sfanta alianta

21
COLECŢIE COORDONATĂ DE Magdalena Mărculescu

Upload: editura-trei-trei

Post on 04-Aug-2016

329 views

Category:

Documents


15 download

DESCRIPTION

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2016. www.edituratrei.ro

TRANSCRIPT

Page 1: Sfanta alianta

COLECŢIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Page 2: Sfanta alianta
Page 3: Sfanta alianta

A.J. Kazinski

Sfânta Alianţă

Traducere de Ana-Maria Tamaş

Page 4: Sfanta alianta

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Redactor:Mihaela Serea

Coperta colecţiei: Faber StudioCredit foto: Edwina Pickles/Fairfax Media/Stringer

Director producţie:Cristian Claudiu Coban

Dtp: Gabriela Chircea

Corectură: Elena BiţuMaria Muşuroiu

Autor: A. J. KazinskiTitlul original: En hellig alliance

Copyright © A. J. Kazinski and JP/Politikens Hus, Copenhagen 2013

Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, BucureştiTel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20e-mail: [email protected]

ISBN: 978-606-719-473-9

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiKAZINSKI, A. J. Sfânta Alianţă / A. J. Kazinski; trad.: Ana-Maria Tamaş. - Bucureşti: Editura Trei, 2015 ISBN: 978-606-719-473-9

I. Tamaş, Ana-Maria (trad.)

821.113.4-31=135.1

Page 5: Sfanta alianta

„Când te găseşti în mijlocul unui dezastru sunt trei lucruri pe care le poţi face: ce este adecvat, ce este nepo‑trivit sau nimic. Primele două opţiuni îţi pot salva viaţa. Să nu faci nimic fără îndoială te va costa.“

Oare citise asta undeva? Erau vorbele vreunui preşe‑dinte american sau dăduse peste cuvintele acelea în vreo carte despre supravieţuitorii Titanicului? În miezul unei catastrofe, creierul reptilian preia controlul. Îi veni în minte imaginea unui animal hăituit: un şoarece pus pe fugă în casa de vacanţă; aleargă speriat de ţipetele mamei şi de mătura pe care o agită ameninţător tatăl. Şoarecele se salvă, chiar dacă îşi amintea că la început greşise as‑cunzându‑se într‑un colţ, sub o comodă pe care tatăl o dăduse la o parte extrem de uşor. Lăsă apoi ca mătura să cadă peste lighioană. Totuşi şoarecele scăpă cu viaţă, se chirci până ce ajunse cât un ghemotoc în stare să suporte lovitura, iar când tatăl slăbi strânsoarea asupra prăzii sale, aceasta ţâşni, de data aceasta, în direcţia corectă, spre bucătărie, chiar de unde se ivise. De ce oare îşi amintise de şoarecele acela chiar atunci? Pentru că trebuia să facă ceva: fie ce era adecvat, fie ce era nepotrivit, dar nu putea să rămână cu braţele încrucişate, fără a face nimic. Nimic era ce făceau păsările când se izbeau de geamurile casei sale de vacanţă din Italia. Îşi aminti de mierla care rămă‑sese paralizată, cu privirea pierdută, în timp ce încerca

Page 6: Sfanta alianta

A.J. Kazinski

fiction connection6

să găsească un mod de a scăpa de nenorocire, cu inima zvâcnindu‑i cu putere sub penaj.

— Ce facem? întrebă o voce din prezent.Cel care vorbea era un bodyguard pe care nu‑l mai

văzuse. — Nu poate să rămână căzut aici, interveni un altul.

În acest răstimp, el încercă să bâlbâie „ajutor“.— Zice ceva.

Paşi moi pe covor. Deschise ochii, atât cât să poată vedea nişte pantofi negri lângă capul său.

— Ce zici?— Ajutaţi‑mă.— O să te ajutăm. O să vezi că o să scapi.

Închise din nou ochii. Nu ştia sigur cine se aşezase lângă el. Oare chiar simţea cum o mână îşi trecea dege‑tele prin părul său? Da, o mână caldă. O mână care îi dezmierda capul. Se gândi la mama lui, din nou în casa de vacanţă, la dalele de piatră, la picioarele ce păşeau pe ele, discrete, ojă roşie, o iubea atât de mult… Mâna con‑tinua să se mişte, din păr pe obraz, până îi ajunse în gură. Gust de sânge, propriul sânge. Nu o mână îl mângâia, ci lichidul ce‑i şiroia din cap. Trebuia să facă ceva, trebuia să se ridice în picioare. Oare de ce avea atât de puţin control asupra propriului corp? Din nou imaginea mierlei: ciocul deschis, privirea îngrozită în ochii ieşiţi din orbite, nicio mişcare, doar cea a inimii în galop. Ca şi el, acolo, pe covor, incapabil să‑şi comande muşchii. La fel trebuie să fi simţit şi mierla după ce se izbise de geam: putea să observe tot ce se întâmpla în jur, îi vedea pe copii cum se apropiau în fugă, pe fetiţa care o prinde în mână. Era sora lui sau Claudia? Frumoasa Claudia, da, şi mica făptură auzi că mama spunea că ar fi fost bine s‑o ducă înapoi în

Page 7: Sfanta alianta

Sfânta Alianţă

7

curte, dar într‑un loc unde nici pisica şi nici şerpii nu ar fi putut să ajungă.

— Dacă nu facem ceva chiar acum, o să moară. O voce şoptită se insinuă în amintirile sale. Peste

vocea surorii lui ce insista să ţină mierla în mână. Şi el îşi dorea să o facă, dar ea nu l‑a lăsat.

— Nu trebuie să vină nici medicii şi nici poliţia.— Atunci ce facem?— Presa nu ratează nimic, interveni o a treia voce. Asta

aşteaptă ca să ne pună capac. Plângea cineva sau era chiar el? Îşi aminti cum îm‑

preună cu Claudia îi pregătise mierlei un cuib în copac. Cu multă grijă şi migală, ca să fie comod. Acolo pisica nu avea s‑o găsească.

— Nu putem să facem nimic, cel puţin pentru moment.— Atunci va muri.

Şi n‑au mai zis nimic. De parcă ar fi brodat scenarii în jurul morţii lui. Semnificaţia pe care ar avea‑o. Cui i‑ar fi dor de el. Sora lui. Părinţii săi muriseră cu mult timp în urmă. Începu să se gândească la ei. Zile fericite. Casa de vacanţă. Mediterana. Căldură, paradis, Claudia. „Nu, încă nu.“

— Nu vreau să mor, şopti.— Zice ceva. — Vorbeşte cu el.

Paşi. Cineva se apropie.— Ce ziceai?— Nu vreau să mor.— Fireşte că n‑o să mori.

Deschise din nou ochii şi văzu pentru o clipă un băr‑bat care încerca să se ghemuiască pe jos lângă el, dar care în cele din urmă renunţă sau se răzgândi. Privi pantofii.

Page 8: Sfanta alianta

A.J. Kazinski

fiction connection8

Paşi care se îndepărtau. I se păreau în mod iremediabil departe. Nu aveau nici cea mai mică intenţie de a‑l ajuta. Dacă ar fi fost cel puţin în stare să se ridice în picioare, să ceară ajutor. Sora lui puse mierla în cuibul pe care el îl construise, îi lăsară acolo seminţe şi apă. Claudia se rugă pentru mierlă.

În fine, îşi simţea din nou picioarele, poate era sin‑gurul lucru de care avea nevoie: trebuia să se sincronizeze cu mierla.

— Fiinţă înaripată, fă‑mă să zbor, şopti.Nu, dacă îşi dorea să supravieţuiască, trebuia să

închidă pliscul. Îşi obligă picioarele să se mişte. Erau mişcările unui bebeluş, în sus şi în jos, ca două mici pistoane flexibile. Acum singurul lucru de care mai avea nevoie era ca braţele să‑l asculte. „Da, aşa.“ Începu să se târască în patru labe în direcţie opusă. Dacă reuşea să iasă pe hol, ar fi găsit pe cineva dispus să‑l ajute. Se uită în urmă; trebuia să se spele de sângele ce‑i curgea pe faţă.

Încă nu‑l văzuse; în mod cert nu ajunsese prea de‑parte. „Hai, ridică‑te.“

— N‑am putea să‑l ducem la spital?— Şi ce‑am spune?— Că a fost un accident.

Stătea în picioare. În sfârşit. Îşi şterse sângele din ochi. Trebuia să ajungă doar până la uşa din partea cea‑laltă a camerei, să iasă pe hol şi să ceară ajutor. Lumea avea să‑l audă.

— S‑a sculat.— Trebuie să‑l ajutăm.

Voci care şopteau suprapunându‑se. Traversă camera în fugă. Picioarele i se înmuiaseră, privi peste umăr, în

Page 9: Sfanta alianta

Sfânta Alianţă

9

urmă. Cineva a închis uşa. Oare ceilalţi plecaseră? Erau singuri?

— Acum să nu faci vreo prostie, spuse o voce calmă, apropiindu‑se de el.

N‑o băgă în seamă şi înaintă spre uşă. — Ţi‑am zis să nu faci tâmpenii.

Simţi cum o mână îl oprea.— Ajutor! ţipă. Şi ţipă din nou: Ajutor!

O altă mână îi acoperi gura. Amândoi se aflau în pi‑cioare. Sângele continua să‑i şiroiască din cap, îl simţea. Celălalt se afla în spatele lui. Cu o mână îi acoperea gura energic, iar cu cealaltă îi răsucea braţul. În mod profesio‑nist şi rece. În zadar încercă să se elibereze din strânsoare; nu putea, se simţea ca un sac de grăunţe, ca mii de gră‑unţe incapabile de a se coordona până ce moara nu avea să le macine şi să le transforme într‑un tot. Asta urma să se întâmple în scurt timp: avea să fie strivit, măcinat. Roşu. Bărbatul îl târî pe podea. Mâna care îi acoperea gura slăbi strânsoarea pentru câteva clipe.

— Acum o să stai aici, m‑ai auzit? Totul o să fie bine, o să vezi, spuse şi îl lăsă pentru un moment.

Trecu în încăperea în care se aflau ceilalţi. Şoapte. Auzi câteva cuvinte rătăcite:

— Nu putem s‑o facem, acum nu. Nu, nici vorbă de ambulanţă.

Urma să moară. N‑avea să iasă din încăperea aceea decât ca un corp fără suflare. Acum pricepea. Odată cu certitudinea dobândi calmul. Totuşi nu avea să le îngă‑duie să câştige. Dacă măcar ar putea să sune pe cineva! Să trimită un SMS! În niciun caz, avea mobilul în buzunarul de la haină, închis. Nu putea să ajungă la el. L‑ar fi văzut şi l‑ar fi împiedicat s‑o facă. Abia dacă mai avea câteva

Page 10: Sfanta alianta

A.J. Kazinski

fiction connection10

secunde, acolo, trântit pe jos. Lângă capul său se afla o comodă veche. Privi dedesubt. Oare îi mai rămânea timp cât să‑şi scrie numele pe podea? Nici vorbă, aveau să‑l vadă şi să‑l şteargă. Poate pe partea de dedesubt a como‑dei? Dar cine să‑l vadă acolo? Se va uita acolo cineva, vreodată? Poate într‑o zi, după foarte mulţi ani, vreun tâmplar va întoarce mobila cu fundul în sus. În cele din urmă, mai devreme sau mai târziu, totul trebuie să fie reparat, mai ales ceea ce merită să fie conservat. Iar atunci tâmplarul avea să vadă. Să vadă ce? Ceva scris de el chiar în momentul acela. Îşi duse degetul la frunte. Un mesaj pentru posteritate. Sângele continua să curgă, iar în minte îi apăru imaginea unui cauciuc de bicicletă spart, într‑un lighean cu apă. Din nou casa de vacanţă a copilăriei lui, mirosul de rozmarin şi de lavandă: raiul său.

— Cum o să‑l scoatem de aici?— Lasă‑mă pe mine, zise cel care îi astupase gura.

Trebuia să se grăbească. Ce ar fi putut să scrie? Nu‑mele? Ar fi durat prea mult. Mai bine să scrie ce se întâm‑plase. Sângele urma să se coaguleze, dar avea să păstreze identitatea sa, ADN‑ul său. Prima literă: „A“. Apoi să înmoaie penelul în călimara propiei frunţi, în mai mult sânge. „… S… A… S… I… N… A…“ Celălalt era pe punc‑tul de a ajunge lângă el. Repede, ultima literă: „T“.

Cineva se aplecă.— Acum relaxează‑te, spuse bărbatul care voia să ter‑

mine cu el.— Te rog.— Stai liniştit, n‑o să ţi se întâmple nimic, îi şopti celă‑

lalt astupându‑i din nou gura cu o mână, iar cu cealaltă strângându‑l de nas şi împiedicându‑l să respire. E doar o chestiune de secunde.

Page 11: Sfanta alianta

Sfânta Alianţă

11

Se afla foarte aproape de faţa lui. Încă auzea voci venind de undeva. Oare ceilalţi ştiau ce se întâmpla? Nu conta, oricum posteritatea avea s‑o ştie. Într‑o bună zi, un muncitor sau oricine altcineva urma să găsească mesajul său. Din nou vocea la ureche:

— Ei, stai liniştit! Nu există altă soluţie, aşa trebuie să se termine. Chestia asta ne depăşeşte. Am ştiut. E prea mult pentru noi. Altfel n‑am fi ajuns aici. Acum ţi‑a venit ţie rândul, iar într‑o zi îmi va bate şi mie ceasul. Poate chiar foarte curând, cine ştie? Ăsta‑i preţul pe care trebuie să‑l plătim şi întotdeauna am fost dispuşi să o facem.

Bărbatul îi acoperi nasul şi gura. Poate că o mai fi spus ceva, dar nu mai avea niciun chef să‑l asculte. În locul acestuia, o auzi pe sora lui întorcându‑se în casa de vacanţă.

— A dispărut! strigă într‑o dimineaţă când se urcă în copac.

Sări în patul lui şi i se aruncă în braţe, îl trezi. Prea devreme.

— Ai auzit ce ţi‑am zis? A plecat, a zburat.

Claudia. Splendidă. Pasărea. Fuga. Întunericul.

Page 12: Sfanta alianta
Page 13: Sfanta alianta

I. INSTITUŢIA

Page 14: Sfanta alianta
Page 15: Sfanta alianta

8 aprilie 2013

Page 16: Sfanta alianta
Page 17: Sfanta alianta

17

Roskilde

Ora 7:58

Clic. Zăvorul de la poartă se deschise şi Eva intră în parcul de joacă. Era montat sus de tot, aşa încât copiii să nu‑l poată ajunge.

— Bună! Hei, tu!Eva se răsuci pe călcâie. Vocea care venea de pe tro‑

tuarul de vizavi era a unei tinere femei. I se adresa, oare, Evei?

— Da, tu! Intri în grădiniţă? întrebă femeia.— Da, răspunse Eva.

Tânăra avea cam douăzeci şi cinci de ani şi un chip frumos, chiar dacă, în clipa aceea, părea furioasă sau doar enervată, după câte putea Eva să‑şi dea seama.

— Ai putea, când intri, să transmiţi un mesaj din partea mea Annei?

— E prima mea zi aici, răspunse Eva.— I‑auzi. — O să lucrez la bucătărie.— Ah, bine. Inge? — Eva.

Page 18: Sfanta alianta

A.J. Kazinski

fiction connection18

— Ah, da, aşa e. Au pomenit de tine la şedinţă. Eu sunt Kamilla. Sunt educatoarea de la sala Roşie.

— Bună. — Ai putea să‑i spui Annei că nu am de gând să calc

înăuntru până ce nu leagă zdravăn câinele de cârligul din perete sau îl duc undeva departe de instituţia asta?

Eva se uită la câinele care stătea într‑o parte a intrării principale.

Pe stradă, o mamă care tocmai sosise pe bicicletă îi scotea fiicei sale casca.

— E periculos câinele, Kamilla? întrebă femeia. — E un câine de luptă, răspunse educatoarea. Nu are

niciun sens să păzească o grădiniţă plină de oameni.Vorbea cu autoritate, asemenea unui politician, se

gândi Eva. Fetiţa era gata să se sufoce în casca enormă. Eva se

uită din nou la câinele din curtea de joacă: o fiară cu urechile tăiate şi coada foarte scurtă şi ciudată. Aştepta cu stoicism în faţa intrării principale a grădiniţei.

— Inge! se adresă Kamilla din nou Evei. — Mă numesc Eva, răspunse uşor agasată. Fosta ei soacră

se numea Inge şi nu‑i păstra o amintire tocmai plăcută. — Da, iartă‑mă, ce proastă sunt. Eva! Nu‑ţi face pro‑

bleme, de‑acum o să‑mi aduc aminte. Presupun că e din cauza fricii. Spune‑i Annei doar că am venit la serviciu aşa cum se cuvine, dar că din motive de siguranţă mi‑a fost imposibil să intru în grădiniţă.

— E prima mea zi de lucru, spuse Eva. Înainte va trebui să…

— Iar eu trebuie să muncesc! Spune‑i Annei asta, atât. Nu pot să stau să aştept. Trebuie să ia câinele ăsta de aici imediat, şi cu asta basta.

Page 19: Sfanta alianta

Sfânta Alianţă

19

— Iar a apărut aici corcitura asta? întrebă dând din cap un tată ce sosise pe o bicicletă neagră din cele folosite de distribuitori.

Băiatul său privi curios animalul.— Asta zic şi eu. Kamilla îi aruncă Evei o privire plină

de reproş. Asta‑i chiar culmea! O să vorbim iar cu conducerea.

Kamilla şi cei doi părinţi începură să discute, mo‑ment în care Eva profită pentru a înainta până la intrarea principală, aproape de câinele care privea fix în faţă. Fie ce‑o fi, patrupedul acela nu putea sub niciun chip să mai stea acolo. Prima ei zi de lucru şi deja trebuia să facă faţă unei probleme, se gândi. Înălţă privirea spre afişul de pe frontispiciu, „Livada cu meri“, scris cu litere caligrafiate, ca de mâna unui copil, în toate culorile posibile. Nu în‑căpea nicio îndoială: ajunsese unde trebuie. Locul unde o trimiseseră cei de la Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă. Locul din care putea să înceapă ca ajutor de bu‑cătar, treizeci de ore pe săptămână, cu o leafă subvenţio‑nată de Primărie, dacă nu voia să dispară din sistemul public şi să se ducă la fundul societăţii ca o piatră în apă. Dar nu era momentul să se gândească la asta. Trebuia să meargă înainte aşa cum stabilise cu psihologa sa. Să nu se mai gândească la Martin, la casă şi la obtuza mamă a lui Martin. Să se gândească la ce urma. Aceasta era prima zi din restul vieţii sale. Psihologa, pe care tot primăria o plătea, i‑o explicase foarte simplu: „Dacă ai căzut într‑o văgăună, nu ţi‑e de niciun folos să te gândeşti la tot ce te‑a făcut să ajungi acolo“. Mai întâi trebuie să ieşi, şi odată afară, şi nu înainte, poţi să începi să te gândeşti la motivele care te‑au împins să cazi. Trebuia să depui tot efortul ca să supravieţuieşti. „Tot înainte!“ Privi din nou

Page 20: Sfanta alianta

A.J. Kazinski

fiction connection20

firma. Livada cu meri. Asta însemna să mergi înainte. Trebuia să învingă doar câinele de luptă.

— Haide, Eva, îşi spuse cu glas tare. Mai întâi un pas apoi celălalt.

Animalul stătea fără să bage în seama prezenţa ei; privea fix în faţă, nemişcat, ca un sfinx.

„Să nu‑i arăţi sub nicio formă că ţi‑e frică.“Când trecu pe lângă el, câinele scoase un mârâit, pro‑

fund, dar abia perceptibil. Eva încercă uşa. Era închisă cu cheia. În zid era o încuietoare cu cifru. Îi văzu prin geam pe educatori şi pe copii în hol. Aruncă o ultimă privire reflexiei sale în geam înainte de a suna la uşă. Când era mai tânără şi ieşea să se distreze, obişnuiau să‑i spună destul de des că semăna cu Meg Ryan. Mai ales la ochi şi la gură. Acum nimeni nu‑i mai zicea asta, poate şi pentru că Meg Ryan îmbătrânise şi nu mai semăna cu ea însăşi; cum li se întâmplase şi celorlalte femei de la Hollywood, operaţiile o făcuseră de nerecunoscut, o transformaseră în altcineva. Oare şi Eva ar fi trebui să‑şi facă ceva, să se transforme într‑o altă persoană? Trase aer adânc în piept.

— Hai, Eva, acum! şopti. De câtva timp era foarte atentă la cum arăta, şi ori‑

cum nu mai avea ce să facă. Părul îi stătea cât de cât bine, şi‑l vopsise castaniu cu o zi înainte şi se potrivea de minune cu ochii ei verzi, sau măcar aşa credea ea, chiar dacă mereu în primele zile arăta parcă prea vopsit, în ciuda faptului că şi‑l spăla până şi de trei ori. În plus, mai bine mai închis decât cu fire albe. Era prea tânără ca să i se vadă firele albe: avea numai treizeci şi patru de ani. Lu‑mea se putea întreba: „Care‑i treaba cu aia cu părul alb? Cine e? Ce face aici? Care e viaţa ei?“ Atunci ea putea să răspundă că era jurnalistă şi că lucrase la ziarul Berlingske,

Page 21: Sfanta alianta

Sfânta Alianţă

21

dar că o concediaseră la ultima restructurare din pricina crizei financiare. Atât. O versiune prescurtată, nu întru totul adevărată. Dar ce drept aveau ceilalţi să‑i ceară să spună tot adevărul? Pe vremea când era ziaristă, în mod cert ar fi răspuns că da, că aveau dreptul să o cunoască, dar acum nu mai era chiar la fel de convinsă.

Eva aşteptă un moment înainte de a bate uşor în geam. Nimeni nu o băgă în seamă. Pe stradă, cei doi pă‑rinţi şi educatoarea continuau să se plângă de câinele de luptă care era lăsat în voia lui.

Bătu din nou.O educatoare deschise uşa.

— O mie două sute şaizeci şi şase.— O mie două sute şaizeci şi şase?— Da, codul.— Sunt Eva. Mi s‑a spus că de azi încep să lucrez la

bucătărie. — Trebuie să vorbeşti cu Anna, directoarea noastră ad‑

junctă. Directorul Torben e la un curs. Eu sunt Mie. Eva intră şi dădu să‑i întindă mâna femeii.

— Ei, hai! Mie se uită la mâna întinsă a Evei, zâmbi şi îi strânse mâna repede şi fără vlagă adăugând: Aici nu suntem aşa de protocolari.

Eva se înroşi la faţă; poate şi faptul că‑şi vopsise părul fusese o greşeală, poate că se străduise prea mult să‑şi îmbunătăţească aspectul. Educatoarea avea părul scurt, răvăşit, de parcă tocmai s‑ar fi sculat din pat, un păr ne‑îngrijit, ca buruienile ce cresc la voia întâmplării, fără concesii pentru estetică. Până atunci, Eva nu‑şi dăduse seama cum mirosea, un miros pătrunzător care‑o ameţea. Respiră pe gură. Poate că din pricina atâtor copii la un loc pur şi simplu aşa mirosea: a excremente, scutece îmbibate