, cât şi pierderile şi minusurile de valoare, indiferent dacă acestea sunt degajate sau nu de activităţile ordinare ale întreprinderii şi indiferent dacă ele sunt latente sau realizate.

4. Recunoaşterea elementelor situaţiilor financiare Prezentarea elementelor componente ale situaţiilor financiare nu este

suficientă pentru întocmirea bilanţului şi contului de profit şi pierdere. Pentru aceasta, elementele trebuie să satisfacă un concept de recunoaştere (constatare).

Conform IASB, criteriile de recunoaştere sunt satisfăcute dacă: – este probabil ca avantajele economice viitoare, cuprinse în elemente (active,

datorii, venituri, cheltuieli), referitoare la o întreprindere, să crească sau să scadă; – există un sistem fiabil de măsurare. Sensul termenului probabil este înconjurat de o oarecare nesiguranţă. Pentru

unii, el indică un procent de probabilitate de 51%; alţii consideră că este necesar un prag mai ridicat de probabilitate pentru ca un element al situaţiilor financiare să fie recunoscut. Adesea, elementele nerecunoscute vor trebui prezentate în note.

Fiabilitatea evaluării reprezintă cel de-al doilea criteriu de recunoaştere a unui element al situaţiilor financiare. Potrivit acestuia, elementele ce compun situaţiile financiare trebuie să poată fi măsurate.

Nu de puţine ori, însă, pentru a stabili valoarea unui element component al situaţiilor financiare, specialiştii apelează la estimări şi judecăţi profesionale. Totuşi, când nu se poate realiza o estimare raţională, elementul nu este luat în cont în situaţiile financiare în momentul respectiv.

Cadrul Conceptual IASB, prin paragrafele 89-98, oferă exemple privind recunoaşterea activelor, a pasivelor, a veniturilor şi a cheltuielilor cuprinse în situaţiile financiare. Astfel:

• Un activ este recunoscut în bilanţ atunci când este probabil ca el să genereze avantaje economice viitoare, în folosul întreprinderii şi când activul are un cost sau o valoare care poate fi măsurată în mod credibil sau nu poate fi recunoscut în bilanţ când este improbabil ca o plată efectuată să genereze avantaje economice viitoare, dincolo de perioada contabilă în curs.

• Un pasiv este recunoscut în bilanţ atunci când este probabil să genereze o pierdere reprezentativă de avantaje economice, ca urmare a decontării obligaţiei actuale şi atunci când mărimea acestei decontări poate fi măsurată în mod fiabil.

• Veniturile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când se produce o creştere de avantaje economice viitoare, generată de o creştere de active sau diminuare de pasive şi atunci când această creştere de avantaje economice viitoare poate fi măsurată în mod credibil. Aceasta înseamnă că recunoaşterea unui venit are loc concomitent cu constatarea unei creşteri de active sau unei diminuări de pasive, cum ar fi, spre exemplu, creşterea netă de active rezultată dintr-o vânzare de bunuri sau diminuarea de pasive provenită dintr-o amânare a unei datorii.

215

• Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când s-a produs o diminuare a avantajelor economice viitoare, generată de o diminuare de activ sau creştere de pasiv şi atunci când, diminuarea de avantaje economice viitoare poate fi măsurată în mod credibil. Aceasta înseamnă că recunoaşterea cheltuielilor se efectuează concomitent cu luarea în cont a unui pasiv suplimentar sau unei diminuări de activ, cum ar fi, spre exemplu, plata salariilor sau amortizarea bunurilor.

5. Evaluarea elementelor situaţiilor financiare Evaluarea este procedeul prin care se determină valorile la care structurile

situaţiilor financiare vor fi recunoscute în bilanţ şi contul de profit şi pierdere (paragraful 99).

Cadrul Conceptual IASB este, din punct de vedere al sistemelor de măsurare, foarte flexibil, permiţând întreprinderilor, în vederea măsurării elementelor componente ale situaţiilor financiare, utilizarea de diverse baze de evaluare, în combinaţii diferite. Astfel, sistemele de măsurare, recomandate de Cadrul Conceptual IASB se referă la (paragraful 99 a-d):

a. Costul istoric, conform căruia activele sunt înregistrate la suma plătită în numerar sau echivalent al numerarului sau la valoarea justă27 din momentul cumpărării lor, iar datoriile sunt înregistrate la valoarea echivalentelor obţinute în schimbul obligaţiei sau, în anumite împrejurări (cum ar fi, spre exemplu, impozitul pe profit), la valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în numerar sau echivalent al numerarului pentru a stinge datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor.

b. Costul curent, potrivit căruia activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau echivalent al numerarului care ar trebui plătită dacă acelaşi activ sau unul asemănător ar fi achiziţionat în prezent, iar datoriile sunt înregistrate la valoarea neactualizată în numerar sau echivalent al numerarului, necesară pentru a deconta în prezent obligaţia.

c. Valoarea realizabilă (de decontare a obligaţiei), potrivit căreia activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau echivalent al numerarului, care poate fi obţinută în prezent prin vânzarea normală a activelor, iar datoriile sunt înregistrate la valoarea lor de decontare, adică valoarea neactualizată care trebuie plătită pentru a achita datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor.

d. Valoarea actualizată, potrivit căreia activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor intrări nete de numerar, care urmează a fi generate în derularea normală a activităţii întreprinderii, iar datoriile sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieşiri de numerar, care se aşteaptă să fie necesare pentru a deconta datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor.

IASB nu privilegiază nici una din bazele de evaluare menţionate mai sus, cu toate că, în cadrul paragrafului 101 se specifică: „Baza de evaluare cel mai curent adoptată de întreprinderi în vederea întocmirii situaţiilor lor financiare, este costul istoric”, cu toate că, acesta este, în mod obişnuit, combinat cu alte baze de evaluare.

6. Conceptele de capital şi de menţinere a nivelului capitalului Conceptul financiar de capital şi conceptul fizic de capital, precum şi

conceptele de menţinere a capitalului financiar şi menţinere a capitalului fizic sunt prezentate în paragrafele 102-110 ale Cadrului Conceptual IASB.

27 IASB introduce noţiunea de „valoare justă” în anul 1995, prin IAS 32 referitoare la instrumentele financiare, în care se precizează: „valoarea justă reprezintă preţul la care un activ ar putea fi tranzacţionat sau decontată o datorie între două părţi competente, neavând nici o legătură de dependenţă între ele şi care acţionează în deplină libertate”.

216

Astfel, în paragraful 102 se menţionează că: a. În conformitate cu conceptul financiar de capital, precum „banii investiţi”

sau „puterea de cumpărare investită”, capitalul este sinonim cu activul net sau capitalurile proprii ale întreprinderii.

b. În conformitate cu conceptul fizic de capital, precum „capacitatea operaţională”, capitalul este considerat a fi capacitatea productivă a întreprinderii, bazată, spre exemplu, pe unităţile produse zilnic.

Conceptele de menţinere a capitalului sunt prezentate în paragraful 104. Astfel:

• Menţinerea capitalului financiar presupune că un profit este obţinut numai atunci când mărimea financiară a activelor nete, la sfârşitul perioadei, este mai mare decât aceeaşi mărime la începutul perioadei, după excluderea oricărei distribuiri în favoarea proprietarilor şi a oricărei contribuţii din partea acestora, în cursul perioadei.

• Menţinerea capitalului fizic presupune că un profit nu este obţinut decât în situaţia în care capacitatea de producţie fizică a întreprinderii, la sfârşitul perioadei, este mai mare decât capacitatea de producţie fizică de la începutul perioadei, după excluderea oricărei distribuiri în favoarea proprietarilor şi a oricărei contribuţii din partea lor, în cursul perioadei.

Diferenţa între cele două concepte de menţinere a capitalului, fizic şi financiar, constă în modul de prelucrare a efectelor schimbărilor de preţuri ale activelor şi pasivelor întreprinderii.

Se poate aprecia că o întreprindere a menţinut capitalul său, dacă aceasta posedă, la sfârşitul perioadei, tot atât capital cât avea şi la începutul perioadei, şi orice mărime excedentară, dincolo de cea pretinsă pentru menţinerea capitalului, reprezintă un profit (paragraful 107).

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt principalii factori care determină cristalizarea sistemelor contabile? 2. Care sunt cele două mari sisteme contabile recunoscute pe plan internaţional? 3. Care este contribuţia Directivei a IV-a a Uniunii Europene în armonizarea

sistemelor contabile? 4. Câte scheme de bilanţ prezintă Directiva a IV-a a Uniunii Europene? 5. Câte scheme de cont de profit şi pierdere prezintă Directiva a IV-a a

Uniunii Europene? 6. Caracterizaţi modelele de bilanţ şi cont de profit şi pierdere permise de

IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare”? 7. Care este cadrul privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare al

IASC/IASB? 8. Care sunt categoriile de utilizatori ai informaţiei financiare, conform

Cadrului Conceptual al IASC/IASB şi care sunt necesităţile lor informaţionale? 9. Comentaţi caracteristicile calitative ale informaţiilor cuprinse în situaţiile

financiare, prevăzute de Cadrul Conceptual al IASC/IASB. 10. Cum defineşte IASC/IASB activele, datoriile, capitalurile proprii,

veniturile şi cheltuielile? 11. Care sunt criteriile de recunoaştere prevăzute de Cadrul Conceptual al

IASC/IASB privind activele, datoriile, capitalurile proprii, veniturile şi cheltuielile? 12. Care sunt conceptele de menţinere a capitalului?

217

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. Unul din factorii de mai jos nu contribuie la dezvoltarea sistemelor

contabile. Care este acesta? a) sistemul politico-economic; b) sistemul juridic; c) armonizarea contabilităţii; d) relaţia dintre contabilitate şi fiscalitate; e) modalitatea de finanţare a întreprinderilor. 2. IFRS-urile reprezintă atât standarde, cât şi ______________ adoptate de

Consiliul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate. 3. Cadrul privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare al IASB

prevede mai multe atribute pe care trebuie să le îndeplinească informaţiile cuprinse în situaţiile financiare. Una dintre caracteristicile de mai jos nu este prevăzută de Cadrul privind întocmirea şi prezentare situaţiilor financiare al IASB. Care este aceasta?

a) inteligibilitatea; b) relevanţa (pertinenţa); c) credibilitatea (fiabilitatea); d) comparabilitatea; e) completitudinea.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Ionescu, Cicilia, Contabilitate. Bazele teoriei şi practicii contabile, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. *** OMFP nr. 94/2001 privind aprobarea Reglementărilor contabile româneşti

armonizate cu prevederile Directivei a IV-a a CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, în „Monitorul Oficial” nr. 85/februarie 2001.

218

CONTABILITATEA PERSOANELOR JURIDICE FĂRĂ SCOP PATRIMONIAL

Conf. univ. dr. Marinică DOBRIN

OBIECTIVE Prin conţinutul şi structura sa disciplina Contabilitatea persoanelor juridice

fără scop patrimonial oferă studenţilor din anii terminali, cadrul metodologic general pentru desăvârşirea pregătirii într-un domeniu atât de vast al contabilităţii.

Abordarea întregii problematici urmăreşte să lărgească orizontul conceptual şi aplicativ al viitorului economist, sprijinindu-se pe cunoştinţele deja acumulate de studenţi în cadrul obiectelor de studiu Bazele contabilităţii, Contabilitatea financiară, Contabilitatea de gestiune, Contabilitatea instituţiilor publice etc.

Cursul vine să completeze seria de discipline de învăţământ necesare formării specialiştilor în domeniul financiar contabil acoperind problematica unei nişe care nu a fost tratată până în prezent în învăţământul universitar românesc.

CUVINTE-CHEIE: persoane juridice fără scop patrimonial; asociaţia;

fundaţia; constituirea asociaţiilor; constituirea fundaţiilor; faza extrajudiciară; faza judiciară; utilitate publică; dizolvarea asociaţiilor/fundaţiilor; lichidarea asociaţii-lor/fundaţiilor; persoane juridice străine fără scop patrimonial; dizolvarea şi lichidarea persoanelor străine fără scop patrimonial; organizarea şi conducerea contabilităţii; principiile contabilităţii; registrele de contabilitate; evaluarea contabilă a patrimoniului; provizioane; planul de conturi; contabilitatea surselor proprii şi a împrumuturilor pe termen lung, aporturilor, diferenţelor de curs valutar, rezervelor, fondurilor proprii, rezultatului net al exerciţiului şi a repartizării acestuia, subvenţiilor pentru investiţii, împrumuturilor din emisiunea de obligaţiuni, imobilizărilor corporale, necorporale şi financiare, stocurilor de materii prime, decontărilor cu furnizorii, conturilor de asigurări sociale, protecţie socială şi conturi asimilate, decontărilor cu bugetul statului, decontărilor cu asociaţii, trezoreriei, cheltuielilor şi veniturilor, conturilor în afara bilanţului; amortizarea imobilizărilor destinate activităţii economice; documente de sinteză contabile; bilanţ; cont de profit şi pierdere; note explicative.

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND PERSOANELE JURIDICE

FĂRĂ SCOP PATRIMONIAL Persoanele juridice se pot clasifica din punct de vedere al naturii scopului în: • persoane juridice cu scop patrimonial, în această categorie intrând

societăţile comerciale; • persoane juridice fără scop patrimonial, adică asociaţii, fundaţii sau alte

organizaţii de acest fel, partide politice, patronate, organizaţii sindicale, culte

219

religioase, precum şi pentru altele asemenea înfiinţate în baza unor legi speciale în scopul desfăşurării de activităţi fără scop patrimonial1.

Beneficiile sau excedentul din activităţile fără scop patrimonial nu se distribuie între membrii fondatori. Ele sunt utilizate integral pentru atingerea scopului propus.

Lucrarea de faţă doreşte prin modul de tratare să arate complexitatea activităţilor desfăşurate de persoanele fără scop patrimonial în cadrul cărora asociaţiile şi fundaţiile deţin o pondere însemnată.

1.1. Delimitări şi definiţii ale asociaţiilor şi fundaţiilor care desfăşoară

activităţi fără scop patrimonial Scopul constituirii unei organizaţii fără scop patrimonial trebuie să fie licit,

determinat şi să aibă un anumit caracter de permanenţă. Asociaţia fără scop patrimonial este subiectul de drept constituit de trei sau

mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, comunitar sau, după caz, în interesul lor, personal patrimonial.2

Fundaţia este definită ca fiind subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii, ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar.

Atât fundaţiile cât şi asociaţiile fac parte din categoria organizaţiilor fără scop patrimonial.

1.2. Patrimoniul asociaţiilor şi fundaţiilor

Patrimoniul este format din ansamblul bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor ce

caracterizează situaţia unei entităţi patrimoniale la un moment dat.3 Patrimoniul poate fi definit sub două aspecte: juridic şi economic. Existenţa patrimoniului presupune îmbinarea a două elemente: – persoana fizică sau juridică, ca subiect de drepturi şi obligaţii; – bunurile economice, ca obiecte de drepturi şi obligaţii; Patrimoniul economic = patrimoniul juridic

1.3. Principalele asemănări şi deosebiri între asociaţii şi fundaţii a. Asemănări: – organizare de sine stătătoare; – un scop propriu; – un patrimoniu propriu;

1 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1829/2003, privind aprobarea

reglementărilor contabile pentru persoanele juridice fără scop patrimonial, în „Monitorul Oficial al României”, nr. 66 bis, 27 ianuarie 2004.

2 OG nr. 26/2000, în „Monitorul Oficial al României” nr. 39/21.02.2000, cu privire la asociaţii şi fundaţii.

3 Feleagă, N., Ionaşcu I., Contabilitatea financiară, vol.I, Editura Economică, Bucureşti, 1993, p. 71.

220

b. Deosebiri: Asociaţia Fundaţia

Scopul – are la bază munca asociaţilor, în general voluntară;

– elementul principal prin intermediul căruia se doreşte a duce la îndeplinire scopul propus îl constituie patrimoniul;

Caracterul juridic – poate dobândi sau nu perso-nalitatea juridică;

– nu pot funcţiona decât după dobândirea personalităţii juridice;

Numărul minim de membri

– trei persoane; – o persoană;

Persoanele care stau la baza înfiinţării lor

– asociaţi; – membru (membrii);

Patrimoniul iniţial – patrimoniul iniţial trebuie să fie cel puţin dublu salariului minim pe economie şi să fie vărsat în natura şi/sau în numerar.

– activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie la data constituirii fundaţiei.

2. CADRUL LEGISLATIV AL PERSOANELOR JURIDICE ROMÂNE

FĂRĂ SCOP PATRIMONIAL

2.1. Înfiinţarea persoanelor juridice fără scop patrimonial Procedura de constituire a asociaţiilor şi respectiv a fundaţiilor presupune

parcurgerea a două faze: faza extrajudiciară şi faza judiciară.

2.1.1. Constituirea asociaţiilor şi fundaţiilor Faza extrajudiciară În vederea dobândirii personalităţii juridice, atât pentru asociaţii cât şi pentru

fundaţii, asociaţii/fondatorii încheie actul constitutiv şi statutul asociaţiei/fundaţiei, în forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

În temeiul dreptului constituţional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fără a constitui o persoană juridică atunci când realizarea scopului propus permite aceasta.

Actul constitutiv al asociaţiilor şi fundaţiilor se întocmeşte conform prevederilor OG nr. 26/2000.

Întocmirea acestor acte de înfiinţare revine în sarcina asociaţilor/fondatorilor, după caz.

2.1.2. Înscrierea asociaţiilor şi fundaţiilor

Faza judiciară Punctul de pornire al fazei judiciare îl reprezintă cererea de înscriere a

asociaţiei/ fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, cerere care poate fi formulată de oricare dintre asociaţi/fondatori, cu condiţia ca cel care formulează cererea să fie împuternicit de asociaţia/fundaţia în cauză. Persoana împuternicită trebuie să fie nominalizată în actul constitutiv al asociaţiei/fundaţiei.

După înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, instanţa judecătorească va elibera, la cerere, reprezentantului asociaţiei/fundaţiei sau mandatarului acesteia, un certificat de înscriere.

221

În relaţiile cu terţii dovada personalităţii juridice se face cu certificatul de înscriere.

Odată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică, din oficiu, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei/fundaţiei, pentru evidenţa fiscală, cu menţionarea numărului de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Asociaţiile şi fundaţiile îşi pot constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de 3 membri, organe de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei.

În vederea dobândirii de către filială a personalităţii juridice, aceasta trebuie înscrisă în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Două sau mai multe asociaţii/fundaţii se pot constitui în federaţie. Exemplu: Comitetul Olimpic Român, Federaţia Română de Fotbal. Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează propria personalitate juridică, inclusiv patrimoniul. Federaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii sale în Registrul federaţiilor. Constituirea şi funcţionarea federaţiilor este similară asocia-ţiilor şi fundaţiilor.

O asociaţie sau o fundaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

• activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau comunitar; • funcţionează de cel puţin 3 ani şi a realizat o parte din obiectivele stabilite; • prezintă un raport din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare

semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului sau însoţit de bilanţurile şi bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani;

• valoarea activului patrimonial pe fiecare an în parte este cel puţin egală cu valoarea patrimoniului iniţial.

Recunoaşterea unei asociaţii sau a unei fundaţii de utilitate publică se face prin hotărâre a Guvernului. În acest scop, asociaţia sau fundaţia interesată adre-sează o cerere ministerului sau organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de competenţă îşi desfăşoară activitatea.

O federaţie poate fi recunoscută de Guvernul Romaniei ca fiind de utilitate publică dacă cel puţin două treimi din numărul asociaţiilor şi fundaţiilor care o alcătuiesc sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică.

2.2. Organizarea şi funcţionarea persoanelor juridice fără scop patrimonial

2.2.1. Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor

Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor fără scop patrimonial se realizează de: • Adunarea Generală; • Consiliul director; • cenzor sau comisie de cenzori. Adunarea Generală este organul de conducere al asociaţiilor, alcătuit din

totalitatea asociaţilor. Consiliul director asigură punerea în executare a hotărârilor Adunării

Generale. El poate fi alcătuit şi din persoane din afara asociaţiei, în limita a cel mult o pătrime din componenţa sa. Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea Consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.

222

Cenzorul asigură controlul financiar intern al asociaţiei. Dacă asociaţiile au un număr de membrii care depăşeşte o sută de persoane, controlul financiar intern se exercită de o comisie de cenzori.

Membrii Consiliului director nu pot fi cenzori. Comisia de cenzori trebuie alcătuită dintr-un număr impar de membri, din

care majoritatea este formată din asociaţi. Regulile generale de organizare şi funcţionare ale comisiei de cenzori se

aprobă de Adunarea Generală. Comisia de cenzori îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.

2.2.2. Organizarea şi funcţionarea fundaţiilor

Organele fundaţiei sunt: • Consiliul director; • cenzorul sau comisia de cenzori. Fundaţiile sunt conduse şi administrate de un Consiliu director, iar partea de

verificare a activităţii desfăşurate revine unui cenzor sau unei comisii de cenzori, după caz. Consiliul director se compune din cel puţin trei membrii desemnaţi de fondator sau, după caz, de fondatori la momentul constituirii fundaţiei. Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri.

Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.

2.3. Modificarea actului constitutiv şi a statutului asociaţiei sau fundaţiei

Modificarea actului constitutiv şi/sau a statutului asociaţiei /fundaţiei se face

prin înscrierea modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia/fundaţia.

Cererea de înscriere a modificării va fi însoţită de procesul-verbal al Adunării Generale, în forma autentificată, iar în cazul modificării sediului, de procesul-ver-bal al şedinţei Consiliului director, în forma autentificată. Demersurile pentru autentificarea procesului-verbal şi înscrierea modificării se întreprind de Consiliul director. Pentru efectuarea formalităţilor la notarul public nu este necesară prezenţa altor persoane decât aceea a membrilor consiliului director sau a unora dintre ei, desemnaţi de Adunarea Generală ori de Consiliul director, după caz.

2.4. Dizolvarea şi lichidarea persoanelor juridice fără scop patrimonial

2.4.1. Dizolvarea asociaţiilor şi fundaţiilor

Dizolvarea reprezintă modalitatea juridică de încetare a existenţei persoanei juridice. Ea constituie o procedură cu două faze distincte, dizolvarea fiind urmată de lichidare4.

Asociaţiile se dizolvă: – de drept; – prin hotărârea judecătoriei sau a tribunalului; – prin hotărârea Adunării Generale.

4 Turcu, I., Teoria şi practica dreptului comercial român, vol.I, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1998, p. 104.

223

Fundaţiile se dizolvă: – de drept; – prin hotărârea judecătoriei.

2.4.2. Lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor În cazurile de dizolvare de drept şi prin hotărâre judecătorească, lichidatorii

vor fi numiţi prin hotărâre judecătorească. În cazul dizolvării asociaţiilor prin hotărârea Adunării Generale, lichidatorii vor fi numiţi de către Adunarea Generală, sub sancţiunea lipsirii de efecte juridice a hotărârii de dizolvare.

În toate cazurile de lichidare, mandatul Consiliului director încetează o dată cu numirea lichidatorilor.

Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice. Reprezentanţii permanenţi – persoane fizice ale persoanei juridice lichidatoare – trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii. Lichidatorii pot realiza numai acele operaţiuni noi care sunt necesare finalizării celor aflate în curs.

În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei, bunurile rămase în urma lichidării nu se pot transmite către persoane fizice, ci doar către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător printr-o procedură stabilită în statutul asociaţiei sau al fundaţiei. Dacă în termen de 6 luni de la terminarea lichidării, lichidatorii nu au reuşit să transmită bunurile, precum şi în cazul în care statutul asociaţiei sau al fundaţiei nu prevede o procedură de transmitere a bunurilor ori dacă prevederea este contrară legii sau ordinii publice, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de instanţa competentă unei persoane juridice cu scop identic.

În cazul în care asociaţia sau fundaţia a fost dizolvată prin hotărâre judecătorească bunurile rămase după lichidare vor fi preluate de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice sau, după caz, de comuna sau oraşul în a cărui rază teritorială asociaţia sau fundaţia îşi avea sediul, dacă aceasta din urmă era de interes local.

Data transmiterii bunurilor este cea a întocmirii procesului-verbal de predare-preluare, dacă prin acesta nu s-a stabilit o dată ulterioară.

După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea asociaţiei sau fundaţiei din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Asociaţia sau fundaţia încetează a avea fiinţă la data radierii din registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

3. CADRUL LEGISLATIV AL PERSOANELOR JURIDICE STRĂINE

FĂRĂ SCOP PATRIMONIAL

3.1. Dispoziţii generale Persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în

România, sub condiţia reciprocităţii, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa Tribunalului Bucureşti, dacă sunt valabil constituite în statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile lor statutare nu contravin ordinii publice din România.

Asociaţiile şi fundaţiile constituite ca persoane juridice române de către persoane fizice sau juridice străine pot dobândi pe întreaga durată de funcţionare

224

dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea scopului pentru care au fost constituite.

3.2. Dizolvarea şi lichidarea persoanelor juridice străine

fără scop patrimonial În cazul dizolvării şi lichidării asociaţiilor şi fundaţiilor persoanelor juridice

străine fără scop patrimonial, lichidatorii au obligaţia înstrăinării terenurilor în termen de cel mult un an, numai către persoane care au capacitatea juridică de a dobândi astfel de bunuri.

Termenul de un an se calculează de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se constată ori se dispune dizolvarea. În cazul nerespectării termenului de un an instanţa competentă va dispune vânzarea acestora prin licitaţie publică.

Bunurile rămase după lichidare inclusiv terenurile neînstrăinate nu se pot transmite către persoane fizice. Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul asociaţiei sau fundaţiei.

În situaţia în care statutul asociaţiei sau fundaţiei nu prevede o procedură de transmitere a bunurilor sau dacă prevederea este contrară legii sau ordinii publice, sau dacă în termen de şase luni de la terminarea lichidării, lichidatorii nu au reuşit să transmită bunurile către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop asemănător, bunurile rămase vor fi atribuite de instanţa competentă unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător.

Dacă fundaţia sau asociaţia a fost dizolvată prin hotărâre judecătorească deoarece nu a respectat legislaţia în vigoare, bunurile rămase după lichidare vor fi preluate de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, sau după caz, de comuna sau oraşul în a cărui rază teritorială asociaţia sau fundaţia îşi avea sediul.

Data transmiterii bunurilor este cea a întocmirii procesului verbal de predare-pre-luare, dacă prin acesta nu s-a stabilit o dată ulterioară.

4. ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA CONTABILITĂŢII

LA PERSOANELE JURIDICE FĂRĂ SCOP PATRIMONIAL

4.1. Organizarea şi conducerea contabilităţii Persoanele juridice fără scop patrimonial au obligaţia organizării şi ţinerii

contabilităţii proprii, respectiv contabilităţii financiare şi după caz a contabilităţii de gestiune, la sediile declarate de pe teritoriul României, în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii.

Organizarea contabilităţii, potrivit legii, revine administratorului sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.5

Modalităţi de organizare şi conducere a contabilităţii: • prin compartimente distincte, conduse de către directorul economic,

contabilul-şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie. Aceste persoane trebuie să aibă studii economice superioare şi să răspundă

5 Art.11(1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată în „Monitorul Oficial al

României”, partea I, nr. 629/26.08.2002.

225

împreună cu personalul din subordine de organizarea şi conducerea contabilităţii, în condiţiile legii;

• de persoane juridice autorizate reprezentate de societăţi comerciale care au ca obiect de activitate ţinerea contabilităţii şi de persoane fizice care au calitatea de expert contabil, respectiv contabil autorizat, pe bază de contracte de prestări servicii, care răspund potrivit legii.

Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial la care contabilitatea nu este organizată în compartimente distincte şi care nu au personal calificat încadrat, potrivit legii, sau contracte de prestări de servicii în domeniul contabilităţii încheiate cu persoane fizice sau juridice autorizate, răspunderea asupra respectării normelor contabile revine administratorului, respectiv persoanei care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Subunităţile fără personalitate juridică cu sediul în străinătate, care aparţin unor persoane juridice fără scop patrimonial cu sediul în România, conduc contabilitatea în ţara în care au sediile declarate, în conformitate cu reglementările legale, în domeniu, din România.

Contabilitatea asociaţiilor şi fundaţiilor se ţine în partidă dublă sau în partidă simplă, cu respectarea Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 1829/2003 privind aprobarea Reglementărilor contabile persoanelor juridice fără scop patrimonial (inclusiv anexa la Ordin).

Persoanele care răspund de organizarea şi conducerea contabilităţii au obligaţia să asigure potrivit legii:

– condiţiile necesare pentru întocmirea documentelor justificative pentru orice operaţiune care afectează patrimoniul;

– organizarea şi conducerea corectă şi la zi a contabilităţii; – inventarierea patrimoniului, precum şi valorificarea rezultatelor acestuia; – respectarea regulilor de întocmire a situaţiilor financiare anuale, depunerea

la termen a acestora la organele în drept şi publicare lor; – furnizarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia

patrimoniului şi rezultatele obţinute de unitate; – păstrarea documentelor justificative, a registrelor şi situaţiilor financiare anuale; – organizarea contabilităţii de gestiune adaptate la specificul persoanei

juridice fără scop patrimonial. Potrivit reglementărilor fiscale în vigoare, persoanele juridice fără scop patri-

monial care desfăşoară, potrivit legii, activităţi economice, au obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii, analitic distinct, pentru activităţile fără scop patrimo-nial, inclusiv activităţile cu destinaţie specială potrivit legii şi activităţile economice din structura lor.

Contabilitatea de gestiune se organizează de către persoanele juridice fără scop patrimonial, în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii, având ca obiective principale următoarele:

– stabilirea cheltuielilor, veniturilor, rezultatelor şi a rentabilităţii produselor, lucrărilor executate şi serviciilor prestate;

– întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli pe feluri de activităţi, urmărirea şi controlul executării acestora în scopul cunoaşterii rezultatelor şi furnizării datelor necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea şi altele.

226

Principiile contabilităţii Pentru a da o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a

rezultatelor obţinute de o persoană juridică fără scop patrimonial trebuie respectate, următoarele principii contabile6:

– principiul continuităţii activităţii; – principiul permanenţei metodelor; – principiul prudenţei; – principiul independenţei exerciţiului; – principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv; – principiul intangibilităţii; – principiul necompensării. Registrele de contabilitate obligatorii care se folosesc în contabilitatea

persoanelor juridice fără scop patrimonial sunt: • Registrul-jurnal; • Registrul-inventar; • Cartea-Mare. Registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia lor

şi se prezintă în mod ordonat şi astfel completate încât să permită în orice moment, identificarea şi controlul operaţiunilor contabile efectuate.

Situaţiile financiare anuale cuprind: a) bilanţul; b) contul rezultatului exerciţiului; c) note explicative. Persoanele juridice fără scop patrimonial au obligaţia să întocmească situaţii

financiare anuale, inclusiv în situaţia fuziunii, divizării sau încetării activităţii acestora, în condiţiile legii.

Situaţiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi performanţei persoanei juridice fără scop patrimonial, pentru exerciţiul financiar respectiv.

4.2. Evaluarea contabilă a patrimoniului

Evaluarea este un procedeu al metodei contabilităţii prin care se realizează

exprimarea valorică cu ajutorul etalonului bănesc a existenţei, mişcării şi transformării patrimoniului economic în scopul reflectării lui în contabilitate.

Evaluarea patrimoniului economic se bazează pe un sistem de elemente băneşti care, după conţinutul şi modul lor de formare se grupează în costuri, preţuri şi tarife.

Evaluarea patrimoniului economic în vederea reflectării lui în contabilitatea curentă se face în general la cost istoric.

Principalele momente ale evaluării sunt: a) evaluarea la data intrării bunurilor în patrimoniul economic; b) evaluarea la data ieşirii bunurilor din patrimoniul economic; c) evaluarea la data inventarierii patrimoniului; d) evaluarea la data încheierii exerciţiului financiar sau perioadei de gestiune.

6 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1829/2003, în „Monitorul Oficial al

României”, nr. 66, bis 27 ianuarie 2004.

227

4.3. Generalităţi privind provizioanele Constituirea de provizioane rezultă din aplicarea practică a principiului

prudenţei. Provizioanele reprezintă rezerve create pe seama cheltuielilor şi destinate acoperirii anumitor riscuri posibile generate de deprecierea elementelor patrimoniale sau de apariţia unor fapte viitoare ce pot micşora patrimoniul.

Formarea de provizioane, la nivelul activităţii economice, constituie un avantaj fiscal pentru unitatea fără scop patrimonial, în sensul că se obţine o amânare la plata impozitului pe rezultatul activităţii economice astfel:

• la constituirea unui provizion se majorează cheltuielile cu valoarea provizioanelor, deci se diminuează rezultatul brut al activităţilor economice, adică se diminuează impozitul pe rezultat;

• la anularea provizioanelor se majorează veniturile unităţii fără scop patrimonial cu valoarea provizioanelor constituite anterior, deci se majorează rezultatul brut. Consecinţa care apare este creşterea impozitului pe rezultatul brut al activităţii economice.

În concluzie, se obţine o amânare la plata impozitului pe profit pe perioada de la constituirea provizionului şi până la anularea lui.

Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli se constituie pentru elemente cum sunt:

– litigiile, amenzile şi penalităţile, despăgubirile, daunele şi alte datorii incerte; – cheltuielile legate de service în perioada de garanţie acordată clienţilor; – alte provizioane. Contabilitatea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli se ţine pe feluri, în

funcţie de natura şi scopul sau obiectul pentru care au fost constituite.

5. TRĂSĂTURILE SPECIFICE SECŢIUNILOR CONTABILITĂŢII REZULTATE DIN PLANUL DE CONTURI PENTRU PERSOANELE

JURIDICE FĂRĂ SCOP PATRIMONIAL Persoanele juridice fără scop patrimonial pot desfăşura atât activităţi fără

scop patrimonial, cât şi activităţi economice. Planul de conturi pentru persoanele juridice fără scop patrimonial, fiind concretizat în detalierea conturilor sintetice pe conturi analitice, pe tipuri de activităţi, permite astfel o mai bună reflectare contabilă a fluxurilor patrimoniale.

5.1. Contabilitatea surselor proprii şi a împrumuturilor pe termen lung Desfăşurarea oricărei activităţi este condiţionată de existenţa şi utilizarea

anumitor mijloace economice specifice, determinate de particularităţile obiectului de activitate.

Capitalurile proprii reprezintă totalitatea surselor de finanţare stabile, aflate la dispoziţia persoanelor juridice fără scop patrimonial, după deducerea tuturor datoriilor.

Capitalurile proprii cuprind: aporturile, rezervele, rezultatul reportat, rezulta-tul exerciţiului.

5.1.1. Contabilitatea aporturilor

Conturile prevăzute în această grupă cuprind totalitatea surselor de finanţare stabile, aflate la dispoziţia persoanelor juridice fără scop patrimonial.

228

Aporturile se constituie la înfiinţarea organizaţiei fără scop patrimonial, iar pe parcursul existenţei sale pot suferi modificări de natura majorării sau reducerii lor.

Aporturile se exprimă în monedă naţională şi reprezintă totalul sumelor puse la dispoziţie de către asociaţii sau membrii organizaţiei fără scop patrimonial.

Evidenţa aporturilor se realizează cu ajutorul contului: 102 „Aporturi” – cont sintetic de gradul I, operaţional, care nu se detaliază pe conturi sintetice de gradul II. După funcţia contabilă, este un cont de pasiv. În creditul contului se înregis-trează aporturile aduse, în natură sau numerar, iar în debit retragerea aporturilor. Soldul contului este creditor şi reprezintă valoarea aporturilor la patrimoniul social.

Organizaţiile fără scop patrimonial au obligativitatea vărsării integrale a subscrierilor de aporturi.

Tranzacţia 1 Asociaţia „Pro Vita” se înfiinţează având un patrimoniu social de 300.000.000 lei,

format din: – calculator Pentium 17.800.000 lei; – autoturism Logan 180.000.000 lei; – numerar depus la bancă 100.000.000 lei; – titluri de participare: 20 acţiuni ale SC „Bip” SA, valoarea nominală 110.000 lei/acţiune 2.200.000 lei. % = 102 „Aporturi” 300.000.000 lei 2141.01 „Mobilier, aparatură birotică etc. pentru activităţi fără scop patrimonial” 17.800.000 lei 2133.01 „Mijloace de transport pentru activităţi fără scop patrimonial” 180.000.000 lei 5121 „Conturi la bănci în lei” 100.000.000 lei 262 „Titluri de participare deţinute la societăţi din afara grupului” 2.200.000 lei Tranzacţia 2 Majorarea patrimoniului social este urmată de modificarea actului constitutiv

a asociaţiei/fundaţiei în cauză. În anul curent Adunarea Generală a asociaţiei „Dinamica” hotărăşte majorarea patrimoniului social din excedentul înregistrat în exerciţiul financiar precedent din activităţi fără scop patrimonial şi nerepartizat, care se ridică la suma de 22.000.000 lei.

117 „Rezultatul reportat” = 102 „Aporturi” 22.000.000 lei

5.1.2. Contabilitatea diferenţelor din reevaluare Diferenţele din reevaluare reprezintă soldul diferenţelor între valoarea

actuală şi valoarea înregistrată în contabilitate a elementelor de activ supuse reevaluării, în condiţiile legii şi se înregistrează în contabilitate într-un cont distinct. Imobilizările corporale şi financiare se reevaluează. Diferenţele rezultate din reevaluare se utilizează fie pentru trecerea la rezerve sau fonduri, fie pentru integrarea lor în patrimoniul social.

Diferenţele din reevaluare se înregistrează în contabilitate cu ajutorul contului 105 „Rezerve din reevaluare” cont sintetic de gradul I, operaţional, care după funcţia contabilă este cont de pasiv. Se creditează cu mărimea diferenţelor rezultate

229

din reevaluare prin debitarea conturilor de imobilizări corporale şi financiare. Se debitează la utilizarea rezervelor din reevaluare prin încorporarea lor în aporturi, rezerve, la fondul imobilizărilor corporale privind activităţile fără scop patrimonial sau a altor fonduri. Soldul contului este creditor şi reprezintă rezerva din reevaluare, distinct pentru activităţi fără scop patrimonial şi activităţile economice.

Tranzacţia 1 Asociaţia „Info” deţine în patrimoniu un copiator-fax destinat realizării de

activităţii economice. În momentul reevaluării valoarea contabilă netă a bunului era de 8.000.000 lei, iar valoarea rezultată în urma reevaluării este 9.250.000 lei. Asociaţia hotărăşte repartizarea diferenţelor din reevaluare asupra altor fonduri. 2141.02 „Mobilier, aparatură birotică etc. pentru activităţi economice”

= 1057.02 „Rezerve din 1.250.000 lei reevaluarea mobilierului, aparaturii birotice etc. pentru activităţi economice”

1057.02 „Rezerve din reevaluarea = 1068 „Alte rezerve” mobilierului, aparaturii birotice etc. pentru activităţi economice”

1.250.000 lei

5.1.3. Contabilitatea rezervelor

Contabilitatea rezervelor se ţine pe categorii de rezerve: – rezerve legale; – rezerve statutare sau contractuale; – alte rezerve. Rezervele sunt constituite anual pe seama rezultatului obţinut de organizaţia

fără scop patrimonial. Rezervele legale se constituie anual din excedentul/profitul obţinut de

persoana juridică fără scop patrimonial, pe baza actelor normative, iar scopul principal este protejarea patrimoniului social.

Rezervele statutare se constituie anual, la sfârşitul exerciţiului financiar, din rezultatul net al exerciţiului de către organizaţia fără scop patrimonial, pe baza prevederilor din statut.

Alte rezerve, neprevăzute de lege sau statut, pot fi constituite facultativ pe seama rezultatului net al exerciţiului sau pe seama altor resurse şi se utilizează în concordanţă cu hotărârea organelor de conducere a organizaţiei fără scop patrimonial.

Nu se constituie rezerve din excedentele activităţilor cu destinaţie specială, excedentele respective se reportează în anul următor.

Evidenţa contabilă se ţine cu ajutorul contului 106 „Rezerve” cont sintetic de gradul I, cu funcţia contabilă de pasiv. Contul este operaţional prin dezvoltarea lui pe conturi sintetice de gradul II:

• 1061 „Rezerve legale”; • 1063 „Rezerve statutare”; • 1068 „Alte rezerve”. Soldul creditor al contului reprezintă rezervele existente. Tranzacţia 1 Fundaţia „Azi” hotărăşte în Consiliul director acoperirea deficitului privind

activităţile fără scop patrimonial, reportat din anul precedent în sumă de 3.500.000 lei, din rezerve legale. 1061 ”Rezerve legale” = 1171.01 „Rezultatul reportat al activităţilor 3.500.000 lei

fără scop patrimonial”

230

5.1.4. Contabilitatea fondurilor proprii Contabilitatea fondurilor proprii se ţine pe categorii de fonduri: • Contul 113 „Fondul social al membrilor Caselor de Ajutor Reciproc”

(C.A.R.); • Contul 117 „Rezultatul reportat”. Cu ajutorul contului bifunctional 117 „Rezultatul reportat” se ţine evidenţa

rezultatelor exerciţiului financiar precedent a căror repartizare a fost amânată de organele de conducere ale asociaţiei sau fundaţiei.

Contabilitatea rezultatelor reportate se ţine distinct pe conturile sintetice de gradul II, potrivit planului de conturi. Contabilitatea analitică a rezultatelor reportate ale activităţilor fără scop patrimonial se ţine separat pentru activităţile fără scop patrimonial şi activităţile cu destinaţie specială.

5.1.5. Contabilitatea rezultatului net al exerciţiului

şi a repartizării acestuia Prin rezultat net se înţelege excedentul sau deficitul obţinut, care se

determină cu ocazia închiderii conturilor de venituri şi cheltuieli la sfârşitul fiecărei perioade de gestiune.

Evidenţa rezultatului se ţine cu ajutorul contului bifuncţional 120 „Rezulta-tul exerciţiului”:

• 1201 „Rezultatul activităţilor fără scop patrimonial”; • 1202 „Rezultatul activităţii economice”; • 1291 „Repartizarea rezultatului activităţilor fără scop patrimonial”; • 1292 „Repartizarea rezultatului activităţilor economice”. Tranzacţia 1 La sfârşitul exerciţiului curent, fundaţia „Mara” înregistrează un deficit de

28.000.000 lei din activitatea fără scop patrimonial, deficit care este acoperit din excedentul înregistrat în anii anteriori şi nerepartizat.

117 „Rezultatul reportat” = 1201 „Rezultatul activităţilor 28.000.000 lei fără scop patrimonial” Tranzacţia 2 Asociaţia „Miras” înregistrează la sfârşitul exerciţiului financiar: – excedent net din activitatea fără scop patrimonial de 32.500.000 lei; – excedent net din activităţi economice de 12.000.000 lei. Adunarea Generală hotărăşte repartizarea excedentelor după cum urmează: 1) excedentul net din activitatea fără scop patrimonial se repartizează astfel:

rezerve statutare 2.500.000 lei, alte rezerve 10.000.000 lei, majorare patrimoniu social 20.000.000 lei; 1291.01 „Repartizarea rezultatului activităţi fără scop patrimonial”

% 1063 „Rezerve statutare” 1068 „Alte rezerve” 102 „Aporturi”

32.500.000 lei 2.500.000 lei

10.000.000 lei 20.000.000 lei

2) excedentul net din activitatea economică va fi destinat acoperii deficitelor neacoperite din aceste activităţi realizate în anii anteriori.

231

1292 „Repartizarea rezultatului = 1172 „Rezultatul reportat al 12.000.000 lei activităţilor economice” activităţilor economice” În anul următor se închid conturile de rezultate şi cele aferente repartizării,

distinct pe tipuri de activităţi. 1201.01 „Rezultatul activităţilor = 1291.01 „Repartizarea rezultatului 32.500.000 lei

fără scop patrimonial” activităţii fără scop patrimonial” 1202 „Rezultatul activităţilor = 1292 „Repartizarea rezultatului 12.000.000 lei

economice” activităţii economice”

5.1.6. Contabilitatea subvenţiilor pentru investiţii Subvenţiile pentru investiţii reprezintă sume alocate de la bugetul statului sau

din alte surse nerambursabile, de care beneficiază persoana juridică fără scop patri-monial în vederea:

– finanţării cheltuielilor de natura investiţiilor sau achiziţionării unor bunuri de natura imobilizărilor;

– pentru finanţarea unor activităţi pe termen lung sau a altor cheltuieli de natura investiţiilor, privind activităţile economice.

Evidenţa contabilă a subvenţiilor pentru investiţii se ţine cu ajutorul contului 131 „Subvenţii pentru investiţii”, care este un cont de pasiv, în creditul căruia se evidenţiază: subvenţiile primite sau de primit în bani de la bugetul statului sau din alte surse, cu valoarea imobilizărilor corporale privind activităţile economice, primite cu titlu gratuit, sau constatate plus la inventariere; valoarea imobilizărilor necorporale primite cu titlu gratuit sau constate plus la inventariere. Se debitează cu: valoarea neamortizată a imobilizărilor corporale privind activităţile economice, primite cu titlu gratuit, scoase din evidenţă; cota-parte a subvenţiilor pentru investiţii evidenţiată la venituri corespunzător amortizării incluse în costuri. Soldul creditor al contului reprezintă subvenţiile pentru investiţii neînregistrate la venituri.

Tranzacţia 1 În urma inventarierii anuale, comisia de inventariere a asociaţiei „Roro”

constată un plus în valoare de 3.500.000 lei la un mijloc fix utilizat pentru activi-tăţile economice. 214 „Mobilier, aparatură birotică, echipament de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale”

= 131 „Subvenţii pentru investiţii”

3.500.000 lei

5.1.7. Contabilitatea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli

Contabilitatea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli se ţine pe feluri de provizioane în funcţie de natura şi scopul pentru care au fost constituite, cu ajutorul contului 151 „Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli” cont sintetic de gradul I, neoperaţional, care se detaliază pe conturi sintetice de gradul II. Toate aceste conturi au funcţia contabilă de pasiv, se creditează la constituirea provizioanelor şi la majorarea lor şi se debitează la rămânerea acestora fără obiect, când se anulează total sau parţial. Soldul creditor reprezintă provizioane pentru riscuri şi cheltuieli constituite.

232

5.2. Contabilitatea împrumuturilor şi datoriilor asimilate 5.2.1.Conţinutul şi structura împrumuturilor şi a datoriilor asimilate La fel ca orice persoană juridică, organizaţiile fără scop patrimonial pot

beneficia de împrumuturi acordate de bănci sau de alte persoane juridice sau fizice. Aceste împrumuturi sunt purtătoare de dobânzi şi se pot acorda prin virarea mijloacelor băneşti în conturile deschise la bănci sau în devize.

Pentru contabilizarea împrumuturilor şi datoriilor pe termen mai mare de un an se folosesc conturile din grupa 16 „Împrumuturi şi datorii asimilate”, care după funcţia contabilă sunt conturi de pasiv. Ele sunt definite în funcţie de tipul de împrumuturi şi datorii practicate astfel:

• 161 „Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni”; • 162 „Credite bancare pe termen lung”; • 166 „Datorii ce privesc imobilizările financiare”; • 167 „Alte împrumuturi şi datorii asimilate”. Toate aceste conturi sunt conturi sintetice de gradul I, operaţionale. Dobânzile percepute pentru împrumuturile acordate se înregistrează în

contabilitate cu ajutorul următoarelor conturi sintetice de gradul II: • 1681 „Dobânzi aferente împrumuturilor din emisiuni de obligaţiuni”; • 1682 „Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen lung”; • 1685 „Dobânzi aferente datoriilor către societăţile în cadrul grupului”; • 1686 „Dobânzi aferente datoriilor legate de participaţii”; • 1687 „Dobânzi aferente altor împrumuturi şi datorii asimilate”.

5.2.2. Contabilitatea împrumuturilor din emisiuni de obligaţiuni Obligaţiunile sunt hârtii de valoare care se emit şi se pun în vânzare de către

societăţile pe acţiuni. Pot face emisiuni de obligaţiuni şi anumite organizaţii fără scop patrimonial autorizate de lege.

Pentru obligaţiunile emise se stabileşte o valoare nominală minimă, în funcţie de care se stabilesc şi dobânzile. Orice obligaţiune are pe lângă valoarea nominală şi o valoare de emisiune care poate fi egală sau mai mică cu valoarea nominală şi o valoare de rambursare care poate fi egală sau mai mare decât valoarea nominală.

Pentru contabilizarea operaţiunilor privind obţinerea sau rambursarea unui împrumut din emisiuni de obligaţiuni este necesară respectarea următoarelor condiţii:

– să se cunoască exact valoarea nominală, valoarea de emisiune şi valoarea de rambursare;

– să se calculeze corect procentul dobânzii care reprezintă remunerarea anuală a obligaţiunilor;

– durata împrumutului trebuie să fie mai mare de un an; – valoarea obligaţiunilor subscrise trebuie vărsate în întregime. Evidenţierea împrumuturilor din emisiuni de obligaţiuni, în contabilitate se

efectuează cu următoarele conturi: • 161 „ Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni”; • 1681 „Dobânzi aferente împrumuturilor din emisiuni din obligaţiuni”; • 505 „Obligaţiuni emise şi răscumpărate”; • 169 „Prime privind răscumpărarea obligaţiunilor”.

233

5.2.3. Contabilitatea operaţiunilor privind creditele bancare pe termen lung

Organizaţiile fără scop patrimonial pot obţine credite bancare pe termen lung sau mediu pentru necesităţile proprii.

Contabilitatea creditelor bancare pe termen lung şi mediu se ţine cu ajutorul contului 162 „Credite bancare pe termen lung şi mediu”, cont sintetic de gradul I, neoperaţional, care se dezvoltă pe conturi sintetice de gradul II. Este cont de pasiv după funcţia contabilă. În creditul lui se înregistrează creditele angajate pe baza contractului de creditare, iar în debitul contului se înregistrează rambursarea creditelor bancare, precum şi trecerea creditelor nerambursate la scadenţă asupra contului 1622 „Credite bancare pe termen lung, nerambursate la scadenţă”. Soldul contului este creditor şi reprezintă credite bancare angajate pentru care nu s-a depăşit termenul de scadenţă (nerambursate).

Tranzacţia 1 Asociaţia „Mondo” contractează un credit bancar de 100.000.000 lei pe 5 ani

cu o dobândă de 20% pe an. La sfârşitul anului al doilea se rambursează 1/5 din creditul bancar şi se achită dobânda aferentă primilor doi ani.

• contractare credit: 5121 „Conturi la bănci în lei” = 1621 „Credite bancare pe

termen lung” 100.000.000 lei

• dobânda aferentă primului an: 666 „Cheltuieli privind dobânzile” = 1682 „Dobânzi aferente

creditelor bancare” 20.000.000 lei

• dobânda aferentă anului al doilea: 666 „Cheltuieli privind dobânzile” = 1682 „Dobânzi aferente

creditelor bancare” 20.000.000 lei

• achitarea dobânzii aferente celor doi ani şi rambursarea unei fracţiuni din credit: %

1621 „Credite bancare pe termen lung” 1682 „Dobânzi aferente creditelor pe termen lung”

= 5121 „Conturi la bănci în lei”

60.000.000 lei 20.000.000 lei 40.000.000 lei

5.2.4. Contabilitatea datoriilor ce privesc imobilizările financiare

Orice organizaţie fără scop patrimonial poate deţine acţiuni sau părţi sociale ale unei societăţi comerciale, precum şi obţinerea de venituri sub formă de dividende. Datoriile legate de participaţii se referă la sumele împrumutate de organizaţia fără scop patrimonial societăţii a căror titluri de participare le deţine cu scopul de a consolida economic societatea comercială.

În contabilitatea organizaţiei fără scop patrimonial aceste împrumuturi se înregistrează cu ajutorul conturilor:

• 166 „Datorii ce privesc imobilizările financiare”; • 1686 „Dobânzi aferente datoriilor către societăţile care deţin interese

de participare”.

234

5.2.5. Contabilitatea altor împrumuturi şi datorii asimilate În contabilitatea împrumuturilor şi datoriilor asimilate se cuprind depozitele,

garanţiile primite, concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile de fabricaţie şi altele. Acestea se înregistrează în contabilitate cu ajutorul contului 167 „Alte împrumu-turi şi datorii asimilate” şi a contului 1687 „Dobânzi aferente altor împrumu-turi şi datorii asimilate”.

5.3. Contabilitatea imobilizărilor

Imobilizările reprezintă elemente destinate a servi activitatea organizaţiei

fără scop patrimonial, pe o perioadă îndelungată şi care nu se consumă la prima utilizare.

După conţinutul lor, imobilizările se împart în trei grupe: – imobilizări necorporale; – imobilizări corporale; – imobilizări financiare. Din punct de vedere a destinaţiei lor, imobilizările corporale şi cele

necorporale se împart în două categorii: – imobilizări destinate activităţii fără scop patrimonial; – imobilizări destinate activităţilor economice. Imobilizările destinate activităţilor fără scop patrimonial prezintă următoarele

particularităţi: – nu sunt supuse amortizării; – la intrarea lor în patrimoniu prin achiziţie, se majorează fondurile imobili-

zărilor corporale sau necorporale şi concomitent, cresc cheltuielile privind imobilizările în contrapartidă cu datoria faţă de furnizorul de imobilizări.

5.3.1. Contabilitatea imobilizărilor necorporale

Imobilizările necorporale sunt active imobilizate care nu se concretizează într-un bun material. Contabilitatea imobilizărilor necorporale se ţine cu ajutorul conturilor:

• 201 „Cheltuieli de constituire”. Sunt cheltuieli ce se efectuează cu ocazia înfiinţării sau dezvoltării organizaţiei fără scop patrimonial.

• 203 „Cheltuieli de dezvoltare”. Sunt acele cheltuieli ocazionate de efectuarea unor lucrări sau obiective de cercetare strict indivizualizate. Cheltuielile de cercetare şi dezvoltare se cuprind în categoria imobilizărilor dacă satisfac următoarele criterii:

a) să fie precizată clar intenţia organizaţiei fără scop patrimonial de a produce şi comercializa produsul sau procedeul rezultat prin cercetare;

b) costul proiectelor trebuie să fie individualizat, stabilit distinctiv; c) fiecare proiect trebuie să aibă şanse reale de reuşită tehnică şi rentabilitate

comercială. • 205 „Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale şi alte drepturi şi

valori similare”. Concesiunea se realizează pe bază de contract de concesiune, în care o parte – concedentul – transmite celeilalte părţi – concesionarul – spre administrare rentabilă pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public sau un teren proprietate de stat. Brevetele sunt documente oficiale prin care se certifică calitatea de inventator şi prin a căror

235

aplicare practică se realizează obiecte economice cu efecte financiare deosebite. Alte drepturi şi valori similare cuprind cheltuielile efectuate pentru a obţine avantajul pe care îl constituie protecţia acordată investitorilor, autorilor, beneficiarilor brevetelor, licenţelor, mărcilor de fabricaţie şi a mărcilor de comerţ.

• 207 „Fondul comercial”. Reprezintă partea din fondul de comerţ, care nu figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menţinerea sau dezvoltarea organizaţiei fără scop patrimonial.

• 208 „Alte imobilizări necorporale”. În această categorie sunt cuprinse programele informatice cedate de unitate sau achiziţionate de terţi precum şi a altor imobilizări necorporale.

Tranzacţia 1 La înfiinţarea unei fundaţii se înregistrează cheltuieli cu onorariul avocatului

şi notarului de 5.000.000 lei, care s-au achitat cu chitanţă. 2011 „Cheltuieli de constituire privind = 5311 „Casa în lei” 5.000.000 lei

activităţile fără scop patrimonial” Tranzacţia 2 Asociaţia „Mina” înregistrează la înfiinţare următoarele cheltuieli: • taxă deschidere cont la bancă de 100.000.000 lei:

2011 „Cheltuieli de constituire = 5121 „Conturi la bănci în lei” 100.000.000 lei privind activităţile fără scop patrimonial” • comision de 2.000.000 lei, facturat de către o firmă care a intermediat

obţinerea unor avize. Achitarea comisionului s-a făcut prin casierie: 2011 „Cheltuieli de constituire = 404 „Furnizori de imobilizări” 2.000.000 lei

privind activităţile fără scop patrimonial”

404 „Furnizori de imobilizări” = 5311 „Casa în lei” 2.000.000 lei

5.3.2. Contabilitatea imobilizărilor corporale Imobilizările corporale cuprind bunuri de folosinţă îndelungată în activi-

tatea unei organizaţii fără scop patrimonial şi sunt compuse din: – terenuri şi amenajări de terenuri; – mijloace fixe. Contabilitatea terenurilor se ţine separat pentru activităţile fără scop

patrimonial şi activităţile economice, iar în cadrul acestora – terenuri şi amenajări de terenuri. Potrivit legii, terenurile nu sunt supuse amortizării.

Pentru înregistrarea în contabilitate a terenurilor se folosesc conturile sintetice de gradul II:

• 2111 „Terenuri” – 2111.01 „Terenuri pentru activităţile fără scop patrimonial”; – 2111.02 „Terenuri pentru activităţile economice”.

• 2112 „Amenajări de terenuri” – 2112.01 „Amenajări de terenuri pentru activităţile fără scop patrimonial”; – 2112.02 „Amenajări de terenuri pentru activităţile economice”.

236

Contabilitatea mijloacelor fixe Mijloacele fixe sunt detaliate pe grupe în funcţie de destinaţia pe care o au: – mijloace fixe pentru activităţile fără scop patrimonial; – mijloacele fixe pentru activităţile economice. La intrarea în patrimoniu, mijloacele fixe sunt evaluate: – la valoarea de aport, pentru mijlocele fixe cu ocazia aporturilor, asocierii,

fuziunii; – la cost de achiziţie, pentru mijloacele fixe achiziţionate; – la cost de producţie, pentru mijloacele fixe obţinute în regie proprie; – la valoarea actuală, pentru mijloacele fixe primite cu titlu gratuit; – la valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru mijloacele fixe reevaluate. Contabilitatea mijloacelor fixe se ţine în principal cu ajutorul următoarelor

conturi: • 212 „Construcţii”; • 213 „Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii”; • 214 „Mobilier aparatură, birotică, echipamente de protecţie a valorilor

umane şi materiale şi alte active corporale”.

5.3.3.Contabilitatea imobilizărilor în curs Imobilizările în curs sunt acele investiţii neterminate la sfârşitul unui exer-

ciţiu financiar, executate în regie proprie, aduse ca aport în natură la patrimoniul social, precum şi avansurile acordate furnizorilor de imobilizări până la decontarea acestora.

Imobilizările pot fi reflectate în contabilitate cu ajutorul conturilor: • 231 „Imobilizări corporale în curs”, cont sintetic de gradul I,

neoperaţional, care se detaliază pe următoarele conturi sintetice de gradul II, operaţionale:

– 2311 „Imobilizări corporale în curs privind activităţile fără scop patrimonial”; – 2312 „Imobilizări corporale în curs privind activităţile economice”. • 233 „Imobilizări necorporale în curs” detaliindu-se pe două conturi

sintetice de gradul II, astfel: – 2331 „Imobilizări necorporale în curs privind activităţile fără scop patrimonial”; – 2332 „Imobilizările corporale în curs privind activităţile economice”.

5.3.4. Contabilitatea imobilizărilor financiare Imobilizările financiare reprezintă sume de bani investite de organizaţia fără

scop patrimonial, în patrimonial altei unităţi sub forma titlurilor de participare şi a creanţelor legate de participaţii, a titlurilor imobilizate în activităţi de portofoliu, a împrumuturilor acordate terţilor şi a altor titluri şi creanţe imobilizate.

În cadrul imobilizărilor financiare se cuprind: – titlurile de participare – reprezintă drepturile sub formă de acţiuni şi alte

titluri cu venit variabil deţinute în capitalul unor unităţi patrimoniale; – interesele de participare deţinute – reprezintă drepturi deţinute în capitalul

unei societăţi comerciale; – alte titluri imobilizate; – creanţele imobilizate – reprezintă acele creanţe ale persoanei juridice fără

scop patrimonial create cu ocazia acordării de împrumuturi unităţilor patrimoniale la care deţine titluri de participare.

237

Contabilitatea imobilizărilor financiare se realizează cu ajutorul conturilor: • 261 „Titluri de participare deţinute la filialele din cadrul grupului”; • 262 „Titluri de participare deţinute la societăţile din afara grupului”; • 263 „Imobilizări financiare sub forma de interese de participare”; • 265 „Alte titluri imobilizate”; • 267 „Creanţe imobilizate”; • 269 „Vărsăminte de efectuat pentru imobilizări financiare”. Contul 267 „Creanţe imobilizate” este un cont sintetic de gradul I,

neoperaţional, care se detaliază pe următoarele conturi sintetice de gradul II, operaţionale:

– 2671 „Sume datorate de filiale”; – 2672 „Dobândă aferentă sumelor datorate de filiale”; – 2673 „Împrumuturi acordate pe termen lung”; – 2674 „Dobândă aferentă împrumuturilor acordate pe termen lung”; – 2675 „Creanţe legate de interesele de participare”; – 2676 „Dobândă aferentă creanţelor legate de interesele de participare”; – 2678 „Alte creanţe imobilizate”; – 2679 „Dobânzi aferente altor creanţe imobilizate”. Tranzacţia 1 Fundaţia „Mara” depune garanţii la furnizorii de utilităţi (energie, gaz, apă), astfel: – în numerar 1.000.000 lei; – din disponibilul aflat la bancă 5.000.000 lei.

% 5311 „Casa în lei” 5121 „Conturi la bănci în lei”

= 2678 „Alte creanţe imobilizate”

6.000.000 lei 1.000.000 lei 5.000.000 lei

5.3.5. Amortizări privind imobilizările

Sunt supuse amortizării imobilizările necorporale şi cele corporale. Nu se amortizează imobilizările în curs şi cele financiare.

Potrivit prevederilor legale, imobilizările destinate activităţilor economice pot fi amortizate prin una din următoarele metode de amortizare:

1) metoda amortizării liniare; 2) metoda amortizării degresive; 3) metoda amortizării accelerate. Pentru înregistrarea în contabilitate a amortizării imobilizărilor se utilizează

conturile: • 280 „Amortizări privind imobilizările necorporale”; • 281 „Amortizări privind imobilizările corporale”. Tranzacţia 1 Se primeşte cu titlu gratuit un teren evaluat la 250.000.000 lei, iar Consiliul

director al fundaţiei „Magister” hotărăşte destinaţia acestuia – spaţiu de joacă pentru copii. 2111.01 „Terenuri pentru activităţile fără scop patrimonial”

= 117 „Rezultatul reportat” 250.000.000 lei

Tranzacţia 2 Asociaţia „Yucca” achiziţionează un autoturism în suma de 190.000.000 lei

destinat activităţilor fără scop patrimonial.

238

2133.01 „Mijloace de transport pentru activităţile fără scop patrimonial”

= 404 „Furnizori de imobilizări”

190.000.000 lei

Tranzacţia3 Asociaţia „Dan” achiziţionează o imprimantă Epson în valoare de 12.500.000 lei

în vederea utilizării pentru activităţi economice. %

2141.02 „Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorii umane şi materiale şi alte active corporale pentru activităţile economice” 4426 „TVA deductibilă”

= 404 „Furnizori de imobilizări”

12.500.000 lei 10.504.202 lei 1.995.798 lei

5.3.6. Contabilitatea provizioanelor pentru deprecierea imobilizărilor Aceste provizioane se stabilesc şi se constituie la sfârşitul exerciţiului

financiar odată cu inventarierea generală a patrimoniului şi în cazul în care se constată că valoarea de inventar a patrimoniului este mai mică decât valoarea de intrare reflectată în contabilitate.

Conturile de provizioane pentru deprecierea imobilizărilor (grupa 29) funcţionează după regulile conturilor de pasiv. Se creditează la constituirea provizioanelor şi se debitează la anularea lor.

5.4. Contabilitatea stocurilor şi a producţiei în curs de execuţie

5.4.1. Organizarea contabilităţii stocurilor şi a producţiei

în curs de execuţie Stocurile şi comenzile în curs de execuţie sunt definite ca fiind „ansamblul

bunurilor şi serviciilor din cadrul unităţii patrimoniale destinate fie a fi vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de producţie, fie a fi consumate la prima lor utilizare7.”

În categoria stocurilor sunt cuprinse: – materii prime; – materiale consumabile; – materiale de natura obiectelor de inventar; – producţia în curs de execuţie etc.; – produse, reprezentate de – semifabricate, produse finite etc.; – animale şi păsări; – mărfuri; – ambalaje. Evaluarea stocurilor şi a producţiei în curs de execuţie se face: • la intrarea în patrimoniu, se pot evalua la: a) cost de achiziţie; b) cost de producţie; c) preţ standard; d) preţ de facturare al furnizorului.

7 Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în „Monitorul Oficial al României”,

partea I, nr. 629/26.08.2002.

239

• la ieşirea din patrimoniu se face prin următoarele metode: – metoda „costului mediu ponderat” – CMP; – metoda „primei intrări – primei ieşiri” – FIFO (first in – first out); – metoda „ultimei intrări – primei ieşiri” – LIFO (last in – first out). Metode utilizate în contabilitatea stocurilor Contabilitatea stocurilor poate fi organizată după una din următoarele metode: • metoda inventarului permanent: – metoda operativ-contabilă; – metoda cantitativ-valorică; – metoda global valorică; • metoda inventarului intermitent. Contabilitatea stocurilor de materii prime şi materiale consumabile Conturile folosite în contabilitatea materiilor prime şi a materialelor sunt: • 301 „Materii prime”; • 302 „Materiale consumabile” – este un cont sintetic de gradul I, neopera-

ţional, care se detaliază în conturi sintetice de gradul II; • 303 „Materiale de natura obiectelor de inventar”. Evaluarea şi înregistrarea în contabilitate a diferenţelor de preţ faţă de costul

de achiziţie se înregistrează în contul: • 308 „Diferenţe de preţ la materii prime şi materiale”. Contabilitatea producţiei în curs de execuţie se realizează cu ajutorul

conturilor: • 331 „Produse în curs de execuţie”; • 332 „Lucrări şi servicii în curs de execuţie”. Contabilitatea produselor se realizează cu ajutorul conturilor: • 341 „Semifabricate”; • 345 „Produse finite”; • 346 „Produse reziduale”; • 348 „Diferenţe de preţ la produse”. Contabilitatea stocurilor aflate la terţi Stocurile se pot afla la terţi astfel: – date spre prelucrare la terţi; – lăsate în custodie; – date spre depozitare temporară. Contabilitatea stocurilor aflate la terţi se realizează cu ajutorul conturilor: • 351 „Materii şi materiale aflate la terţi”; • 354 „Produse aflate la terţi”; • 356 „Animale aflate la terţi”; • 357 „Mărfuri aflate la terţi”; • 358 „Ambalaje aflate la terţi”. Contabilitatea animalelor şi păsărilor se realizează cu ajutorul conturilor: • 361 „Animale şi păsări”; • 368 „Diferenţe de preţ la animale şi păsări”. Contabilitatea mărfurilor şi ambalajelor se realizează cu ajutorul conturilor: • 371 „Mărfuri”; • 378 „Diferenţe de preţ la mărfuri”;

240

• 381 „Ambalaje”; • 388 „Diferenţe de preţ la ambalaje”. Contabilitatea provizioanelor pentru deprecierea stocurilor şi producţiei în

curs de execuţie Cu ajutorul conturilor din grupa 39 se ţine evidenţa constituirii, de regulă la

sfârşitul exerciţiului, a provizioanelor pentru deprecierea stocurilor de materii prime, materiale consumabile, materiale de natura obiectelor de inventar, producţie în curs de execuţie, produse, animale, mărfuri, ambalaje, precum şi a suplimentării, diminuării sau anulării acestora, potrivit legii. Contabilitatea analitică se ţine pe feluri de stocuri supuse deprecierii. Sunt conturi de pasiv, rectificative ale valorii de înregistrare a stocurilor şi producţiei în curs de execuţie. Soldul creditor al conturilor reprezintă valoarea provizioanelor constituite pentru deprecierea stocurilor şi producţiei în curs de execuţie.

5.5. Contabilitatea decontărilor cu terţii

În urma relaţiilor de afaceri cu terţii, apar creanţe sau datorii faţă de aceştia. Creanţele reprezintă drepturi ale organizaţiei fără scop patrimonial, faţă de

alte societăţi sau persoane fizice pentru livrări de bunuri, servicii prestate sau lucrări executate către aceştia.

Datoriile reprezintă obligaţii ale organizaţiei fără scop patrimonial, faţă de alte persoane fizice sau juridice pentru bunurile achiziţionate, prestări de servicii.

1. Contabilitatea decontărilor cu furnizorii şi conturi asimilate • 401 „Furnizori”; • 403 „Efecte de plătit”; • 404 „Furnizori de imobilizări”; • 405 „Efecte de plătit pentru imobilizări”; • 408 „Furnizori – facturi nesosite”; • 409 „Furnizori debitori”. Toate conturile din grupa 40 sunt conturi de pasiv şi reflectă o datorie a

persoanei juridice fără scop patrimonial faţă de diferitele categorii de furnizori. Tranzacţia 1 Asociaţia „Xenia” se aprovizionează cu mărfuri în valoare de 10.000.000 lei,

TVA 19%. • asociaţia este plătitoare de TVA pentru activităţile economice desfăşurate:

% 371 „Mărfuri” 4426 „TVA deductibilă”

= 401 „Furnizori” 10.000.000 lei 8.403.361 lei 1.596.639 lei

• asociaţia nu este plătitoare de TVA: 371 „Mărfuri” = 401 „Furnizori” 10.000.000 lei

2. Contabilitatea decontărilor cu clienţii şi conturi asimilate În urma vânzării de bunuri, prestări de servicii, executări de lucrări se nasc

relaţii contractuale cu clienţii. În conturile de clienţi se reflectă dreptul organizaţiei fără scop patrimonial de a încasa o sumă de la debitorii săi.

Contabilitatea decontărilor cu clienţii se realizează cu ajutorul conturilor: • 411 „Clienţi”;

241

• 413 „Efecte de primit de la clienţi”; • 418 „Clienţi – facturi de întocmit”; • 419 „Clienţi – creditori”. Tranzacţia 1 Asociaţia „Roua” livrează pe baza avizului de însoţire a mărfii, mărfuri unui

client, în valoare de 20.000.000 lei, fără să întocmească factură. Asociaţia nu este plătitoare de TVA pentru activităţile economice desfăşurate. 418 „Clienţi facturi de întocmit”

= 707 „Venituri din vânzarea mărfurilor”

20.000.000 lei

După trei zile întocmeşte factura de vânzare 411 „Clienţi” = 418 „Clienţi facturi de întocmit” 20.000.000 lei

3. Contabilitatea decontărilor cu personalul şi conturi asimilate Conturile care ţin evidenţa datoriilor societăţii faţă de personal sunt conturi

de pasiv, iar conturile de avansuri, reflectă o creanţă a societăţii faţă de personal şi sunt conturi de activ.

Contabilitatea decontărilor cu salariaţii se realizează cu ajutorul conturilor: • 421 „Personal – salarii datorate”; • 423 „Personal – ajutoare materiale datorate”; • 424 „Participarea personalului la rezultatul activităţilor economice”; • 425 „Avansuri acordate personalului”; • 426 „Drepturi de personal neridicate”; • 427 „Reţineri din salarii datorate terţilor”; • 428 „Alte datorii şi creanţe în legătura cu personalul”. 4. Contabilitatea conturilor de asigurări sociale, protecţia socială şi conturi

asimilate Contabilitatea asigurărilor sociale se ţine cu conturile din grupa 43 „Asigurări

sociale, protecţia socială şi conturi asimilate”. Conturile din această grupă sunt: • 431 „Asigurări sociale”; • 437 „Ajutor de şomaj”; • 438 „Alte datorii şi creanţe sociale”. 5. Contabilitatea decontărilor cu bugetul statului, fonduri speciale şi

conturi asimilate Organizaţiile fără scop patrimonial, după cum am mai arătat, pot desfăşura

activităţi fără scop patrimonial şi activităţi economice. În situaţia în care organizaţia fără scop patrimonial desfăşoară activităţi

economice, ele sunt obligate să înregistreze în contabilitate şi să verse la bugetul statului impozitul pe rezultatul brut al activităţilor economice şi a taxei pe valoarea adăugată.

Evidenţa decontărilor cu bugetul statului privind impozitul pe rezultatul brut al activităţilor economice se realizează cu ajutorul contului 441 „Impozitul pe profit”.

Evidenţa decontărilor cu bugetul statului privind taxa pe valoarea adăugată se realizează cu ajutorul contului de gradul I, neoperaţional 442 „Taxa pe valoarea adăugată”, care se detaliază pe următoarele conturi:

• 4423 „TVA de plată”; • 4424 „TVA de recuperat”; • 4426 „TVA deductibilă”;

242

• 4427 „TVA colectată”; • 4428 „TVA neexigibilă”. Evidenţa operativă a TVA, se ţine cu ajutorul următoarelor jurnale: a) Jurnalul pentru cumpărări, în care se înregistrează toate cumpărările pe

baza facturilor sau bonurilor fiscale; b) Jurnalul pentru vânzări, în care se înregistrează fiecare livrare pe baza valorilor

din facturile emise şi a încasărilor în numerar, din care se extrage TVA colectată. Din această grupă mai fac parte conturile: • 444 „Impozitul pe venituri de natura salariilor”; • 446 „Alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate”; • 447 „Fonduri speciale – taxe şi vărsăminte asimilate”; • 448 „Alte datorii şi creanţe cu bugetul statului”. Tranzacţia 1 Asociaţia „Poiana” recepţionează o clădire realizată în regie proprie, în

valoare de 900.000.000 lei. Clădirea este destinată activităţilor economice iar asociaţia este plătitoare de TVA. 2121.02 „Construcţii pentru activităţile economice”

= 722 „Venituri din producţia de imobilizări corporale”

900.000.000 lei

şi concomitent, 4426 „TVA deductibilă” = 4427 „TVA colectată” 171.000.000 lei

6. Contabilitatea decontărilor cu asociaţii Contabilitatea decontărilor cu asociaţii se evidenţiază cu ajutorul conturilor: • 451 „Decontări în cadrul grupului”; • 452 „Decontări privind interesele de participare”; • 458 „Decontări din operaţii în participaţie”. 7.Contabilitatea debitorilor şi creditorilor diverşi Evidenţa debitorilor şi creditorilor diverşi se realizează cu ajutorul conturilor: • 461 „Debitori diverşi”; • 462 „Creditori diverşi”. 8. Contabilitatea conturilor de regularizare şi asimilate Conturile din grupa 47 „Conturi de regularizare şi asimilate” se utilizează la

evidenţierea sumelor în curs de decontare, cheltuielilor şi veniturilor înregistrate în avans. Din această grupă fac parte conturile: • 471 „Cheltuieli înregistrate în avans”; • 472 „Venituri înregistrate în avans”; • 473 „Decontări din operaţii în curs de clarificare”.

5.6.Contabilitatea trezoreriei

Contabilitatea trezoreriei evidenţiază existenţele şi mişcările titlurilor de

plasament, a disponibilităţilor băneşti în lei şi devize din conturile bancare, din casierie şi a altor valori de trezorerie.

1. Contabilitatea investiţiilor financiare pe termen scurt Titlurile de plasament reprezintă titluri achiziţionate de pe piaţa de capital în

vederea plasării excedentelor temporare de lichidităţi cu scopul obţinerii unui câştig din vânzarea lor la un preţ mai mare.

243

Investiţiile financiare pe termen scurt pot fi: acţiunile, obligaţiunile, alte titluri de plasament.

Contabilitatea investiţiilor financiare pe termen scurt se realizează cu ajutorul conturilor:

• 501 „Investiţii financiare pe termen scurt la societăţi din cadrul grupului”; • 503 „Acţiuni”; • 505 „Obligaţiuni emise şi răscumpărate”; • 506 „Obligaţiuni”; • 508 „Alte investiţii financiare pe termen scurt şi creanţe asimilate”; • 509 „Vărsăminte de efectuat pentru investiţii financiare pe termen scurt”. 2. Contabilitatea decontărilor prin conturi bancare Contabilitatea decontărilor prin conturi bancare se realizează cu ajutorul

conturilor: • 511 „Valori de încasat:

– 5112 „Cecuri de încasat”; – 5113 „Efecte de încasat”; – 5114 „Efecte remise spre scontare”;

• 512 „ Conturi curente la bănci: – 5121 „Conturi la bănci în lei”; – 5124 „Conturi la bănci în valută”.

• 5125 „Sume în curs de decontare”; • 5126 „Carnete de cecuri cu limită de sumă”; • 513 „Disponibil cu destinaţie specială”; • 518 „Dobânzi”; • 519 „Credite bancare pe termen scurt”. 3. Contabilitatea disponibilului din casierie şi altor valori Contabilitatea disponibilului în lei şi valută se ţine cu ajutorul conturilor: • 5311 „Casa în lei”; • 5314 „Casa în valută”. Contabilitatea altor valori se realizează cu ajutorul contului sintetic de gradul

I, 532 „Alte valori”, neoperaţional, care se detaliază pe următoarele conturi: • 5321 „Timbre fiscale şi poştale”; • 5322 „Bilete de tratament şi odihnă”; • 5323 „Tichete sau bilete de călătorie”; • 5328 „Alte valori”. 4. Contabilitatea acreditivelor şi a viramentelor interne Acreditivul este o modalitate de plată impusă de regulă de furnizor, care

asigură mijloacele băneşti pe măsura livrării unor bunuri sau prestări de servicii. Este o formă de decontare utilizată în relaţiile cu partenerii externi. De obicei apare rar, la organizaţiile fără scop patrimonial.

Contabilitatea acreditivelor se realizează cu ajutorul conturilor: • 541 „Acreditive”; • 542 „Avansuri de trezorerie”. Contabilitatea viramentelor interne se realizează cu ajutorul contului 581

„Viramente interne”. Acesta ţine evidenţa viramentelor de disponibilităţi între conturile de trezorerie.

244

5. Contabilitatea provizioanelor pentru deprecierea conturilor de trezorerie Cu ajutorul acestor conturi se ţine evidenţa constituirii provizioanelor pentru

deprecierea titlurilor de plasament, potrivit dispoziţiilor legale. Contabilitatea se ţine pe feluri de titluri de plasament, supuse deprecierii.

5.7. Contabilitatea cheltuielilor

Cheltuielile organizaţiei fără scop patrimonial, reprezintă sume plătite sau

care urmează să fie plătite, aferente activităţilor fără scop patrimonial şi activităţilor economice. În conformitate cu prevederile Legii contabilităţii, cheltuielile se reflectă în contabilitatea financiară în funcţie de natura lor:

– cheltuieli de exploatare; – cheltuieli financiare; – cheltuieli extraordinare; – cheltuieli cu amortizările şi provizioanele; – cheltuieli cu impozitul pe profit; – cheltuieli privind activităţile cu destinaţie specială; – cheltuieli privind activităţile economice.

5.8. Contabilitatea veniturilor Principalele elemente care formează veniturile organizaţiilor fără scop

patrimonial reprezintă sumele, valorile încasate sau de încasat, aferente activităţilor fără scop patrimonial, activităţilor cu destinaţie specială, potrivit legii şi activităţilor economice.

Potrivit legii, contabilitatea veniturilor organizaţiei fără scop patrimonial se ţine distinct pe feluri de activităţi, respectiv activităţi fără scop patrimonial, activităţi cu destinaţie specială, activităţi economice, iar în cadrul acestora pe feluri de venituri, pe care le putem grupa astfel:

a) venituri din activităţi fără scop patrimonial; b) venituri cu destinaţie specială; c) venituri din activităţile economice, care se împart în:

– venituri din exploatare; – venituri financiare; – venituri extraordinare; – venituri din provizioane.

5.9. Conturile speciale. Conturi în afara bilanţului

Conturile speciale sunt conturile în afara bilanţului şi reflectă active sau

pasive care fac parte din patrimoniul asociaţiilor şi fundaţiilor, de aceea se mai numesc şi conturi extrapatrimoniale.

După modul de utilizare, aceste conturi pot fi grupate astfel: 1) grupa 80 – Conturi în afara bilanţului; 2) grupa 89 – Conturi de bilanţ.

245

6. DOCUMENTELE DE SINTEZĂ CONTABILĂ A PERSOANELOR JURIDICE FĂRĂ SCOP PATRIMONIAL

6.1. Necesitatea şi importanţa lucrărilor de sinteză

Sinteza contabilă a activităţii şi rezultatelor obţinute de către o persoană

juridică fără scop patrimonial, într-o anumită perioadă de timp este realizată cu ajutorul documentelor de sinteză contabilă care prezintă sintetic şi fidel, periodic şi reglementat situaţia patrimoniului, activitatea şi rezultatele obţinute.

Întocmirea documentelor de sinteză contabilă este un proces complex, ce se desfăşoară la sfârşitul exerciţiului financiar. Acest proces cuprinde două etape:

– pregătirea documentelor de sinteză contabilă; – întocmirea documentelor de sinteză contabilă. 6.2. Lucrări pregătitoare pentru întocmirea documentelor de sinteză

Pregătirea documentelor de sinteză presupune: a) verificarea înregistrării în conturi, a tuturor operaţiunilor economice; b) efectuarea operaţiilor de regularizare necesare pentru respectarea principii-

lor contabilităţii; c) verificarea faptică a datelor contabilităţii curente, inventarierea patrimoniului; d) definitivarea obligaţiilor fiscale; e) verificarea concordanţei dintre contabilitate şi evidenţă operativă şi dintre

contabilitatea sintetică şi cea analitică cu ajutorul balanţei de verificare analitică; f) întocmirea balanţei de verificare finale pe baza căreia se vor completa

documentele de sinteză contabilă.

6.3. Structura situaţiilor financiare anuale Etapa finală a lucrărilor contabile dintr-o perioadă de gestiune o constituie

completarea documentelor de sinteză contabilă formate din: – bilanţ; – contul rezultatului exerciţiului; – note explicative. Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele

de activ, datorii şi capital propriu ale persoanelor juridice fără scop patrimonial la încheierea exerciţiului financiar, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de lege.

Contul rezultatului exerciţiului cuprinde veniturile şi cheltuielile, exerci-ţiului financiar, grupate după natura lor pe feluri de activităţi, precum şi rezultatul exerciţiului financiar.

Notele explicative la situaţiile financiare anuale conţin informaţii referitoare la metodele de evaluare a activelor, informaţii suplimentare care sunt relevante pentru necesităţile utilizatorilor în ceea ce priveşte poziţia financiară şi rezultatele obţinute. Este foarte importantă menţionarea în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat.

Politicile contabile trebuie elaborate astfel încât să se asigure furnizarea, prin situaţiile financiare anuale, a unor informaţii care trebuie să fie:

– relevante pentru nevoile utilizatorilor în luarea deciziilor;

246

– credibile, în sensul că reprezintă fidel rezultatele persoanei juridice fără scop patrimonial, sunt neutre, sunt prudente şi sunt complete sub toate aspectele semnificative.

6.4. Verificarea şi certificarea situaţiilor financiare anuale

Bilanţurile contabile ale persoanelor juridice fără scop patrimonial sunt

supuse, potrivit legii, verificării şi certificării de către cenzori sau auditori financiari, după caz. Prin verificarea şi certificarea bilanţurilor contabile se confirmă că acestea dau o imagine clară, fidelă şi completă a patrimoniului, situaţiei financiare şi a rezultatului exerciţiului. În vederea formării unor concluzii corecte cu privire la certificarea bilanţurilor, se întocmeşte un raport din care să rezulte, următoarele:

– o analiză fidelă a evoluţiei activităţii pe durata exerciţiului financiar; – informaţii privind evenimente importante survenite după încheierea

exerciţiului financiar, care au afectat activitatea unităţii; – informaţii asupra evoluţiei probabile a activităţii persoanei juridice fără

scop patrimonial; – informaţii referitoare la filialele persoanei juridice fără scop patrimonial. Bilanţul poate fi certificat fără rezerve, cu rezerve sau se refuză certificarea

acestuia. Un exemplar al situaţiilor financiare anuale, însoţit de raportul administratorilor, raportul cenzorilor sau auditorilor financiari, după caz şi de procesul-verbal al Adunării Generale, este trimis, în termenul prevăzut de lege, unităţilor teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice unde persoana fără scop patrimonial este înregistrată.

Organul de administrare se va asigura că, după depunere, situaţiile financiare anuale sunt publicate în condiţiile prevăzute de reglementările legale.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi asociaţia şi fundaţia. 2. Care sunt asemănările dintre asociaţii şi fundaţii? 3. În ce constau deosebirile dintre asociaţii şi fundaţii? 4. Explicaţi faza judiciară şi faza extrajudiciară. 5. Cum se organizează şi funcţionează asociaţiile şi fundaţiile? 6. Cum se realizează dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor? 7. Care este cadrul legislativ pentru persoanele străine fără scop patrimonial? 8. Cum se efectuează dizolvarea şi lichidarea în cazul persoanelor străine fără

scop patrimonial? 9. În ce constă organizarea şi conducerea contabilităţii asociaţiilor şi organizaţiilor? 10. Enumeraţi principiile contabilităţii folosite de asociaţii şi fundaţii. 11. Care sunt registrele de contabilitate folosite de asociaţii şi fundaţii? 12. Ce sunt provizioanele şi cum se constituie? 13. Cum se face amortizarea imobilizărilor destinate activităţii economice? 14. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor şi veniturilor organizaţiilor fără scop

patrimonial. 15. Ce sunt rezervele? 16. Care sunt conturile folosite la decontarea faţă de personal? 17. Prezentaţi importanţa lucrărilor de sinteză.

247

18. Care sunt lucrările pregătitoare pentru întocmirea documentelor de sinteză? 19. Ce înseamnă verificarea şi certificarea situaţiilor financiare anuale?

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. Precizaţi care răspuns nu este corect? Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli se constituie pentru elemente cum sunt: a) litigiile; b) amenzile şi penalităţile, despăgubirile; c) datoriile faţă de terţi; d) cheltuielile legate de service în perioada de garanţie acordată clienţilor. 2. Completaţi cuvintele lipsă: Provizioanele reprezintă __________ create pe seama cheltuielilor şi

destinate acoperirii anumitor riscuri posibile generate de deprecierea elementelor _________ sau de apariţia unor fapte viitoare ce pot ______________ patrimoniul.

3. Completaţi cuvântul lipsă: Evaluarea este un procedeu al metodei _______________ prin care se

realizează exprimarea valorică cu ajutorul etalonului bănesc a existenţei, mişcării şi transformării patrimoniului economic în scopul reflectării lui în contabilitate.

4. Precizaţi care răspuns nu este corect: Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli se constituie pentru elemente cum sunt: a) litigii; b) amenzi şi penalităţi; c) datoriile privind concesiunile. 5. Se livrează mărfuri unui client, pe baza avizului de însoţire a mărfii, fără să

se întocmească factură. Care este formula contabilă corectă? a) 418 „Clienţi facturi de întocmit” = 707 „Venituri din vânzarea mărfurilor”; b) 411 „Clienţi” = 418 „Clienţi facturi de întocmit”; c) 418 „Clienţi facturi de întocmit” = 411 „Clienţi”. 6. Potriviţi titlurile din coloana A cu definiţiile din coloana B.

A B 1) titluri de participare a) reprezintă drepturile sub formă de acţiuni şi alte titluri cu

venit variabil deţinute în capitalul unor unităţi patrimoniale; 2) interesele de participare

b) reprezintă acele creanţe ale persoanei juridice fără scop patrimonial create cu ocazia acordării de împrumuturi unităţilor patrimoniale la care deţine titluri de participare.

3) creanţele imobilizate c) reprezintă drepturi deţinute în capitalul unei societăţi comerciale.

7. Precizaţi care răspuns nu este corect: Politicile contabile trebuie să fie: a) relevante şi credibile; b) inteligibile şi fiabile; c) pertinente şi relevante.

248

8. Precizaţi care răspuns nu este corect: Documente de sinteză contabilă sunt formate din: a) bilanţ; b) contul rezultatului exerciţiului; c) note explicative; d) situaţia modificărilor patrimoniale. Răspunsuri la testele grile: 1.c; 2. rezerve, patrimoniale, micşora; 3. conta-

bilităţii; 4.c; 5.a; 6. (1-a, 2-c, 3-b); 7.a; 8.d.

BIBLIOGRAFIE Obligatorie

1. Feleagă, N., Ionaşcu, I., Tratat de contabilitate financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

2. Greceanu-Cocoş, V., Contabilitatea administrării patrimoniului actualizată la asociaţii şi fundaţii, Editura Lucman, Bucureşti, 2003

*** Legea contabilităţii, nr. 82/1991, republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 48/14.01.2005, cu modificările ulterioare.

*** Legislaţia asociaţiilor şi fundaţiilor, vol.I, II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004. *** Ordinul Ministerul Finanţelor Publice, nr.1829/2003 privind aprobarea

Reglementărilor contabile pentru persoanele juridice fără scop patrimonial, în „Monitorul Oficial al României”, nr. 66 bis, 27 ianuarie 2004.

Facultativă

1. Dobrin, M., Contabilitate. Baze, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

2. Ionescu, Cicilia, Contabilitate. Bazele teoriei şi practicii contabile, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

3. Boulescu, M., Situaţii financiare anuale simplificate, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003.

4. Ristea, M., Lungu C., Prezentarea situaţiilor financiare, Editura CECCAR, Bucureşti, 2004.

*** Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în „Monitorul Oficial al României”, nr.39/2000.

*** Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, în „Monitorul Oficial al României”, nr.62/2003.

*** Ordinul Ministrului Justiţiei, nr.954/B/C/2000 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrului federaţiilor şi Registrului naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial.

*** www.mfinante.ro

249

SISTEME INFORMATICE PENTRU ASISTAREA DECIZIEI

Conf. univ. dr. Zenovic GHERASIM Prof. univ. dr. Doina FUSARU Prep. univ. drd. Adela BÂRA

OBIECTIVE Obiectivele cursului sunt cunoaşterea şi aprofundarea elementelor

fundamentale ale sistemelor informatice pentru asistarea deciziei în economie, precum şi câştigarea deprinderilor practice în utilizarea instrumentelor informatice inteligente pentru rezolvarea problemelor (aplicaţiilor) din domeniul economic.

CUVINTE-CHEIE: decizie economică; sistem informatic pentru asistarea

deciziei (SIAD) economice; depozit de date (Data Warehouse); Data Mining; OLAP; hipercub; bază de date multidimensională.

1. ASISTAREA DECIZIEI ECONOMICE

1.1. Introducere

Sistemul este o colecţie de părţi (elemente) organizate şi interconectate pentru

îndeplinirea unui anumit scop. Sistemul, în plan conceptual, este expresia abstractizării unor fapte, fenomene, procese, obiecte din universul real pe baza unei structuri logice predefinite. După domeniul de aplicare, sistemele sunt politice, economice, sociale, tehnice etc. Sistemele economice sunt sisteme deschise (open systems), puternic ancorate în mediul socio-economic (piaţa este o parte a acestui mediu) în care acestea funcţionează. Sistemele economice, ca sisteme deschise, sunt sisteme cibernetice adică prezintă legătura de reacţie (feedback) ce le permite o funcţionare normală. Sistemele economice prezintă un comportament dinamic care asigură adaptarea la fluctuaţiile mediului socio-economic. Orice sistem economic poate fi împărţit în mai multe subsisteme în funcţie de criterii specifice. Societatea comercială (organizaţia economică) reprezintă un sistem economic care poate fi divizat a) funcţional sau pe domenii de gestiune (producţie/servicii, comercial, cercetare-dezvoltare, financiar-contabil, resurse umane) sau b) structural (organiza-toric, decizional, informaţional, tehnologic, relaţional pe resurse umane). Potrivit concepţiei holonice asupra sistemelor, două sau mai multe sisteme autonome pot fi integrate (cu criterii şi obiective precise) şi se poate obţine astfel un sistem holonic. Sistemul holonic (holonul) economic permite optimizarea atât pe sisteme compo-nente, cât şi pe ansamblul sistemului integrator devenit sistem de referinţă, pe cele două planuri: real şi conceptual.

Orice sistem economic modern performant este un sistem integrat funcţional şi structural.

Sistemele economice integrate pot fi abordate din perspectiva diferitelor şcoli de gândire în management (tehnico-raţională, comportamentală, cognitivă). Acestor

250

sisteme economice integrate le sunt asociate sisteme informaţionale integrate, respectiv sisteme informatice integrate. Sistemele informatice integrate economice au în compunere, în funcţie de nivelurile de management ale organizaţiei, sisteme informatice dedicate (integrate pe orizontală), astfel: 1) nivelul de management strategic: sisteme informatice de sprijin al executivului, ESS (Executive Support Systems) sau EIS (Executive Information System); 2) nivelul de management mediu: sisteme informatice pentru management, MIS (Management Information Systems) şi sisteme informatice pentru asistarea deciziei, DSS (Decision Support Systems); 3) nivelul lucrătorilor cu date, informaţii şi cunoştinţe: sisteme de automatozare a lucrărilor de birou sau birotică, OAS (Office Automation Systems) şi sisteme de lucru cu cunoştinţe, KWS (Knowledge Work Systems); 4) nivelul de management operaţional: sisteme informatice pentru procesarea tranzacţiilor, TPS (Transaction Processing Systems). Cele mai cunoscute implementări ale unor componente de integrare pe verticală ale sistemelor informatice integrate economice sunt denumite: planificarea resurselor întreprinderii, ERP (Enterprise Resource Planning), fabricaţie asistată de calculator, CAM (Computer-Aided Manufacturing), planificarea resurselor de fabricaţie, MRP (Manufacturing Resource Planning), sistem informatic de resurse umane, HRIS (Human Resources Information System), sistem informatic contabil, AIS (Accounting Information System), sistem informatic financiar, FIS (Financiar Information System), sistem informatic pentru marketing, MKIS (Marketing Information System), sistem informatic de resurse informatice, IRIS (Information Resources Information System), sistem informatic pentru mana-gementul relaţiilor cu clienţii, CRM (Customer Relationship Management), sistem de management al lanţului de distribuţie, SCM (Supply Chain Management) etc.

Elemente ale OAS au reprezentat obiectul cursului de birotică, elemente ale TPS – al cursului de sisteme de gestiune a bazelor de date, în timp ce elemente ale KWS au fost lămurite la cursul de sisteme expert. DSS reprezintă obiectul de studiu al disciplinei Sisteme informatice pentru asistarea deciziei (SIAD) economice. MIS este o disciplină pentru specializarea Management. Este discutabilă separarea SIAD (DSS) de MIS, având în vedere că luarea deciziei reprezintă scopul fundamental al oricărui sistem de management. ESS sunt în curs de clarificare, conceptualizare şi realizare.

1.2. Decizia: loc, rol, clasificare

Evoluţia tehnologiilor informaţiei şi ale comunicaţiilor, IT&C influenţează

evoluţia procesului managerial prin oferta de mijloace şi instrumente din ce în ce mai performante pentru rezolvarea sarcinilor managerilor, sintetizate în ESS, MIS, DSS, KWS, OAS. Sistemele informatice oferă un nivel rapid de obţinere, analiză şi interpretare a unei mari cantităţi de date şi informaţie, ajutând la o adaptare rapidă a decidenţilor într-un mediu economic în permanenţă dinamică. Tot ele asigură un înalt nivel de responsabilitate şi putere de decizie spre nivelele inferioare. În acelaşi timp, procesul managerial are impact asupra modului în care se face proiectarea şi realizarea sistemelor informatice care deservesc acest proces.

În principal, managerii utilizează sistemele informatice pentru planificarea, organizarea, coordonarea, controlul şi previziunea activităţilor lor, dar şi pentru comunicarea dintre persoane, stabilirea reţelelor în interiorul organizaţiei cât şi la rezolvarea problemelor curente.

251

Diverşi autori definesc decizia în moduri aproximativ asemănătoare ca de exemplu: soluţia aleasă din mai multe posibile, alegerea unei căi de acţiune etc. Decizia se poate defini şi ca fiind rezultatul unor activităţi conştiente de alegere a unei căi de acţiune, alegere care presupune alocarea unor resurse. În organizaţia economică, resursele alocate sunt umane, materiale, financiare şi informaţionale. Clasificarea deciziilor în funcţie de nivelul decizional şi gradul de structurare este:

a. Decizii strategice care se referă la obiectivele, resursele şi politicile organizaţiei, pe termen mediu şi lung.

b. Decizii de control operaţional care determină modul în care sunt duse la îndeplinire sarcinile de la nivelele superioare.

c. Decizii tactice – de control managerial ce determină cât de eficiente au fost folosite resursele. Controlul managerial presupune o continuă interacţiune între persoanele care îndeplinesc obiectivele organizaţiei, în mod curent şi pe termen scurt.

d. Decizii în ceea ce privesc cunoştinţele, acestea fiind indisolubil legate de ideile care se referă la noi produse şi servicii, metode de răspândire a acestor cunoştinţe şi de difuzare a datelor şi informaţiilor în cadrul organizaţiei.

e. Decizii structurate sau programabile, adică decizii uzuale pentru care există proceduri realizate. Acest tip de decizii intervin în momentul în care apare un proces cunoscut. Dacă decizia este supusă procesului de informatizare, ea este descrisă printr-un program a cărui execuţie este fixă, deci nu pot exista reveniri, iar calea raţionamentelor nu este schimbată nici prin program şi nici de utilizatori.

f. Decizii nestructurate (neprogramabile) sunt cele care se bazează pe flerul şi modul de judecată al decidentului care analizează problema. Acest tip de decizie se referă la tipuri de probleme atipice pentru organizaţie, pentru care nu există proceduri prestabilite. O decizie este considerată nestructurată atunci când elementele sale sunt de tip calitativ, obiectivele şi finalitatea nu sunt precise şi nu există un algoritm cunoscut pentru rezolvarea lor.

g. Decizii semistructurate sunt cunoscute ca decizii care pot fi rezolvate parţial cu proceduri cunoscute, întrucât acestea au elemente predominant cantitative, scopurile nu sunt precise, iar procedura de rezolvare nu asigură ansamblul elementelor problemei. Gradul de structurabilitate a deciziei depinde de experienţa acumulată de decident, precum şi de nivelul şi importanţa ei. Conform terminologiei lui H. Simon, în cazul proceselor semistructurate apare nevoia unui „asistent”, de fapt de „asistare a deciziei”. Acest termen de „asistare a deciziei” trebuie definit la modul general ca fiind o serie de operaţii cum sunt sortarea clasificarea, selectarea, evaluarea ce au ca scop final organizarea informaţiei, reducerea incertitudinii şi obţinerea de variante de rezolvare. Dacă se consideră evoluţia în timp a acestui termen, atunci se poate constata că acesta s-a dezvoltat prin folosirea metodelor cercetării operaţionale, dar sunt greu de aplicat. De aceea a apărut un alt nivel de abordare a asistării deciziei, şi anume „asistarea interactivă”. Pe baza acesteia au apărut sistemele informatice de asistare a deciziei sau Decision Support Systems (DSS), situate generic pe nivelul de management mediu.

O altă clasificare a deciziilor poate fi făcută în funcţie de cunoştinţele de care dispune decidentul referitoare la evoluţia problemei pe care o are de rezolvat. În funcţie de acest criteriu, deciziile sunt:

1. Decizii în condiţii de certitudine ce presupun o cunoaştere a evoluţiei fenomenelor viitoare, ceea ce se petrece mai rar în realitatea economică. O astfel de decizie se bazează pe criteriul costului minim de funcţionare.

252

2. Decizii în condiţii de incertitudine ce presupun cunoaşterea evoluţiei anterioare a fenomenului economic. Acest mod de cunoaştere va permite o previziune şi o alegere cât de cât corectă a variantei de decizie. Acest tip de decizie face parte din clasa generală a deciziilor de orientare în care alegerea unei variante se face în funcţie de previziunile viitoare ale decidentului precum şi de criterii obiective care presupun raţionament logic.

3. Decizii în condiţii de risc ce presupun că decidentul cunoaşte aproximativ evoluţia viitoare a fenomenului, posibilul trend al variabilelor necontrolabile şi chiar ce rezultate are fiecare strategie analizată pe baza criteriului speranţei matematice. În acest caz procesul de decizie va avea o multitudine de consecinţe, iar fiecăreia i se va asocia o probabilitate. Se obţine o distribuţie a probabilităţilor din care se va alege varianta cu speranţa matematică cea mai bună. Dacă există variante de decizie care au aceeaşi speranţă matematică, atunci se va calcula intervalul de variaţie şi abaterea standard. Ca variantă optimă se va alege aceea care are cea mai mică abatere standard.

1.3. Consideraţii asupra asistării deciziilor

Procesul decizional este ansamblul de activităţi executat de o persoană/grup

de persoane care sunt puse în faţa unui fenomen care poate genera mai multe variante de acţiune şi având drept obiectiv alegerea uneia dintre ele care să răspundă cel mai bine sistemului de valori ale persoanei, grupului de persoane sau organizaţiei în ansamblul său. Procesul de adoptare a deciziilor este constituit din următoarele etape:

1. Informarea generală, etapă în care sunt analizate evenimentele apărute în organizaţie şi depistate cauzele lor de apariţie. Această etapă conţine subetapele de identificare a problemei, descompunerea ei, stabilirea responsabilităţilor şi are ca rezultat descrierea formală a problemei, a categoriei din care aceasta face parte şi a tuturor responsabilităţilor care decurg de aici.

2. Design-ul sau modul de concepere al procesului de asistare a deciziei – presupune alegerea sau construcţia unui model pentru asistarea deciziei, precum şi subetapele de testare şi validare. Una din subetapele design-ului este modelarea ce implică modul de concepere a problemei, precum şi abstractizarea ei cantitativă şi/sau calitativă. Experienţa decidentului îşi pune amprenta pe modul de alegere a modelului dintr-o multitudine existentă, dezvoltă proceduri mentale care ajută la încadrarea problemei de rezolvat într-o anume clasă de modele existente.

3. Alegerea este etapa de bază pentru adoptarea deciziei deoarece în cadrul ei se concretizează rezultatele obţinute în celelalte etape. Decidentul alege o singură acţiune din multitudinea existentă în funcţie de criteriul de selecţie propus şi de modelul decizional pe care l-a ales. Decidentul alege între posibilităţile în funcţie de soluţionarea definitivă a modelului, de selectarea celei mai adecvate alternative şi tot el selectează planul pentru implementare. Pentru alegere sunt evidenţiate mai multe metode de căutare, ca de exemplu: tehnici analitice, metode de căutare exhaustive prin care rezultatele obţinute de fiecare alternativă sunt comparate, metode euristice care sunt aplicabile în metodele descriptive.

Metodele analitice sunt utilizate datorită utilizării formulelor matematice pentru a găsi soluţia optimă. Utilizarea lor este restricţionată de natura problemelor, iar acestea trebuie să fie structurate. Se pot aplica astfel de metode pentru probleme de gestiune a stocurilor sau de alocare a resurselor. Algoritmii

253

stau la baza acestor metode şi conduc la obţinerea unor soluţii viabile pentru modelul ales.

Metodele de căutare exhaustivă sunt utilizate în genere la luarea în considerare a tuturor căilor de acţiune pentru a ajunge la scopul propus. Aceste metode au la bază un proces neghidat, proces în urma căruia se alege soluţia optimă. Căutarea de obicei este incompletă întrucât posibilităţile de căutare sunt limitate de timp, spaţiu de memorie şi el se va opri când se va găsi o soluţie apropiată de cea optimă (numită suboptim).

Metodele de căutare euristice se bazează pe o riguroasă analiză a problemei sau printr-o căutare prin încercări succesive a spaţiului soluţiilor. Raţionamentul făcut prin parcurgerea spaţiului de căutare a soluţiei permite trecerea prin toate stadiile intermediare către o stare finală care poate fi un rezultat satisfăcător sau o nereuşită (eşec). Se precizează că metoda de căutare care este implementată de un sistem de asistare a deciziilor este o metodă euristică. Ca ultimă etapă în adoptarea deciziei este evaluarea rezultatelor soluţiei.

4. Implementarea este etapa în care se face declanşarea acţiunii alese (propuse) de decident. De obicei, această etapă este o mare consumatoare de timp, resurse şi în cursul ei pot apare diverse probleme de rezolvat, ca de exemplu gradul de suport al nivelurilor superioare decizionale.

Pentru procesul decizional structurat şi pentru cel semistructurat se pot folosi modelele cantitative bazate pe metode şi modele ale cercetării operaţionale. Această abordare presupune automatizarea totală sau parţială a procesului de adoptare a deciziei şi constă în următorii paşi:

a) descrierea şi definirea problemei; b) găsirea categoriei din care face parte problema; c) elaborarea unui model matematic care să se plieze cel mai bine pe des-

crierea problemei; d) alegerea soluţiei. Modelarea personalizată este un proces interactiv şi a dat şi numele primelor

sisteme: sisteme interactive de asistare a deciziei. Sistemele de asistare a deciziei orientate pe date ce se găsesc în depozitul de

date al organizaţiei. Aceste sisteme funcţionează pe baza analizei şi agregării datelor şi au ca funcţii accesul imediat la date, dispun de un mecanism pentru analiza imediată a datelor, creează statistici. Acest tip de sisteme este rezultatul creării unor tehnologii speciale cum sunt:

− depozitarea unor volume enorme de date istorice ale organizaţiei (Data Warehousing);

− exploatarea acestor depozite prin procesare analitică on-line (OLAP, OnLine Analytical Processing).

Adoptarea deciziilor constituie un proces care pe lângă suportul tehnic are nevoie de un suport cognitiv care este asigurat de partea umană componentă integrantă a sistemului decizional. Suportul cognitiv înglobează cunoştinţele şi experienţa decidentului, precum şi capacitatea acestuia de raţionament. Suportul cognitiv este sprijinit şi marcat în ultimele decenii de apariţia sistemelor informatice de lucru cu cunoştinţe, KWS (Knowledge Work System) care se ocupă de probleme de stocare, clasificare, menţinere şi calitate a cunoştinţelor.

Dacă în sistemele informatice de asistare a deciziei se includ şi bazele de cunoştinţe, se definesc astfel sisteme informatice de asistare a deciziei bazate pe cunoştinţe sau aşa numitele sisteme informatice de asistare inteligentă a deciziei.

254

1.4. Clasificarea sistemelor informatice pentru asistarea deciziei Semantic, un sistem informatic de asistare a deciziei este o arhitectură abordată

unitar, care presupune un dialog permanent cu utilizatorul, dar decizia finală este adoptată de utilizator şi nu de sistem. Toate posibilele definiţii date SIAD-ului au ca punct de pornire obiectivele şi modul lor de îndeplinire sau pornesc de la compararea specificităţii acestora cu alte sisteme informatice. De regulă, se face comparaţia între sistemele informatice de asistare a deciziei şi celelalte sisteme informatice din imediata lor vecinătate cum sunt: sistemele informatice pentru management (MIS), sistemele informatice pentru sprijinul conducerii executive (ESS) sau sistemele de lucru cu cunoştinţe (KWS). MIS, de obicei, pun la dispoziţia utilizatorului rapoarte de sinteză sau probleme de excepţie în funcţie de criterii predefinite, referindu-se cu prioritate la un anumit domeniu (contabilitate, marketing etc.). Diferenţa dintre MIS şi SIAD (DSS) constă în aceea că MIS pleacă de la date şi relaţiile dintre acestea, pe când SIAD-ul porneşte de la decident şi de la decizie. ESS (EIS) sunt sisteme destinate asistării deciziilor pe cel mai înalt nivel al managementului organizaţional, ajută la identificarea şi rezolvarea problemelor prin sesizarea de noi oportunităţi. De asemenea, acest tip de sisteme au posibilitatea de a oferi decidentului tendinţe, analize pentru activitatea concurenţială.

Caracteristicile principale ale SIAD (DSS) sunt: rezolvarea acelor probleme care nu se pot rezolva cu sisteme destinate cuantificării cantitative; rol de asistare a decidenţilor (managerilor) la nivel individual sau de grup în toate etapele procesului decizional; soluţiile sunt obţinute prin manipulări de date, căutări de informaţii, modele, calcule; timpul de răspuns pentru obţinerea unei soluţii acceptabile este limitat.

Clasificarea SIAD-urilor se face după mai multe criterii, cel mai des utilizat fiind gradul de analiză a datelor pe care se bazează soluţia:

1. SIAD-uri care au la bază modele. Modelul cantitativ este sprijinit de o interfaţă care facilitează utilizarea.

2. SIAD-uri bazate pe date care se referă la un volum apreciabil de date stocate în sistemul informatic al organizaţiei şi oferă posibilitatea de a extrage informaţii utile din multitudinea de date de care dispune. Aceste tipuri de SIAD-uri au la bază depozitele de date (Data Warehouse), iar prelucrarea este asigurată de tehnologia informaţională OLAP.

3. SIAD-uri bazate pe cunoştinţe care utilizează tehnologiile inteligenţei artificiale şi de aceea se mai numesc şi SIIAD (sisteme informatice inteligente de asistare a deciziei).

O a doua clasificare, oferită de Holsapple şi Whinston, grupează sistemele SIAD în cinci tipuri:1

1. SIAD bazate pe analiza textelor; toate informaţiile de care are nevoie decidentul le găseşte sub formă de text care trebuie analizat.

2. SIAD baze de date au drept componentă principală baza de date a organizaţiei.

3. SIAD procesoare de tabele au ca principală componentă procesoarele de tabele care ajută utilizatorul să descrie modele pentru analiză. Cel mai utilizat procesor de tabele este Excel care include modele statistice, financiare, de previziune, de simulare.

1 Zaharie, D., Albescu F. şi colectiv, Sisteme informatice pentru asistarea deciziei, Editura Dual Tech, Bucureşti, 2001.

255

4. SIAD bazate pe funcţii; funcţia care de fapt este o procedură sau un algoritm scris într-un limbaj de programare şi destinată a fi utilizată pentru rezolvarea unui anumit tip de probleme.

5. SIAD bazate pe reguli; regulile sunt prevăzute în KWS. În ultimii ani au apărut SIAD de grup (Groupware) ca tip de suport al

deciziilor pentru un grup de decidenţi ale căror decizii au o pondere însemnată în luarea deciziilor într-o organizaţie. Scopul utilizării unor astfel SIAD-uri este creşterea calităţii procesului decizional datorită lucrului în echipă, precum şi creşterea gradului de creativitate al grupului.

1.5. Sisteme suport pentru asistarea deciziei

Ca şi alte tipuri de sisteme informatice, SIAD-urile au ca bază un suport soft

care le oferă un mediu de întreţinere, dezvoltare şi funcţionalitate, ele funcţionând într-un mediu creat de sisteme suport de asistare a deciziei (SSAD).

Funcţiile unui SIAD sunt: gestiunea datelor, gestiunea modelelor, gestiunea cunoştinţelor şi gestiunea comunicării între utilizator şi sistem şi între date şi modele, cunoştinţe.

Un sistem suport pentru SIAD (SSAD) prezintă în arhitectura sa următoa-rele subsisteme: subsistemul de gestiune a datelor; subsistemul de gestiune a mode-lelor; subsistemul de gestiune a cunoştinţelor; subsistemul de gestiune a dialogului (sau interfaţa cu utilizatorul).

1. Subsistemul de gestiune a datelor are următoarele componente: a) baza de date ce poate fi proprie SIAD sau se poate crea prin extragere de date din alte baze de date sau dintr-un depozit de date. Ea poate fi utilizată de unul sau mai mulţi decidenţi pentru diverse aplicaţii. Datele pot proveni din mai multe surse interne organizaţiei sau chiar din afara ei, ele putând fi incluse în baza de date proprie sau pot fi accesate direct doar în momentul în care se utilizează sistemul; b) SGBD ce este de obicei încorporat în SIAD şi de cele mai multe ori el este de tip relaţional; c) dicţionarul de date (Data Dictionary) ce conţine un catalog al datelor bazei de date împreună cu definiţia lor şi care este utilizat în prima fază a procesului decizional – faza de identificare a problemelor; d) facilităţile de integrare a datelor ce se referă la existenţa limbajelor declarative de interogare.

2. Subsistemul de gestiune a modelelor, cu următoarele componente: a) modelele – sunt reprezentate de modelele financiare, statistice, de previziune şi stau la baza analizei obţinerii soluţiilor pentru sistemul decizional; b) sistemul de gestiune al modelelor (similar SGBD), destinat pentru crearea de noi modele cu ajutorul limbajelor de programare, subrutine, sau de actualizare a modelelor deja existente; c) dicţionarul (catalogul) de modele; d) procesul de execuţie şi integrare a modelelor, ce este utilizat pentru a interpreta instrucţiuni create de utilizator pentru un anumit model utilizator şi pentru transmiterea acestora către sistemul de gestiune a modelelor.

3. Subsistemul de gestiune a cunoştinţelor, cu înglobarea de sisteme expert ce oferă pentru SIAD soluţii pentru aspectele calitative nestructurate. Sistemele expert utilizate în acest context se vor axa pe analiza problemei şi selecţia modelelor care pot oferi soluţii pentru problema respectivă şi realizarea modelelor.

4. Subsistemul de dialog cu utilizatorul sau interfaţa ce este o componentă care asigură interactivitatea SIAD. SSAD este gestionat de un produs soft denumit sistemul de gestiune al interfeţei cu utilizatorul (SGIU), format din programe

256

speciale cum sunt: interfaţă grafică (GUI), prezentarea datelor sub diverse forme (grafice, figuri, tabele), dialog cu utilizatorul în diverse moduri şi altele. Datorită rolului pe care îl are în SIAD utilizatorul este considerat o parte componentă a acestuia. Pentru SIAD, utilizatorul devine manager sau decident.

2. SIAD-URI BAZATE PE MODELE

2.1. Consideraţii referitoare la modele şi metode

Un SIAD foloseşte un set de modele ca instrumente de analiză. Modelarea

este considerată esenţială pentru sistemele informatice de asistare a deciziei şi implică partea de concepere a problemei şi partea de abstractizare în expresii cantitative sau calitative. Funcţionarea SIAD pe bază de modele se axează pe utilizarea modelelor pentru rezolvarea unor probleme cu care sunt confruntaţi managerii, dacă aceste probleme pot fi parţial modelate. Principala caracteristică a acestor sisteme este modelarea euristică utilizată ca metodă de rezolvare a acelor probleme care nu se pot rezolva prin metode analitice.

Modelul oferă un mod simplificat sau abstractizat de abordare a realităţii. Simplificarea rezidă din faptul că problemele din lumea reală sunt mult prea complicate, iar unele aspecte ale acestei realităţi nu sunt întotdeauna relevante. Gradul de abstractizare al unui model este dat de mai multe criterii, după care se va face şi clasificarea lor:

a) modele iconice cu un grad mic de abstractizare, cu reflectarea fidelă a realităţii la o altă scară;

b) modele analitice care au acelaşi comportament cu sistemul real, dar sunt diferite întrucât ele sunt reprezentări simbolice. Astfel de modele pot fi diagramele, graficele bidimensionale;

c) modele cantitative (matematice) ce au un înalt grad de abstractizare şi care sunt cele mai des folosite în SIAD.2

Ca structură, modelul are trei componente principale: 1) variabilele de decizie care descriu opţiuni alternative şi ele sunt date de

decident; 2) parametrii ce influenţează rezultatul, dar nu pot fi controlaţi de decident,

ei devenind de fapt restricţii ale problemei, limitând soluţiile acesteia; 3) variabilele rezultat care sunt variabile dependente de adoptarea unor

acţiuni şi de parametrii modelului. De obicei, modelele pot fi de optimizare cu ajutorul unui algoritm, cu ajutorul

unei formule, obţinându-se modele de simulare, euristice şi chiar predictive, adică acele care pot da trend-ul referitor la un scenariu utilizat. Fiecare metodă de rezolvare se poate aplica unui model static sau dinamic construit în ipoteza de certitudine, incertitudine sau risc.

2.2. Tabele de decizie şi arbori de decizie

Actul de decizie care presupune un număr relativ finit şi rezonabil de

alternative se poate modela prin analiza decizională. Aceasta presupune ataşarea unor valori estimate (cu probabilităţile aferente) pentru fiecare alternativă şi care se vor înscrie într-un tabel sau un graf. Modul de alegere a deciziei se face prin a

2 Zaharie, D., Albescu F. şi colectiv, op. cit.

257

vedea care dintre alternative este cea mai bună. Această metodă utilizează tabelele de decizie care caracterizează acţiunea decizională şi conţine: stări generale care sunt date de totalitatea condiţiilor în care se desfăşoară evenimentul de analizat; alternative decizionale ce determină modul de realizare a unei acţiuni independente de voinţa decidentului; consecinţe decizionale ce sunt rezultatul acţiunii conjugate a stării generale, criteriilor decizionale şi alternativelor. Condiţia este ca numărul de consecinţe să fie mai mare sau egal cu numărul de criterii.

În cazul problemelor de decizie multicriterială în condiţii de risc, în care se cunosc probabilităţile de realizare a fiecărei stări, soluţia optimă este dată de (p – probabilitatea, u – utilitatea):

( )∑==

n

jjij xupiSopt

1*max

Dacă problema de decizie multicriterială este în condiţii de incertitudine soluţia optimă va fi dată urmând una dintre reguli:

• Criteriul WARD (al prudenţei) ce presupune că nu se admite sub nici o formă riscul. Se determină soluţia cea mai slabă pentru fiecare variantă şi se alege aceea care duce la cel mai bun rezultat (ales dintre rezultatele slabe).

• Criteriul SAVAGE sau regula regretului care foloseşte conceptul de „regret economic” ce rezultă din faptul că nu s-a ales varianta bună. Se compară apoi fiecare ipoteză cu o singură alternativă şi se alcătuieşte o matrice a regretelor, obţinută din scăderea fiecărei stări din variabila maximă. Apoi se rezolvă problema de minim-maxim.

• Criteriul Laplace în care toate stările se consideră a fi echiprobabile şi se alege acea variantă pentru care speranţa matematică a efectului economic este maximă.

• Criteriul Hurwicz ce presupune calculul unui indicator decizional ca medie ponderată a rezultatelor extreme. Se notează cu α coeficientul de optimizare considerat de decident, iar acesta poate avea valori cuprinse între 0 şi 1:

( ) iii mMd *1* αα −+= Cu ajutorul arborilor de decizie se pot reprezenta tabelele de decizie prin

evidenţierea grafică a relaţiilor dintre variabilele problemei.

2.3. Optimizare cu algoritmi – programare matematică Problemele manageriale în care decidentul poate aloca doar o cantitate

limitată de resurse mai multor activităţi se pot rezolva cu setul de instrumente şi metode puse la dispoziţie de programarea matematică, din care cea mai utilizată este programarea liniară. Aceasta din urmă impune anumite reguli pe care decidentul trebuie să le respecte: existenţa unui set de variabile măsurabile pentru care se caută valoarea optimă; construirea unui set de restricţii cu aceste variabile care, în cazul decizional, sunt variabile de decizie, ce sunt de fapt relaţii de egalitate sau inegalitate faţă de anumite valori; o funcţie obiectiv care reprezintă o relaţie matematică liniară între variabilele de decizie şi rezultatul scontat a cărei valoare trebuie minimizată sau maximizată; crearea legăturilor între elemente realizată cu ajutorul relaţiilor matematice numite ecuaţii, în care apar şi coeficienţi.

Modelul unei probleme de programare liniară devine astfel: determinarea unui min sau max pentru funcţia obiectiv care depinde de una sau mai multe variabile care satisfac restricţiile modelului (condiţii implicite) sau care se referă

258

la valorile ce pot fi luate de variabile (condiţii explicite); problemele de programare liniară au restricţii de tip inegalităţi şi condiţii explicite puse unora dintre variabile.

Modelul de programare liniară are forma: ( ) ( )

⎪⎪⎩

⎪⎪⎨

⎧

≤+++

≤+++≤+++

+++=

mnmn22m11m

2nn2222121

1nn1212111

nn2211n21

bx*a...x*ax*a..................................................

bx*a...x*ax*abx*a...x*ax*a

x*c...x*cx*cx,...,x,xfminmax

În forma standard toate restricţiile sunt ecuaţii, iar variabilele sunt >=0: ( ) ( )

⎪⎩

⎪⎨

⎧

≥=

=

0xBAx

cxxfminmax

În forma canonică toate restricţiile sunt concordante şi toate variabilele sunt >=0:

( )

⎪⎩

⎪⎨

⎧

≥≤

=

0xBAx

cxxfmax

( )

⎪⎩

⎪⎨

⎧

≥>

=

0xBAx

cxxfmin

Aceste probleme se rezolvă cu algoritmul SIMPLEX (Dantzing, 1951) care este de fapt iterativ, la fiecare pas se obţine o îmbunătăţire a soluţiei, oferind soluţia admisibilă ce satisface doar condiţiile explicite sau soluţia optimă.

Programul Excel prin componenta sa Solver rezolvă problema de programare liniară. În ultimul timp majoritatea problemelor sunt de programare liniară multidimensională, ca de exemplu: metoda utilităţii globale în care problema de programare liniară este luată drept o problemă de decizie multidimensională. În acest caz, funcţia obiectiv este înlocuită cu funcţia de utilitate; metoda P.O.P. – algoritmul care descrie această metodă presupune o ordonare a soluţiilor în funcţie de criterii de preferinţă definite de decident; metoda STEM ce constă în definirea unei funcţii obiectiv de sinteză cu coeficienţi care vor fi ataşaţi fiecărui criteriu.

2.4. Simularea

Simularea constă în a crea variante care se apropie de ceea ce se întâmplă în

realitate, ea fiind de fapt o metodă experimentală. De obicei SIAD reflectă realitatea complexă a fenomenelor şi proceselor economice, şi de aceea este greu de crezut că un model matematic, cât ar fi el de bun, poate să reflecte aceste procese. Simularea, a nu se confunda, nu este un model în strictul înţeles al cuvântului, ci prin diverse instrumente folosite imită ceea ce se întâmplă în realitate.

Gradul de simplificare oferit de simulare este mult mai mic decât în cazul modelelor tradiţionale. Ea reprezintă o metodă descriptivă, deci nu există o procedură prin care să se obţină o soluţie optimă. Un model de simulare poate descrie doar caracteristicile şi comportamentul sistemului în diferitele etape ale funcţionării sale. Din variantele obţinute se va alege cea mai bună alternativă, adică aceea care prin experimentele aplicate efectului combinat al mai multor acţiuni sau factori se apropie cel mai mult de evoluţia sistemului studiat. Simularea înlocuieşte în bună măsură metodele de optimizare pentru rezolvarea problemelor complexe. Paşii de urmat într-un proces de simulare pot fi: definirea problemei – constă în stabilirea categoriei în care se poate încadra problema; obţinerea modelului de

259

simulare ce constă în stabilirea variabilelor şi a relaţiilor dintre ele; testarea şi validarea modelului ce presupune de fapt legătura dintre modelul de simulare şi realitatea simulată; modelul de efectuare a experimentelor care stabileşte perioada de simulare, limitele de lucru; evaluarea experimentelor ce constă în interpretarea rezultatelor obţinute prin aplicarea diverselor variante de simulare cu ajutorul metodelor oferite de statistică sau prin analogie de sensibilitate; implementarea rezultatelor simulării care are ca efect o implicare mai mare a decidenţilor decât în cazul modelării tradiţionale.

Simularea prezintă avantaje deoarece modelul este obţinut de obicei din perspectiva decidentului; este unica metodă din cadrul SIAD care se poate utiliza pentru problemele nestructurate, surprinde complexitatea reală a problemei şi se poate aplica unor mari diversităţi de probleme manageriale. Pentru simulare există un soft relativ uşor de utilizat, soft care implementează metoda Monte Carlo (ca de exemplu, Excel). Acest proces de simulare prezintă şi dezavantaje precum lipsa de garantare a obţinerii soluţiei optime ci a unei soluţii îmbunătăţite, modelul de simulare este aplicat doar pentru o singură problemă, neputând fi generalizat.

2.5. Modelele predictive

Modelele predicitve au ca scop anticiparea evoluţiei viitoare a sistemului

considerat în funcţie de evoluţiile sale anterioare. Acest tip de modele se rezolvă de obicei prin metode statistice şi evoluţiile acestora. Legătura dintre variabile este denumită corelaţie, iar stabilirea tipului de legătură dintre variabilele dependente de una sau mai multe variabile independente, în statistică, se numeşte analiză de regresie.

Se cunoaşte că dependenţa dintre variabile poate fi liniară, exponenţială sau pătratică, iar pentru fiecare tip de dependenţă există instrumente puse la dispoziţie de statistică pentru a determina elementele modelului de regresie aferent. Pentru a alcătui un model de regresie se va ţine cont de următoarele etape: analiza pentru identificarea dependenţelor şi a tipurilor de legături pe care le exprimă; specificarea prin care se caută cea mai optimă formă de exprimare a variabilelor; estimarea parametrilor modelului; testarea semnificaţiei parametrilor estimaţi; validarea (verificarea) modelului; utilizarea modelului în operaţii de simulare şi predicţie.

Pentru regresia liniară simplă există o singură variabilă pentru care se face previziunea, dependentă de o singură altă variabilă. Modelul este Y=f(x) şi se observă că relaţia dintre cele două variabile este liniară. Pentru previzionarea variabilei Y se pot folosi una din următoarele metode: metoda glisajului exponenţial, ce presupune previziunea evoluţiilor viitoare pe baza celor trecute şi a estimărilor din trecut; metoda filtrajului adaptiv, ce face o previziune pentru valorile variabilei dependente în funcţie de sumele ponderate a valorilor anterioare; metoda regresiei liniare simple prin care se obţine un model cauzal care pune în evidenţă dependenţa variabilei dependente de variabila independentă. Acest model este sintetizat în următoarea manieră: Y=mX+b+V unde m şi b sunt parametrii de regresie ce se vor determina prin metode statistice, iar V este factorul de cuantificare al influenţelor cauzelor nespecifice şi se mai numeşte variabilă de perturbaţie. Valoarea medie a lui V trebuie să fie 0, aceasta însemnând că influenţa factorilor perturbatori se compensează reciproc. Având în vedere valorile variabilei independente X şi a parametrilor de regresie, se vor putea estima valorile viitoare

260

ale variabilelor dependente Z; metoda regresiei liniare multiple, care presupune existenţa dependenţei de mai multe variabile. Această metodă este mai apropiată sistemelor decizionale, întrucât de cele mai multe ori variabila depinde de efectul mai multor factori consideraţi laolaltă. Acest model are următoarea formă:

nn...jj XmXmbY +++= Pentru a stabili care este semnificaţia influenţelor variabilelor independente

asupra lui Y (variabilă dependentă) se fac o serie de teste statistice, cum ar fi calculul coeficientului de determinaţii R2, testarea determinaţiei globale a ecuaţiei de regresie (testul F), testarea determinaţiei fiecărei variabile (testul t) care la un loc se prezintă ca o analiză dispersională. Astfel, în concluzie, se poate afirma că rezultatele obţinute se vor accepta numai în cazul în care legătura liniară presupusă între variabilele dependente şi celelalte variabile este reală. Softul aferent unei astfel de metode este des utilizat precum SPSS. Acesta este un sistem automat de analiză a datelor de marketing (Statistical Package for Social Sciences). De asemenea, procesorul de tabele Excel conţine funcţii statistice care permit efectuarea previziunilor bazate pe tipuri de regresie şi se poate astfel realiza şi analiza statistică a datelor.

Pentru a lucra cu metode de previziune este bine de ştiut că trebuie parcurse o serie de etape:

• Formularea şi înţelegerea conţinutului problemei ce presupune ca managerul sau decidentul să definească în termeni cât mai apropiaţi de realitate problema, aceasta incluzând variabilele care trebuie explicitate şi a căror valori vor face obiectul previziunii. În această etapă se descrie situaţia decizională, se identifică variabila sau variabilele care vor constitui obiectul predicţiei ca şi variabilele dependente de acestea.

• Selectarea indicatorilor economici care presupune a se găsi alături de variabilele independente şi acei factori suplimentari care influenţează variabila dependentă, factori ce vor trebui incluşi în ecuaţia de regresie.

• Analiza matricei de corelaţie simplă care se face pentru a alege variabilele care trebuie incluse în ecuaţia de regresie. Specific domeniului economic este fenomenul de multicoliniaritate adică nivelul înalt de interdependenţă între variabile diverse. La încheierea acestei etape se vor reţine doar trei sau patru ecuaţii de regresie care vor fi ulterior analizate.

• Alegerea unei ecuaţii de regresie dintre cele reţinute anterior. De obicei calculatorul va determina coeficienţii de regresie şi elementele care permit testarea semnificaţiei acestora. Se vor reţine ecuaţiile semnificative şi se va încerca ridicarea progresivă a valorii coeficientului de corelaţie R2 prin introducerea unor noi variabile independente. După fiecare iteraţie de mărire progresivă a acestui coeficient se vor verifica testele de semnificaţie.

• Verificarea corectitudinii condiţiilor de regresie. • Pregătirea previziunii care presupune stabilirea unui interval de încredere

pentru previziunile individuale şi ce precizie are fiecare variabilă independentă. Predicţia are un caracter limitat faţă de previziune (prognoză) care înseamnă

depăşirea cadrului statistic permis de modelele de regresie. Dezavantajul principal al acestor metode statistice îl constituie volumul mare

de date necesar şi costul ridicat al colectării acestora. Acest dezavantaj este remediat de apariţia noilor tehnologii de analiză şi agregare a datelor (OLAP).

261

2.6. Programarea euristică Această metodă conduce la generarea unei soluţii aproximate pentru

probleme complexe de obicei nestructurate. Pentru astfel de probleme nu se poate descrie un algoritm care nu poate oferi soluţii optime într-un număr finit de paşi.

Programarea euristică se poate utiliza şi pentru probleme complexe structurale, întrucât poate conduce la opţiunea mai rapidă a soluţiilor faţă de un algoritm de optimizare (de exemplu sunt problemele combinatoriale cu extrem de multe soluţii posibile). De remarcat este că procesul decizional se caracterizează printr-o formalizare a spaţiului stărilor şi presupune o explorare atentă şi pertinentă a acestuia. În cazul acestei programări euristice, spaţiul de rezolvare a problemelor implică: spaţiul stărilor, spaţiul operatorilor, starea iniţială, starea sau stările finale, precum şi informaţia asociată fiecărei stări. Soluţia finală obţinută prin programarea eurstică poate fi un eşec sau un succes.

În utilizarea programării euristice se are în vedere evaluarea rezultatelor care va ţine cont de calea raţionamentului, de paşii de parcurs ulterior, precum şi de experienţa acumulată în probleme similare şi nu în ultimul rând şi de model.

Evaluarea rezultatelor se realizează cu ajutorul funcţiei de evaluare care depinde de stare şi de informaţiile referitoare la acea stare. Starea va fi acceptată dacă funcţia de evaluare va depăşi un anumit prag prestabilit sau dacă este mai bună decât valorile stărilor în aşteptare.

Euristicile se pot grupa în: cantitative dacă sunt în baza de modele a unui sistem informatic de asistare a deciziei; calitative dacă furnizează cunoştinţe pentru un sistem expert.

Programarea euristică se aplică în cazul în care datele de care se dispune pentru o problemă complexă sunt insuficiente sau are un grad mare de inexactitate, gradul de complexitate al problemei nu permite utilizarea modelelor de optimizare, nu există soluţie algoritmică iar modelul de simulare simplifică inadmisibil de mult problema şi trebuie obţinută o soluţie rapidă.

Acest tip de programare are o serie de avantaje dintre care se enumeră: sunt metode uşor de aplicat şi implementat, produc mai multe soluţii acceptabile, se poate face o măsurare empirică sau teoretică a calităţii soluţiei obţinute. Totuşi prezintă şi dezavantaje referitoare la garanţia obţinerii unei soluţii optime, iar în cazul în care se fac alegeri secvenţiale într-o decizie, există riscul de a nu anticipa corect consecinţele alegerilor făcute. Toate aceste riscuri sunt de fapt asumate de decident în momentul în care a ales ca rezolvare programare euristică.

2.7. Sistemul de gestiune a modelelor

Sistemul de gestiune a modelelor (SGM) are de fapt facilităţi asemănătoare

cu cele ale unui sistem de gestiune a bazelor de date (SGBD). Facilităţile oferite de un SGM se pot grupa în câteva categorii: stocarea

modelelor; utilizarea modelelor deja existente; facilităţi de acces şi de regăsire a modelelor; facilităţi de mentabilitate a modelelor existente cu posibilităţi de păs-trare a soluţiilor; construirea unor modele noi pe baza celor existente; flexibilitate, care constă în trecerea rapidă de la o abordare la alta; consistenţa care dă posibilitatea ca acelaşi model şi aceleaşi date să fie accesate de mai mulţi utilizatori.

Aceste facilităţi definesc şi o serie de cerinţe pentru gestionarul de modele cum ar fi: asigurarea comunicării şi schimbul de date dintre modele în momentul în

262

care sunt utilizate într-un anume context, asigurarea analizei şi interpretării rezultatelor obţinute în urma utilizării unui model standard.

Din punct de vedere al limbajelor de modelare, care asistă utilizatorul în gestionarea modelelor, acestea sunt destinate pentru programare matematică: Lingo, GAMS, AMPL. În procesul de modelare este utilizat şi procesorul de tabele, Excel. Excel are încorporate pachete de programe pentru structurarea şi rezolvarea unor tipuri de modele pentru domeniul economic, matematic. Procesorul de tabele are încorporate o serie de categorii de funcţii (matematice, statistice, financiare, de previziune) care pot rezolva probleme de optimizare (programare liniară) de simulare sau de căutare euristică a unor soluţii. El poate oferi la un nivel scăzut şi gestionarea unei baze de date sau importul de date.

3. SIAD-URI BAZATE PE ANALIZA ŞI SINTEZA DATELOR

3.1. Problematica generală

Modul în care datele sunt retransformate în informaţii şi apoi în cunoştinţe

este de fapt un proces de valorificare a datelor care se realizează prin sintetizarea şi analiza lor şi în final prin interpretare. Procesul de sintetizare a datelor presupune centralizarea lor, având în vedere diverse criterii şi este utilizat în crearea situaţiilor de sinteză necesare informării managerilor ca suport pentru luarea deciziilor. Soluţiile oferite de informatică pentru procesul de sintetizare a datelor sunt: programe specifice şi dedicate; interogări care dau posibilitatea grupării datelor după criterii stabilite şi oferă funcţii pentru domeniile astfel create; funcţiile de total şi subtotal oferite de generatoarele de rapoarte care permit indicarea ierarhiilor criteriilor de grupare.

În ultimul timp, problema centralizării datelor a rămas aceeaşi, însă volumul de date de explorat este imens, ceea ce duce la faptul că metodele clasice să devină ineficiente. De aceea câştigă tot mai mult teren tehnologii moderne ca Data Warehousing (depozitarea datelor) şi OLAP (On-Line Analytical Processing) pe măsură ce suporturile soft devin suport de date pentru sistemele tranzacţionale.

Tehnologiile de centralizare transformă datele în informaţii de sinteză şi analiza lor. Analiza datelor presupune a găsi relaţii între datele sintetizate cum ar fi: asocieri, corelaţii structurale, cauzale sau funcţionale. O formă simplă de analiză a datelor este compararea datelor cu date similare, comparare care se face păstrând toate criteriile identice, doar unul singur având valori diferite. Comparare se face între seturi de date comparabile, iar tehnologiile de comparaţie sunt dotate cu tehnici de observare pentru semnalizarea tiparelor, corelaţiilor, asocierilor prin similitudini sau sesizează abateri, excepţii. Informatica a venit în întâmpinarea acestor cerinţe cu tehnicile de prezentare grafică care transformă informaţia cantitativă în informaţie calitativă. Au apărut şi tehnici de observare analitică a datelor care au la bază teorii matematice prin care datele reale sunt comparate cu date teoretice produse de un model ipotetic.

Dezvoltarea tehnicilor de observare a dus la apariţia tehnicilor de observare automată bazate pe data-driven. Rezultatul unor astfel de tehnici se regăsesc într-un model cu caracter general. Tehnicile de observare analitică a datelor se regăsesc într-o tehnologie modernă denumită Data Mining (în traducere liberă „Mineritul datelor”).

263

Rezultatul procesului de observare analitică este obţinerea unor tipare, corelaţii şi uneori modele din care se pot deduce tendinţe sau se poate previziona cu o anumită probabilitate cum vor arăta datele pe o perioadă ulterioară. Modelul permite interpretarea datelor, ce reprezintă un proces cognitiv cu o apreciere generală a situaţiei, şi identifică probleme, oportunităţi sau potenţiale cauze de eşec.

De remarcat este faptul că interpretarea datelor duce la apariţia de cunoştinţe noi care se vor cumula la cele deja existente. Instrumentele soft clasice pentru asistarea deciziei au avut ca principal scop asigurarea tehnicilor de analiză, optimizare şi simulare, precum şi reprezentarea grafică a rezultatelor. Dintre aceste instrumente se amintesc procesoarele de tabele Lotus şi Excel orientate pe volume mici de date, cele referitoare la sistemele de gestiune a bazelor de date Access, Visual Foxpro capabile să lucreze cu volume mari de date cu structură uniformă. Principalul dezavantaj al acestor instrumente clasice este că operează numai asupra acelor date care au o structură prestabilită şi provin dintr-o sursă unică. Noile sisteme de asistare a deciziei folosesc tehnici speciale de comasare a datelor stocate în structuri neuniforme, pentru a utiliza informaţii implicite care nu sunt specificate în datele existente. Suporturile software de asistare a deciziei oferă utilizatorilor o serie de facilităţi cum ar fi: interogarea în limbaj natural, accesul la modele conceptuale, sisteme de gestiune OLAP şi servicii de integrare cu alte suporturi soft.

3.2. Depozite de date (Data Warehouse)

Necesitatea depozitelor de date este dată de volumul imens de date acumulat

în timp de companii. Integrarea acestor date istorice ale companiei într-o structură care să stea la baza luării deciziilor a devenit principala preocupare a noilor tehnologii.

Sistemele de asistare a deciziei care au la bază sinteza şi analiza datelor realizează comasarea, sistematizarea, corelarea şi gruparea datelor pentru a obţine informaţii care să reliefeze factorii care influenţează pozitiv sau negativ performanţele companiei. Ca urmare a obţinerii unor astfel de informaţii se poate adopta o strategie de ameliorare a factorilor cu influenţă negativă.

Obţinerea rezultatelor, sub formă de rapoarte care conţin informaţii utile factorilor de decizie sunt într-o formă accesibilă şi sunt rezultatul tehnicilor speciale de explorare a masivelor de date. Aceste tehnici duc la evidenţierea unor corelaţii între date, pot face estimări şi prognoze precum şi să atragă atenţia asupra unor disfuncţii.

În sinteză tehnicile de exploatare a masivelor de date pot sugera soluţii şi pot contribui la luarea deciziilor într-o anume situaţie.3

Datele, mai precis structurile de date care fac obiectul sistemelor informatice de asistare a deciziilor sunt denumite depozite de date (Data Warehouse). Caracteristicile acestor structuri este faptul că ele pot înmagazina volume mari de date preluate din arhive şi/sau din bazele de date ale aplicaţiilor informatice specifice activităţii curente a întreprinderii (sunt volume de ordin 1012 terabytes). Exploatarea acestor volume uriaşe de date este asigurată de existenţa unor motoare speciale care dau posibilitatea ca masivele să poată fi interogate, precum şi existenţa unor servicii speciale de analiză on-line a datelor (OLAP). Suporturile software susţin performanţele prin transformarea datelor, corelarea şi completarea lor, precum şi prin

3 Zaharie, D., Albescu F. şi colectiv, op. cit.

264

crearea dicţionarului de date, toate acestea asigurând accesul la structurile primare. Datele sunt extrase din baze de date eterogene create de sistemele informatice deja existente în companie pe diversele platforme hard şi soft.

Se poate remarca faptul că datele sunt introduse nu la întâmplare, ci sub controlul unor aplicaţii şi al SGBD-ului. Acestea asigură prin serviciile de integritate, stocarea şi lucrul în condiţii de siguranţă maximă. Datele care formează suportul pentru tranzacţiile primare sunt apoi prelucrate pentru a se obţine informaţiile de sinteză necesare planificării şi luării deciziilor şi sunt tratate de instrumentele SGBD.

Deoarece exploatarea unui volum enorm de date, pentru a obţine diverse rapoarte, este asigurată de integritatea şi coerenţa bazei de date, reuniunea tuturor acestor date duce la exploatarea unui mare număr de tabele, la crearea unor multiple legături virtuale şi tabele temporare. Acest volum mare de muncă conduce la principalul inconvenient al depozitelor de date şi anume timpul mare necesar exploatării lor. Un alt inconvenient îl constituie şi aglomerarea motorului bazei de date cu task-uri de centralizare care încetineşte astfel tranzacţiile curente.

Astfel a apărut necesitatea stocării datelor care sunt dedicate planificării şi deciziilor strategice într-un sistem diferit de sistemul operaţional în aşa fel încât funcţionarea celor două sisteme să se facă fără inconveniente. În depozitul de date se pot stoca atât arhive de date privind activitatea anterioară, cât şi date referitoare la tranzacţii ulterioare fără ca utilizatorul să poată interveni.

Datele se pot înmagazina pe domenii sau activităţi specifice departa-mentelor unei organizaţii în aşa numitele magazii de date (Data Marts), separarea lor în acest fel ducând la creşterea performanţelor în exploatare. Aceste depozite de date se construiesc de obicei cu tehnologii relaţionale. Depozitele de date sunt o concentrare de date care organizează, consolidează şi centralizează datele din surse eterogene şi care vor constitui baza procesărilor analitice atât de necesare proceselor de decizie. Depozitul de date se construieşte progresiv adică el permite completări şi dezvoltări ulterioare. Pentru a se asigura o calitate sporită a datelor acestea sunt supuse unui proces de curăţire şi transformare, menţionând şi maniera de obţinere a unor date colectate pe baza celor existente, acest proces ducând la micşorarea timpului cerut pentru obţinerea unor rapoarte finale. În depozitele de date se face transformarea codurilor în date explicite, precum şi integrarea datelor din nomenclatoare în datele referitoare la tranzacţii. Acesta este numit şi proces de denormalizare şi este caracterizat de faptul că nu modifică integritatea datelor şi grăbeşte procesul de regăsire. Într-un depozit de date redundanţa datelor este permisă.

Diferenţele dintre depozitul de date şi baza de date sunt următoarele: a. Datele conţinute de un sistem de prelucrare a tranzacţiilor, OLTP

(On-Line Transaction Processing) sunt de tip operaţional, iar datele conţinute de un depozit de date sunt specifice asistării deciziilor, sunt date centralizate sau derivate din date operaţionale, nu se modifică în timp şi sunt destinate utilizatorilor finali.

b. În cazul sistemelor tranzacţionale, performanţele se referă la integritate, confidenţialitate, siguranţă şi timp de răspuns întrucât un număr mare de utilizatori introduc date în sistem, în timp ce în cazul SIAD (deci a depozitelor de date) numărul de utilizatori finali (manageri) este foarte mic. Astfel şi securitatea şi siguranţa în exploatare nu sunt supuse unor riscuri majore, procedurile de salvare şi restaurare fiind mai puţin utilizate decât în cazul sistemelor tranzacţionale.

265

c. Datele procesate în sistemele tranzacţionale sunt în seturi relativ mici, introduse recent şi compact, astfel încât prelucrarea se face destul de rapid. În procesele decizionale, datele necesare acestora sunt în volum mare, stocate dispersat ceea ce duce la o prelucrare mai lentă.

d. Bazele de date construite pentru sisteme tranzacţionale sunt proiectate şi realizate pe baza unor cerinţe cunoscute şi certe, modificările care intervin datorită adaptării sistemului la schimbările intervenite reiau anumite faze ale ciclului de viaţă. Dar odată implementate ele funcţionează perioade lungi de timp fără modificări. În SIAD cerinţele sunt cunoscute doar parţial în momentul proiectării şi realizării lor, ceea ce obligă depozitul de date să se adapteze din mers cerinţelor. De aceea se observă că datele gestionate pentru sisteme tranzacţionale sunt privite ca un întreg, pe când cele din depozitele de date sunt organizate pe secţiuni deoarece ele sunt organizate în funcţie de subiectul de analiză.

e. Sistemele tranzacţionale reflectă de obicei fluxul datelor din activităţi curente, pe când depozitele de date sunt orientate pe subiecte cum ar fi de exemplu: resurse, produse, clienţi, furnizori.

3.3. Ciclul de viaţă al depozitelor de date

Depozitul de date (Data Warehouse) este o colecţie de date orientate pe

subiecte, integrate, corelate în timp şi non-volatile care sprijină decizia.4 Datele care fac obiectul unui depozit sunt integrate în acesta utilizând convenţii pentru măsurători, atribute. Structura de care dispune depozitul de date prevede identificarea punctuală a datelor stocate şi, mai ales, un acces rapid la ele. Proiectarea structurii depozitului de date se face prin modelare multidimen-sională, structura implementându-se ca o bază de date care asigură stocarea unui volum mare de date şi un acces rapid la ele, aşa numitele baze de date client/server.

Popularea depozitelor de date se face prin preluare din sisteme tranzac-ţionale, dar care vor fi supuse unor procese complexe de transformare care să corespundă structurii depozitului care a fost proiectat. După această etapă, depozitul va putea intra în exploatare pentru a obţine analize şi rapoarte. Etapele enumerate anterior (proiectare, populare, exploatare) sunt asistate de un soft specializat de la browsere şi generatoare de rapoarte până la instrumente specifice Data Mining.

În exploatarea curentă a depozitului frecvent vor apare noi cerinţe informa-ţionale care vor duce neapărat la extinderea structurii, la popularea cu extensii cuprinzând date istorice, precum şi la integrarea noilor date încorporate în aplicaţii de analiză. Pe parcursul existenţei sale, un depozit de date este incremental şi ciclic.

3.4. Modelarea conceptuală a depozitului de date

În etapa de concepţie a unui depozit de date se folosesc modele

dimensionale care grupează datele din tabelele relaţionale în scheme de tip stea sau fulg de zăpadă. În aceste scheme pot fi regăsite date cantitative cum ar fi cantităţi sau valori sau grupate după diverse alte criterii (pe client, pe produs, pe tipuri de servicii etc.). Datele cantitative din bazele de date dimensionale sunt de tip medii,

4 Airinei, Dinu, Depozite de date, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

266

număr de tranzacţii, centralizări după anumite caracteristici, totaluri şi reprezintă măsuri ale activităţii. Pe de altă parte, criteriile de agregare vor fi denumite dimensiuni. Măsurile identificate prin dimensiuni vor fi stocate într-un tabel relaţional care este denumit tabel de fapte, iar codurile utilizate sau asociate criteriilor de agregare sunt date de tabelele de tip nomeclator asociate fiind cu tabelele de fapte şi în acest fel schema relaţională va fi de tip stea. Dacă se reunesc mai multe scheme de tip stea care utilizează aceleaşi nomenclatoare formează un model tip constelaţie. Dacă nomenclatoarele se pot divide în subnomenclatoare atunci există o dependenţă între acestea. De remarcat că pentru acelaşi cod pot exista mai multe nomenclatoare alternative. Dacă se integrează aceste subdimensiuni şi dimensiuni alternative, se creează o schemă sub formă de fulg de zăpadă.

Schemele de tip stea, fulg de nea sau constelaţie sunt modele conceptuale multidimensionale ale depozitelor de date, având ca rol organizarea datelor pe subiecte necesare procesului de decizie. Schema este deschisă (ea se poate modifica pe tot parcursul vieţii depozitului de date).

3.5. Modul de utilizare a depozitului de date

Depozitele de date conţin structuri unice, integrate şi cumulative necesare

procesului de decizie. Administratorul depozitului de date are ca principală sarcină stabilirea accesului partajat al categoriilor de manageri prin asigurarea de parole şi drepturi de acces. Datele din depozit sunt accesate selectiv de manageri în funcţie de necesităţile acestora. În acest fel se creează colecţii specializate pe diverse domenii care se numesc magazii de date (Data Marts). Magaziile de date se pot utiliza şi ca structuri intermediare pentru colectarea datelor din surse primare şi al căror conţinut este descărcat periodic în depozitul de date. Depozitele de date pot lua naştere şi printr-o stocare exhaustivă a datelor din sistemele tranzacţionale în vederea aplicării tehnologiei Data Mining. Utilizarea tehnologiei Data Mining presupune că procesarea datelor se face fără intervenţia utilizatorilor, în background, iar rezultatele sunt păstrate pentru a fi consultate ulterior la cerere.

3.6. Mediul de depozitare al datelor

Mediul în care se construieşte şi se exploatează un depozit de date conţine

următoarele elemente: surse de date tranzacţionale, instrumente de proiectare-dezvoltare, instrument de extracţie şi transformare a datelor, sistemul de gestiune al bazei de date, instrumente de acces şi analiză a datelor şi instrumente de administrare5.

Toate componentele enumerate sunt integrate pe o platformă Microsoft în mediul de lucru Data Warehousing Framework ca şi în cazul SQL Server 7.0. Acest mediu de lucru oferă asistarea proiectării, implementării şi administrării depozitelor de date pe durata vieţii (existenţei) acestuia. Se poate concluziona că Data Warehousing Framework oferă o arhitectură care se poate integra relativ simplu cu produse ce provin de pe alte platforme, asigură servicii de import-export cu validare şi transformarea datelor, asigură metadate integrate pentru proiectarea depozitului şi gestionează suportul, task-uri şi evenimente.

5 Zaharie, D., Albescu F. şi colectiv, op. cit.

267

Pentru ca un depozit de date să poată fi procesat este necesară existenţa unui set specializat de instrumente pentru: descrierea fizică şi logică a surselor de date, a depozitelor sau a magaziei de date în care acestea urmează să fie încorporate; validarea, curăţirea şi transformarea datelor care urmează a fi stocate în depozitul de date; utilizatorii finali, instrumente care permit acestora accesul la datele stocate în depozitul respectiv. Astfel de instrumente sunt specializate pentru medii de dezvoltare a aplicaţiilor, produse program specializate pe analiza datelor precum şi pentru aplicaţii personale (individuale).

3.7. Abordarea multidimensională a datelor stocate în depozite

3.7.1. Definirea şi caracterizarea OLAP (On-Line Analytical Processing)

Dacă se analizează tehnologia relaţională se observă că cea mai mare parte a problemelor tratate relaţional sunt în realitate multidimensionale. În modelul relaţional problemele sunt tratate în tabele care au două dimensiuni: linie şi coloană. Problemele reale, care în cea mai mare parte a lor sunt multidimensionale, nu impun limite stocării spaţiale a datelor. Astfel, un SGBDR obişnuit nu poate face faţă cerinţelor de agregări de date, sintetizări, consolidări şi proiecţii multidimensionale. De aceea, a apărut necesitatea extinderii funcţionalităţii unui SGBDR prin adăugarea unor componente speciale care să permită modelare şi analiză multidimensională (OLAP) şi Data Mining.

Noua tehnologie OLAP permite utilizatorilor navigarea rapidă de la o dimen-siune la alta şi facilităţi sporite de obţinere a celor mai detaliate informaţii. Tehnologia OLAP se bazează pe 11 principii formulate de Ted Codd (1992). Acestea sunt:

1) abordarea conceptuală multdimensională a datelor; 2) asigurarea unei transparenţe sporite prin existenţa unei arhitecturi

deschise a sistemului; 3) accesibilitatea asigurată utilizatorului prin asistarea implicării acestuia

în modalităţile tehnice de furnizare a datelor; 4) complexitatea dimensională a analizei oferă performanţe stabile; 5) utilizarea arhitecturii client-server, unde server-ul are ca scop

omogenizarea datelor; 6) posibilitatea de a efectua aceleaşi operaţii asupra tuturor dimensiunilor şi

care poartă numele de prelucrare generică a dimensiunilor; 7) gestionarea dinamică a matricilor încrucişate prin facilitatea de a elimina

combinaţiile dimensionale nule, pentru a nu încărca memoria calculatorului; 8) posibilităţile de acces simultan a mai multor utilizatori (multi-user) la

aceeaşi fază (etapă) de analiză; 9) operaţii nerestrictive, ceea ce dă posibilitatea executării fără restricţii a

calculelor pentru toate combinările de dimensiuni şi niveluri ierarhice; 10) posibilitatea manipulării intuitive a datelor; 11) număr nelimitat de niveluri de agregare şi de dimensiuni6. OLAP este tehnologia de agregare a datelor stocate în depozite într-o

manieră de abordare multidimensională cu facilităţi referitoare la accesul la informaţii a managerilor în mod interactiv şi flexibil. Legătura dintre OLAP şi

6 *** BDASEIG, Baze de date. Fundamente teoretice şi practice, Editura InfoMega, Bucureşti, 2002.

268

depozitele de date este aceea că OLAP le completează prin transformarea volumului imens de date stocate şi gestionat în depozite în informaţii utile procesului de decizie. Cele 11 reguli ale lui Codd au fost apoi regrupate într-un test cu 5 reguli denumit FASMI (Fast Analysis Shared Multidimensional Information).

OLAP presupune existenţa unor tehnici care permit de la o navigare şi selecţie simplă a datelor până la analiza detaliată şi complexă. Aplicaţiile care se rezolvă pe baza acestei tehnologii au la bază analiza rapidă a informaţiei multidimensională dispersată în locaţii multiple dar accesibile unui mare număr de utilizatori. Pentru utilizarea acestor facilităţi, OLAP dispune de eficacitatea bazelor de date multidimensionale şi de posibilitatea de a construi alternative pentru diverse probleme de decizie. OLAP presupune că analiza datelor (care pot fi de tip numeric sau statistic) poate fi predefinită de cel care creează aplicaţia sau chiar de utilizatorul final.

OLAP se caracterizează prin: perspectiva multidimensională a datelor, capacitatea de calcul intensiv şi orientare în timp (time intelligence).7 Aspectul multidimensional al datelor este dat de posibilitatea de a integra multiplele aspecte care caracterizează activitatea unei întreprinderi şi care sunt considerate din perspective multiple ca: timp, bani, produse. Fiecare dimensiune este definită în genere prin mai multe niveluri ca de exemplu: timpul este divizat în an, trimestre, luni, sezoane; produsul în: categorii, clasă. Conceptul de dimensiune este folosit ca înţeles de aspect, dimensiunile fiind independente şi cu unităţi de măsură specifice dimensiunii respective.

Figura 1. Hipercubul de date

Unităţile de măsură pot constitui criterii de agregare a datelor, iar nivelele unei dimensiuni formează ierarhia care la rândul ei poate constitui criteriu de agregare a datelor. Privite din punct de vedere multidimensional, datele sunt reprezentate în hipercuburi de date (figura 1), prin extinderea cubului tridimen-sional la cel n-dimensional.

7 Zaharie, D., Albescu F. şi colectiv, op. cit.

269

Pe acest tip de cub se pot efectua calcule prin aplicarea unor algoritmi complecşi asupra datelor structurate în acesta. Acestea implică posibilitatea de adresare multidimensională directă a cuburilor unitare şi optimizarea timpului de răspuns.

Caracteristica de orientare în timp (time intelligence) presupune flexibilitatea exploatării acestei dimensiuni care este necesară pentru comparaţii şi aprecieri de valoare în analizele economice. Această dimensiune este luată de obicei din calendarele tranzacţiilor economice aşa cum se află în bazele de date ale sistemului informatic al companiei. Se pot face astfel grupări pe dimensiuni ca: trimestre, luni, ani, sezoane. Se pot utiliza şi dimensiuni speciale cum sunt: perioada curentă, perioada precedentă, aceeaşi perioadă din anul..., care trebuie neapărat luate în considerare la proiectarea hipercubului. Bazele de date multidimensionale folosite de OLAP sunt suprapuse depozitelor de date şi stochează straturi de date agregate pe diferite criterii ierarhice. De asemenea, aceste baze de date multidimensionale conţin şi date statistice pentru fiecare nivel de agregare.

3.7.2. Modelarea dimensională – cuburi OLAP

Modelarea dimensională presupune conceptualizarea şi reprezentarea aspectelor măsurabile ale activităţii studiate în interdependenţă cu contextul în care acesta se desfăşoară, aspect identificat prin parametrii activităţii. Legătura dintre valorile înregistrate ale activităţii (valori vânzări, cheltuieli comune, costul produselor) şi contextul de desfăşurare al acesteia formează baza numeroaselor rapoarte de sinteză care sunt produse de sistemele tranzacţionale. Prin modelare dimensională se oferă un model conceptual comun acestor rapoarte şi agregarea lor într-o structură uniformă şi flexibilă. Totodată se păstrează şi legătura cu sursele iniţiale de date, deci posibilitatea de descompunere a datelor centralizate pe niveluri din ce în ce mai mici până se ajunge la setul de tranzacţii iniţiale (drill-down).

Cubul OLAP se consideră a fi element structural pentru datele din procesul on-line. Acesta este o structură multidimensională, un hipercub prin care se modelează complexul de activităţi pe o perioadă îndelungată de timp. Acest tip de modelare este caracterizat de câteva concepte de bază:

• Cuantificarea activităţii (aspectul cantitativ) care se face prin utilizarea unităţilor de măsură clasice ca de exemplu: m, m3, kg, unităţi monetare. Măsuri cantitative sunt: volum vânzări, volum salarii, cost materiale, cost produs etc.

• Dimensiunile activităţii sunt de fapt parametrii activităţii măsurate ca de exemplu: zi, lună, trimestru, client sau grupă de clienţi. Dimensiunile sunt de obicei de natură diferită şi răspund la întrebări de tipul: Unde? Când? Cu ce? etc.

• Faptele sunt colecţii ale cuantificării activităţii precum şi dimensiunile care identifică modul în care acestea s-au desfăşurat. Sursa de existenţă a faptelor este constituită din înregistrările stocate în tabelele de tranzacţie ale aplicaţiilor operaţionale care susţin activitatea respectivă. Se pot folosi şi dimensiuni scenarii care pot stoca în tabelele de fapte şi măsuri imaginare alături de cele reale, pentru ca utilizatorul să poată stoca valori estimate pentru o măsură.

În bazele de date tranzacţionale, dimensiunile sunt de fapt câmpuri care conţin caracteristicile unei tranzacţii adică datele de identificare ale tranzacţiilor care sunt de obicei chei externe care fac legătura cu nomenclatoarele care le explicitează.

Ca atare, se poate afirma că dimensiunile se materializează în setul de valori posibile care formează domeniul caracteristicii respective, valori care poartă numele de membrii dimensiunii.

270

O altă caracteristică a dimensiunii este a ceea că poate avea multipli adică sunt grupe de valori ale dimensiunii cu o caracteristică comună. Grupele pot fi identificate prin atribute care se află în nomenclatorare şi pot lua aceeaşi valoare pentru mai multe valori ale cheii primare. Multiplii unei dimensiuni nu trebuie să fie neapărat de aceeaşi natură cu dimensiunea primară, aceasta putând avea mai multe tipuri de multipli în funcţie de caracteristicile luate în considerare. Se poate afirma că dimensiunile împreună cu multiplii lor formează structuri arborescente care sunt recunoscute de OLAP ca fiind ierarhii. Ierarhiile pot fi regulate, adică toate ramurile au acelaşi număr de ramificaţii sau neregulate dacă pe anumite ramuri lipseşte un nivel de semnificaţie. La rădăcina arborelui se află o caracteristică cu aceeaşi valoare pentru toţi membrii dimensiunii de bază. Acest tip de caracteristică este una implicită ca, de exemplu, unitatea care are ca activitate cea analizată sau „all”. Frunzele arborelui formează membrii dimensiunii iniţiale, iar dimensiunile intermediare pot fi pe mai multe nivele. Dacă arborele este neregulat, pentru a uniformiza ierarhia se poate introduce un membru de tip „alte”. În acest fel se constată că centralizările pe nivelul respectiv nu vor fi de 100% din valoarea centralizată pe nivelul cel mai de jos. Atributele care definesc ierarhia sunt atribute derivate din atributul care defineşte dimensiunea acţiunilor măsurate, prin referire la nomenclatoare sau prin clasificări ale valorilor pe care le poate lua atributul respectiv. De exemplu, furnizorii se pot clasifica în furnizori stabili dacă compania face tranzacţii cu ei de mai mult de 4 ani, furnizori noi dacă au vechime cuprinsă între 1 şi 4 ani şi furnizori volatili sau ocazionali dacă în câmpul respectiv din Furnizori nu este completat nimic. Din acest exemplu se observă că asemenea clasificări conduc la obţinerea unor atribute derivate prin calcul din caracteristicile aflate în nomenclatoare. În acest fel se vor obţine seturi de membri calculaţi ai dimensiunii. Dimensiunile ierarhizabile se constituie în ierarhii alternative. Nivelele ierarhiilor sunt văzute ca nivel de agregare pentru valorile stocate în tabele de fapte. Membrii dimensiunilor identifică măsura activităţii stocată în tabelul de fapte. Dacă unui fapt îi sunt asociate mai multe dimensiuni, identificarea unică a acestuia va necesita valori precise pentru fiecare dimensiune. Ca urmare, din tabelele de fapte sunt selectate mai multe înregistrări, adică toate valorile posibile asociate dimensiunilor nespecificate.

Pentru dezvoltarea unui depozit de date, modelarea datelor are un rol important deoarece permite vizualizarea structurii înainte ca ea să fie construită. Modelul multidimensional reprezentat prin el va fi prezentat desfăşurat în secţiuni sau în proiecţii tridimensionale.

Secţiunea unui hipercub este definită ca o secţiune din cub dată prin coordonatele sale. Proiecţia este definită ca o secţiune care centralizează datele de pe toate dimensiunile suprimate.

Vizualizarea on-line se face de fapt tot în secţiuni sau proiecţii tridimensionale. Datele din celule sunt prezentate numai în secţiuni sau proiecţii transversale bidimensionale. Hipercubul ar putea fi imaginat ca un set de tabele pivot grupate pe dimensiunea cerută. Pentru procesul de modelare, hipercubul se poate prezenta în formă tabelară în care măsurile sunt evidenţiate pe coloane, iar liniile reprezintă combinaţiile de dimensiuni. De asemenea, în plan fizic, hipercubul poate fi stocat într-un tabel cu coloane multiple în care se stochează măsurile şi cu identificatori pe rânduri. Identificatorii de rânduri sunt de fapt chei formate din toate combinaţiile posibile de valori ale dimensiunilor. Utilizarea indecşilor pentru acces rapid nu are prea mare eficienţă întrucât cheia este compusă

271

din mai multe caracteristici, iar câmpurile de valoare sunt puţine şi numerice, astfel că tabelul de indecşi este aproape de aceeaşi dimensiune cu tabelul iniţial. De aceea, se utilizează tabelul bitmap pentru un acces direct rapid. Datele modelate ca hipercuburi formează baze de date multidimensionale.

3.7.3. Baze de date multidimensionale

Baza de date multidimensională este formată din două structuri: structura datelor în care se stochează măsurile activităţilor preluate din tabela de fapte a depozitului de date. Datele vor fi prezentate utilizatorului în celulele tabelelor pivot; structura metadatelor care este formată din totalitatea dimensiunilor şi membrilor acestora precum şi din structurile ierarhice ale dimensiunilor. Utilizatorul poate vizualiza această structură ca nume de coloane şi linii care reprezintă informaţiile de pe axele cuburilor.

Numerotarea nivelurilor începe de la rădăcină (nivel 0) către frunze (unde va apare nivelul maxim). Ierarhiile posedă propriile lor seturi de niveluri, chiar dacă unele ramuri sunt comune. De exemplu: ierarhia Calendar este formată din nivelele (0-5): Timp, An, Semestru, Trimestru, Lună, Dată calendaristică, ierarhia Anotimp este formată din nivelele (0-4): Timp, An, Sezon, Lună, Dată calenda-ristică, iar ierarhia Anotimp este formată din nivelele (0-3): Timp, Săptămână, Zi, Dată calendaristică. Pe fiecare nivel se stochează membrii dimensiunilor respective. Rădăcina care se observă că este comună (Timp) este nivelul de agregare maxim având ca unic membru implicit „all”. Orice nod în arbore este un membru al unei subdimensiuni. Nodurile subordonate unui nod formează un set, iar orice membru al unui set are un număr de ordine începând cu 0. De asemenea, orice membru poate avea proprietăţi ca de exemplu unele zile sunt sărbători legale, unii ani sunt bisecţi. Exemplul prezentat presupune o structură strict arborescentă întrucât fiecare membru al unei dimensiuni are submembri distincţi, chiar dacă aceştia au aceleaşi valori. De exemplu, fiecare an are setul lui de luni, fiecare săptămână are setul ei de zile. Ca mod de identificare, membrii vor fi calificaţi cu numele membrului de pe nivelul precedent căruia acesta i se subordonează: 2000-feb, 2001-feb. Tipul acesta de dimensiuni care au membri ce se repetă se pot crea şi ulterior prin combinarea a două nivele din ierarhie sau din ierarhii diferite pentru a crea un nivel nou, virtual.

Pentru a se putea naviga pe o structură arborescentă, sistemele de gestiune pun la dispoziţie operatori ierarhici. De exemplu, pentru exploatarea datelor, sistemele de gestiune oferă operatori pe hipercuburi. Fizic, datele sunt stocate într-un fişier cu acces direct pe baza adresei fizice absolute sau relative a înregistrării obţinute prin exploatarea tabelelor bitmap obţinute în urma creării structurii de date. Aceste tabele sunt puntea de legătură dintre structura de date şi structura de metadate. Iată cum se face această legătură: se ştie că pentru fiecare membru al fiecărei dimensiuni există o coloană (1 bit) în tabele bitmap pentru fiecare înregistrare există un rând în acelaşi tabel în care se stochează 1 în dreptul biţilor asociaţi membrilor dimensiunii existente în înregistrare. Datorită acestui procedeu, câmpul respectiv nu trebuie stocat în înregistrare, iar structura datelor este redusă la un minim necesar. Din tabelul de măsuri se vor putea selecta acele înregistrări care au un bit 1 în poziţia corespunzătoare biţilor 1 din mască. Un inconvenient al tabelelor bitmap este acela că ele sunt greu de obţinut, iar apariţia unor noi membri sunt greu de inserat în poziţia corespunzătoare. Procesul de refacere a unui tabel bitmap este mare consumator de timp având în vedere că tabelul de fapte din

272

depozit (care se va transforma în baza multidimensională) poate avea un număr imens de înregistrări.

Masca de interogare se obţine prin exploatarea structurii ierarhice a metadatelor de unde se pot extrage seturi de membri pentru dimensiunile desemnate prin specificatorii de axe. Adresarea tabelului de măsuri se face în mod direct pe baza unui set de adrese de înregistrări care se suprapun cu tiparul măştii. Din tabel se preiau în această manieră valorile care se centralizează pentru celula cubului cu dimensiunile sale.

Se poate afirma că structura metadatelor este de tip ierarhic, fiecare dimensiune fiind stocată într-o structură arborescentă cu o singură rădăcină (all) şi cu o multitudine de ramuri care pot conţine frunze comune (ierarhii alternative). Orice nivel al unei ierarhii poartă un nume şi conţine un set de membri. De altfel şi ierarhiile alternative poartă un nume pentru a putea fi distinse. Structura în care sunt stocate datele este o structură cu acces direct prin tabele bitmap exploatate prin măşti.

3.7.4. Operaţii OLAP asupra hipercubului

Un hipercub este proiectat astfel încât el să aibă în vedere nivelul de detaliu necesar în procesul de analiză. Nivelul de detaliu (granularitatea) reprezintă numărul de membri ai unei dimensiuni. Datele pot fi vizualizate printr-o selecţie în hipercub pe baza unui criteriu ierarhic care ar putea fi de exemplu structura organizaţională pe care o conduce un anumit manager. Dacă de la pornire, granularitatea este prea mare, datele vor fi mult prea centralizate şi nu se va putea face decât o analiză grosieră. Ajustarea nivelului de granularitate este realizată de OLAP prin exploatarea ierarhiilor dimensiunilor prin comasări şi descompuneri ale măsurilor prin proceduri care poartă numele de roll-up şi drill-down. Prin intermediul acestor proceduri se face o deplasare a proiecţiei cubului în sus sau jos pe nivelele ierarhice ale fiecărei dimensiuni (zoom in; zoom out), executând de fiecare dată centralizări ale măsurilor stocate la cea mai mică granularitate după criterii ierarhice stabilite în prealabil.

Este stabilit un nivel de granularitate iniţial sub care nu se poate coborî. Din acest motiv este important ca dimensiunile de bază să fie cât mai rafinate sau să se creeze Data Marts, unde hipercuburile sunt proiectate la nivelul de detaliu stabilit de managementul operaţional. Pentru managementul superior se va construi un depozit cu hipercuburi centralizatoare cu granularitate mare. Prin drill-down se obţin detalii, iar prin roll-up se obţin date sintetice.

Un alt grup de operaţii oferit de OLAP este secţionarea (slicing) şi defalcarea (dicing). Prin secţionare, se creează posibilitatea selectării prin vizualizare doar pentru un membru al unei dimensiuni, adică un plan din cubul tridimensional. Secţiunea astfel obţinută va apare ca un tabel pilot cu valorile dimensiunilor pe laturi şi cu specificarea valorii alese pentru dimensiunea suprimată. Defalcarea (dicing) este operaţia de proiectare a unei dimensiuni pe o alta. De obicei o dimensiune din primul plan este combinată cu o altă dimensiune din adâncime. Acest proces se mai numeşte imbricarea dimensiunilor.

Dimensiunile unui cub pot fi private sau pot fi utilizate în comun şi de alte cuburi (ele provin din depozitele cu schema de tip constelaţie). Proiectarea structurilor depozitelor de date şi a cuburilor OLAP este un proces ce se desfăşoară continuu pe tot parcursul existenţei (vieţii) aplicaţiei, dimensiunile cuburilor fiind în strânsă dependenţă cu detaliile activităţii structurate.

273

Aplicaţiile construite cu tehnologia OLAP îşi găsesc locul în multiplele domenii ale activităţii întreprinderilor, de la finanţe, bănci, marketing până la producţie şi vânzări. De exemplu, activitatea de producţie poate fi susţinută de aplicaţii OLAP cum sunt: planificarea operaţiilor, controlul calităţii produselor, analiza rebuturilor, analiza optimizării raportului dintre cost-beneficii.

OLAP, utilizând tehnici inteligente de optimizare, beneficiază de avantajul timpului de răspuns mic.

3.8. Crearea aplicaţiilor OLAP în Microsoft SQL Server

Pentru realizarea unei aplicaţii OLAP sunt necesare următoarele etape: 1. Crearea bazei de date relaţionale (tranzacţionale) care va conţine datele

curente ale organizaţiei rezultate din tranzacţii. 2. Crearea bazei de date multidimensionale, a cuburilor şi tabelelor de

fapte care preiau datele din baza de date relaţională. Datele sunt extrase, transformate şi încărcate în tabelele de fapte din tabelele relaţionale.

3. Crearea interfeţei aplicaţiei într-un mediu de programare visual – Visual Basic.

3.8.1. Crearea bazei de date tranzacţionale în Microsoft SQL Server Datele stocate în cadrul organizaţiei sunt importate într-o nouă bază de date

tranzacţională ce stă la baza construirii cuburilor de date. Datele sunt organizate în tabele care corespund dimensiunilor, ierarhiilor şi tabelelor de fapte ale cuburilor multidimensionale.

Ca exemplu, se va crea o aplicaţie destinată analizei rezultatelor financiare ale unei bănci comerciale. Se vor analiza volumul depozitelor şi volumul creditelor în funcţie de următoarele dimensiuni: agenţie, durată, garanţie, monedă, sector de activitate, timp, tip depozit, tip client (pers fizică sau juridică). Tabelul de fapte construit va conţine două măsuri: volumul depozitelor şi volumul creditelor.

Crearea tabelelor în Microsoft SQL Server se realizează prin utilizarea de scripturi, aşa cum se prezintă în exemplul de mai jos:

• create table agenţie (Agentie varchar(20), Zona varchar(10), Tara varchar(10));

• create table voldepozite (Agentie varchar(20), Durata varchar(20), Moneda varchar(20), Tipjur varchar(30), Timp varchar (20), Tipdepozit varchar(30), voldep numeric);

• create table volcredite (Agentie varchar(20), Durata varchar(20), Moneda varchar(20), Tipjur varchar(30), Timp varchar(20), Garantiecredit varchar(20), Sectoractivitate varchar(20), volcredite numeric).

3.8.2. Crearea bazei de date multidimensionale în SQL Server

Produsul Microsoft SQL Server oferă suportul şi instrumentele necesare dezvoltării sistemelor OLAP prin setul de aplicaţii SQL OLAP Services, iar gestiunea bazei de date multidimensionale este realizată de serverul OLAP.

Se creează o nouă bază de date multidimensională care va conţine cuburile de date prin intermediul meniului New Database. Se creează cuburile cu ajutorul asistentului Cube Wizard.

274

Cuburile OLAP utilizează datele stocate în tabelele bazei de date tranzacţionale. Din acest motiv trebuie configurată conexiunea dintre cubul OLAP şi baza de date tranzacţională din care vor fi preluate datele. Conexiunea cu serverul de baze de date Microsoft SQL Server se realizează cu ajutorul Microsoft OLE DB Provider for SQL Server. După stabilirea serverului tranzacţional se selectează şi baza de date tranzacţională din care se importă datele.

Aplicaţia OLAP conţine două cuburi pe care se vor analiza cele două tipuri de operaţiuni bancare: operaţiunile pasive (constituirea de depozite) şi operaţiunile active (acordarea de credite). Pentru fiecare cub se defineşte o schemă care conţine în centru tabelul de fapte legat de dimensiunile corespunzătoare fiecărei activităţi analizate după cum urmează:

1. Cubul Depozite – urmăreşte analiza depozitelor şi a dobânzilor pasive rezultate din activitatea curentă a băncii.

• Dimensiunile identificate în cadrul acestei scheme sunt: Agenţie, Durata, Moneda, Timp, Tip juridic, TipDepozit.

• Tabelul de fapte al modelului este VolDepozite având ca măsură volumul depozitelor constituite (voldep).

2. Cubul Credite – urmăreşte analiza creditelor şi a dobânzilor active rezultate din activitatea curentă a băncii. În cadrul acestei scheme se identifică dimensiuni comune cu schema operaţiunilor pasive. Acestea sunt:

• Dimensiunile identificate în cadrul acestei scheme sunt: Agenţie, Durata, Moneda, Timp, Tip juridic, Garanţie credit, Sector activitate.

• Tabelul de fapte al modelului este VolCredite ce conţine măsura VolCred (volumul creditelor).

Crearea cuburilor se poate face independent (în fereastra Cube Editor) sau în mod asistat (prin opţiunea Cube Wizard).

În ambele cazuri trebuie parcurşi următorii paşi: 1. Alegerea tabelelor din baza de date relaţională din care se importă

datele. După configurarea conexiunii dintre serverul OLAP şi baza de date tranzacţională se pot vizualiza tabelele acesteia. O parte din aceste tabele conţin date necesare dimensiunilor din cuburi, iar altele furnizează date în tabelele de fapte.

2. Stabilirea tabelului de fapte. În cazul cubului Depozite, tabelul de fapte VolDepozite importă datele din tabelul voldepozite din baza de date relaţională, iar în cazul cubului Credite tabelul de fapte VolCredite importă datele din tabelul volcredite din baza de date relaţională.

3. Crearea şi configurarea dimensiunilor. Se aleg tabelele din baza de date relaţională din care se vor importa datele în tabelele dimensiuni.

4. Pentru fiecare dimensiune se stabilesc nivelurile ierarhice. De exemplu, pentru dimensiunea Timp, prezentă în ambele cuburi nivelele ierarhice sunt: Luna, Semestru, An.

5. Alegerea dimensiunilor care intră în configuraţia cubului. După crearea tuturor dimensiunilor, se aleg numai cele care participă la configuraţia cubului.

6. Stabilirea opţiunilor de stocare şi procesare a datelor din cubul OLAP. Există trei opţiuni importante de stocare şi procesare a datelor: MOLAP, ROLAP, HOLAP.

După parcurgerea acestor etape, schema cubului este definită (figura 2), datele sunt importante în tabelul de fapte şi pot fi vizualizate selectând opţiunea Data.

Cuburi Virtuale Există posibilitatea definirii unor cuburi virtuale care să preia datele direct din

cuburile existente. Această opţiune permite realizarea unor analize comparative între

275

măsuri din cuburi diferite, pe baza dimensiunilor comune. Cubul se poate realiza fie prin intermediul asistentului Virtual Cube Wizard fie prin Cube Editor. De exemplu, se defineşte un cub virtual Operaţiuni care preia datele existente în cuburile Depozite şi Credite. Acest cub permite o analiză comparativă între volumul depozitelor şi volumul creditelor înregistrate în diverse perioade de timp în funcţie de diferite criterii. Dimensiunile cubului virtual sunt cele comune cuburilor Depozite şi Credite, iar măsurile sunt VolDepozite şi VolCredite pe baza cărora se realizează analiza.

Figura 2. Schema cubului Depozite

3.8.3. Crearea interfeţei aplicaţiei într-un mediu de programare

visual – Visual Basic Accesul utilizatorilor la cuburile multidimensionale se realizează prin

intermediul unei aplicaţii dezvoltate în mediul integrat de programare Visual Basic 6.0. Aplicaţia permite stabilirea drepturilor de acces a fiecărui utilizator la baza de date multidimensională, vizualizarea şi analiza datelor şi aplicarea operaţiilor de secţionare (slicing), defalcare (dicing), navigare ascendentă (roll-up) şi descendentă (drill-down) în interiorul datelor.

Accesul şi vizualizarea datelor din cuburile OLAP se realizează prin intermediul componentei PivotTable din pachetul Microsoft Office Web Components 9.0 sau o versiune mai nouă Microsoft OfficeXP Web Components. Aceste componente trebuie adăugate aplicaţiei din meniul Components.

Se creează un proiect nou de tip Standard.exe în Visual Basic. Se adaugă proiectului un formular de tip MDI utilizat ca suport pentru meniul principal al aplicaţiei.

276

Pentru analiza cuburilor se proiectează formulare, câte unul pentru fiecare cub, în care se inserează din Toolbox un obiect de tipul PivotTable din componenta Microsoft Office Web Components 9.0. Acesta va permite vizualizarea şi analiza datelor din cub. Pentru a se realiza conexiunea cu serverul OLAP se stabilesc parametrii de lucru pentru obiectul PivotTable în evenimentul Form_Load() al formularului. Aceştia sunt: ConnectionString − stabileşte modalitatea de conectare; Provider − tipul serverului responsabil cu furnizarea datelor: msolap; Data Source − serverul responsabil cu furnizarea datelor; Initial Catalog − baza de date multidimensioală în care se află cuburile; DataMember − cubul de date.

Se specifică şi componenţa principalelor axe ale cubului în funcţie de care se

vor vizualiza datele: pe linii, coloane, datele centrale şi filtrele. În cazul cubului Depozite procedura este următoarea:

Private Sub Form_Load() 'se configureaza conexiunea PTDepozite.ConnectionString="Provider=msolap; Data Source=OLAPpro;

Initial Catalog=OlapFin" PTDepozite.DataMember = "Depozite" 'se specifica componentele axelor principale Set ObjView = PTDepozite.ActiveView Set ObjFlds = PTDepozite.ActiveView.FieldSets ObjView.RowAxis.InsertFieldSet (ObjFlds("[Durata]")) ObjView.ColumnAxis.InsertFieldSet (ObjFlds("[Agentie]")) ObjView.DataAxis.InsertTotal (ObjView.Totals("voldep")) ObjView.FilterAxis.InsertFieldSet (ObjFlds("[Timp]")) 'se specifica afisarea listei ce contine toate dimensiunile cubului PTDepozite.DisplayFieldList = True End Sub Vizualizarea şi analiza datelor şi aplicarea operaţiilor de secţionare (slicing),

defalcare (dicing), navigare ascendentă (roll-up) şi descendentă (drill-down) în interiorul datelor se realizează intuitiv prin intermediul obiectului PivotTable Field List.

4. DATA MINING – TEHNOLOGII DEDICATE EXTRAGERII

CUNOŞTINŢELOR

4.1. Problematica generală Existenţa unor volume imense de date a pus problema reorientării utilizării

lor de la un proces de exploatare retrospectiv către unul prospectiv. Data Mining poate avea mai multe definiţii, însă toate converg în esenţă către miezul problemei, şi anume că acest concept reprezintă un proces de extragere de informaţii noi din colecţiile de date existente. Termenul de dată are semnificaţia de descriere a unui eveniment bine determinat care se produce în lumea reală şi este perfect verificabil. Prin tehnologia Data Mining se prelucrează date care referă perioade anterioare (date istorice), care sunt examinate şi sunt deja cunoscute, pe baza lor constituindu-se

277

un model. Acest model va putea fi aplicat situaţiilor noi de acelaşi tip cu cele deja cunoscute. Informaţiile care se pot obţine prin Data Mining sunt predictive sau descriptive. De exemplu direcţionarea acţiunilor de marketing pot constitui o problemă tipică predictivă.8 Detectarea fraudelor produse cu carduri bancare reprezintă o problemă tipică de aplicaţie descriptivă.

Dezvoltarea tehnicilor de Data Mining se explică prin acumularea de volume pe care acestea le-au derulat de-a lungul anilor. De asemenea, concurenţa tot mai acerbă precum şi creşterea exigenţelor pieţei au determinat firmele să ia tot mai mult în considerare potenţialul uriaş pe care îl oferă arhivele de date. Alături de arhivele de date memorate pe suporturi informatice mai există încă doi factori care au dus la necesitatea Data Mining: existenţa şi perfecţionarea algoritmilor şi a produselor program dedicate precum şi creşterea capacităţii de memorare şi prelucrare a calculatoarelor care permit tratarea corelativă a volumelor mari de date.

Este de remarcat că depozitele de date pot fi surse pentru Data Mining, iar rezultatele obţinute pot completa câmpurile înregistrărilor din depozitele de date, care apoi pot fi valorificate prin proiecţiile multidimensionale specifice OLAP.

Potenţialul oferit de Data Mining se încorporează în procesele comerciale ale firmelor, iar căutarea informaţiilor nu devine un scop în sine ci este utilă doar dacă este transformată ca acţiune. Astfel firmele pot alege să reacţioneze sau nu la situaţiile diverse create de realitate (diminuarea numărului de clienţi, scăderea vânzărilor, pierderea unor pieţe de desfacere etc.). Pasul următor după această alegere este exploatarea propriu-zisă a datelor utilizând diverşi algoritmi. De multe ori, acţiunea de Data Mining poate fi un eşec şi nu o reuşită, fiind posibil ca măsurile luate să nu fie adecvate informaţiilor obţinute.

Toate elementele considerate anterior conduc spre ideea de ciclu în utilizarea Data Mining în cursul căruia sunt patru etape:

− definirea oportunităţilor comerciale şi a datelor pe care se face exploatarea; − obţinerea de informaţii din colecţiile de date existente prin tehnici Data

Mining; − adoptarea deciziilor şi acţiunilor în urma informaţiilor rezultate; − cuantificarea cât mai corectă a rezultatelor concrete pentru a identifica şi

alte căi de exploatare a datelor.

4.2. Căutarea cunoştinţelor şi verificarea ipotezelor Tehnicile de Data Mining se pot aplica atât ascendent, cât şi descendent.

Pentru abordarea descendentă se iau în considerare ipotezele formulate în prealabil prin alte mijloace. Abordarea ascendentă urmăreşte extragerea de cunoştinţe sau informaţii noi din date disponibile, această căutare putând fi dirijată sau nedirijată. Căutarea dirijată presupune că se ia în considerare un atribut sau un câmp, ale cărui valori se explică prin celelalte câmpuri. Căutarea nedirijată identifică relaţiile sau structurile din datele examinate fără a asigura prioritate unui câmp sau a altuia. Ceea ce se exploatează prin Data Mining sunt colecţii de date constituite pentru alte scopuri (exemplu tranzacţii derulate pe o perioadă de timp). Deseori la acest tip de date se adaugă şi cele provenite din alte surse cum statistici oficiale care privesc evoluţia în ansamblu a economiei, date privind concurenţa sau măsuri legislative. De aceea se foloseşte tot mai des noţiunea de informaţie ascunsă în

8 Zaharie, D., Albescu F. şi colectiv, op. cit.

278

sensul că este aproape imposibilă detectarea corelaţiilor sau raporturile pe care datele le încorporează în mod intrinsec. Rezultatele obţinute sunt cu atât mai relevante cu cât ele se bazează pe un volum mare de date. Datele pot fi exploatate pentru a obţine informaţii prin diverse tehnici cum sunt: reţele neuronale, arbori de decizie, algoritmi genetici, analiza grupurilor, raţionamente bazate pe cazuri, analiza legăturilor. Aceste tehnici pot fi asociate cu tehnici statistice cum sunt regresiile sau analiza factorială.

Data Mining nu este capabilă, ca tehnică, să rezolve orice problemă de ges-tiune. De fapt ceea ce poate oferi se rezumă la câteva acţiuni cum sunt: clasifi-carea, estimarea, predicţia, gruparea, analiza grupărilor, care folosite la locul potrivit pot deveni utile pentru o mulţime de probleme din domeniul decizional.

Destinaţia şi caracteristicile acţiunilor oferite de Data Mining Clasificarea are ca scop plasarea obiectelor prelucrate într-un grup limitat de

clase predefinite. De exemplu, vânzarea unui produs nou se poate încadra într-una din următoarele categorii de risc: scăzut, mediu, ridicat. Obţinute în mod clasificat vor fi reprezentate sub formă de înregistrări care la rândul lor sunt compuse din atribute sau câmpuri. Ca tehnici de Data Mining pentru clasificare sunt arborii de decizie şi raţionamentul bazat pe cazuri.

Estimarea va atribui o valoare unei variabile pe baza celorlalte date de intrare. Rezultatele obţinute în urma estimării sunt valori continue. Pentru acest tip de prelucrări se pot utiliza reţelele neuronale.

Predicţia poate clasa înregistrările luate în considerare în funcţie de un anumit comportament sau o valoare viitoare estimată. De aceea se va recurge la o colecţie de exemple care vizează date din trecut, în care valorile variabilei de previzionat sunt deja cunoscute. Cu ajutorul lor se va construi un model care va putea explica comportamentul observat. Aplicând acest model înregistrărilor care fac obiectul prelucrării, se va obţine o predicţie a comportamentului sau a valorilor acestora în viitor.

Gruparea poate duce la determinarea acelor obiecte care apar cel mai frecvent împreună. Un exemplu este „analiza coşului gospodăriei” în evaluările statistice.

Analiza grupului urmăreşte o dividere a populaţiei eterogene în grupuri mai omogene, care poartă numele de clustere.

În această tehnică nu se pleacă de la un set predeterminat de clase şi nici din exemple din trecut. Segmentarea pe grupuri se face în funcţie de similitudinile obiectelor.

4.3. Explorarea datelor – conţinut şi etape

Programele care realizează implementarea algoritmilor pentru Data Mining nu

sunt suficiente. Ele trebuie alimentate cu date care provin din diverse surse organizate pentru alte scopuri. De aceea este necesar un proces de curăţare a acestora şi de uniformizare pentru a fi explorate aşa cum sunt ele furnizate de programe, conţinutul lor trebuind a fi analizat de specialişti care vor identifica informaţiile utile pe care acestea (rezultatele) le conţin. Având în vedere aceste particularităţi, tehnicile de Data Mining se pot utiliza numai în procese specifice complexe şi de cele mai multe ori neliniare. Se pot astfel distinge etapele: definirea problemei; identificarea surselor de date; colectarea şi selectarea datelor; pregătirea datelor; definirea şi construirea modelului; evaluarea modelului; integrarea modelului.

Definirea problemei constă în sesizarea unei oportunităţi sau necesităţi de afaceri. De aceea se va delimita ceea ce urmează a fi rezolvat prin Data Mining,

279

obiective urmărire şi rezultate scontate. Problema ce urmează a fi rezolvată prin Data Mining este o parte componentă a oportunităţii organizaţiei, dar nu se identifică cu ea. De asemenea problema trebuie să primească o formă adecvată pentru a putea fi tratată cu această tehnică.

Identificarea surselor de date constă în stabilirea structurii generale a datelor necesare pentru rezolvarea problemei, precum şi regulile de constituire a acestora şi localizarea lor. Fiecare sursă de date va fi examinată pentru o familiarizare cu conţinutul său şi pentru identificarea incoerenţelor sau a problemelor de definire.

Colectarea şi selecţia datelor este etapa în care se face extragerea şi depunerea într-o bază comună a datelor care urmează a fi utilizate ulterior. Această etapă ocupă un timp mare, cam 80% din timpul total, iar existenţa depozitelor de date constituie un real avantaj.

În funcţie de limitele echipamentelor de calcul folosite, de produsele program aplicate colecţiilor de date şi nu în ultimul rând de bugetul disponibil se poate prelucra întregul fond de date disponibil sau un eşantion. Dacă opţiunea aleasă este dirijată spre lucrul cu eşantionare, atunci trebuie respectate toate regulile şi cerinţele de selectare a acestora.

Pregătirea datelor. Datele sunt de obicei stocate în colecţii de date care au fost construite pentru alte scopuri. De aceea firesc este să existe o fază preliminară de pregătire înainte de extragere prin Data Mining. Transformările la care sunt supuse datele pentru Data Mining se referă la: valori extreme, valori lipsă, valori de tip text, tabele. Tratarea valorilor extreme se poate face prin încadrarea între anumite limite cuprinse între medie şi un număr de abatere standard prin excludere sau limitare sau prin izolarea vârfurilor.

În cazul valorilor lipsă se pot elimina câmpurile cu valori nule din înregis-trări, sau se pot completa câmpurile cu date de valori medii, deoarece existenţa lor poate duce la o funcţionare incorectă a algoritmilor de Data Mining.

Valorile de tip text ridică probleme întrucât separarea prin spaţii a cuvintelor duc la apariţia de valori diferite. Din acest motiv este indicată eliminarea lor, dar dacă prelucrarea lor nu poate fi eliminată, soluţia cea mai pertinentă este de codificare prin tabele de corespondenţe, în care să se evidenţieze toate şirurile valide de caractere.

Rezumarea se aplică atunci când datele sunt considerate a reprezenta detalii nesemnificative pentru rezolvarea problemei, sau când numărul de exemple este insuficient.

Codificarea incoerentă apare în momentul în care obiecte identice sunt reprezentate diferit în unele din sursele utilizate.

Incompatibilităţile arhitecturale informatice se referă la diferenţele existente între modul de reprezentare internă a valorilor datorat creării lor cu sisteme din generaţii diverse.

Definirea şi construirea modelului este etapa care se apropie cel mai mult de noţiunea de Data Mining şi se referă la crearea modelului informatic care va efectua exploatarea. Etapa de definire şi construire a modelului este însoţită de faza de instruire sau învăţare, depinzând de tehnicile de Data Mining utilizate. Indiferent de aceste tehnici toate au de parcurs două etape: învăţarea şi testarea. Învăţarea presupune existenţa unui set suficient de reprezentativ de exemple complete de la care se porneşte pentru a identifica relaţiile de legătură între valorile câmpurilor sau atributelor. Se consideră ca fiind încheiat procesul de învăţare, în

280

momentul în care rezultatele obţinute prin model se apropie suficient de mult de soluţiile conţinute de datele după care s-a învăţat. Nu întotdeauna rezultatele sunt cele scontate şi atunci modelul va fi supus testării cu date diferite de cele folosite pentru învăţare, dar care aparţin aceleiaşi colecţii. În această etapă sunt formulate alte două obiective, şi anume: obţinerea de date preclasate şi distribuirea acestora în seturi de învăţare, testare sau evaluare.

Evaluarea modelului are ca scop de a determina corect valorile în care modelul are capacitatea de a determina corect valorile pentru cazurile noi. Modelul va fi astfel aplicat asupra ultimei părţi din datele preclasate care sunt dedicate evaluării. Procentul de eroare ce se stabileşte acum va fi considerat că va fi acceptat şi pentru datele noi. Performanţele unui model se vor aprecia cu „matricea de confuzie” care are rolul de a compara situaţia reală cu cea pe care modelul o furnizează.

Integrarea modelului este etapa în care se finalizează procesul, prin încorporarea modelului în SIAD ca element de bază, sau prin includerea sa într-un proces decizional general din organizaţie.

4.4. Raţionamentul bazat pe cazuri

Prin această tehnică se caută o rezolvare a problemelor apărute prin analogie

cu experienţa acumulată. Această metodă se poate aplica pentru clasificări şi pentru predicţii. Cazurile pe care este bazat raţionamentul sunt memorate ca înregistrări compuse din setul de atribute care descriu fiecare caz. Un caz nou este prezentat tot ca o înregistrare, numai că în câmpurile în care valoarea trebuie determinată sunt vide. Pentru a determina aceste valori se caută înregistrările cu care înregistrarea „caz nou” se aseamănă şi conţinutul acestora se consideră a fi răspunsul. Prin urmare se poate afirma că există două funcţii fundamentale de prelucrare:

a) măsurarea distanţei dintre membrii fiecărui cuplu de înregistrări, pentru a afla vecinele cele mai apropiate;

b) combinarea rezultatelor obţinute de la „vecine” în răspunsul propus pentru cazul curent.9

Măsurarea distanţei dintre câmpuri. Se numeşte distanţă expresia modului în care se evaluează similitudinea. Distanţa are ca proprietăţi: poate fi definită şi se prezintă ca un număr real; distanţa de la un element la el însuşi este totdeauna nulă; sensul de măsurare este fără semnificaţie în maniera că distanţa de la elementul A la elementul B este egală cu distanţa de la B la A şi nu există un punct C intermediar lui A şi B prin a cărei parcurgere să se scurteze drumul de la A la B. Ca moduri de calcul pentru distanţa câmpurilor numerice se enumeră:

− diferenţa între valoare absolută |A-B|; − pătratul diferenţei (A-B)2; − diferenţa între valoare absolută normalizată |A-B| (diferenţa maximă).

Ultima variantă produce rezultate cu valori cuprinse între 0 şi 1. Măsurarea distanţei între înregistrări. Când apare necesitatea de a

considera simultan mai multe câmpuri ale înregistrării, se calculează distanţa pentru fiecare câmp în parte, iar rezultatul se combină într-o valoare mică care reprezintă distanţa înregistrării respective.

Se vor enumera câteva procedee de combinare a distanţei câmpurilor: însumarea, însumarea normalizată (suma distanţelor/suma maximă), distanţa euclidiană

9 Zaharie, D., Albescu F. şi colectiv, op. cit.

281

(rădăcina pătrată din suma pătratelor distanţelor). Distanţa euclidiană evidenţiază cel mai bine înregistrările pentru care toate câmpurile sunt vecine.

Combinarea rezultatelor presupune aflarea celor mai apropiaţi vecini, iar soluţia problemei se obţine prin combinarea răspunsurilor obţinute de la aceştia. Fiecare vecin poate avea diverse variante de răspuns, dar se vor lua în calcul doar cei care sunt mai apropiaţi. Rezultatul ce obţine majoritatea va fi atribuit cazului curent. Cerinţa minimă este ca numărul votanţilor să fie impar, pentru a evita situaţiile de nedeterminare.

Metodele care se bazează pe vot dau rezultate satisfăcătoare în situaţiile în care răspunsurile aşteptate sunt de tip enumerativ. O altă soluţie posibilă este interpolarea valorilor înregistrărilor vecine care însă introduce o aplatizare a rezultatelor care se înscriu între cele două limite folosite în calcul. De asemenea, se poate constata că rezultate bune se obţin prin metode de regresie statistică aplicate asupra valorilor date de vecinii cei mai apropiaţi. Se obţine ecuaţia unei drepte sau a unei curbe care permite calcularea mai precisă a valorilor aferente cazului curent.

Se poate concluziona că raţionamentul bazat pe cazuri este o tehnică de Data Mining suficient de bună şi care se poate aplica unui mare număr de probleme, caz în care conduce la soluţii acceptabile. Toate acestea sunt valabile dacă volumul de date pe care se bazează este bine ales şi concludent. Ca avantaje pentru această metodă se pot enumera:

− aplicarea unui mare număr de tipuri de date, pe structuri de date complexe, iar câmpurile tip text sunt mai bine tratate decât în alte tehnici;

− luarea în considerare a oricât de multor câmpuri; − rezultatele obţinute sunt explicite; − elementele de noutate care apar în procesul de învăţare sunt uşor de

înglobat şi de folosit în raţionamente. Ca orice metodă prezintă şi unele dezavantaje dintre care se pot menţiona:

volumul mare de memorie şi resursă timp de prelucrare relativ mare, şi de asemenea, timpul de prelucrarea mare pentru aplicarea funcţiilor de distanţă asupra tuturor înregistrărilor şi câmpurilor necesare pentru obţinerea rezultatelor.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt subsistemele componente ale unui sistem economic? 2. Care sunt sistemele informatice asociate nivelurilor de management ale

organizaţiei economice ? 3. Care sunt sistemele informatice-componente de integrare pe verticală ale

sistemelor informatice integrate economice? 4. Definiţi decizia. 5. Care sunt tipurile de decizii în funcţie de nivelul decizional şi gradul de

structurare? 6. Ce sunt deciziile luate în condiţii de risc? 7. Care sunt etapele procesului de adoptare a deciziilor? 8. Cum funcţionează sistemele de asistare a deciziilor orientate pe date? 9. Ce SIAD-uri se deosebesc după gradul de analiză a datelor? 10. Prezentaţi clasificarea SIAD-urilor atribuită lui Holsapple şi Whinston. 11. Care sunt funcţiile unui SIAD? 12. Care este arhitectura unui SSAD? 13. Caracterizaţi modelul.

282

14. Care sunt regulile problemei de decizie multicriterială în condiţii de incertitudine?

15. Prezentaţi modelul unei probleme de programare liniară folosit de SIAD. 16. Caracterizaţi simularea. 17. Ce sunt modelele predictive? 18. În ce constă programarea euristică? 19. Care sunt facilităţile oferite de un sistem de gestiune a modelelor? 20. Ce sunt depozitele de date? 21. În ce constă OLAP? 22. Ce este Data Minng? 23. Care sunt diferenţele între depozitele de date şi bazele de date? 24. În ce constă ciclul de viaţă al unui depozit de date? 25. Ce este un model dimensional? 26. Ce este un tabel de fapte? 27. Ce sunt magaziile de date? 28. Care sunt elementele mediului de depozitare a datelor? 29. Care sunt principiile pe care se bazează tehnologia OLAP? 30. Ce este cubul OLAP? 31. Ce este o bază de date multidimensională? 32. Ce operaţii OLAP se execută asupra hipercubului? 33. Care sunt acţiunile oferite de Data Mining? 34. Care sunt etapele tehnicilor de Data Mining? 35. Descrieţi raţionamentul bazat pe cazuri.

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. Precizaţi esenţa fiecărei metode utilizate în problemele de programare

liniară multidimensională, prin indicarea corespondenţei între denumirea metodei (A, B, C) şi enunţul care descrie esenţa metodei (1…4): A. metoda utilităţii

globale 1. algoritmul care descrie această metodă presupune o

ordonare a soluţiilor în funcţie de criterii de preferinţă definite de decident;

B. metoda STEM 2. constă în definirea unei funcţii de utilitate care înlocuieşte funcţia obiectiv;

C. metoda P.O.P. 3. constă în definirea unei funcţii obiectiv de sinteză cu coeficienţi care vor fi ataşaţi fiecărui criteriu;

4. problema de programare liniară este luată drept o problemă de decizie multidimensională.

2. La modelul de programare liniară utilizat în SIAD-uri, în forma canonică

toate restricţiile sunt concordante şi toate variabilele sunt>=0:

a) ( )

⎪⎩

⎪⎨

⎧

≥≤

=

0

max

xBAx

cxxf d) ( )

⎪⎩

⎪⎨

⎧

≥>

=

0

min

xBAx

cxxf

283

b) ( )

⎪⎩

⎪⎨

⎧>

=BAx

cxxfmin e) ( )

⎩⎨⎧

≥=

0xcxxfmax

c) ( )

⎪⎩

⎪⎨

⎧

=≤

=

0xBAx

cxxfmax

f) ( )

⎪⎩

⎪⎨

⎧

≥=

=

0xBAx

cxxfmin

3. Care dintre următoarele subsisteme nu face parte din arhitectura unui

sistem suport pentru SIAD (SSAD)? a) subsistemul de gestiune a datelor; b) subsistemul de gestiune a modelelor; c) subsistemul de gestiune a cunoştinţelor; d) subsistemul de gestiune a şabloanelor; e) subsistemul de gestiune a parametrilor; f) subsistemul de gestiune a dialogului (sau interfaţa cu utilizatorul). 4. Răspundeţi cu Adevărat (True) sau Fals (False): Nivelul de detaliu (granularitatea) hipercubului reprezintă numărul de

membri ai unei dimensiuni. 5. Răspundeţi cu Da (Yes) sau Nu (No): Ca acţiune oferită de Data Mining, estimarea va atribui o valoare unei

variabile pe baza celorlalte date de intrare. Rezultatele obţinute în urma estimării sunt valori continue.

6. Completaţi cuvântul lipsă din afirmaţia următoare: Sistemele de asistare a deciziei orientate pe date lucrează cu date ce se găsesc

în _________________________al organizaţiei. 7. Pe câte principii formulate de Ted Codd în 1992 se bazează tehnologia

OLAP? 8. Care dintre etapele de mai jos nu este specifică tehnicilor de Data Mining? a) identificarea surselor de date; b) colectarea şi selectarea datelor; c) pregătirea datelor; d) definirea şi construirea modelului; e) integrarea modelului; f) construirea şablonului intermediar; g) procesarea cuvintelor; h) evaluarea modelului. Răspunsuri la testele grilă: 1. 1=C, 2=A, 3=B, 4=A; 2. a, d; 3. d, e;

4. Adevărat (True); 5. Da (Yes); 6. depozitul de date; 7. 11 (unsprezece); 8. f, g.

284

BIBLIOGRAFIE Obligatorie

1. Gherasim, Z., Programare şi baze de date, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p.87-88, 173-196, 219-226.

2. Gherasim, Z., Andronie Maria, Popescu-Bodorin N., Informatică managerială în activitatea de educaţie fizică şi sport, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p.11-59, 189-251.

3. Zaharie, D., Albescu F., Bojan F., Ivancenco V., Vasilescu C., Sisteme informatice pentru asistarea deciziei, Editura Dual Tech, Bucureşti, 2001.

*** BDASEIG, Baze de date. Fundamente teoretice şi practice, Editura InfoMega, Bucureşti, 2002, p.437-465.

Facultativă

1. Airinei, Dinu, Depozite de date, Editura Polirom, Iaşi, 2002. 2. Date, C.J., Baze de date, ediţia a VIII-a, Pearson Addison Wesley, Editura Plus,

Bucureşti, 2004. 3. Lungu, I., Sabău Gh., Velicanu M., Muntean M., Ionescu S., Posdarie. E., Sandu,

D., Sisteme informatice. Analiză, proiectare şi implementare, Editura Economică, Bucureşti, 2003.

4. Filip, Fl. Gh., Decizie asistată de calculator. Decizii, decidenţi. Metode şi instrumente de bază, Editura Tehnică şi Editura Expert, Bucureşti, 2002.

5. Militaru, G., Sisteme informatice pentru management, Editura Bic All, Bucureşti, 2004.

6. Tacu, Al. P., Vancea R., Holba Şt., Burciu A., Inteligenţa artificială. Teorie şi aplicaţii în economie, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

7. Coroescu, T., Sisteme informatice pentru management, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

*** Microsoft SQL Server 2000, Books Online.

285

MONEDĂ – BĂNCI

Prof. univ. dr. Gheorghe MANOLESCU OBIECTIVE Disciplina Monedă – Bănci are următoarele obiective: cunoaşterea

specificului monedei şi al circulaţiei monetare; înţelegerea configuraţiei şi structurii financiar-bancare; prezentarea instituţiilor şi instrumentelor creditării şi finanţării; înţelegerea activităţii Băncii Centrale şi a politicii monetare; interpretarea fenomenelor şi proceselor monetare şi bancare.

CUVINTE-CHEIE: active financiare; curs valutar; funcţie a monedei;

monedă; putere de cumpărare a monedei; sistem monetar; agregat monetar; cerere de monedă; lichiditate; masă monetară; ofertă de monedă; viteză de circulaţie a monedei, finanţare directă; finanţare indirectă; intermediere financiară; instituţii financiare; reglementare şi supraveghere bancară; sistem monetar-financiar, bursa de valori; instrument financiar; piaţă de capital; piaţă financiară; piaţă financiară globală; bancă; lichiditate bancară; operaţiune bancară; produs şi serviciu bancar; profit bancar; transformare bancară; atribut managerial; Bancă centrală; creaţie monetară; instrument de plată; mijloc de decontare; modalitate de plată; sistem de plăţi; funcţiunile băncii; gestiunea patrimoniului; gestiunea performanţelor; management bancar; managementul riscurilor; canal de transmitere a politicii monetare; acoperirea riscurilor, credit de consum; credit ipotecar; modalitate de creditare; rambursare a creditului; risc sistematic şi nesistematic; careul magic al obiectivelor politicii economice; instrument al politicii monetare, modalitate de intervenţie a statului în economie; criterii de convergenţă; monedă unică; reţea financiară globală; regim de schimb; sistem monetar; credit bancar; dobândă; oferta şi cererea de credit; principiu de creditare; rata dobânzii; relaţie de credit; agregat monetar; analiză monetară; bloc de active monetare şi financiare; model monetar; statistică financiar-mo-netară; tablou global al fluxurilor băneşti.

1. MONEDA ÎN CADRUL ECONOMIEI

1.1. Activele financiare

Un activ reprezintă o posesie sau un drept asupra ceva. Un activ financiar poate fi definit ca un drept exprimat în monedă, fiind opus

activului real (o casă, o maşină), conţinutul activului financiar fiind intangibil, indiferent de forma de evidenţiere, activul financiar reprezentând calea de apropriere a activului real.

Majoritatea activelor financiare generează un flux de venit sau încasări sub forma lichidităţii sau numerarului (cash-flow).

Activele financiare au două funcţii principale:

286

– transferarea fondurilor de la cei cu surplus către cei cu nevoi de monedă; – redistribuirea riscului generat prin fluxurile monetare. Alte funcţii sunt: transferul temporal şi spaţial al fondurilor; agregarea şi

dezagregarea fondurilor; diseminarea informaţiilor; crearea de stimulente. Principalele caracteristici ale activelor financiare sunt: monetizarea,

divizibilitatea, reversibilitatea, maturitatea (scadenţa), lichiditatea. Moneda este un activ financiar general acceptat pentru reglementarea plăţilor

de orice natură.

1.2. Moneda: concept, forme, funcţii, caracteristici Moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de plată direct utilizabile

pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toţi şi totdeauna pentru a regla (stinge, achita) datoriile generate de schimbul de mărfuri.

În evoluţia sa istorică moneda a avut tendinţă de dematerializare, îmbrăcând diverse forme, de la moneda marfă, creată datorată inconvenientelor trocului, către moneda electronică, tranzitând prin moneda metalică (cu valoare intrinsecă) şi moneda bancară (fiduciară şi scripturală).

Formele evolutive ale monedei au determinat o transformare, o adecvare a semnelor monedei, acestea putându-se clasifica după diverse criterii, precum:

a) criteriul forma de existenţă a monedei: monedă materială (metalică şi de hârtie) şi moneda de cont sau scripturală (în exprimarea sa contemporană, moneda electronică);

b) criteriul emitentului: moneda-aur, creată de agenţii economici prin convertirea aurului în moneda-aur; moneda de tezaur; moneda bancară (fiduciară şi scripturală);

c) criteriul valorii intrinseci: moneda cu valoare integrală şi moneda-semn; Evoluţia monedei relevă cele trei funcţii definitorii ale acesteia: – moneda, intermediar al schimburilor, schimburi divizate în vânzare şi

cumpărare; – moneda măsură a valorilor, exprimată prin preţuri; – moneda instrument de rezervă a valorii, prin prezervarea valorii monedei

(mijloc de tezaurizare). Realizarea celor trei funcţii presupune că moneda este imediat convertibilă

într-un bun sau serviciu, dispunând de o lichiditate absolută, reprezentând lichidi-tatea prin excelenţă.

Activele care funcţionează ca monedă au nouă caracteristici, care în parte sunt specifice şi celorlalte active financiare, şi anume: accecptabilitatea, stabili-tatea, raritatea, portabilitatea, durabilitatea, divizibilitatea, legalitatea, recunoaş-terea, uniformitatea.

1.3. Sistemul monetar

Sistemul monetar reprezintă un complex de instituţii şi de modalităţi care

permit reglementarea circulaţie monetare dintr-o ţară, prin intermediul unui set de norme juridice ce emană de la autoritatea publică, cât şi totalitatea instrumentelor şi tehnicilor de plată.

287

Elementele principale ale sistemelor monetare, private în evoluţie istorică, sunt: – unitatea monetară, definită în funcţie de etalonul adoptat ca bază a

sistemului monetar, care se caracterizează prin: valoarea paritară, paritatea monetară, cursul de schimb;

– etalonul monetar a îmbrăcat diverse forme: metalul preţios, valute, coş de valute, puterea de cumpărare;

– valoare paritară, reprezentând conţinutul de etalon monetar, serveşte la stabilirea parităţii monetare (raportul între valorile paritare ale monedelor), după 1974 renunţându-se la aceste două caracteristici ale unităţii monetare.

În prezent, pe baza etalonului abstract, puterea de cumpărare a monedei, sunt definite unităţile monetare şi raportul dintre ele, adică cursul de schimb (valutar).

Abstracţie sinergică, puterea de cumpărare a unităţii monetare este determinată prin contribuţia cantitativă, calitativă şi structurală a tuturor mărfurilor produse în economie, depinzând de evoluţia şi nivelul preţurilor din economie constituind, pe alt plan, revenirea la moneda marfă-etalon.

Modalităţile de precizare şi de caracterizare a unităţii monetare, etalonul monetar, prin formele evolutive, a consacrat următoarele tipuri de sisteme monetare:

a) sistemul monetar bimetalist, în care etalonul monetar este îndeplinit de către aur şi argint (bimetalism integral, paralel, parţial);

b) sistemul monetar monometalist aur, în care conţinutul de aur al monedei este fixat prin lege (monometalism aur-monedă, aur-lingouri, aur-devize);

c) sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare, etalonul fiind o abstracţie, făcând imposibilă redarea sub formă fizică a valorii de întrebuinţare, care corespunde la un moment dat unităţii monetare.

Moneda bancară, fiduciară şi de cont (scripturală), a devenit instrumentul monetar ideal.

Iniţial moneda de hârtie (fiduciară) era convertibilă liber în aur (prin obligaţia existenţei în bănci a rezervei de aur necesare), treptat convertibilitatea în aur a monedei a dispărut, în prezent convertibilitatea reprezintă capacitatea unei monede de a circula liber pe plan internaţional, determinată de puterea de cumpărare cu care fiecare economie înzestrează propria monedă, adică gama de produse şi servicii ce poate fi procurată la un moment dat cu o unitate din moneda respectivă.

2. CIRCULAŢIA MONETARĂ

2.1. Circulaţia monetară

Produsele monetare au două funcţii economice interdependente: crearea şi

redistribuirea monedei. Redistribuirea monedei generează şi extinde relaţiile financiare, prin care se

modifică averea pe care subiecţii economici o deţin în cadrul tranzacţiilor financiare. Circulaţia monetară reprezintă procesul de mişcare a monedei în cadrul şi în

scopul asigurării circulaţiei bunurilor şi serviciilor. Circulaţia monetară îndeplineşte două funcţii: de instituţionalizare a

sistemului monetar şi de subzistenţă, de asigurare a cantităţii de monedă necesară. Aceste două funcţii evidenţiază legătura între cantitatea de monedă în circulaţie, preţul bunurilor şi serviciilor şi viteza de circulaţie a monedei (legea circulaţiei monetare).

288

2.2. Cantitatea de monedă Delimitarea monedei de alte active financiare se face conform gradului de

lichiditate şi randamentului (venitului). Moneda este activul cel mai lichid, dar cu randament zero.

Ansamblul de mijloace de plată, de lichidităţi existente în economie reprezintă masa monetară, concept care are o compoziţie eterogenă de active financiare.

Masa monetară este constituită din cantitatea de monedă deţinută de subiecţii economici nonfinanciari, în cadrul acesteia delimitându-se agregatele monetare, conform unor criterii care permit utilizarea acestora ca indicatori de măsurare monetară şi ca obiective ale politicii monetare.

Structura standard a masei monetare este următoarea: moneda efectivă sau numerarul; moneda de cont, depuneri la termen în scopul economisirii; alte active.

Complexitatea structurii financiare a economiilor de piaţă permite clasificarea agregatelor monetare, conform unor caracteristici comune, în trei grupe:

a)moneda primară, care constituie baza monetară, moneda centrală; b) masa mijloacelor de plată (masa monetară în sens restrâns); c) masa mijloacelor de deţinere a averii, cuprinzând şi instrumente financiare

care se pot transforma în mijloace de plată. Lichiditatea, criteriul de delimitare a agregatelor monetare, vizează: lichi-

ditatea sistemului bancar, lichiditatea primară, lichiditatea secundară. Conceptul de lichiditate poate fi privit din următoarele perspective: a

instrumentului financiar; a agentului economic; a economiei. Piramida agregatelor monetare se constituie pe conceptul de bază monetară,

multiplicatorul monetar evidenţiind raportul între masa monetară şi baza monetară. Masa monetară exprimă angajamente de plată ale sistemului bancar, fiind

cuprinsă în pasivul bilanţier, având corespondenţă (contrapărţi) în activul bilanţier al Băncii Centrale (aur, devize, creanţe asupra Tezaurului, băncilor) şi al băncilor (îndeosebi creditul intern şi creanţe externe). Creditul intern cuprinde atât finanţarea monetară, cât şi finanţarea nemonetară a economiei.

2.3. Cererea şi oferta de muncă

Variaţiile monedei influenţează activitatea economică, şi de aici necesitatea

de a înţelege originea nevoilor de monedă (cererea) şi a mecanismelor creaţiei monetare (oferta).

a) Cererea de monedă presupune analiza motivelor subiecţilor economice de a deţine moneda:

a1) analiza clasică şi neoclasică afirmă că moneda este cerută pentru nevoi de tranzacţionare, nu pentru ea însăşi, ci pentru funcţia sa de mijloc de schimb, cererea fiind determinată direct proporţional de către producţie, consum şi preţuri, şi invers proporţional de către viteza de circulaţie a monedei;

a2) analiza keynesistă afirmă că moneda este deţinută atât pentru nevoi (motive) de tranzacţii, dar şi de precauţie şi de speculaţie, precum şi moneda ca mijloc de consolidare a averii, cererea fiind în funcţie de veniturile monetare, dar şi de rata dobânzii la economisire;

a3) analiza monetaristă: moneda ca activ financiar, cererea de monedă depinzând de bogăţia individului, de preţurile şi randamentele componentelor bogăţiei, de gusturi şi preferinţe. Rolul patrimoniului în cererea de monedă explicat prin venitul permanent (viitor);

289

a4) analizele recente: accentuează fie tranzacţiile, fie patrimoniul în explicarea cererii de monedă. Internaţionalizarea economică a generat creşterea cererii externe de monedă şi cererea internă de monedă internaţională.

b) Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mijloace de reglare a schimburilor, de mijloace de plată, în acest sens structurându-se agregatele monetare. Oferta de monedă influenţează activitatea economică prin volum, ritm de modificare, compoziţie.

Măsurarea cantităţii de monedă se realizează prin două abordări: b1) abordarea prin tranzacţii, delimitează moneda de celelalte active,

evidenţiindu-i funcţia de mijloc de schimb a acesteia; b2) abordarea prin lichiditate, afirmă că moneda este un activ cu o

lichiditate mare, evidenţiindu-i funcţia de rezervă a valorii. Cantitatea de monedă, oferta de monedă sunt rezultatul creaţiei monetare. Banca Centrală determină volumul maxim, potenţial, al creaţiei monetare, în

timp ce băncile determină gradul de utilizare a acesteia, cadrul maximal. Mărimea cantităţii de monedă necesară, în anumite condiţii, economiei este

semnificativ influenţată de către viteza de circulaţie a monedei. Viteza este definită ca numărul de plăţi la care participă moneda într-o

perioadă sau frecvenţa cu care unitatea monetară îşi schimbă deţinătorul.

MTPV ∗=

Se pot cunoaşte bine P (preţurile) şi M (cantitatea de monedă), dar greu de măsurat este volumul tranzacţiilor (T).

Analiza lui M se poate face prin cererea de monedă şi prin viteză.

2.4. Echilibrul monetar şi inflaţia Echilibrul economic semnifică interdependenţa dintre variabilele economice

şi tendinţa de modificare solitară a acestora. Echilibrul economic este numai o tendinţă, economia fiind într-un permanent

dezechilibru, capacitatea de autoreglare a economiei fiind imperfectă. Echilibrul financiar, ca o componentă a celui economic, semnifică egalizarea

cererii şi ofertei de instrumente financiare, în timp ce echilibrul monetar semnifică starea de identitate între oferta şi cererea de bani.

Echilibrul monetar nu presupune echilibrul economic, în timp ce un dezechilibru monetar poate presupune un dezechilibru financiar sau economic de sens opus.

Asigurarea echilibrului este condiţionată de raportul dintre numerar şi moneda scripturală, de proporţia între capitalul propriu şi cel împrumutat la agenţii economici, de emisiunea monetară, de formarea şi repartizarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, de celelalte forme de echilibru din cadrul economiei, de politica monetară.

Politica monetară are ca obiectiv stabilitatea preţurilor, stăpânirea inflaţiei, definită ca o creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor.

Formele inflaţiei sunt: prin cerere; prin costuri; importată; structurală. Interpretarea procesului inflaţionist evidenţiază două abordări: inflaţia ca

fenomen monetar şi inflaţia ca fenomen economic, global. Creşterea preţurilor este consecinţa inflaţiei, şi nu inflaţia însăşi, aceasta

constând într-un dezechilibru dintre oferta şi cererea de bunuri. Dezechilibrele monetare nu sunt deci cauza inflaţiei, ci însoţitor al acesteia.

290

3. SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR

3.1. Organizarea sistemului financiar-bancar Sistemul monetar-financiar reprezintă ansamblul instituţiilor, relaţiilor, ope-

raţiunilor şi instrumentelor care asigură circulaţia monedei, a activelor financiare în economie.

Sistemul financiar are două componente institutive: – piaţa financiară, pe care se confruntă direct ofertele şi cererile de capitaluri; – instituţiile financiare, având în centru băncile, care intermediază, prin

transformare, transferul de fonduri (capitaluri, monedă). Instituţiile financiare sunt deci, bancare, transformând depozitele în credite şi

nebancare colectând sumele deja economisite, şi acordând împrumuturi. În acest sens, sistemul financiar se evidenţiază printr-un ansamblu de relaţii

între cinci blocuri: Banca Centrală; Băncile; Trezoreria Publică, Instituţiile financiare nebancare; Piaţa financiară.

Fluxurile monedei centrale ale Băncii Centrale, tranzitează toate blocurile, acestea distribuind credite către bănci.

Organizarea spaţiului financiar-monetar vizează constituirea unui cadru funcţional, unitar, care să asigure diferenţierea şi specializarea instituţiilor şi instrumentelor, rolul primordial avându-l organismele de credit: băncile comerciale; băncile mutuale şi cooperatiste; casele de economisire. Aceste organisme sunt afiliate la o organizaţie (asociaţie) profesională,prin care se realizează controlul şi supravegherea de către autoritatea publică.

Pe lângă organismele de credit există alte instituţii financiare care nu efectuează operaţiuni de credit.

3.2. Sistemica financiar-bancară

Băncile îndeplinesc următoarele funcţii: atragerea disponibilităţilor sub formă

de depozite; distribuirea de mijloace băneşti agenţilor economici sub formă de credite; emisiuneade monedă fiduciară şi scripturală;crearea instrumentelor de credit; efectuarea rapidă a plăţilor.

Băncile deţin, furnizează şi gestionează active financiare care constituie instrumente monetar-financiare, precum: bancnotele, conturi bancare, bonuri de tezaur, contracte la termen etc.

După gradul de lichiditate acestea se structurează în două componente: – mijloace de plată: bancnotele, moneda divizionară, depozite la vedere; – mijloace de economisire: plasamente pe termen scurt şi plasamente stabile. Monetizarea şi financiarizarea economiei sunt două procese complementare. În cadrul sistemului financiar-bancar acţionează două categorii de subiecţi: – subiecţi nefinanciari care deţin plasamente şi beneficiază de fluxuri

financiare, unii având disponibilităţi financiare, iar alţii având nevoi de finanţare; – subiecţi financiari, precum băncile, care gestionează disponibilităţile

financiare, făcând conjuncţia cu nevoile de finanţare. Intervenţiile subiecţilor financiari generează operaţiunile financiare, grefate

pe soldurile operaţiunilor de producţie şi repartiţie.

291

3.3. Intermedierea financiară Mişcarea (transferul) fondurilor în economie se face prin finanţarea directă,

pe pieţele financiare şi prin finanţarea indirectă, intermediată de către instituţii financiare specializate, de către bănci.

Intermediarul financiar mobilizează, ia cu împrumut, fonduri de la cei cu disponibilităţi, formând depozite, şi acordă, pe baza acestora, împrumuturi celor care au nevoie de fonduri, formând creditele. Intermedierea financiară realizează o transformare a fondurilor, privind scadenţele, ratele dobânzii, riscurile, generând creaţie monetară.

Realizarea transferului, a tranzacţiei financiare, presupune cheltuirea de bani şi timp, care constituie costul de tranzacţie, intermediarii financiari ameliorând transferul de informaţie între participanţi, atenuând asimetria informaţională care poate genera selecţie adversă şi riscuri.

Principalele instituţii de intermediere financiară sunt: a) instituţiile de depozit, care acceptă depozite şi acordă credite (bănci

comerciale, case de economii, băncii mutuale, cooperative de credit); b) instituţii de economisire contractuală, care mobilizează fonduri la

intervale periodice pe o bază contractuală, putând prevedea rezonabil plăţile vii-toare (companii de asigurări de viaţă, de accidente, de foc, fonduri de pensii private şi publice);

c) intermediari investiţionali, care mobilizează fonduri pe care le gestionează prin investiţii în titluri de valoare (companii de finanţare, fonduri mutuale pe piaţa de capital şi pe piaţa monetară).

3.4. Reglementare şi supraveghere bancară

Avându-şi originea în criza din 1923-1933 din SUA, reglementările bancare

au stabilit principii vizând operaţiile bancare, norme referitoare la comportamentele băncilor, volumul lichidităţilor şi utilizarea activelor bancare (plafonarea efectelor publice), coeficientul de reţinere minim a efectelor comer-ciale, încadrarea creditului.

Deceniul VIII al secolului XX a cunoscut demararea dereglementărilor finan-ciare şi bancare prin instaurarea unui cadru mai suplu, mai adaptat pentru favorizarea internaţionalizării financiare, a mişcării libere a capitalului, proces însoţit de dezintermediere şi expansiune a pieţelor paralele.

Liberalizarea operaţiunilor bancare a generat însă o serie de riscuri bancare, ceea ce a reclamat necesitatea unui cadru de reglementare în cadrul fiecărei ţări, dar şi la nivel internaţional.

Sunt instituite un set de norme prudenţiale, care reglementează structurile bilanţiere bancare, stabilindu-se anumite raporturi în cadrul structurilor bilanţului, în scopul protejării deponenţilor şi asigurării lichidităţii.

Aceste norme vizează: acoperirea creşterii creditelor cu resurse stabilite echivalente; coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente; coeficientul de lichiditate; norma Cooke.

Caracterul prudenţial al reglementărilor bancare este evidenţiat şi prin supravegherea bancară, care urmăreşte menţinerea stabilităţii sistemului bancar, prin minimizarea riscurilor, inclusiv riscul falimentului bancar.

Scadenţa diferită a elementelor de activ şi de pasiv, precum şi lipsa de transparenţă a activităţilor bancare, impun, în contextul fenomenului de contagiune

292

a riscurilor, necesitatea supravegherii bancare, care să menţină încrederea publicului în bănci şi să protejeze depozitele clienţilor.

Supravegherea bancară este asigurată fie de către Banca Centrală, fie de către o instituţie autonomă.

Această activitate se realizează la două nivele: – la nivelul băncii; – la nivelul autorităţii de supraveghere, prin inspecţii la bănci, sau pe bază de

rapoarte primite de la bănci. Supravegherea se realizează încă din faza autorizării băncii, aceasta trebuind

să îndeplinească anumite condiţii obligatorii referitoare la aspectele definitorii privind funcţionarea băncii.

4. PIAŢA FINANCIARĂ

4.1. Economisire şi investiţie

În economie, unii subiecţi economici acumulează resurse, în particular

financiare, mai mult decât consumă, realizând o economisire de resurse financiare, pe care sunt dispuşi să le cedeze temporar acelor subiecţi economici care au nevoie de resurse pentru a realiza investiţii.

Piaţa financiară canalizează resursele economisite către investiţii, prin care se creează bunuri de capital (bunuri care produc alte bunuri sau servicii viitoare). Astfel, economisirea este valorificată de către investitori, care angajează împrumuturi pe piaţa financiară, iar din veniturile suplimentare obţinute prin utilizarea bunurilor de capital create din investirea acestora şi returnează împrumu-turile la o dată stabilită, returnare însoţită de o dobândă, care reprezintă plata pentru utilizarea resurselor financiare temporar disponibile.

Investitorii, care au nevoie de fonduri, vând instrumente financiare celor care sunt dispuşi să le cumpere şi să transfere asemenea fonduri, piaţa financiară facilitând tranzacţionarea acestor instrumente, care se prezintă sub forma înscrisurilor (documentelor) pe suport de hârtie sau electronice, căpătând o diversitate de forme (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, certificate de depozit etc. Aceste instrumente oferă, celui care le cumpără, avantaje, precum: realizarea de venituri, restructurarea portofoliului, reducerea riscurilor.

4.2.Componentele pieţii financiare

Piaţa financiară reprezintă structura instituţională reglementată şi orga-

nizată, care dispune de mecanisme pentru crearea şi tranzacţionarea instrumen-telor financiare, prin care se transferă active financiare

Piaţa financiară poate fi delimitată dual după două criterii, şi anume: a. După caracterul instrumentelor tranzacţionate: – piaţa primară, pe care sunt emise instrumente financiare noi şi printr-o

ofertă publică iniţială, tranzacţia fiind, de regulă, asistată de instituţii financiare specializate, precum băncile de investiţii;

– piaţa secundară, pe care sunt comercializate, înainte de scadenţă (matu-ritate), instrumentele financiare emise pe piaţa primară, asigurând funcţionarea eficientă a pieţei primare prin creşterea lichidităţii instrumentelor. Întâlnirea partenerilor pe piaţa secundară este facilitată de către brokeri, care, de regulă, sunt

293

instituţii specializate pe o singură piaţă, oferind şi servicii de consultanţă privind mediul, oportunităţile, riscurile, costurile etc. Această piaţă se numeşte Bursa de valori.

b. După maturitatea instrumentelor tranzacţionate: – piaţa monetară, tranzacţionează instrumente cu maturitatea (scadenţa) mai

mică de un an, pe termen scurt. Această piaţă cuprinde o componentă foarte activă, piaţa interbancară, pe care băncile se împrumută reciproc în scopul menţinerii unor trezorerii lichide, în ansamblu instrumentele acestei pieţe tind să fie lichide;

– piaţa de capital, tranzacţionează cu instrumente maturitate mai mare de un an, pe termen mediu şi lung, prin care se obţin fonduri necesare, de regulă, finanţării investiţiilor în bunuri de capital. Se diferenţiază, după natura instrumentului, piaţa acţiunilor, a obligaţiunilor, a titlurilor de stat, ipotecară etc., acestea fiind mai puţin active decât piaţa monetară, instrumentele tranzacţionate fiind deci mai puţin lichide.

Maturitatea unui instrument reprezintă perioada cuprinsă între momentul emisiunii instrumentului şi momentul până când rambursarea principalului şi plata dobânzii sunt datorate deţinătorilor acestora, maturitatea influenţând mărimea dobânzi.

4.3. Instrumentele pieţei financiare

Instrumentele pieţei monetare Aceste instrumente sunt mai lichide (scadenţe de la câteva zile la un an) şi

mai puţin riscante, însă cu randamente reduse, fiind deţinute, de regulă, de către băncii şi alte instituţii de depozit.

• Bonuri de tezaur – emise de către stat, prin intermediul băncilor, al Băncii Centrale, fiind puţin riscante.

• Bilete la ordin negociabile – emise de către bănci, corporaţii, companii financiare pentru a obţine finanţare pe termen scurt, ca substitute ale împrumu-turilor directe, putând fi cu discount sau cu cupon (venit).

• Certificate de depozit – creanţe emise de către bănci, la constituirea unui depozit la termen, de regulă nenegociabile, tranzacţionabile pe piaţa secundară.

• Eurovalute sau eurodolari – depozite constituite de către un nerezident, la bănci dintr-o ţară, exprimate în moneda acestei ţări, practica extinzându-se şi la titlurile de valoare.

• Aranjamente de răscumpărare – contracte de vânzare a unui activ financiar, vânzătorul urmând să-l răscumpere la o dată viitoare şi cu un preţ mai mare, în acest fel vânzătorul împrumutându-se la cumpărător.

• Împrumuturi interbancare – acordate reciproc de către bănci, pentru acope-rirea nevoilor curente de lichiditate, rata dobânzii constituind bază pentru alte instrumente.

• Accepte bancare – reprezintă cambii (efecte de comerţ), trasă sau acceptată de către o bancă, fiind tranzacţionate pe piaţa secundară.

• Împrumuturi la Banca Centrală – realizate de către bănci, din depozitele constituite de către acestea la această bancă, rata dobânzii fiind indicator al politicii monetare.

Instrumente ale pieţei de capital După maturitate sunt pe termen mediu (1-10 ani) şi pe termen lung (peste 10 ani). Principalele instrumente sunt:

294

• acţiuni – drepturi de proprietate ale deţinătorilor, care sunt beneficiarii reziduali ai veniturilor şi averii nete a firmei, venitul deţinătorului (dividend) variind în funcţie de profitabilitate. Acestea sunt de două tipuri: ordinare, care oferă posibilitatea participării la vot şi dreptul rezidual la profituri, după remunerarea celorlalţi creditori; preferenţiale, nu oferă drept de vot, însă asigură obţinerea unui venit fix;

• obligaţiuni – instrumente de debit ale firmelor, asigurând împrumuturi pe termen lung, de regulă cu o rată fixă a dobânzii, unele putând fi, convertibile în acţiuni;

• obligaţiuni şi bilete de trezorerie – emise de către Trezoreria publică, având scadenţe între 1-10 ani şi respectiv peste 10 ani, fiind vândute adesea prin licitaţie;

• titluri guvernamentale – emise de către departamente (agenţii) guverna-mentale, pentru finanţare unor acţiuni determinate;

• obligaţiuni municipale – emise de către autorităţile locale, adesea fiind defiscalizate;

• titluri ipotecare – realizează împrumuturi pe termen lung pentru investiţii imobiliare, adesea presupunând realizarea unei economisiri bancare iniţiale de către beneficiar;

• împrumuturi comerciale şi de consum – acordate de către băncii şi alte instituţii financiare, pe termen lung, firmelor şi populaţiei.

4.4. Ratele dobânzii şi riscurile

Pe pieţele financiare ratele dobânzii se diferenţiază în funcţie de instrumentul

financiar, depinzând de maturitate şi de risc, aceşti factori acţionând împreună. În acest sens, se disting două abordări structurale a relaţiei dintre rate dobânzii şi cei doi factori determinativi:

– structura ratelor dobânzii în funcţie de risc, evidenţiază relaţia dintre randamentul instrumentelor, care au aceiaşi maturitate, dar diferă ca risc de incapacitate de plată, lichiditate, clauze fiscale, instrumentele oferind prime de risc sau de lichiditate;

– structura ratelor dobânzii în funcţie de scadenţă, evidenţiază relaţia dintre randamentul instrumentelor, care posedă riscuri, lichidităţi şi facilităţi fiscale similare, dar diferă ca scadenţe, randamentele crescând cu extinderea maturităţii, instrumentul cu scadenţe diferite nefiind perfect substituibil, înregistrându-se o segmentare a pieţei acestui instrument şi totodată asigurându-se o primă de scadenţă.

Riscul inflaţionist afectează dimensiunea reală a dobânzii, deci nivelul ratei dobânzii reale, acesta fiind determinat prin diminuarea ratei dobânzii nominale, exprimată în monedă curentă, în funcţie de rata inflaţiei.

Limitarea riscurilor pieţei financiare, îndeosebi a riscului de rată, se poate realiza pe două căi:

– calea tradiţională, prin deţinerea de instrumente pe termen scurt, însă cu randamente reduse, prin transferul riscului utilizând mecanismul glisării, prin diversificarea portofoliului;

– calea acoperirii riscurilor (hedging), care reduce riscul de rată al unui portofoliu prin utilizarea altor instrumente ca să-l acopere sau prin efectuarea unei operaţiuni financiare opuse, care să reducă riscul de rată al portofoliului de bază. Sunt utilizate instrumentele derivate, ale căror venituri depind de veniturile titlurilor principale, instrumente precum: contractele forward şi futures (anticipative), opţiunile, contractele swap (de conversie).

295

4.5. Informatizarea şi internaţionalizarea Noile tehnologii informatice au alterat căile tradiţionale de tranzacţionare

financiară, facilitând internaţionalizarea şi globalizarea pieţelor. Comerţul electronic creează capabilitatea de a cumpăra instrumente financiare prin internet, oferind următoarele avantaje: costuri reduse de intermediere; rapiditate; furnizează servicii brokerilor; permite oferte directe de instrumente către cei interesaţi.

Comerţul prin internet, constituit în sisteme internaţionale, permit participan-ţilor pe pieţele financiare să-şi plaseze ordinele de vânzare şi cumpărare prin calculator, conectat la o reţea care dispune de programe de transfer automat, în timp real, contribuind la globalizarea pieţelor financiare. Aceasta creează însă două probleme, şi anume: adaptarea regulilor naţionale diferite ale pieţelor la noul mediu financiar global; crizele financiare se transmit cu viteză mare, sursele de criză delocalizându-se.

Pieţele financiare devin puternic interdependete, parametrii acestora (riscuri, dobânzi, scadenţe, facilităţi) interacţionând rapid şi generalizat, astfel încât aceste pieţe formează o piaţă financiară globală. Această piaţă este dominată de bănci puternice din ţările dezvoltate, instrumentele fiind exprimate în moneda aceasta, extinzându-se pieţe precum: a eurovalutelor, a euroobligaţiunilor, a euroacţiunilor etc., cu o evidentă forţă de integrare financiară internaţională. Acest proces este facilitat de către tehnologiile cibernetice, care permit ca fluxurile informatice de informaţii să fie transferate în memoria oricărui computer, prin telefon, cablu din fibre optice sau fără fir, accelerând şi extinzând fluxurile extrafrontaliere de fonduri.

5. ACTIVITATEA BANCARĂ

5.1. Banca şi funcţiile acesteia

Intermedierea financiară, care asigură finanţarea indirectă, are două sensuri:

unul referitor la operaţiunile financiare, celălalt referitor la instituţiile financiare. Operaţiunile financiare modifică averea subiecţilor economici deţinută sub formă de bani sau creanţe, pe când instituţiile financiare sunt organisme care efectuează aceste operaţiuni.

Banca este un intermediar financiar care transformă depozitele în credite (transformare bancară), transformare prin care se creează monedă bancară. În cadrul acestei transformări pot fi delimitate trei dimensiuni: transformarea scadenţelor; transformarea ratelor de dobândă; transformarea riscurilor.

Banca reprezintă un intermediar financiar care asigură lichiditatea economiei printr-un proces de monetizare a activelor, transformând creanţele care au un minim de risc în instrumente de plată perfect lichide.

Băncile realizează următoarele funcţii principale: – colectează depozite, prin mobilizarea disponibilităţilor băneşti; – acordă credite; – realizează operaţiuniinterbancare (operaţiuni en-gros, operaţiuni tehnice

cu corespondenţi şi finanţarea interbancară); – gestionează mijloacele de plată; – realizează operaţiuni cu titluri financiare; – oferă servicii financiare.

296

5.2. Produse, servicii şi operaţiuni bancare Banca oferă servicii bancare purtătoare de produse bancare (credite, depozite

etc.) sau servicii nepurtătoare de produse, nonprodus (consultanţă, procesare etc.). Produsul bancar este destinat direct clientului, permiţând consumul financiar

al acestuia, şi totodată afectând patrimoniul băncii. Serviciile bancare însoţesc sau nu produsele bancare, costurile acestora afectând indirect patrimoniul băncii, prin costurile produselor.

Indiferent de natura lor serviciile bancare sunt generate prin operaţiunile bancare, putând fi grupate în servicii de capital, servicii de personal, servicii mixte.

Produsele au următoarele caracteristici: sunt imateriale, nu pot fi protejate, sunt reglementate, sunt oferite direct clienţilor, implică angajarea clientelei.

Asociate caracteristicilor se evidenţiază următoarele atribute: standardizarea, intangibilitatea, volatilitatea, inseparabilitatea, perisabilitatea.

Funcţiile băncii sunt realizate prin operaţiunile efectuate de către aceasta, care din punct de vedere bilanţier sunt operaţiuni de activ şi operaţiuni de pasiv, la care se adaugă operaţiunile comerciale şi de comision.

Operaţiuni de pasiv constau în formarea capitalului propriu, constituirea depozitelor, rescontarea şi recreditarea.

Operaţiuni de activ constau în acordarea de credite, operaţiuni de trezorerie şi interbancare, operaţiuni cu titluri şi operaţiuni extrabilanţiere.

Operaţiuni comerciale şi de comision sunt legate de regulă de operaţiunile active şi pasive, precum tranzacţii cu aur şi devize şi diverse servicii.

5.3. Structura şi caracteristicile sistemului bancar

Analiza organizării bancare după gradul de specializare permite delimitarea a

două tipuri de sisteme bancare: sistemul centrat pe bănci universale, specific Europei Continentale şi sistemul centrat pe bănci specializate, specific spaţiului anglo-saxon.

În prezent are loc un proces de universalizare a activităţii bancare şi de expansiune a băncilor pe pieţele financiare.

Pot fi delimitate cinci tipuri de instituţii bancare: – Bănci comerciale, care constituie depozite şi acordă credite, fiind de regulă

bănci universale şi cuprinzând o gamă diversă de bănci; – Bănci de afaceri implicate în investirea pe termen lung a depunerilor şi în

gestiunea patrimoniului firmelor; – Bănci mutuale şi cooperative de credit; – Case de economisire şi împrumuturi; – Instituţii de credit specializate, precum: bănci ipotecare, bănci agricole,

bănci de investiţii, bănci de comerţ exterior etc. Caracteristicile actuale ale sistemelor bancare sunt: diversificarea, concen-

trarea, bancarizarea activităţii, restructurarea operaţională, internaţionalizarea, titrizarea, informatizarea.

Banca viitorului va fi o bancă fără ghişee, o bancă la domiciliu utilizând telexul, faxul, telefonul, internetul, ceea ce aduce avantaje dar creează şi riscuri de fraudă şi de înstrăinare a clienţilor.

Activitatea băncilor se desfăşoară într-un mediu de piaţă care oferă condiţii diferenţiate de realizare a concurenţei, asigurând băncilor şanse inegale de succes, de profitabilitate.

297

În cazul concurenţei perfecte rata dobânzii de echilibru este rata la care cantitatea cerută de depozite sau de împrumuturi este egală cu cantitate de depozite sau de împrumuturi oferită, schimbările în ratele dobânzii la depozite sau la împrumuturi fiind determinate de variaţiile cererii sau ofertei acestora, acestea neputând fi influenţate direct de deciziile individuale ale băncilor.

Pe o piaţa în care concurenţa este imperfectă, astfel că relaţia dintre rate şi cantităţi, adică cerere şi ofertă, sunt perturbate, intrarea şi rămânerea pe piaţă nemaifiind liberă, băncile îşi pot stabili ratele dobânzii favorabile maximizării profitului propriu. În acest sens, o bancă de monopol acoperă sau controlează cererea de împrumuturi a pieţei

5.4. Lichiditate, performanţe şi costuri bancare

Obiectivele prioritare ale activităţii bancare sunt: profitabilitatea şi lichiditatea. Lichiditatea înseamnă pentru bănci posibilitatea de a asigura, în orice

moment, efectuarea plăţilor, menţinerea unei capacităţi monetare permanente implicând costuri bancare suplimentare. Asigurarea lichidităţii bancare dispune de premise favorabile, determinate de fluxurile de monedă centrală antrenate în mod automat de operaţiuni bancare, precum depunerile de monedă de către clienţi; cedarea de către bancă a depunerilor în valută contra monedă naţională; soldul favorabil rezultat din compensările interbancare.

Penuria de lichiditate poate fi acoperită prin recreditarea de către Banca Centrală sau prin angajarea de credite pe piaţa interbancară, restabilirea stării de lichiditate solicitând costuri, riscul de lichiditate presupunând o supraveghere a stării de lichiditate de către bancă.

Prevenirea lipsei de lichiditate poate fi asigurată prin optimizarea structurii activelor, utilizând două criterii: selecţia activelor, prin confruntarea profitabilităţii cu riscurile; diversificarea portofoliului. Menţinerea lichidităţii bancare se realizează şi prin măsuri speciale, precum finanţarea băncilor de către stat, asigurarea depozitelor bancare, respectarea de către bănci a unor coeficienţi de lichiditate.

Profitabilitatea are ca element central profitul brut sau net, care raportat la variabilele determinante ale activităţii băncii evidenţiază interdependenţele în evoluţia performanţelor băncii. Indicatorii performanţelor bancare se determină ca mărimi relative, prin raportarea profitului la: capitalul propriu (rata rentabilităţii financiare); active totale (rata rentabilităţii economice); venituri (rata profitului, a rentabilităţii). Performanţele bancare sunt evidenţiate şi prin raportarea unor variabile financiare esenţiale: rata utilizării activelor (venituri/active); efectul de levier (datorii/capital) etc.

Costurile bancare, optimizarea raportului între venituri şi costuri constituie o latură esenţială a managementului băncii, minimizarea costurilor bancare evidenţiind domeniile şi funcţiile bancare care nu sunt rentabile. În ansamblul funcţiilor îndeplinite de bancă, în calitate de intermediar, se disting două categorii de costuri: costul resurselor, care depinde de ratele dobânzilor bonificate; costurile de funcţionare a băncii, cuprinzând cheltuielile de personal, amortizarea, cheltuielilor generale ale băncii, rezervele, cheltuielile fiscale etc.

298

6. MANAGEMENTUL BĂNCILOR

6.1. Conţinut şi dimensiuni Banca se constituie ca o firmă având ca obiect de activitate crearea,

distribuirea şi utilizarea monedei şi a substitutelor sale, obiectivul fundamental fiind maximizarea consolidată a profitului, asigurându-se lichiditatea în condiţii de risc. Realizarea acestui obiectiv implică efectuarea unei diversităţi de activităţi, grupate în seturi omogene, care reprezintă funcţiile băncii orientate spre obiective funcţionale, activităţi concretizate într-o reţea de operaţiuni vizând obiective operaţionale.

Managementul bancar (al băncii) reprezintă procesul de integrare funcţio-nală a diversităţii de activităţi specifice, centrate pe procurarea şi plasarea resurselor financiare prin utilizarea factorilor umani, tehnologici şi informaţionali, în scopul furnizării profitabile a produselor şi serviciilor bancare.

Producţia băncii constă în transformarea pasivelor, a resurselor în active, în plasamente, caracterizându-se prin specificitatea obiectului, a procesului, a pieţei, a produselor, a tehnologiei.

Banca realizează cinci funcţiuni, şi anume: – productivă, care realizează produsele şi serviciile bancare; – distributivă, care alimentează cu resurse şi furnizează produsele; – financiară, care asigură profitabilitatea şi gestionează patrimoniul; – de personal, care asigură selectarea, remunerarea, pregătire, promovare etc.; – de dezvoltare, care realizează expansiunea, diversificarea, inovarea. Realizarea funcţiunilor presupune exercitarea atributelor manageriale de

previziune, organizare, coordonare, antrenare, evaluare, in mod interdependent pe cele trei nivele ale conducerii.

6.2. Domenii şi instrumente

Determinate de specificul şi de caracteristicile activităţii băncii se delimitează

următoarele domenii şi componente ale managementului bancar: – managementul organizaţional, vizând structura organizatorică şi reglemen-

tarea funcţională şi operaţională. – managementul patrimoniului, cuprinzând managementul resurselor şi pla-

samentelor financiare, a lichidităţii şi a mijloacelor de plată; – managementul riscurilor, financiare, de piaţă, economice şi global; – managementul performanţelor, cuprinzând managementul contabil, con-

trolul de gestiune, analiza financiară şi strategia băncii; – managementul factorilor, cuprinzând managementul resurselor umane,

investiţional şi informatic, al pieţei (marketingul bancar). Operaţionalizarea managementului bancar se realizează prin instrumente cu

caracter general, dar şi specifice activităţilor bancare, între care enumerăm: planificarea strategică, analiza globală, tabloul de bord, centrele de responsabilitate, gestiunea scadenţelor (gap), marketingul direct, bugetizarea etc.

6.3. Gestiunea patrimoniului

Obiectivul gestiunii patrimoniului constă în optimizarea dimensiunii, structurii

şi corelării activelor şi pasivelor în scopul realizării echilibrului financiar al băncii.

299

Condiţiile gestiunii depind de mediul economic şi de situaţia financiară a băncii, aceasta fiind influenţată de expansiunea pieţelor de capital şi de reglementările bancare.

Portofoliul băncii depinde de randamentele şi riscurile asociate elementelor de bilanţ, care reprezintă produse bancare, diversificarea şi combinarea acestor elemente asigurând condiţii pentru creşterea profitului, diminuarea riscurilor şi consolidarea lichidităţii băncii.

Componentele principale ale gestiunii integrate a patrimoniului sunt: – administrarea lichidităţii patrimoniului, care constă în adecvarea scadenţelor

resurselor şi ale plasamentelor, prin stabilirea corelată a profilului scadenţelor activelor şi pasivelor utilizând metoda impasurilor (diferenţialul scadenţelor);

– impactul ratei dobânzii asupra patrimoniului, determinat prin stabilire poziţiei monetare a băncii faţă de rată, utilizându-se metoda profilului scadenţelor (diferenţa dintre valoarea activelor şi pasivelor, ponderate cu scadenţe) şi metoda actualizării (ponderarea scadenţelor, a duratelor prin rate şi determinarea scadenţei medii), evidenţiindu-se sensibilitatea patrimoniului la variaţiile ratei dobânzii;

– impactul cursului asupra patrimoniului, presupune determinarea poziţiei băncii faţă de operaţiunile valutare şi stabilirea pierderilor sau câştigurilor.

Gestiunea patrimoniului se realizează diferenţiat, astfel: – în funcţie de lichiditate, prin cedarea, scontarea, asigurarea, titrizarea

creanţelor, prin compararea costurilor marginale cu randamentele plasamentelor, prin plafonarea activelor şi pasivelor;

– în funcţie de rata dobânzii, prin imunizare (egalizarea duratelor), prin acoperirea riscurilor pe piaţă sau prin garanţii;

– în funcţie de curs, prin ajustarea zilnică a poziţiei pe devize, prin acoperirea riscurilor pe piaţă utilizând operaţiunile cu produse derivate.

6.4. Managementul riscurilor

Riscul reprezintă posibilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe

adverse pentru bancă, iar expunerea la risc reprezintă valoarea actuală a tuturor pierderilor şi cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le poate suporta banca.

Diversitatea riscurilor se grupează în funcţie de caracteristica operaţională care generează riscul:

– riscuri de bilanţ: financiare (de credit, de lichiditate, de capital); – de piaţă (de rată a dobânzii, de curs valutar, de preţ al activelor); – riscuri asociate serviciilor: operaţionale, tehnologice, inovaţionale, strategice; – riscuri ambientale: de fraudă, economice, concurenţiale, de reglementare. Gestiunea riscurilor este abordată individual, pe tipuri de riscuri, însă

datorită interdependenţei riscurilor este promovată gestiunea globală a riscurilor, cuprinzând următoarele aspecte:

– identificarea şi evaluarea riscurilor, evidenţiind produsele şi pieţele riscante, determinând profilul de risc al acestora şi expunerile la risc, stabilind nivelul de risc al expunerilor;

– controlul riscurilor, urmărind minimizare cheltuielilor necesare diminuării expunerilor la riscuri, prin tehnici de gestiune şi diversificare a portofoliului, titrizarea creditelor, ajustarea creditelor neperformante etc.;

– eliminarea şi evitarea riscurilor, vizând îndepărtarea cauzelor generatoare de riscuri (activităţi, fluxuri, produse);

300

– finanţarea riscurilor, prin acoperire (programe de finanţare, constituirea de rezerve, trecerea pe cheltuieli sau diminuare capitalului) sau prin transfer (asigurare, operaţiuni cu instrumente derivate).

6.5. Gestiunea performanţelor

Performanţele reprezintă caracteristici de succes ale băncii pe piaţă şi în

atingerea propriilor obiective, gestiunea acestora presupunând orientarea organizatorică, funcţională şi instrumentală a managementului spre realizarea lor, delimitându-se următoarele componente:

– managementul contabil, care asigură operativ, adecvat şi complet infor-maţiile necesare adoptării deciziilor băncii, organizând informaţiile în structuri semnificative şi oportune;

– analiza financiară, care evidenţiază, cuantifică, şi interpretează structurile de informaţii financiare vizând profitabilitatea, echilibrul financiar, gestiunea activităţii, situaţia financiară, riscurile, starea şi dinamica globală a băncii;

– managementul strategic, vizând previziunea, planificarea strategică, bugetizarea, implementarea şi operaţionalizarea;

– controlul de gestiune, vizând descentralizarea responsabilităţilor, delimitare costurilor şi a profiturilor pe centre de responsabilitate.

Realizarea obiectivelor băncii, în condiţii de performanţă, necesită asigurarea, unui management adecvat, orientat, eficient al factorilor activi ai băncii, evidenţiindu-se în acest sens piaţa, informaţia şi resursa umană, dezvoltarea băncii depinzând hotărâtor de calitatea managementului, de capacitatea acestuia de a se adaptata şi orienta pe piaţă.

7. CREDITAREA BANCARĂ

7.1. Fluxurile şi mecanismele finanţării

Realizarea operaţiunilor de producţie, de repartiţie şi de consum generează

unsurplus monetar la unii agenţi economici şi o nevoie monetară la alţi agenţi economici, transferul de monedă de la unii la alţii, prin operaţiunile de împrumuturi, reflectă finanţarea economiei.

Într-o economie de piaţă se regăsesc, diferenţiat, cele două modalităţi de finanţare, directă şi indirectă.

Reţeaua complexă de fluxuri financiare, consecinţă a operaţiunilor financiare, se concretizează în circuitele financiare între agenţii economici.

Instrumentele financiare, prin care se realizează transferul de monedă în cadrul celor două modalităţi de finanţare sunt creditele bancare şi plasamentele financiare, ambele reprezentând forme de împrumuturi.

Oferta şi cererea de credit sunt elemente ale ofertei şi cererii de monedă, cererea de monedă fiind expresia nevoii globale de lichidităţi a agenţilor nonfinan-ciari, în timp ce cererea de credit este asociată redistribuirii de monedă deja creată.

Oferta şi cererea de capitaluri, prin investirea în titluri financiare şi transferul în acest mod de lichiditate către cei care au nevoie, relevă plasamentele ca instrument de finanţare, prin crearea şi negocierea de creanţe pe piaţa financiară.

Relaţiile financiare între agenţii economici generează creanţe şi datorii, în acest sens operaţiunile financiare referindu-se la creaţia şi circulaţia mijloacelor financiare într-o economie monetară, reprezentând legătura dintre creanţe şi datorii.

301

Variaţia creanţelor şi datoriilor agenţilor economici, mişcarea de monedă şi de alte active financiare sunt reprezentate prin tabloul operaţiunilor financiare, instrument de bază al contabilităţii naţionale concretizat în tabloul operaţiunilor financiare de flux şi tabloul operaţiunilor financiare de stoc.

7.2. Conţinutul şi funcţiile creditului

Sub aspect economic, creditul constă în cedarea unor valori de întrebuinţare

prezente, în schimbul unor valori de primit în viitor, implicând încrederea între cei doi parteneri prin decalarea actului de vânzare faţă de cel de plată.

Definiţiile creditului prezintă următoarele elemente comune: – existenţa unor disponibilităţi de monedă la unii agenţi economici; – acceptarea de către aceştia de a ceda moneda altor agenţi; – pierderea temporară a unor drepturi, de către aceştia, asupra monedei

împrumutate; – obligativitatea celui împrumutat de a restitui, la scadenţă, împrumutul,

însoţit de un cost, numit dobândă. Relaţia de credit evidenţiază următoarele caracteristici: – subiecţii: creditorul şi debitorul; – promisiunea derambursare, care implică la nivelul creditorului riscul de

nerambursare şi riscul de imobilizare; – termenul de rambursare, scadenţa de la 24 ore la peste 50 ani; – dobânda, caracteristică definitorie, de regulă variabilă în timp; – acordarea creditului, tranzacţie unică sau deschisă (linii de credit); – consemnarea şi transferabilitatea, prin înscrisuri de diverse naturi. Contribuind la finanţarea economiei şi la emisiunea monetară (prin creaţia

monetară), creditul îndeplineşte trei funcţii: a) mobilizarea, ameliorarea şi redistribuirea disponibilităţilor, această

funcţie transformând moneda pasivă în moneda activă, în condiţiile menţinerii cantităţii de monedă;

b) emisiunea monetară, creditul creând noi mijloace de plată, masă monetară suplimentară;

c) reflectare şi stimulare a eficienţei economice a agenţilor economici.

7.3. Formele creditului Creditul poate fi structurat după mai multe criterii: 1) după natura economică şi participanţi: a) creditul comercial, acordat de către partenerii comerciali, în mod reciproc,

prin decalarea plăţii de către vânzător şi cumpărător; b) creditul bancar, sub formă bănească, acordat de către bănci, îmbrăcând

diverse forme: avansurile în cont curent; liniile de credit; cu distribuţie specială etc.; c) creditul de consum, acordat populaţiei pentru cumpărarea cu plata în rate a

unor bunuri de valoare mare şi folosinţă îndelungată; d) creditul obligatar, constând în cumpărarea de titluri de credit (obligaţiuni)

de către agenţii economici cu disponibilităţi de monedă, aceştia din urmă creditând întreprinderile şi statul;

e) creditul ipotecar, garantat cu proprietatea imobiliară, pentru achiziţionarea de pământ sau imobile.

302

2) după destinaţia creditului, se disting creditul productiv şi neproductiv; 3) după natura garanţiilor sunt cu garanţii reale şi cu garanţii personale; 4) după termenul de rambursare sunt pe termen şi fără termen; 5) după fermitatea scadenţei există credite denunţabile şi nedenunţabile; 6) după modul de stingere a obligaţiilor de plată sunt credite amortizabile şi

credite neamortizabile.

7.4. Creditarea bancară a subiecţilor economici Expansiunea şi diversificarea creditelor, interdependenţa între credit şi

situaţia financiară a agenţilor economici, diminuarea riscurilor etc. impun respec-tarea unor principii de creditare, precum prudenţa bancară, respectarea destinaţiei creditului, planificarea creditelor, garantare şi rambursarea creditelor la scadenţă

Decizia băncii de a acorda credit trebuie să fie susţinută de capacitatea de rambursare a clienţilor, în acest sens, banca efectuează o analiză şi evaluare a agentului economic.

Analiza îmbracă două forme: – analiza financiară are ca suport documentele contabile de sinteză şi

situaţiile de sinteză, precum şi situaţia fluxurilor de lichidităţi, centrându-se pe structura financiară şi performanţele băncii;

– analiza aspectelor nefinanciare vizează credibilitatea clienţilor, evidenţiată prin calităţi morale şi profesionale ale managerilor firmelor, precum şi prin calitatea activităţii desfăşurate de către aceştia, luând în considerare factorii interni şi externi ai activităţii băncii.

În funcţie de performanţele clientului şi de natura serviciilor datoriei clienţilor, creditele se clasifică în cinci categorii: standard; în observaţie; sub-standard; îndoielnic; pierdute.

Băncile, în particular băncile comerciale, acordă agenţilor economici două categorii de credite în funcţie de scadenţă:

– credite pe termen scurt exprimate în monedă naţională (de trezorerie, linii de credite, pentru stocuri, pentru cheltuieli temporare, pentru export) şi exprimate în valută (pentru import de bunuri şi import de materii prime şi de materiale);

– credite pentru termen mediu şi lung exprimate în moneda naţională (pentru completarea capitalului propriu, pentru activităţi de leasing, pentru procurarea de titluri mobiliare) şi exprimate în valute (pentru modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor existente, pentru retehnologizarea proceselor de producţie).

Creditarea populaţiei se face global, prin credite de trezorerie, destinate achiziţionării unor bunuri durabile, şi prin credite pentru construirea de locuinţe, acordate de către băncile ipotecare şi organisme mutuale sau cooperatiste.

7.5. Dobânda şi rata dobânzii bancare

Dobânda reprezintă suma de bani (D) pe care debitorul o plăteşte creditorului

pentru împrumutul (I) acordat de către acesta din urmă, pe o perioadă de timp (T), până la scadenţă debitorul rambursând creditorului împrumutul plus dobânda (I+D).

Rata dobânzii (r.d) reprezintă expresia procentuală a dobânzii raportate la valoarea împrumutului: r.d = (D/I) *100

Dobânda reprezintă deci preţul capitalului împrumutat.

303

Criterial pot fi determinate următoarele forme: a) Din perspectiva instituţiei bancare:

a1) rata bonificată a dobânzii bancare (r.d.b) este utilizată pentru remune-rarea resurselor atrase de către bănci, în particular sub formă de depozite, determinând dobânda plătită de bănci (r.d.p);

a2) rata percepută a dobânzii (r.d.p) este utilizată în determinarea dobânzii încasate de către bănci la împrumuturile acordate clienţilor

r.d.b < r.d.p b) Din perspectiva instrumentelor utilizate:

b1) rata dobânzii curente (r.d.c) este aferentă împrumuturilor la vedere, fără perioada de maturitate (scadenţa);

b2) rata dobânzii la termen (r.d.t) este aferentă împrumuturilor acordate pentru o perioadă determinată – termen scurt (r.t.s), mediu (r.t.m), lung (r.t.l).

De asemenea semnificative sunt taxa scontului, rata dobânzii interbancare, rata dobânzii la rezervele minime obligatorii.

c) Din perspectiva relaţiei cu rata inflaţiei: c1) rata nominală a dobânzii (r.n.d) reprezintă rata care determină suma de

bani, exprimată în preţuri curente, încasată de către cei care împrumută (creditor); c2) rata reală a dobânzii (r.r.d) exprimă evoluţia puterii de cumpărare a

dobânzii nominale, sub influenţa inflaţiei (r.i), a evoluţiei preţurilor, fiind calculată astfel:

r.r.d = (1+r.n.d) / (1+r.i) d) Din perspectiva temporală şi a capitalizării dobânzii:

d1) rata simplă a dobânzii (r.s.d), determină suma de bani încasată (D) pentru împrumutul acordat (C), pe o perioadă determinată (T), de regulă sub un an;

d2) rata compusă a dobânzii determină suma de bani încasată (D), în cazul unui împrumut (C) acordat pentru o perioadă mai mare de un an, luând în considerare reinvestirea dobânzii anuale (capitalizare).

Cea mai adecvată măsură a ratei dobânzii în cazul instrumentelor de credit o reprezintă randamentul la scadenţă care exprimă rata dobânzii care egalează valoarea prezentă a plăţilor, generate de un instrument de debit, cu valoarea actuală a acestora.

Fluctuaţiile ratei nominale a dobânzii sunt determinate de evoluţia cererii şi ofertei de capital (bani) pe termen lung şi pe termen scurt, de preţul împrumuturilor şi de preferinţa pentru lichiditate.

8. IPOSTAZELE CREDITĂRII BANCARE

8.1. Creditarea firmelor

Firmele reprezintă consumatorul principal de resurse financiare, reprezentând

totodată sursele principale ale titlurilor financiare, în cadrul bilanţului agregat al firmelor delimitându-se activele financiare, datoriile financiare şi activele financiare nete, adică capitalul propriu al acestora.

Sursele fondurilor firmelor pot fi externe sau interne (autofinanţarea), utili-zarea acestora vizând achiziţionarea de active fixe, finanţarea stocurilor, cumpărarea de active financiare.

Modalităţi de finanţare a firmelor sunt: facilităţi în cont curent (linii de credit), banca acordând împrumuturi în limite stabilite; facilităţi de rate ale

304

dobânzii garantate; credite de acceptare (accepte bancare); credite pe titluri (bilete la ordin); leasing; împrumuturi obligatare; euroobligaţiuni; factoringul; finanţarea capitalului propriu pe piaţă (acţiuni) etc.

Băncile oferă structuri diversificate şi adaptabile de împrumuturi privind: diversificarea scadenţelor, programul de rambursare, rambursarea anticipată, garantarea, ratele dobânzii, solvabilitatea şi lichiditatea firmei, sindicalizarea împrumuturilor.

Operaţiunile de creditare bancară reprezintă activitatea prin care banca pune la dispoziţia firmei fondurile necesare.

Se disting deci două forme de creditare: – disponibilizarea în conturi bilanţiere a fondurilor; – angajarea băncii de a pune la dispoziţia firmei anumite fonduri. Durata de creditare cuprinde: perioada de tragere a creditului; perioada de

utilizare; perioada de graţie. Categoriile de credite acordate sunt: a) pe termen scurt: credite globale de exploatare, linii de credit, credite

pentru cheltuieli şi stocuri temporare sau sezoniere, credite de trezorerie, credite pentru exporturi, credite pe bază de scont, factoringul;

b) pe termen lung: credite pentru investiţii, credite pentru achiziţionarea de acţiuni şi alte active, credite ipotecare, credite de forfetare etc.

Acordarea de împrumuturi către firme ia în considerare structura portofo-liului băncii, precum şi caracteristicile acestuia, urmărind creşterea randamentului portofoliului acesteia.

Evoluţia preţurilor de piaţă ale activelor portofoliului pot influenţa direct sau indirect, toate sau aproape toate activele, în acest caz având un risc sistematic.

Riscul nesistematic apare în cazul afectării unui activ (titlu) particular al portofoliului, riscurile nesistematice putându-se compensa reciproc, eliminarea sau diminuarea acestora realizându-se prin diversificarea portofoliului.

Băncile se confruntă cu riscuri de rată a dobânzii, putând diminua pierderile prin majorarea depozitelor, care corespund scadenţelor sau ratelor împrumuturilor acordate.

Expunerile la rată pot fi acoperite prin tehnici speciale, unele dintre acestea schimbând împrumutul cu rată fixă într-un împrumut cu rată variabilă sau prin utilizarea instrumentelor derivate (forward, future, options, swaps).

8.2. Creditarea populaţiei

Sectorul populaţiei reprezintă un furnizor net de fonduri către celelalte sectoare. Bilanţul agregat al finanţării acestui sector cuprinde activele financiare,

datoriile financiare (împrumuturi de orice natură), sursele fondurilor (economisirea şi împrumuturile), utilizarea fondurilor.

Creditarea populaţiei cuprinde creditatea consumului şi creditarea ipotecară. Creditarea consumului se referă la creditul acordat pentru achiziţionarea de

bunuri de lungă durată destinate consumului personal: autoturisme, electrocasnice, servicii etc.

Creditul de consum se realizează prin cumpărarea pe credit, care reprezintă un aranjament între creditor (bancă) şi solicitant (consumator) prin care banca avansează un împrumut în vederea achiziţionării de bunuri de către consumator, rambursarea făcându-se de regulă prin plăţi periodice numite rate, egale sau diferenţiate ca mărime.

305

Elementele principale ale cumpărării sunt: mărimea plăţii lunare, avansul sau plata iniţială, durata contractului de credit, costul cu plata dobânzii.

Instituţiile creditului de consum sunt: băncile comerciale, organisme specia-lizate de finanţare, cooperative de credit, case de amanet.

Costul creditului de consum, relativ ridicat, este influenţat de dimensiunea redusă a acestuia, de plăţile adiţionale şi colaterale, de gestionarea lor.

Reglementările bancare au promovat treptat o protecţie mai accentuată a consumatorului împotriva arbitrariului, erorilor, relei credinţe.

Creditarea ipotecară vizează investiţiile imobiliare ale populaţiei, eviden-ţiindu-se următoare probleme: natura finanţării, structura pieţei imobiliare, sprijinul guvernamental, factorii care afectează preţurile locuinţelor.

Durata creditului variază între 10 şi 25 de ani. Diferenţierea creditelor se face după natura ipotecii, în acest sens existând

următoarele categorii de ipoteci: ipoteca cu anuitate, ipoteca cu asigurare garantată, ipoteca cu capitalizare personală, ipoteca pe pensii, ipoteca pe dobândă.

De regulă, rata dobânzii este variabilă, ceea ce permite băncii să extindă finanţarea pe termen lung din fonduri pe termen scurt.

8.3. Creditarea statului

Statul apelează la credite pentru finanţarea deficitului de buget, finanţarea

unor obiective punctuale şi pentru acoperirea golurilor temporare de trezorerie, statul înregistrând o datorie publică.

Sursele finanţării datoriei publice sunt interne sau externe, bancare sau non-bancare, private sau publice, pe termen scurt, mediu sau lung.

Împrumuturile publice pot fi directe, fiind destinate finanţării nevoilor de împrumut ale statului şi indirecte (garantate) pentru susţinerea împrumuturilor angajate de diverse organisme publice specializate.

Problema esenţială a Trezoreriei rezidă în rambursarea împrumuturilor, alegerea între acoperirea acestora prin lichidităţi sau emisiunea de noi împrumuturi, alegerea între împrumuturi bancare sau non-bancare.

Categoriile de investitori interesaţi în finanţarea statului sunt: băncile comerciale, investitorii individuali, investitorii instituţionali, investitori şi instituţii financiare străine.

În structura datoriei publice predomină scadenţele reduse, ceea ce generează probleme trezoreriei, care trebuie să se refinanţeze la intervale scurte, complicând astfel politica moneta.

Descentralizarea teritorială administrativă implică cheltuieli mai mari acoperite fie din impozite şi taxe locale sau alocări din surse centrale, fie din împrumuturi.

Specific împrumuturilor locale este nefiscalizarea acestora de către Guvern, emisiunea de obligaţiuni locale (municipale) făcându-se prin licitaţie de către bănci sau alte instituţii financiare, scadenţele acestora depinzând de durata de viaţă a investiţiei, rambursarea cea mai favorabilă implicând emisiunea de tranşe (emisiune serială) a acestora.

8.4. Creditarea internaţională

Necesitatea realizării plăţilor şi încasărilor internaţionale constituie baza pentru

realizarea vânzării şi cumpărării monedelor, operaţii realizate pe piaţa valutară.

306

Băncile comerciale, având sucursale şi agenţii peste graniţă, sunt operatorii principali pe aceste pieţe, alături de acestea acţionând brokerii valutari, agenţiile bancare străine, exportatorii, importatorii, investitorii, Trezoreria şi Banca Centrală.

Fluctuaţia cursurilor induce riscul pierderii de valoare în finanţarea internaţională, datorită devalorizării monedei prin care este realizată operaţia, acoperirea împotriva riscurilor realizându-se prin contractele operaţiunilor la termen, cursul fiind stabilit anticipat de către cei doi parteneri.

Finanţarea internaţională reprezintă punerea la dispoziţia unor instituţii guvernamentale sau private a unor fonduri pe termen lung necesare realizării de către beneficiari a obiectivelor dezvoltării economice.

Finanţarea îmbarcă diverse forme, rambursabile sau nerambursabile, garan-tate sau negarantate, fiind realizată pe următoarele pieţe financiare internaţionale: piaţa investiţiilor internaţionale, piaţa internaţională de capital, creditul internaţio-nal (avansul bancar, creditul în cont curent descoperit, creditul pe bază de scont, acceptul bancar, cesiunea de creanţe, factoringul, forfetarea, linia de credit, leasingul.

Riscurile asociate creditării şi finanţării internaţionale sunt: de curs valutar, de creditare, de rată a dobânzii, financiar, de lichiditate, de ţară. Acoperirea riscurilor se face prin constituirea de depozite în valute şi prin operaţiuni de swap, diversificarea portofoliului de credite, constituirea de pooluri bancare, prin gapul ratei dobânzii (diferenţa dintre activele şi pasivele sensibile la rată), prin vânzarea şi cumpărarea de titluri financiare cu scadenţe diferite, prin operaţiuni de forfetare, prin asigurări, restructurarea portofoliului de creanţe, constituirea provizioanelor de creanţe.

Fluxurile financiare externe sunt înregistrate în conturile financiar şi de capital din balanţa de plăţi.

În prezent există un sistem de finanţare internaţională bazat pe piaţă, carere duce controlul guvernelor, asigurând eficacitate, operaţionalitate şi echitate în finanţarea internaţională, sistem cuprinzând instituţii financiare internaţionale.

9. BANCA CENTRALĂ ŞI SISTEMUL DE PLĂŢI

9.1. Organizarea şi operaţiunile Băncii Centrale (BC)

Sistemele bancare contemporane sunt structurate pe două nivele, respectiv

Banca Centrală (BC) şi băncile în diversitatea lor. BC reprezintă autoritatea monetară a statului, rolul său concretizându-se în

promovarea politicii monetare, reglementarea şi supravegherea bancară şi realizarea relaţiilor monetar valutare externe.

Organizarea BC vizează următoarele aspecte: locul BC în structura de guvernare; relaţiile BC cu mediul instituţional bancar şi financiar; structura organizatorică a BC; atribuţiile, competenţele şi responsabilităţile BC; gradul de independenţă al BC; relaţiile BC pe plan internaţional.

Funcţiile BC sunt: de emisiune monetară, de creditare a băncilor, gestionar monetar al statului, gestionează balanţa de plăţi, fiind centru valutar al ţării, de reglementare şi supraveghere bancară, de promovare a politicii monetare, economică.

Funcţiile BC se realizează prin operaţiunile efectuate de către aceasta, delimitate bilanţier în operaţiuni active şi operaţiuni pasive.

307

Operaţiunile active sunt: operaţiuni de creditare a statului şi a băncilor prin rescontare, credite pe gaj de efecte comerciale şi de efecte publice; operaţiuni de decontare, intra şi interbancare, îndeosebi prin compensarea multilaterală a plăţilor; operaţiuni comerciale cu aur şi devize.

Operaţiunile pasive se grupează astfel: operaţiuni de constituire a capitalului propriu, operaţiuni de depunere în conturi la BC efectuate de către bănci, operaţiuni de emisiune monetară corespunzător dimensiunii şi structurii masei monetare.

Operaţiunile active şi pasive ale BC se concretizează în structura bilanţului.

9.2. Creaţia monetară Creaţia monetară reprezintă creşterea cantităţii de monedă deţinută de către

subiecţii economici nefinanciari. Într-un sistem financiar ierarhizat şi diferenţiat creaţia monetară se realizează

prin două canale: – prin operaţiunile cu exteriorul, datorită intrărilor sau ieşirilor de valută; – prin operaţiunile instituţiilor financiare, şi anume: prin creditarea bancară,

prin împrumuturile Trezoreriei Publice, prin emisiunea monetară şi monedă centrală deţinută de către instituţiile financiare.

Banca Centrală creează monedă centrală prin următoarele operaţiuni: comercializarea de aur şi devize; acoperirea nevoilor temporare ale Trezoreriei Publice; refinanţarea instituţiilor financiare; cesiunea sau recuperarea titlurilor instituţiilor financiare.

9.3. Conţinutul sistemului de plăţi

Componentă esenţială a infrastructurii financiare, sistemul de plăţi reprezintă

un ansamblu de înţelegeri (aranjamente), concretizate în reglementări, instituţii şi mecanisme de transfer al banilor, referitor la descărcarea obligaţiilor de plată şi al drepturilor de încasare generate de vânzarea cumpărarea bunurilor reale sau a activelor financiare.

Procesul de transfer de monedă, numit decontare, se realizează prin intermediul mijloacelor de decontare, sub forma monedei fiduciare sau a cele scripturale, sistemul numindu-se şi sistem de decontare.

Elementele constitutive ale unui sistem de decontare sunt: participanţii, debitorii şi creditorii; operatorii, adică instituţiile bancare; modalităţile de plată; instrumentele de plată; tehnicile de plată; circuitele de plată.

9.4. Mijloacele de decontare

Realizarea decontărilor, adică a încasărilor şi plăţilor, utilizează o diversitate

de mijloace de decontare, delimitate după natura acestora astfel: modalităţi, instrumente, tehnici şi circuite.

Decontările se realizează prin două modalităţi esenţiale: a) plata prin marfă contra marfă, cunoscută sub numele de troc, barter,

compensaţie; b) plata prin monedă contra marfă, distingându-se două modalităţi: în

numerar (monedă fiduciară) şi prin virament, între conturi bancare (monedă scripturală).

308

Modalitatea de plată prin virament utilizează următoarele instrumente bancare:

– ordinul de plată, care reprezintă o dispoziţie necondiţionată dată de plată; cambia, reprezintă un titlu de credit negociabil, şi în acelaşi timp un instrument de plată, îmbrăcând forma biletului la ordin (cu doi participanţi) şi trata (cu trei participanţi); cecul; plăţile electronice presupun un transfer electronic al fondurilor, instrumentul utilizat fiind cardul.

Tehnicile de plată utilizează instrumentele de plată pentru efectuarea plăţilor prin virament, delimitându-se următoarele tehnici: compensarea multilaterală, banca la domiciliu, acreditivul documentar, incassoul documentar, scrisoarea de garanţie bancară.

Circuitele de plăţi, reprezentând modul (calea) de transfer, sunt: transferul letric; transferul telegrafic, transmitere prin cablu, telefon, telex, telefax; transferul prin sistemul SWIFT; transferul prin sistemul TARGET; transferul prin sistemul EURO-1; transferul prin sistemele TIPANET şi EURO-GIRO; prin sistemul EUROPAY şi prin sistemul VISA, pentru plăţi şi compensări bancare, ultimele cinci fiind utilizate în relaţiile bancare internaţionale, fiind informatizate, reţelizate şi concentrate.

9.5. Riscurile în sistemele de plăţi

Schimbările din tehnologiile financiar-bancare, dereglementările, sporirea

volatilităţii, preţurile activelor, ratelor, cursurilor, diversificarea instrumentelor de plată au contribuit la expansiunea fluxurilor de plăţi, la adâncirea specializării sistemelor de plăţi, la scurtarea perioadei dintre momentele procesului de decontare.

În acest sens se înscrie şi apariţia şi dezvoltarea sistemelor electronice de transfer de fonduri de mare valoare în timp real, determinată în mare parte de necesitatea prevenirii riscurilor, sistemele de plăţi constituind cel mai important canal de propagare a crizelor sistemice inerente proceselor de decontare.

Celor două tehnici de transfer a fondurilor, pe bază brută (pe clienţi, tranzacţii, bănci la valoarea plăţii) sau bază netă (centralizat, pe baza poziţiilor nete), le sunt specifice următoarelor categorii de riscuri:

– riscul de credit, generat de posibilitatea ca una din părţile sistemului să sufere o pierdere în realizarea creanţelor cu ceilalţi parteneri;

– riscul de lichiditate, generat de imposibilitatea partenerilor de a-şi achita obligaţia de plată;

– riscul de decontare, generat de factorii diverşi, inclusiv de lipsa de lichiditate; – riscul sistemic, generat de procesul de decontare, şi afectând întregul sistem

bancar şi financiar. Sursa riscurilor o constituie dereglările ce pot apare între cele două momente

ale tranzacţiei: livrarea bunului şi încasarea contravalorii.

10. ANALIZA MONETARĂ

10.1. Statistica financiar-monetară (SFM) SFM, utilizând conceptele, definiţiile, clasificările şi convenţiile standardizate

asigură, într-un cadru general al structurilor financiare si monetare, culegerea, organizarea şi comparabilitatea datelor şi informaţiilor şi totodată, oferă metode şi tehnici de prelucrare şi valorificare a acestora în vederea realizării analizelor,

309

explicaţiilor şi interpretărilor necesare formulării strategiilor şi politicilor monetare şi financiare.

Culegerea şi organizarea datelor şi informaţiilor se realizează într-un cadru contabil standardizat la nivelul economiei naţionale, Sistemul Conturilor Naţionale – SNC, care oferă o balanţă integrată a fluxurilor şi tranzacţiilor monetare şi financiare, a transferurilor de active financiare purtătoare de monedă, asigurând echilibrul dintre economisire şi investiţii pe sectoare şi pe ansamblul economiei.

SNC permite delimitarea unor blocuri de active monetare şi financiare care oferă posibilitatea constituirii agregatelor monetare, reprezentând obiective intermediare ale politicii monetare.

Principalele agregate monetare sunt: agregatul monedă, care delimitează un set de componente cantitatea de monedă (masa monetară); agregatul creditului, cu specificarea creditorilor, debitorilor şi instrumentelor; agregatul datoriei, care face legătura între sfera reală şi cea monetară; lichiditatea primară, secundară şi terţiară; rezervele bancare interne şi internaţionale.

O componentă esenţială a statisticii monetare o reprezintă statistica bancară dedusă din bilanţurile şi conturile bancare, din conturile subsectoarelor bancare, fiind derivată situaţia masei monetare, care constituie cadrul contabil principal pentru analiza monetară, structura acestei situaţii delimitând activele şi pasivele monetare.

10.2. Analiza monetară

Analiza monetară reprezintă o parte a analizei financiare, care la rândul său

constituie un domeniu relativ nou al analizei economice. Analiza financiară are ca obiect explicarea şi interpretarea fenomenelor şi

proceselor financiare, a legăturilor lor interne, a relaţiilor dintre acestea şi fenomenele nefinanciare, căpătând valenţe operaţionale prin aplicare metodelor cantitative, a teoriei sistemelor şi a reţelelor, a modelisticii statistico-matematice.

Analiza financiară se bazează pe schema circulaţiei banilor, de transformare a banilor din monedă inactivă în monedă activă şi invers, în cadrul tranzacţiilor financiare prin care sunt create instrumentele financiare. Se obţine tabloul global al fluxurilor băneşti din economie caracterizat prin două identităţi:

– plasamentele financiare ale unui sector sunt egale cu resursele financiare ale acestuia, pe ansamblu rezultatul fiind nul;

– diferenţa dintre economisirea şi investiţia unui sector este egală şi de semn invers cu diferenţa dintre acumularea financiară şi resursele financiare ale acestuia.

Analiza monetară are ca obiect crearea banilor şi efectele modificării masei băneşti, interferându-se cu obiectul analizei financiare, un obiectiv esenţial constituindu-l echilibrul monetar, ca rezultat al confruntării cererii şi ofertei de monedă şi relaţiile acestuia cu celelalte echilibre din economie.

Sunt analizate influenţele modificării masei băneşti asupra evoluţiei econo-miei reale, deci mecanismele de transmitere a proceselor monetare asupra economiei, fiind identificate canale de acţiune a dezechilibrelor monetare asupra cererii şi ofertei de monedă, canale evidenţiate pe piaţa mărfurilor şi pe piaţa financiar-monetară.

Analiza monetară vizează, corelat cu analiza echilibrului monetar, încă trei obiective: analiza agregatelor monetare, analiza procesului de creaţie monetară, analiza cererii de bani.

310

10.3. Modele monetare Modelul reprezintă o imagine convenţională şi simplificată a realităţii,

asigurând concordanţa cu realitatea în ceea ce priveşte proprietăţile şi structurile. Modelele monetare sunt cognitive (destinate explicării şi interpretării) şi

pragmatice (destinate previzionării şi politicilor), sunt econometrice (de natură empirică) şi logice (abstracte, de natură teoretică).

Cerinţele impuse modelării monetare sunt: adaptarea metodologică la caracterul vectorial-matricial al realităţii; surprinderea modelistică a incertitudinii; diminuarea instabilităţii parametrilor şi variabilelor; relevarea ecarturilor temporale şi evidenţierea dinamicităţii.

Validitatea şi coerenţa modelelor monetare este asigurată prin: fundamentarea teoretică; alegerea şi definirea variabilelor; elaborarea sistemului de ecuaţii pe baza analizei logice; evaluarea parametrilor.

Se impune dezagregarea adecvată a fenomenelor şi relaţiilor, selectarea acelora care satisfac cerinţele cuantificării, formalizării şi stabilităţii, precum şi asigurarea operaţionalizării modelului.

Modelele monetare pot fi grupate, după structura formală, în trei clase: – modele cu o singură ecuaţie, care sunt o reprezentare sintetică a relaţiilor

dintre variabilele definitorii ale domeniului abordat; – modele complexe, utilizate în analiza şi programarea monetară şi financiară,

cuprinzând mai multe variabile şi ecuaţii; – modele ale fluxurilor monetare, având la bază balanţa fluxurilor financiare,

permit transformarea acesteia într-un model econometric de natură matricială, evidenţiind comportamentul sectoarelor referitor la active şi pasive, la avere şi datorii, la formarea agregatelor.

11. POLITICA MONETARĂ

11.1. Politica monetară, componentă apoliticii economice

Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor autorităţilor publice în

scopul orientării activităţii economice într-un sens considerat dezirabil de către o comunitate (naţiune).

Structurale sau conjuncturale, politicile economice au patru obiective prioritare, care formează careul magic: creşterea economică, ocuparea factorului muncă, inflaţia (creşterea preţurilor), echilibrul extern (al contului curent al balanţei de plăţi).

Instrumentele politicii economice se circumscriu la două modalităţi de intervenţie a statului în economie: directă (controlul preţurilor, salariilor, comer-cial etc.); indirectă (politicile).

Politica monetară reprezintă o componentă a intervenţiei indirecte, exprimând ansamblul măsurilor adoptate de către autoritatea monetară pentru a exercita o anumită influenţă asupra dezvoltării economice sau pentru a asigura stabilitatea preţurilor şi a cursurilor valutare.

Asigurând controlul lichidităţilor din economie, politica monetară utilizează două categorii de instrumente:

– intervenţie directă, sau reglementări bancare, care modifică volumul şi valoarea lichidităţilor deţinute de către bănci;

311

– intervenţie indirectă, vizând o intervenţie globală, prin instrumente diverse, care indică agenţilor economici, bancari sau nonbancari, evoluţia dorită a lichidităţilor.

11.2. Obiectivele politicii monetare

Obiectivele se ierarhizează în trei grupe: finale (adică cele patru din careul

magic); intermediare (specifice domeniului monetar); operaţionale (asupra cărora acţionează instrumentele în mod nemijlocit).

Obiectivul agregat, specific politicii monetare este următorul: realizarea unui nivel optim al cantităţii de monedă, menţinerea unui nivel stimulativ al ratei dobânzii, promovarea unui nivel adecvat al cursului de schimb.

Nivelul optim al cantităţii de monedă se exprimă prin trei categorii de agregate: ale masei monetare; ale bazei monetare (moneda centrală); ale finanţării (creditării), afectând patrimoniul bancar al subiecţilor economici.

Nivelul stimulativ al ratei dobânzii, având în vedere influenţa ratei asupra venitului, economisirii şi investiţiilor. Totuşi, evoluţia ratei este determinată de cursul valutar, baza monetară etc., rata constituind un obiectiv condiţionat.

Nivelul adecvat al cursului valutar, luând în considerare deschiderea spre exterior a economiei, vizează rata de schimb reală în condiţiile flotării libere a monedelor.

PIB-ul nominal, s-a impus ca obiectiv complex, cantitatea de monedă fiind corelată cu evoluţia acestuia, fie prin controlul lichidităţii, fie prin reglementările bancare, vizând activitatea băncilor.

11.3. Instrumentele monetare

Banca Centrală acţionează asupra lichidităţii bancare, încercând să regleze

cantitatea de monedă centrală pe care o pune la dispoziţia băncilor, făcând să varieze costul acestei monede prin trei instrumente: taxa scontului, intervenţiile pe piaţa monetară, rezervele minime obligatorii.

Taxa scontului reprezintă dobânda aplicată de către Banca Centrală la creditele acordate băncilor în cadrul operaţiunilor de rescontare, aceasta influenţea-ză toate celelalte rate ale dobânzii din economie.

Operaţiunile pe piaţă ale Băncii Centrale influenţează evoluţia lichidităţii prin nivelul ratelor dobânzii practicate de către aceasta atât la cumpărarea, cât şi la vânzarea de lichidităţi, prin împrumuturi angajate sau acceptate.

Selectivitatea şi limitarea creditelor vizează controlul orientării şi volumului creditelor, favorizând anumite sectoare considerate prioritare sau influenţând cantitatea de monedă din economie prin creaţia monetară.

Presiunea morală semnifică influenţa pe care o anumită atitudine a Băncii Centrale o poate avea asupra comportamentelor băncilor, activităţilor de creditare.

11.4. Canalele de transmitere a politicii monetare

Atingerea obiectivelor prin utilizarea instrumentelor monetare necesită

existenţa unor canale, mecanisme de transfer a impulsurilor monetare asupra comportamentului subiecţilor economici.

312

Canalul de transmitere reprezintă o înlănţuire coerentă de variabile şi agregate monetare, financiare sau economice, corelativ şi unidirecţionat orientată, prin care potenţialul transformativ al instrumentului monetar se transferă adecvat şi relevant obiectivelor urmărite prin politica monetară.

Mecanismul de transmitere are două secvenţe: – transmiterea impulsurilor asupra variabilelor financiare; – conexiunea sectorului financiar cu economia reală. Canale de transmitere sunt: rata dobânzii, cursul valutar, preţul titlurilor de

valoare, creditul bancar, bilanţul. Canalele de transmitere se bazează pe modul de afectare a preţurilor

bunurilor, inclusiv a activelor financiare, stabilitatea preţurilor reprezentând o prioritate a oricărei politici monetare.

11.5. Limitele politicii monetare

Experienţa anilor ’70 şi ’80 a dovedit că politica monetară (monetaristă)

promovată la începutul perioadei ca substitut al politicii keynesiste nu reprezintă un panaceu, dar nici nu este complet ineficace şi nefastă, având însă anumite limite:

• limite în aplicarea politicii monetare concretizate în două fenomene: conflicte între obiective (monetare şi nonmonetare, între obiective monetare) şi dificultăţi tehnice în aplicarea politicii (incertitudini privind realismul obiectivului şi improbabilităţi de realizare a obiectivului);

• limite ale intervenţiei monetare, care au generat o puternică contracţie a activităţii economice, determinată de factori de rigiditate, precum: modalităţi de frânare a preţurilor şi veniturilor, structurile patrimoniului şi ale îndatorării, finanţarea sectorului public, protecţia socială.

12. INTERNAŢIONALIZAREA MONETARĂ

12.1. Sistemul Monetar European

Sistemul Monetar European (SME), cunoscut şi sub denumirea de Uniunea

Monetară Europeană, reprezintă un ansamblu coerent de fluxuri şi relaţii monetare şi financiare, realizate într-un perimetru teritorial delimitat, care se caracterizează prin: monedă unică; o Bancă Centrală Europeană; reglementări monetare, ban-care şi financiare unitare; politici monetare coordonate; convergenţă a para-metrilor şi performanţelor monetare şi financiare.

Fluctuaţia monedelor din anii ’20 şi devalorizările acestora din anii ’30, accentuarea ulterioară a protecţionismului a generat dorinţa ţărilor spre mai multă cooperare economică, în particular monetară.

Acordurile de la Bretton Woods (1944) au promovat stabilizarea cursurilor de schimb, fluctuaţiile monedelor în raport cu dolarul fiind admise între limitele ±1%.Constituirea OECD (1948), devenită OCDE (1961) şi a UPE, au reprezentat tentative de cooperare în Europa.

Tratatele de la Roma (1957) între şase ţări europene, vizând înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a bunurilor, capitalurilor şi persoanelor, crearea Pieţei Comune şi a Pieţei agricole comune, precum şi a Comitetului Monetar a constituit o primă etapă spre o coordonare a politicilor monetare în Europa.

313

Prima tentativă de uniune monetară în Europa, Raportul Werner (1970), bazat pe sistemul Bretton Woods, nu devine viabil, însă multe din directivele sale sunt precursoare ale viitoarei uniunii monetare europene.

Prin acordurile de la Washington, din 1971, marjele de fluctuaţie ale monedelor europene în raport cu dolarul se stabilesc la ±2, 25%, sistemul fiind numit „şarpele monetar” (bandă de fluctuaţie sau tunel). Deprecierea dolarului continuă, astfel că în 1973 acordurile Bretton Woods sunt abandonate. Absenţa coordonării între ţări transformă „şarpele” într-un eşec, într-un recul al integrării.

SME, lansat în martie 1979, a avut ca obiectiv stabilitatea cursului de schimb, dar şi stăpânirea inflaţiei, cursurile putând varia în raport cu un curs pivot, reprezentat de moneda coş de referinţă numită ECU (moneda de cont), banda de fluctuaţie fiind stabilită la ±2, 25%.

La mijlocul anilor ’80 ţările cu inflaţie mare hotărăsc să renunţe la fixitatea cursurilor, şi deci la autonomia politicii monetare, SME devenind o zonă a mărcii germane, alegând fixarea ratei de schimb în raport cu marca, însă deprecierile de la începutul anilor ’90 împing ţările din SME spre recesiune şi şomaj, producând nelinişteşte în ţările europene, care elaborează un proiect de monedă unică europeană.

Încă din 1989, prin raportul Delors, s-au schiţat trei etape spre Uniunea Economică şi Monetară (UEM), vizând: înlăturarea controlului circulaţiei capitalurilor; coordonarea politicilor monetare şi crearea SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale); înlocuirea de către SEBC a Băncilor Centrale Naţionale.

Tratatul de la Maastricht din 1992 fixează două date pentru moneda unică: 1.01.1997 sau 1.01.1999 şi un scenariu pe trei faze: îndeplinirea criteriilor de convergenţă de către ţările din UEM (1993); crearea Băncii Centrale Europene (BCE) în 1998; fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb şi introducerea monedei unice.

Criteriile de convergenţă, impuse de fapt de către Germania, sunt de două tipuri: criterii monetare, vizând rata inflaţiei, ratele dobânzilor şi cursurile de schimb, dar şi criterii bugetare vizând deficitele bugetare şi datoria publică.

Moneda unică ar putea avea următoarele avantaje: eliminarea fluctuaţiilor cursurilor de schimb; reducerea ratelor dobânzii în Europa; eliminarea atacurilor speculative; afirmarea monedei unice pe plan internaţional; facilitarea comparării preţurilor între ţările europene; eliminarea pentru subiecţi economici a unor costuri de comision şi de tranzacţie.

Inconvenientele monedei unice pot fi următoarele: dependenţa politicilor monetare naţionale; pierderea independenţei politicii bugetare (cu recesiune şi şomaj); costuri semnificative de convertibilitate a monedelor naţionale în moneda unică; pierderea amortizării şocurilor asigurată de cursurile de schimb.

Moneda unică implică constituirea unei zone monetare optimale în Europa care să asigure mobilitatea capitalului şi a muncii, necesitând independenţa Băncilor Centrale şi independenţa politici monetare.

Integrarea economică a ţărilor, determinată de interdependenţa comercială şi financiară, accentuează impactul externalităţilor dintre ţări, a influenţelor reciproce între acestea, ceea ce reclamă necesitatea coordonării politicilor economice.

Sistemul Bretton Woods, „şarpele monetar” şi SME au scos la lumină efectele negative ale politicilor economice independente asupra evoluţiei integrării europene, evidenţiind faptul că incompatibilitatea dintre politicile monetare independente ale unui sistem fix de cursuri de schimb şi mobilitatea capitalurilor poate fi depăşită prin coordonarea politicilor economice.

314

Introdusă la 1.01.1999 ca monedă unică, EURO, funcţionează ca monedă scripturală, începând cu 01.01.2002 intrând în circulaţie ca monedă fiduciară, monedele naţionale ale ţărilor membre fiind retrase din circulaţie, preschimbarea fostelor monede în euro realizându-se la ratele de schimb irevocabil stabilite la 1.01.1999.

12.2. Sistemul Monetar Internaţional

Sistemul Monetar Internaţional (SMI) reprezintă ansamblul regulilor care

asigură convertibilitatea reciprocă a unităţilor monetare ale diferitelor ţări, deter-minând comparabilitatea sistemelor monetare naţionale, reguli care vizează: regimul de schimb, alimentarea cu lichidităţi, rezervele monetare, reajustarea cursurilor şi a balanţelor de plăţi.

În evoluţie s-au afirmat patru sisteme de convertibilitate monetară, în funcţie de etalon: aur monetar; aur lingouri; aur devize; putere de cumpărare.

Evoluţia sistemelor de convertibilitate a evidenţiat două tipuri de regim de schimb:

– regimul schimburilor fixe, care presupune definirea monedelor în raport cu un etalon (aur, deviză, coş valutar), monedele având un curs oficial (paritate) în raport cu etalonul;

– regimul schimburilor flotante, valoarea monedei fiind determinată de cererea şi oferta agenţilor economici pe piaţă.

Etalonul aur se bazează pe trei reguli: definirea monedei printr-o cantitate de aur fixă; convertibilitatea monedelor în aur; libera circulaţie a monedelor.

După primul război mondial, conferinţa de la Genova (1922) a impus sistemul etalonului aur lingouri, monedele fiind garantate prin aur sau rezerve de devize (ele însele convertibile în aur), convertibilitatea fiind limitată la lingouri.

După 1931, deprecierile înregistrate de monedele din sfera lirei sterline, şi măsurile de protecţie monetară unilaterale au dus la prăbuşirea sistemului etalon aur lingouri, conferinţa de la Bretton Woods (1944) adoptând un sistem de cursuri fixe şi instituind un organism internaţional care să gestioneze sistemul (FMI).

Fiind convertibile în aur sau într-o monedă convertibilă în aur (practic, dolarul) cursurile de schimb fluctuau într-o marjă de ± 1 % în jurul parităţii centrale definite în raport cu dolarul, organismul internaţional înfiinţat, FMI, supraveghind sistemul cursurilor fixe centrat pe dolar, prin împrumuturi condiţionate.

Sunt emise noi active de rezervă – drepturi speciale de tragere (DST), unitate de cont a cărei valoare este determinată în raport cu un coş ponderat, format din cinci monede.

Sistemul se prăbuşeşte în 1973, FMI fiind însă însărcinat cu gestionarea crizei datoriilor internaţionale, acordând noi împrumuturi, condiţionate de adop-tarea unor măsuri de ajustare structurală.

Cursurile flotante implică stabilirea valorii unei monede în raport cu alta sub impactul tuturor factorilor care influenţează cererea şi oferta pe piaţa valutară.

Evoluţia regimului cursurilor flotante a relevat unele disfuncţionalităţi: atacuri speculative asupra monedelor; pierderi la nivelul firmelor, nevoite să le acopere prin operaţiuni externe, generatoare de mişcări de capital, şi deci de variaţii ale cursului; volatilitatea cursurilor; distorsiuni în alocarea resurselor; perturbarea politicii publice.

315

În 1978, prin acordurile de la Jamaica, se ratifică flotaţia generalizată, demonetizarea aurului şi afirmarea DST, dolarul rămânând însă moneda de referinţă şi instrument internaţional de plată. Începând cu 1986 dolarul îşi pierde continuu din valoare, stabilizarea cursului dolarului demarându-se în 1987, când G7 a hotărât crearea unei benzi în interiorul căreia monedele puteau fluctua faţă de dolar, limite depăşite însă de piaţă, controlul dolarului fiind anihilat de speculaţiile asupra lui.

Dezordinea monetară, generată prin dezintegrarea Sistemului Monetar Interna-ţional, a determinat ONU să preconizeze o nouă ordine politico-economică mondială, propunându-se în 1995 constituirea unui Consiliu de Securitate Mondială.

Totodată, s-a conceput posibilitatea instaurării unui etalon monetar mondial, pe baza unui coş de monede (dificilă datorită dificultăţilor în stabilirea cursurilor de echilibru) sau reconstruirea unui sistem bazat pe dolar, yen, marcă (euro).

Şansele de reformă a SMI sunt restrânse datorită adeziunii limitate a ţărilor importante la propunerile promovate şi evoluţiei relativ stabile a cursurilor marilor monede în anii 90, care a atenuat din necesitatea reformării SMI

12.3. Globalizarea financiară contemporană

Începând cu anii ’80 efectele combinate ale dereglementărilor pieţelor

financiare şi ale schimbărilor tehnologice au extins, diversificat şi intensificat fluxurile şi reţelele financiare globale, sub forma fluxurilor de capital, creditelor bancare internaţionale, obligaţiunilor internaţionale, burselor de valori transna-ţionale, instrumentelor derivate, pieţelor monetare internaţionale. Deschiderea şi liberalizarea pieţelor financiare au generat stratificarea sistemului financiar global şi reorientarea fluxurilor financiare, fiind angrenate activ ţările în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie, facilitându-se astfel apariţia şi contagiunea crizelor financiare globale.

Progresele înregistrate în tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor au crescut semnificativ volumul şi rapiditatea tranzacţiilor financiare internaţionale, reducând costul acestora, realizându-se infrastructuri mondiale de comunicaţii, crizele financiare şi eşecurile bancare accentuând însă nevoia de cooperare internaţională, în sensul instituirii unui cadru reglementativ al tranzacţiilor şi fluxurilor financiare internaţionale.

Treptat se constituie piaţa financiară globală, funcţională şi competitivă, care facilitează egalizarea randamentelor activelor financiare, convergenţa ratelor dobânzii contribuind la realizarea parităţii reale a ratelor în contextul afirmării centrelor financiare de bază din economia mondială, cererea şi oferta de împrumuturi internaţionale fiind mediate la nivel transnaţional, global.

Pieţele financiare globale permit ca riscurile să se constituie în pachete (cuplate) şi să fie redistribuite, instituţiile protejându-se împotriva riscurilor le transformă şi redistribuie, sporind astfel riscul sistemic, capacitatea de propagare a acestuia crescând într-o piaţă financiară globală.

În concluzie, globalizarea financiară contemporană se caracterizează deci prin amploarea, complexitatea şi viteza tranzacţiilor şi fluxurilor, având la bază o infrastructură puternic instituţionalizată, care determină ca tranzacţiile financiare transfrontaliere în timp real să se constituie într-o piaţă financiară globală, generând riscuri sistemice considerabile, transformând condiţiile în care se decide prosperitatea prezentă şi viitoare a popoarelor şi regiunilor la nivel mondial.

316

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Care sunt funcţiile şi operaţiunile băncii? 2. Care este structura şi care sunt caracteristicile sistemului bancar? 3. Prezentaţi elementele de bază ale managementul bancar. 4. Ce sunt lichiditatea, performanţele şi costurile bancare? 5. Care este structura şi care sunt riscurile pieţei monetare? 6. Prezentaţi instrumentele pieţei monetare. 7. Ce este piaţa interbancară? 8. Ce este piaţa valutară şi care sunt instrumentele acesteia? 9. Care este configuraţia sistemului de plăţi şi care sunt modalităţile de plată? 10. Ce sunt instrumentele, tehnicile şi circuitele de plăţi? 11. Care sunt riscurile sistemului de plăţi? 12. Prezentaţi fluxurile şi mecanismele finanţării. 13. Prezentaţi conţinutul, funcţiile şi formele creditului. 14. Ce este creditarea bancară a subiecţilor economici? 15. Ce este dobânda şi care sunt formele acesteia? 16. Ce este valoarea în timp a banilor? 17. Prezentaţi rata dobânzii la credite, riscuri, factori. 18. Care sunt sursele şi modalităţile de finanţare a firmelor? 19. Prezentaţi creditarea firmelor şi ratele dobânzii. 20. Ce este analiza portofoliului? 21. Prezentaţi creditarea consumului şi instituţiile acesteia. 22. Ce este costul creditului de consum şi ce este protecţia consumatorului? 23. Ce este creditarea ipotecară şi care sunt riscurile asociate? 24. Prezentaţi instituţiile finanţării ipotecare şi reglarea acestora. 25. Prezentaţi datoria publică şi creditarea statului. 26. Care sunt mecanismele finanţării trezoreriei? 27. Ce este finanţarea administraţiilor locale? 28. Ce sunt creditarea internaţională şi cursul valutar? 29. Care sunt caracteristicile definitorii ale pieţelor financiare internaţionale? 30. Ce este balanţa de plăţi? 31. Prezentaţi instituţiile financiare internaţionale.

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. Care dintre următoarele variante de răspuns sunt caracteristici ale activelor

financiare? a) disponibilitatea; b) convertibilitatea; c) volatilitatea; d) transferabilitatea; e) scadenţa. 2. Răspundeţi cu Adevărat sau Fals: Delimitarea tipurilor sistemelor monetare se face după criteriul monedei

legale.

317

3. Completaţi cuvântul lipsă din afirmaţia: Expunerea la risc reprezintă valoarea _______________a tuturor pierderilor

şi cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le poate suporta banca. Răspunsuri la testele grilă: 1. b,e; 2. Fals; 3. activă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Manolescu, Gheorghe, Monedă şi credit, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2004. 2. Manolescu, Gheorghe, Sârbea Diaconescu Adriana, Management bancar, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. 3. Dardac, Nicolae, Vâşcu Teodora, Monedă – Credit, vol. I, II, Editura A.S.E.,

Bucureşti, 2003. 4. Ilie, Mihai, Tehnica şi managementul operaţiunile bancare, Editura Expert,

Bucureşti, 2003. 5. Stoica, Victor, Deaconu Petre, Bani şi credit. Banii. Teorii monetare.

Administrarea banilor şi politica monetară, Editura Economică, Bucureşti, 2003.

318

DISCIPLINE OPŢIONALE RELAŢII VALUTAR-FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Prof. univ. dr. Constantin MOISUC

Lector univ. dr. Claudia BAICU OBIECTIVE Disciplina se adresează studenţilor Facultăţii de Management Financiar-Con-

tabil, având ca scop realizarea pregătirii în domeniul relaţiilor valutare, financiare, plăţilor şi garanţiilor internaţionale. Conţinutul disciplinei contribuie la realizarea unei calificări superioare a economistului financiar-contabil, asigurându-i pregătirea teoretică în privinţa fenomenelor monetar-financiare pe plan internaţional, precum şi o pregătire practică, prin însuşirea tehnicilor de derulare a plăţilor şi garanţiilor internaţionale. Acest obiectiv este asigurat şi prin elaborarea de lucrări aplicative care sunt orientate spre rezolvarea unor studii de caz şi prin redactarea şi prezentarea de referate.

CUVINTE-CHEIE: valută; segmente ale pieţei mondiale; Sistem Monetar

Internaţional; fluxuri valutar-financiare internaţionale; FMI; BIRD; etalon monetar internaţional; preţul aurului; convertibilitate monetară; cursuri valutare fixe; instrumente ale politicii monetare; bancă centrală; eurovalute; valute convertibile; valute liber utilizabile; devize; monede internaţionale; etalon monetar; convertibilitate monetară; activ monetar de rezervă; DST; coş monetar; lichiditate; curs valutar; cotare valutară; tranzacţii valutare; formarea cursului valutar; piaţa valutară/piaţa devizelor; piaţa valutară naţională; piaţa valutară internaţională; operaţiune valutară; ipotecă; gaj; rezervarea dreptului de proprietate; vinculaţia; depozitul bancar; piaţa investiţiilor internaţionale; investiţii internaţionale; investiţii străine directe; investiţii de portofoliu; corporaţii transnaţionale; titluri financiare; piaţa de capital; obligaţiuni; acţiuni; piaţa primară; piaţa secundară; credit internaţional; dobândă internaţională; costul creditului internaţional; credite financiare; eurocredite; credite comerciale; marjă de risc; primă de asigurare; acord de credit internaţional; riscul valutar; riscul de credit; riscul de dobândă; riscul de lichiditate; risc de ţară; agenţie internaţională de rating; balanţă de plăţi externe; cont curent; balanţă comercială; cont de capital şi financiar; cont de erori şi omisiuni; sold activ; sold deficitar; creanţe monetare externe; datorie externă; serviciul datoriei externe; datorie multilaterală; criza datoriei externe; Clubul de la Paris; Clubul de la Londra; ECU; euro; Uniunea Europeană Monetară; criterii de convergenţă; BCE; Sistemul European al Băncilor Centrale; bănci interguvernamentale; Grupul Băncii Mondiale; FMI; BRI; BEI; BERD; reglementări monetare internaţionale; Camera de Comerţ Internaţional de la Paris; contract comercial internaţional; schemă de plată; SWIFT; formă de plată; documente de plată; documente comerciale; documente de transport; documente financiare; cambia; trăgător; tras; beneficiar; relaţii cambiale; protest; regres; biletul la ordin; emitent; beneficiar; mecanismul biletului la ordin; cecul; tras; trăgător; beneficiar card; modalitate de plată; acreditiv documentar; ordonator;

319

bancă emitentă; beneficiar; bancă corespondentă; bancă plătitoare; bancă confirmatoare; bancă avizatoare; bancă negociatoare; bancă acceptantă; Publicaţia 500 a CCI; incaso documentar; ordonator; bancă remitentă; bancă colectoare; bancă prezentatoare; tras; ordin de încasare; riscuri de neplată; Publicaţia 522 a CCI; ordinul de plată; revocabilitate; ordonator; banca ordonatorului; beneficiar; banca beneficiarului; garanţie personală; garanţie reală; reparaţie fizică; reparaţie bănească; garant; ordonatorul garanţiei; beneficiarul garanţiei; scrisoare de garanţie bancară; garanţie la cerere; garanţie contractuală; aval bancar; poliţă de asigurare.

SECŢIUNEA I

FINANŢE INTERNAŢIONALE 1. CONŢINUTUL, STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE RELAŢIILOR

VALUTAR-FINANCIARE INTERNAŢIONALE Dezvoltarea şi diversificarea schimburilor economice internaţionale au

condus inevitabil la amplificarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale. Piaţa valutar-financiară internaţională este o componentă a pieţei mondiale, care reprezintă un sistem interdependent de segmente economice internaţionale, între care cele mai importante sunt: piaţa comerţului mondial cu mărfuri; comerţul internaţional cu servicii; tranzacţiile valutare; investiţiile internaţionale; creditul internaţional; piaţa monetară internaţională. La rândul său, piaţa valutar-financiară internaţională are mai multe segmente.

În economia mondială s-a constituit şi se dezvoltă un sistem monetar internaţional format din următoarele elemente componente: relaţiile valutar-financiare internaţionale; mecanismele valutar-financiare internaţionale; norme, reglementări şi uzanţe valutar-financiare internaţionale; instituţii bancar-financiare internaţionale.

Relaţiile valutar financiare internaţionale reprezintă un complex de relaţii privite ca fluxuri valutar-financiare internaţionale: relaţiile monetare (valutare) internaţionale; relaţiile financiare internaţionale; relaţiile de credit internaţionale; relaţiile de plăţi şi garanţii internaţionale. Aceste fluxuri valutar-financiare internaţionale se derulează în cadrul unor segmente ale pieţei internaţionale, cum ar fi: piaţa valutară monetară internaţională; piaţa financiară internaţională; piaţa internaţională a capitalului; piaţa investiţiilor internaţionale. Principalele funcţii ale relaţiilor valutar-financiare internaţionale sunt: funcţia de evaluare a mărfurilor şi serviciilor; funcţia de mijloc de plată internaţională; sursă de dezvoltare economică; funcţia de valorificare a disponibilităţilor băneşti; funcţia de echilibrare a balanţelor de plăţi externe; funcţia de rambursare a datoriei externe şi de plată a serviciului datoriei externe sau de încasare a creanţelor externe; funcţia de emisiune şi utilizare a monedelor internaţionale (DST, euro).

2. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

DE LA BRETTON WOODS ŞI CRIZA LUI Până în 1944 nu a existat un sistem monetar internaţional, ci doar relaţii

monetare care se afirmau spontan, fără reglementări monetare sau instituţionale internaţionale. Printre acţiunile internaţionale având drept scop cooperarea monetară se numără Uniunea Latină (1865), creată de un grup de ţări europene în

320

frunte cu Franţa, cu scopul utilizării unui etalon comun şi a unei unităţi monetare comune. O altă etapă importantă în vederea alinierii sistemelor monetare naţionale a fost Conferinţa financiară internaţională de la Genova (1922), prin care s-a încurajat utilizarea valutelor convertibile ca active de rezerve şi mijloace de plată internaţionale. Deşi a avut doar caracter de recomandare, prin aceste măsuri s-au pus bazele etalonului monetar internaţional aur-devize. Bazele sistemului monetar internaţional au fost puse la Conferinţa monetară de la Bretton Woods din 1944. Cele mai importante principii şi mecanisme adoptate în 1944 au fost: etalonul monetar internaţional; rolul şi preţul aurului; convertibilitatea monetară şi multilateralizarea plăţilor; paritatea monetară şi cursul de schimb valutar; lichiditatea monetară internaţională; echilibrul valutar-financiar; instituţii monetar-financiare internaţionale. De-a lungul timpului, principiile şi mecanismele sistemului monetar creat la Bretton Woods au încetat să mai funcţioneze, ceea ce a condus la criza sistemului şi necesitatea luării unor măsuri de reformă. Cele mai importante măsuri adoptate de FMI în vederea reformării sistemului au fost: în domeniul etalonului monetar se abandonează etalonul aur-devize şi se propune adoptarea etalonului DST; în domeniul activelor de rezervă, cea mai importantă măsură constă în ridicarea DST la rangul de principal activ de rezervă; în domeniul parităţilor şi cursurilor de schimb valutar, se apreciază necesitatea instituirii unui sistem generalizat de aranjamente valutare; în domeniul convertibilităţii, s-a abandonat şi de jure convertibilitatea în aur; în domeniul aurului, s-a consacrat procesul de demonetizare a aurului.

3. PIAŢA MONETARĂ NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ

Piaţa monetară este o componentă importantă a pieţei valutar-financiare. În

funcţie de natura operaţiunilor care se derulează pe piaţa monetară, aceasta are două mari segmente: piaţa monetară naţională şi piaţa monetară internaţională. În cadrul pieţei monetare naţionale, operaţiunile, cu scadenţe mai mici de 1 an, se efectuează în moneda naţională. Piaţa monetară naţională este şi spaţiul în care statele îşi promovează politica monetară.

Cele mai importante instrumente ale politicii monetare a statelor sunt: modificarea taxei oficiale a scontului; rezervele minime obligatorii ale băncilor comerciale la banca centrală; plafonarea masei monetare de reescont la banca centrală; operaţiunile pe piaţa liberă (open market operations); agregatele monetare şi de credit.

Piaţa monetară internaţională este spaţiul în care operaţiunile se derulează atât în moneda naţională a unuia din parteneri, cât şi în eurovalute. Prin eurovalute se înţeleg valutele depozitate în bănci situate în afara teritoriului şi jurisdicţiei ţării care a emis valuta respectivă. Principalii factori care au determinat apariţia şi extinderea pieţei eurovalutelor au fost: accentuarea războiului rece; introducerea de către SUA şi alte ţări a unor măsuri administrative privind plata dobânzilor la depozite sau mişcările de capital; criza petrolieră; activitatea desfăşurată de societăţile transnaţionale; deficitul cronic în balanţa de plăţi a SUA; trecerea la convertibilitatea externă deplină a mai multor valute din ţările occidentale şi apariţia valutelor liber utilizabile. Existenţa pieţei eurovalutelor presupune îndeplinirea mai multor condiţii, între care pot fi menţionate: moneda naţională să fie liber utilizabilă şi să deţină o pondere importantă în tranzacţiile internaţionale; să existe diferenţe de rate de dobânzi între diverse valute pe plan naţional şi internaţional; depozitele efectuate în bănci străine să nu fie afectate de măsuri de control.

321

Mijloacele de plată internaţionale utilizate în etapa actuală sunt: valutele convertibile; devizele; monedele internaţionale. Principalele etaloane monetare internaţionale care s-au succedat de-a lungul istoriei au fost: etalonul bimetalist (aur-argint); etalonul aur; etalonul aur-devize; etalonul dolar; etalonul DST; etalonul parităţii puterii de cumpărare.

Convertibilitatea monetară îmbracă două forme: convertibilitatea meta-lică şi convertibilitatea valutară. Convertibilitatea valutară este de mai multe categorii: convertibilitate de cont curent; convertibilitate valutară limitată; convertibilitate valutară deplină.

Sistemul bancar naţional este structurat pe două niveluri: pe primul palier se situează banca centrală, iar pe următorul palier celelalte bănci. Principalele funcţii ale Băncii Naţionale a României sunt: funcţia de emisiune monetară; funcţia de „bancă a băncilor”; funcţia de implementare a politicii monetare şi de credit; funcţia de gestionare a rezervelor valutare; funcţia de supraveghere bancară; funcţia de monitorizare a cursului valutar; funcţia de administrare a contului curent al trezoreriei statului.

4. ACTIVELE DE REZERVĂ ŞI LICHIDITATEA MONETARĂ

INTERNAŢIONALĂ Principalele active monetare de rezervă sunt aurul monetar, valutele

convertibile, monedele internaţionale (DST, euro), poziţia creditoare la FMI. Din 1999, conţinutul monetar al unui DST se determină pe baza unui coş valutar format din 4 valute: USD – 39%, euro – 32%, yenul japonez – 18% şi lira sterlină – 11%.

Cele mai importante funcţii ale rezervelor valutare sunt: creşterea credibilităţii şi solvabilităţii ţării pe plan extern; surse de echilibrare a balanţei de plăţi curente; utilizarea unei părţi din rezerve pentru plata serviciului datoriei externe; condiţie de trecere la convertibilitatea monetară de cont curent şi, ulterior, la convertibilitatea monetară deplină; rezerva valutară constituie un mijloc la îndemâna băncii centrale pentru intervenţia pe piaţa valutară; rezerva monetară strategică trebuie să facă faţă unor situaţii şi cereri monetare excepţionale; rezerva valutară contribuie la obţinerea unor venituri, prin efectuarea de plasamente în depozite bancare sau titluri de valoare.

Principalele căi de sporire a activelor monetare de rezervă sunt: sporirea producţiei autohtone de aur şi cumpărarea unei părţi a acesteia de către banca centrală; cumpărarea de aur monetar de pe pieţele internaţionale; alocarea periodică de către FMI a DST în favoarea statelor membre; utilizarea unei părţi a excedentului valutar din balanţa de plăţi curente ca sursă de sporire a rezervelor valutare ale băncii centrale; contractarea de credite externe în valută de pe piaţa internaţională a creditului; cumpărarea de către banca centrală a unei părţi din valuta încasată de agenţii economici şi vândută pe piaţa valutară; cumpărarea de către banca centrală a unei părţi din valuta intrată în ţară prin efectuarea de investiţii externe de portofoliu.

Din punct de vedere al lichidităţii, activele de rezervă pot fi grupate în: active monetare primare, care au un grad ridicat de lichiditate; active monetare secundare, care pot fi transformate uşor în mijloace de plată lichide; active monetare terţiare, acele active monetare care necesită un anumit timp pentru a fi transformate în mijloace de plată lichide. Cei mai folosiţi indicatori ai gradului de lichiditate rezultă din corelarea valorii activelor cu valoarea importurilor: ponderea

322

activelor în valoarea importurilor; numărul de luni de import asigurat de activele de rezervă. Activitatea de gestionare a activelor de rezervă monetară internaţio-nală urmăreşte două obiective principale: (1) lichiditate ridicată şi (2) eficienţă mare.

5. MECANISMUL CURSULUI DE SCHIMB VALUTAR

Cursul valutar reprezintă raportul cantitativ dintre două monede, care se

stabileşte pe piaţa valutară. Cursul de schimb valutar poate fi exprimat ca raport între moneda naţională şi moneda străină sau ca raport între moneda străină şi moneda naţională. Din aceste formule rezultă metodele de cotare a valutelor: cotare directă; cotare indirectă; cotare încrucişată.

Tipologia cursurilor de schimb valutar: (1) după criteriul stabilităţii: cursuri valutare fixe; cursuri valutare relativ stabile sau relativ fluctuante; cursuri valutare flotante; (2) după criteriul sferei de formare şi utilizare a cursului valutar: cursul valutar oficial; cursul valutar interbancar; cursul valutar bursier; cursul caselor de schimb valutar; cursul valutar al pieţei negre; (3) după criteriul sensului tranzacţiilor valutare: cursul valutar de cumpărare a valutei; cursul valutar de vânzare a valutei; (4) după criteriul timpului de finalizare a tranzacţiei: cursul valutar la vedere (spot); cursul valutar la termen (forward); (5) după criteriul metodei de cotare a valutei: cursuri valutare bazate pe cotare directă (incertă); cursuri valutare bazate pe cotare indirectă (certă); cursuri valutare încrucişate; (6) după criteriul modelului de stabilire şi fundamentare a cursului valutar: cursuri valutare nominale; cursul valutar efectiv; cursul valutar efectiv real. Factorii care influenţează nivelul şi evoluţia cursului valutar pot fi clasificaţi în următoarele grupe: factori economici (nivelul producţiei şi productivităţii muncii; PIB pe locuitor; structura pe ramuri şi subramuri a producţiei naţionale; calitatea şi competitivitatea produselor; ciclul economic etc.); factori de natură monetar-financiară (rata inflaţiei; procentul dobânzii; bugetul; gradul de fiscalitate; volumul masei monetare în circulaţie; soldul balanţei plăţilor curente; soldul balanţei capitalului); factori de natură social-politică (mişcările sociale; stabilitatea politică; strategiile de dezvoltare); factori de natură psihologică (zvonuri, programe electorale etc.). Principalele modele de determinare a nivelului real al cursului de schimb valutar sunt: modelul parităţii puterii de cumpărare a monedelor; modelul ratei dobânzii; modelul coşului valutar.

6. PIAŢA VALUTARĂ: CONŢINUT, ORGANIZARE, OPERAŢIUNI

Printre cele mai importante funcţii ale pieţei valutare se numără: conversia

unei monede naţionale convertibile în alte monede naţionale convertibile, în scopul efectuării de plăţi rezultate din contractele comerciale; asigurarea de resurse financiare adecvate necesare acordării de credite externe sau rambursării acestor credite; crearea de disponibilităţi băneşti în valute convertibile necesare plăţii dobânzilor la obligaţiuni, la credite, comisioane şi speze bancare; transformarea în monedă locală a fondurilor băneşti utilizate pentru efectuarea de investiţii externe, reconversia acestor fonduri în monede străine convertibile pentru repatrierea investiţiilor, profiturilor şi dividendelor; transformarea unor fonduri băneşti dintr-o monedă străină în altă monedă străină, în scopul obţinerii unui câştig sau evitării unei pierderi; transformarea monedei din conturile bancare în valute efective.

323

Principalele cauze care au determinat dezvoltarea rapidă a pieţei valutare sunt: ritmul şi volumul ridicat şi în creştere al comerţului internaţional cu mărfuri; comerţul internaţional cu servicii; investiţiile internaţionale; trecerea tot mai multor monede la diferite forme de convertibilitate; dezvoltarea pieţei eurovalutare; creşterea instabilităţii cursurilor de schimb; amplificarea activităţii desfăşurată de societăţile transnaţionale; dezechilibrul generalizat al balanţelor de plăţi curente; apariţia unor tehnici noi de operare pe pieţele valutare; afirmarea şi utilizarea tehnicilor moderne de telecomunicaţii şi tehnicii viramentului bancar.

Crearea şi dezvoltarea pieţei valutare presupun existenţa unor condiţii prealabile: convertibilitatea deplină a monedelor şi eliminarea restricţiilor din calea mişcării internaţionale libere a valutelor; dezvoltarea şi diversificarea sistemului bancar şi de burse; existenţa unui mecanism de formare promptă şi corectă a cursului de schimb valutar; existenţa unor reglementări scrise şi nescrise care trebuie respectate de toţi operatorii valutari.

Piaţa valutară cuprinde două mari segmente: piaţa valutară naţională şi piaţa valutară internaţională. Indiferent de particularităţile diferitelor pieţe valutare naţionale, mecanismul pieţei de schimb valutar se referă la: instituţii şi persoane autorizate să efectueze operaţiuni cu devize; reglementări privind desfăşurarea activităţilor de schimb valutar; proceduri de stabilire, cotare şi publicare a cursurilor de schimb valutar; metode şi tehnici de intervenţie a băncii centrale sau autorităţii monetare cu atribuţii în domeniul schimbului de devize.

Participanţii la activităţile pieţei de schimb valutar sunt grupaţi, în principiu, în trei mari grupe: segmentul primar (structura care generează cerere şi ofertă de monedă străină); segmentul principal sau interbancar; segmentul de supraveghere al operaţiunilor valutare.

Principalele categorii de operaţiuni pe piaţa valutară sunt: operaţiuni valutare la vedere (spot); operaţiuni valutare la termen (forward); operaţiuni de schimb de tip SWAP; operaţiuni de hedging valutar; operaţiunea de arbitrajare de curs valutar; operaţiuni de plasamente şi depozite valutare; vânzarea-cumpărarea de valută efectivă contra valută în cont; operaţiuni valutare speculative; operaţiuni derivate.

În România, în perioada 1990-1994 s-au creat premisele formării unei pieţe valutare: crearea instituţiilor necesare funcţionării pieţei valutare; introducerea dreptului de proprietate asupra valutelor pentru rezidenţi; trecerea la convertibilitatea de cont curent; înfiinţarea în 1994 a pieţei valutare interbancare; alături de piaţa interbancară se dezvoltă şi piaţa caselor de schimb valutar. Piaţa valutară în ţara noastră este reglementată de normele valutare emise de Banca Naţională a României.

7. PIAŢA INVESTIŢIILOR INTERNAŢIONALE

Principalele căi prin care un investitor străin poate să investească în

străinătate sunt: implantarea de sedii în străinătate (sucursale şi filiale); preluarea unei firme locale; fuzionarea cu o firmă străină; cumpărarea de titluri de valoare (acţiuni şi obligaţiuni) de pe o piaţă externă.

Investiţiile internaţionale (numite şi investiţii străine sau externe) sunt de două tipuri: investiţii străine directe (ISD) şi investiţii de portofoliu. Din punctul de vedere al cererii de investiţii, factorii determinanţi ai ISD sunt: dimensiunea pieţei externe; ciclul economic; măsurile de politică economică; liberalizarea comerţului internaţional; regimul cursului de schimb; liberalizarea regimului

324

investiţiilor străine; adoptarea programelor de privatizare; integrarea regională. Principalii „actori” ai investiţiilor internaţionale sunt corporaţiile transnaţionale. Expansiunea corporaţiilor transnaţionale are efecte atât asupra ţării gazdă, cât şi asupra ţării de origine a corporaţiilor transnaţionale. Cel mai important motiv de preocupare pe care ţările gazdă îl au faţă de activitatea societăţilor transnaţionale este posibilitatea pierderii controlului naţional asupra unor ramuri sau sectoare economice. Pentru ţările de origine, activitatea corporaţiilor transnaţionale este privită cu îngrijorare din cauza faptului că pot influenţa negativ investiţiile interne, pot determina diminuarea exportului de bunuri şi servicii, pot conduce la sporirea şomajului pe plan intern sau pot crea dificultăţi în balanţa de plăţi.

8. PIAŢA INTERNAŢIONALĂ DE CAPITAL

Tranzacţiile cu titluri financiare în cadrul pieţei de capital presupun

participarea a trei categorii de participanţi: emitenţii, investitorii şi intermediarii. Titlurile financiare care se tranzacţionează pe piaţa de capital prin

intermediul Bursei de Valori se pot împărţi în trei mari categorii: primare, derivate şi sintetice. Titlurile primare sunt acţiunile şi obligaţiunile. Există două mari categorii de titluri derivate: contractele futures şi opţiunile. Titlurile sintetice sunt instrumente complexe care iau naştere prin combinarea mai multor active financiare diferite.

Tipologia şi structura pieţelor de capital: (1) după momentul în care se efectuează tranzacţia, piaţa de capital are două mari componente: piaţa primară (piaţa pe care se vând şi se cumpără titlurile de valoare nou emise) şi piaţa secundară (pe care se tranzacţionează valorile mobiliare aflate deja în circulaţie); (2) în funcţie de natura valorilor mobiliare emise şi negociate, se disting: piaţa acţiunilor; piaţa obligaţiunilor şi piaţa notelor; (3) în funcţie de procedurile de tranzacţionare utilizate, piaţa de capital se segmentează în: piaţa de negocieri; piaţa la vedere; piaţa contractelor la termen; piaţa opţiunilor; (4) în funcţie de localizarea fizică a pieţei, se disting: piaţa de licitaţie; piaţa organizată şi piaţa la ghişeu. Evoluţia în timp a pieţelor de valori mobiliare se reflectă cu ajutorul indicilor bursieri.

9. PIAŢA CREDITULUI INTERNAŢIONAL

Necesitatea creditului în comerţul internaţional este determinată de o

multitudine de factori, între care pot fi menţionaţi: distanţa mare dintre importator şi exportator; concurenţa acerbă pe piaţa internaţională de mărfuri şi servicii; creşterea în cadrul comerţului internaţional a ponderii produselor complexe şi de valoare mare; existenţa unei mase mari de lichidităţi care poate fi valorificată prin credit sau depozite bancare; dezvoltarea şi diversificarea sistemului bancar naţional şi internaţional; dezechilibrele persistente ale balanţelor de plăţi curente.

Clasificarea creditelor: (1) după criteriul obiectului creditării: credite financiare nelegate de o marfă sau tranzacţie şi credite comerciale, legate de o marfă sau tranzacţie; (2) după criteriul duratei creditului: credite pe termen scurt (până la 1 an); credite pe termen mediu (5-7 ani); credite pe termen lung (peste 7-8 ani); (3) după criteriul sursei fondurilor care pot fi mobilizate: fonduri atrase de pe piaţa naţională; fonduri atrase de pe piaţa internaţională; (4) după criteriul debitorului: credite de export; credite de import; (5) după criteriul monedei

325

creditului: credite în monedă locală; credite în valute; credite în eurovalute; (6) după criteriul scopului economic: credite de prefinanţare; credite pe perioada transportului; credite pentru finanţarea montajului şi asamblării instalaţiilor complexe; credite după livrare pentru punerea instalaţiilor în funcţiune; credite pentru finanţarea vânzării şi activităţii de marketing; (7) după criteriul costului: credite la rata dobânzii de piaţă; credite la rata dobânzii preferenţiale; credite la rata dobânzii interbancare; (8) după criteriul garanţiei prezentate de debitor: credite negarantate; credite garantate.

Creditul internaţional cunoaşte două mari forme: creditul comercial (tradiţional) şi eurocreditele. Principalele tehnici de creditare şi finanţare a comerţului exterior sunt: avansul bancar; credite în descoperit de cont; scontarea; acceptul bancar; cesiunea de creanţe; factoring-ul; forfetarea; leasing-ul; plăţile progresive; creditul furnizor; creditul cumpărător; liniile de credit (stand-by).

Eurocreditele sunt un segment al pieţei creditului financiar internaţional. Între caracteristicile eurocreditelor se numără: monedele utilizate în acordarea creditului sunt eurovalute; valoarea creditului este foarte mare; creditul este acordat de un grup de bănci constituite în consorţiu sau sindicat; dobânda la eurocredite este variabilă; creditul se acordă, în general, pe termen mijlociu; debitorul poate utiliza creditul în tranşe.

Principalele clauze valutar-financiare ale unui acord de credit internaţional sunt: volumul sau plafonul creditului; ponderea creditului faţă de valoarea tranzacţiei; valuta în care se acordă creditul; durata totală a creditului; nivelul dobânzii; marja peste dobândă; instituţia de asigurare a creditului; perioada de graţie; intervalul dintre două rambursări; categoriile şi nivelul comisioanelor; nivelul spezelor bancare.

Elementele componente ale costului creditului pot fi: dobânda; marja de risc peste dobândă; prima de asigurare a creditului; comisioanele; spezele bancare.

10. RISCURILE VALUTAR-FINANCIARE ŞI GESTIONAREA LOR

Principalele tipuri de riscuri valutar-financiare sunt: riscul de curs valutar; riscul

de creditare; riscul de dobândă; riscul financiar; riscul de lichiditate; riscul de ţară. Riscul de curs valutar reprezintă pierderea care s-ar putea înregistra într-un

contract internaţional ca urmare a variaţiei cursului valutar între data încheierii contractului şi data efectuării plăţii sau încasării în valută. Printre modalităţile de atenuare a riscului de curs valutar se numără: includerea în contract a unor clauze asiguratorii împotriva riscului valutar; operaţiunea de hedging; metoda depozitelor în eurovalute; metoda swap.

Riscul de creditare reprezintă posibilitatea înregistrării de pierderi ca urmare a nerecuperării totale sau parţiale a ratelor de credit şi dobânzilor aferente. Printre modalităţile de diminuare a riscului de credit se numără acordarea de credite clienţilor solvabili; direcţionare activităţii de creditare către domeniile în care creditele sunt cele mai performante; diversificarea portofoliului de credite.

Riscul de dobândă este riscul înregistrării de pierderi ca urmare a evoluţiei nefavorabile a ratei dobânzii pe piaţă între momentul încheierii contractului şi momentul efectuării sau încasării plăţii în cadrul unui acord de credit.

Riscul de lichiditate reprezintă riscul ca o bancă să nu poată să-şi onoreze plăţile şi angajamentele asumate faţă de clienţi. Pentru a atenua riscul de lichiditate, băncile adoptă politici adecvate în domeniul gestiunii activelor şi pasivelor bancare.

326

Riscul de ţară se referă la pierderile care pot să apară în relaţiile cu partenerii străini. Pe plan internaţional, cuantificarea riscului de ţară se face de agenţii importante de rating (în special Moody’s şi Standard & Poor), care, pe baza analizei diverşilor indicatori, fac anumite notări şi clasificări.

11. ECHILIBRUL VALUTAR-FINANCIAR. BALANŢA DE PLĂŢI

ŞI ÎNCASĂRI EXTERNE Schimburile economice internaţionale, acordarea de credite financiare sau

efectuarea de investiţii externe presupun mişcări monetare (valutare) externe. Multitudinea fluxurilor valutare cu străinătatea sunt reflectate în balanţa de plăţi externe. Balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou sintetic al încasărilor şi plăţilor realizate cu străinătatea în decurs de 1 an. FMI a elaborat structura standard a balanţei de plăţi externe. Cea mai importantă secţiune a balanţei de plăţi externe este contul curent, care include sumele încasate şi plăţile efectuate în comerţul cu mărfuri (bunuri materiale), cu servicii, veniturile din mişcarea internaţională a factorilor de producţie şi transferuri curente. În general, ponderea principală o deţine comerţul cu mărfuri, respectiv balanţa comercială, după care urmează serviciile şi celelalte două conturi. Contul curent sau balanţa plăţilor curente poate avea sold activ, pasiv sau echilibrat (rar). Secţiunea a II-a a balanţei de plăţi externe este contul de capital şi financiar, care reprezintă operaţiunile de investiţii directe sau de portofoliu, creditele pe diferite perioade, operaţiunile de capital, mişcarea internaţională a rezervelor valutare ale băncii centrale şi alte poziţii. Contul de capital şi financiar are funcţia principală de echilibrare a contului curent. Astfel, un cont curent deficitar este acoperit cu excedentele din contul de capital şi financiar, prin care se atrag resurse financiare externe; şi invers, un cont curent excedentar presupune plasamente în exterior şi, deci, un deficit în contul de capital şi financiar. Secţiunea a III-a a balanţei este contul erori şi omisiuni, care, în prima fază are un rol contabil şi statistic în scopul asigurării echilibrului general al balanţei de plăţi externe.

Principalele căi de utilizare a soldului activ al contului curent al balanţei de plăţi externe sunt: efectuarea de investiţii directe în străinătate; efectuarea de investiţii de portofoliu; acordarea de credite străinătăţii; banca centrală a ţării cu excedent poate cumpăra valute de pe piaţa valutară unde apare excedentul valutar pentru sporirea propriilor rezerve monetare. Acoperirea soldului deficitar al contului curent se poate realiza prin mai multe căi, între care cele mai importante sunt: ajutoarele sau creditele nerambursabile; atragerea de capital străin prin investiţii externe directe şi investiţii de portofoliu; contractarea de credite bancare străine.

12. CREANŢELE ŞI OBLIGAŢIILE FINANCIARE INTERNAŢIONALE.

PROBLEMA DATORIILOR EXTERNE Creanţele externe reprezintă drepturile băneşti pe care trebuie să le

primească în viitor un stat sau o societate comercială ca urmare a acordării unui alt stat sau unei societăţi comerciale dintr-o ţară străină a unor credite financiare sau comerciale care au o scadenţă cu termen de rambursare de peste un an.

Principalii indicatori prin care se măsoară datoria externă sunt: datoria externă totală raportată la încasările din exportul de mărfuri şi servicii (EDT/XGS); gradul de îndatorare care reprezintă raportul dintre totalul datoriei externe şi produsul naţional brut (EDT/GNP); rata serviciului datoriei externe, ca raport

327

dintre serviciul datoriei externe şi încasările anuale din exportul de bunuri şi servicii (TDS/XGS); rata serviciului dobânzilor plătite raportat la exportul de bunuri şi servicii (INT/XGS); valoarea rezervelor valutare raportate la valoarea importurilor de bunuri şi servicii (REZ/MGS) în luni; raportul între datoria pe termen scurt şi datoria externă totală (Short-term/EDT); ponderea datoriei concesionale în totalul datoriei externe (CD/EDT); corelaţia între datoria multilaterală (credite ale organismelor internaţionale) şi totalul datoriei externe (multilateral/EDT).

Principalele direcţii de acţiune pentru soluţionarea crizei datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare: reducerea deficitului contului de plăţi curente, cu deosebire prin facilitarea intensificării exportului de mărfuri; anularea datoriilor externe ale statelor cel mai puţin dezvoltate; oprirea transferului invers de resurse financiare de la debitori la creditori prin reducerea datoriei externe şi preluarea unei părţi a ei la finanţarea bugetară a statelor creditoare; reducerea dobânzilor; ajustarea economică şi reducerea subdezvoltării economice cu sprijinul ţărilor dezvoltate şi sub egida ONU, FMI şi Băncii Mondiale; cele două organisme neformale care funcţionează în gestionarea datoriilor externe – Clubul de la Paris, la care participă reprezentanţii guvernamentali ai celor 10 ţări cele mai dezvoltate, şi Clubul de la Londra, la care participă cele mai mari bănci creditoare – ar trebui să manifeste mai multă elasticitate în negocierile de redresare a datoriilor pentru termene mai lungi şi în condiţii de dobândă mai avantajoase şi chiar de anulare a unor dobânzi şi datorii; crearea pieţelor secundare ale creanţelor prin vânzarea acestora la cote reduse pe piaţă, chiar ţările debitoare putând să le cumpere; conversia unei părţi a datoriei externe în active economice autohtone, transformându-se, astfel, creanţele din credite în investiţii directe care nu grevează datoria externă.

13. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

Sistemul Monetar European (SME) a fost creat în 1978 şi a început să

funcţioneze în 1979. Obiectivul urmărit de SME a fost crearea unei zone de stabilitate monetară în cadrul ţărilor membre ale Comunităţii Economice Europene (CEE). În principiu, SME s-a bazat pe cursuri de schimb ajustabile la perioade de timp lungi şi pe o unitate monetară comună ECU, care stătea la baza stabilirii cursurilor monedelor ţărilor membre. ECU era doar o unitate de cont, definită pe baza unui „coş”, format din monedele tuturor ţărilor participante. Actul de naştere al Uniunii Europene Monetare (UEM) îl reprezintă Tratatul de la Maastricht (1992). Introducerea monedei unice euro a avut loc în ianuarie 1999, exclusiv ca monedă scripturală, iar de la 1 ianuarie 2002 şi ca monedă fiduciară (bancnote şi monedă metalică). Pentru a fi admise în UEM, ţările europene trebuie să îndeplinească anumite criterii de convergenţă în domeniul monetar şi bugetar:

1) rata inflaţiei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% media aritmetică simplă a ratelor inflaţiei din primele state membre cu rata inflaţiei cea mai scăzută;

2) deficitul bugetar raportat la PIB nu trebuie să depăşească 3%, iar datoria publică nu trebuie să depăşească 60% din PIB;

3) menţinerea de către ţara candidată a marjelor normale de fluctuaţie ale mecanismului ratelor de schimb al SME timp de cel puţin 2 ani dinaintea datei intrării în Uniunea Europeană Monetară, fără devalorizarea monedei în raport cu aceea a unui alt stat membru;

328

4) ratele dobânzii pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media celor trei ţări cu inflaţia cea mai scăzută.

Principalele avantaje ale monedei unice euro sunt: eliminarea costurilor legate de schimburile valutare; eliminarea riscului valutar; transparenţa preţurilor; creşterea stabilităţii preţurilor; reducerea ratei dobânzii.

Printre dezavantajele semnalate în literatura de specialitate cu privire la trecerea la moneda unică euro se numără: costul iniţial al trecerii la moneda unică euro; pierderea independenţei în materie de politică bugetară; pierderea autonomiei în ceea ce priveşte politica monetară.

Utilizarea şi rolul monedei unice euro pe plan internaţional poate fi evidenţiată pe baza principalelor funcţii pe care le îndeplineşte pe plan internaţional: funcţia de monedă oficială de rezervă, intervenţie şi referinţă; funcţia de mijloc de plată şi schimb; funcţia de unitate de măsură; funcţia de mijloc de finanţare şi investiţii.

Sistemul European al Băncilor Centrale este compus din Banca Centrală Europeană (BCE) şi băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Eurosistemul este format din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale din statele membre ale Uniunii Europene care au adoptat moneda unică euro. Conform Tratatului asupra Uniunii Europene şi Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale este acela de a menţine stabilitatea preţurilor în cadrul Uniunii. Conform prevederilor Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, principalele funcţii ale Băncii Centrale Europene sunt: emisiunea monedei unice euro; stabilirea şi implementarea politicii monetare în zona euro; monitorizarea operaţiunilor de schimb valutar; administrarea rezervelor valutare; supravegherea sistemelor de plăţi în zona euro; împrumutător de ultimă instanţă; asigurarea legăturii cu organismele financiare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Reglementelor Internaţionale etc.). Principalele instrumente de politică monetară a Eurosistemului sunt: operaţiuni de open-market; faclităţi permanente; rezerve minime.

14. INSTITUŢII MONETARE ŞI FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Cadrul instituţional al activităţii monetar-financiare internaţionale este

format dintr-o serie de instituţii monetare şi financiare internaţionale care au vocaţie universală sau caracter regional. Din prima categorie fac parte Banca Reglementelor Internaţionale, grupul Băncii Mondiale, Fondul Monetar Internaţional. Între instituţiile care au caracter regional se numără: Banca Europeană de Investiţii, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Interamericană pentru Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare, Banca Asiatică pentru Dezvoltare, Banca Islamică de Dezvoltare, Banca Arabă pentru Dezvoltare Economică, Fondul Monetar Arab.

Banca Reglementelor Internaţionale a fost creată în 1930, fiind cea mai veche instituţie monetară şi financiară internaţională. Obiectivul iniţial al băncii a fost reglementarea reparaţiilor de război plătite de Germania ţărilor învingătoare în primul război mondial. Ulterior, activitatea băncii s-a focalizat pe cooperarea monetară internaţională şi facilitarea cooperării între băncile centrale din diverse ţări, de unde şi denumirea de „bancă centrală a băncilor centrale”. Membrii Băncii

329

Reglementelor Internaţionale sunt băncile centrale ale ţărilor membre. România este membră a Băncii Reglementelor Internaţionale încă de la înfiinţare.

Grupul Băncii Mondiale are în componenţa sa cinci instituţii distincte: • Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD); • Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID); • Corporaţia Financiară Internaţională (CFI); • Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI); • Centrul Internaţional pentru Aplanarea Disputelor Investiţionale (CIADI). Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a fost

creată ca urmare a Conferinţei Monetare şi Financiare Internaţionale de la Bretton Woods din 1944. Iniţial, scopul acestei bănci a fost să finanţeze proiectele de reconstrucţie a ţărilor membre după cel de-al doilea război mondial. Ulterior, activitatea BIRD s-a orientat, cu precădere, spre acordarea de sprijin financiar ţărilor mai puţin dezvoltate. La BIRD pot adera numai ţările care sunt membre ale FMI. România este membră a BIRD din 1972. Mijloacele financiare ale BIRD provin din cotele de participare ale ţărilor membre şi din fondurile atrase, în special prin emisiunea de obligaţiuni pe pieţele internaţionale de capital.

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID) a fost înfiinţată în 1960 cu scopul de a acorda credite ţărilor cele mai sărace ale lumii în condiţii mai avantajoase decât BIRD.

Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) a fost creată în 1956 având drept obiectiv principal sprijinirea proiectelor din sectorul privat al ţărilor în curs de dezvoltare membre ale BIRD.

Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI) a luat naştere în anul 1988 şi are rolul de a promova investiţiile străine în ţările în curs de dezvoltare prin acordarea de garanţii investitorilor privaţi contra riscurilor politice.

Centrul Internaţional pentru Aplanarea Disputelor Investiţionale (CIADI) a fost înfiinţat în 1966 cu scopul de a promova investiţiile internaţionale, prin acordare de consultanţă sau arbitrare a disputelor investiţionale între investitorii străini şi ţările gazdă.

Fondul Monetar Internaţional (FMI) a fost creat, ca şi BIRD, ca urmare a Conferinţei Monetare şi Financiare Internaţionale de la Bretton Woods din 1944. Conform statutului de funcţionare (art. 1), scopul FMI este să promoveze cooperarea monetară internaţională, să favorizeze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional, să promoveze stabilitatea valutară, să sprijine înfiinţarea unui sistem multilateral de plăţi, să contribuie la ajustarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi ale ţărilor membre. Resursele financiare ale FMI sunt constituite, în principal, din cotele de subscriere ale ţărilor membre.

Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost creată prin Tratatul de la Roma din 1957 cu scopul de a acorda sau garanta credite necesare dezvoltării echilibrate a ţărilor din Piaţa Comună (actuala Uniune Europeană).

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost fondată în 1991 cu scopul de a acorda credite mai ales sectorului privat din ţările cu economia în tranziţie.

330

SECŢIUNEA A II-A PLĂŢI ŞI GARANŢII INTERNAŢIONALE

15. PLĂŢILE INTERNAŢIONALE: REGLEMENTĂRI, TEHNICI DE DECONTARE ŞI SERVICII BANCARE

Amplificarea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale au condus,

inevitabil, la dezvoltarea şi perfecţionarea tehnicilor de plată şi serviciilor financiar-bancare oferite agenţilor economici importatori şi exportatori. Buna derulare a tranzacţiilor internaţionale presupune existenţa unor acte normative, reguli şi uzanţe, între care cele mai importante sunt: acordurile şi convenţiile interstatale; reglementările elaborate de Comisia Naţiunilor Unite pentru Comerţul Internaţional şi Camera de Comerţ Internaţional de la Paris; reglementările naţionale privind plăţile internaţionale. Unele din cele mai importante clauze ale contractului comercial internaţional sunt cele referitoare la plăţi, cum ar fi: moneda de contract; preţul mărfii; termenul de livrare a mărfii; condiţia de livrare a mărfii; documentele de plată; instrumentele de plată şi credit; schema de plată; modalitatea de plată; garanţiile de plată; soluţionarea litigiilor. Un loc important în derularea plăţilor internaţionale îl ocupă schema de plată, care poate fi simplă, când plata se face într-un singur moment sau complexă, când are loc în mai multe momente convenite în contract. Plăţile şi încasările internaţionale se efectuează prin intermediul băncilor, care şi-au dezvoltat reţele de corespondenţi bancar şi departamente internaţionale, participând activ şi stimulând derularea contractelor internaţionale ale clienţilor. O etapă decisivă în creşterea rapidităţii şi siguranţei plăţilor externe a constituit-o apariţia SWIFT, modalitate care permite transferul instantaneu al fondurilor şi mesajelor între băncile situate în diverse ţări.

16. FORME ŞI DOCUMENTE DE PLATĂ ÎN TRANZACŢIILE

INTERNAŢIONALE Principalele forme de plată utilizate în comerţul internaţional sunt: ordinul de

plată; plata contra tratei (cambiei) la vedere; plata prin cec; plata contra unei trate (cambii) la termen; plata la vederea (prezentarea) documentelor în condiţiile unui acreditiv documentar; plata prin negociere a documentelor în utilizarea unui acreditiv documentar; plata contra garanţiei bancare. Aceste forme de plată se găsesc atât la modalitatea de plată prin acreditiv, cât şi la modalitatea de plată prin incaso. Un rol important în efectuarea plăţilor internaţionale îl au documentele de plată, care, conform practicii bancare şi comerciale sunt clasificate în două grupări: 1) „documente esenţiale” (din care fac parte factura comercială, documentul de transport şi documentul de asigurare), precum şi „alte documente” (din care face parte orice alt document prevăzut în acreditivul documentar sau în ordinul de încasare a incasoului); 2) a doua grupare distinge trei categorii de documente: comerciale (factura, certificat de calitate, certificat de origine etc.), de transport (conosament, document de transport rutier, feroviar sau fluvial etc.), financiare (cambiile, biletele la ordin, cecuri şi alte instrumente similare pentru obţinerea plăţii).

17. CAMBIA – INSTRUMENT DE PLATĂ ŞI CREDIT INTERNAŢIONAL

Cambia este un titlu de credit prin care o persoană denumită trăgător

(vânzătorul, exportatorul, creditorul) dă ordin unei alte persoane denumită tras

331

(cumpărătorul, importatorul, debitorul) de a plăti la scadenţă o sumă de bani unei terţe persoane denumită beneficiar (banca trăgătorului, trăgătorul însuşi, un creditor al trăgătorului) sau la ordinul acesteia. Principalele funcţii ale cambiei sunt: instrument de credit; instrument de plată; instrument de garanţie a plăţii. Pentru a fi valabilă din punct de vedere juridic, cambia este un înscris care trebuie să cuprindă anumite elemente esenţiale (obligatorii): denumirea de cambie; ordinul pur şi simplu necondiţionat de a plăti o sumă de bani; numele, prenumele şi domiciliul trasului; numele, prenumele şi domiciliul beneficiarului; data şi locul emiterii; scadenţa; locul plăţii; semnătura autografă a trăgătorului. Scadenţa poate fi: la prezentare; la o dată fixă; după un anumit termen de la vedere sau acceptare; după o perioadă limită de la data emiterii. În afară de elementele esenţiale, cambiile pot avea menţiuni facultative, printre care cele mai importante sunt: clauza „nu la ordin”; clauza după aviz; clauza fără procură; menţiuni referitoare la dobândă. Mecanismul emiterii, circulaţiei şi încasării cambiei presupune: girul, cesiunea, acceptarea, plata, regresul, protestul de neacceptare, protestul de neplată. Principalele operaţiuni care se pot efectua cu o cambie sunt: forfetarea, scontarea, rescontarea, girul.

18. BILETUL LA ORDIN

Biletul la ordin este un titlu de credit prin care o persoană denumită emitent se

angajează să efectueze la scadenţă plata unei sume de bani în favoarea beneficiarului sau la ordinul acestuia. Spre deosebire de cambie care în procesul creării sale pune în legătură trei persoane, biletul la ordin pune în legătură două persoane: emitentul, în calitate de debitor, şi beneficiarul, în calitate de creditor. Biletul la ordin îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi cambia: funcţia de instrument de plată; funcţia de instrument de credit; funcţia de instrument de garantare. Pentru a fi valabil din punct de vedere juridic, biletul la ordin trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii: denumirea de bilet la ordin; promisiunea necondiţionată de plată a unei sume determinate de bani; scadenţa; data şi locul emiterii; indicarea locului unde se va efectua plata; numele beneficiarului; semnătura emitentului. Scadenţa poate fi indicată astfel: printr-o dată fixă; la vedere (prezentare); după un anumit interval de la emitere sau de la vedere. Operaţiunile prezentate la cambie sunt valabile şi în cazul biletului la ordin: avalul, protestul, scontarea, rescontarea, forfetarea, girul. Excepţie face operaţia de acceptare, care nu mai este necesară deoarece biletul la ordin este emis de însuşi debitorul.

19. CECUL – INSTRUMENT ÎN DECONTĂRILE INTERNAŢIONALE

Cecul este un înscris prin care o persoană denumită trăgător dă ordin unei

bănci, denumită tras, de a plăti din contul său o sumă de bani în favoarea beneficiarului. În procesul creării sale intervin trei persoane: trăgătorul, emitentul instrumentului, care pe baza disponibilului pe care îl are în cont, dă ordin băncii să efectueze plata la prezentarea cecului; trasul, banca autorizată să efectueze plata; beneficiarul, terţă persoană sau chiar trăgătorul, persoana care încasează suma de bani. Menţiunile obligatorii ale cecului sunt: denumirea de cec; ordinul necondiţionat de plată a sumei de bani înscrisă în titlu; numele plătitorului (trasului); locul unde se efectuează plata; data emiterii; semnătura autografă a trăgătorului. Modalităţile de transmitere a cecului sunt: girarea; cesiunea de

332

creanţă ordinară; remiterea simplă. Principalele tipuri de cecuri cunoscute în literatura de specialitate şi activitatea practică sunt: cecul la purtător; cecul barat; cecul confirmat; cecul circulator; cecul de călătorie; eurocecul. O alternativă la instrumentele de plată tradiţionale este cardul. Principalele tipuri de carduri sunt: cartea de credit (credit card); cartea de debit (debit card); cărţi de plată emise de bănci; cărţi de plată emise de comercianţi; cărţi de plată emise de alte instituţii sau organizaţii financiare; cărţi de plată naţionale (carduri naţionale); cărţi de plată internaţionale.

20. ACREDITIVUL DOCUMENTAR – MODALITATE

DE PLATĂ INTERNAŢIONALĂ Principalele modalităţi de plată utilizate în comerţul internaţional sunt:

acreditivul documentar; incasoul documentar şi ordinul de plată. Potrivit reglementărilor interne şi internaţionale, acreditivul documentar este modalitatea de plată prin care importatorul dă ordin băncii sale să plătească exportatorului contravaloarea mărfurilor exportate sau serviciilor prestate contra prezentării de către exportator a unor documente întocmite în strictă conformitate cu termenii şi condiţiile acreditivului.

Pe plan internaţional, acreditivul documentar este guvernat de Regulile şi Uzanţele Uniforme (Publicaţia 500), document emis de Camera de Comerţ Internaţională de la Paris.

Principalii participanţi la acreditivul documentar sunt: ordonatorul acreditivului (importatorul); beneficiarul acreditivului (exportatorul); banca emitentă (banca importatorului); banca corespondentă. În funcţie de instrucţiunile incluse în textul acreditivului şi de rolul pe care îl are, banca corespondentă poartă diferite denumiri: bancă avizatoare sau notificatoare; bancă plătitoare; bancă acceptantă sau trasă; bancă negociatoare; bancă confirmatoare.

Mecanismul derulării acreditivului documentar presupune parcurgerea mai multor etape: (1) încheierea contractului comercial internaţional între importator şi exportator; (2) importatorul ordonator dă ordin băncii sale, banca emitentă să deschidă acreditivul; (3) banca emitentă deschide acreditivul; (4) banca exporta-torului avizează exportatorul cu privire la deschiderea acreditivului; (5) după ce a constatat că termenii acreditivului sunt similari celor din contract, exportatorul livrează marfa; (6) exportatorul întocmeşte setul de documente pe care îl remite băncii sale; (7) dacă este şi bancă plătitoare, banca exportatorului verifică concor-danţa documentelor cu cerinţele acreditivului, după care efectuează plata contravalorii mărfurilor către exportator; (8) banca exportatorului remite documen-tele băncii emitente; (9) la primirea documentelor, banca emitentă efectuează o nouă verificare şi dacă va constata că toate condiţiile au fost îndeplinite, rambursează banii băncii plătitoare; (10) banca emitentă debitează contul importatorului cu valoarea corespunzătoare mărfii livrate, după care remite setul de documente importatorului; (11) în posesia documentelor, importatorul poate ridica marfa.

Elementele esenţiale ale unui acreditiv documentar sunt: numele şi adresa băncii emitente; numele şi adresa băncii corespondente; denumirea şi adresa ordonatorului; data emiterii acreditivului; tipul acreditivului; valoarea acreditivului; termenul de valabilitate a acreditivului; locul prezentării documentelor; menţiuni privind livrările parţiale, transbordările; descrierea mărfii; condiţia de livrare; termenul de expediere a mărfii; locul de încărcare/descărcare; documentele de plată; perioada de prezentare a documentelor; comisioanele bancare.

333

Principalele documente utilizate în derularea unui acreditiv documentar sunt: factura comercială; factura consulară; documentele de transport; certificatul sau poliţa de asigurare; certificatul de origine a mărfii; certificatul de inspecţie a mărfii; certificatul de calitate a mărfii; certificatul de greutate; lista de colete; certificatul de circulaţie a mărfii; certificatul fito-sanitar.

Tipuri de acreditive documentare: (1) din punct de vedere al naturii operaţiunilor se disting: acreditive comerciale şi acreditive necomerciale; (2) din punct de vedere al naturii angajamentului bancar: acreditive revocabile, acreditive irevocabile şi acreditive irevocabile confirmate; (3) din punct de vedere al domiciliului: acreditive domiciliate în ţara exportatorului, acreditive domiciliate în ţara importatorului, acreditive domiciliate într-o ţară terţă; (4) din punct de vedere al clauzelor şi particularităţilor din mecanismul de derulare: acreditive transferabile, acreditive cesionate, acreditive back-to-back, acreditive reînnoibile (revolving), acreditive cu clauză roşie, acreditive stand-by; (5) din punct de vedere al modului de stingere a obligaţiei de plată: acreditive cu plata la vedere, acreditive cu plata diferită, acreditive cu plata prin acceptare, acreditive cu plata prin negociere, acreditiv mixt. Ca orice modalitate de plată, pentru importatori şi exportatori, acreditivul documentar prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje.

21. INCASOUL DOCUMENTAR – MODALITATE

DE PLATĂ INTERNAŢIONALĂ Potrivit reglementărilor internaţionale, incaso documentar este modalitatea

de plată care constă în simpla vehiculare de documente prin intermediul băncilor potrivit instrucţiunilor date de exportator, în scopul obţinerii plăţii şi/sau acceptării sau eliberării documentelor în alte condiţii. La fel ca în cazul acreditivului documentar, Camera de Comerţ Internaţională de la Paris a elaborat o serie de reguli uniforme care să guverneze derularea operaţiunilor pe bază de incaso. Actuala versiune a fost adoptată în 1995 sub titlul de „Reguli Uniforme ale Camerei de Comerţ Internaţionale privind Incasourile” (Publicaţia 522). Conform Publicaţiei 522, documentele vehiculate de bănci pot fi de două feluri: financiare (cambiile, biletele la ordin, cecurile etc.) şi comerciale (facturile, documentele de transport, documentele de asigurare, alte documente similare).

În funcţie de documentele vehiculate există două tipuri de incasouri: incasoul simplu şi incasoul documentar.

Participanţii implicaţi la operaţiunea pe bază de incaso sunt: ordonatorul (exportatorul); banca remitentă (banca din ţara exportatorului); banca colectoare (banca însărcinată cu încasarea); banca prezentatoare; trasul (importatorul).

Principalele etape în derularea plăţilor prin incaso documentar sunt: (1) încheierea contractului comercial internaţional; (2) exportatorul livrează marfa importatorului; (3) după livrarea mărfii, exportatorul întocmeşte setul de documente pe care îl remite băncii sale împreună cu ordinul de încasare; (4) banca remitentă transmite documentele băncii însărcinată cu încasarea (care poate fi aceeaşi cu banca prezentatoare); (5) banca prezentatoare (banca importatorului) avizează importatorul de primirea documentelor; (6) în cazul plăţii contra documente, importatorul ordonă plata; (7) banca prezentatoare debitează contul importatorului şi îi eliberează documentele; (8) concomitent, banca importatorului efectuează plata către banca exportatorului, care, ulterior, creditează contul exportatorului.

334

Principalele instrucţiuni cuprinse în ordinul de încasare sunt: detalii privind banca de la care s-a primit incasoul; detalii despre ordonator; detalii despre tras; detalii despre banca prezentatoare; suma şi valuta în care trebuie să se efectueze plata; lista cu documentele anexate; condiţiile de eliberare a documentelor; spezele şi comisioanele; dobânda; instrucţiuni în caz de neplată.

Riscul major în cazul plăţii prin incaso este suportat de exportator care nu are nici o certitudine că va încasa contravaloarea mărfii exportate. Din această cauză, plata prin incaso este recomandată în cazul în care între importator şi exportator există încredere deplină, iar bonitatea importatorului nu poate fi pusă la îndoială.

22. ORDINUL DE PLATĂ – MODALITATE DE DECONTARE

INTERNAŢIONALĂ Ordinul de plată este modalitatea de decontare prin care ordonatorul dă

dispoziţie băncii sale să efectueze plata unei sume de bani în favoarea beneficiarului, ca urmare a unei datorii preexistente.

Principala caracteristică a ordinului de plată este revocabilitatea, în sensul că ordonatorul poate revoca sau modifica instrucţiunile de plată în orice moment până la achitarea sumei de bani beneficiarului. În funcţie de modul în care se încasează suma de bani, ordinul de plată poate fi simplu, în situaţia în care pentru a primi suma de bani beneficiarul nu trebuie să prezinte vreun document sau documentar, caz în care, pentru a intra în posesia banilor, beneficiarul este condiţionat de prezentarea anumitor documente.

Participanţii implicaţi în derularea unui ordin de plată sunt: ordonatorul, banca ordonatorului, beneficiarul, banca beneficiarului. Pe lângă băncile care deservesc importatorul şi exportatorul, în derularea ordinului de plată pot interveni şi alte instituţii bancare, care au rolul de a intermedia operaţiunea. Principalele menţiuni cuprinse în ordinul de plată sunt: numele şi adresa ordonatorului; numele şi adresa beneficiarului; denumirea şi adresa băncii ordonatoare; denumirea şi adresa băncii beneficiarului; ordinul de plată prin indicarea sumei care urmează a fi plătită şi valutei de plată; pentru ordinul de plată documentar se precizează şi documentele care trebuie prezentate.

Principalele etape în derularea unui ordin de plată documentar sunt: (1) ordonatorul emite ordinul de plată; (2) banca ordonatoare transmite instrucţiunile privind efectuarea plăţii prin ordin de plată băncii plătitoare; (3) banca plătitoare avizează beneficiarul de primirea ordinului de plată; (4) beneficiarul prezintă documentele solicitate prin ordinul de plată; (5) după ce a constatat că documentele prezentate îndeplinesc condiţiile prevăzute în ordinul de plată, banca plătitoare efectuează plata în favoarea beneficiarului; (6) ulterior, banca plătitoare transmite documentele băncii ordonatoare şi solicită acoperirea plăţii; (7) la primirea documentelor, banca ordonatoare debitează contul ordonatorului şi creditează contul băncii plătitoare; (8) banca ordonatoare eliberează documentele ordonatorului.

23. GARANŢII, PLĂŢI ŞI GARANŢI ÎN DECONTĂRILE

INTERNAŢIONALE Derularea schimburilor internaţionale incumbă anumite riscuri (economice,

în afaceri, financiare etc.), care presupun recurgerea la diferite tipuri de garanţii: reale (gaj, ipotecă, privilegiile creditorului de a-şi încasa creanţa cu prioritate faţă

335

de alţi creditori, clauzele penalizatoare, arvuna etc.) sau personale (cauţiunea sau fidejusiunea, solidaritatea). Părţile implicate în derularea unei garanţii sunt: ordonatorul garanţiei, beneficiarul garanţiei, garantul. Garantul se poate angaja să-şi îndeplinească obligaţia asumată fie prin reparaţie fizică (mai rar), fie prin reparaţie bănească. În schimburile internaţionale, rolul de garant poate fi îndeplinit, în principal, de: (1) instituţii bancare şi financiare; (2) societăţi de asigurare; (3) instituţii specializate în asigurarea creditelor; (4) statul; (5) firme care îndeplinesc cerinţele de a avea rolul de garant; (6) însuşi partenerul de contract. Practica în materie a evidenţiat faptul că, pentru a putea îndeplini funcţia de garantare, garanţia sau instrumentul de garantare trebuie să întrunească anumite condiţii: să existe un patrimoniu independent de relaţia contractuală care să acopere obligaţia garantată; acest patrimoniu să fie cert; beneficiarul garanţiei să aibă posibilitatea să utilizeze fără restricţii rezultatul executării garanţiei; debitorul să nu poată să se opună executării garanţiei.

24. SCRISORI DE GARANŢIE BANCARĂ INTERNAŢIONALĂ

ŞI ALTE GARANŢII PERSONALE Scrisoarea de garanţie bancară sau garanţia bancară face parte din

categoria garanţiilor personale. Se defineşte prin angajamentul asumat de o bancă de a plăti beneficiarului garanţiei o sumă de bani, în cazul în care ordonatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract. Sporirea rolului garanţiilor bancare în derularea schimburilor internaţionale a determinat Camera de Comerţ Internaţional de la Paris să facă eforturi pentru uniformizarea practicilor în materie de garanţii, prin elaborarea unor reguli uniforme (Reguli uniforme pentru garanţiile contractuale – 1978; Reguli uniforme pentru garanţiile la cerere – 1995).

Elementele esenţiale ale unei garanţii bancare sunt: părţile implicate; obiectul garanţiei; valoarea garanţiei; formula de angajament a băncii; condiţiile şi modul de plată; valabilitatea garanţiei; clauza de legislaţie; clauza de identificare; semnătura băncii garante.

Principalele tipuri de garanţii bancare: (1) după modul de executare a plăţii: garanţii cu clauză la prima cerere sau garanţii cu clauză de condiţionare a plăţii, prin prezentarea de către beneficiar a unor documente; (2) după obiectul obligaţiei garantate: garanţia de participare la licitaţie; garanţia de bună execuţie; garanţia de bună funcţionare; garanţia de restituire a avansului; garanţia de plată; garanţia de admisie temporară; garanţia de deschidere a acreditivului documentar.

Alte garanţii personale: garanţia comună a băncii şi contractorului; scrisoarea de credit (acreditivul) stand-by; avalul bancar asupra efectelor de comerţ; garanţia caselor (societăţilor) de asigurare; garanţia statului.

25. GARANŢII REALE ÎN PLĂŢILE INTERNAŢIONALE

Alături de garanţiile personale, în schimburile internaţionale sunt folosite şi o

serie de garanţii reale. Garanţiile reale sunt modalităţi de garantare care constau în punerea la dispoziţia beneficiarului garanţiei a unor bunuri care să asigure plata creanţei garantate, în cazul în care debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul comercial. Garanţiile reale pot fi cu deposedarea debitorului de bunul afectat (ex.: gajul) sau fără deposedarea debitorului de bunul afectat (ex.: ipoteca). Principalele tipuri de garanţii reale utilizate în schimburile

336

internaţionale sunt: ipoteca; gajul; rezervarea dreptului de proprietate; depozitul bancar; vinculaţia mărfurilor. Ipoteca este o garanţie reală imobiliară, care, pentru a fi asiguratorie pentru beneficiar, trebuie să îndeplinească anumite condiţii: ipoteca să fie de gradul I; valoarea bunului ipotecat să fie suficient de mare în comparaţie cu creanţa garantată; durata în timp a bunului ipotecat să fie certă; bunul ipotecat să fie asigurat împotriva tuturor riscurilor, iar poliţa de asigurare să fie andosată în favoarea beneficiarului; legislaţia din ţara debitorului să permită străinilor să deţină imobile şi să efectueze transferuri valutare, în cazul în care ar vinde imobilul constituit drept garanţie.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Elementele componente ale Sistemului Monetar Internaţional. 2. Segmentele componente ale pieţei mondiale. 3. Fluxurile valutar-financiare internaţionale. 4. Funcţiile relaţiilor valutar-financiare internaţionale. 5. Etape premergătoare creării sistemului monetar internaţional. 6. Principiile şi mecanismele adoptate la Conferinţa monetară de la Bretton

Woods din 1944. 7. Măsuri adoptate de Fondul Monetar Internaţional în vederea reformării

sistemului monetar de la Bretton Woods. 8. Factorii care au determinat apariţia şi extinderea pieţei eurovalutelor. 9. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o monedă pentru a fi eurovalută. 10. Mijloacele de plată internaţionale în etapa actuală. 11. Tipuri de convertibilitate valutară. 12. Etaloane monetare internaţionale. 13. Principalele active monetare de rezervă ale băncilor centrale. 14. Conţinutul valutar (pe valute) al coşului monetar DST după apariţia

monedei unice euro. 15. Funcţiile rezervelor valutare. 16. Căi de sporire a activelor monetare de rezervă. 17. Categorii de active monetare grupate după gradul lor de lichiditate. 18. Indicatorii gradului de lichiditate. 19. Obiectivele (principiile) gestionării activelor monetare de rezervă

internaţionale. 20. Metodele de cotare a valutelor. 21. Categorii de cursuri valutare grupate după criteriul stabilităţii lor. 22. Categorii de cursuri valutare grupate după criteriul sferei de formare şi

utilizare a cursului valutar. 23. Categorii de cursuri valutare grupate după criteriul sensului tranzacţiei

valutare. 24. Categorii de cursuri valutare grupate după criteriul timpului de finalizare

a tranzacţiei. 25. Categorii de cursuri valutare grupate după criteriul metodei de cotare a valutei. 26. Categorii de cursuri valutare grupate după criteriul modelului de stabilire

şi fundamentare a cursului valutar. 27. Grupele de factori care influenţează evoluţia cursului valutar. 28. Principalii factori de natură monetar-financiară care influenţează evoluţia

cursului valutar.

337

29. Principalele modele de determinare a nivelului real al cursului de schimb valutar.

30. Funcţiile pieţei valutare. 31. Cauzele care au determinat dezvoltarea rapidă a pieţei valutare. 32. Condiţii prealabile în vederea creării şi dezvoltării pieţei valutare. 33. Componentele mecanismului pieţei de schimb valutar. 34. Participanţii (segmentele) pieţei valutare. 35. Categorii de operaţiuni pe piaţa valutară. 36. Premisele creării pieţei valutare în România. 37. Investiţii internaţionale: concept şi tipuri. 38. Factorii determinanţi ai investiţiilor străine directe. 39. Efecte contradictorii ale expansiunii corporaţiilor transnaţionale. 40. Categorii de participanţi în cadrul pieţei de capital. 41. Titlurile financiare care se tranzacţionează pe piaţa de capital. 42. Tipologia şi structura pieţelor de capital. 43. Factorii care determină necesitatea creditului în relaţiile economice

internaţionale. 44. Tipologia creditelor după criteriul obiectului creditării. 45. Tipologia creditelor după criteriul debitorului. 46. Tipologia creditelor după criteriul monedei creditului. 47. Tipologia creditelor după scopul economic urmărit. 48. Tipologia creditelor după criteriul costului. 49. Tipologia creditelor după criteriul garanţiei prezentate de către debitor. 50. Formele creditului internaţional. 51. Principalele tehnici de creditare şi finanţare a comerţului exterior. 52. Principalele caracteristici ale eurocreditelor. 53. Clauzele valutar-financiare ale unui acord de credit internaţional. 54. Elementele componente ale costului creditului. 55. Categorii de dobânzi internaţionale. 56. Principalele tipuri de riscuri valutar-financiare. 57. Modalităţi de atenuare a riscului de curs valutar. 58. Modalităţi de diminuare a riscului de credit. 59. Riscul de ţară. 60. Secţiunile, capitolele şi subcapitolele balanţei de plăţi externe. 61. Balanţa comercială şi locul ei în balanţa de plăţi externe. 62. Căi de utilizare a soldului activ al contului curent al balanţei de plăţi externe. 63. Căi de acoperire a soldului deficitar al contului curent al balanţei de plăţi

externe. 64. Indicatorii datoriei externe. 65. Direcţii de acţiune pentru soluţionarea crizei datoriei externe a ţărilor în

curs de dezvoltare. 66. Criterii de convergenţă monetară şi bugetară pentru aderarea la Uniunea

Europeană Monetară şi adoptarea monedei unice euro. 67. Principalele avantaje şi dezavantaje ale adoptării monedei unice euro de

către statele membre. 68. Funcţiile internaţionale ale monedei unice euro. 69. Componentele Sistemului European al Băncilor Centrale. 70. Funcţiile Băncii Centrale Europene. 71. Principalele organisme bancar-financiare internaţionale interguvernamentale. 72. Instituţiile componente ale Grupului Băncii Mondiale.

338

73. Clauzele contractului comercial internaţional referitoare la plăţi. 74. Tipuri de schemă de plată. 75. Principalele forme de plată utilizate în comerţul internaţional. 76. Documentele de plată utilizate în decontările internaţionale. 77. Elementele esenţiale (obligatorii) ale unei cambii. 78. Modalităţi de înscriere a scadenţei într-o cambie. 79. Operaţiuni care se pot efectua cu o cambie. 80. Funcţiile cambiei. 81. Elementele esenţiale (obligatorii) ale unui bilet la ordin. 82. Operaţiuni care se pot efectua cu biletul la ordin. 83. Funcţiile biletului la ordin. 84. Participanţii la operaţiunile cu cecuri. 85. Menţiunile obligatorii ale cecului. 86. Modalităţi de transmitere a cecului. 87. Principalele tipuri de cecuri. 88. Principalele categorii de carduri. 89. Modalităţi de plată utilizate în comerţul internaţional. 90. Participanţii la operaţiunile prin acreditivul documentar. 91. Mecanismul (momentele) derulării acreditivului documentar. 92. Elementele esenţiale ale unui acreditiv documentar. 93. Tipuri de acreditive documentare din punct de vedere al naturii angaja-

mentului bancar. 94. Tipuri de acreditive documentare clasificate după clauzele pe care le conţin. 95. Participanţii la operaţiunile pe bază de incaso documentar. 96. Tipuri de incasouri. 97. Mecanismul (momentele) derulării plăţilor prin incaso documentar. 98. Principalele instrucţiuni cuprinse în ordinul de încasare din cadrul

incasoului documentar. 99. Caracteristici ale ordinului de plată. 100. Mecanismul (etapele) derulării unui ordin de plată documentar. 101. Participanţii implicaţi în derularea unui ordin de plată. 102. Tipuri de garanţii. 103. Părţile implicate în derularea unei garanţii. 104. Categorii de garanţi. 105. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească garanţia sau instrumentul

de garantare. 106. Elementele esenţiale ale unei garanţii bancare. 107. Tipuri de garanţii bancare după obiectul garantat. 108. Principalele tipuri de garanţii personale. 109. Tipuri de garanţii reale. 110. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească ipoteca pentru a fi

asiguratorie pentru beneficiar.

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. Alegeţi varianta sau variantele corecte de răspuns: Grupele de factori care influenţează nivelul şi evoluţia cursului valutar sunt: a) factori economici; b) factorii de natură monetar-financiară;

339

c) factorii de natură social-politică; d) factorii de natură psihologică; e) factorii de natură lingvistică. 2. Completaţi cuvântul lipsă: Ordinul de plată este modalitatea de _____________prin care ordonatorul dă

dispoziţie băncii sale să efectueze plata unei sume de bani în favoarea beneficiarului, ca urmare a unei datorii preexistente.

3. Răspundeţi cu Adevărat sau Fals: Tipurile de acreditive documentare, din punct de vedere al naturii

operaţiunilor se disting: acreditive revocabile, acreditive irevocabile şi acreditive irevocabile confirmate.

4. Potriviţi titlurile din coloana A cu definiţiile din coloana B.

A B 1. Ipoteca a) este modalitatea de plată prin care importatorul dă ordin

băncii sale să plătească exportatorului contravaloarea măr-furilor exportate sau serviciilor prestate contra prezentării de către exportator a unor documente întocmite în strictă conformitate cu termenii şi condiţiile prevăzute;

2. Acreditivul documentar

b) este un înscris prin care o persoană denumită trăgător dă ordin unei bănci, denumită tras, de a plăti din contul său o sumă de bani în favoarea beneficiarului;

3. Cecul c) este o garanţie reală imobiliară, care, pentru a fi asiguratorie pentru beneficiar, trebuie să îndeplinească anumite condiţii.

Răspunsuri la testele grilă: 1. a,b,c,d; 2. decontare; 3. Fals; 4. 1-c; 2-a; 3-b.

BIBLIOGRAFIE Obligatorie

1. Moisuc, Constantin (coordonator), Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.

2. Gurgu, Elena, Relaţii valutar-financiare internaţionale. Aplicaţii şi studii de caz, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

3. Gaftoniuc, Simona, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000. 4. Negruş, Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1998. *** Rapoartele anuale ale BNR. Facultativă

1. Anghelache, Gabriela, Paul Bran, Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.

2. Basno, Cezar, Nicolae Dardac, Sisteme de plăţi, compensări şi decontări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003.

3. Floricel, Constantin, Relaţii valutar financiare-internaţionale, Editura Naţional, Bucureşti, 2001.

4. Negruş, Mariana, Tehnici de calcul valutar-financiar, Editura Militară, Bucureşti, 1992.

340

PIEŢE DE CAPITAL ŞI BURSE DE VALORI

Prof. univ. dr. Victor STOICA-VANCEA OBIECTIVE Disciplina de învăţământ Pieţe de capital şi burse de valori are drept scop

pregătirea studenţilor în domeniul pieţelor de capital, operaţiunilor de bursă şi comportamentului operatorilor pe pieţele de capital, asigurând studenţilor atât cunoştinţe teoretice în domeniu, cât şi formarea deprinderilor în utilizarea practică a instrumentelor şi operaţiunilor bursiere. Cunoştinţele dobândite prin pregătirea temeinică de către studenţi a tematicii cursului pot constitui elementele de bază pentru calificarea, prin continuarea studiului la un centru de specializare autorizat, într-o profesiune incitantă, aceea de broker, dealer, formator de piaţă (market-maker) sau specialist la Comisia Naţională de Valori Mobiliare ori în oricare loc de muncă din infrastructura pieţei de capital.

CUVINTE-CHEIE: dereglementare; mondializare; globalizare; inovare

permanenţă; piaţa hazardului; lichiditatea, transparenţa şi securitatea bursei; indici generali ai pieţei; capital; funcţii tehnice ale pieţei de capital; funcţii economice ale pieţei de capital; piaţa de acţiuni; piaţa de obligaţiuni; piaţa titlurilor de stat; piaţa „Over-The-Counter” (OTC); piaţă de licitaţie; piaţă de negociere; forward; futures; options; emitent; societate deschisă; subscripţie publică; ofertă publică; capital monetar; surplus de economii; organisme de plasament colectiv în valori mobiliare; fonduri deschise de investiţii; societăţile de investiţii; obligaţii contractuale monetizate; compensarea obligaţiilor; ciclul de decontare; aranjamente temporare; obligaţiuni convertibile; obligaţiuni cu warant; euroobligaţiuni; titluri de stat; formalism; literalitate; obligaţiuni; certificate; acţiuni; pieţe de datorie; piaţa titlurilor de valoare; contractul forward; contractul futures (viitor); swap-uri; hedger; speculator; arbitrajeurii; writer; holder; broker; dealer; market-maker; mecanism de atragere a capitalului; mecanism de transformare a investiţiilor în lichidităţi; proliferarea produselor pieţei; RASDAQ; BER; Portal; burse private; burse publice; burse mixte; ordin de piaţă; ordin limită; ordinul la limită; ordinul stop; consultanţa de plasament în valori mobiliare; eficienţa investiţiilor într-o valoare mobiliară; audit financiar; audit intern; Camera Auditorilor Financiari din România; managementul riscului; asimetria capitalizării bursiere; regula de aur a burselor de valori; multiplul sau demultiplul cursurilor medii ale titlurilor; piaţă eficientă; alocare eficientă, fuziune; obligaţiuni corporatiste; guvernanţa corporatistă; management centralizat; STEA; HORIZON™; ARENA; integritatea pieţei; obligaţiuni multiple; platforma principală.

1. PIEŢELE FINANCIARE

Activitatea financiar-monetară internaţională cuprinde acţiuni de evaluare, de

repartiţie şi de credit şi acţiuni de plată ce au loc între ţări. Vechii ordini de la naţional – la internaţional, i-a luat locul ordinea de la internaţional – la naţional.

341

Finanţele internaţionale cuprind pieţele financiare internaţionale, băncile internaţionale, finanţele întreprinderilor internaţionale şi investiţiile interna-ţionale de portofoliu. Structurile financiare şi bancare au cunoscut, începând cu anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut o cvadruplă explozie – la nivel juridic, geografic, structural şi tehnic, şi anume: dereglementarea, mondializarea, globalizarea şi inovarea permanentă. Inovaţia financiară apare ca o necesitate, ca o tendinţă de extindere în toate ţările puternic industrializate şi priveşte întreaga gamă de produse financiare. Studiul tendinţelor în comportamentul pieţelor financiare se face cu ajutorul teoriei unei pieţe a hazardului, a teoriei şcolii „fundamentaliste”, cu analiza tehnică şi cartografică, precum şi cu ajutorul altor teorii, în particular, teoria „raţionalităţii mimate”. Tipurile de eficienţă a pieţelor financiare conturate până în prezent sunt: eficienţa alocărilor, eficienţa operaţională (competiţională) şi eficienţa informaţională (slabă, semiforte, forte). În structura pieţei financiare se cuprind piaţa monetară, piaţa asigurărilor şi piaţa de capital. Pieţele de capital pot fi grupate în funcţie de anumite criterii şi caracteristici. Segmentele principale ale pieţei de capital sunt piaţa primară şi piaţa secundară, între care există o strânsă interdependenţă. Finanţarea economiei cu ajutorul pieţelor de capital este favorabilă atât băncilor, cât şi întreprinzătorilor. Pieţele financiare internaţionale cuprind ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă emisiuni de titluri financiare străine, ca şi tranzacţii cu titluri financiare străine şi piaţa eurocapitalului. Efectele nedorite ale funcţionării pieţelor financiare internaţionale sunt efectul de structură, efectul dobânzii şi efectul de lichiditate.

2. PIAŢA DE CAPITAL

Dacă facem abstracţie de conţinutul material al circulaţiei mărfurilor, de

schimbul de valori de întrebuinţare, şi nu privim decât formele economice pe care le generează acest proces, găsim că produsul lui ultim sunt banii. Acest produs ultim al circulaţiei mărfurilor este prima formă de manifestare a capitalului. Activele sunt bunuri economice, aparţinând unor persoane, cu capacitatea de valorificare în timp, în activitatea economică, constând din aducerea de venituri: profit, în cazul bunurilor de echipament (bunuri de capital – maşini, utilaje, instalaţii etc.), rentă, în cazul pământului, chirii, în cazul locuinţelor, dobânzi, în cazul bonurilor de tezaur, dividende, în cazul acţiunilor ş.a. În baza Legii nr. 52⁄1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, odată cu apariţia instituţiei de reglementare şi supraveghere – Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) – şi a pieţei în sine – Bursa de Valori Bucureşti (BVB) – s-a instaurat de facto piaţa românească de capital.

Punctul de vedere tradiţional că piaţa de capital ar fi „fecioara industriei” (Ricardo şi Keynes – părinţii economiei moderne) s-a schimbat spre punctual de vedere că industria este fecioara pieţei de capital (piaţa de capital şi intermedierea financiară). Împotrivindu-se constatărilor lui Gelb. A. (1995), potrivit cărora rolul bursei în concentrarea capitalului este, în cele mai multe ţări, aproape neglijabil, Kitchen (1986) salută înfiinţarea lor ca o cale de sporire şi de dezvoltare a pieţelor locale de capital.

Concepţia nouă, cu exponenţi ca Robert G. King şi Ross Levine (1992), acordă un rol substanţial întreprinzătorilor, intermediarilor financiari în evaluarea şi alocarea resurselor şi pieţei de capital nu numai ca un semnal al performanţelor ci, de asemenea, ca un barometru al stării economiei şi ca un vehicul pentru mobilizarea populaţiei şi a capitalului pentru dezvoltare.

342

Principalele funcţii tehnice ale pieţelor de capital sunt următoarele: a) emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de titluri financiare ale emitenţilor

sau debitorilor către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere valori mobiliare;

b) negocierea de valori mobiliare, cu condiţia ca acestea să fie vândute şi transformate în lichidităţi de primii lor posesori şi mai înainte de scadenţă.

Principalele funcţii economice ale pieţelor de capital sunt: − concentrarea ofertei şi cererii companiilor listate; − transferarea riscului inclus în investiţiile companiilor; − realizarea protecţiei acţionarilor; − reprezintă barometrul economiei ţărilor; − datorită companiilor resursele financiare disponibile pe piaţa de capital

sunt eficient realocate către sectoarele productive ale economiei. Pieţele de capital pot fi grupate în funcţie de anumite criterii şi caracteristici,

cum ar fi: nivelul de tranzacţionare, tipul de hârtii de valoare tranzacţionate, procedurile de schimb utilizate, localizarea fizică a pieţei etc.

a. Nivelul de tranzacţionare. Conform acestui criteriu există: − piaţă primară – piaţa în cadrul căreia emisiunile de titluri sunt

tranzacţionate pentru prima dată; emitenţii de titluri obţin fondurile necesare pentru dezvoltarea afacerilor lor;

− piaţă secundară – piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titlurile ce sunt deja în circulaţie. Este piaţa tranzacţionărilor repetate, în funcţie de cererea şi oferta de capital exprimate. Această piaţă face obiectul activităţilor bursiere şi al mecanismelor acestora. Ea mai este denumită şi piaţă bursieră;

− a treia piaţă – piaţa în cadrul căreia are loc comercializarea titlurilor din afara bursei, printr-o reţea specializată de societăţi mobiliare;

− a patra piaţă sau piaţa tranzacţiilor directe – piaţa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în bloc printr-o reţea de instituţii financiare la care iau parte cei interesaţi.

Pieţele a treia şi a patra sunt cele mai noi pieţe, dar cu dimensiuni deja notabile şi care pot juca, în viitor, un rol de importanţă crescândă în tranzacţiile cu titluri.

b. Tipul de titluri. Conform acestui criteriu există, în principal: − piaţa de acţiuni – piaţa de tranzacţionare a acţiunilor comune (ordinare) şi

a celor preferenţiale, precum şi a altor tipuri de acţiuni ce acordă drepturi reziduale asupra veniturilor emitenţilor;

− piaţa de obligaţiuni – piaţa de tranzacţionare a oricărei creanţe ce presupune plăţi periodice ale cupoanelor şi rambursarea fondului de împrumut la data scadentă;

− piaţa titlurilor de stat – piaţa titlurilor de valoare puse spre vânzare populaţiei şi persoanelor juridice de către stat.

c. Proceduri de tranzacţionare. Conform acestui criteriu există: − piaţa de licitaţie – piaţa în cadrul căreia tranzacţionarea este controlată de

o a treia parte (numită şi agent de piaţă), în funcţie de suprapunerea preţurilor ordinelor de cumpărare sau de vânzare, în cazul anumitor titluri. Tranzacţiile sunt efectuate la acele preţuri pentru care există şi cerere şi ofertă. Piaţa este impersonală, în sensul că identităţile celor ce vând sau cumpără sunt necunoscute;

− piaţa de negociere – piaţa în cadrul căreia cei ce vând sau cumpără negociază între ei volumul şi preţul titlurilor în mod direct sau printr-un agent: broker sau dealer. Dacă o tranzacţie este încheiată de către dealer sau broker,

343

identitatea unei părţi rămâne necunoscută celeilalte. Acest tip de piaţă este util pentru titlurile inactive şi pentru tranzacţiile de valori foarte mari, care pot determina fluctuaţii pe termen pe piaţa de licitaţie, până în momentul în care vor exista destule ordine în cealaltă parte a pieţei. Negocierea acordă timp pentru identificarea ofertanţilor şi cumpărătorilor şi, de asemenea, pentru recalcularea preţului sau volumului tranzacţiei. Piaţa de negociere se mai numeşte şi piaţa inter-dealeri.

d. Locul tranzacţionării. Conform acestui criteriu există: − piaţa organizată – piaţa cu reguli de tranzacţionare stabilite, de regulă,

după principiile de lucru ale pieţei de licitaţie, la un sediu central cu localizare certă. Acţiunile sunt tranzacţionate în cadrul unui astfel de tip de piaţă;

− piaţa „Over-The-Counter” (OTC) – piaţa constituită din birourile dealerilor, brokerilor şi ale emitenţilor de titluri secundare (bănci comerciale, companii de asigurări). Pentru ca aceste tranzacţii să se desfăşoare în multe locuri, ea este „construită” prin telefon, telex sau computer. Aceste pieţe sunt, în principal, pieţe de negociere, obligaţiunile fiind obiectul principal al tranzacţiilor.

e. Dinamica şi riscul tranzacţiilor. Conform acestui criteriu există: − piaţa la vedere – piaţa pe care titlurile sunt tranzacţionate pentru livrare şi

plata imediată. „Imediat” este definit de către piaţă şi are formă variată, în funcţie de tipurile de titluri. Mai este folosită şi denumirea de piaţă de numerar. Principala caracteristică a acestei pieţe este reglarea imediată a tranzacţiilor. Tipurile de valori mobiliare cotate pe un astfel de tip de piaţă fac obiectul tranzacţiilor de valoare redusă;

− piaţa anticipată (forward) – principala piaţă ce permite cele mai diverse tranzacţii cu titluri. Caracteristica ei majoră este constituită de faptul că operaţiile de vânzare-cumpărare sunt achitate o dată pe lună, în ziua de lichidare. Tranzacţiile sunt efectuate pentru un anumit volum de titluri, numit cotaţie;

− piaţa „futures” – piaţa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în vederea unor livrări şi plăţi viitoare. Instrumentul comercial se numeşte contract futures. Titlurile comercializate ce sunt stipulate în contract pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte de data scadentă menţionată în contract. Dacă un contract futures este tranzacţionat „Over-The-Counter” prin negociere, el se va numi contract anticipat;

− piaţa de opţiune (options) – piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titluri cu livrare ulterioară, condiţionată de prevenirea riscului de investiţie. Instrumentul comercial se numeşte contract de opţiune. Contractul va fi executat la alegerea beneficiarului. Cele mai cunoscute tipuri de contracte de opţiune sunt: opţiuni de apel şi opţiune exprimată:

• o opţiune de apel permite deţinătorului să cumpere o anume hârtie de valoare de la un ofertant sau emitent, la un anumit preţ, înainte de scadenţa stabilită;

• o opţiune exprimată permite deţinătorului să vândă o anume hârtie de valoare emitentului acelei hârtii, la un preţ, într-un moment stabilit.

Contractul de opţiune nu este obligatoriu să fie executat imediat, putând fi ţinut până la scadenţă.

f. Intensitatea zilnică a tranzacţiilor. Conform acestui criteriu există: − piaţa permanentă – piaţa în cadrul căreia, pentru un titlu, se înregistrează o

succesiune de cotaţii bursiere în timpul unei şedinţe (call-over). Principiul acestei pieţe este executarea comenzilor în timp util şi cotaţia diferitelor cursuri pe durata întregii zile. De obicei, aceste pieţe publică zilnic 4 cursuri: preţul de deschidere, cel mai mare preţ al zilei, cel mai scăzut preţ al zilei, preţul de închidere;

344

− piaţa de apel – piaţa în cadrul căreia cotaţiile tranzacţiilor se efectuează prin stabilirea unui preţ de echilibru la o oră de echilibru.

g. După modul în care se procură şi se tranzacţionează banii. Conform acestui criteriu există:

− pieţe de datorie – pieţe caracterizate prin instrumente care, în general, raportează dobândă la perioade fixe, pentru împrumuturi acordate pe perioade cuprinse între 12 luni şi 30 de ani. Din această cauză, respectivele pieţe mai sunt cunoscute şi sub denumirea de pieţe de venituri fixe (Fixed Income Markets). Aceste pieţe implică angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung;

− pieţe de titluri de valoare – pieţe care, de asemenea, angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung, dar, în acest caz, împrumutătorului nu i se plăteşte dobândă. În schimb, firma care angajează împrumutul emite acţiuni (stocks sau shares) în favoarea investitorilor, care devin, astfel, coproprietari ai respectivei societăţi – cu alte cuvinte devin deţinători de cote-părţi (acţionari) din capitalul unei companii. În funcţie de cât de bine performează respectiva firmă, investitorii pot beneficia sau nu pot beneficia de plăţi de dividende pe acţiunile pe care le deţin.

Principalele caracteristici ale pieţelor de capital sunt: a) negociabilitatea: angajarea de împrumuturi băneşti şi investirea sunt

realizate prin utilizarea de instrumente financiare care sunt negociabile. Aceasta înseamnă că titlul de proprietate poate fi transferat în orice moment;

b) finanţarea nebancară: emitentul de pe pieţele de capital nu angajează împrumuturi băneşti direct de la o bancă comercială, ci emite instrumente financiare în scopul vânzării lor către investitori;

c) termenul de scadenţă: în general, termenul de scadenţă – perioada pentru care se acordă sau se angajează împrumuturi băneşti – este mai mare de un an;

d) instrumente financiare: pe piaţa de capital, instrumentele de datorie, cum ar fi obligaţiunile, sunt emise cu precizarea termenului de scadenţă, a dobânzii care trebuie plătită şi a termenului de plată. În cadrul pieţelor de titluri de valoare, acţiunile care se emit reprezintă părţi din capitalul unei societăţi.

3. EMITENŢII

Emitenţii de valori mobiliare sunt persoane juridice care, pentru a-şi dezvolta

proiectele, afacerea sau pentru a-şi acoperi necesităţile pe termen scurt sau lung apelează la banii publici. Sunt două categorii de emitenţi de valori mobiliare: statul, prin organele administraţiei publice centrale şi locale, şi societăţile comerciale sau corporaţiile. Societatea deschisă este o societate comercială pe acţiuni constituită prin subscripţie publică sau o societate comercială pe acţiuni emitentă de valori mobiliare din care cel puţin o categorie face sau a făcut obiectul unei oferte publice regulat promovate. Potrivit Legii nr. 31/1990, republicată şi completată cu prevederile OUG nr. 28/2002, condiţiile pentru înfiinţarea unei societăţi deţinute public sunt: capital social: minim. 1 miliard lei; numărul de acţionari: minim 100; Actul de înfiinţare: Contract şi Statut sau Act Constitutiv al societăţii. Sunt două modalităţi de deschidere a societăţii, şi anume: în mod direct: o societate comercială se consideră a fi deţinută public în momentul în care face o ofertă publică primară iniţială de vânzare de valori mobiliare sau în cazul înfiinţării prin subscripţie publică; în mod indirect: deschiderea societăţii se poate face şi de către un acţionar care deţine mai mult de 10% din capitalul social al emitentului şi care doreşte să-şi vândă acţiunile printr-o oferta publică secundară iniţială de

345

vânzare de acţiuni. Cotarea şi tranzacţionarea valorilor mobiliare la BVB prezintă următoarele zece mari avantaje:

a) creşterea lichidităţilor valorilor mobiliare; b) creşterea rapidităţii efectuării transferului dreptului de proprietate; c) atragerea continuă de rezerve băneşti de pe piaţa de capital; d) creşterea prestigiului societăţii; e) creşterea interesului mass-media şi al publicului faţă de societate; f) apariţia unei valori recunoscute pe piaţă, care poate constitui un reper

pentru creditorii societăţii emitente, pentru creditorii deţinătorilor de valori mobiliare şi pentru cazul unor fuziuni de societăţi comerciale;

g) mărirea alternativelor de finanţare; h) cointeresarea angajaţilor prin distribuirea de acţiuni; i) creşterea interesului investitorilor străini faţă de societate; j) creşterea posibilităţii înscrierii valorilor mobiliare ale societăţii la cota altor

burse recunoscute pe plan internaţional.

4. INTERMEDIARII (SOCIETĂŢILE DE SERVICII DE INVESTIŢII FINANCIARE – SSIF)

O societate de servicii de investiţii financiare (SSIF) este persoana juridică,

înfiinţată sub forma de societate pe acţiuni, emitentă de acţiuni nominative şi care funcţionează conform autorizării şi sub supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (CNVM) cu scopul prestării de activităţi profesionale constând în operaţiuni cu valori mobiliare, instrumente financiare sau drepturi aferente acestora, pe cont propriu sau în numele unor terţi, şi servicii accesorii sau conexe, respectiv servicii de investiţii financiare. În vederea obţinerii autorizaţiei de a efectua servicii de investiţii financiare, societăţile de servicii de investiţii financiare, persoane juridice române, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii având obligaţia de a le menţine pe toată durata lor de funcţionare:

a) obiect de activitate exclusiv prestarea de servicii de investiţii financiare; b) capital minim social subscris şi integral vărsat, stabilit în funcţie de tipul

serviciilor de investiţii financiare prestate, cu obligaţia menţinerii unui minim de capital net.

Există trei categorii de societăţi de servicii de investiţii financiare: a) care acţionează în contul clienţilor (brokeri); b) care acţionează pe cont propriu (dealeri); c) care „fac piaţa” (market makeri). Societăţile de servicii de investiţii financiare îndeplinesc patru funcţii, şi

anume: a) generează un mecanism de atragere a capitalului prin punerea în legătură a celor

care au bani (investitori) cu cei care au nevoie de bani (emitenţi, societăţi, guverne); b) generează un mecanism al preţurilor pentru evaluarea investiţiilor; c) generează pentru investitori un mecanism de transformare a investiţiilor în

lichidităţi; d) participă la proliferarea produselor pieţei.

5. INVESTITORII Investitorii sunt deţinătorii de capital monetar care investesc în produse

specifice pieţei de valori mobiliare şi care îşi asumă riscurile acestei investiţii. Prin

346

surplusul de economii de care dispun şi pe care doresc să le facă cât mai profitabile, vin în întâmpinarea emitenţilor şi fac posibilă dezvoltarea activităţii acestora. Principalele reguli care asigură succesul unui program de investiţii sunt: „Nu puneţi niciodată toate ouăle într-un singur coş”; „Nu investiţi niciodată în ceva decât dacă înţelegeţi bine cum funcţionează acest ceva”; „Nu investiţi niciodată în ceva pe care nu îl puteţi urmări periodic”. Înfiinţarea şi funcţionarea organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), cu instituţiile şi operaţiunile specifice acestora se face în vederea mobilizării economiilor băneşti şi orientării acestora către plasamente şi investiţii, pe principiile diversificării şi administrării prudente a riscului de portofoliu, în condiţii adecvate de protecţie a investitorilor. Organisme de plasament colectiv în valori mobiliare sunt fondurile deschise de investiţii şi societăţile de investiţii. Un fond deschis de investiţii cuprinde totalitatea contribuţiilor băneşti atrase la acest fond printr-o ofertă publică continuă de unităţi de fond, a activelor achiziţionate şi a beneficiilor rezultate prin investirea unor astfel de resurse sub forma unui portofoliu diversificat de valori mobiliare. Societăţile de investiţii au ca obiect exclusiv de activitate plasarea în valori mobiliare a resurselor financiare obţinute exclusiv prin emiterea şi vânzarea către public a acţiunilor lor.

6. PARTICIPANŢII AUXILIARI

Consultanţa de plasament în valori mobiliare este activitatea consultanţilor de

plasament în valori mobiliare, o activitate realizată de persoane autorizate de CNVM şi constă în prestarea, cu titlu profesional, de servicii de analiză a valorilor mobiliare, de selectare a portofoliului, de evaluare, precum şi în publicarea de opinii şi recomandări în legătură cu vânzarea şi cumpărarea de valori mobiliare. Consultantul de plasament în valori mobiliare este persoana fizică legal autorizată care, în nume propriu sau în calitate de angajat al unei persoane juridice având ca obiect unic de activitate consultanţa în domeniul financiar, efectuează: analiza caracteristicilor valorilor mobiliare, la cererea clientului; activităţi de analiză a caracteristicilor pieţei valorilor mobiliare într-o anumită perioadă, la cererea clientului; analiza eficienţei investiţilor într-o anumită valoare mobiliară, la cererea clientului; înaintarea de recomandări cu privire la dobândirea sau înstrăinarea unor valori mobiliare; acordarea de consultanţă financiară organismelor colective de investiţii şi plasament în valori mobiliare în vederea selectării portofoliului acestora, precum şi publicarea studiilor efectuate în domeniul valorilor mobiliare şi al pieţei valorilor mobiliare.

Auditul financiar reprezintă activitatea de examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari, a unei opinii asupra situaţiilor financiare, în conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internaţionale de audit şi adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România. Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului activităţilor entităţii economice în scopul furnizării unei evaluări independente a managementului riscului, controlului şi proceselor de conducere a acestuia.

7. INSTRUMENTE FINANCIARE (I)

Conform Legii 297 ⁄ 2004 privind piaţa de capital, instrumente financiare înseamnă: a) valori mobiliare; b) titluri de participare la organismele de plasament colectiv;

347

c) instrumente ale pieţei monetare, inclusiv titluri de stat cu scadenţă mai mică de un an şi certificate de depozit;

d) contracte futures financiare, inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri;

e) contracte forward pe rata dobânzii, denumite în continuare FRA; f) swap-uri pe rata dobânzii, pe curs de schimb şi pe acţiuni; g) opţiuni pe orice instrument financiar prevăzut la lit.a) – d), inclusiv

contracte similare cu decontare finală în fonduri; această categorie include şi opţiuni pe curs de schimb şi pe rata dobânzii;

h) instrumente financiare derivate pe mărfuri; i) orice alt instrument admis la tranzacţionare pe o piaţă reglementată într-un

stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de admitere la tranzacţionare pe o astfel de piaţă.

Instrumentele financiare derivate sunt instrumentele definite la lit. d), g), h), combinaţii ale acestora, precum şi alte instrumente calificate astfel prin regle-mentări ale CNVM.

Valorile mobiliare se caracterizează prin formalism, literalitate, caracter autonom şi caracter negociabil. Instrumentele tipice emise pe pieţele de datorie cu venituri fixe sunt cunoscute sub denumirea de obligaţiuni şi certificate. Instrumentele emise pe piaţa titlurilor de valoare sunt denumite acţiuni. Instrumentele pieţei titlurilor de valoare sunt: acţiunile şi emisiunile de acţiuni; valorile mobiliare legate de titluri de valoare; produsele derivate. Acţiunile conferă deţinătorilor lor (acţionari) dreptul la vot, dreptul la informare, dreptul la dividende şi dreptul asupra activelor. Rentabilitatea unei acţiuni este determinată de dividendul net pe care îl aduce deţinătorului şi de valoarea sa de piaţă, care se analizează în funcţie de preţul de cumpărare. Riscul unei acţiuni reprezintă producerea unor evenimente, care pot duce la pierderea avantajelor pe care deţinerea acţiunilor le asigură posesorilor. Pe pieţele financiare sursele de risc sunt mediul economic general, inflaţia, mediul extern al firmei şi mediul economic internaţional. Principalii indicatori de estimare a rentabilităţii aşteptate de investitori sunt rentabilitatea sperată, abaterea standard şi varianţa. Caracterizarea fiecărui titlu prin gradul său de răspuns la fluctuaţiile pieţei se poate face cu ajutorul regresiei liniare între rentabilităţile periodice ale pieţei şi rentabilităţile fiecărei investiţii pe o dreaptă de regresie examinată prin intermediul unei ecuaţii.

Manipularea poate fi definită drept orice activitate întreprinsă de o persoană sau de un grup de persoane, destinată să determine ca preţurile să aibă o comportare deviată, alta decât cea firească, în condiţii de cerere şi ofertă necontrolate sau neinspirate.

8. INSTRUMENTE FINANCIARE (II)

Obligaţiunea este un titlu de credit cu venit fix care îndeplineşte funcţia

de mobilizare de capitaluri pe termen lung pentru sprijinirea realizării unor obiective ale statului sau ale unor particulari. El este deci un împrumut, intern sau extern. Pentru ca acest împrumut să poată avea loc trebuie îndeplinite, cumulativ, anumite condiţii. Obligaţiunile se pot clasifica după mai multe criterii. Obligaţiunilor convertibile le sunt specifici o serie de indicatori, cum ar fi: preţul de conversie, coeficientul de conversie, prima de conversie. Obligaţiunile cu

348

warant au un preţ de exercitare a warantului şi, dacă warantul este exercitat, o plată suplimentară. Atât obligaţiunile convertibile, cât şi cele cu warant au o serie de avantaje şi dezavantaje, pentru emitenţi şi pentru investitori. Principalul emitent de titluri financiare este statul care poate emite mai multe tipuri de obligaţiuni. În Statele Unite ale Americii, obligaţiunile municipale emise după Legea Reformei Fiscale în vigoare de la 15 august 1986 pot fi: obligaţiuni de interes public, obligaţiuni de interes privat sau obligaţiuni de interes neguvernamental. Euroobligaţiunile sunt titluri de creanţă care se emit de către sindicate bancare internaţionale pe alte pieţe decât ţara împrumutătoare şi pot fi: euroobligaţiuni ordinare sau clasice, euroobligaţiuni convertibile şi euro-obligaţiuni cu warant. Obligaţiunile pot fi evaluate cu ajutorul unor indicatori specifici. Operaţiunile cu obligaţiuni se aplică la tranzacţii pe piaţa secundară, tranzacţii încheiate în cadrul unei oferte publice primare, tranzacţii dispuse prin hotărâri judecătoreşti, tranzacţii determinate prin reglementări ale CNVM şi transferuri directe.

Titlurile de stat sunt înscrisuri emise de Ministerul Finanţelor Publice ce se constituie în împrumuturi ale statului în moneda naţională şi/sau valută de la populaţie şi persoane juridice. Aceste împrumuturi sunt cunoscute sub denumirea de datorie internă a statului şi sunt folosite, în principal, pentru finanţarea deficitului bugetar. Ele pot fi cu discount sau purtătoare de dobândă.

Bursa creează un mediu aleatoriu în care rentabilităţile şi riscurile plasamentelor stau la baza comportamentului investitorilor atraşi de mirajul câştigurilor peste noapte. În deciziile lor, operatorii pot ţine cont, pe de o parte, în cazul investiţiilor trecute pentru aceleaşi valori mobiliare, de tendinţa centrală a evoluţiei trecute pe care o proiectează în viitor, considerând că restul condiţiilor rămâne neschimbat. În acest caz, în calculele lor, ei determină media şi abaterea medie din perioada statistică. Pe de altă parte, operatorii îşi pot orienta investiţiile lor spre valori mobiliare emise de societăţi, tehnologii, produse, pieţe noi. În acest caz, investitorii sunt puşi în situaţia de a evalua starea pieţei (optimistă, staţionară, pesimistă) calculând speranţa de rentabilitate şi speranţa rentabilităţilor viitoare în raport cu trendul determinat.

9. INSTRUMENTE FINANCIARE (III)

Valorile mobiliare derivate reprezintă acele produse bursiere care

rezultă din contractele dintre emitenţi (vânzători) şi beneficiari (cumpărători) prin care se prevede că acestora din urmă li se conferă drepturi asupra unor active (titluri financiare, valute, mărfuri ş.a.) ale emitentului la o scadenţă viitoare, conform prevederilor contractului. De aici deosebirea de valorile mobiliare primare, care privesc exclusiv venituri monetare, de unde şi caracteristica de valori mobiliare derivate. Un produs derivat este un contract financiar, între două sau mai multe părţi, care derivă din valoarea viitoare a unui activ de referinţă. Sunt patru tipuri de produse derivate, şi anume: contractele forward; contractele futures; contractele de opţiuni; tranzacţiile swap. Contractul forward este o înţelegere între două părţi, emitent şi deţinător, convenită la momentul 0t , prin care deţinătorul se angajează să cumpere un activ de bază la o dată viitoare T ),( 0tT f data expirării, numită şi dată de livrare, la preţul stabilit iniţial ,

0tK preţ de livrare

(delivery price), contract care se încheie pe pieţele OTC. Contractul futures (viitor) reprezintă înţelegerea dintre două părţi de a vinde sau de a cumpăra un anumit activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la un preţ şi la o dată prestabilite.

349

Utilizatorii contractelor futures sunt hedgerii, speculatorii şi arbitrajeurii. Opţiunile sunt contracte care se încheie între un vânzător (writer) şi un cumpărător (holder). Potrivit contractului, cumpărătorul are dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau de a cumpăra un activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la o dată prestabilită, în schimbul plăţii unei prime către vânzător. Piaţa swap-urilor constă din schimbarea unui avantaj financiar, pe care un jucător de pe piaţă îl deţine pe o piaţă, contra unui avantaj echivalent al unui alt jucător de pe piaţă, pe o piaţă diferită. Schimbul reciproc de plăţi asociat swap-ului, şi care rezultă din acesta, aduce beneficii ambelor părţi implicate.

Instrumentele financiare sintetice rezultă din combinarea de contracte futures de vânzare şi de cumpărare, din combinarea de opţiuni put şi call, din combinaţii între diferite tipuri de futures şi opţiuni sau reprezintă titluri financiare de tip „coş” (exemplu: contractele pe indici de bursă).

10. BURSA DE VALORI

Caracteristica principală a bursei de valori este întâlnirea în acelaşi loc

şi în acelaşi timp a unei multitudini de cumpărători şi de vânzători, care tranzacţionează simultan mai multe obiecte. Bursa îndeplineşte anumite funcţii macroeconomice, microeconomice şi la nivel individual. Existenţa ei datează încă din secolul al XIV-lea, bursa funcţionând pentru prima dată în oraşele-state Genova, Florenţa şi Veneţia. Structura organizatorică a bursei de valori este diferită de la o ţară la alta şi depinde de cadrul legislativ general, de statutul juridic şi de rolul pe care bursa este solicitată să-l joace în viaţa economico-socială. Organele de conducere ale bursei sunt:

1) comitetul bursei; 2) comisiile speciale:

a) Comisia de Înscriere la Cotă; b) Comisia de Etică şi Conduită; c) Comisia de Dezvoltare, Produse Noi;

3) directorul general al bursei; 4) directorii generali adjuncţi. Compartimentele bursei sunt:

A. Direcţia Membri şi Emitenţi compusă din: a) Serviciul Membri; b) Serviciul Emitenţi;

B. Direcţia Operaţiuni Bursiere şi Informatică compusă din: a) Serviciul Tranzacţionare şi Supravegherea Pieţei; b) Serviciul Registrul Bursei; c) Serviciul Compensare şi Control al Decontării; d) Serviciul Informatică;

C. Direcţia Relaţii cu Publicul şi Cercetare-Dezvoltare având în compunere: a) Serviciul Relaţii cu Publicul; b) Serviciul de Cercetare-Dezvoltare;

D. Direcţia Juridică; E. Direcţia Economică; F. Compartimentul Control Intern.

Clasificarea burselor: • După varietatea tranzacţiilor pe care le mijlocesc: a) burse generale, unde se tranzacţionează o gamă variată de mărfuri sau

valori mobiliare;

350

b) burse specializate, unde se tranzacţionează o singură categorie de produse, fie mărfuri, fie valori mobiliare.

• După obiectul tranzacţiilor: a) burse de mărfuri, unde se negociază contracte tip de vânzare/cumpărare

de mărfuri – cantitativ măsurabile şi calitativ omogene; b) burse de valori, unde obiectul tranzacţiilor îl constituie diferite valori

mobiliare; c) burse valutare sau de devize, unde se tranzacţionează diferite tipuri de

valute sau devize; d) burse complementare comerţului internaţional, cum sunt bursele de

asigurări, bursele de navlu ş.a. • După posibilitatea de acces la calitatea de membru: a) burse închise, unde numărul de locuri este limitat, un terţ neputând

dobândi calitatea de membru decât dacă obţine un loc din partea unui titular (de exemplu, NYSE);

b) burse deschise, unde numărul de locuri nu este limitat, iar membrii se împart în membri fondatori şi membri asociaţi.

• După forma de organizare: a) burse private, înfiinţate de particulari, de multe ori sub forma societăţilor

pe acţiuni, asociaţii comerciale sau camere de comerţ; b) burse publice, înfiinţate şi supravegheate de către stat; c) burse mixte, care îmbină caracteristici specifice burselor private şi bur-

selor publice. Membrii Asociaţiei Bursei sunt societăţile de servicii de investiţii financiare

(intermediarii) ce solicită şi primesc din partea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare Autorizaţia de Negociere în Bursă. Calitatea de membru al Asociaţiei Bursei este dobândită la data înscrierii societăţii de servicii de investiţii financiare autorizate să negocieze în Bursă în Registrul de Asociaţi. În desfăşurarea activităţii lor, membrii Asociaţiei Bursei vor respecta principiile şi normele prevăzute de Codul de Etică şi Conduită, adoptat de Comitetul Bursei.

Ordinele bursiere sunt de mai multe categorii, ele încercând să satisfacă diferitele situaţii probabile şi diferitele interese ale operatorilor economici. Pot fi utilizate următoarele tipuri de ordine bursiere:

a) ordinul de piaţă („au mieux” sau „market order”); b) ordinul limită („cours limité”, „limit order”); c) ordinul la limită sau cu clauza „la un preţ mai bun”; d) ordinul stop sau de limitare a pierderii („stop loss order”); e) ordinul care poate fi dat folosind expresiile „în jurul”, „cu atenţie”, „cu

grijă”, „la aprecierea”. Mecanismul cotării este flexibil şi adaptat tipului de piaţă bursieră, respectiv

piaţă continuă sau piaţă intermitentă. Tehnicile de cotare sunt şi ele diverse, fiecare bursă putând să-şi aleagă tehnica de cotare cea mai potrivită pentru ea:

a) anunţarea publică a ordinelor (tranzacţionare la ring); b) „prin casier”; c) înscrierea pe tablă; d) cotarea în „groapă” („pit trading”); e) cotarea pe blocuri de titluri („block trading”); f) cotarea electronică. Cota Bursei de Valori Bucureşti este structurată pe următoarele sectoare: a) Sectorul valorilor mobiliare emise de persoane juridice române;

351

b) Sectorul obligaţiunilor şi al altor valori mobiliare emise de către stat, judeţe, oraşe, comune, de către autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale şi de către alte autorităţi;

c) Sectorul Internaţional. Sectorul valorilor mobiliare emise de persoane juridice române este

organizat pe trei categorii: a) Categoria a II-a sau Categoria de bază; b) Categoria I; c) Categoria plusului de transparenţă, denumită Categoria PLUS. Pentru înscrierea unei societăţi la una dintre categoriile menţionate este

necesară respectarea anumitor cerinţe şi prezentarea anumitor documente.

11. PIAŢA EXTRABURSIERĂ Orice valoare mobiliară care nu este cotată la nici o bursă de valori poate fi

tranzacţionată pe piaţa RASDAQ (BER – Bursa Electronică RASDAQ). Tranzacţiile pe această piaţă sunt efectuate numai de către Societăţile de servicii de investiţii financiare autorizate şi supravegheate de CNVM. Programul utilizat de RASDAQ este sistemul Portal. În prezent se duc tratative de fuziune sau absorbţie între BVB şi BER. Pentru piaţa extrabursieră a fost creată o familie de indici, după mai multe criterii, sub rezerva actualizării ei permanente.

12. SISTEMULUI BURSIER COMPARATIV CU SISTEMUL BANCAR

Bursa de valori reprezintă cea mai serioasă concurentă pentru sistemul

bancar. Economia se poate consolida atât prin dezvoltarea sistemului bancar – exemplul Europei Continentale (Germania), cât şi prin dezvoltarea burselor şi a fondurilor de investiţii, ca în cazul ţărilor anglo-saxone. Aşadar, atât bursa de valori, cât şi sistemul bancar prezintă avantaje specifice. Ambele sisteme dovedesc o convergenţă teleologică economico-financiară. Diferenţele dintre bursa de valori şi sistemul bancar privesc: 1) misiunea şi funcţiile îndeplinite; 2) caracteristicile care conferă specificitatea fiecărei entităţi; 3) indicatorii de evaluare a performanţelor economico-financiare şi 4) conţinutul managementului.

Compararea naturii bursei de valori, inima pieţei de capital, cu cea a sistemului bancar poate convinge asupra convergenţei economico-financiare teleologice a celor două entităţi.

Studiul comparativ îl concepem în patru trepte, după cum urmează: 1. Misiunea şi funcţiile îndeplinite Acestea sunt enumerate în tabelul 1.

Tabelul 1 Misiunea şi funcţiile pieţei de capital şi sistemului bancar

Piaţa de capital Sistemul bancar MISIUNEA

Alocarea resurselor financiare latente, ca un vehicul, pentru mobilizarea populaţiei şi a capitalului pentru dezvoltare, prin care ea este un semnal al performanţelor şi un barometru al stării economiei.

Depozitar al unei părţi importante din masa monetară, creează bani prin depozitele pe care le primesc, acţionează ca intermediar la conversia depozitelor în investiţii, creează informaţie superioară şi cumulează principalele instituţii prin care este pusă în practică politica monetară.

352

FUNCŢIILE Funcţiile tehnice: – emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de titluri financiare ale emitenţilor sau debitorilor către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere valori mobiliare; – negocierea de valori mobiliare, cu con-diţia ca acestea să fie vândute şi transfor-mate în lichidităţi de primii lor posesori şi mai înainte de scadenţă. Funcţiile economice: – concentrarea ofertei şi cererii compa-niilor listate; – transferarea riscului inclus în investiţiile companiilor; – realizarea protecţiei acţionarilor; – realocarea eficientă a resurselor finan-ciare disponibile către sectoarele productive ale economiei.

Funcţiile Băncii Centrale: − asigurarea stabilităţii preţurilor şi a monedei naţionale; − supravegherea preventivă a sistemului bancar; − reglementarea sistemului bancar prin sta-bilirea unui cadru general, care permite desfăşurarea activităţilor financiar-bancare pe principiile concurenţei şi menţinerea contro-lului asupra mişcărilor de bani în economie. Funcţiile băncilor comerciale: − asigurarea informaţiilor financiare nece-sare pentru facilitarea acordării creditelor de către deţinătorii unui surplus de resurse către cei care resimt lipsa acestora; − reprezintă un important sistem circulator al banilor în economie pe calea unui transfer care creează „rute ocolitoare”, „bucle” în cadrul fluxurilor monetare.

2. Caracteristicile care conferă specificitatea (varianţa) entităţii O ilustrare comparativă, în acest sens, este prezentată în tabelul 2.

Tabelul 2 Compararea caracteristicilor bursei de valori cu cele ale sistemului bancar

Caracteristici Bursa de valori Sistemul bancar Instituţia centralizatoare – Comitetul Indicelui; – Banca Centrală; Originea investiţiilor – economiile; – creditele; Costul investiţiilor – zero; – rata dobânzii; Garantarea resurselor in-vestiţionale atrase

– nu este cazul;

– se cere;

Tipul de finanţare – direct; – indirect; Viteza atragerii resurselor investiţionale

– lentă;

– mare;

Riscurile specifice 1) riscul inflaţional; 2) riscul afacerii; 3) riscul opţional; 4) riscul pieţei; 5) riscul creditului; 6) riscul solvabilităţii; 7) riscul lichidităţii (vanda-bilităţii); 8) riscul schimbării cadru-lui legislativ;

1) riscul de nerambursare; 2) riscul de lichiditate; 3) riscul de imobilizare; 4) riscul de rată a dobânzii; 5) riscul de selectivitate a creditului;

Dimensiunea riscului – mare; – moderată; Gradul de incertitudine – mare; – moderat; Calculul performanţelor 1) valoarea titlurilor mobi-

liare pe piaţă; 2) dividendele;

1) rata rentabilităţii financiare; 2) rata rentabilităţii econo-mice;

Coeficientul speculativ – mare; – moderat; Capacitatea de manipulare – foarte mare; – redusă; Echilibrul – echilibrul bursier este

permanent; – echilibrul monetar este un deziderat;

353

Caracteristici Bursa de valori Sistemul bancar Ţinta echilibrului – creşterea indicilor

bursieri; – egalitatea dintre cererea şi oferta de monedă;

Influenţa asupra sectoru-lui social

– mică direct şi mare indirect.

– foarte mare şi directă.

3. Evaluarea performanţelor economico-financiare Diferenţele arătate între caracteristicile celor două entităţi îşi găsesc expresia

cea mai concludentă în indicatorii prin care se măsoară performanţele economico-fi-nanciare (tabelul 3).

Tabelul 3 Evaluarea performanţelor bursei de valori şi ale sistemului bancar

Bursa de valori Sistemul bancar Total Piaţă: – valoarea tranzacţionată totală (acţiuni listate şi nelistate, obligaţiuni) – mil. USD (mld. ROL). Societăţi listate: – număr societăţi; – capitalizarea bursieră – mil. USD (mld. ROL); – valoarea tranzacţionată – mil. USD (mld. ROL); – rata valorii tranzacţionate; – PER piaţă; – preţ piaţă/valoarea nominală; – randamentul dividendului.

Indicatori de rentabilitate: – rentabilitatea capitalului propriu ROE (return on equity); – rentabilitatea activelor ROA (return of assets); – marja dobânzii; – ponderea pierderilor din credite în total credite; – rata solvabilităţii patrimoniale. Indicatori de risc: – riscul de credit; – riscul de lichiditate; – riscul ratei dobânzii; – riscul insolvabilităţii.

4. Conţinutul managementului Misiunea şi funcţiile pieţei de capital şi ale sistemului bancar îşi regăsesc conver-

genţa în conţinutul specific al managementului celor două entităţi economice (tabelul 4) care, din acest motiv, apar ca veritabile alternative de finanţare a economiei naţionale.

Tabelul 4 Managementul pieţei de capital comparativ cu managementul bancar

Piaţa de capital Sistemul bancar Urmărind scopul capitalizării societăţilor comerciale utilizând emisiunea de titluri de valoare prin ofertă publică sau plasamente private, piaţa de capital sprijină interesele economice ale operatorilor: – băncile beneficiază de o sursă perma-nentă de fonduri fără a se solicita plăţi fixe sau dobânzi. Finanţarea cu ajutorul acţiu-nilor poate permite acumularea acelor fonduri mari de plată care sunt necesare pentru rambursarea obligaţiilor; – întreprinzătorii beneficiază de scăderea riscului şi de capitalul necesar începerii şi derulării unor afaceri.

Urmărind scopul de a satisface diversele dorinţe, atât ale celor care împrumută, cât şi ale celor care dau împrumuturi în econo-mie, sistemul bancar realizează transferuri de fonduri de la unităţile cu surplus către unităţile cu deficit direct prin împrumuturi sau contracte de capital în calitate de inter-mediar financiar. Satisfacerea acestor dorinţe menţionate se referă la mărimea, maturita-tea, lichiditatea, rambursabilitatea şi riscul creditului solicitat.

Obligaţiunile municipale reprezintă un mijloc de obţinere a unor resurse investiţionale pe care consiliile locale le pot utiliza pentru satisfacerea unor

354

necesităţi ale comunităţilor. Eficienţa emisiunii de euroobligaţiuni depinde de rating-ul de ţară (factorul politic), rating-ul de bancă (factorul economic) şi de forţa de persuasiune în procesul negocierii (factorul psihologic). Datoria externă obligatară angajată în perioada 1996-2000 a avut dobânzi mai mici, o scadenţă medie de 3,8 ani şi o sarcină anuală a datoriei de aproximativ 146 milioane de euro, în timp ce în perioada 2000-2002 au fost emise euroobligaţiuni cu dobânzi mai mari, cu o scadenţă medie anuală de 6 ani şi cu o sarcină anuală a datoriei de aproximativ 290 milioane de euro. În vederea aderării la Uniunea Europeană se are în vedere transformarea instituţiei bursiere în societate pe acţiuni, după ce BVB se va transforma din instituţie de interes public în societate comercială.

13. OPTIMUL PIEŢEI BURSIERE

Dacă formulăm concluzii pe baza situaţiei Bursei de Valori din anul 2003,

atunci constatăm că forţa acesteia izvorăşte din cotarea la Categoria I a numai 2-4 emitenţi, Banca Transilvania S.A. Cluj-Napoca, a căror majorări de capital au început din anul 2000, Banca Română de Dezvoltare S.A. Bucureşti, a căror majorări de capital au început în anul 2002 (ambii emitenţi având un grad de risc ridicat), S.C. S.N.P. PETROM S.A. Bucureşti, intrată la Cotă în anul 2001 şi S.C. ALRO S.A. Slatina, a căror majorări de capital au început în anul 2000.

Rezultă, aşadar, că, pe de o parte, până în anul 2000, Bursa de Valori Bucureşti a fost destul de anemică, iar, pe de altă parte, că distribuţia capitalizării emitenţilor este asimetrică (dezechilibrată), dovedind serioase slăbiciuni ale instituţiei bursiere.

Aşa după cum se arată într-un buletin lunar al Bursei de Valori Bucureşti şi Bursei Electronice RASDAQ, comparaţia dintre piaţa bursieră românească şi alte pieţe bursiere din ţări foste socialiste, este descurajatoare. Indicii din România au avut, în luna martie 2004, creşteri cu mult peste pieţele din Republica Cehă, Polonia şi Ungaria. Deşi valoarea tranzacţionată pe piaţa bursieră a crescut faţă de luna precedentă, aceasta a fost de 33,5 ori mai mică decât în Ungaria (piaţă unde capitalizarea bursieră este doar de 4 ori mai mare decât cea românească), de 36,4 ori mai mică decât cea din Republica Cehă (piaţă cu o capitalizare de 5,5 ori mai mare) şi de peste 63 de ori mai mică decât cea din Polonia (capitalizarea bursei din Varşovia fiind de 10,3 ori mai mare decât capitalizarea pieţei româneşti).

Regula de aur a burselor de valori este următoarea: o piaţă bursieră funcţionează optim, ordonat, atunci când valoarea tranzacţiilor pe majoritatea titlurilor creşte sau scade aproximativ în aceeaşi proporţie sau cu un multiplu, respectiv, demultiplu constant de ori, faţă de cursurile medii ale titlurilor.

14. PERSPECTIVELE PIEŢEI BURSIERE

ÎN ROMÂNIA Reinstaurarea pieţei de capital în România s-a făcut începând cu anul 1992,

când au fost adoptate primele acte normative ce au condus la crearea infrastructurii embrionare a acesteia, după modelul american. Cea mai importantă modificare a legislaţiei în domeniu s-a produs în anul 2002, când s-a adoptat un pachet de legi care îşi propune armonizarea cu legislaţia europeană. În faza actuală a tranziţiei putem afirma că, în România, s-au constituit elementele determinante ale pieţei financiare, cu segmentele ei: piaţa bancară, piaţa de capital şi piaţa asigurărilor.

355

Indicii bursieri au realizat în anul 2004 creşteri spectaculoase, în condiţiile în care majoritatea covârşitoare a titlurilor listate la Cota Bursei de Valori Bucureşti au cunoscut aprecieri semnificative ale cotaţiilor. Indicii BET, BET-C şi BET-FI şi-au depăşit în acest an propriile maxime istorice şi au fost calculaţi la capătul ultimei şedinţe de tranzacţionare din acest an la valori de peste două ori mai mari decât cele înregistrate la finele lui 2003. Creşterea cu +101% pentru indicele BET, cu +104% pentru BET-C şi cu +115% pentru BET-FI arată că randamentele obţinute în acest an de cei care şi-au asumat riscurile asociate plasamentelor în acţiuni au devansat cu mult câştigurile care ar fi fost realizate din investiţii în depozite bancare, valute sau titluri de stat. Mai mult, ritmul de creştere a indicilor bursieri din acest an poziţionează Bursa de Valori Bucureşti în topul pieţelor bursiere europene care au oferit investitorilor cele mai ridicate randamente pentru plasamentele financiare efectuate.

Capitalizarea bursieră totală a BVB s-a apropiat la sfârşitul acestui an de pragul de 12 miliarde USD şi reprezintă acum peste 17% din PIB, diminuând astfel decalajul faţă de pieţele bursiere din ţările cele mai avansate din zona Europei Centrale şi Est: Polonia, Ungaria sau Republica Cehă. Creşterea de peste trei ori a capitalizării Bursei de Valori Bucureşti a fost susţinută de evoluţiile pozitive ale preţurilor de tranzacţionare, de majorări ale capitalului social realizate de unele companii listate, dar şi de apariţia unor noi societăţi comerciale la Cota Bursei. Acţiunile Băncii Comerciale Carpatica, Rompetrol Rafinare Constanţa şi Altur Slatina şi-au făcut în acest an debutul în ringul Bursei şi statisticile de piaţă arată că investitorii au reacţionat pozitiv la diversificarea ofertei de titluri disponibile pentru tranzacţii la BVB.

Valoarea medie zilnică a tranzacţiilor cu acţiuni încheiate la Bursa de Valori Bucureşti a cunoscut la rândul ei o creştere semnificativă: de la 1,3 milioane USD în 2003, la peste 2,9 milioane USD în acest an. Ceea ce reţine atenţia în acest an este diminuarea drastică a ponderii deţinute de ofertele publice de cumpărare în totalul valorii tranzacţiilor realizate la BVB, segmentul Regular al pieţei concentrând majoritatea operaţiunilor negociate la Bursă. De asemenea, s-a putut observa că în anul 2004 investitorii au început să-şi orienteze atenţia şi asupra altor simboluri bursiere decât cele care şi-au câştigat deja statutul de „blue-chips”. Drept urmare, piaţa a devenit mai puţin concentrată, ponderea tranzacţiilor realizate cu cele mai lichide 10 simboluri bursiere în rulajul total al pieţei coborând cu două puncte procentuale: de la 85% în 2003 la 83% în 2004.

Misiunea Bursei de Valori Bucureşti nu este uşoară. Ea trebuie să devină o piaţă eficientă, dominată de reguli corecte, să fie atractivă şi compatibilă cu standardele europene, să devină un factor de influenţă a tendinţelor economice şi instituţionale şi să se constituie într-un mediu de dezvoltare şi iniţiativă antreprenorială prin oferirea de servicii, mecanisme şi norme pentru mobilizarea, atragerea şi alocarea eficientă a resurselor financiare, în condiţii de transparenţă şi siguranţă. În aceste condiţii se prefigurează atingerea următoarelor obiective:

a) realizarea unei pieţe eficiente, cu reguli corecte; b) mobilizarea, atragerea şi alocarea eficientă a resurselor financiare; c) piaţă atractivă şi compatibilă cu standardele europene; d) mediu de dezvoltare şi iniţiativă antreprenorială; e) factor de influenţă asupra evoluţiilor economice şi instituţionale. De mai mult timp, pe piaţa de capital din România se vorbeşte tot mai insistent şi

se pregăteşte fuziunea Bursei de Valori Bucureşti (BVB) cu Bursa Electronică RASDAQ (BER). Această fuziune este parte integrantă din „Strategia de Dezvoltare a Pieţei Bursiere din România”. Surse din interiorul BVB şi BER arată

356

că fuziunea este întemeiată pe următorul criteriu: fuziunea celor două burse nu reprezintă un scop în sine. Decalajul existent între pieţele de capital din regiune şi cea din România impune acest lucru; miza principală a consolidării pieţei de capital este de a oferi un viitor industriei valorilor mobiliare din România, prin reinventarea rolului pe care piaţa bursieră trebuie să-l joace în finanţarea dezvoltării companiilor şi a economiei; o piaţă bursieră cu o altă anvergură în cadrul sistemului financiar din România, care să se apropie de indicatorii de eficienţă şi lichiditate ai pieţelor europene. În perspectiva diversificării instrumentelor financiare devin tot mai atractive obligaţiunile corporatiste. Emitenţii de obligaţiuni corporatiste sunt societăţile comerciale pe acţiuni, constituite în conformitate cu Legea nr. 31/1990, care trebuie să respecte anumite prevederi referitoare la emisiunea de obligaţiuni corporatiste. Actuala tendinţă în conducerea societăţilor pe acţiuni (marilor corporaţii) este guvernanţa corporatistă. În universul economic al zilelor noastre, corporaţia este forma dominantă de organizare a afacerilor. Cele patru caracteristici care au stat la baza succesului acestor corporaţii, care permit cumularea eficientă a unor mari sume de capital investit şi operarea lucrativă a unor tranzacţii cu numeroşi proprietari de firme şi angajaţi sunt: răspunderea limitată a investitorilor; liberul transfer al siguranţei investitorului; personalitatea juridică; managementul centralizat. Fiecare dintre aceste patru caracteristici poate fi privită ca o teorie ce are, la polul opus, un punct de vedere contrastant, din moment ce se creează o serie previzibilă de polemici şi conflicte reprezentând o trăsătură caracteristică permanentă a structurii sistemului corporatist.

15. SISTEMUL DE NEGOCIERE AL BURSEI DE VALORI BUCUREŞTI

Bursa de Valori Bucureşti a trecut de la Sistemul de Tranzacţionare şi Execuţie

Automată (STEA) la sistemul de negociere HORIZON™, aplicabil pe toate segmentele pieţei bursiere: piaţa regular, piaţa odd lot, piaţa deal, pieţele buy-in şi sell-out. Pe fiecare piaţă în parte se utilizează anumite tipuri de ordine de bursă. În general, stările pieţei pot fi: iniţială, predeschidere, deschidere, deschisă, preînchisă, închisă. Bursa de valori trebuie să asigure integritatea pieţei prin supravegherea ei, prin menţinerea unei variaţii maxime de preţ admise pentru o şedinţă de tranzacţionare şi, atunci când este cazul, prin suspendarea tranzacţionării. Componentele principale ale sistemului de tranzacţionare HORIZON™ sunt: bursa, piaţa, simbolul şi entitatea simbol-piaţă. BVB şi-a dezvoltat intern o platformă tehnică separată de tranzacţionare a obligaţiunilor multiple, numită ARENA, cu caracteristici de integrare apropiate platformei principale.

Derularea şi înregistrarea în sistemul BVB a rezultatelor ofertei de obligaţiuni se efectuează în conformitate cu prevederile prospectului de ofertă, iar suportul tehnic utilizat îl constituie sistemul ARENA, sistem integrat de tranzacţionare, compensare-decontare şi înregistrare, dezvoltat de BVB, care dispune de opţiuni ce permit un grad ridicat de performanţă şi flexibilitate.

16. SISTEME DE DECONTARE ŞI COMPENSARE A TRANZACŢIILOR

CU VALORI MOBILIARE Compensarea şi descărcarea de obligaţii contractuale monetizate au devenit, în

ultimul deceniu, o adevărată industrie de servicii financiare complexe. Sistemul de plăţi este un set de aranjamente prin care se înlocuieşte compensarea obligaţiilor de tip barter cu o compensare prin intermediul banilor folosiţi pentru transferul titlurilor de proprietate asupra unor active. Elementele componente ale unui sistem de plăţi

357

sunt: 1) instituţiile care furnizează servicii de plăţi; 2) diversele forme de creanţe transferate; 3) metodele şi mijloacele de transfer al acestor creanţe şi 4) relaţiile contractuale dintre părţile implicate. În general, etapele unei tranzacţii cu valori mobiliare sunt: încheierea tranzacţiei, compensarea tranzacţiei şi decontarea tranzacţiei. Ciclul de decontare este de 3 zile (T+3) după efectuarea tranzacţiilor. Aranjamentele excepţionale strict temporare, cu scadenţă de rambursare de 24 de ore acordate firmelor de brokeraj peste limita de tranzacţionare stabilită în concordanţă cu mărimea capitalurilor lor sunt reprezentate de următoarele facilităţi: brokerii pot beneficia de creditele acordate de băncile de decontare; pot recurge la împrumuturi acordate de BVB din Fondul de Garantare; pot apela la contribuţia tuturor membrilor BVB. Decontarea titlurilor de valoare la RASDAQ se încheie în ziua T+4 când se finalizează decontarea prin operarea efectelor decontării în conturile bancare ale brokerilor şi dealerilor, titulari de plăţi şi încasări în tranzacţiile cu valori mobiliare.

17. INDICII BURSIERI

Indicii bursieri reflectă raportul dintre cererea şi oferta de capital pe piaţa

respectivă şi exprimă evoluţia cursurilor bursiere pe o anumită piaţă. Există două generaţii de indici: generaţia întâi, în structura cărora intră numai acele acţiuni ale căror emitenţi sunt din acelaşi domeniu de activitate, şi indici din generaţia a doua, în structura cărora intră acţiunile unor emitenţi din mai multe domenii de activitate. Indicii se diferenţiază în funcţie de modalitatea de calcul. Cele mai importante relaţii de calcul au în vedere: media aritmetică ponderată şi neponderată; factori care influenţează artificial evoluţia indicilor; indici în lanţ.

Există mai multe criterii de clasificare a indicilor bursieri, aşa cum se arată în tabelul 5.

Tabelul 5 Clasificarea indicilor bursieri

Criteriul Tipurile de indici 1. După valorile mobi-liare în raport cu care se construieşte indicele

a) Indici bursieri pentru acţiuni b) Indici bursieri pentru obligaţiuni c) Indici pentru titlurile emise de fondurile deschise de investiţii şi alte instituţii de acest fel. Exemple: Dow Jones Industrial Average; Standard & Poor’s 500 şi Nasdaq 100 (în SUA); indicii FT-SE (în Marea Britanie); DAX (în Germania); Nikkei şi Topix (în Japonia); CAC-40 (în Franţa); BET, BET-c şi RASDAQ (în România).

2. În funcţie de modul de calcul aferent indicilor pentru acţiuni

a) Indici din prima generaţie Modul de calcul: o simplă medie aritmetică a cursurilor acţiu-nilor componente, ajustată cu un divizor care exprimă diversele modificări ce se petrec asupra acţiunilor componente, cum ar fi fuziuni, divizări sau modificări importante de capital. b) Indici din generaţia a doua Caracteristici: − cuprind un număr mai mare de firme (500 în cazul S&P, 2000 sau chiar 3000 în cazul indicilor Frank Russell); − acţiunile componente aparţin mai multor domenii de activitate (mai puţin în cazul indicilor sectoriali); − metodologia de calcul presupune, de cele mai multe ori, pon-derarea acţiunilor cu cursul bursier sau capitalizarea bursieră). Exemple: Topix, S&P 500, DAX, CAC-40, indicii calculaţi pe piaţa de capital a României.

358

Criteriul Tipurile de indici 3. În funcţie de gradul de cuprindere

a) Indici generali ai pieţei – cuprind acţiuni aparţinând mai multor domenii de activi-tate căutând să exprime cât mai bine structura pieţei respec-tive şi evoluţia economiei în ansamblul ei. Exemple: Nasdaq-100, CAC-40, FT-SE Actuaries 100, DAX, BET. b) Indici sectoriali – reflectă evoluţia unui singur sector al economiei: industria automobilelor, industria extractivă, industria alimentară, industria farmaceutică, transporturi, construcţii, tehnică de calcul şi informatică, publicitate şi mass-media, bănci, asigurări, alte servicii financiare, utilităţi publice etc.

4. În funcţie de intervalul la care sunt calculaţi

a) Indici calculaţi în timp real, de obicei la intervale cuprin-se între 15 secunde şi un minut (majoritatea indicilor exis-tenţi la ora aceasta în lume). b) Indici calculaţi la sfârşitul zilei de tranzacţionare.

5. După apartenenţa valorilor mobiliare care intră în calculul indicelui

a) Indici ce cuprind în portofoliul lor de acţiuni cotate pe o singură piaţă bursieră, fie acţiunile unor firme autohtone, fie ale unor firme străine cotate şi pe piaţa respectivă. b) Indici mondiali, care iau în calcul acţiuni ce cotează pe diverse pieţe ale lumii şi care au criterii suplimentare referi-toare la ţările care intră în calcul, pe lângă criteriile stabilite pentru un titlu individual. Exemple: FT Actuarial World Stock Index, MSCI (calculat de Morgan Stanley), indicii Frank Russell, Dow Jones Euro STOXX, care este calculat pe piaţa europeană cuprinzând ţările care au adoptat moneda euro.

6. În funcţie de tipul pieţei de capital pe care sunt calculaţi

a) Indici specifici pieţei bursiere Exemplu: indicele BET. b) Indici ai pieţei extrabursiere Exemplu: indicele RASDAQ-C.

7. În raport cu instituţia care calculează indicele

a) Indici oficiali, calculaţi de organismele abilitate prin reglementările pieţei de capital respective. Exemplu: indicele BET. b) Indici calculaţi de instituţiile pieţei de capital în cola-borare cu publicaţii financiare. Exemple: „The Wall Street Journal” pentru indicele Dow Jones, „Financial Times” pentru indicii FT-SE. c) Indici calculaţi de diverse publicaţii economico-financiare. d) Indici neoficiali, care sunt indici calculaţi de diverse societăţi de servicii de investiţii financiare, firme de consul-tanţă şi alte instituţii financiare.

Sursa: Anghelache, Gabriela, Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 276-277.

18. ANALIZA BURSIERĂ

Preţurile de piaţă sunt relevante în funcţie de eficienţa pieţei bursiere, adică

de lichiditatea, transparenţa şi securitatea bursei. Indicii Bursei de Valori Bucureşti sunt BET, BET-C şi BET_FI, care se determină după o anumită formulă. Analiza bursieră poate fi grafică sau statistică. Analiza grafică poate evidenţia tendinţa primară şi tendinţa secundară, tunelul crescător sau descrescător, conformaţiile

359

„cap şi umeri” conformaţia „M” sau conformaţia „W”. Există şi multe alte forme grafice. Analiza statistică, mai apreciată de specialişti decât analiza grafică, vizează eficienţa informaţională a pieţei financiare privind integrarea în cursurile bursiere a informaţiilor fundamentale despre valoarea intrinsecă a titlurilor cotate. Analiza statistică se realizează cu anumite formule statistice.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Caracterizaţi pieţele financiare. 2. La ce se referă cvadrupla explozie de la sfârşitul secolului al XX-lea? 3. Care sunt punctele de vedere privind pieţele de capital? 4. Ce tipuri de titluri cunoaşteţi? 5. Ce sunt pieţele de datorie? 6. Ce sunt emitenţii de titluri de valoare? 7. Care sunt categoriile de societăţi de investiţii financiare? 8. Care sunt instrumentele financiare conform Legii 297/2004? 9. Care sunt caracteristicile valorilor mobiliare? 10. Ce este obligaţiunea cu warant? 11. Ce sunt titlurile de stat? 12. Ce sunt valorile mobiliare derivate? 13. Care sunt caracteristicile bursei de valori? 14. Care este regula de aur a burselor de valori? 15. Care sunt perspectivele pieţei bursiere din România? 16. Ce este ciclul de decontare? 17. Prezentaţi clasificarea indicilor? 18. Care sunt componentele analizei bursiere?

TESTE GRILĂ (MODELE) Notă: Teste grilă asemănătoare se vor da la examen. 1. Completaţi cuvântul lipsă: Societăţile de investiţii au ca obiect exclusiv de activitate plasarea în valori

mobiliare a resurselor financiare obţinute exclusiv prin emiterea şi vânzarea către public de____________.

2. Emitenţi de valori mobiliare sunt: 1) statul; 2) întreprinzătorii particulari; 3) societăţile comerciale sau corporaţiile; 4) organismele colective de plasament în valori mobiliare; 5) Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Alegeţi varianta corectă de răspuns. a) (1+2+3+4+5); b) (1+2+4+5); c) (2+3); d) (1+3); e) (1+3+5). 3. Răspundeţi cu Adevărat sau Fals: Sunt indici din prima generaţie Topix, S&P, DAX, CAC-40.

360

4. Răspundeţi cu Adevărat sau Fals: Piaţa de apel este piaţa în cadrul căreia, pentru un titlu, se înregistrează o

succesiune de cotaţii bursiere în timpul unei şedinţe (call-over). 5. Care sunt componentele cvadruplei explozii din deceniile 1980 şi 1990

prin care au trecut structurile financiare şi bancare din lume? 1) componenta juridică; 2) componenta politică; 3) componenta geografică; 4) componenta structurală; 5) componenta tehnică. Alegeţi varianta corectă de răspuns. a) (1+3+4+5); b) (1+2+3+4); c) (2+3+4+5); d) (1+2+4+5); e) (1+3+4+5). 6. Studiul tendinţelor în comportamentul pieţelor financiare se face cu

ajutorul unor teorii: 1) teoria unei pieţe a hazardului; 2) teoria şcolii „fundamentaliste”; 3) analiza tehnică şi cartografică; 4) teoria „raţionalităţii mimate” 5) teoria alocărilor. Alegeţi varianta corectă de răspuns. a) (1+3+5); b) (1+2+4); c) (1+2); d) (1+2+3); e) (1+2+3+4). 7. Completaţi cuvântul lipsă: Analiza grafică poate evidenţia tendinţa primară şi tendinţa ____________. 8. Completaţi cuvântul lipsă: Pentru a realiza o analiză statistică se utilizează _____________ statistice. Răspunsuri la testele grilă: 1. acţiuni; 2.d; 3.Fals; 4.Fals; 5.a; 6.e;

7. secundară; 8. formule.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Ionescu, Eduard, Pieţe de capital şi titluri de valoare, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2003. 2. Stoica, Victor, Practica pieţei de capital, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2004. 3. Anghelache, Gabriela, Piaţa de capital. Caracteristici. Evoluţii. Tranzacţii,

Editura Economică, Bucureşti, 2004. 4. Stoica, Victor, Managementul pieţei de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2005.