Varietatea de moduri, prin care psihologii au reușit să definească termenul de inteligență:

(Cotruș A.,p.39,apud.Lloyd et all, 1984, p.538)

1.3 Modele explicativ-interpretative ale inteligenţei:

De-a lungul timpului, inteligenţa a suscitat diferite moduri de abordare, atât sub raport

teoretic, cât şi practic (diagnostic). S-au conturat, astfel, viziuni şi perspective specifice de

concepere a ei care s-au închegat în adevarate modele explicativ-interpretative.

a) Modelul psihometric.

Acest model îşi are originea în cercetările psihologului francez Alfred Binet făcute

asupra intelectului copiilor. Binet s-a confruntat cu o problemă practică: elaborarea unui

instrument pe baza căruia să poată fi depistaţi copii cu intelect normal pentru a fi încadraţi în

învăţământul de masă. Ca urmare, împreună cu medicul Th. Simon, imaginează o suită de

probe care aproximează compoziţia operatorie a intelectului (spirit de observaţie, memorie,

raţionament, vocabular, cunoştinţe etc.).

Acestea sunt dispuse într-un instrument de măsură care poartă denumirea de

Scara metrică Binet Simon (1905). Mai târziu, în 1911, Binet îşi ordonează probele în funcţie de

vârstă. Cu toate acestea, el nu ajunge la noţiunea de ,,vârstă mentală” şi nici la cea de "nivel

intelectual". De la el au rămas două definiţii ale inteligenţei: "inteligenţa este ceea ce măsoară

testele mele de inteligenţă", "inteligenţa constituie modul de funcţionare al ansamblului

compozit de capacitate psihice."

Ceea ce era prezent implicit în opera lui Binet, a fost conceptualizat mai târziu de

psihologul american Lewis Terman care revizuieşte scara lui Binet şi o introduce în America sub

numele de Stanford-Binet Scale (1916). Terman arată că vârsta mentală este distanţa parcursă

între vârsta noului născut şi inteligenţa adultă, iar Q.l.-ul este viteza, adică raportul dintre distanţa

parcursă şi timpul necesar parcurgerii ei, cu alte cuvinte, raportul vârsta mentală şi vârsta

cronologică.

Prin anii '30, psihologul David Wechsler îl continuă pe Terman, imaginând o scară a

inteligenței pentru adulţi. Urmașii lui îi vor revizui mai târziu scala (WAIS) şi vor produce

o versiune pentru copii (WAIS-R). Din perspectiva modelului psihometric, inteligenţa apare

ca o colecţie de abilități, cercetătorii fiind interesaţi mai mult de construirea instrumentului de

diagnoză decât de definirea şi conceptualizarea obiectului.

Introducerea noţiunii de coeficient de inteligenţă (ca raport de vârsta mentală şi vârsta

cronologică multiplicat cu 100) rămâne o achiziţie importantă a modelului psihometric al

inteligenței.

b) Modelul factorial.

Reprezintă o continuare şi adâncire a modelului psihometric. Psihologii au început să fie

interesaţi nu atât de instrumentul de măsurare a inteligenței, cât de modul de prelucrare a

rezultatelor obţinute în urma aplicării testelor de inteligenţă.

Una dintre modalitățile concrete propuse a fost cea a analizei factoriale, al cărei părinte

este Spearman (1904). Cu prilejul corelării rezultatelor obţinute la testele de inteligenţă au fost

descoperiţi o serie de factori, diferiţi ca (grad de generalitate, ca număr şi ca mod de structurare),

fapt care a condus la elaborarea modelului factorial al inteligenţei.

Psihologul american Thurstone (1938; 1947), dezvoltând diferite procedee de analiză

factorială, a găsit alţi opt factori comuni în spatele factorului g (inteligenţa generală) descoperit

de Spearman.

Aceşti factori au fost numiţi de el abilităţi mentale primare.

Cel care excelează, însă, prin proliferarea, multiplicarea şi diversificarea factorilor este

J.P.Guilford (1956-1971) care a propus un model morfologic al inteligenţei. Din perspectiva

acestei tendințe , ceea ce contează este nu unitatea, nu ierarhia sau organizarea factorilor ci, pur

şi simplu, de exemplu, stabilirea unei nomenclaturi exhaustive a factorilor. Guiford, combinând

conţinuturile, operaţiile şi produsele intelectului a obținut 120 factori.

Modelele factoriale ale inteligenţei, pe lângă rigurozitatea prelucrărilor matematice, aduc

o nouă viziune asupra inteligenței şi anume interpretarea ei dintr-o perspectivă structurală.

c) Modelul genetic.

Depăşeşte viziunile psihometrice şi factoriale, fiind preocupat de problema genezei

inteligenței. Cel care ilustrează prin cercetările sale cel mai bine acest model este Jean Piaget. În

lucrarea sa Psihologia inteligenței (1947), Piaget porneşte de la premisa că inteligența este o

relaţie adaptativă, printre altele între organism şi lucruri.

Adaptarea reprezintă, după el, echilibrarea între asimilare (încadrarea noilor informaţii în

cele vechi, preexistente) şi acomodare (restructurarea impusă de noile informații care nu se

potrivesc cu vechile scheme).Echilibrarea este identificată de Piaget cu inteligenţa.

Conduita inteligentă care se elaborează treptat, în stadii, se produce precumpănitor prin

acomodare, adică prin restructurare şi reorganizare mintală.

Când asimilarea este superficială, acomodarea se produce greoi, insuficient, atunci şi

echilibrarea inteligentă va fi insuficientă.

Inteligența este un punct de sosire, un termen generic desemnând formele superioare de

organizare sau de echilibrare a structurilor cognitive.(Zlate M.,p.270-272)

1.4. TEORII ALE INTELIGENŢEI

Literatura psihologică menţionează o multitudine de teorii asupra inteligenţei. Unele au

rezistat timpului, altele nu.

1.4.1. Teoria bifactoriala al lui Spearman

Charles E. Spearman (1836-1945),psiholog britanic, este considerat iniţiatorul

psihometriei şi al metodei analizei factoriale. Este fondatorul celebrei şcoli psihometrice

londoneze. Spearman a tipărit primele studii în domeniul inteligenţei în 1904, dar lucrarea sa

principală, „The Abilities of Man” a apărut deabea în 1927.

Spearman a observat că aproape totdeauna între scorurile testelor cognitive apar corelaţii

pozitive. Acesta a fost punctul de pornire a teoriei pe care urma să o dezvolte şi care a marcat

mult timp cercetările din psihologie. Operând cu paterne de intercorelaţii Spearman a creat una

din metodele statistice mult utilizate şi azi, analiza factorială. Cu ajutorul acestei metode el a

descoperit că inteligenţa are la bază două tipuri de factori, un factor general, g, şi numeroşi

factori specifici, s1, s2, s3 etc. În concepţia lui Spearman, scorurile obţinute la fiecare test

cognitiv sunt influenţate de poziţia ocupată de o persoană faţă de un factor general intelectual sau

de nivelul lui g. Corelaţiile existente între scorurile testelor cognitive pot fi explicate în totalitate

prin faptul că diferite teste reflectă o serie de măsuri parţiale ale aceluiaş factor intelectual

general, g. Autorul a mai identificat faptul că fiecărui test îi este asociată şi o eroare de măsurare

(e) care, la rândul său poate influenţa performanţa la test. Când vine vorba despre factorii

specifici, Spearman susţine că aceştia sunt unici pentru fiecare test şi independenţi faţă de nivelul

general al inteligenţei. De exemplu, scorurile unui test de comprehensiune verbală sunt

determinate în mare parte de nivelul inteligenţei generale, dar sunt la rândul lor, afectate de

aptitudinile specifice de a efectua sarcinile cerute de comprehensiunea verbală. Spearman nu dă

prea mare importanţă factorilor specifici, el concentrându-şi eforturile pe definirea naturii

factorului g, pe care o compară cu "energia" sau "puterea" globală a cortexului. Despre factorii

specifici, el crede că au un substrat fiziologic localizat în grupul de neuroni implicaţi în operaţiile

mentale cerute de rezolvarea unui test sau subtest.

În baza teoriei sale, Spearman susţine că unele teste sunt puternic saturate în factorul g, în

timp ce altele caracterizează în principal un factor specific, cum ar fi testele senzoriale. Două

teste saturate în factor g vor corela puternic semnificativ, pe când acele teste lipsite de saturaţie

în factorul g nu vor corela unul cu altul. Spearman (1923), susţine că diferenţele individuale la

nivelul factorului g se reflectă nemijlocit în utilizarea a trei principii ale cogniţiei: aprehensiunea

experienţei, educţia relaţiilor şi educţia corelaţiilor. Prin educaţie se înţelege procesul de

cunoaştere nemijlocită a naturii a două principii fundamentale sau elemente, care conduc la

cunoaşterea relaţiei dintre ele (educţia relaţiilor); sau unde cunoaşterea unui singur element şi a

unei relaţii, conduce la cunoaşterea corelaţiei dintre primul element şi cel cu care este în relaţie

(educţia corelatelor). Cele trei principii enunţate mai sus pot fi explicate prin examinarea

manierei în care se rezolvă analogii de tipul A:B:C:?, adică A este pentru B, ceea ce C este

pentru ? (de ex.Baterie : Lanternă : Soft : ?). Pentru a rezolva această analogie, mai întâi trebuie

să înţelegem fiecare termen bazat pe experienţa trecută, adică, trebuie să avem ceea ce se

numeşte aprehensiunea experienţei. Dacă nu avem nici o idee despre ce este Baterie, Lanternă şi

Soft, vor exista puţine şanse să completăm analogia corect. Apoi, va trebui să inferăm relaţia

dintre primele două elemente analoage, în acest caz, dintre Baterie şi Lanternă. Ch. Spearman se

referă în acest caz la capacitatea de a infera relaţia dintre două concepte ca fiind educţia

relaţiilor. Educaţia corelaţiilor se referă la aptitudinea de a aplica un principiu inferat la un nou

domeniu, aceasta prin aplicarea regulii inferate la găsirea răspunsului corect, în cazul exemplului

nostru, Soft : Calculator.

Modelul bifactorial al lui Spearman a fost completat şi amplificat ulterior de Sir Cyril

Burt (1883-1972) care introduce factorii de grup intercalându-i între factorul general (g) şi cei

speciali (s). Sistemul ierarhic propus de Burt (1949) discută în cadrul modelului său despre cinci

etaje organizate ierarhic:

Nivelul A - procesele senzoriale simple.

Nivelul B - procesele perceptive şi motrice.

Nivelul C - procesele asociative (memoria, asociaţiile productive, imaginaţia reproductivă,

aptitudinile verbale, aritmetice şi aptitudinile practice care includ factorul spaţial).

Nivelul D - procesele relaţionale superioare, cuprinzând procesele de gândire împreună cu

relevarea implicită sau explicită a relaţiilor cu combinarea relaţiilor şi cu procesele (judecăţile

estetice).

Nivelul E - procesele generale, care cuprind funcţiile receptive şi de execuţie, rapiditatea

funcţiilor mentale, atenţia.

1.4.2. Teoria ierarhică al lui Thurstone

Leon L. Thurstone (1887-1955) dezvoltă tehnica analizei factoriale prin găsirea unor

proceduri capabile să exploreze empiric matricele de intercorelaţii în vederea identificării

existenţei şi denumirii unor factori de grup. Pe baza scorurilor obţinute la 60 de teste, L.L.

Thurstone demonstrează că există o serie de factori comuni de grup ai testelor. Aceştia sunt în

relaţie de determinare cu factorul g, nefiind însă identici cu acesta. De exemplu, scorurile la

testele de comprehensiune verbală, analogii, abilităţi de calcul, toate vor corela pozitiv ca şi

consecinţă a relaţiei cu factorul g. Thurstone consideră că inteligenţa poate fi cel mai bine

înţeleasă plecând de la o structură de şapte factori de grup sau factori primari:

Comprehensiune verbală - vocabular, înţelegerea textelor, analogii verbale etc.

Fluenţa verbală - aptitudinea de a genera şi opera rapid cu un număr mare de cuvinte cu

caracteristici specifice, ca în textele cu rimă.

Aptitudinea numerică - aptitudinea de a efectua repede şi precis diferite operaţii

matematice.

Aptitudinea spaţială - vizualizarea în spaţiu şi aptitudinea de a transforma mintal figuri

desenate în spaţiu.

Memoria asociativă - memoria brută.

Viteza perceptivă - perceperea (observarea) rapidă a detaliilor, anomaliilor,

similarităţilor etc.

Raţionament - deprinderea în operarea cu sarcini care presupun raţionament inductiv,

deductiv şi aritmetic.

1.4.3. Teoria ierarhică al lui Vernon

Vernon (1950) consideră că atât Spearman cât şi Thurstone au dreptate, astfel în modelul

construit de către el, acesta doreste să-i împace.

Modelul lui P.E Vernon sugerează luarea în considerare a unui factor general g prezent în toate testele care măsoară inteligenţa şi care poate fi divizat în doă categorii mari, numite factori majori de grup: verbal-educaţional şi spaţial-mecanic. În continuare, fiecărui fac