SIMBOLISMUL ROMÂNESC

Simbolismul românesc a avut condiţii specifice de manifestare, apărând într-un moment în care poezia

românească era încă sub influenţa liricii eminesciene, dar şi a poeziei evenimentului, consacrată de paşoptism.

În literatura română, simbolismul a fost promovat de poetul Alexandru Macedonski. Începând cu anul

1880, acesta publică în revista „Literatorul” o serie de articole care conturau un program simbolist. Acest prim

moment al simbolismului românesc, este unul al experienţelor şi al tatonărilor şi reprezintă un moment de

sincronism cu literatura universală.

În articolul „Despre logica poeziei” Macedonski anticipează ideea lui Malarmé considerând că logica

poeziei este diferită de cea a prozei: „logica poeziei e, dacă ne putem exprima astfel, nelogica la modul sublim”.

Totodată, el apropie poezia de muzică (asemenea poetului francez Verlaine): „arta versurilor nu e nici mai mult

nici mai puţin decât arta muzicii”.

În 1889, în articolul „Poezia viitorului”, Macedonski vorbeşte despre simbolism şi instrumentalism, pe care

le consideră ca fiind noile tendinţe în poezie. În opinia sa, prin simbolism şi instrumentalism poezia îşi crează un

limbaj propriu, cele două curente reprezentând „ultimul cuvânt al geniului omenesc”. Poezia viitorului vorbeşte

despre „muzică şi imagine, aceste eterne şi principale sorginţi ale ideii”.

Articolul din 1896, „Despre poezie”, impune tezismul în poezie: „ A fi poet este a simţi”, idee care ne duce

la sinestezia simbolistă (sinestetzia simţurilor).

Macedonski este şi primul autor care scrie o poezie simbolistă, intitulată „Hinov”.

Alţi reprezentanţi ai acestei perioade sunt Dimitrie Anghel – aşa numitul „poet al florilor” -, Mircea

Demetriade, Iuliu Cesăvescu. Primul poet cu adevărat simbolist din această primă etapă a simbolismului românesc

va fi Ştefan Petică.

A doua etapă a simbolismului românesc este reprezentată de Ovidiu Densuşianu şi revista editată de acesta

(„Viaţa nouă”). Poeziile publicate în „Viaţa nouă” erau simboliste mai mult în intenţie decât în realizare.

Ion Minulescu ilustrează a treia etapă a simbolismului românesc, un simbolism exterior.

Curentul simbolist va atinge apogeul în creaţia lui George Bacovia (a patra etapă a simbolismului

românesc).

RONDELUL ROZELOR CE MOR - de Alexandru Macedonski

Poet, prozator, dramaturg şi gazetar, Alexandru Macedonski (1854-1920) a ilustrat în opera sa tendinţe literare divergente. Debutul său literar se produce în 1870, cu poezia „Dorinţa poetului”, pentru ca primul volum de versuri („Prima verba”) să apară în 1872. Alte volume sunt „Poezii”(1882), „Excelsior” (1895), „Flori sacre” (1902), „Cartea de aur” (1912 – nuvele şi schiţe).

Prin articolele publicate în revista „Literatorul”, Macedonski devine principalul susţinător al modernizării literaturii şi artei româneşti. În opera sa depistăm influenţe ale romantismului, dar şi ale parnasianismului, simbolismului şi instrumentalismului. Tocmai de aceea este greu să-l încadrăm într-un anume curent. De romantism ţine atitudinea socială, amintirea trecutului sau folosirea unor procedee precum antiteza şi egocentrismul. Parnasianismul (vizibil mai ales în volumul „Flori sacre”) se remarcă prin grija pentru formă şi interesul pentru cadrele exotice. Simbolismul (mai ales cel instrumental) îşi găseşte expresiea artistică în ciclul „Nopţilor” şi în „Poema rondelurilor”, prin apelul la muzicalitate, cromatică şi simboluri.

Compus aproape exclusiv în ultimii ani de viaţă şi publicat postum, volumul denumit „Poema rondelurilor” capătă valoare de simbol. Regăsim în acest volum cele două registre specifice lui Macedonski: cel al retoricii de tinereţe (romantismul) şi cel simbolist. Prin muzicalizazea poeziilor, prin concentrarea melodică a fiecărui vers, rondelurile se încadrează registrului simbolist. Volumul cuprinde cinci cicluri: „Rondelurile pribege”, „Rondelurile celor patru vânturi”, „Rondelurile rozelor”, „Rondelurile Senei” şi „Rondelurile de porţelan”.

Ca specie litearară, rondelul este o poezie cu formă fixă, compusă din 13 versuri dispuse în 3 strofe (catrene) şi un vers independent. Versurile 1 şi 2 sunt identice cu versurile 7 şi 8, iar versul 13 reia primul vers. Numele de „rondel” vine de la adjectivul „rond” (rotund) care defineşte revenirea unui vers în poziţia de refren. Modelul rondelurilor vine din literatura persană, de la Saadi şi Hafiz, iar în literatura română Al. Macedonski este printre primii care adoptă această structură poetică, alături de Al. Odobescu şi Traian Demetrescu.

„Rondelul rozelor ce mor” face parte din ciclul intitulat „Rondelurile rozelor” (publicat în 1927;). Titlul poeziei (format din substantivul „roze” - şi o propoziţie atributivă - „ce mor”) notează ideea obsesivă a dispariţiei, care nu ocoleşte nici elementele naturale ce păreau eterne. Prelund modelul lui Albert Semain, Macedonski surprinde elementul vegetal concomitent în germinaţia şi veştejirea sa.

Strofa I surprinde veştejirea care distruge trandafirii din grădini, dar şi florile crescute miraculos în sufletul poetului. Astfel, constatarea vizuală exterioară („mor în grădini”) se asociază trăirii interioare („şi mor şi-n mine”). Rozele ce mor devin, prin generalizare, un avertizment al dezagregării, iar poetul se regăseşte şi el victimă a aceleiaşi legi universale. Moartea nu e direct numită, ci doar sugerată, prin efectele sale: ofilirea planteor şi pieirea oamenilor. Antiteza exprimată prin verbul „au fost” (timp trecut) şi adverbul „astăzi” (prezent) exprimă regretul şi neputinţa poetului de a schimba ceva în legea firii.

Strofa a doua surprinde natura înfiorată parcă de stingerea universală. Poetul însuşi e cuprins de o stare de tristeţe fără leac (spleen): „În tot se simte un fior / O jale e în orişicine”.

Strofa a treia aduce în imagine moartea florilor. Aceasta coincide cu amurgul natural, în care se „învălmăşesc” suspinele celor ce pier. În „marea noapte” a descompunerii cosmice rozele îşi apleacă duios corolele spre pământul acoperit cu petale neînsufleţite, amintire a trecerii lor efemere prin lume. Atât „ amurgul”, cât şi „noaptea” sunt simboluri ale morţii pe care o anticipează. Singura atitudine potrivită pare să fie aceea de a „pleca fruntea” în faţa inevitabiluluui sfârşit.

Din punct de vedere stilistic, poezia se remarcă prin simplitate. Sunt folosite doar două substantive concrete (roze şi grădini), restul fiind abstracte (fior, jale, viaţă). Utilizarea unor termeni din aceeaşi aria semantică a tristeţii („jale”, „suspine”, „fior”, „se sting”) indică devitalizarea progresivă a lumii vii. Verbele sunt folosite în general, la timpul prezent, sugerând faptul că moartea florilor este un fenomen periodic. Perfectul compus („Şi-au fost atât de viaţă pline”) exprimă plenitudinea de scurtă durată a trandafirilor.

Deşi rondelul este dedicat rozelor, cromatica lipseşte din simbolurile poetice. Tipic simbolist este principiul corespondenţelor secrete între fenomenele din realitate şi stările sufleteşti provocate de ele.

Structurată după formula tipică a rondelului, poezia are rimă îmbrăţişată în strofele 1 şi 3, strofa a doua având rimă încrucişată. Măsura versurilor este de 8-9 silabe, iar ritmul iambic.

BibliografieDumitru Dana, Prefaţă la Al. Macedonski – Poezii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972;Lovinescu Eugen, Scriei I, EPL, Bucureşti, 1969;Manolescu Nicolae, Metamrfozele poeziei, Ed. Timpul, Reşiţa, 1996;