Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București

Elemente misionare în hotărârile sinoadelor ecumenice din secolul

al IV-lea

Coordonator: P. Cuv. Arhim. Lect. Dr. Veniamin Goreanu

Student: Polihovici Vitalie

2015, București

Secolul al IV-lea este martorul primelor controverse ce pot fi

considerate „generale” din istoria Bisericii. Principala cauzaă a generalizării

acestor dispute dogmatice o constituie desigur Edictul de la Milano (313) al

Sfântului Împărat Constantin cel Mare, prin care creștinismul era

recunoscut drept religie licită în întreg Imperiul Roman – așadar, practic, în

întreaga oikoumene. Libertatea de cult a Bisericii creștine a facilitat masiv

misiunea creștină printre păgâni, dar totodată a permis răspândirea mai

lesnicioasă a ereziilor, pe care persecuțiile anterioare le ținuseră oarecum

limitate la nivelul Bisericilor locale.

Astfel, secolul al IV-lea ar putea fi considerat drept secolul Sfintei

Treimi, deoarece în cadrul primelor sinoade ecumenice, ce au avut loc în

decursul acestui veac – Sinodul I ecumenic de la Niceea (325) și Sinodul II

ecumenic de la Constantinopol (381) - au fost formulate învățăturile de

credință privitoare la dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh. Însă acesta

este totodată un secol al formulărilor doctrinare, canonice și misionare ale

Bisericii, care acum se organizează ca instituție de stat, așa cum a fost

recunoscută de către împăratul Teodosie I cel Mare prin edictul Cunctos

populos (380).

În privința Sinodului I ecumenic, este neîndoielnic că principala

personalitate istorică ce a luat parte la acesta a fost Sfântul Împărat

Constantin cel Mare. Principala contribuție a Împăratului Constantin cel

Mare, ce determină până astăzi modul organizării temporale, o constituie

instituirea, printr-un edict promulgat la anul 321, a duminicii drept zi de

odihnă în întreg imperiul. Aceasta s-a făcut pe baza tradiției romane a zilei

de justitium1, dar a fost neîndoielnic inspirată de credința creștină.

Pe lângă instituirea duminicii ca sărbătoare legală în întreg cuprinsul

Imperiului Roman, un alt merit al Sfântului Constantin cel Mare îl

reprezintă reglementarea, respectiv instituirea a două dintre principalele

sărbători bisericești, anume Sfintele Paști și Înălțarea Sfintei Cruci.

1 Bertrand LANÇON, Tiphaine MOREAU, Constantin, un împărat creștin, trad. Daniela Cârstea și Damian Anfile, ed. BASILICA, București, 2013, p. 49.

2

În privința Sfintelor Paști, principala sărbătoare a creștinismului,

contribuția împăratului rezidă în dorința, clar exprimată de izvoarele

istorice, ca data de prăznuire a acesteia să fie aceeași în întreaga Biserică,

chestiune ce a constituit una dintre principalele dezbateri în cadrul

Sinodului I ecumenic de la Niceea (325). Astfel, s-a stabilit calcularea datei

marii sărbători în funcţie de echinocţiul de primăvară şi de etapele lunii,

avându-se grijă ca nu cumva Paştele creştin să se suprapună cu cel al

evreilor2. Astfel, Paștele urma să fie prăznuit de către întreaga creștinătate

în prima duminică după luna plină de după echinocțiul de primăvară, pe

care sinodul l-a devansat, din cauza întârzierii acumulate de calendarul

iulian, de pe 24 pe 21 martie3.

Această hotărâre a Sinodului I ecumenic este prezentă și în scrisoarea

pe care, potrivit lui Eusebiu de Cezareea, Sfântul Împărat Constantin a

adresat-o episcopilor care nu au putut lua parte la sinod: Cu aceast prilej

făcutu-s-a sfat și pentru prăznuirea preaafintei sărbători a Paștelui; și a

părut tuturor că se cuvine ca tot omul să o serbeze pretutindeni la aceeași

dată [...] Înainte de orice, ni s-a părut lipsit de cuviință ca noi să ținem un

praznic atât de sfințit ca acesta după același tipic cu iudeii, care, prin

josnica lor trădare, și-au întinat mâinile, și care din aceasta au rămas ca

niște orbi la suflet. Dacă, deci, nu vom mai ține seama de prescrierile lor,

vom putea păstra veacurilor viitoare – după un tipic mai aproape de adevăr,

transmis nouă până astăzi din cea dintâi zi a patimilor – tradiția acestei

rânduieli. Noi nu avem nimic de împărțit cu îndărătnicul popor al iudeilor.

[...] Față de cele arătate, cuvine-se să ne dăm seama că – dată fiind

însemnătatea cauzei (și fiind vorba de praznicul cel mai de seamă al

credinței noastre) – ar fi cu totul necuvios să îngăduim dezbinării să

domnească peste noi! O singură zi ne-a lăsat Mântuitorul pentru prăznuirea

2 Pr. Ioan RĂMUREANU, Milan ȘESAN, Teodor BODOGAE, Istoria bisericească universală, ed. IBMBOR, București, 1984, p. 371.3 Pr. Constantin PĂTULEANU , „Întrunirea panortodoxă de la Constantinopol din 1923, și problema calendarului în Ortodoxie astăzi”, în: Mitropolia Olteniei, an 46 (1994), nr. 1-6, p. 83.

3

eliberării noastre: ziua preasfintelor Sale patimi; iar după voia Lui, și

Biserica Lui universală cuvine-se tot una să fie; fiindcă chiar dacă

mădularele ei se află răspândite pe tot soiul de meleaguri deosebite între

ele, pe toate le încălzește același Duh – adică voia lui Dumnezeu. Judecați,

dar, cu iscusința potrivită sfințeniei voastre, cât de crunt și cât de nepotrivit

ar fi ca în cuprinsul acelorași zile unii să șadă și să postească iar alții să

benchetuiască; iar după trecerea zilelor Paștelui, să se lase ceilalți în voia

petrecerilor și a feluritelor îngăduințe, în vreme ce întâi ar urma să se

dedice din nou postirilor celor după canon! De aceea și dorește

dumnezeiasca pronie ca noi să adoptăm în această privință cuvenita

îndreptare și să-i găsim o formulare unică. [...]Ceea ce am și făcut ca,

deocamdată, tuturor să li se pară de așteptat ca o rânduială ce se ține într-

un singur fel și întru bună înțelegere în Roma, în Italia și în toată Africa, în

Egipt, în Spania, în Galia, în Britania, în Libia, în întreaga Eladă, în

diocezele Asiei și Pontului și în Cilicia, va căpăta și chibzuita voastră

încuviințare, luând voi aminte – de bună seamă – nu numai la covârșitoarea

mulțime a Bisericilor și a meleagurilor abia pomenite, ci la faptul că pentru

noi toți, un lucru ca acesta trebuie socotit ca vrednic de dorit întru toată

cuvioșia. Pe scurt, după ce am cercetat întreolaltă pricina, tuturor de acolo

plăcutu-le-a ca preasfântul praznic al Paștelui să fie ținut pretutindeni în

una și aceeași zi. Fiindcă deosebirile de vederi nu-și au locul în pricini atât

de încărcate de sfințenie; și e mai bine să urmăm unui astfel de gând, străin

rătăcirii celor de altă credință și oricărei putințe de a păcătui4.

Cu toate acestea, anumite neînţelegeri s-au perpetuat şi după

încheierea Sinodului, deoarece echinocţiul de primăvară era socotit la date

diferite în Răsărit şi Apus, adică 21 martie în partea orientală a Imperiului,

pe când în partea occidentală era fixat la 18 martie. Diferențierea datei de

prăznuire a Sfintelor Paști reprezintă în continuare o problemă pentru

4 EUSEBIU DE CEZAREEA, Viața lui Constantin, trad. Radu Alexandrescu, studiu introductiv de Emilian Popescu, col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XV, editura IBMBOR, București, 1991, pp. 133-134.

4

Biserică, din cauza celor două calendare diferite, gregorian și iulian, care ar

putea fi soluționată prin dialogul ecumenic.

Un alt praznic important al întregii creștinătăți își datorează însăși

înființarea Sfinților Împărați: Înălțarea Sfintei Cruci. Majoritatea izvoarelor

istorice, cu mici variațiuni, atestă aflarea Cinstitei Cruci de către

împărăteasa Elena, în timpul pelerinajului ei la Ierusalim, prin săpăturile

efectuate pe dealul Golgotei, în urma dărâmării templului păgân închinat

Afroditei, ce fusese ridicat aici după dărâmarea Ierusalimului, în timpul

domniei împăratului Hadrian. Ulterior, în anul 335, după terminarea

Sinodului de la Tyr, Constantin i-a invitat pe Părinții ce au luat parte la

Ierusalim, unde, în duminica de 14 septembrie, episcopul Ierusalimului

arată pentru prima oară mulţimii adunate lemnul sfânt al Crucii5. La

iniţiativa lui Constantin, Părinţii stabilesc ziua de 14 septembrie drept

sărbătoare anuală a Înălţării Sfintei Cruci6. Sărbătoarea Crucii apare, astfel,

în strânsă legătură cu aflarea acesteia şi dăinuie în timp, răspândindu-se

treptat în întreaga Biserică și fiind fiind prăznuită şi azi tot în data de 14

septembrie7.

Una dintre principalele preocupări în cadrul politicii bisericești a

Sfântului Împărat Constantin cel Mare a reprezentat-o construcția de

biserici, prin care împăratul a urmărit realizarea unei veritabile geografii a

sacrului8.

Programul edilitar constantinian se articulează îndeosebi după

înfrângerea lui Licinius (324), împăratul furnizând bani pentru restaurarea

bisericilor, care însoţeau adesea epistolele adresate episcopilor şi

guvernatorilor de provincii9. Sozomen precizează că fiecare cetate primea o

5 Bertrand LANÇON, Tiphaine MOREAU, op. cit., p. 163.6 SOZOMEN, IB, II, 26, 1-4, în: Ibidem..7 Pr. Ene BRANIȘTE, Liturgica generală, vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002, p. 231.8 Bertrand LANÇON, Tiphaine MOREAU, op. cit., p. 71.9 A.A. VASILIEV, Istoria Imperiului Bizantin, traducere de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă și Sebastian Laurențiu Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010, p. 98.

5

sumă fixă de bani, pe care împăratul o retrăgea de la fisc, pentru a o

distribui apoi Bisericilor10. Epistolele constantiniene către episcopi,

privitoare la ridicarea de biserici, par să indice faptul că împăratul însuşi

delega competenţele în ceea ce priveşte gestionarea banilor şi alegerea

materialelor şi a podoabelor11. El trimitea dispoziţii stricte guvernatorilor şi

aşa-numiţilor rationales locali, cărora episcopii trebuiau să se adreseze în

vederea asigurării unei bune desfăşurări a lucrărilor.

Principalele trei centre ale programului edilitar desfășurat de

împăratul Constantin au fost veche și noua capitală, Roma și

Constantinopolul, și Ierusalimul12. În cel dintâi oraș se disting marile basilici

Sfântul Petru, actualmente cea mai mare bazilică din lume, Sfântul Ioan din

Lateran și Sfântul Pavel dinafara zidurilor. Constantinopolul a fost

împodobit cu Biserica Sfinților Apostoli, concepută de împărat atât ca loc de

venerare a moaștelor propovăduitorilor credinței creștine, cât și ca

necropolă imperială, calitate pe care și-a păstrat-o până la căderea

Imperiului Bizantin, unsprezece secole mai târziu. Această biserică a fost

însă dărâmată după cucerirea otomană13. De asemenea, tot lui Constantin i

se datorează ridicarea bisericilor Sfânta Irina și Sfânta Sofia, ultima fiind

ulterior dezvoltată la proporții monumentale de către împăratul Iustinian I

cel Mare (528-565) și devenită astfel cea mai mare biserică cu cupolă din

lume, calitate pe care o menține până astăzi.

La Ierusalim se remarcă mai ales Biserica Sfântului Mormânt, numită

și Martyrium, ridicată de către Sfinții Împărați după descoperirea Sfintei

Cruci de către Elena. Descrierea construcției constantiniene, radical

modificată în prezent (complexul eclesiastic actual, ce adăpostește atât

Sfântul Mormânt, cât și locul Răstignirii, fiind constituit majoritar în

10 SOZOMEN, IB, I, 8, 4 și 10, în: Bertrand LANÇON, Tiphaine MOREAU, op. cit., p. 69.11 P. LIVERARI, „L’architettura constantiniana tra committenza imperiale e contributo delle élites locali”, în: Konstantin der Grosse, Trier, 2006, pp. 235-243, în: Ibidem.12 A.A. VASILIEV, op. cit.13 Bertrand LANÇON, Tiphaine MOREAU, op. cit., p. 73.

6

perioada medievală), se păstrează în scrierea lui Eusebiu de Cezareea, Viața

fericitului împărat Constantin: Biserica însăşi se afla în faţa peşterii, de

cealaltă parte, adică spre răsărit: era o construcţie cu totul neobişnuită,

nespus de înaltă14, foarte lungă şi foarte lată, pe dinăuntru acoperită în

întregime cu plăci de marmură colorată felurit; pe dinafară, zidurile –

făcute din piatră lustruită, pretutindeni desăvârşit îmbinată – sclipeau în

neasemuita lor frumusețe, întru nimic mai prejos decât marmura. Sus,

acoperișul era pe dinafară acoperit cu plumb (ca un scut îndreptat

împotriva ploilor de iarnă), iar pe dinăuntru se înfățișa sub forma unei

suprafețe sculptate și căptușite cu lemn: un ocean de motive care se

înlănțuiau dominând întregul interior al lăcașului, pretutindeni poleit cu aur

strălucitor și răspândind o revărsare de lumină. De o parte și de cealaltă,

zidul se prelungea în câte două porticuri cu niște coloane suprapuse, lungi

cât ținea biserica și având coamele aurite: cele aflate în imediata apropiere

a fațadei se sprijineau pe stâlpi masivi, iar cele dinăuntrul lor se sprijineau

pe niște zidării de formă cubică, foarte bogat ornamentate pe dinafară. Trei

porți foarte îngrijit croite chiar în latura de răsărit a clădirii se deschideau

mulțimilor ce șiroiau într-acolo15.

Pe lângă această biserică, întreaga Palestină s-a bucurat de atenția

Sfinților Împărați, care au ridicat sanctuare în principalele locuri legate de

viața și activitatea Mântuitorului Hristos, cât și de istoria sfântă în general.

Astfel, Sfânta Elena a poruncit ridicarea Bisericii Nașterii din Betleem,

edificiu ce se păstrează până astăzi, iar împăratul de asemenea a poruncit

ridicarea unui locaș de cult la Mamvri, pe locul stejarului lui Avraam. Prin

ridicarea tuturor acestor edificii religioase, nu numai că se dezvolta

puternic cultul creștin, dar se instituia tradiția pelerinajului la Locurile

Sfinte, rămasă înfloritoare până în prezent. Totodată, în felul acesta, potrivit

istoricului Bertrand Lançon: Roma, Constantinopolul şi Ierusalimul

14 Textual, „înaltă la nesfârşit”.15 EUSEBIU DE CEZAREEA, op. cit., p. 187.

7

constituiau, de atunci înainte, un triunghi al puterii constantiniene, care

beneficia de sprijinul episcopilor, o putere politică, dar şi religioasă16.

Asemenea Sfinților Împărați, și conducătorii politici actuali trebuie să

țină seama de importanța deținută de plasarea spațială a sacrului. Bisericile

reprezintă, de aproape două milenii, inima comunităților în centrul cărora

sunt construite, centre de iradiere ale credinței și, astfel, ale concordiei

civile, cât și locuri de permanentă actualizare a istoriei sfinte.

16 Bertrand LANÇON, Tiphaine MOREAU, op. cit., p. 77.

8

BIBLIOGRAFIE

1. EUSEBIU DE CEZAREEA, Viața lui Constantin, trad. Radu Alexandrescu,

studiu introductiv de Emilian Popescu, col. Părinți și Scriitori

Bisericești, vol. XV, editura IBMBOR, București, 1991.

2. BRANIȘTE, Pr. Ene, Liturgica generală, vol. I, Editura Episcopiei

Dunării de Jos, Galați, 2002.

3. LANÇON, Bertrand, MOREAU, Tiphaine, Constantin, un împărat creștin,

trad. Daniela Cârstea și Damian Anfile, ed. BASILICA, București,

2013.

4. PĂTULEANU, Pr. Constantin, „Întrunirea panortodoxă de la

Constantinopol din 1923, și problema calendarului în Ortodoxie

astăzi”, în: Mitropolia Olteniei, an 46 (1994), nr. 1-6.

5. RĂMUREANU, Pr. Ioan, ȘESAN, Milan, BODOGAE, Teodor, Istoria

bisericească universală, ed. IBMBOR, București, 1984.

6. VASILIEV, A.A., Istoria Imperiului Bizantin, traducere de Ionuț-

Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă și Sebastian Laurențiu

Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010.

9