SIMBOLISMUL EUROPEAN

STUDIU DE CAZ

Cuprins:*Simbolismul-definiţie

*Provenienţă *Ideologia şi estetica simbolismului

*Trăsături ale simbolismului*Teme şi motive simboliste

*Charles Baudelaire*Stéphane Mallarmé

*Paul Verlaine*Arthur Rimbaud

*Simbolismul românesc*Bibliografie

Simbolismul-definiţie • Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa,ca reacţie

împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă.În concepţia simboliştilor, descripţia rece, parnasiană, ca şi observaţia meticuloasă, naturalistă, urmărind să decupeze “o felie de viaţă”, nu pot surprinde altceva decât o realitate superficială, o lume a aparenţelor. Considerat din perspectiva social-istorică,simbolismul apare ca produs şi expresie a stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii capitaliste de la sfârşitul secolului al

XIX-lea.• Termenul de „simbolism”provine din cuvântul grecesc

„symbolon ” ,intrat în limbă prin filieră franceză.Simbolul este un substituent,el înlocuieşte expresia directă,vorbirea noţională,mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei.O dată cu evoluţia limbajului,simbolul a devenit tot mai complex, folosindu-se în toate domeniile culturii,iar în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice.

Provenienţa• Numele curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care, în

1886, a publicat un articol-program, intitulat Le Symbolisme. În acelaşi an s-a constituit gruparea care s-a autointitulat simbolistă , condusă de poetul Stéphane Mallarmé.Tot atunci, René Ghil înfiinţează şcoala „simbolist-armonistă”, devenită „filozofic-instrumentalistă”. Alţi poeţi, de orientare antiparnasiană, îl considerau şef de şcoală pe Paul Verlaine; ei şi-au luat numele de decadenţi. Reprezentanţi de seamă ai decadenţilor sunt Arthur Rimbaud, Tristan Corbière, Jules Laforgue. Toţi poeţii amintiţi începuseră să scrie cu mult înainte de constituirea grupărilor în care s-au încadrat. Astfel, elemente ale curentului simbolist au apărut înainte de 1886.

• Simboliştii belgieni de expresie franceză prezintă un deosebit interes prin creaţia lor poetică(Emile Verhaeren, Rene Ghil), dar şi prin tentativele de a scrie proză simbolistă(Georges Rodenbach-romanele « Bruges » şi «  Clopotarul») sau dramaturgie (Maurice Maeterlink-piesele « Pelleas » şi « Melisanda »)

• Simbolismul pătrunde mai târziu în ţările europene cu tradiţie culturală puternică (Anglia, Spania, Italia), precum şi în ţările din centrul şi sud-estul european unde generează şcoli naţionale:simbolism polonez, maghiar, românesc.

Ideologia şi estetica simbolismului

•Simbolismul reprezintă o reacţie antipozitivistă şi antiraţionalistă.Poeţii simbolişti vor prelua din şcolile anterioare tot ce se potrivea spiritului lor

neliniştit şi dornic de „altceva” decât ceea ce le putea oferi mediul ambiant şi vor fi receptivi la tot ce este nou in domeniul filozofiei,al picturii,al muzicii, al ştiintelor şi al artelor în general.Sunt preţuiti în

special Vilon ,Racine,Chateaubriand,Nerval, Lamartine.Simboliştii preiau idei filozofice din Fichte,Hegel, Schelling,Schopenhauer,sunt atraşi de

poezia lui Novalis, a lui Poe si Whitman,de arta orientală.

•Simbolul literar concentrează în imagini elemente ale realului cu un grad mai mic sau mai mare de generalizare.În cuprinsul

romantismului,simbolul rămâne însa, ca în literatura premergătoare nu se diferenţiază foarte net de alegorie.În simbolism,raportul dintre simbol si realitate este sugerat.Curentul se diferentiază de alte curente tocmai

prin faptul că dă imaginilor poetice functia implicit şi nu explicit simbolică.

Trăsături ale simbolismului

Sugestia : simbolul se realizează prin sugestie,de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”.Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor este foarte mare.Mallarme susţine că „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea poemului”şi adaugă „a sugera,iată visul!”.Urmând acest principiu,poeţii simbolişti nu descriu,nu narează,nu relatează.Ei resping anacdotica ,fabula,reportajul.D. Anghel nu descrie florile,în volumul „În grădină”,nici Ştefan Petică fecioarele,în”Fecioara în alb” .Ei comunică mai ales senzaţii (olfactive, vizuale) corespunzătoare unor stări sufleteşti.Ion Minulescu descrie corăbii mari,insule,faruri spre a-şi exprima aluziv,pe cale de sugestie,dorul de călătorii,tentaţia depărtărilor.

Prozodia. Marea inovaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie folosirea versului liber. Versul clasic apare multor simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie, de aceea ei ajung la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare. Versul liber, susţin simboliştii, produce efecte muzicale deosebite. Se folosesc refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi ritmurile elaborate.

• Corespondenţele sunt un mod de sondare,de luminare a zonelor ascunse ale realităţii.Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul poetului(universul mic)şi lume(universul mare)care se traduc la nivelul receptivităţii prin simboluri.Ele tind să exprime relaţiile ce există,pe baza unor afinităţi secrete,între părţile componente ale totului cosmic.În categoria corespondenţelor intră şi analogiile dintre senzaţii,emoţii,imagini de naturi diferite.

• În poezie,descoperirea corespondenţelor aparţine lui Baudelaire (Correspondances-Les fleurs du mal).Poezia are ca punct de plecare credinţa că exista o unitate a lumii în temeiul căreia senzaţiile de ordin diferit comunică între ele:”Parfum,culoare,sunet se-ngână şi-şi răspund”.Taina aceasta adâncă nu se ofera ochiului comun,care observă numai exterior lumea,ci aceluia înzestrat cu facultaţi superioare,al artistului.Poetul devine demiurgul care crează lumea din cuvinte menite să sugereze idei fundamentale,principii metafizice(Mallarme).Rimbaud,în poemul „Vocale”,dezvoltă ideea unor corespondente între culoare şi sunet:A-negru, E-alb,I-roşu,U-verde,O-albastru.Este ceea ce se cheamă sinestezie(mijloc prin care sunt puse în relaţie de echivalenţă realităţi receptate de simţiri diferite;transferul elementelor,specific sinesteziei,este metaforic).Pentru Ghil,dimpotrivă,I este albastru, O-roşu.În concluzie,la baza simbolismului stă această osmoză dintre poet şi lumea din jur,dar nu în sensul căutărilor de analogii uşor de stabilit între starea de spirit şi natură,ca în poezia populară sau la romantici,ci în sensul că simboliştii văd în sufletul individual chintesenta vieţii cosmice, a palpitului vital existent în întreaga natură.

• Cultivarea sinesteziilor. Sinestezia este o figură de stil prin care se pun în relaţie realităţi receptate de simţuri diferite ( auz – văz, auz – miros: „Primăvară – o pictură parfumată cu vibrări de violet” ).

• Muzicalitatea: simboliştii pledează pentru muzicalitatea versurilor, ca mijloc de obţinere a inefabilului, a sugestiei: „muzica înainte de toate” (Verlaine ), „arta versurilor este arta muzicii” ( Al. Macedonski ).

• Poeţii simbolişti au dat importanţă problemelor de formă,ritm,creând cele mai savante armonii verbale,pauze,asonanţe si refrenuri.La unii se ajunge la un joc gratuit,de pura virtuozitate,degenerând in formalism,manierism.

Teme si motive simboliste

• În diversitatea ei,tematica poeziei simboliste exprimă,în ultimă analiza,o atitudine noncoformistă,de inaderentă la o lume prozoică, mercantilă,filistinizată.Poeţii simbolişti recurg la proza de damant,destănuie starea de „spleen”,de solitudine,”nevroze”susţinute de o întreaga recuzita caracteristică simbolismului,care voaleaza suportul imediat al acestor stari,izvorâte din neacceptarea lumii date.Atitudinea faţa de societate rezulta din felul în care se reflectă in versuri-indirect-condiţia poetului si a poeziei.Conflictul cu societatea poate exista în stare latentă,şi atunci poetul este insinuant,sau el se manifesta fatis,efectul artistic fiind ieşirea din simbolism:totală sau parţială.În majoritatea cazurilor se autoinfatizeaza ca suflete obosite,deprimate.În literatura universală,spleen-ul simbolist a fost exprimat pentru întaia data de Baudelaire.

• “Motivul spleen-ului presupune un amestec de plictiseală profundă,dezolare şi tristeţe abstractă,fără ca poetul să

ajungă la decepţie şi pesimism propriu-zis,ca în romantism”(Lidia Bote).

• Natura:spre deosebire de poezia romantică,natura nu mai este subiect,ci stare sufletească,exprimată muzical

ori cromatic,sau decor. Astfel, parcul, gradina, statuiile,orizonturile marine sunt prezentate static.În jurul

obiectelor plutesc muzica şi parfumul,în spaţii nedefinite,ca şi în poezia lui Baudelaire;poeţii îşi propun

să dezvaluie „corespondentele”din natură.Percepţia vizuală a naturii îi apropie de impresionişti,în sensul

estompării contururilor sub impresia luminii.Simboliştii cantă amurgurile subordonate starilor afective;tonul unora este însa explicativ. Culorile dominante sunt

cenuşiul,negrul,albul;culorile obsesiei;roşul,violetul, galbenul,expresii ale starilor anxioase.Ploaia si toamna ii

strivesc sensibilitatea.

• Iubirea :Simboliştii nu încadreaza tematica iubirii în contextul naturii.Cele doua elemente nu formează,ca la romantici,un tot.Poeţii vor gasi însa corespondente în

comunicarea sentimentelor.Ei vor exprima uneori şi direct sentimentul,implicând trăiri intense,manifestate prin

reacţii vitaliste,sau maladive. Predilecţia pentru parfumuri şi muzica este de ordin vital.Macedonski,M. Săulescu, St. Petică iubesc viaţa,sunt însetati de ea.Ei cantă energiile cosmice,iar procesul lăncezirii,ca şi cel al anemiei sau al

nevrozei devin rareori trăire propriu-zisă,rămânând simplă manieră. Erotica simbolistă,pe lângă motivul

nevrozei,implică şi un univers floral.Femeia este hieratică,se mişcă într-o lume dematerializată sau

nostalgia prezenţei ei deşteaptă senzaţii olfactive,ca la Şt. Petică,pentru care făptura iubită este „o rază

parfumată”. Un univers floral bine cunoscut aduce volumul „În grădină”,a lui D. Anghel;florile amintesc de

cei morţi,de statornicia în dragoste.

• Instrumentele muzicale:simbolismul aduce în poezie o gamă de instrumente muzicale,realizând corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical:vioara,violina exprimă emoţii grave;clavirul-tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii;;fluierul este funebru;fanfara trezeşte melancolii; pianina, melancolia constituie motive uneori exterioare,decorative,alteori vor intra în substanţă şi în atmosfera generală a poeziei.La noi,Şt. Petică evocă mai toate instrumentele muzicale;vioară,mandolină,pian,harfă. I. Minulescu percepe muzica sentimental,iar Bacovia,grav,dezvăluindu-ne stări nevrotice:”Iubita cântă-un marş funebru.../Ea plânge,şi-a căzut pe clape,/Şi geme greu ca în delir.../În dezacord clavirul moare”.Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale,pelicula este o pictură parfumată a primăverii;amurgul însoţeşte cântecul viorilor(Şt. Petică-„Când viorile tăcură”).

• Motivul ploii şi al toamnei apare la toţi simboliştii. Sentimentul ploii aduce stări depresive, până la enervare exasperantă

• Primăvara este, şi ea, generatoare de nevroze. Culorile crude, soarele anemic strivesc nervii. Amestecul de anotimpuri creează o stare de ambiguitate într-o abandonare voită, în care sentimentul morţii porneşte din ideea descompunerii.

Charles Baudelaire(1821-1867)

precursorul poeziei simboliste

• Ilustru poet francez,considerat (cu volumul de versuri „Florile răului”, întemeietorul poeziei moderne.Opera sa mai cuprinde „Spleenurile Parisului”, „Paradisurile artificiale” şi „Curiozităţi estetice” (critica de artă).

• Charles Baudelaire se situează la răspântia din care poezia se desparte de romantism, alegând definitv calea modernismului.Simboliştii şi-l revendică drept precursor, biografia şi opera lui întruchipând perfect mitul „poetului blestemat”.Viaţa de boem a lui Baudelaire ilustrează revolta împotriva societăţii şi revanşa artistului, conştient de propria superioritate faţă de spiritul burghez.

Corespunderi„Natura e un templu ai cărui stâlpi

trăiesc Şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o

ceaţă Prin codri de simboluri petrece omu-n

viaţă Şi toate-l cercetează cu glas

prietenesc.

Cu nişte lungi ecouri unite-n depărtare Într-un acord în care mari taine se

ascund, Ca noaptea sau lumina, adânc, fără

hotare, Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi

răspund.”

• Baudelaire încalcă flagrant principiile estetice ale epocii când conferă alt scop artei: explorarea părţii ascunse a lumii, dezvăluirea impalpabilului, depăşirea aparenţelor şi sondarea adâncimilor universului.În mod deliberat, poetul caută o „estetică a profunzimilor”.

• Metafora obsesivă a creaţiei sale este abisul „le gouffre”, iar coordonatele fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul, oceanul, marea, infernul.Imagini ale vidului(golul, prăpastia) apar cu mare frecvenţă în universul săn poetic şi sugerează stari de disperare, de aliernare şi de cădere în absurd.

• „În vocea sa se auzeau italice si majuscule initiale.Gesturile sale erau încete, rare, sobre, ţineau mâinile apropiate de trup, căci avea oroare de gesticulaţia meridională.Nu-i plăcea nici vorbirea volubilă, iar răceala britanică i se părea de bun-gust.Despre Baudelaire se poate că era un dandy rătăcit în mijlocul boemei…”(Teophile Gautier)

„Atât moral cât şi fizic, am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii,al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului…Acum mă simt tot timpul ameţit”(Charles Baudelaire)

• În “Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich constata: “ o trăsătură fundamentală a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală şi claritatea conştiinţei sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi inteligenţa critică. Concepţiile despre procesul poetic stau pe aceeaşi treaptă cu poezia însăşi…de altfel, aceste concepţii au avut mai multă influenţă asupra epocii următoare decât lirica sa”.

Stéphane Mallarmé

(1842-1898)

De la parnasianism la simbolism

• Aşa cum creaţia lui E.A. Poe a avut un rol modelator pentru Baudelaire, „Florile răului” împlinesc o funcţie similară în cazul lui Mallarmé, care intuieşte linia de continuitate, ştiind că poezia nouă trebuie să continuie revoluţia începută de Baudelaire în planul limbajului, unde trebuie să inventeze o limbă a poeziei, mai exact, o limbă numai şi numai a poeziei.

• Mallarmé a trecut printr-o criza spirituală de mare intensitate în 1866, din care iese mărturisind că, dupa ce a găsit Neantul, a găsit Frumosul.Aşadar, Neantul nu este capăt, ci punct de plecare. Ca şi Baudelaire, crede că, prin analogii, poetul transcede realităţile cotidiene şi ajunge la o esenţă ideală.

Briză marină

„Mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite. Să fug!Să fug aiurea!Sunt păsări fericite Să zboare între ceruri şi spume neperechi! Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-

vechi În calea unei inimi care închină mării O, nopţi!nici ocrotite, de răul călimării, Foi, goale-n clar de lampă, de către propriul

alb Nici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb. Tot am să plec!Fregată-n tresalt de mari

pavoaze,Sus ancora spre darnici atoli şi blânde oaze!”

• Imaginile recurente în imaginarul poetic mallarmmean(evantaiul, pasărea, oglinda, lebăda) nu sunt „zugrăvite” sau „descrise” în manieră parnasiană, ci devin aluzii, sugestii, simboluri.

• În plan poetic, se produce o reinventare a lumii şi a cuvântului, proces pe care Mallarmé l-a numit „transpunere”(transposition).Ca să obţină efectele aluzive şi sugestive, poetul işi ia libertatea dislocării sintaxei consacrate de uzul limbii.De aici provine impresia de ermetism a poeziei lui, fraza poetică nu are obişnuinta liniaritate, ci apare ca o construcţie in arabesc.Astfel, lectura este dominată de incertitudine şi ambiguitate.

• Printre operele sale cele mai reprezentative se numără „Irodiada”, „După-amiaza unui faun”, ca şi poemul în proză „Igitur”.

• „Era profesor de engleză undeva în provincie, dar coresponda regulat cu Parisul.A publicat în „Parnas”, versuri de o noutate care a scandalizat jurnalele.Nu s-a sinchisit de nimic, pentru a fi pe placul delicaţilor, căci era cel mai greu de mulţumit dintre toţi delicaţii.Rău primit de critică, acest rar poet va supravieţui atâta timp cât va exista o limbă franceză care să mărturisească despre uriaşele sale eforturi.”(Paul Verlaine)

Paul Verlaine (1844-1896)

Afirmarea noii sensibilităţi poetice

• Reprezentant de seamă al simbolismului francez, preocupat de muzicalitatea cuvântului şi de valoarea lui magico-evocativă.Este autorul unor volume de versuri ca: „Poeme saturniene”, „Serbările galante”, „Cântecul bun”, „Cândva şi odinioară”, „Înţelepciune”.

• Simbolismul îşi structurează liniile de forţă pe un fundal de criză profundă prin care trece Franţa:războaiele franco-germane si Comuna din Paris.Agravarea crizei face imposibilă orice fel de compensaţie în plan literar: romantismul şi parnasianismul nu le puteau oferi în poezie, realismul şi naturalismul-în proză.

Spleen

„Aprinşi erau toţi trandafiriiSi iedera cu totul neagră.

Sunt pradă deznădăjduirii,De cum te mişti, iubire dragă. Prea verde marea, prea gingaşAzurul, mult prea dulce briza”

• Paul Verlaine face primul gest decisiv, asumându-şi destinul generaţiei sale: concepe şi scrie „Artă poetică”, pune în circulaţie textul în mediul boem al cafenelelor literare unde se întâlneau frecvent artiştii, formulând astfel noua poetică simbolistă.Verlaine va intra în legenda literară care însoţeşte mişcarea simbolist, iar secvenţe din „Arta poetică” devin sintagme-reper pentru construirea identităţii simbolismului.

• „Nimeni n-a fost mai puţin teoretician ca el, mai puţin preocupat de ambiţiile estetice şi filosofice ale contemporanilor săi, mai puţin alchimist( ca de pildă Mallarmé), mai puţin vizionar şi profet (ca Rimbaud).El s-a născut pentru a duce la perfecţiune lirismul intim şi sentimentul…” (Marcel Raymond)

Arthur Rimbaud (1854-1891)

Revoltă absolută

• Arthur Rimbaud realizează cea mai îndrazneaţă tentativă de schimbare a lumii prin poezie.El vede esenţa prometeică a poetului „tâlhar care fură focul” şi îi atribuie acestuia un rost suprem să pătrundă în tărâmul invizibilului, sondând straturile cele mai adânci ale necunoscutului.

• În acest scop, Rimbaud caută căile de acces: se apropie de pitagorism şi de orfism, se îndreaptă spre filozofiile orientale(doctrine hinduse, budism, zen) spre alchimie şi Cabală, se lasă atras de filozofia ocultă şi de scrierile ezoterice.Are convingerea că printr-o asemenea cunoaştere, dobândeşte puteri supranaturale.

Vocale

„A brun, E alb,I roşu, U verde- O vânăt.Oare

Voiu şti cândva geneza de taină sa v-o spun?

A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brun Ce zumzăe pe câte vreo proaspătă

duhoare. Golf greu de umbră.E, alb abur, albe

pânzeGheţar cu lănci de sclipăt, regi albi,

corole-n vânt.

I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzând

De furii, de beţie sau de căinţi pătrunse.”

• Ieşind din perimetrul raţiunii, folosind „dereglarea voită a tuturor simţurilor”, poetul pătrunde în irealitatea care îi provoacă stări stranii, viziuni, care îl duc în pragul nebuniei şi al morţii.Renunţarea la poezie se poate explica şi ca un gest de autosalvare, determinat de neputinţa de a mai suporta asemenea exaltări şi halucinaţii.

• Creaţia poetică a lui Rimbaud, realizată într-un timp concentrat şi plin de evenimente istorice şi biografice (1870-1874), marchează sfârşitul poeziei tradiţionale şi al limbajului poetic consacrat.

• Arthur Rimbaud enunţă prin celebra formulă „Je est un autre” (Eu este altul), tărâmul pe care îl va explora poezia modernă: abisul propriu, meandrele interioare.Titlurile ciclurilor de poezii indică limpede vizionarismul rimbaldian: „Corabia beată”, „Un anotimp în Infern”, „Iluminări”.

• „Strălucirea lui, aceea a unui meteor aprins fără alt motiv decât propria-i prezenţă, ţâşnind de unul singur pentru a se stinge apoi.Apariţia acestui trecător colosal n-a fost pregătită de nici o împrejurare literară.”(Stéphane Mallarmé)

Simbolismul Românesc• Începuturile simbolismului românesc coincid cu începuturile simbolismului

francez.Sincronizarea are mai multe cauze: o generaţie nouă se arată receptivă faţă de efervescenţa mediilor artistice pariziene.O nouă conştiinţă a condiţiei artei şi a artistului apare la poeţii români care studiază la Paris sau călătoresc in Franţa (Ion Minulescu, Dimitrie Anghel) şi se familiarizează cu noul spirit al sfarşitului de secol al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

• În 1880, simultan cu întâlnirile patronate de Mallarme la Paris, tânărul Macedonski, ca deschizător de drum, editează la Bucureşti revista „Literatorul”, în care îşi publică atât articole teoretice („Despre logica poeziei”), cât şi creaţii experimentale: prima poezie în vers liber din literatura română („Hinov”), armonii imitative („Înmormântarea şi toate sunetele clopotului”)

• În 1886, când Jean Moreas consacra, printr-un celebru manifest literar, mişcarea şi numele simbolismului, Macedonski publică versuri în limba franceză, în revista „La Wallonie”, condusă de Albert Mockel, admirator şi discipol al lui Mallarme.

• Eforturile lui Alexandru Macedonski de a impune noul curent, pe care-l numea

„simbolism instrumentalist”, se îndreaptă în mai multe direcţii: publică articole teoretice în „Literatorul”, semnate de el însuşi sau de unii discipoli;afirmă o nouă identitate faţă de poezie, cu riscul de a fi neînţeles sau de a fi considerat ridicol.

• Simbolismul românesc a cunoscut 4 etape: • I. Momentul tatonărilor, al experienţelor este marcat prin activitatea

lui Al. Macedonski la revista Literatorul. Abordând, înainte de 1890, problema artei romantice şi a celei simboliste, Macedonski susţine că poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor primite de la natură, pe care le transmite apoi în formulări inedite; poezia îi apare ca o revărsare a sentimentului. Potul accentua, astfel, latura romantică a poeziei. După 1890, în Arta versurilor, el relevă faptul că poezia are o muzică interioară, care este altceva decât muzicalitatea prozodică. Ideea va fi reluată în Poezia viitorului ( 1892 ), în care se afirmă că poezia este muzică şi imagine, „formă şi muzică”. Originea ei s-ar găsi în misterul universal. Poezia are o logică proprie, ea „tinde să se deosebească de proză, creându-şi un limbaj al ei propriu.” „Domeniul poeziei este departe de a fi al cugetării. El este al imaginaţiunii”. În articolul Despre poemă relevă că a fi poet înseamnă a simţi: poezia trebuie să deştepte cugetarea, nu să fie ea însăşi cugetare.

• II. A doua etapă din evoluţia simbolismului românesc este reprezentată de activitatea literară a lui Ovid Densusianu, întemeietorul revistei Viaţa nouă. Simbolismul lui Densusianu este polemic prin atitudinea de combatere a epigonismului eminescian şi a sămănătorismului, prin proclamarea principiului libertăţii şi a progresului în artă.

Densuşianu cere o literatură nouă, afirmând că specificul naţional nu este un monopol al sămănătoriştilor, ci apare în orice operă scrisă de români; el nu apare numai la ţară, ci este prezent şi în spaţiul citadin. Meritul grupării de la Viaţa nouă este că introduc în poezia română preocuparea pentru tematica citadină, pledând pentru ridicarea maselor la nivelul elitelor, pentru că, în accepţia lui, „artă pentru artă” înseamnă „artă înaltă”.

• III. Simbolismul exterior, formal, care pune accent pe muzicalitatea versurilor şi pe efectele sonore obţinute prin resurse fonetice apare în creaţia lui Ion Minulescu. Poezia acestuia este grandilocventă, retorică, ceea ce contravine principiilor simboliste. Poetul manifestă atracţie pentru tehnica şi motivele simboliste: numărul fatidic, mirajul depărtărilor; îl preocupă efectele sonore rezultate din neologisme cantabile ( matelot, orologiu, cupolă ), numele proprii exotice, frapante prin sonoritate. De provenienţă simbolistă sunt tristeţea, nota gravă, plină de sugestii, jovialitatea şi proza retorică.

• IV. Simbolismul autentic ( bacovian ) se instaurează prin activitatea literară a lui George Bacovia. Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un simbolism depresiv, izvorât din situaţia precară a proletarului intelectual. Cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eu-lui cu lumea, natura, universul (Plumb ). Evocă idei, sentimente, senzaţii pe calea sugestiei ( Amurg de iarnă ). Manifestă preferinţe pentru culorile întunecate. Promovează „audiţia colorată” – principiul după care senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale îşi corespund în plan afectiv, sinestezia. Poezia implică sugestivitate melodică interiorizată ( Marş funebru ). Temele şi motivele sunt tipic simboliste: târgul de provincie, element al claustrării (Seară tristă ), nevroza ( Plouă ), peisajul interiorizat ( Amurg de toamnă ), descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă este neliniştea continuă.

Rondelul rozelor ce mor

Al. Macedonski

“E vremea rozelor ce mor,Mor în grădini, şi mor şi-n mine --Şi-au fost atât de viaţă pline,Şi azi se sting aşa uşor.

În tot, se simte un fior, O jale e în orişicine. E vremea rozelor ce mor -- Mor în grădini, şi mor şi-n mine.”

XI de St. Petică

“Serbare sgomotoasă Ca-n bâlci, decor banal; O boltă luminoasă Scăldată-n aur pal.

Pe culmea azurie Chiar soarele de-aramă Se pare-o jucărieDe proastă melodramă.”

• Curcubeul de D.Anghel• “Ce schimbătoare e la

munteLumina, cat ai scapara,Un curcubeu a-ntins o punteDin casa mea pan’ la a ta.

Si-un gand, un gand nebun imi vine!- Aşa-s poeţii uneori –Să ma avânt până la tinePe puntea asta de culori.”

Romanţa negativa de Ion Minulescu

“N-a fost nimic din ce-a putut să fie,Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...N-a fost decât o scurtă nebunieCe-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...

N-am fost decât doi călători cu trenul,Ce ne-am urcat în tren fără ticheteŞi fără nici un alt bagaj decât refrenulSemnalului de-alarmă din perete!..”

Crize de George Bacovia

“Tristă, după un copac, pe câmpStă luna palidă, pustie -De vânt se clatină copacul -Şi simt fiori de nebunie.

O umbră mormăind păşeşte... E om... atât, şi e destul... Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi: El - om flămând, eu - om sătul.

Dar vezi... m-a ocolit acuma...El s-a temut mai mult, mai mult, - săracul...Pe luna palidă, pustie,De vânt se clatină copacul...”

Bibliografie Adriana Iliescu, “Poezia simbolistă românească” Ioan Mihuţ, “Simbolism.Modernism.Avangardism” G. Bădărău, “Simbolismul” M. Raymond, “De la Baudelaire la suprarealism” Lidia Bote, “Simbolismul românesc” Matei Călinescu, “Conceptul modern de poezie” www.wikipedia.org www.allposters.com www.google.ro/image Gheorghe Craciun,”Istoria didactica a literaturii

române”