73

CAP. IV

SIMBOLISMUL CORPULUI UMAN

Aşa cum am putut vedea în capitolul precedent, primii creştini au dispreţuit

corpul uman atunci când nu l-au demonizat de-a binelea. În cadrul

constructului filosofico-dogmatic creştin lucrul acesta are două explicaţii

majore.

În primul rând putem vedea aici o reacţie de respingere a uneia din efigiile

lumii „păgâne”. Atât grecii cât şi romanii cultivau trupul până la a-l

idolatriza, întrucît în economia lumii antice, de buna lui funcţionare, de

vigoarea lui, depindea întregul mers al societăţii. Vechii greci, prin Phidias,

Polyclet, Praxitele, şi Lysipp au creat canoanele frumuseţii fizice a eroilor

lor în timp ce creştinătatea, ca refuz al acestor norme a canonizat moaştele

propriilor săi eroi. Primii au ridicat în slăvi vitalitatea trupului cei din urmă

au proslăvit mortificarea acestuia. Primii au conceput proporţiile ideale ale

corpului uman în tentativa solară de a-l glorifica, în timp ce teologii bisericii

au teoretizat inconsistenţa trupului în încercarea neptuniană de a-l mistifica.

Anticii au deschis cultivării trupului porţile palestrei 1 în timp ce biserica i-a

închis în monasteria, în singurătatea chiliilor pe primii monachos. 2 Cât de

radicală a fost disidenţa creştină la idealurile şi la modul de viaţă al anticilor

aflăm însă din modul de viaţă al anahoreţilor, 3

ermiţilor 4 stâlpnicilor

5 şi

din relatări despre viaţa aşa zişilor brutoy 6. Dispreţul acestora faţă de trup

mergea atât de departe încât - se relatează în izvoare patristice - atunci când

viermii curgeau din rănile lor supurânde aceştia îi puneau la loc pentru a

desăvârşi o lucrare asupra corpului începută de ei înşişi. Opţiuni radicale de

1 Spaţiu dedicat în antichitate exerciţiilor fizice.

2 Călugări, de la gr. monos=singur.

3 De la gr. anachoretes=care se retrage, compus din particula ana=înapoi, împotriva şi o derivare din vb.

chorein=a mişca, a se mişca. 4 De la gr. eremites=persoană a deşertului, derivat din eremia=deşert şi eremos=nelocuit.

5 Gr. stylites, asceţi care, asemeni Sf. Simeon stâlpnicul locuiau pe o mică platformă aşezată pe un stâlp ce

putea atinge 16 m înălţime şi pe care nu-l părăseau toată viaţa. 6 Asceţi care refuzau orice altă hrană înafara de iarbă pe care o păşteau asemeni animalelor.

74

Fig. 1 Praxitele - Hermes şi Dyonisos copil

Dreapta sus - Sf. Cristofor cu copilul

Isus, Catedrala din Chartres, Franţa

acest tip datează însă dinaintea apariţiei primelor comunităţi creştine fiind

cunoscute în acest sens sectele evreieşti ale terapeuţilor 1 sau ale esenienilor.

Pentru că nu putem dezvolta mai pe larg acest subiect fără să ne îndepărtăm

de la subiectul nostru ne vom mărgini să observăm faptul că în timp ce

antichitatea greacă şi într-o oarecare măsură cea romană se străduia să aplice

în viaţă idealul filosofico-estetic cunoscut prin termenul de kalokagathia 2

teologii creştini încercau să creeze un model de viaţă dedus din rigorile

conceptului numit kenosis, a cărui

semnificaţie literală este „golirea”,

„reducerea la nimic”. Lucru curios,

şi, oricum, simptomatic pentru

psihologia umană, kalos kai agathos,

adică dorinţa vechilor greci de a-l

face pe om mai frumos şi mai bun se

construia în interiorul unei lumi

traversată de cruzime şi de

indiferenţă faţă de viaţa omului

văzută de cele mai multe ori ca

himeră într-un univers determinat de fatum 3

în timp ce negarea fiinţei umane conţinută în

conceptul kenosis este elaborată de pe poziţiile

şi în conformitate cu principiile afirmării

iubirii de oameni...

Desigur, ascetismul riguros al anahoreţilor se

stinge treptat, pe măsură ce cauzele care-l

determină dispar, fapt ce certifică motivaţia

externă a acestuia şi, ulterior, prin cenobitism 4

biserica începe să controleze treptat “excesele”

asceţilor, deranjante pentru un cler a cărui

luxurie, tot mai evidentă începând cu sec. XV

ar fi putut, prin contrast, deveni odioasă

maselor de enoriaşi.

Relaxarea clerului nu a atras însă după sine şi o “deschidere” faţă de

inamicul sufletului uman care a fost de la începuturile creştinismul şi avea să

mai fie multă vreme, însuşi corpul acestuia, animat de demonul său, dansul.

1 Therapeutae, era o sectă ascetică evreiască stabilită pe malurile Mării Roşii ale căror aşezări vor fi

ulterior preluate de creştini. 2 Concept filosofic al grecilor antici prin care se încerca îmbinarea frumosului, kalos , cu binele, agathon

3 Numele latin pentru destin văzut ca forţă implacabilă şi capricioasă a zeilor.

4 Organizare în comun, koinos bios a vieţii monahale.

75

În contrast cu viziunea sumbră, visceralizantă, asupra trupului pe care o

construia lumea creştină occidentală, datorată în parte şi unei iconografii ce

punea accentul (cu precădere în sfera goticului) pe suferinţă, martiraj,

asceză, emaciere şi moarte, lumea extrem orientală moştenea şi cultiva prin

tradiţie concepţia unui corp luminos construit în perfectă armonie cu

universul. Disciplinarea corpului în culturile

extrem orientale cunoscută în spaţiul indic

sub denumirea de tapas - ardoare, deşi are

unele similitudini cu asceza occidentală,

este orientată, spre deosebire de aceasta,

spre acordarea superioară a corzilor

energetice ale trupului, în ideea obţinerii

unei rezonanţe a acestuia la planurile eterice

ale universului şi nicidecum în sensul unei

macerări a „cărnii” ca singură soluţie a

obţinerii unei volatilităţi spirituale.

Disciplinele yoga şi zen abordează corpul

dintr-o perspectivă diametral opusă celei

europene; în timp ce asceza occidentală este

„flagelantă” la nivel corporal şi glorificatoare în sfera atributelor spirituale

ale omului - pe care le învăluie în nimbul incomprehensibil al „graţiei”, al

„tainei” făcând din sufletul uman un magnum misterium - disciplinele

psihosomatice orientale fac din corp un veritabil vehicul spiritual care,

pentru a-şi atinge ţinta, eliberarea spirituală, trebuie acordat ca un mecanism

de mare fineţe. Altfel spus, în timp ce în occident spiritualizarea fiinţei

umane e înţeleasă în primul rând ca negare a corpului fizic (acesta fiind

privit ca simplă materie perisabilă) şi - paradoxal - ca o corporalizare finală

spiritualizată a acestuia, orientul propune o acordare perfectă a tuturor

energiilor corporale, ca pas decisiv în demersul unei spiritualizări graduale a

unui corp văzut ca succesiune de densităţi din ce în ce mai rarefiate.

Proiecţiile la scară universală ale acestui tip de gândire vor genera în vest

tiparul constelaţiilor corporalizate în cadrul unei cosmogonii mito-etiologice

iar în orient, mitologiile unui corp constelat în interiorul unei antropogonii

mitizate.

Este foarte greu de spus când s-a produs clivajul celor două culturi. Este

foarte probabil ca lucrul acesta să se fi întâmplat în perioada istorică întrucît

neoliticul păstrează unele documente rupestre ce pot atesta o anume unitate a

lumii neolitice, unitară cel puţin la nivelul unui freatism al arhetipurilor. Este

foarte probabil ca viziunea asupra corpului uman să fi devenit sensibil

diferită între lumea occidentală şi cea orientală după răspândirea în bazinul

Fig. 2 Zeul egiptean Khnum creând omul din lut

pe o roată de olar, alături de dublul

acestuia, Ka. În st., zeul Horus îl atinge cu

crucea Ankh, simbol al vieţii.

76

mediteranean a credinţelor testamentare. Postularea

creării lui Adam din lut, (Adamah=pământ roşu în ebr.)

idee de fapt mult mai veche, preluată de la egipteni care

cunoşteau un zeu primitiv keratofor numit Khnum, care

modela fiinţele umane din lut pe o roată de olar şi le

asigura un „dublu” eteric numit ka, echivalent al suflului

vital. (v. Fig. 2) a generat odată cu exegeza creştină a

mitului o imagine tenebroasă asupra corpului uman.

Grecii, şi ei, considerau că oamenii au fost creaţi de

Prometeu din mâlul Pământului amestecat cu lacrimile

sale. Este firesc ca din această viziune asupra

antropogenezei, ce traversează uniform antichitatea celor trei mari culturi ale

Mediteranei, Occidentul să nu fi putut extrage în timp decât o dimensiune

dolorică asupra corpului. În opoziţie cu statuarea opacităţii corpului uman,

orientul a dezvoltat o întreagă doctrină a corpului numinos. Vestigii ale unei

astfel de viziuni se găsesc în întreaga lume (v. Fig. 3) încă în neolitic, şi,

pentru timpul revolut când apar sunt surprinzător de apropiate de reperele

iconografice „specializate” ale hinduismului.

Concepţia unui corp subtil, invizibil, sau a unui corp energetic, depozitar al

unor forţe spirituale capabile să racordeze fiinţa umană la cele mai înalte

vibraţii ale planurilor astrale a fost dezvoltată în principal în textele

upanishadice, grupate în Araniakas, o parte a Vedelor, considerată ca

exprimând latura esoterică a vedantismului. Textele upanishadelor1, mai ales

cele conţinând date precise despre tehnicile yoga descriu corpul uman ca pe

un laborator subtil în interiorul căruia se pot produce mutaţii radicale

capabilă să favorizeze trezirea unei energii miraculoase numită kundaliny 2,

şi care ar zace adormită la baza coloanei vertebrale. Trezirea acestei energii

este posibilă doar în cadrul unui proces de purificare fizică şi morală a

adeptului şi are ca rezultat parţial eclozarea unor centre energetice numite

chakra 3 iar ca scop final deschiderea ultimei chakra, situată în creştetul

capului, numită sahashrara chakra , moment ce coincide cu atingerea unei

forme de extaz mistic şi cu „realizarea”, împlinirea devotului. Nu putem

insista aici prea mult în legătură cu numele, rolul jucat în cadrul corpului

uman şi relaţia acestor centre de energie între ele şi în raport cu lumea

subtilă. Ne vom mărgini să adăugăm că aceste centre energetice sunt puse în

1 Aprox. 150 de texte din care doar 108 sunt considerate „sinoptice”, au fost scrise între sec VIII şi V, î.e.n.

şi tratează în principal problema identităţii dintre atman - sufletul individual şi Brahman, sufletul universal. 2 Energia kundaliny însemnând „încolăcită” în sanskrită este reprezentată sub forma unui şarpe care îţi ţine

coada în gură ca semn al letargiei din care trebuie trezită prin tapas - ardoare, asceză. 3 Chakra=roată în sanskrită.

Fig. 3 Viziune şamanică a

corpului energetic? -

Grota Baja, California

77

relaţie prin intermediul unui flux energetic dual şi cooperant numit - după

cele două aspecte ale sale - Ida şi Pingala , primul plasându-se într-o relaţie

de corespondenţă energetică şi spirituală cu principiile înscrise în simbolica

lunară (feminin, umed, rece, imaginativ, etc.) cel de-al doilea, în revers,

cumulând principii atribuite universului

simbolic solar (masculin, uscat, fierbinte,

raţional, etc.) Efortul adepţilor disciplinei yoga1

constă în perfecta echilibrare a acestor două

energii în care aceştia văd nu numai o condiţie

indispensabilă bunei funcţionări a organismului

dar şi o premisă a trezirii şi urcării energiei

kundaliny printr-un conduct median ce face

sinteza celor două energii opuse, numit

sushumna, până în punctul maximei ei eclozări

din sahashrara chakra. (v. Fig. 3).

Desigur că de pe o astfel de platformă

conceptuală legată de semnificaţiile ultime ale

corpului uman, atitudinea faţă de formele lui de

expresie nu putea fi nici inhibată nici inhibantă.

Dimpotrivă, în cadrul hinduismului, proiectarea

unor adevăruri legate de economia energetică a

corpului, unde un loc de frunte îl deţine ipoteza

conform căreia tapasul, asceza „bine

temperată” a yoginilor, pranayama, controlul

suflului dar şi al suflurilor vitale, (vayu) ale

corpului pot duce odată cu trezirea energiei kundaliny la disoluţia legăturilor

karmice, a dus la ipostazierea zeului Shiva ca dizolvant de universuri prin

mijlocirea dansului, care a devenit semnul său distinctiv. În consecinţă, ca

spaţiu spiritual guvernat de un zeu care dansează India antică nu putea decât

să ţină într-o mare stimă această artă acordându-i toate şansele pentru o bună

dezvoltare şi conservare. Despre toate acestea vom vorbi însă în capitolul

consacrat dansului indian.

Spaţiile geografice cu care hinduismul intră în contact împrumută acest mod

de reflecţie asupra corpului uman şi îl adaptează religiilor locale. Budismul

tibetan pare să cunoască tehnicile esoterice ce duc la trezirea centrelor

energetice corporale dar în iconografia lor nu apar decât cinci vortexuri de

energie în loc de şapte câte înregistrează upanishadele. (v. fig. 4).

1 Yoga=jug în sanskrită sau înjugare.

Fig. 3 Reprezentare a celor şapte centre

energetice, chakras din interiorul

corpului subtil.

78

În privinţa tehnicilor extatice practicate în

cadrul ortodoxiei se vorbeşte cu o oarecare

reţinere despre isihasm1. Comentariile scrise

despre această disciplină ascetică specifică

ortodoxiei sunt foarte rare iar iconografia este

inexistentă. Lucru curios, sursele autorizate în

materie, deşi recunosc unele similitudini cu

disciplinele psihosomatice orientale, nu

amintesc decât de existenţa a doi centri

„energetici” ce intră în ecuaţia rugăciunii

isihaste; mintea şi inima. Tehnica ar consta în

„unirea minţii cu inima” fapt ce declanşează,

după spusele unor practicieni credibili, cum a

fost părintele Cleopa de la mânăstirea Neamţ,

o degajare mare de căldură în întregul corp şi

o stare de beatitudine indescriptibilă. Nici un

comentator al fenomenului nu vorbeşte de ceilalţi centri energetici ai

corpului. Se pare că în interiorul creştinismului, corpul privit ca întreg este

prohibit chiar atunci când este vorba de o abordare a lucrărilor lui subtile.

Singura punte de legătură ce leagă într-un anumit fel Orientul şi Occidentul

la nivelul acestui tip de disciplină se regăseşte în lucrările alchimiştilor, al

căror limbaj încifrat a dat naştere unei bogate iconografii ce conţine o serie

întreagă de imagini similare cu cele produse de ilustratorii conceptelor

upanishadice.

Deşi majoritatea experienţelor alchimice se produc in vitro, în fapt în

interiorul unui creuzet sau furnal numit athanor există o serie de texte şi

chiar imagini explicite care scot în evidenţă faptul că încercarea alchimică de

transmutare a metalelor avea consecinţe directe asupra transformărilor

interne ale alchimistului însuşi. Unele documente, însoţite de imagini

elocvente în acest sens, merg până acolo încât pun semnul egalităţii între

athanor şi corpul alchimistului care, în timpul proceselor Marii Opere 2 ,

suportă în interiorul său transformările la care sunt supuse substanţele

implicate în procesele alchimice. Aurul alchimic - aşa cum am mai avut

ocazia să o spunem - nu reprezenta de fapt decât încercarea unor iniţiaţi de a

descoperi, în baza legii corespondenţelor ce legau după părerea lor lumea

materială de cea subtilă, legile unei optimizări perfecte a funcţiilor fizice şi

spirituale ale fiinţei umane în concomitenţa purificării întregii naturi. În

1 De la gr. isihia=liniştire.

2 Nume generic dat de alchimişti efortului de transmutare a metalelor inferioare - îndeobşte plumbul - în

aur.

Fig. 4 Schemă tibetană a centrilor de

energie.

79

limbajul lor aceste căutări purtau nume criptice cum ar fi cele ale fazelor

Marii Opere; Albedo, Nigredo, Rubedo, etc. faze ce pot fi corelate cu etapele

ascensiunii energiei kundaliny. Dealtfel aceste

similitudini transpar şi la nivelul iconografiei

alchimice europene atunci când sunt comparate

cu imagini ce descriu momente din cadrul

disciplinelor yoga, dar mai ales kundaliny-yoga.

(v. Fig. 5 şi 6).

Dacă luăm în considerare şi celelalte reprezentări

alchimice (v. Fig. 7, şi 8) ce reflectă cât se poate

de clar faptul că mult discutata transmutare a

metalelor nu constituia pentru alchimişti decât

sistemul de referinţă exterior pentru ghidajul unei

munci interior spirituale, vom ajunge la concluzia

conform căreia, orice studiu aprofundat asupra

funcţiilor „secrete” ale corpului, fie că acesta se

derula în orient sau pe strada alchimiştilor din

Praga anilor 1600, nu putea să ducă decât la

rezultate similare, în ciuda unei abordări oarecum

diferite.

Din punctul de vedere al studiului nostru,

adevărul acesta este important întrucât se

constituie într-un argument în favoarea ideii că

trupul uman a fost recuperat ca obiect de

studiu, în ciuda interdicţiilor bisericii ce-l

tabuizase timp de secole, graţie lucrărilor

secrete ale alchimiştilor. Datorită acestor studii

ce îşi propuneau nu numai înţelegerea

mecanismelor prin intermediul cărora corpul îşi

putea ameliora funcţiile până la a deveni un

rezonator al energiilor divine dar şi

descoperirea raporturilor semnificative dintre

legile universului şi reflectarea acestora la

nivelul corpului, putem astăzi înţelege mai bine

unele aspecte legate de simbolismul corpului

uman.

În cele ce urmează vom încerca să trecem în revistă câteva din interpretările

tradiţionale atribuite segmentelor corpului, şi, fără să ne aplecăm asupra

simbolicii organelor interne, irelevantă într-un studiu ce nu încearcă decât să

Fig. 6 Inluminură indică reprezentând

energia kundaliny şi efectul caloric

pe care-l produce ascensiunea sa în

corp.

Fig. 5 Planşa Nr. 11 din culegerea

„Splendor Solis” -1523, atribuită

legendarului filozof şi alchimist

Salomon Trismosin.

80

înţeleagă mai bine corpul uman ca instrument al artei dansului, vom aminti

câteva din interpretările mai recente1 legate de acest subiect.

1 Aceste interpretări se bazează în principal pe observaţiile cuprinse într-o lucrare semnată de Annick de

Souzenelle - Le symbolisme du corps humain, Albin Michel ed. Paris, 1991.

Fig. 7 Gravuri alchimice din sec. XVI. În st. este reprezentată acţiunea celor patru

elemente fundamentale la nivelul corpului uman. În dr., sunt ilustrate acţiunile

planetare asupra organismului văzut atât în dimensiunea lui viscerală cât şi în cea

aurică.

Fig. 8 Imagine alchimică ce

disimulează un craniu

uman sub aparenţa

figurării a două grote.

Simbolurile soarelui şi al

lunii sunt plasate în

dreptul spaţiilor orbitale

pe care, în logica

corespondenţelor dintre

planete şi părţile

corpului, le guvernează.

81

„Ce este mai aproape de noi şi totodată mai enigmatic, în această „lume de

jos” decât corpul omului? Ce este mai concret şi mai misterios în acelaşi

timp? Mai complex şi mai înlănţuit într-o unitate fundamentală?

De un mileniu, lumea

occidentală este, cu

voie sau fără voie,

sclava formei de

gândire scolastică.1 A

moştenit de la ea o

viziune duală asupra

Universului. Începând

cu Augustin din

Hippona (sec IV) care

a marcat profund

gândirea occidentală

prin maniheismul său,

binele şi răul au

dobândit încetul cu

încetul o valoare

absolută. În acest

context, Occidentul,

ancorat în ideea că

„Omul este un animal

raţional format dintr-

un suflet şi dintr-un

trup”2 ajunge repede să

identifice răul cu trupul

şi binele cu sufletul.”3

Desigur că o astfel de

plasare a trupului în

contextul reflecţiei

occidentale despre

fiinţa umană nu a putut

genera repere

semnificative legate de simbolismul corpului uman, acesta făcând încă de la

1 Curent de gândire dualist şi raţional: el impregnează teologia ocidentală, începând cu schisma din 1054,

care desparte Occidentul de Orientul creştin şi o goleşte treptat de dimensiunea sa trinitară şi de vigoarea sa

pneumatică. 2 Vechi catehism al diocezei de Paris.

3 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Ed. Amarcord, Timişoara,1999 pg. 50.

Fig. 9 Arborele Sephiroth-urilor- Athanasie Kircher, Œdipus Ægiptiacus

82

începuturile creştinismului obiectul unei repudieri în bloc. De aceea nu vom

putea lua în calcul cultura occidentală în încercarea de a recupera informaţii

legate de felul în care europenii îşi priveau şi înţelegeau trupul pentru

simplul fapt că o astfel de reflecţie - cel puţin oficial - nu a existat.

Nu la fel stau lucrurile - din fericire - în cazul primei religii monoteiste,

mozaismul. Kabbala este în acest sens nu numai un document major în

privinţa stabilirii raporturilor dintre macro şi microcosmos, dintre om şi

divinitate, dar şi un instrument de lucru ce permite prelungirea speculaţiilor

ce pot fi făcute plecând de la principiile fundamentale ale textelor sale.1 În

acest sens, „Arborele sephirotic” (v. Fig. 9) se constituie într-o schemă a

organizării universului în interiorul căreia pot fi decelate nu numai atributele

lui dumnezeu ci şi corespondenţele dintre lumea divină şi cea materială,

putându-se chiar vedea în organizarea sephirelor relaţiile dintre centrii de

energie ai corpului omenesc şi, corelat cu aceştia, semnificaţia sau

simbolismul fiecărui segment al corpului uman. În acest ultim caz,

similitudinea cu teoria chakras-urilor devine cât se poate de evidentă.

Dealtfel, chiar Papus într-o lucrare a sa2 admite ideea că tradiţia kabbalei nu

este decât o adaptare a esoterismului hindus pentru spaţiul iudaic.

Chiar dacă astfel de consideraţii - ce e drept surprinzătoare - vor mai pluti o

vreme în zona porismelor, analiza comparată a diagramelor kabbalei şi

iconografiei tantrismului va pune în evidenţă unele similitudini la fel de

surprinzătoare ca şi afirmaţiile cunoscutului ocultist.

La fel de surprinzătoare ni se pare şi afirmaţia autoarei lucrării intitulate

„Simbolismul corpului uman” atunci când spune: „Dacă ipoteza mea e

corectă, corpul uman trebuie să corespundă „Corpului divin”. Construcţia

sa trebuie să se supună schemei ontologice a structurilor divine; ea trebuie

să se potrivească cu desenul Tetragramei - Spadă 3, cu desenul Arborelui

Sephiroth-urilor. Ce-i drept trebuie să mărturisesc că nu prin acest proces

de gândire am ajuns la concluzia de mai sus. Concluzia mi s-a impus de la

sine, deodată; într-o zi, contemplând Arborele Sephiroth-urilor, am văzut în

el corpul Omului. Desenul era mintal (lucrurile s-au petrecut într-o după-

amiază, în plină stradă); viziunea a fost atât de violentă, încât am avut

1 Doctrina Kabbalei, termen ce are sensul de transmitere pe calea tradiţiei, se fundamentează pe două

lucrări: Sepher Yetsirah şi Zohar. 2 Gérard Encausse (Papus) 1865-1916, La Kabbale - Tradition secrète de l’Occident, Ed. George Carré,

Paris 1962

3 Prin „Tetragramă spadă” Annick de Souzenelle înţelege cele patru litere ce compun numele lui Yahve în

ebraică, (יהוה)cu diferenţa plasării literei yod (י) deasupra celorlalte litere ce formează tetragrama, dându-i

astfel aspectul unui mâner de spadă.

83

brusc certitudinea de mă afla pe o cale regală, pe un drum al Adevărului.

Strada a fost inundată de lumină…etc.” 1

Este suficient să privim Fig. 10 şi 11 pentru a ne da seama că „revelaţia”

autoarei, cu toate detaliile autobiografic-

misticoidale cu care o însoţeşte nu poate

avea decât candoarea unei descoperiri

post-columbiene a Americii. Aceste lucruri

erau bineînţeles cunoscute de autorii

tradiţionali ai cabalei, ilustraţiile ulterioare

nefăcând decât o translare spre exoteric a

unor cunoştinţe care din anumite motive

trebuiau ascunse. La fel de lipsită de

originalitate este din

păcate şi presupusa

invenţie a „Tetragramei-

spadă” pe simbolismul

căreia autoarea îşi

fundamentează practic

întreaga lucrare. Mult

înaintea „nobilei

descoperiri” a doamnei

de Souzenelle, cabaliştii

medievali, exploatând

resursele ideogramatice

ale scrierii ebraice concepuseră o

variantă verticală a tetragramei care

sugera contururile corpului uman (v. fig.

12) din dorinţa vădită de a lăsa să

transpară adevărul conform căruia fiinţa

umană şi chiar corpul uman sunt alcătuite

în mod similar cu divinitatea. Desigur

interpretarea simbolică a „Tetragramei-

Om” nu se opreşte la acest unic aspect.

Un simbol poate fi o sursă inepuizabilă

de informaţie, şi, aşa cum o pretinde

etimologia

1 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Ed. Armacord,Timişoara, 1999, pg. 54-55.

Fig. 10 Arbore Sephirothic devoalat ca schemă

corporală. Fig. 11 Adam-Sephiroth

Fig. 12 Antropomorfizare a

tetragramei numelui

divin, YHWH.

Fig. 13

84

cuvântului,1 poate recupera prin intermediul analizei sale elemente ale unei

integralităţi faţă de care el nu este decât o parte. Ne vom mărgini să abordăm

aici un singur nivel interpretativ, legat de simbolismul ideografic al

tetragramei lăsând de o parte speculaţiile relative la sensurile literale ale

numelui divin sau cele legate de valorile ghematrice. Imaginea rezultată din

suprapunerea celor patru litere ebraice este în mod evident o siluetă umană

în care litera י (yod) reprezintă capul personajului, ה (he) trenul superior, ו

(vau) inima şi coloana vertebrală în timp ce la doilea ה (vau) este trenul

inferior. Prima observaţie este aceea că imaginea se încadrează perfect în

diagrama Arborelui Sephiroth-urilor fapt care se constituie într-o probă a

autenticităţii acestei organizări a literelor ce compun numele divin, întrucât

„Arborele vieţii” - cum mai este numită diagrama sephiroturilor este

considerat de Kabbală schema divină după care a fost construit întregul

univers. Similitudinea dintre „Arborele vieţii” şi ideograma rezultată din

suprapunerea literelor tetragramei numelui divin ne relevă un alt adevăr

susţinut de Kabbală, şi anume acela că „Universul constituie CORPUL

SĂU, 2 cuplul Adam-Eva constituie SUFLETUL SĂU, iar Dumnezeu însuşi

în dubla sa polarizare constituie SPIRITUL SĂU”. Tot Kabbala pretinde că

în „cuplul” Adam-Eva, privit ca unitate androginică capul omului este

Adam în timp ce inima lui este Eva. În cadrul tetragramei verticale din Fig.

12, aceşti doi centri definesc exteriorul şi interiorul fiinţei umane.

Reconstituirea unităţii androgine iniţiale, pierdută prin consecinţele

păcatului originar, nu poate fi recâştigată decât prin unirea minţii (a capului)

cu inima, (v. Fig. 13) fapt ce constituie tema majoră a meditaţiei şi a practicii

isihaste despre care am avut ocazia să mai vorbim. Relativ la această

afirmaţie a Kabbalei ar fi interesant să amintim că însuşi Isus, în Evanghelia

apocrifă a lui Toma le răspundea astfel ucenicilor care-l întrebau ce trebuie

să facă pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu: „Lorsque vous ferez le

deux Un et que vous ferez l’intérieur comme l’extérieur, l’extérieur comme

l’intérieur, le haut comme le bas, lorsque vous ferez du masculin et du

féminin un Unique, afin que le masculin ne soit pas un mâle et que le

féminin ne soit pas une femelle, lorsque vous aurez des yeux dans vos yeux,

une main dans votre main, et un pied dans votre pied, une icône dans votre

icône, alors vous entrerez dans le Royaume!” 3

1 Symbolon=semn de recunoaştere. Iniţial un simbol nu era decât un obiect plat, rupt în două, ale cărui

părţi, prin reconstituirea întregului iniţial probau o unică apartenenţă; de familie, de clan, de grup, etc. 2 Corpul Său, adică al lui Dumnezeu. Cf. Papus, Kabbala- Tradiţia secretă a Occidentului, Ed. Herald,

Bucureşti, 1996, pg. 108. 3 l’Evangile de Thomas, Ed. Albin Michel, 1988, Logion 22 pg. 93.

85

Desigur că o astfel de afirmaţie şi multe altele de acest gen nu puteau să fie

pe gustul activiştilor partidei creştine din primele veacuri, întruniţi în cadrul

conciliilor sinoptice. Cu atât mai puţin această afirmaţie din aceeaşi

evanghelie considerată apocrifă: „Jésus disait: Si la chair est venue à

l’existence à cause de l’esprit, c’est une merveille, mais si l’esprit est venue

à l’existence à cause du corps, c’est une merveille de merveille…” 1

Vom încheia şirul acestor consideraţii referitoare la modul particular în care

diferitele religii şi tradiţii priveau corpul omenesc şi relaţia acestuia cu

exteriorul şi propria-i interioritate observând o ultimă şi revelatoare - dacă

nu cumva chiar paradoxală - diferenţă dintre modul abordării corpului în

creştinismul occidental faţă de cel răsăritean şi consecinţele acestei diferenţe

de optică în planul trăirii spirituale. Este într-adevăr curios să observăm în

acest sens că în timp ce occidentul insurecţionând cu toate mijloacele

împotriva energiilor corporale şi alegându-şi ca suport predilect de meditaţie

calvarul Mântuitorului înregistrează epifenomene mistice acut corporalizate

cum sunt stigmatele, în timp ce răsăritenii, mult mai toleranţi cu nevoile

corpului, îşi fundamentează experienţa spirituală pe meditaţia asupra

imaginii lui Cristos în slavă, raportând doar fenomene de transfigurare. Sunt

cunoscute în acest sens, în ceea ce priveşte mistica occidentală fenomenele

primirii stigmatelor, prezente în biografiile Sf. Francisc din Assisi , Teresa

din Avila sau, mai recent, Thérèse Neumann sau Padre Pio. De cealaltă

parte, sunt celebre relatările lui Motoliov, discipol al lui Serafim din Sarov

care povesteşte cum învăţătorul său, în loc de a-i da o explicaţie teologizantă

despre iubire l-a învăluit pe acesta în lumina corpului său.

Autorul acestor rânduri este deplin conştient de faptul că aceste consideraţii

vor părea unora desprinse de subiectul nostru. Marea majoritate a

teoreticienilor dansului abordează problemele acestei arte dintr-o perspectivă

pur fizică plecând de la premisa că dansul este o artă a expresiei trupului şi

nimic mai mult. Consider că aceştia se află într-o eroare similară cu cea în

care s-au plasat primii dogmatici creştini atunci când exaltând virtuţile

sufletului au uitat - dacă au ştiut-o vreodată - că fiinţa umană vie este

expresia miracolului unei tri-întru-uniri ale unei energii aflată în trei forme

de agregare pe care numai limitele minţii noastre ne obligă să le vedem într-

o măsură mai mare sub aspectul contururilor şi delimitărilor lor în pofida

fuziunilor şi ilimitărilor reciproce. Substituindu-se morţii, care nu este decât

1 Ibidem, Logion 29, pg. 108.

86

faza ultimă a unui proces firesc de decantare spirituală, primii creştini s-au

grăbit să separe corpul de spirit încă din timpul vieţii fiinţei umane

acoperind două mii de ani de istorie cu giulgiul morţilor care şi-au îngropat

morţii. Pe de altă parte, substituindu-se vieţii, care nu este decât procesul

firesc de pătrundere treptată a materiei de către spirit, modernii au trezit

trupul în mijlocul visului de glorie al acestuia pregătindu-i coşmarul

mileniului clonării sale. Într-un anumit fel, dincolo de specificitatea

„metodelor” credem că în fapt idolatria trupului a cărei ultimă expresie

poate deveni fenomenul clonării este tot o formă de moarte, dar care spre

deosebire de separarea sufletului de trup, specifică creştinismului auroral,

practică separarea trupului de suflet. În chip similar, separarea metodică a

sufletului de trup practicată de cei vechi poate fi privită ca o formă de

clonare spirituală. În fond, dacă misticismul occidental ar fi avut numai

premianţi este probabil că istoria ar fi consemnat deambularea cortegiilor de

stigmatizaţi pe străzile oraşelor Evului Mediu aflate în sărbătoare tot astfel

după cum, dacă genetica va ieşi biruitoare în bătălia pentru trupul de carne

vom putea vedea plimbându-se pe Broadway limuzinele miliardarilor care-

şi vor fi permis să aibă ca şoferi de lux propriile lor clone…

Revenind la cele două tipuri de experienţă mistică, cea occidentală, dolorică

şi ce răsăriteană, aurică, ne apare evident că fiinţa umană este indeterminată,

atât din punct de vedere corporal cât şi spiritual şi că, în conformitate, ea

poate să devină în plan spiritual identică cu obiectul meditaţiei sale după

cum poate deveni în plan corporal o însumare a exerciţiilor sale sau a

exercitărilor pe care le acceptă să se răsfrângă asupră-i.

Considerăm că, deşi pare oarecum colaterală subiectului pe care ni l-am

propus, această analiză a devenirii fiinţei umane, urmărită cu precădere în

secţiunea sa trupească, ne va fi de un mare ajutor atunci când, în capitolele

dedicate artei istorice a dansului vom încerca să înţelegem motivaţiile ultime

ale unor atitudini care, altfel, ar rămâne catalogate ca şi până acum, fie ca

simple moduri de manifestare spectaculară din interiorul cutumelor unor

comunităţi fie ca simplă formă de artă a spectacolului. Teoreticienii dansului

par să uite de fiecare dată atunci când rescriu o istorie a acestei arte că

instrumentul unic care îi dă viaţă este „viaţa” însăşi a trupului, acesta fiind -

aşa cum credem că am reuşit să demonstrăm - inseparabil de celelalte două

dimensiuni ale sale, sufletul şi spiritul pe care de fapt le exprimă în sincronie

cu propria-i exprimare. Doar ignorarea acestei realităţi a putut crea - şi mai

creează uneori - forme coregrafice ce nu conţin decât realitatea anatomică a

corpului ignorându-se astfel faptul că cel mai preţios lucru din trupul uman

este tocmai capacitatea receptaculară a acestuia în care se poate turna sau din

care se poate revărsa sensul.

87

În cele ce urmează vom încerca o reabilitare a segmentelor corpului uman,

într-un efort de a recupera, asemenea segmentelor împrăştiate ale corpului

ciopârţit al lui Osiris, fiecare semnificaţie ascunsă a corpului, într-un nou

concept despre un întreg din care până nu demult nu am putu vedea decât

suprafaţa.

PICIOARELE (TĂLPILE)

Dacă privim cu atenţie diagrama Arborelui Sephirotic, (Fig. 9) putem

observa cu uşurinţă că aceasta se organizează în principal pe trei coloane

verticale. Cea centrală ce uneşte sefirele Kether (Coroana) şi Malkut

(Împărăţia), fiind încadrată de cele două

colane laterale cunoscute sub numele de

„Stâlpul legii”, la stânga şi „Stâlpul

îndurării” la dreapta. Pe aceste trei

verticale se sprijină trei triunghiuri:

triunghiul superior, plasat deasupra

capului, primul triunghi răsturnat

corespunzând complexului

cardiopulmonar, şi un al doilea triunghi

răsturnat ce corespunde plexului

urogenital (partea inferioară a stomacului

şi pubisul). Ultima sefiră, Malkut

corespunde picioarelor. Aceasta este -

fără să intrăm în prea multe detalii -

organizarea antropomorfă a Arborelui

Sephirotic. Ei i se suprapune, într-o

ordine răsturnată, o schemă a organizării

cosmice. Astfel, arborele cosmic îşi are începutul în sefira Kether şi îşi

adânceşte rădăcinile în tenebrele increatului Ain Sof (Cel fără de sfârşit,

adică infinitul). Rezultă de aici, în ceea ce priveşte semnificaţia „cosmică” a

picioarelor că aceasta este intim legată de forma ultimă a manifestării

arborelui cosmic (frunzele şi fructele sale) care, la nivelul sefirei Kether

corespunde tălpilor. Din această perspectivă putem privi într-un mod diferit

decât ca pe un gest de supremă umilinţă - aşa cum ne-a fost transmis prin

tradiţia creştină - gestul lui Isus de a spăla picioarele ucenicilor săi. La

Fig. 14 Reprezentare a

88

nivelul trăirii mistice gestul în sine nici măcar nu este singular. Este

cunoscut faptul că în cursul iniţierii dervişilor bektaşi călăuza spirituală

rosteşte în timp ce spală picioarele novicelui următoarele cuvinte:

„Dumnezeul milei şi al iubirii îţi porunceşte să te speli de fiecare dată de

murdăria adunată de pe drumurile greşelii şi răzvrătirii pe care ai mers.”

Rezultă de aici că într-un fel simbolic picioarele sunt considerate embleme

ale moralităţii, ale „mersului drept”. Dar simbolismul picioarelor depăşeşte

cu mult interpretările metaforic moralizatoare. Sefira Malkut, ca loc de

manifestare a lui Kether mai este cunoscută de kabalişti şi sub numele de

„Soţia Regelui Divin”

sau „Fecioara lui

Israel” . De aceea

cuplul celor două sefire

mai este numit Regele

şi Regina. Într-un

anumit fel Kether şi

Malkut, Coroana şi

Împărăţia (sau

Încoronarea) corespund

spiritului şi materiei

unite. De aici până la

„sexualizarea”

simbolică a labei

piciorului nu mai e

decât un pas. Dealtfel,

unite, labele picioarelor

se constituie într-un

evident semn matricial „încoronat” de cele zece degete aşezate în formă de

diademă. Astfel constituit, acest simbol reprezintă forma (forma este

feminină căci ea primeşte un conţinut) pe care o ia materia fecundată de

principiul spiritual şi organizată în forma cosmosului perceptibil, cel pe care

ne sprijinim picioarele.

Din punctul de vedere al analogiilor zodiacale dintre constelaţii şi

segmentele corpului uman, picioarele corespund zodiei peştilor. În acest sens

gestul spălării picioarelor discipolilor poate fi considerat şi ca o subliniere a

unui detaliu al scenariului zodiacal în interiorul căruia se configurează noua

religie. Importanţa simbolică a picioarelor mai rezidă şi în faptul că ele

reprezintă alături de cap una din extremităţile corpului iar în reprezentările

vechi astrologice între cap şi picioare, adică între zodiile Berbecului şi

Peştilor se situează punctul de început şi sfârşitul ciclului zodiacal. (v. Fig.

Fig. 15 Diagramă zodiacală reprezentând influenţa celor 28 Nakshatras sau case

lunare asupra corpului uman. Rajasthan, sec. XIX.

89

15) Capul şi picioarele închid în simbolica lor întreaga fiinţă umană ca într-

un germene şi, asemenea spermatozoidului care nu este decât reducerea unei

fiinţe la aceste două componente esenţiale, ele reprezintă sinteza dintre

informaţie, (capul) şi diseminare, (picioarele) sau pe aceea dintre timp -

dimensiune a proceselor gândirii - şi spaţiu, dimensiunea în care circulă

informaţia. Nu întâmplător, pentru a reprezenta moartea integrală a omului

imaginarul colectiv a ales ca simbol două tibii încrucişate aşezate sub un cap

de mort.

Pentru a marca o dată în plus importanţa nu numai simbolică a picioarelor ci

şi pe cea esoterică e suficient să amintim acest pasaj din Kşuricā

Upanishad1:

“Secret de l’esprit,

Mystère subtil de l’intelligence:

Le Point Marman2 situe sur le pied,

Il faut savoir qu’il est Cela,

Nom et forme de toute chose!

Pratiquant le yoga avec constance,

L’adepte concentre son esprit,

Avec finesse, sur le Point Marman

Jusqu’à le trancher peu à peu,

Comme Indra, de son foudre,

Trancha la tête de Vrtra!”3

GAMBELE

Ca primă manifestare a „tălpilor seminţe”, gambele sunt tulpinile pe care vor

creşte primele fructe intermediare ale devenirii simbolice a omului, care, aşa

cum vom vedea în articolul următor, sunt genunchii. În cadrul edificiului

corpului uman privit ca sălaş al lui Dumnezeu, gambele sunt cele două

1 Kşurica=cuţit în sanscrită.

2 Termen foarte vechi întâlnit încă din Rig-Veda, desemnând singurul punct din corp unde un erou este

vulnerabil. În tradiţia „forestieră”, (secretă) a upanishadelor marman este un punct situat la nivelul

degetului mare de la picior unde ātman-brhman este prizonier. Graţie disciplinei Yoga sufletul poate părăsi

degetul mare pentru a sălăşlui în inimă pînă în momentul eliberării totale. 3 Ksurikā Upanishad, in Upanishads du Yoga, Ed. Gallimard,1971, pg.138.

90

coloane de bază ale templului lui Solomon, cunoscute sub numele de Jakin şi

Boaz. Traducerea curentă a acestor două nume este aceea de „El

construieşte” şi „Prin puterea Lui”. Citirea anagramatică a celor două nume

ne relevă însă posibile sensuri ascunse. Astfel pentru Jakin obţinem cuvântul

grecesc Nika ce înseamnă victorie şi iniţiala J sau I care vine de la numele

zeiţei Isis sau de la cel al lui Isus (Joshua) aşa cum o relevă o tradiţie

păstrată în simbolica Tarotului. (v. Fig. 16) Litera

B de la cuvântul Boaz, se ştie, este prima literă

cu care se deschide capitolul I al Bibliei, Facerea,

şi care intră în alcătuirea cuvântului „Bereshit”

care înseamnă „la început”. Este interesant de

observat că citit anagramatic şi acest cuvânt pare

să conţină sensuri ascunse. Obţinem astfel

următorul şir: B, prim cuvânt al primului capitol

al Bibliei, urmat de O, Omega, ultimul cuvânt al

alfabetului grecesc, urmat de A, Alfa, prima

literă a aceluiaşi alfabet şi Z, ultima literă a

alfabetului latin. Faptul că Jachin conţine cinci

litere în timp ce Boaz e format din doar patru,

poate să intrige ţinând cont de faptul că cele două

coloane-gambe trebuie să fie perfect egale pentru

a menţine echilibrul Templului-Om. Acest

dezechilibru simbolic ar putea părea o gravă

eroare a alcătuirii imaginii care este plasată sub

semnul Gemenilor (v. simbolul din partea de sus

a imaginii plasat între coloane). Or, gemenii sunt

identici. Castor şi Pollux au acelaşi număr de litere în numele lor. Enigma,

sugerată de altfel din modul de alcătuire al şirului de prime şi ultime litere ce

compun numele Boaz ne duce cu gândul la un loc comun al terminologiei şi

iconografiei alchimice care este sintagma criptică AZOT1 compusă şi ea din

prima şi ultimele litere ale alfabetelor grecesc, latin şi ebraic. Pentru ca între

Jachin şi Boaz să fie reinstaurat atât echilibrul nominal perfect cât şi

antinomia sugerată de culorile alb şi negru atribuite celor două coloane - ea

însăşi imposibilă în absenţa unei perfecte simetrii - trebuie să căutăm în

interiorul imaginii ultima literă a alfabetului ebraic, şi anume litera T (Thav).

Litera T se regăseşte în cuvântul Tora, înscris pe pergamentul pe care Isis îl

ţine în braţe. Poziţia pergamentului nu lasă nici un dubiu în privinţa unei alte

1 AZΩת, termen prin intermediul căruia alchimiştii defineau cel de-al cincilea element, identificat de unii

cu spiritul, de alţii cu electricitatea sau cu magnetismul.

Fig. 16 Reprezentare tarotică a zeiţei Isis

încadrată de coloanele Jachin şi

Boaz, care sprijină templul

antropomorfic al regelui Solomon.

91

semnificaţii ascunse. Reprezentările egiptene ale lui Isis ne-o înfăţişează pe

zeiţă purtându-şi în braţe copilul, Horus, fiu al lui Osiris. (v. Fig. 17, pg. 92)

Întrucât Evangheliştii îi atribuie lui Isus afirmaţiile: „ Adevărat, adevărat, vă

spun, că, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.”,

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”, „Cine are poruncile Mele şi le

păzeşte, acela mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl meu…”1,

afirmaţii care pot duce la concluzia identităţii dintre Isus şi Lege (Tora) fără

să mai putem insista prea mult asupra acestei constelări a sensurilor

simbolice, vom spune doar că păzirea literei şi spiritului Legii devin prin

intermediul revelaţiei înghiţirii cărţii din Apocalipsa lui Ioan, (v. Fig. 19 pg.

93) sinonime cu acţiunile de a mânca trupul lui Hristos (litera Legii) şi a-i

bea sângele (spirtul). De fapt acest scenariu se regăseşte şi la Ezechiel: „M-

am uitat şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în chip de

sul.2 (…) El mi-a zis: „Fiul omului, mănâncă ce vei găsi înaintea ta,

mănâncă sulul acesta şi du-te de vorbeşte casei lui Israel. Am deschis gura

şi mi-a dat să mănânc sulul acesta. El mi-a zis: „Fiul omului, hrăneşte-ţi

trupul şi umple-ţi măruntaiele cu sulul acesta, pe care ţi-l dau!” L-am mâncat

şi în gura mea a fost dulce ca mierea.”3 Concluzia e simplă: Isis îl ţine în

braţe pe Isus sub forma Torei în timp ce „picioarele” Templului reprezintă,

prin coloana Jachin, victoria finală al lui Isus, nu întâmplător de culoare albă

şi finalizarea operei tenebroase a începuturilor (bereshit) simbolizată de

coloana Boaz ce închide în interiorul ei lumea verbului între coperţile alfa şi

omega. Putem vedea aici şi o metaforă a susţinerii spiritualităţii reprezentată

de Templu pe „picioarele” celor două Testamente.

Se ştie că Hiram din Tyr, arhitectul Templului lui Solomon a turnat cele

două coloane în bronz şi le-a decorat capitelurile cu rodii. În viziunea lui

Ioan din Apocalipsă în care acesta vede pe cineva care seamănă cu Fiul

omului, acesta face următoarea descriere: „…picioarele Lui erau ca arama

aprinsă şi arsă într-un cuptor…” 4

Este în mod evident vorba de o viziunea a lui Isus care ne furnizează aici un

argument în plus în susţinerea teoriei conform căreia Templul lui Solomon

era conceput antropomorfic şi se sprijinea pe picioarele Mântuitorului, care

de altfel se identifică cu Templul atunci când afirmă că-l poate dărâma şi

reclădi în trei zile.

1 IOAN, 8.51, 14.15, 21

2 Se ştie că textul Torei era scris pe un pergament în formă de sul şi se mai păstrează şi astăzi în această

formă în sinagogi. 3 EZECHIEL, 2.9 şi 3.1,2,3.

4 APOCALIPSA, 1.15.

92

Este un lucru frecvent citat în literatura astrologică faptul că datorită

fenomenului precesiei echinocţiilor umanitatea părăseşte la acest final de

mileniu influenţa zodiei Peştilor pentru a intra în era Vărsătorului. Or, este

un lucru la fel de cunoscut faptul că acestei constelaţii îi corespunde în

ordinea analogiilor cu corpul omenesc, zona gambelor. Planeta ce

guvernează Vărsătorul este Uranus. Faţă de tălpi, asociate simbolismului

apelor primordiale, gambele reprezintă cerul uranian, asociat aerului.

Pierderea calităţilor uraniene, aşa cum o demonstrează mitul lui Hephaistos,

cel aruncat din cerul Olimpian datorită urâţeniei sale are ca rezultat

zdrobirea gambelor la impactul cu

pământul. În consecinţă toate

personajele htoniene sunt marcate

de o anume deficienţă a mersului.

(v. fig. 18) Deficienţa mersului sau

o diformitate a gambei reprezintă

prin revers o involuţie sau un

blocaj al evoluţiei spirituale.

Creştinismul, reprezentat de tălpi

evoluează în direcţia ascensională

a evoluţiei spirituale a umanităţii

prin intermediul gambelor

Vărsătorului spre primul fruct al

rodiei genunchilor aşezat în vârfurile celor două „picioare” ale trupului

Fig. 17 Isis egipteană, Isis romană şi Fecioara cu pruncul - avatarurile unui arhetip

Fig. 18 Reprezentare alchimică a lui Vulcan-Hephaistos

93

Templului. Astfel trebuie interpretată, după părerea noastră, afirmaţia lui

Isus conform căreia el este Alfa, începutul lucrării spirituale. Din punct de

vedere social, creştinismul rezonează

perfect cu această simbolică fiind în mod

evident o doctrină a schimbării pornită

de jos în sus.

GENUNCHII

Negrii bambara numesc genunchiul -

nod al toiagului capului1 şi fac din el

sălaşul puterii politice. În această

privinţă ei se întâlnesc cu numeroase

tradiţii străvechi care fac din genunchi

principalul locaş al puterii trupeşti,

simbol al autorităţii omului şi puterii sale

sociale. De aici provine şi sensul

expresiilor: „a-şi pleca genunchiul”=a face act de supunere, „a îngenunchea

pe cineva”=a impune cuiva propria voinţă sau chiar a-l omorî, „a

îngenunchea în faţa cuiva”=a cere milă, etc.

În simbolica astrologică genunchii sunt legaţi de semnul Capricornului, care

- fapt deosebit de interesant pentru acurateţea funcţionării mecanismelor

imageriei arhetipale în cazul unor populaţii ce nu au noţiuni de astrologie -

corespunde casei a X-a zodiacale, cunoscută ca sector al exprimării în plan

social a individului. Astfel coincidenţa cu credinţele populaţiei bambara şi

nu numai sunt frapante.

Ca articulaţie saturniană ce leagă - simbolic vorbind - coapsa jupiteriană şi

gamba uraniană, sau, în alţi termeni, autoritatea şi principiul libertăţi,

genunchiul poate fi asimilat, prin calităţile saturniene de prudenţă, răceală,

calcul, prevedere, cu calităţile diplomatice indispensabile urcării pe treptele

sociale ale muntelui capricornian.

Dacă privim talpa piciorului ca pe „sămânţa” din care se naşte fiinţa umană

şi gambele ca pe tija, tulpina acesteia, genunchiul , chiar prin forma sa, poate

fi privit ca primul fruct, prima realizare a omului. Inserarea sa socială este

condiţia sine qua non a evoluţiei spirituale a acestuia iar pentru aceasta omul

1 Jean Chevalier et Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, pg. 92.

Fig. 19 Albrecht Dürer,viziunea din Apocalipsa lui Ioan

94

trebuie să funcţioneze asemenea genunchiului - care el însuşi este o inserţie -

la limita optimă dintre autoritate şi libertate.

Dar genunchiul (lt. genuculum, şi, diminutivat, geniculum) se înrudeşte cu

familia cuvintelor ce poartă sensul generării. În fond genunchiul este cel care

generează mişcarea întregului picior. Ca orice fruct el conţine seminţele unei

noi generaţii, şi, astfel, el poate fi privit, alături de talpă, ca o a doua sămânţă

a devenirii fiinţei umane în raport cu care, coapsa devine tulpină iar sexul

următorul fruct conţinător de seminţe…Din acesta, răsar în fine, trunchiul şi

ramurile sale costale în vârful cărora creşte ultimul fruct, capul, ale cărui

seminţe dau naştere omului spiritual.

Tradiţia şi miturile acordă o mare atenţie genunchiului. Pitagora e cunoscut

în textele presocraticilor ca „învăţatul cu genunchiul de aur”. În Kalevala,

lumea se naşte din ouăle depuse de o raţă pe genunchiul zeiţei apelor în

momentul când aceasta şi-a ridicat deasupra apelor genunchiul „fecund”, etc.

Corespunzând Capricornului şi lui Saturn, genunchiului i se atribuie în

ordinea metalelor corespondente, plumbul. Or, este ştiut că idealul declarat

al chimiştilor (sub rezerva interpretări simbolice a declaraţiei) era

transformarea plumbului în aur. Putem deduce deci că asemeni imperativului

inserţiei sociale a omului ce corespunde în plan simbolic realizării

„greutăţii”, „ponderii” sale în lumea materială şi verticalizării sale

simbolizată de firul cu plumb şi de greutatea specifică acestui metal, destinul

ultim al fiinţei umane constă în realizarea „aurului” său, care prin specificul

său luminos şi inoxidabil simbolizează idealul atingerii nemuririi.

COAPSELE

În ordinea alcătuirii anatomice coapsele prezintă o evidentă similitudine cu

gambele. Dacă privim corpul de jos în sus ele par a răsări din rodiile

genunchilor. (v. supra) Dacă privim invers, coapsele par două coloane ce se

aşează deasupra stâlpilor Templului terestru având astfel semnificaţia

Templului celest sau a Ierusalimului ceresc.

E un lucru arhicunoscut că anticii se jurau pe Zeus sau Jupiter. În astrologie

Jupiter este planeta ce guvernează Săgetătorul, zodie căreia îi corespund în

plan anatomic coapsele. O „coincidenţă” semnificativă face ca atunci când

Abraham îi cere lui Eleazar să-i jure că nu-i va lua fiului său Isaac femeie

din ţara Cananiţilor să-i spună: „Puneţi te rog mâna sub coapsa mea; şi te voi

95

pune să juri, pe Domnul, Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului…” 1

Este evident că gestul acesta echivala cu un jurământ în care ca martor era

chemat cerul şi pământul ca expresie a unei totalităţi. Coapsa capătă în acest

sens un atribut de integralitate, ea rezumând sau exprimând esenţa spirituală

însăşi a individului. Astfel generaţiile biblice ce se succed sunt „ridicate” din

coapsa lui Avraam, expresie ce nu are, aşa cum s-ar putea crede o conotaţie

sexuală, terestră, ci una esenţială, fiind un echivalent al expresiei identitare

„os din os” şi nu a celeilalte, amintită în alte contexte, „carene din carnea”

(cuiva). Coapsa capătă astfel în plan simbolic o valoare matricială spirituală.

Se ştie că Dionysos a fost „gestat” în coapsa lui Zeus. Semele, mama sa,

dorind să-l cunoască pe Zeus în toată splendoarea sa este fulgerată. Zeus îl

extrage pe Dionysos din pântecele mamei sale şi-l „re-naşte” din propria-i

coapsă. Or, renaşterea este un semn inconfundabil al iniţierii spirituale.

Aşa cum gambele sunt o expresie a stabilităţii spirituale a omului

(instabilitatea acestuia fiind plătită aşa cum am văzut cu zdrobirea

picioarelor), coapsele reprezintă mişcarea, evoluţia spirituală a fiinţei, de a

cărei neîmplinire se leagă de asemenea unele consecinţe grave. În acest sens

este revelatorie pedeapsa cu care Îngerul îl loveşte pe Iacob la capătul

cunoscutei lupte din biblie: „ Iacob a rămas singur. Atunci un om s-a luptat

cu el până în revărsatul zorilor. Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-a

lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui

Iacob pe când se lupta cu el.” 2

Deuteronomul aminteşte aceste ameninţări ale lui Moise adresate celor ce nu

vor asculta legea divină: „Domnul te va lovi cu o bubă rea la genunchi şi la

coapse şi nu te vei putea vindeca de ea, te va lovi de la talpa piciorului până

în creştetul capului.”3 În mod evident „plăgile” invocate aici, net inferioare

în sensul propagării fricii comparativ cu alte ameninţări ce ar fi putu fi

invocate au o valoare simbolică şi - credem noi - ţintesc sensul unei

eventuale catastrofe ontologice ce ar lovi fiinţa umană în cazul nealinierii la

norma divină, infirmităţile fizice fiind doar semnul exterior al unor carenţe

de ordin spiritual.

În ordinea elementelor coapselor le este atribuit focul. Împreună cu celelalte

trei părţi ale trenului inferior, tălpile, cărora le este atribuit elementul apă,

gambele, având ca element guvernator aerul şi genunchii ce corespund

pământului, coapsele închid un microunivers coerent. Aşa după cum în

raportul cu Macrocosmul omul sintetizează alcătuirea acestuia, la nivelul

Microcosmului care este, scenariul totului care se reflectă în tot se repetă

1 GENEZA, 24. 2,3

2 ibidem, 32. 24,25,

3 DEUTERONOMUL, 28.35

96

prin aceea că trenul inferior este structurat simbolic asemenea celui superior.

Omul microcosmos se reflectă astfel integral pe sine în partea sa de jos tot

astfel după cum aceasta o reflectă pe cea de sus.

Instrumentalizarea corpului în cadrul artei dansului va putea deci, mai mult

decât orice alt instrument, să exprime nu numai fiinţa umană în tot ce are

aceasta mai subtil, ci, indirect şi desigur într-un plan pur spiritual, întreaga

dramă cosmică pe care corpul uman nu numai că o conţine şi o reflectă dar o

şi trăieşte, chiar dacă de cele mai multe ori la modul inconştient.

Autorul acestor rânduri consideră, în contradicţie totală cu apologeţii

caracterului pur spiritual al muzicii pe care aceştia o plasează la antipodul

dansului perceput doar în fizicitatea sa, că un instrument muzical, cum ar fi

vioara (ca să luăm exemplul cel mai nobil din trusa obiectuală a

muzicanţilor) şi care în esenţă nu este decât o alcătuire artizanală ce îmbină

o cutie de lemn, un băţ, câteva maţe de peşte şi un smoc de păr de cal, poate

exprima mai bine fiinţa umană în integralitatea sa decât fiinţa umană însăşi

exprimată de însuşi corpul acesteia. Din întreaga serie de instrumente

inventate de mintea omului nici unul nu se ridică la valoarea vocii umane,

singurul „instrument” muzical care atinge nivelul de subtilitate al corpului,

fiind parte a acestui întreg.

În mod paradoxal vocea umană, venită din interiorul omului e destinată să-l

exprime pe acesta în afară în timp ce trupul, forma exterioară a fiinţei

umane îi exprimă acesteia interioritatea, adică nivelul cel mai subtil al trăirii.