sfanta euharistie
DESCRIPTION
gfhgfTRANSCRIPT
Dezvoltarea liturghiei euharistice si ritualul impartasirii
in scrierile Sfintilor Parinti si scriitorilor bisericesti (secolele II-IV)
Randuielile Euharistiei epocii apostolic s-a mentinut si dezvoltat in perioada
ce a urmat. Intalnim tot mai multe mentiuni cu privire la existent unei randuieli
a Impartasirii consemnate in scrierile parintilor bisericesti din perioada secolele
II-IV. Insasi dezvoltarea cultului capata valente noi, aceaasta perioada prezinta
o diversificare pe plan liturgic. Centrul lui a ramas Sfanta Euharistie, pe care o
gasim cu acest nume, pe langa cele cu care era cunoscuta mai inainte, precum
frangerea painii sau cina domneasca. Liturghia euharistica, numita in perioada
post-apostoloca in mod felurit precum: binecuvantarem jertfa, ofranda, taina,
lucrare sfanta, ceremonie, slujba, iar in Apus, din secolul al IV-lea, missa si alte
numiri, ca adunare cultic: rugaciuni comune.
Un izvor deosebit pentru reconstituirea randuielilor generale ale Liturghiei
euharistice din secolul al II-lea este Apologia I a Sfantului Iustin Martirul, scrisa
pe la anul 150, indeosebi capitolele 65-67, cu scopul de a apara pe crestini de
calomniile care circulau pe seama lor in acea vreme. In capitolul 65 Sfantul
Iustin spune: “Iar noi, dup ace imbaiem astfel pe cel ce a crezut si si-a dat
consimtamantul, il aducem la cei ce se numesc, frati, acolo unde sunt adunati
laolalta, care fac rugaciuni comune in chip staruitor, pentru ei insisi, pentru cel
luminat (botezat) si pentru toti ceilalti de pretutindeni, ca sa ne invrednicip sa
aflam adevarul si prin fapste sa ne gasim crestini dar si cetateni buni si paznici
al celor poruncite noua, ca sa dobandim mantuirea cea vesnica , si, incetand
rugaciunile noastre, ne imbratisam cu sarutare unii pe altii. Apoi se ofera
intaistatatorului dintre frati o paine si un pahar cu apa amestecata cu vin, iar
acesta luandu-le, inalta lauda sis lava Parintelui tuturor, in numele Fiului si
Duhului Sfant, si adduce, timp indelungat, multumiri pentru ca acestea sa fie
primite de El. Si implinindu-se rugaciunile si euharistia, tot poporul present
striga, cu glas mare: Amin. Iar “amin” in limba ebraica inseamna “asa sa fie” .
Dupa ce intaistatatorul savarseste Euharistia si tot poporul raspunde cu glas
mare, cei care la noi se cheama diaconi, dau fiecaruia din cei prezenti sa se
impartaseasca din painea, vinul si apa euharistica si le duc pe la casele lor, celor
ce su sunt de fata. Iar in capitolul 66 spune: “Si mancarea aceasta se cheama la
noi Euharistie; din ea nu este ingaduit nimanui sa se impartaseasca, decat numai
celul ce crede ca cele invatate de noi sunt adevarate si care a fost imbaiat
(botezat) cu baie, spre iertarea pacatelor sis pre renastere, si care traieste asa
cum a trait Hristos. Caci noi nu luam aceasta nici ca simpla paine, nici ca simpla
bautura, ci in chipul in care Iisus Hristos, Mantuitorul nostrum, cel intrupat prin
cuvantul lui dumnezeu, a avut trup si sange pentru mantuirea noastra, tot astfel
si hrana euharistica devenita astfel prin rugaciunea Cuvantului Lui, din care se
hranesc, prin prefacere, sangele si trupurile noastre, am fost invatati ca este
trupul si sangele Acelui Hristos intrupat. Caci, Apostolii, in memoriile facute de
ei, care se cheama Evanghelii, ne-au transmis ca asa le-a poruncit lor Iisus,
atunci cand, luand paine si multumind a zis: ACeasta faceti intru amintirea mea;
acesta este trupul Meu. Si luand potirul, de asemenea, si multumind a zis:
Acesta este sangale Meu si numai lor li se impartaseste. Lucrul acesta,
imitandu-l demonii cei rai, l-au transmis sa se faca si in misterele lui Mithras;
iar cum ca painea si potirul cu apa se pun, cu adaosul unor aromate, si in
ceremoniile celui ce se initiaza (in misterele lui Mithras), probabil ca stiti si voi,
iar daca nu, atunci puteti afla.
Iar in capitolul 67 Sfantul Iustin spune: “Deci, dupa acestea, noi reamintit
totdeauna unii de altii. Si cu ce avem, venim intr-ajutorul celor lipsiti si suntem
mereu laolalta cu ei. Pentru tot ceea ce oferim, binecuvantam Facatorul tuturor,
prin Fiul Sau Iisus Hristos si prin Duhul Sfant. Si in ziua numita (la voi) a
soarelui, are loc adunarea laolalta a tuturor celor ce se gasesc prin cetasi sau
prin tarini si se citeste, oe cat este cu putinta de mult, din memoriile apostolilor
si scrierile profetilor. Apoi, dup ace acela care citeste inceteaza cititul,
intaistatatorul ia cuvantul, sfatuind si indemnand la imiterea faptelor frumoasa
despre care s-a citit. Dupa aceea, ne ridicam cu totii si facem rugaciune. Si, asa
cum am spus mai inainte, dup ace incetam a ne ruga, se ofera paine si vin si apa,
iar intaistatatorul inalta de asemenea rugaciuni si multumiri, incat poate mai
mult, iar poporul graieste cu glas mare, zicand: Amin. Transmiterea si
impartasirea din elementele euharistice se face fiecaruia, iar celor ce nu sunt de
fata, li se trimite acasa, prin diaconi. Cei cu buna stare materiala si cei ce voiesc,
fiecare dupa buna lor voie, da ceea ce voieste, iar ceea ce se aduna se depune
intaistatatorului si el ajutoreaza pe orfani si vaduve sip e cei ce sufera din cauza
bolii sau dinalta cauza sip e cei din inchisori sip e calatorii care sunt straini si,
intr-un singur cuvant, intaistatatorul este purtatorul de grija al tuturor celor din
nevoi. Iar in ziua soarelul, facem cu totii adunarea noastra comuna, deoarece
este prima zi, in care Dumnezeu schimband intunericul si material, a facut
lumea, iar Iisus Hristos, Mantuitorul nostrum, in aceeasi zi, a inviat din morti.
Caci L-au rastignit cu o zi mai inainte de ziua lui Saturn, dar in ziua urmatoare
zilei lui Saturn, care este ziua Soarelui, aratandu-se Apostolilor si Ucenicilor
Sai, i-a invatat acestea pe care vi le-am redat si voua, spre a lua cunostinta de
ele”.
Din expunerea prezentata de Sfantul Iustin, observam ca pe la mijlocul
secolului al II-lea, Liturghia euharistica se imbogatise in continut, fara a se fi
indepartat catusi de putin de esenta ei specifica, dintru inceput. La celebrarea
acestei sfinte slujbe nu puteau participa decat cei botezati, idée pe care o aflam
si de la cei 12 Apostoli. Stiind ca ultimii cinsprezece ani ai vietii sale i-a
petrecut la Roma, unde scrie Apologia intaia, el a participat la paractica cultului
euharistic de acolo, iar daca s-ar fi deosebit de cea din Orient, ar fi fost cu
neputinta ca el sa nu sublinieze acest lucru.
Celebrarea Liturghiei se savarsea in “ziua soarelui”, adica duminica. Deja
distingem doua parti ale Liturghiei: cea a catehumenilor si cea euharistica. In
partea a doua, credinciosii stateau in picioare, caci acum se savarsea Sfanta
Euharistie. Daca prima parte a Liturghiei acea ca specific lectura din cartile
Sfintei Scripturi, predica si bineinteles cantarea, in cea de-a doua se savarsea
sfintirea cinstitelor daruri. Dupa sfintirea lor, diaconii dadeau celor de fata si tot
ei duceau Sfanta Euharistie si celor ce lipseau din diferite motive. Inainte de
savarsirea Sfintei Euharisii, dupa o rugaciune, crestinii isi dadeau sarutarea
pacii, semn al impacarii lor, pentru impartasirea ce urmau sa o primeasca. De o
deosebita importanta este practica impartasirii tuturor credinciosilor, care
participau la Sfanta Liturghie. De aici caracterul comunitar al Sfintei Euharistii.
Sfantul Irineu de Lugdunum (+201-203), in lucrarea sa “Contra ereziilor”,
combatand cu toata puterea ereziile timpului sau, gaseste prilej sa vorbeasca in
repetate randuri despre Taina Sfintei Impartasanii si totodata despre Liturhia
crestina. Euharistia este Taina instituita de Domnul, iar painea si vinul
euharistic din Biserica sunt, cu adevaratm trupul si sangele Domnului.
Transformarea cinstitelor daruri in trupul si sangele Domnului se face printr-o
invocare: “Cand, deci, potirul (cu vin) amestecat (cu apa) si painea care este de
fata primesc cuvantul lui Dumnezeu si devin Euharistie (adica) trupul lui
Htistos…”. Astfel painea si vinul “primind Cuvantul lui dumnezeu, devin
Euharistie, ceea ce inseamna trupul si sangele lui Hristos”.
Pornind de la minunea care se savarseste- cu elementele painii si vinului in
cadrul Liturghiei, Sfantul Irineu cauta sa explice minunea care se petrece cu noi
prin impartasirea cu trupul si sangele Domnului: “Dupa cum painea,
pamanteasca, primind invocatia lui Dumnezeu nu mai este paine comuna, ci
Euharistie, compusa din doua elemente: pamantesc si ceresc, tot asa trupurile
noastre primesc Euharistie si numai sunt stricacioase, avand nadejdea invierii in
eternitate”. Dupa Sfantul Irineu, Sfanta Euharistie este totodata un sacrificiu
nou, al Legii celei noi, pe care Biserica il ofera la toata lumea sip e care l-a
primit de la Domnul Hristos prin Sfintii Apostoli.
Clement Alexandrinul (+211/216), in lucrarea “Stromata” vorbeste despre
Sfanta Euharistie ca fiind insusi trupul si sangele Domnului Hristos. Iisus
Hristos se da crestinului drept paine, din care oricine gusta nu va mai face
experienta mortii si se da zilnic drept bautura aducatoare de viata vesnica. El ia
atitudine fata de ereticii care se impartaseau cu paine si apa, subliniind ca
ofranda lor nu se savarseste dupa randuiala Biserici. “Cand Scriptura vorbeste
aici de paine si apa nu se gandeste la ereziile care nu folosesc, dupa randuiala
Bisericii, painea si apa la aducerea darurilor. Caci sunt unii care fac Euharistia
numai cu apa”. “Logosul-Cuvantul sau Iisus Hristos euharistic nu este prezentat
ca jertfa, ci ca o putere infinita, care vine neincetat din Tatal si este numit lapte,
sange, hrana, hrana domneasca, hrana a adevarului, paine cereasca, trup,
Logosul, hranitorul nostrum, si-a varsat sangele pentru noi, mantuind
omenirea”.
Un alt scriitor bisericesc, Origen (+253/255) ne da mai multe informatii in
legatura cu Sfanta Euharistie. El insista asupra: potirului noului legamant” si
asupra “painii celei vii”. Intr-o Omilie la Exod, Origen spune: “…Va indemn pe
toti care luati parte la Sfintele Taine, sa primiti cu grija respectuoasa Trupul
Domnului cand va este oferit, ca nici o farama si nici o bucatica din comoare
sfintita sa nu fie pierduta. Caci pe buna dreptate ati fi considerate vinovati daca
prin nepasarea voastra s-ar pierde din toate acestea”. Aici este subliniata
prezenta reala a Mantuitorului in Sfanta Euharistie.
In alta lucrare, Origen subliniaza caracterul de jerfa si realismul aceste jertfe
in Sfanta Euharistie: “Cand vei vedea insa popoarele impartasindu-se, zidind
biserici si altare, dar pe care nu le mai stropesc cu sangele animalelor, ci sunt
sfintiti prin “scump sangele lui Hristos”, cand vei vedea pe preoti sip e levity ca
nu mai folosesc sangele taurilor si al tapilor, ci de acum Cuvantul lui Dumnezeu
lucreaza prin harul Sfantului Duh, atunci sa spui ca Iisus a luat locul lui Moise
si ca El stapaneste imparatia propriu-zisa, iar nu Iisus, fiul lui Navi, ci Iisus Fiul
lui Dumnezeu”.
Euharistia este izvorul si puterea vietii umane in sens spiritual: “Domnul a
zis:” Daca nu mancati trupul Meu si nu beti sangele Meu, nu veti avea viata in
voi”. Pentru ca El este in intregime pur, tot trupul lui Iisus este hrana si tot
sangele Sau este bautura, pentru ca tot ceea ce face El este sfant si tot ceea ce
spune este adevarat. De aceea, trupul sau este cu adevarat o hrana si sangele Sau
cu adevarat o bautura: prin trupul si sangele cuvantului Sau, el adapa si
restaureaza intreg neamul omenesc”.
Cu privire la unele aspecte ale Euharistiei, conceptia lui Origen despre
aceasta Sfanta Taina se dezvolta pe fagasul traditiei bisericesti, spune intru
vesnica pomenire parintele professor Ioan G. Coman.
Tertulian (+240/250), in lucrarea “Apologeticum”, desemneaza cina
euharistica sub numele de “agapa”, aceasta pentru a inlatura infamiile paganilor,
dar si dorind a pastra secretul tainei altarului crestin. “El spune despre adunarea
euharistica ca: “Daca motivul pentru care ne adunam este a manca ce este
onorabul, judecati voi insiva, de astfel, din cele ce se petrec acolo. In ce priveste
slujba religiei, nu se admite nimic josnic, nimic lipsit de modestie. Nu se asaza
nimeni la masa, decat dup ace si-au hranit sufletul cu rugaciunea catre Domnul;
se mananca atat cat cei flamanzi au nevoie, se bea atat cat este de folos unor
oameni neprihaniti. Se satura numai ca niste oameni care isi aduc aminte ca si
noaptea ei au datoria de a adora pe Dumnezeu; ei vorbesc acolo ca unii care stiu
ca Dumnezeu aude vorbele lor. Dupa ce s-au spalat pe maini si facliile s-au
aprins, se incepe a se canta impreuna lui Dumnezeu, in masura in care fiecare
poate, din sfintele Scripturi sau din iscusinta proprie; in aceasta se dovedeste in
ce fel au baut. Deopotriva, agapa se incheie cu o rugaciune”.
Disciplina arcane impune pastrarea secretului savarsirii Sfintei Euharistii de
catre crestini si din aceasta cauza se poate explica de ce paganii atacau cu furie
aceasta reuniune sau mai bine zis adunare cultica. In timpul savarsirii acestei
Sfinte Taine stiau si credeau ca sunt auziti de catre Dumnezeu. Se spalau pe
maini inainte de inceperea slujbei ceea ce arata concret sfintenia cu care
pariticipau la aceasta Sfanta Taina. Serviciul liturgic se incheie cu o rugaciune
si dupa aceea se ducea fiecare la casa sa. Nu lipseau din savarsirea serviciului
liturgic cantarile care dadeau o nota de sfintenie celor adunati la serviciul
liturgic.
Izvoare pretioase pentru savarsirea Liturghiei euharistice din primele trei
secole sunt scrierile pseudo-opigrafice, asa numitele “Randuieli bisericesti”,
anume: Randuiala bisericeasca egipteana, Constitutiile apostolic si
Testamentum Domini. In Randuiala bisericeasca egipteana se arata ca duminica,
ziua cand se oficia Sfanta Liturghie, episcopul sau preotul era ajutat la oficierea
frangerii painii de catre diaconi, care aduceau tava cu painea sfintita destinata
sfintirii, prin binecuvantarea episcopului sau a preotului. Painea sfintita era
impartita de acestia cu mana credinciosilor cre se impartaseau (cap XXII). Dupa
impartasirea cu Sfantul Trup, credinciosii primeau Sfantul Sange din potir,
avand grija sa nu cada ceva pe jos. (cap XXXVIII).
“Constitutiile apostolic” si “Testamentum Domini” provin din secolele IV-V,
dar ne transmit de fapt material mai vechi, din secolul III sau chiar de mai
inainte. In “Constitutiile apostolice”, in cartea a opta, gasim cel dintai formular
de Liturghie in care descoperim cele doua parti ale Liturghiei: Liturghia
catehumenilor, cu patru sau cinci lecture biblice, cu omilie sau predica. Urma o
serie de patru ectenii pentru catehumeni, energumeni, candidate la botez si a
patra pentru petenti. Fiecare ectenie era urmata de o rugaciune rostita de episcop
pentru cele patru categorii de participant de la sfanta slujba. Apoi “ieseau
succesiv din biserica, pe masura ce erau binecuvantati de episcope, trecand pe
sub mana lui.” La Liturghia credinciosilor cei ramasi ramaneau in picioare,
incepea cu o noua ectenie si o rugaciune a episcopului. Urma sarutarea pacii si
spalarea mainilor liturghisitorilor. Dup ace se aduceau la Sfanta Masa cinstitele
daruri, de diaconi, episcopul rostea o lunga rugaciune euharistica asemanatoare
cu anaforaua din Liturghia ortodoxa a Sfantului Vasile. Dupa aceasta, diaconul
rostea cu glas tare: Sa luam aminte, iar episcopul complete formula, “Sfintele
Sfintilor”. Credinciosii intonau imnul: “Unul Sfant, Unul Domn, Iisus Hristos,
intru slava lui Dumnezeu” (Luca I, 14), sip e pamant pace, intre oameni buna
voire (Matei XXI, 9), osana, fiul lui David, binecuvantat este cel ce vine in
numele Domnului (Ps. 117), Dumnezeu este Domnul si s-a aratat noua, Osana
intru cei de sus (Matei XXI, 9)”.
Se impartaseau intai episcopul, sau preotul care savarsea Sfanta Liturghie,
apoi ceilalti slujitori. Urma clerul inferior. Apo credinciosii, intai barbatii, apoi
femeile si copiii care primeau in mana dreapta trupul Domnului cu care se
impartaseau. Primeau apoi de la diacon potirul cu Sfantul Sange din care
sorbeau de cate trei fara intermediul altui recipient. In rastimpul cat se
impartaseau se canta psalmul 33. Apoi se rostea o noua ectenie si o rugaciune
de mutumire dupa impartasanie si se facea concedierea credinciosilor, cu
formula: Iesiti in pace, rostita de diacon. Asemanatoare cu aceasta randuiala
este sic ea din “Testamentum Domini”.
O descriere complete a Liturghiei euharistice si a Euharistiei baptismale o
aflam mai tarziu in “Catehezele mistagogice” ale Sfantului Chiril al
Ierusalimului (+386), respective catehezele XXII si XXIII. In cateheza XXII
Sfantul Chiril vorbeste neofitilor despre caracterul dogmatic al Sfintei
Euharistii. El arata prezenta reala a lui Iisus in Sfanta Euharistie, invocant pe
Sfantul Apostol Pavel, reproducand cuvintele pe care acesta le adresa
Corintenilor, reamintindu-le ceea ce facuse si spusese Mantuitorul la Cijna cea
de Taina, cand a infiintat Sfanta Euharistie (I Cor. XI, 23-25). Sfantul Chiril
arata ca prin impartasire ajungem uniti intr-un singur trup si si sange cu Hristos,
devenind astfel purtatori de Hristos.
In cateheza XXIII, Sfantul Chiril reconstituie cu aproximatie, randuiala
Liturghiei Sfantului Iacov din secolul al IV-lea. El incepe cu randuiala
premergatoare pentru momentul central, al savarsirii Sfintei Jertfe. Dupa
spalarea mainilor slujitorilor cu apa turnata de diacon, acesta rosteste formula de
indemn pentru darea sarutarii pacii: “Primiti-va unul pe altul si sa ne sarutam
unul pe altul”. Preotul rosteste: “Sa multumim Domnului!”, la care credinciosii
raspund: “Cu vrednicie si cu dreptate…”. Apoi preotul citea marea rugaciune a
Sfintei Jertfe cu voce tare. Iata o sintetizare a acestei rugaciuni facuta de Sfantul
Chiril: “Dupa aceasta facem pomenire de aer, de pamant si de mare; de soare si
de luna; de stele si de toata zidirea cugetatoare si necugetatoare, vazuta si
nevazuta; de ingeri, de arhangheli, de puteri, de domnii, de incepatorii, de
stapanii, de tronuri, de heruvimii cei cu multe fete…, de serafimii pe care,
inDuhul Sfant, i-a vazut Isaia, stand in jurul tronului lui Dumnezeu (si care) cu
doua aripi isi acopera fata, cu alte doua picioarele si cu alte doua zboara…”.
Se face aici de fapt amintire de istoria sfanta a mantuirii in cadrul acestei
rugaciuni se rostea si asa-numitul trisaghion biblic sau cantarea intreit-sfanta a
serafimilor:”Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot”, pe care Sfantul Chiril o
citeaza textual si care in mai toate liturghiile crestine face tranzitie de la
rugaciunea teologica la cea hristologica, si la anamneza, in care se recapituleaza
pe scurt activitatea rascumparatoare a Mantuitorului”.
Epicleza este rezumata de Sfantul Chiril astfel:” Apoi dup ace ne-am sfintit,
prin aceste imne duhovnicesti rugam pe iubitorul de oameni Dumnezeu sa
trimita Duhul cel Sfant peste cele puse inainte, spre a face painea Trup si lui
Hristos, iar vinul sange al lui Hristos. Intr-adevar, s-au sfintit si s-au prefacut
acelea de care s-a stins Sfantul Duh”.
Apoi continua cu rugaciuni de pomenire si mijlocire generala pentru toata
Biserica, asa-numitele diptice care sunt rezumate astfel: “Apoi dupa savarsirea
jertfei duhovnicesti, slujba cea fara de sange, rugam pe Dumnezeu asupra jerfei
de ispasire, pentru pacea de obstea Bisericilor, pentru buna randuiala lumii,
pentru imparati, pentru ostasi si cei care ne ajuta in lupte, pentru cei care sunt in
boli, pentru cei care se trudesc si in general, noi toti ne rugam si oferim aceasta
jertfa pentru toti care au nevoie de ajutor. Apoi facem pomenire si de cei mai
dinainte adormiti, mai intai de patriarhi, de profeti, de apostoli, de mucenici,
pentru ca Dumnezeu prin rugaciunile si mijlocirile lor, sa primeasca cererea
noastra; apoi ne rugam si pentru cei mai dinainte adormiti Sfinti Parinti si
episcope, si in scurt, pentru cei adormiti inainte de noi…”.
Urma apoi rugaciunea “Tatal nostru…” apoi protosul spunea “Sfintele
Sfintilor”, la care credinciosii raspundeau, ca si astazi: “Unul Sfant, Unul
Domn, Iisus Hristos”. Urma impartasirea clerului si a credinciosilor.
Impartasirea credinciosilor se facea in felul in care astazi ne impartasesc clericii
la Liturghia arhiereasca, apoi li se dadea mai intai in palma dreapta, de catre
preot Sfantul Trup si apoi gustau Sfantul Sange direct din Sfantul Potir, pe care
li-l oferea diaconul. Cu acest prilej, Sfantul Chiril, da neofitilor din Ierusalim
sfaturi utile despre felul cum trebuie sa primeasca Sfanta Impartasanie: “Cand te
apropii, deci, sa te impartasesti, nu te apropia cu palmele mainii intinse, nici cu
degetele rasfirate, dimpotriva, fa mana stanga tron mainii drepte, ca una ce are
sa primeasca pe Imparat. Fa-ti caus palma si primeste Trupul lui Hristos
raspunzand Amin. Dupa ce iti vei sfintii cu multa grija ochii prin atingerea
Sfantului Trup, impartaseste-te, avand grija sa nu pierzi ceva din el. Caci daca
vei pierde ceva, este ca si cand ti-ai pierde unul din propriile tale madulare…
Apoi, dupa ce te-ai impartasit cu Trupul lui Hristos, apropie-te si de potirul
Sangelui. Nu mai intinde mainile ci pleaca-te si, cu chip de rugaciune, si
venerare, rosteste, impartasindu-te din Sangele lui Hristos. Si pe cand sunt inca
umede buzele tale, du degetul la gura si sfinteste cu umezeala buzelor tale ochii,
fruntea, si celelalte simturi. Apoi, asteptand rugaciunea, multumeste lui
Dumnezeu, Care te-a invrednicit de atat de mari taine”. Cu aceste rugaciuni de
multumire se incheia randuiala Liturghiei euharistice din Ierusalimul secolului
IV.
Privind aceasta perioada (secolele II-IV) putem spune ca Liturghia
euharistica se dezvolta mult in structura ansamblului ei. De la simpla “frangere
a painii” se ajunge treptat la o randuiala complexa, oflindita, in Liturghia
Sfantului Iacob ce se savarsea in Ierusalim catre sfarsitul secolului IV. Totusi in
primele trei secole crestine Sfanta Euharistie ramane centrul intregului cult
crestin, randuiala savarsirii ei fiind aceeasi in intreg bazinul mediteraneean. De
aici uniformitatea Liturghiei euharistice a primelor trei veacuri. Un exemplu in
acest sens avem la Sfantul Iustin Martirul si filozoful, care petrecea ultimii 15
ani ai vietii sale la Roma si care savarseste sau participa la Euharistie si
aminteste vreo inovatie sau altceva de genul acesta. Doar prigoana atroce a
paganilor a produs intr-un fel incetinirea dezvoltarii cultului.
Capitolul VI. Euharistia si ritualul impartasirii in riturile
Liturgice Rasaritene
Din analiza facuta asupra primelor trei veacuri crestine din punct de vedere
liturgic am putut remarca uniformitatea litugica a acestei perioade. Baza acestei
unitati liturgice a stat in randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, care se oficia la
inceput la Ierusalim si Antiohia si a liturghiei alexandrine a Sfantului Marcu.
In timp atat, Sfintii Apostoli cat si ucenicii lor, apoi, la randul lor, urmasii
acestora au adaugat contributia lor personala, adaptand Liturghia nevoilor
locale, “la caracterul etnic al credinciosilor respective sau la diferitele practice si
datini care consituiau specificul vietii lor religioase”.
Dezvoltarea textelor anaforalei a insemnat diversificarea tipurilor locale. La
inceput, episcopul avea dreptul sa improvizeze aceasta rugaciune. Din secolul al
V-lea, in Imperiul bizantin exista déjà o impartire nu numai din punct de vedere
teritorial, dar si liturgic- Orient si Occident-, fiecare din ele avand limba sa
liturgica, anume greaca pentru Orient si latina pentru Occident. Pe de alta parte
suntem in perioada sinoadelor ecumenice. Ereziile hristologice incepusera sa
tulbure viata Imperiului inca din secolul IV, iar in urma hotararilor sinodului IV
ecumenic de la Calcedon din 457, au facut ca vechile tari ale Orientului:
Egiptul, Siria, Palestina, Armenia si Mesopotamia, sa se separe din punct de
vedere dogmatic si cultic de Bizant. Cand aceste provincii se despart, Bisericile
acestora apartineau din punct de vedere cultic la doua surse de rituri liturgice
care incepusera sa ia formele in Orient: cel sirian sic el egiptea. De ritul sirian
apartineau Biserica armeana si Bisericile de limba siriana, iar de ritul
alexandrine apartineau Bisericile din Egipt si Etiopia. Daca ritul sirian isi avea
originea apostolic de la Sfantul Iacob, ruda Domnului, ritul alexandrine isi avea
originea de la Sfantul Marcu Evanghelistul. Daca la inceput deosebirile au fost
minime, cu timpul, datarita lipsei de legaturi dintre aceste Biserici, s-a ajuns la
accentuarea acestor deosebiri, dand nastere la o multime de Liturghii deosebite
intre ele, dar si fata de cultul ortodox.
S-a ajuns astfel la situatia in care liturgistii contemporat reduc riturile
principale din Orient la patru, si anume: ritul bizantin, propriu Bisericii
Ortodoxe de Rasarit; ritul armean, propriu Bisericii armene; ritul sirian cu
subdiviziunile lui, si anume: ritul sirienilor monofiziti sau iacobiti din
patriarhatele Ierusalimului si Antiohiei, si ritul sirienilor rasariteni, sau
nestorieni, apoi ritul maronit, folosit de sirienii din Liban: ritul copt, propriu
Bisericilor din Egipt si Etiopia.
Liturghia bizantina a ramas in partile esentiale, asemenea celei descries in
scrierile sfintilor Parinti si Traditia apostolic. Iata descrierea Liturghiei
euharistice facuta spre sfarsitul secolului V si inceputul secolului VI de catre
Sfantul Dionisie Areopagitul: “Dupa aceasta (citirea pericopelor din Sfanta
Scriptura) sunt scosi afara din sfantul locas catehumenii si impreuna cu dansii la
fel si energumenii, precum si cei ce se afla in stare de pocainta; nu raman
inlauntru decat cei ce sunt vrednici sa priveasca si sa se impartaseasca cu
dumnezeiestile Taine. Unii din slujitori stau la usile bisericii, ce sunt inchise, iar
altii indeplinesc un serviciu oarecare, potrivit cu rangul lor. Insa cei alesi, din
ordinal liturghisitorilor, pun, impreuna cu preotii, sfanta paine si potirul
binecuvantarii pe dumnezeiescu altar, dup ace mai inainte s-a intonate cantarea
de lauda de catre toata adunarea ce se afla in biserica obsteasca. Cu aceasta
divinul ierarh sfarseste printr-o rugaciune si vesteste pacea cea sfanta. Apoi, dup
ace cu totii isi dau, unul altuia, sarutarea de pace, se termina citirea cea mistica
din sfintele carti. Ierarhul si preotii spalandu-si mainile, ierarhul trece in
mijlocul dumnezeiescului altar, inconjurat de preoti si de cei alesi dintre co-
liturghisitori. Acum proslaveste ierarhul sfintele lucrari: sfinteste darurile cele
prea dumnezeiesti si scoate la vederea (poporului) prea-slavitele (daruri) prin
simbolurile ce cu sfintenie sunt puse inainte. Dup ace a aratat el darurile
lucrarilor celor divine, se intoarce sa se impartaseasca pe sine cu ele si
indeamna la aceasta sip e ceilalti. Impartasindu-se pe el insusi si dand si
celorlalti din dumnezeiasca Impartasanie, et termina cu o rugaciune de
multumire”.
Din lecturarea acestui fragment observam ca Sfantul Dionisie descrie
randuiala liturghiei euharistice pana la Sfantul Vasile cel Mare. Un rol
important in dezvoltarea acestei randuieli au avut in Rasarit, Sfintii Vasile cel
Mare si Ioan Gura de Aur, iar in Apus, Papa Damasus.
In Biserica Armeana se folosesc azime ca materie a jertfei euharistice, iar
apa daca la inceput a fost intrebuintata, a fost scoasa definitive din uz. Dupa
sarutarea frateasca, preotul citeste rugaciunea euharistica care este compusa
dupa modelul tuturor anaforalelor din liturghiile crestine, incepand cu
rugaciunea euharistica, rugaciunea teologica si cea hristologica, intre care se
intercaleaza trisaghionul biblic. Rosteste apoi cuvintele de instituire a Sfintei
Euharistii si citeste in taina epicleza, cu intreita formula de sfintire ca si in ritul
bizantin. Dupa ce termina de citit parta intaia din epicleza, preotul ridica Sfantul
Agnet si rosteste cu glas tare:”Intru sfintirea sfintilor” si continua partea a doua
a epiclezei (pentru sfintirea vinului). La sfarsit ridica potirul zicand:
“Binecuvantare si marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”, continuand partea a
treia a epiclezei (partea sfintirii ambelor elemente). La sfarsitul rugaciunii saruta
Sfanta Masa, ia Sfantul Trup si il inmoaie in Sfantul Sange, rostind in taina o
rugaciune. Ridica potirul in vazul credinciosilor, face cu el semnul crucii si zice:
“Sa ne impartasim cu sfintenie din Trupul Sfant…”.Se intoarce cu fata spre
popor si continua “El este viata, nadejdea, invierea lasarea si iertare…”. Intra in
altar, trage perdeaua, preotul se roaga, rupe Sfantul Agnet in patru parti si le
pune pe disc. Credinciosii canta un imn. Rosteste o rugaciune de iertare, ia o
particica, o inmoaie in Sfantul Sange si se impartaseste. Apoi deschide dvera
spre a impartasii pe credinciosi.
Cu toate ca Biserica armeana a suferit influenta catolica, totusi ritualul
impartasirii a ramas acelasi ca in ritul ortodox. Dupa impartasire, preotul ii
binecuvinteaza cu formula: “Binecuvinteaza, Doamne, poporul Tau si
binecuvinteaza mostenirea Ta”. Urmeaza randuiala de sfarsit, asemanatoare
celei din ritul bizantin.
In ritul sirienilor iacobiti, Liturghia este de origine apostolic, a Sfantului
Iacob, provenita de la Ierusalim, pastrata si dezvoltata in patriarhatul Antiohiei.
La savarsirea acestei Liturghii se intrebuinteaza o mare multime de anaforale
vechi.
Dupa citirea celor doua rugaciuni penitentiale si pregatitoare pentru primirea
Sfintei Impartasanii, care se pun dupa epicleza, preotul salute credinciosii, apoi
savarseste frangerea Sfantului Trup. Ia o particica, o inmoaie in Sfantul Sange si
inmaneaza de sase ori in forma de cruce, jumatatea de ostie ramasa pe disc, in
timp ce rosteste “Sa fie semnate…” si o pune in potir. Apoi preotul rosteste o
rugaciune cu character dogmatic privitor la Sfanta Euharistie, facand inaltarea
Sfantului Trup si Sfantului Sange in fata credinciosilor care canta “Unul Sfant”.
Urmeaza momentul impartasirii. Intai clericii apoi credinciosii. Credinciosii
primesc Sfanta Taina sub forma Trupului si Sangelui, pe care preotul le-o
daruieste direct cu mana, fara a folosi lingurita. Dupa impartasirea
credinciosilor, preotul face potrivirea Sfintelor Tainea, bea putina apa, isi spala
mainile si rosteste o rugaciune de multumire si una de luare de ramas bun de la
Sfanta Masa.
Maronitii din Liban “au avut la inceput acelasi rit ca si sirienii iacobiti, dar
dupa despartirea de acestia, prin adoptarea monoteismului si unirea cu Roma,
si-au faurit propriul cult, ceea ce a determinat o puternica latinizare a cultului
liturgic”. Ei folosesc azima, in loc de paine dospita, care este pregatita in
aceeasi zi, cand se oficiaza Liturghia. Randuiala impartasirii se face dupa ritul
catolic.
Sirienii rasariteni sau nestorieni intrebuinteaza o Liturghie numita a Sfintilor
Aposoli Addai si Madj(a). Ca o caracteristica a ritului Nestorian ar fi
framantarea si coacerea de catre clerici a painii dospite intrebuintate la
Liturghiei. Dupa rugaciunea Sfintei Jertfe, preotul face inaltarea, frangerea si
pecetluirea Sfantului Trup si a Sfantului Sange. Preotul rosteste formula
“Sfintele se cuvin sfintilor”, iar credinciosii canta imnul “Unul este Tatal Sfant,
Unul este Fiul Sfant, Unul este Duhul Sfant”. Preotul ia Sfantul Trup, il frange
in doua si pune pe disc partea din stanga, iar partea din dreapta o Ia si face
semnul crucii deasupra potirului, o inmoaie in Sfantul Sange si pecetluieste cu
ea partea din stanga care se afla pe disc. Asaza apoi ambele bucati pe disc, ce
simbolizeaza integritatea trupului omenesc al Domnului, zicand: “Impartite
sunt, sfintitorule, curatele Taine…”. Binecuvinteaza pe credinciosi, apoi
sfarama Sfantul Trup in particele mici, destinate impartasirii clericilor si
credinciosilor. Dupa rugaciunea Tatal nostrum, preotul face a doua inaltare a
Sfantului Trup. Dupa aceasta urmeaza impartasirea cu Sfantul Trup si Sange.
Intai liturghisitorul apoi credinciosii. Barbatii se impartasesc acum iar femeile la
sfarsitul slujbei. Credinciosului I se da in mana dreapta particica cu care se
impartaseste pe care o consuma imediat. Apoi soarbe putin din potirul oferit de
diacon. Preotul se intoarce la Sfanta Masa unde face potrivirea Sfintelor Taine,
iar corul canta psalmul 117. Apoi preotul binecuvinteaza pe credinciosi, iar
diaconul rosteste binecuvantarea finala de slobozire a credinciosilor.
Caracteristica Bisericilor Orientale din vechiul Egipt si din Etiopia, ritul copt
reprezinta faza actual de evolutie a vechiului rit alexandrine si care se oficiaza
astazi in doua limbi. Aceste liturghii au la origine Liturghia apostolic a
Sfantului Marou.
In ritul alexandrine (egiptean) pregatirea Sfintelor daruri se face folosindu-se
paine dospita, mult si putina apa. La cuvintele Domnului pentru potir, se spune
“ca Domnul a baut El Insusi din potir, inainte de a-l da Sfintilor Apostoli, iar
dupa fiecare din cele doua ecfonise ale cuvintelor Domnului (pentru paine si
vin), credinciosii adauca o formula de intarire si marturisire:L “Credem…
Credem ca asa este… Credem, marturisim si slavim!”. Dup ace s-a sfarsit partea
preanaforala a Liturghiei, preotul frange Sfantul Trup mai intai in doua parti, pe
care le asaza pe sfantul disc in forma de cruce. Preotul inmoaie degetul sau o
particica din Sfantul Agnet si face semnul crucii pe potir apoi pe Sfantul Trup.
Dupa rugaciunea “Tatal nostru”, slujitorul face o a doua inaltare a Sfantului
Trup, in timp ce rosteste cu glas tare formula: “Sfintele Sfintilor”. Apoi frange
Sfantul Agnet in mai multe particele pentru impartasirea credinciosilor. Acum
credinciosii canta psalmul CL, iar slujitorii se impartasesc in altar. Credinciosii
se impartasesc ca si in vechime, fara lingurita, primind intai o particica din
Sfantul Trup de la preot si apoi sorbind Sfantul Sange direct din potir. Cand le
ofera Sfintele Taine, preotul rosteste “Acesta este intr-adevar trupul lui
Emanuel, Dumnezeul nostru, amin”, iar credinciosul raspunde “Cred!”. Dup ace
consuma apoi restul Sfintelor preotul rosteste o rugaciune de multumire, iese in
naos, unde citeste rugaciunea Amvonului si apoi rosteste impreuna cu
credinciosii rugaciunea Tatal nostru. Apoi facant otpustul Liturghiei, imparte
anafora incheind simplu, ca in Biserica veche: “Mergeti in pace!”, iar diaconul,
daca este, adauga: “Harul Domnului Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus
Hristos sa fie cu voi cu toti! Mergeti in pace!”. Credinciosii raspund: “Amin,
asa sa fie! Suta de ani!” La anumite ocazii, in timpul impartasirii, sunt cantata
una sau doua doxologii.
Ritul liturgic etiopian este o deviatie a ritului alexandrine, aceasta liturghie
purtand numele de “Liturghia celor doisprezece Apostoli”. Pregatirea Sfintelor
Daruri se face ca si la copti, prin coacerea painii si stoarcerea vinului de catre
diacon, din strugurii adusi de credinciosi, intr-o incapere anume destinata,
anexata bisericii. In timpul epiclezei, credinciosii stau prosternati cu fata la
pamant. Pregatirea pentru impartasire, inaltarea si frangerea Sfantului Trup se
face intocmai ca in ritul coptilor alexandrine. Preotul ia o particica, face semnul
crucii deasupra potirului, in timp ce zice: “Binecuvantat este Domnul si
Mantuitorul nostru”, si o pune in potir. Dup ace rosteste o rugaciune inainte de
impartasire, preotul ia o particica din Sfatul Trup si impartaseste pe preotul
coliturghisitor, iar acesta, la randul sau, ofera protosului potirul cu Sfantul
Sange. Impartasirea se face in ordine ierarhica, mai intai patriarhul, apoi
episcopul, preotii si diaconii, clerul inferior si la urma barbatii si femeile. In
timp ce se impartasesc credinciosii, preotul rosteste formula:” Aceasta este
painea vietii, care s-a pogorat din cer, cu adevarat Trupul scump al
Dumnezeului nostru Emanuel, Amin!”, iar credinciosii raspund: “Sfanta, Sfanta,
Sfanta Treime necuprinsa, daruieste-mi mie sa primesc acest Trup si Sange spre
viata, si nu spre osanda”. Duaconul da cu ligurita picaturi de sange in gura celor
ce se impartasesc, zicand: Acesta este paharul vietii, pogorat din cer, este
sangele de mult prêt al lui Mesia, Amin!
In Biserica copta nu se utilizeaza practica pastrarii Sfintei Euharistii pentru
bolnavi, ci pentru fiecare caz se face o noua sfintire a darurilor, la biserica, iar
impartasirea bolnavilor are loc acasa.
Din descrierea separate a fiecarui rit euharistic se poate observa destul de
limpede marea asemanare a randuielii Liturghiei euharistice a Bisericilor
Monofisite si Nestoriene, intre ele, pe de o parte, iar pe de alta parte, cu
randuiala ritului bizantin. Este intr-adevar drept sa fie asa, deoarece toate fac
parte din marea familie liturgica a Bisericii Rasaritene si toate pana la sinodul
de la Calcedon aveau aceeasi structura dogmatic si liturgica.
“Urmase fidele ale Liturghiilor Bisericii Vechi, ele reprezinta, cu dezvoltari
particulare fiecarei Biserici locale in parte, formele evaluate ale vechiului rit
liturgic sirian si ale celui alexandrine, care erau in vigoare in Biserica
Rasariteana din secolele al IV-lea- al VI-lea. Chiar si acelea care s-au departat
mai mult de tipul liturghiei primitive, a crestinatatii, prin influente straine, cum
este Liturghia romanizata a maronitilor sau, in parte, cea armeana, asupra careia
s-au exercitat de asemenea sensibile influente catolice, si-au pastrat totusi
spiritual originar si structura generala care caracterizau liturghiile vechi”.
Referitor la Liturghia euharistica trebuie remarcata uniformitatea structurii
liturgice a anaforalei cu dialogul introductive dintre preot si credinciosi,
rugaciunea euharistica, rugaciunea teologica sic ea hristologica, separate prin
nelipsitul imn al Serafimilor si urmate de referatul biblic al instituirii Sfintei
Euharistii, anamneza, epicleza si rugaciunile pentru intreaga Biserica, pentru vii
si pentru morti, dipticile. Chiar daca mai sunt unele inversari in structura,
acestea nu stirbesc cu nimic din uniformitatea randuielilor liturgice rasaritene.
Daca adaugam intrebuintarea generala a painii dospite ca materie a Sfantului
Trup, in loc de azima (exceptand pe maroniti si armeni), si importanta epiclezei
ca formula liturgica pentru sfintirea cinstitelor daruri, in toate riturile liturgice
rasaritene, se observa inca o data apropierea acestora, iar pe de alta parte
diferentierile fata de riturile apusene. Iata ca daca ritualul impartasirii este
considerat in ansamblul sau acelasi in elementele esentiale, Euharistic constituie
o punte de legatura intre Bisericile Rasaritene, un mijloc de comuniune si de
refacere a unitatii crestine.
Capitolul VIII. Euharistia in Protestantism si neoprotestantism
A. Euharistia in Protestantism
Criza spirituala, politica si bisericeasca, prin care a trecut Biserica apuseana
in secolul al XVI-lea, a declansat Reforma religioasa, infaptuita de Martin
Luther si Jean Calvin si Ulrich Zwingli, in Germania si, respective, Elvetia.
Reforma, in esenta ei, nu este altceva decat nemultumirea unor masa de
credinciosi romano-catolici care s-au ridica impotriva puterii centralizatoare si a
abuzurilor pe care le-au savasti papalitatea. Ideile Reformei vor imbraca in
haina noua invatatura dogmatic si totodata si cea cultica.Odata cu reorganizarea
cultului divin, momentul culminant din Liturghie nu-l mai ocupa savarsirea
Jertfei euharistice, ci propovaduirea cuvantului, adica rostirea predicii careia I
se va acorda o importanta deosebita. Datorita ideilor religioasa ale fiecarui
reformator in parte, protestantismul imbraca caracteristicile celor trei mari
reformatori. Din Germania, idea de reforma religioasa trece in Anglia, care
doresc o independent juridical si bisericeasca fata de Roma, iar aceste
eveniment este realizat in anul 1534 in vremea regelui Henric al VIII-lea (1509-
1547).
Ideile reformatoare privind dogmele si cultul prind radacini puternice abia in
vremea regelui Eduard al VI-lea (1547-1553), teologia dogmatic anglicana fiind
un amestec de idei catolice si protestante. Astfel, dezvoltarea ramurilor
protestante va necesitaclasificarea lor in urmatoarele subdiviziuni: ritul luteran
propriu comunitatilor religioase din confesiunea luterana; ritul calvin, propriu
comunitatilor religioase de confesiune calviana, care impreuna cu adeptii lui
Zwingli, formeaza ramura reformitilor; ritul Anglican, propriu Bisericii
Anglicane.
Din punct de vedere dogmatic, dupa Luther, in Euharistie, Hristos este
present real, dar nu prin prefacerea painii si vinului, ci prin impanatie, adica
painea si vinul raman in euharistie ceea ce sunt, paine si vin, dar in paine si cu
paine si sub paine, sunt prezente in mod real, dar nevazut, Trupul si Sangele
Domnului. Pentru Zwingli, Sfanta Euharistie este numai o comemorare a Cinei
celei de Taina. Pentru el, Euharistia nu este decat un simplu symbol al Trupului
lui Hristos. Calvin, cautand o formula intermediara intre Luther si Zwingli,
sustine ca in Euharistie “nu avem numai un symbol sau o icoana a trupului lui
Hristos jertfit pe Cruce, ca la Zwingli, si nici o prezenta reala prin coexistent, ca
la Luther, ci o prezenta virtual, adica o prezenta printr-o putere a lui Hristos. La
impartasire, Iisus Hristos Se coboara din cer in Euharistie si prin Duhul Sfant se
comunica, dar numai celor alesi, adica predestinati pentru mantuire, puterea de
viata facatoare a TRupului Sau proslavit. Cei reprobate, condamnati din veci la
pieire, neavand credinta, nu primesc decat simpla paine si vin”.
Anglicanii sustin ca in Euharistie exista o prezenta mistica a lui Hristos, dar
numai pentru cei credinciosi, pentru ceilalti Euharistia fiind osanda la moarte
vesnica, daca se impartasesc.
Protestantii, in totalitate, nu recunosc caracterul de jertfa al Euharistiei.
Majoritatea au ramas la aspectul comemorativ sau anamnetic al Euharistiei, mai
putin luteranii, care ii recunosc aspectul sacramental acestei Sfinte Taine.
Biserica Ortodoxa la vremea respectiva a luat atitudine fata de aceste
invataturi eronate,prin marturisirile de credinta. Dintre acestea amintim:
“Marturisirea Ortodoxa” a lui Petru Movila (1642) si “Marturisirea”
Patriarhului Dositei al Ierusalimului, din 1672, care apara credinta ortodoxa a
prezentei reale a lui Hristos in Euharistie, prin prefacerea darurilor cu puterea
Duhului Sfant in trupul si Sangele lui Hristos si faptul ca Jertfa euharistica este
aceeasi cu Jertfa de pe Golgota. Vorbind despre Euharistie, Petru Movila spune
ca: “…insasi fiinta painii si fiinta vinului se prefac in fiinta adevaratului Trup si
Sange ale lui Hristos, prin lucrarea Sfantului Duh, a Carui chemare o savarseste
in acea vreme, ca sa desavarseasca aceasta Taina, rugandu-se (preotul) si
graind: “Pogoara Duhul Tau cel Sfant asupra noastra si asupra acestor daruri
care sunt puse inainte si fa din painea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tau,
prefacandu-le prin Duhul Tau cel Sfant”. Caci, dupa cuvintele acestea,
prefacerea se petrece indata si schimba painea in adevaratul Trup al lui Hristos
si vinul, in adevaratul Sange, pastrandu-si doar chipul in care se infatiseaza si
aceasta potrivit cu iconomia dumnezeiasca. Mai intai, ca sa nu vedem trupul lui
Hristos, ci sa credem ca este, pentru cuvintele pe care le-a rostit: Acesta este
trupul Meu si acesta este sangele Meu, crezand mai degraba in cuvintele si
puterea Lui, decat in insasi simturile noastre, care fapt adduce fericirea
credintei: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut”.
Privitor la randuiala Cinei din cadrul cultului prostestand nu exista niste
reguli strice, randuielile liturgice deosebindu-se de la o comunitate la alta.
Pentru savarsirea Cinei, luteranii foloseau, ca si astazi, paine dospita si vin. In
timpul savarsirii cultului credinciosii stateau asezati in jurul unei mese puse in
mijlocul bisericii. In vechime, canonul euharistic incepea cu un dialog deschis
de pastoral comunitatii, care spunea: “Pacea sa fie cu voi”, iar credinciosii isi
ofereau sarutarea frateasca, ulterior s-au obisnuit a se strange mainile reciproc.
Obiceiul de a sta in jurul mesei la Cina simbolizeaza aceste practice vechi.
Urmeaza o rugaciune pentru vii si pentru morti. Dupa ce se canta “Sanctus”,
pastoral rosteste doua rugaciuni dogmatice, se canta imnul Agnus Dei si se
rosteste rugaciunea Tatal nostru. Pastorul ridica potirul spre a fi vazut de
intreaga comunitate si continua cu frangerea painii. Dupa o rugaciune
pregatitoare urma impartasirea. Crestinii primeau Euharistia sub ambele forme.
Cam aceeasi structura liturgica o prezenta si randuiala Cinei din ritul
reformat. Salvinii accentuau faptul ca Cine este masa celor botezati in Hristos.
Dupa randuiala liturgica reformata, cuvintele de instituire ale Cinei erau
intercalate de un rezumat al ritualului Cinei si de, dupa instituire, o predica in
care se prezenta rolul impartasirii. Tot cu o predica se termina si randuiala
Impartasaniei in care se scotea in evident caracterul istoric al Euharistiei.
In Anglicanism, canonul euharistic este precedat de o rugaciune pentru
primirea cu vrednicie a Euharistiei, numita rugaciunea intrarii umile. Urmeaza o
rugaciune epicletica dupa care urmeaza cuvintele de instituire de la Cina cea de
Taina. Asemenea romano-catolicilor, anglicanii socotesc cu adevarat cuvintele
Mantuitorului ca formula sacramental a Tainei. Impartasirea se face in ordine
descendenta de la preoti la credinciosi. Impartasirea se face cu amble forme,
intai Trupul lui Hristos, apoi Sfantul Sange. La pregatirea darurilor se foloseste
fie paine dospita, fie azima si vin simplu sau vin cu apa. La urma resturile Painii
si Vinului consacrete sunt consummate (de preoti) cu respect si se fac
ablutiunile, adica spalarea potirului cu vin si apa care se consuma de catre
slujitori”. Dupa impartasirea credinciosilor, preotul vorbeste o rugaciune de
multumire si Liturghia ia sfarsit.
Din cele prezentate pana acum despre invatatura dogmatic si randuiala
liturgica a Cinei Domnului din cadrul serviciului divin protestant remarca
multitudinea conceptiilor lor cu privire la prezenta sacramentala a Domnului
Hristos in Sfintele daruri si de caracterul amamnetic al Euharistiei. Din punct de
vedere liturgic, observam ca: materie pentru Euharistie difera la Protestantism,
de la paine dospita si vin amestecat cu apa, din randuiala luterala, la pisibilitatea
de a folosi paine dospita sau azima, la anglicani, in schimb, randuiala Cinei
Domnului este aproape comuna.
B. Cine Domnului in neoprotestantism
Miscarea neoprotestanta isi are originile foarte vechi, inca inainte de
Reforma, dar cu unule puncte comune cu Reforma. Ea s-a dezvoltat ideosebi in
secolul al XIX-lea, cand cunoaste o larga raspandire, pe mapamond.
Cea mai veche miscare neoprotestanta este cea baptismala, nascuta inainte de
Reforma, si care este prezenta aproape in toate religiile, dar conturata o data cu
Reforma, incercand sa restabileasca practica apostolica a afundarii celor care
vin la botez. Aparitia lor este atestata in secolul XVI, odata cu miscarea de
protest a anabaptistilor din Germania, si apoi “baptistilor”, impotriva
introducerii de catre Biserica apuseana a practicii “stropirii cu apa, in loc de
afundare. Numai ca, incercand sa faca o reintroducere a vechilor practice, au
cazut in extrema simbolismului si a ceremoniilor simple. La ei nu exista taine.
Acestea sunt simboluri. Despre Cina Domnului, baptistii afirma ca este simbolul
mortii lui Hristos si ca pentru om se compune din paine si vin, neamestecat. Nu
are puterea iertarii pacatelor, “este doar comemorarea iertarii pacatelor prin
jertfa lui Hristos”. Daca au fost botezati toti credinciosii pot primi Cina.
Celebrarea Cinei Domnului baptistii o fac o data pe luna, in cadrul serviciilor
religioase saptamanale sau duminicale. Actul participarii propriu-zis al Cinei are
valoare de symbol, dupa el urmand predica pastorului, iar material acesteia o
constituie doua elemente: painea si vinul. Dupa numarul participantilor la Cina,
pastoral frange painea si in bucati mici pentru a ajunge la toti, iar vinul este
turnat in paharele.
O a doua miscare neoprotestanta este cea advent, derivate si continuatoare,
totodata, a bapotismului. Daca baptistii urmareau “cufundarea” in apa la
maturitate a celui ce se boteza, adventismul si-a indreptat privirea catre cer,
calculand in fel si chip venirea Domnului si “organizand” o noua imparatie de
1000 de ani pentru cei alesi. Pentru a se deosebi de baptisti, adventistii de
nuanta mozaica au negat invierea lui Hristos, l-au coborat in randul profetilor,
au ocolit invatatura despre rai si iad, au negat posibilitatea invierii din morti si
au ales ziua de odihna sambata.
La fel ca la baptisti, pentru adventisti Cina Domnului este un symbol care
aminteste de moartea lui Hristos. Este obligatory pentru ei participarea la Cina,
prin aceasta ei manifestandu-si credinta. O caracteristica a Cinei adventiste este
ca inainte de savarsirea ei se efectueaza “spalarea picioarelor”, pe care-l
socotesc ei un act de umilinta. Elementele folosite sunt normal azima si mustul.
Cina Domnului se savarseste o data la trei luni, bineinteles in zi de sabat, fie
dimineata, fie dupa-amiaza. Pastorul rosteste rugaciunea de binecuvantare a
painii, apoi frange painea in bucati. In acest timp, credinciosii se roaga, iar corul
intoneaza un imn de lauda. Pastorul are niste ajutoare care pun pe tavi bucatele
de paine si le impart credinciosilor. Serviciul se incheie cu o cantare comuna si
o rugaciune rostita de pastor.
Daca aceste doua curente neoprotestante isi au o origine in Europa, dar s-au
organizat in Statele Unite ale Americii, crestinii dupa Evanghelie s-au format in
Europa, si anume in Elvetia, si de aici s-au raspandit. Aparitia lor in elvetia,
leaganul calvinismului, este normal sa fi dus la aparitia in structura lor a unor
influente calvine si cu accente evanghelic-luterane. Masa Domnului sau Cine
Domnului este un simbol. Este un act comemorativ instituit de Domnul Iisus
Hristos, in noapte in care a fost vandut. “Conform relatarilor celor trei
evanghelisti, si ale Apostolului Pavel, rezulta ca frangerea painii a fost instituita
de Insusi Domnul Iisus Hristos. Stiind mai inainte, ca cel rau va cauta si in
aceasta privinta sa strambe caile drepte ale lui Dumnezeu, Domnul Iisus- inviat
“comunica direct” Apostolul Pavel felul indeplinirii acestui act de cult precum
si rostul sau”.
Evanghelistii accentueaza textul de la I Corinteni XI, 11-26, care descrie
instituirea Mesei Domnului: “Sa faceti lucrul acesta spre pomenirea Mea”, iar
pentru idea de comunicare, versetului 26: “Pentru ca de cate ori mancati aceasta
paine si beti acest pahar, moartea Domnului vestiti pana la venirea Lui”. Celor
care participa la frangerea painii li se cere credinta in Hristos si o viata curate.
La frangerea painii, Domnul este de fata si in jurul Lui se aduna cei “mantuiti”,
spun evanghelistii.
Frangerea painii are o serie de aspect. Este o implinire a voii lui Dumnezeu,
o dovada a respectarii dorintei Domnului; o porunca; este aducere-aminte; o
vestire; un prilej de cercetare; un prilej de multumire.
Painea si vinul sunt singurele alimente din care se compune masa Domnului.
Paine simbolizeaza Trupul Domnului, iar vinul sangele varsat pentru noi, iar pe
de alta parte este sangele noului legamant.
Cina Domnului se savarseste Duminica in ziua intai a saptamanii. “Adunarea
propriu-zisa incepe dimineata cu o rugaciune a unui om mai varstnic (numit si
prezbiter), rugaciunea rostita “dupa cum ii da duhul”, apoi diverse legaturi
biblice, unde se istoriseste despre frangerea painii (Luca XXV, 15-20). Urmeaza
cuvant de pregatire pentru “Cina”. Aceasta se incheie cu o rugaciune, apoi se
tine ora de evanghelizare, cu lecture biblice comentate”.
Cultul penticostal sau Biserica lui Dumnezeu Apostolica este organizatia cea
mai reprezentativa a miscarii “fundamentalistilor”, moderni. Acestia incep un
moment nou, in contrast cu miscarea harismatica, ce a cuprins Biserica
Apusului, dupa conceptia lor ei fiind “chemati ai Duhului” si “impartitori” de
daruri.
Pentru ei, Cina Domnului reprezinta un al doilea asezamant, ca forma
exterioara, in Biserica lui Dumnezeu. Ea a fost instituita de Domnul prin
intemeierea legamantului nou. Folosesc ca materii pentru savarsirea Cinei azima
si must. “Cei ce se impartasesc din aceasta Cina a Domnului trebuie ca mai
inainte sa-si faca o amanuntita cercetare de sine, caci cel ce mananca sib ea cu
nevrednicie, mananca sib ea pentru condamnarea sa. Ea reprezinta jertfa
trupului si varsarea sangelui Domnului Iisus Hristos pentru pacatele noastre”.
Cina Domnului se poate savarsi ori de cate ori este posibil. Dupa oficierea Cinei
urmeaza spalarea picioarelor. (Matei XXII, 28)
Din prezentarea acestor culte neoprotestante, desprindem urmatoarele idei
referitoare la Euharistie: cu totii resping caracterul sacramental al Cinei
Domnului, sustinand ca este un symbol, o repetare, o comemorare. Pentru
neoprotestanti Cina este o masa, un banchet comemorativ, prin care se vesteste
moartea Domnului. Deoarece Hristos s-a jertfit o data pentru totdeauna, pe
Golgota, acest sacrificiu nu se mai poate repeat, de aceea este doar un simbol
Cina.
O alta caracteristica a neoprotestantilor este cea a folosirii ca materie pentru
Cina a azimei si a mustului, iar nu paine si vin.
Concluzionand, din cele prezentate vedem ca neoprotestantismul sta in
legatura nemijlocita cu protestantismul in ceea ce priveste Cina Domnului.
Acestia, asemenea protestantilor, s-au lipsit de darurile Cincizecimii date
primilor crestini prin puterea sfintitoare a Sfantului Duh, pe care acestia le
primeau prin mainile, deci prin lucrarea Sfintilor Apostoli.
Capitolul IX. Euharistia in cele trei mari confesiuni astazi,
din punct de vedere dogmatic si liturgic
A. Euharistia in Biserica Romano-Catolica
Instituirea Tainei Sfintei Euharistii este atat de evidenta, incat in toate cele
trei confesiuni crestine (ortodocsi, catolici si protestanti) este recunoscuta ca
Taina. Dintre protestanti, luteranii sunt cei care admit prezenta reala a Sfantului
Trup si Sange in Sfanta Euharistie. Un teolog catolic spune: “Este o invatatura
comuna ca Euharistia este cea mai mare dintre taine, pentru ca ea contine nu
numai gratia, ci pe Autorul gratiei si ne uneste cu El intr-un chip mai mult sau
mai putin intim, dupa dispozitiile noastre precum beneficiem mai mult de
caldura unui cuptor cand ne apropiem de el”.
Exista insa deosebiri mari intre ortodocsi si catolici, pe de o parte, si luterani
pe de alta parte. In deplin acord cu teologia ortodoxa, teologia romano-catolica
admite prezenta reala a Mantuitorului in Euharistie prin prefacerea acesteia in
Sfantul Trup si Sange al Domnului (transsubatantatio), dar cu deosebirea
modului de interpretare a acestei prefaceri. Catolicii au cautat sa rationalizeze
misterul prefacerii folosind in locul termenului prefacere, pe cel de
transsubstantiatie. Dupa felul cum este inteleasa, transsubstantiatia implica
cateforii filosofice aristotelice, dupa care fiinta unui lucru se imparte in
substanta si accidenti. Datorita acestor considerente, dupa ei in prefacerea
euharistica substanta painii si vinului se preface in Trupul si Sangele Domnului,
iar accidentii raman neschimbati. Adica in Sfanta Euharistie avem prezenta
reala a Domnului, dar noi vedem numai paine si vin. Din aceasta se intelege ca
in Sfanta Euharistie, “nu intreaga paine si intreg vinul se prefac, ci numai
substanta lor, ca si cum Mantuitorul n-ar fi spus despre toata painea si despre tot
vinul: “Acesta este trupul Meu”, ori “Acesta este Sangele Meu”, ci numai
despre o parte a lor. Dupa sensul aristotelic al transsubstantiatiei, cuvintele
Mantuitorului: “Acesta este Trupul Meu” ar avea insemnarea de: “in aceasa este
Trupul Meu”. Astfel, teologia romano-catolica, rationalizanta, a
transsubstantiatiei pregateste teoria luterana rationalista a impanatiei”.
Spre deosebire de teologia romano-catolica, teologia ortodoxa urmand
traditiei patristice evita astfel de impartiri si rationamente. Modul prefacerii
cinstitelor daruri in Sfantul Trup si Sange al Domnului ramane o taina.
Transformarea elementelor natural in Sfantul Trup si Sange al Domnului
implica o cinstire prin adorare care se cuvine lui Hristos insusi. In schimb,
romano- catolicii comparativ cu ortodocsii, accentueaza cultul Sfintei Euharistii
prin sarbatori inchinate acesteia: Festum Corpus Christi din Joia verde, adica
Joia saptamanii a doua dupa Rusalii si Festum Sanguinis Domini, de la 1 iulie,
prin purtarea lui solemna in procesiuni.
Biserica Romano-Catolica asemenea Bisericii Ortodoxe recunoaste
Euharistiei nu numai faptul ca este Taina, ci si Jertfa. In esenta ei, Jertfa
euharistica, este una si aceeasi cu jertfa de pe Golgota, este continuarea,
reactualizarea si aplicarea acesteia. Este deosebita de jertfa Domnului de pe
cruce, nu ca esenta, ci ca modalitatea de aducere: “Este o jertfa reala, dar adusa
suf forma sacramentala, nesangeroasa, a painii si a vinului sfintite si prefacute
in Sfantul Trup si Sangele Domnului, prin puterea Sfantului Duh la rugaciunile
preotului. Punctul si momentul in care jertfa de pe cruce si cea liturgica se
identifica, devin una, este momentul prefacerii”.
Cele doua aspect ale Sfintei Euharistii, cel de Taina sic el de jertfa, sunt
nedespartite. “Unitatea acestor doua aspect ale ei este asa de mare, ca fiecare
din ele il determina pe celalalt. Sacramentul euharistic este un sacrament
sacrificial. Iar jertfa euharistica este o jertfa sacramentala tainica”.
In teologia catolica s-a nascut tendinta de a face din jertfa Euharistica o jertfa
a Bisericii, deosebita de jertfa de pe Cruce a Mantuitorului, “de-a face Biserica
subiect al jertfei euharistice, iar pe Iisus, obiect al ei, sau de-a scoate pe primul
plan initiative Bisericii in aceasta aducere”. Unii teologi catolici mai noi se
silesc sa impace initiative Bisericii cu initiative lui Hristos in aducerea jertfei
euharistice, iar unii din ei gasesc un oarecare echilibru: “Hristos, Preot in veci,
continua in veci sa-si ofere Sfanta Sa umanitate… acelasi Trup care a fost
injunghiat, acelasi Sange care a fost varsat… Hristos, Preotul Suveran nu se va
oferi singur pe altar: El va oferi cu Sine pe toti cei rascumparati si adusi la
unitatea cu El”. Dar tendinta teologilor catolici de a scoate in evident Euharistia
ca jertfa a Bisericii, deosebita de jertfa de pe cruce a Mantuitorului i-a fost
“utila” lui Luther, care a gasit si in aceasta una din cauzele pentru care a respins
caracterul de jertfa al Euharistiei.
Din punct de vedere liturgic, dat fiind faptul ca Biserica Catolica are un
caracter innovator, exista multe deosebiri fata de Biserica Ortodoxa,
pastratoarea traditiei apostolic si patristice. La Taina Sfintei Euharistii avem:
deosebiri in ce priveste savarsirea si administrarea ei. Daca in Biserica Ortodoxa
nu se poate savarsi decat o singura Liturghie pe zi in aceeasi biserica, exceptand
zilele aliturgice, la romano-catolici se pot oficia mai multe Liturghii (misse) in
aceeasi zi, in aceeasi biserica, pe acelasi altar, si de acelasi preot, de unde
binatia Liturghiei popularizata in Biserica Romano-Catolica inca din secolul IX.
Aceasta practica este necunoscuta Ortodoxiei, deoarece repetarea jertfei
euharistice in cursul aceleiasi zile tradeaza lipsa de credinta in eficacitatea
absoluta a unicei Jertfe a Mantuitorului.
Daca Biserica Ortodoxa intrebuinteaza ca materie pentru cinstitele daruri
paine dospita si vin de struguri amestecat cu apa, romano-catolicii folosesc
azima, paine nedospita, practica generalizata din secolul IX. Ei sprijina aceasta
practica pe interpretarea gresita pe care o face catolicismul Evangheliei, cu
privire la data cand si ce anume a savarsit Domnul Hristos la Cina cea de Taina.
Cat priveste material pentru Sangele Domnului, romano-catolicii folosesc vin
amestecat cu apa intocmai ca ortodocsii. Referitor la material trupului, “intrucat
Domnul a instituit Taina Euharistiei in ajunul mortii Sale, nu exista nici o
indoiala ca, la aceasta instituire a tainei, s-a folosit painea dospita fiindca
folosirea azimelor incepe de la praznuirea Pastelui si tinea, apoi, sapte zile”.
In Biserica Romano-Catolica formula de sfintire a elementelor euharistice o
constituie nu epicleza, ca in Biserica Ortodoxa, ci cuvintele rostite de
Mantuitorului, ca in Biserica Ortodoxa, ci cuvintele rostite de Mantuitorului la
Cina cea de Taina: “Luati, mancati, acesta este Trupul Meu… Beti dintru acesta
toti…”. Rugaciunea epiclezei o avem mentionata in scris inca din vremurile
Sfintilor Parinti, dar cu timpul in Biserica romano-catolica, datorita faptului ca
nu s-a pus prêt pe rugaciunea de invocare a Sfantului Duh (pe epicleza), ci pe
cuvintele de instituire, a dus incet, incet, la disparitia acesteia din anaforaua
liturgica. Dovada existentei rugaciunii de invocare ne-o transmite Sfantul Chiril
al Ierusalimulul care ne ofera in Mistagogia sa o astfel de rugaciune: “Rugam pe
Domnul cel iubitor de oameni sa trimita pe Duhul Sfant peste cale ce stau
inainte, ca sa faca painea, Trupul lui Hristos, iar vinul, Sangele lui Hristos”.
Aceasta invatatura ca cinstitele daruri se prefac in Sfantul Trup si Sangele
Domnului la rugaciunea de instituire a tainei a fost formulate in sinoadele
occidentale din veacul al XII-lea.
Privitor la subiectul (primitorul Tainei), daca Biserica Ortodoxa impartaseste
Euharistia si copiilor (pruncilor), Biserica romano-catolica refuza impartasirea
acestora, acordand prima impartasire dupa confirmare, adica dup ace copiii au
implinit varsta de 7 ani. Aceasta practica o vor prelua si protestantii. Conform
cuvintelor Mantuitorului: “Daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti
bea Sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul Meu sib ea
sangele Meu are viata vesnica…” (Ioan VI, 53-54), urmand cuvintele
Domnului, se obisnuia in practica si impartasirea copiilor, dar de prin secolul
XII, romano-catolicii s-au abatut de la ea, sustinand ca Euharistia nu este
indispensabila pentru maintuire si ca primitorul trebuie sa-si dea seama de
insemnatatea Tainei. Dar aceasta teza nu are jutificare, caci atunci nici pentru
cei varstnici Euharistia nu ar fi necesara.
Daca in Biserica Ortodoxa impartasirea credinciosilor se face sub ambele
forme, la catolici “numai clericii care slujesc se impartasesc si din Sfantul Trup
si din Sfantul Sange, pe cand clericii care nu slujesc si credinciosii numai cu
Sfantul Trup (sola specie)”. Teologii catolici isi intemeiaza practica aceasta pe
teoria concomitentei, adica a prezentei intregului Hristos sub fiecare din ambele
chipuri. Fiind o problema bisericeasca deosebita, cercetarile liturgistilor catolici
din ultimul secol au convins in final si conducerea Bisericii ca nu aceasta este
practica autentica. Urmarea acestor cercetari si a eforturilor in aceasta privinta
de dupa Conciliul IX Vatican a fost aparitia la 7 martie 1965 a decretului “Ritue
concelebrationia et Communionie sub utraque specie” care ingaduie cu titlu
provizoriu, impartasirea credinciosilor sub ambele forme. Doi ani mai tarziu, la
25 mai 1967, apare alt decret “Eucharistium mysterium”, cu precizari in acest
sens. Se recomanda impartasirea credinciosilor imediat dupa impartasirea
preotului liturghisitor. In articolul 32 al actului amintit se mentiona ca Sfanta
Euharistie devine o reprezentare mai clara, daca se administreaza sub ambele
forme specificandu-se cine sunt primitorii: nou-botezatii adulti, la Miss ace
urmeaza botezului lor, mirii la cununie, in cadrul Missei; hirotonitii, la Missa
respective; cei hiritoniti in cinul monahal, in Missele respective, laicii cu
activitate misionara in cazul trimiterii lor la misiune; cu ocazia Misselor pentru
cei bolnavi; diaconii, subdiaconii si slujitorii altarului, care isi fac oficiul la
Missele pontificale sau solemne; la concelebrari, toti participantii, inclusive
laicii; preotii, care iau parte la serbari deosebite si care nu pot sa celebreze sau
sa concelebreze; toti participantii la intruniri si simpozioane cu tematica
liturgica sau pastoral; parintii, rudele, precum si diferitii binefacatori ai unui
preot nou hirotonit, la Missa respectiva. In cazuri de necesitate (in special
imbolnaviri), Euharistia se poate administra si numai sub forma vinului. Deci
existau privilegiati.
Decretul “Sacramentali Communioni”, din 29 iunie 1970, reprezinta un
progres, deoarece nu se mai enumera nici un fel de personae care se pot
impartasi de la potir, ci “lasa la aprecierea conferintelor episcopale acordarea
acestui drept”.
Concluzionand asupra problemei impartasirii credinciosilor sub ambele
specii, trebuie sa spunem ca Biserica romano-catolica se afla intr-un progress
imbucurator fata de perioada Conciliului II Vatican ,deoarece, macar in
principiu, clerul nu mai ramane singurul beneficiar al acestui drept.
In privinta sfintirii darurilor si a impartasirii, se cuvine sa amintim
urmatoarele: sfintirea darurilor se face in cadrul canonului euharistic, in timpul
rugaciunii “quo pridic”, care cuprinde o scurta relatare a instituirii Sfintei
Euharistii, tot aici fiind incluse si cuvintele de instituire ale Domnului, prin care,
dupa romano-catolici, se sfintesc cinstitele daruri. Cand preotul rosteste “Luati,
mancati…” si “Beti dintru acesta toti…”, face semnul sfintei cruci deasupra
hostiei si a potirului, ingenuncheaza spunand o rugaciune, se ridica si inalta pe
rand discul si potirul, spre a fi vazute de credinciosi, corespunzant in Liturghia
bizantina cu formula “Ale Tale dintru ale Tale”. Urmeaza o rugaciune “Unde et
memous”, cu caracter anamnetic. Se rostesc in taina o serie de patru rugaciuni:
“supra quse”, “memnto”, “nobis quoque”, “peccatoribus” si “per quam haec
omnia”, adica pentru jertfele Vechiului Testament, rugaciunea de mijlocire
pentru cei morti, rugaciunea pentru preotul liturghisitor si pentru ceilalti slujitori
si rugaciunea finala a canonului euharistic. Apoi, rostind cu glas tare “omnis
honor et gloria”, preotul inalta discul si potirul, pentru a doua oare, act numit si
“mica inaltare”, corespunzatoare inaltarii Sfantului Agnet, de la formula
“Sfintele Sfintilor” din Liturghia bizantina. Se canta imnul “Gloria in excelafs”,
preotul canta singur Tatal nostru care se termina cu o doxologie: “Diaconul
rosteste formula, “Plecati-va capetele”, preotul saruta hostia, vine in fata si
binecuvinteaza poporul cu formul “Pax Domini vobiscum”. Apoi frange hostia
in trei parti, doua punandu-le pe disc, iar a treia o pune in potir, zicand: “Sa se
faca amestecarea si sfintirea Trupului si Sangelui”, iar corul canta “Agnus Dei”.
Tot acum, ceilalti slujitori pregatesc si frang celelalte hostii, din care se vor
impartasi credinciosii. Preotul rosteste o serie de rugaciuni pregatitoare pentru
impartasire. Dupa prima rugaciune are loc sarutarea frateasca, clericii intre ei,
iar credinciosii separate, barbatii unul altuia, asemenea si femeile. Dupa acest
ritual urmeaza impartasirea, mai intai a clericilor, apoi a credinciosilor. Cand
clericii se impartasesc cu Sfantul Trup, rostesc formula: Trupul Domnului
nostru Iisus Hristos sa pazeasca sufletul meu in viata vescnica, Amin. Cand se
impartasesc cu sangele Domnului, folosesc aceeasi formula, doar ca spun:
“Sangele Domnului”… Cand urmeaza a se impartasi credinciosii, acestia de
obicei stau in genunchi, iar preotul vine si luand o particica din hostie, o pune in
gura credinciosului, rostind aceeasi formula ca la impartasitul clericilor. Apoi
preotul intorcandu-se in altar face potrivirea sfintelor, se spala pe maini, acopera
vasele si rosteste rugaciunea de multumire (pot communic). La fel ca in
Liturghia bizantina. Diaconul libereaza poporul cu formula “Ite, missa est”.
Bisericile Vechi-catolice formate la Roma in 1870, in semn de protest
impotiva noilor dogme formulate la Conciliul I Vatican, ies de sub jurisdictia
canonica, cultic si dogmatic a Bisericii Romano-Catolice. Pentru prezenta
Trupului si Sangelui Domnului in elementele euharistice vechii-catolici folosesc
termenul traditional pastrat de Biserica Ortodoxa, de prefacere. Prefacerea
darurilor are loc in urma unei invocare a Sfantului Duh, rugaciune pe care au
introdus-o inainte de cuvintele Domnului la Cina, cantand deci o solutie
intermediara intre Ortodoxie si Catolicism.
Pentru Sfanta Euharistie ei folosesc azima si vinul amestecat cu apa. “Dup
ace preotul a rostit cu glas tare rugaciunea de incheiere a canonului euharistic,
frange azima in trei parti, doua punandu-le pe disc, iar una in potir, in timp ce
rosteste formula din Apocalipsa V, 12, “Mielul care a murit si ne-a impacat cu
Dumnezeu prin sangele Sau” (in redactie germane) sau “Pacea Domnului sa fie
sis a ramana cu voi…” (in redacita elvetiana), la care credinciosii raspuns: “Si
cu duhul tau”. Se continua cu sarutarea pacii, imnul Agnus Dei, preotul rosteste
o rugaciune pentru iertarea pacatelor, aceasta fiind pregatitoare pentru
impartasirea credinciosilor. Clericii se impartasesc dupa ritul roman. Preotul ia
hostia insemnandu-se cu ea la frunte si se impartaseste, zicand formula din
Liturghia (missa) romana. Asemenea face si cu potirul. Acum corul canta
chinovicul, iar la sfarsit preotul zice: “Tata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica
pacatele lumii” (Ioan I, 29).
Credinciosii se impartasesc cu ambele forme, practica impartasirii ramane
variata in amanunte, de la o Biserica la alta. Preotul luand hostia spune “Veniti
la Mine toti cei ce sunteti osteniti…” (Matei XI, 28), apoi de trei ori “Doamne,
nu sunt vrednic sa intri sub acoperamantul meu” (Matei VIII, 8), oferind Sfantul
trup si rostind formula romano-catolica. Apoi dupa aceea ofera potirul, utilizand
formula din missa catolica. Rosteste o rugaciune pentru pastrarea cu folos a
Euharistiei, corespunzatoare cu cea din Liturghia bizantina. “Cred, Doamne, si
marturisesc…”. Urmeaza un imn, o rugaciune de multumire, asemenea celei din
missa catolica, “post communion”. Randuiala liturgica se incheie cu o
binecuvantare finala rostita de preot.
In concluzie, analizand structura ritual a Bisericii Romano-Catolice si a
vechilor-catolici constatam o mare asemanare a cultului divin apusean cu cel
oriental bizantin, amandoua fiind izvorate din acelasi trunchi liturgic al Bisericii
primare crestine. Dar, spre deosebire de cultul rasaritean, ortodox, pastrator
fidel al ritului primar, cultul Bisericii Romano-Catolice a cunoscut de-a lungul
secolelor o continua schimbare, suferind numeroase modificare in structura sa
liturgica, numeroase modificare si interpretari atat in invatatura de credinta, cat
si in formele externe ale ritualului euharistic, din cadrul cultului divin.
B. Euharistia in protestantism
Vorbind despre Protestantism trebuie sa ne referim la ramurile sale
protestante, caci fiecare ramura in parte are caracteristicile sale. De aceea
problema euharistica o vom trata din punct de vedere dogmatic si liturgic,
raportand-o la ramurile existente in protestantism.
Dintre protestanti, Luteranii admit prezenta reala a Sfantului Trup si Sange
in Euharistie. Dar cautand o cale de mijloc intre mister si ratiune, in Euharistie,
“Iisus Hristos este present cu adevarat, insa nu prin prefacere, nici prin
impanatie (per impanationem) sau prin consubstantiatie. Painea si vinul raman
in Euharistie ceea ce sunt, paine si vin, dar in, cu si sub paine (in pane, cum
pane si sub pane), sunt prezente real, insa invizibil, Trupul si Sangele lui
Hristos”. Iar sangele Domnului este present in vin, cu vin si sub infatisarea
vinului, “asa cum prin intrupare, Cuvantul lui Dumnezeu S-a salasluit in trup
omenesc, fara sa se amestece cu el sau sa se prefaca in el, ci pastrandu-si fiecare
substanta proprie, nealterata. Inainte de impartasire, ca si dupa ea, elementele
euharistice sunt simple elemente natural, caci trupul Domnului care vine si se da
in Euharistie nu este natural, ci spiritual”. Iar ca o consecinta a acestei teze,
elementelor euharistice nu li se cuvine nici o inchinare sau cinstire.
Celelalte ramuri protestante nu recunosc caracterul sacramental al
Euharistiei. Reformatii supun indoielii invatatura luterana cu privire la prezenta
reala a Domnului in Euharistiei.Adeptii lui Zwingli sustin ca “elementele
pamantesti de la impartasire nu sunt garantii sau organe ale cuminecarii cu
Hristos, ci numai imagini vazute ale lui Hristos, care a fost rastignit si a murit.
Iar prin impartasirea cu ele, nicidecum nu se cumineca cineva cu adevaratul trup
si sange al lui Hristos, ci numai cei care cred si nadajduiesc in Domnul gusta si
simt binefacerile care rezulta din moartea Lui pe cruce”. Calvin, tinand calea de
mijloc, sustine ca in Euharistie este prezenta numai o putere oarecare a trupului
lui Hristos. In Euharistie, Domnul este prezent, nu in elementele pamantesti ale
Euharistiei, ci impreuna cu acestea, care sunt niste simboluri. Anglicanii, cu
privire la Euharistie admit numai o prezenta mistica, spiritual a Domnului in
elementele euharistice, dupa ei “trupul lui Hristos se da, se mananca si se
primeste numai in chip spiritual si ceresc si numai prin credinta; cei ce nu au
credinta nu beneficiaza de efectele Euharistiei, ci le sunt spre osanda”.
Caracterul de jertfa al Euharistiei nu este recunoscut de protestanti. Ei
obiecteaza spunand ca cele ce se aduc, la Euharistie, lui Dumnezeu, sunt
darurile mai inainte sfintite, adica painea si vinul, nu insa si dupa sfintire. Dupa
ei “Cina” nu este o jertfa. Unica jertfa este cea adusa de Mantuitorul Hristos pe
Golgota. Dar Biserica anglicana accepta intr-un oarecare sens, o jertfa in
Euharistie, dar mai mult formala.
Din punct de vedere liturgic in randuiala Cinei din cadrul cultului protestant
nu exista niste reguli general valabile, de unde multitudinea de practice si
formule liturgice. La Luterani, pentru celebrarea Cinei se utilizeaza paine
dospita si vin, la fel ca in Biserica Ortodoxa. In timpul acestei celebrari
credinciosii stau in jurul unei mere, asezata in mijlocul bisericii. Pastorul care
oficiaza, incepe canonul euharistic cu un dialog, cu formula: “Pacea sa fie cu
voi”. Se rosteste o rugaciune pentru vii si morti, apoi pastoral spune “Sursum
corda”, la care credinciosii raspund “Le ridicam catre Domnul”. Apoi se canta
Sanctus , urmat de o binecuvantare, dupa care pastoral rosteste cuvintele
Mantuitorului Hristos de la Cina. Urmeaza doua rugaciuni cu caracter dogmatic,
iar credinciosii canta Agnus Dei si se rosteste Tatal nostru. Apoi, pastoral ridica
potirul la vederea intregii comunitati si continua cu frangerea painii rostind
cuvintele “Paharul binecuvantarii pe care-l binecuvantam…”. Urmeaza o
rugaciune inainte de impartasire, apoi cheama credinciosii la impartasire.
Aceasta se fadce sub ambele forme, paine si vin. Pastorul le ofera in mana
painea intai, apoi vinul, para sa spuna nimic. In ultimul timp s-au introdus unele
formule pentru ca Cina sa nu aiba un caracter atat de sobru: “Ca sa-ti amintesti
ca Iisus Hristos a murit pentru tine”, “Sangele lui Hristos varsat pentru tine”,
“Luati, mancati… Beti dintru acesta toti…”. Urmeaza apoi o binecuvantare a
pastorului: “Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos sa pazeasca
sufletul tau…”, apoi o rugaciune de multumire si o binecuvantare, dupa care
credinciosii sunt liberi sa mearga la casele lor. Pozitiv este insa faptul ca pentru
a da o mare importanta Euharistie si “pentru a crea o legaatura intre Liturghia
cuvantului sic ea euharistica, s-a crezut de cuviinta introducerea marturisirii
comune a pacatelor”.
La calvini (reformati) randuiala Cinei se desfasoara dupa acelasi ritual ca cel
descries in ritul luteran, formula de sfintire este aceeasi, incadrati intr-o scurta
epicleza. Pastorul rosteste o rugaciune spre iertarea pacatelor, urmata de
binecuvantarea apostolic: “Har voua si pace de la Dumnezeu Tatal si de la
Domnul nostru Iisus Hristos” (Galateni I, 3), apoi rosteste “invitatia pentru
impartasire, “Veniti, totul este pregatit”, continuand cu un scurt rezumat al
ritualului impartasirii din cadrul Cinei, redat in Sfintele Evanghelii (I Corinteni
XI,23). Rosteste apoi formula: “Acesta este Trupul Meu…”, frangand painea,
apoi: “Acesta este Sangele Meu…”, radicand potirul cu vin. Rosteste o predica
in care se arata rolul impartasirii, apoi o scurta marturisire de cedinta, referitoare
la elementele euharistice in care pastoral intreaba “Credeti ca Dumnezeu da
iertare omului pacatos?” iar credinciosii raspund “Credem si marturisim”.
Pastorul se impartaseste primul, apoi credinciosii mai intai barbatii apoi femeile.
In cazul in care Cina a fost savarsita de doi pastori, credinciosii stau la locurile
lor pastorii fiind cei ce vin si le ofera painea si vinul. Dupa impartasire, pastoral
rosteste o scurta predica cu caracter istoric, in legatura cu Sfanta Euharistie.
Apoi rosteste o rugaciune de multumire, o binecuvantare si “Tatal nostru”,
dupa care toti credinciosii rostesc sau canta rugaciunea dreptului Simeon:
“Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, ca in pace”, randuiala terminandu-se
cu un imn de despartire.
In Anglicanism, in ritualul euharistic pentru pregatirea darurilor se
intrebuinteata fie painea dospita, fie azima si vin, aceasta simplu sau amestecat
cu apa. “Canonul euharistic este precedat de o rugaciune pentru primirea cu
vrednicie a Euharistiei, numita si rugaciunea iertarii, umile pe care preotul o
rosteste stand in genunchi, “Se cuvine sa-Ti multumim Tie Doamne…”. La
sfarsit, preotul se ridica, pune pe masa painea si vinul, corul intoneaza Sanctus,
dupa care preotul citeste si epicleza: “Auzi-ne pe noi, o, Parinte, prin Hristosul
Fiului Tau, Domnul nostru… si fa ca darurile acestea de paine si vin sa poata fi
noua Trupul si Sangele Lui, care in aceeasi noapte cand a fost tradat, a luat
painea (si preotul ia painea in mana, continuand) a multumit tie, a frant-o si a
dat-o ucenicilor zicand: “Luati, mancati…”, la fel, dupa cina, a luat potirul
(acum preotul ia potirul in mana) si dupa ce a multumit, a dat apostolilor, zicand
“Beti dintru acesta toti…”.
Asemenea romano-catolicilor, anglicanii considera ca formula sacramentala
a tainei, cuvintele Domnului de la Cina. Se continua cu un cuvant despre
Patimile Domnului, dupa care preotul rosteste “Paharul binecuvantarii pe care-l
binecuvantam…” de la I Corinteni X, 16; corul canta Agnus Dei, iar preotul
frange painea, apoi venind spre credinciosi spune: “Apropiati-va cu credinta,
primiti trupul lui Hristos”. Credinciosii se apropie spre a se impartasi, timp in
care preotul rosteste “Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a dat pentru
tine, sa pazeasca trupul si sufletul tau. Ia si mananca aceasta, aducandu-si
aminte ca Hristos a murit pentru tine si satura-te cu El in inima ta, prin credinta
cu recunostinta”. Cand se da potirul se utilizeaza aceeasi rugaciune, doar ca in
locul painii se foloseste cuvantul vin.
Din cele prezentate putem spune despre confesiunile protestante ca au
schimbat fundamental doctrina si practica autentica a Bisericii primare. Din
Sfanta Taina, in care, dupa invatatura Bisericii primare si a Bisericii Ortodoxe
credinciosul se impartaseste cu insusi izvorul harului, protestantii socotesc
Euharistia fie lucrare sacramentala, asa cum invata Zwingli si Biserica
reformata. Alegand o cale de mijloc, calvinii socotesc prezenta Domnului in
elementele euharistice in chip virtual. Dar si aici, spun calvinii, Domnul este
present virtual in elementele euharistice, doar pentru cei predestinati, ceilalti
impartasindu-se cu elementele natural, adica cu paine si vin. Anglicanii admit o
prezenta mistica in elementele euharistice, cei credinciosi impartasindu-se
numai in mod spiritual, iar celor pacatosi fiindu-le spre osanda.
Protestantii, “in corpora”, nu recunosc Euharistiei caracterul de jertfa. Pentru
ei Hristos s-a jertfit o singura data, pe golgota, iar aceasta jertfa nu poate fi
repetata in chip nesangeros, caci s-ar denature insemnatatea jertfei sangeroase.
Concluzionand, putem spune ca lumea protestanta renuntand la puterea
sacramentala a Euharistiei si a Tainelor in general, s-a departat de vechea
Biserica primara si s-a deposedat de darurile Cincizecimii, asemenea crestinilor
care, desi botezati in numele Mantuitorului, n-au primit puterea sfintitoare a
Sfantului Duh pogorata la Cincizecime, si impartasita de Apostoli tuturor
credinciosilor.
C. Euharistia in Biserica Ortodoxa
Pastratoare a tezaurului dogmatic si liturgic, a invataturii Bisericii sinoadelor
ecumenice, Biserica Ortodoxa invata ca “Sfanta Euharistie este Taina in care,
sub chipul painii si al vinului, se impartaseste credinciosilor Insusi Trupul si
Sangele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor sis pre viata de veci,
infatisandu-se totodata real si nesangeros jertfa de pe cruce a Mantuitorului”.
Ca Taina este cea mai insemnata, fiindca in timp ce in toate celelalte Taine
se impartaseste credinciosilor harul dumnezeiesc sfintitor, in aceasta Sfanta
Taina, pe langa impartasirea harului sfintitor, ca in celelalte Sfinte Taine, ni se
impartaseste Insusi izvorul harului, Domnul nostru Iisus Hristos, cu Trupul si
Sangele Sau.
In Biserica Ortodoxa, preotul “nu se scufunda in comunitate”, ca in
Protestantism, dar nici “nu se separa de ei”, ca in catolicism, ci preotul este
purtatorul de cuvant al obstii, investit in acest sens cu harul preotiei. Din aceasta
cauza, preotul ortodox nu se poate savarsi Liturghia (Euharistia) fara
credinciosi.
Din punct de vedere sacramental, Euharistia este Taina, caci elementele
material ale tainei, painea si vinul, se transforma in Insusi Sfantul Trup si Sange
al Mantuitorului. Cum are loc aceasta prefacere ramane o taina. Facand o
analogie, Sfantul Ioan Damaschin spune: “Precum in chip firesc painea ce se
mananca si vinul si apa ce se beau se prefac in trupul si sangele celui ce le
mananca si le bea si nu se fac un trup deosebil de cel mai inainte, tot asa, prin
chemarea si pogorarea Duhului Sfant, painea proaducerii, dimpreuna cu vinul si
cu apa, se prefac in chip suprafiresc, in trupul si sangele lui Iisus Hristos si nu
fac doua trupuri deosebite, ci unul si acelasi trup”.
Euharistia este si Taina si Jertfa. Caci jertfa care sa savarseste la Sfanta
Liturghie il cuprinde sip e Hristos, aducandu-se ca jertfa pentru mantuirea lumii,
dar este si jertfa adusa de Biserica lui Dumnezeu. In estenta ei, ea este una si
aceeasi cu Jertfa de pe Golgota, este continuarea, reactualizarea si aplicarea
aceleia. Euharistia este deosebita de jertfa Domnului de pe cruce, nu ca estenta,
ci ca mod de aducere. Ea este o jertfa reala, dar adusa sub forma sacramentala
nesangeroasa, a painii si a vinului, sfintite si prefacute in trupul si sangele
Domnului, prin puterea sfantului Duh, coborata la rugaciunea preotului. In
momentul prefacerii jertfa liturgica se identifica cu jertfa de pe cruce. “Jertfa nu
se savarseste nici inainte si nici dup ace s-a sfintit painea, ci chiar in clipa
sfintirii. In felul acesta, nu stirbim si nu schimbam cu nimic din cele ce trebuie
sa credem despre Jertfa, si anume: ca ea nu este numai o inchipuire sau un
simbol al jertfei Domnului, ci o Jertfa adevarata; ca ceea ce se jertfeste nu e
paine, ci Insusi Trupul lui Hristos: ca jertfa Mielului lui Dumnezeu e una
singura, adica cea adusa o data (pe cruce)”.
Din punct de vedere liturgic, sfintirea cinstitelor daruri are loc la Liturghia
credinciosilor (euharistica), in partea central, si anume la epicleza din cadrul
anaforalei liturgice; anaforaua liturgica incepe in momentul cand strana canta:
“Cu vrednicie si cu dreptate este..” si se sfarseste dupa cantarea “Pe Tine Te
laudam…”. In timpul epiclezei central, preotul liturghisitor spune in taina: “Inca
aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange, si Te chemam, si Te
rugam si cu umilinta cadem la tine; Trimite Duhul tau cel sfant peste noi si
peste aceste daruri ce sunt puse inainte si fa, adica, painea aceasta cinstit Trupul
Hristosului tau (binecuvantand crucis artosul), iar ce este in potirul acesta,
cinstit sangele Hristosului Tau (binecuvantand vinul), prefacandu-le cu Duhul
tau cel Sfant” (binecuvantand discul si potirul). In momentul acesta se produce
prefacerea in Trupul si Sangele Domnului. Practica ortodoxa privind Sfanta
Euharistie imbratiseaza intreaga opera de mantuire care culmineaza in trimiterea
sfantului duh peste Apostoli, in aceasta coborare in Biserica a lui Hristos cel
slavit. Astfel, in Biserica ortodoxa credinciosii se impartasesc cu Hristos cel
plin de slava cea de-a dreapta Tatalui.
Dup ace a citit rugaciunea pregatitoare pentru impartasire, preotul ridica
Sfantul Agnet si face cu el semnul crucii deasupra discului, zicand cu glas tare:
“Sa luam aminte, Sfintele Sfintilor”, iar corul intoneaza imnul “Unul Sfant…”,
preotul frange acum Sfantul Agnet. In timp ce rosteste formula “se sfarama si se
imparte…” frange Sfantul Agnet, in patru parti, pe care le asaza pe disc in
forma de cruce, particica cu inscriptia IS punand-o in partea de sus, cea cu HS
in partea de jos, NI in partea standa si KA in partea dreapta. Apoi ia particica
IS, face cu ea semnul crucii deasupra potirului, zicand: “Plinirea paharului
credintei Sfantului Duh, Amin”, o pune in Sfantul Potir. Binecuvinteaza apa
calda (caldura) si o toarna in potir, insotind aceasta actiune cu formula “Caldura
credintei pline de Duhul Sfant”, Amin. Urmeaza ritualul impartasirii. Intai se
impartasesc slujitorii, apoi credinciosii. Slujitorii se impartasesc cu particica
HS, iar credinciosii cu particelele NI si KA. Preotul, dup ace a rostit rugaciunea
pentru primirea Sfintei Impartasanii, consuma Sfantul Trup, zicand: “Ma
impartasesc eu, robul lui Dumnezeu (N) cu cinstitul si Sfantul Trup”. Sfarsind,
preotul ia cu ambele maini potirul rostind formula “Ma impartasesc eu, robul lui
Dumnezeu (N), cu cinstitul si Sfantul Sange…” apoi soarbe de trei ori din
Sfantul Potir. Daca sunt coslujitori, asemenea fac si si acestia cu mentiunea ca
preotul liturghisitor imparte celorlalti particica HS din care se impartasesc.
Dupa ce s-au impartasit, preotul pune celelalte particele (NI si KA) in
Sfantul Potir, pe care luandu-l cu ambele maini iese in fata sfintelor usi,
anuntand ca a sosit momentul impartasirii credinciosilor: “Cu frica de
Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati”. Corul canta “Bine este
cuvantat cel ce vine intru numele Domnului…”. Apoi preotul rosteste
rugaciunea dinainte de impartasire: “Cred, Doamne, si marturisesc…”. Se
impartasesc intai barbatii, apoi femeile. Preotul ia, cu ajutorul linguritei, o
particica din Sfantul Trup impreuna cu Sfantul Sange si rosteste formula: “Se
impartaseste robul lui Dumnezeu (N), spre iertarea pacatelor sis pre viata de
veci, Amin”, si o da credinciosilor direct in gura, care o consuma pe loc. Dupa
ce s-au impartasit se rostesc rugaciunile de multumire, pentru Sfanta
Impartasanie si se continua cu partea finala a Sfintei Liturghii.
Primitorii Euharistiei sunt toti credinciosii botezati si unsi cu Sfantul Mir,
carora duhovnicii, dupa spovedanie, le-au ingaduit sa se impartaseasca. In
Biserica Ortodoxa, impartasirea se face la cele trei Liturghii; a Sfantului Ioan
Gura de Aur, a Sfantului Vasile cel Mare si a Sfantului Grigore Dialogul. Toate
Liturghiile Bisericii Ortodoxe cuprind, la savarsirea Tainei si jertfei euharistice
(afara de Liturghia Sfantului Grigore Dialogul, unde déjà darurile au fost sfintite
la o alta liturghie) rugaciuni de cerere pentru castigarea diferitelor bunuri ale
milei dumnezeiesti. Exista trei cateforii de jertfa: jertfa euharistica, jertfa
Bisericii si jertfa lui Hristos.
Jertfa Bisericii reprezinta painea si vinul si simbolizeaza oferirea intregii
creatii a lui Dumnezeu: “Ale Tale dintru ale Tale…”
Jertfa euharistica este cea care se preface pe altar in Trupul si Sangele
Domnului. Prin jertfa euharistica jertfa Bisericii se preface in jertfa lui Hristos:
“Pentru aceste motive, slujba Sfintei Impartasanii, cel mai desavrsit sic el mai
potrivit mijloc de legatura cu Dumnezeu, in care amintim nu de cutare sau
cutare dar, ci, in general, de toate darurile, atat cele pe care le avem in fapt cat si
cele pe care le vom avea de la Dumnezeu sa se numeasca Euharistie
(multumire), capatandu-se numele nu de la cele ce cerem noi cei stramtorati, ci
de la binefacerile pe care ni le face Dumnezeu, deci nu de la saracie sau lipsa
noastra, ci de la bogatia bunatatii Lui. Caci cu toate ca, prin ea, ne si rugam lui
Dumnezeu si Ii multumim, totusi, precum am spus, multumirea se datoreaza lui
Dumnezeu, pe cand cerea, neputintei omenesti. Si inca multumirea I se adduce
pentru mai multe, pe cand cererea pentru mai putine; caci cea dintai se aduce in
general, pentru toate bunurile, pe cand cealalta numai pentru unele.
Iata de ce se cuvenea ca Jertfa sa fie umita Euharistie (multumire), luandu-si
numele de la menirea ei de capetenie (sa cum si omul se numeste fiinta
rationala, dupa partea cea mai de frunte si mai de prêt a finite lui, desi are ceva
comun si cu cele nerationale). De altfel, (se numeste asa) si pentru faptul ca
Domnul nostru Iisus Hristos, Care a savarsit cel dintai si ne-a predate savarsirea
eij nu cerand, ci numai multumind Tatalui. De aceea, numind-o Euharistie,
Biserica exprima intocmai ceea ce a primit (de la Domnul) ca este ea”.
Analizand structura dogmatica si liturgica in cele trei confesiuni crestine se
constata asemanari si deosebiri. Cu toate ca au pornit din aceeasi unitate
crestina primara, in timp ce confesiunile apusene au cunoscut schimbari,
suferind in structural or liturgica numeroase modificari, forme si indreptari noi,
atat in invatatura de credinta, cat si in formele externe ale ritualului euharistic,
din cadrul cultului divin. Cadrul ecumenic al intercomuniunii liturgice dintre
Rasarit si Apus nu va fi posibil decat atunci cand se vor rezolva problemele
dogmatice, legate de invatatura despre Sfanta Euharistie si valoarea
sacramentala a Sfintelor Taine sic and cultul va fi adaptat la unitatea de
invatatura. Pastratoarea si continuatoarea tezaurului apostolic si patristic al
invatatruii dogmatice si titualului cultic ramane Biserica Ortodoxa.