servicii de asigurari sociale de sanatate

ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC 1 / 2003

20

Serviciile de sănătate şi asigurările sociale de sănătate

Ion PLUMB

În dicţionarul explicativ al limbii române se precizează că prin ocrotirea sănătăţii se

înţelege un complex de măsuri luate de stat pentru prevenirea bolilor, întărirea şi refacerea sănătăţii, prelungirea vieţii şi a capacităţii de muncă a oamenilor.

Articolul 33 din Constituţia României prevede următoarele: dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat; statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice; organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală,

accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

Acest drept constituţional valorifică la rândul său dispoziţiile unor acte internaţionale în materia sănătăţii.

Astfel, articolul 25 alin. l din „Declaraţia universală a drepturilor omului”, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948, prevede că orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, la îngrijire medicală şi la serviciile sociale necesare.

A absolvit Academia de Studii Economice Bucureşti, Facultatea Economia Producţiei, în anul 1972.

Între anii 1974-1979 a fost cadru didactic cooperant la Universitatea Constantine din Algeria, unde a susţinut mai multe cursuri didactice de specialitate.

În prezent este profesor universitar doctor în cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti, Facultatea de Management, Catedra de Management. De asemenea, este decan al Facultăţii de Management din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti din decembrie 1999.

A publicat 6 cursuri şi 10 cărţi având caracter didactic, 3 lucrări ştiinţifice (între care „Economia ramurilor”, „Managementul serviciilor publice”) şi numeroase articole în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate.

ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ: 10 cărţi de specialitate şi manuale universitare; 12 culegeri de probleme, studii de caz, proiecte economice; 23 de articole publicate în reviste de specialitate; 45 de comunicări ştiinţifice susţinute la manifestări organizate pe plan intern şi internaţional.

LUCRĂRI SEMNIFICATIVE: Economia ramurilor, Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 2001 Managementul serviciilor publice, Editura ASE, Bucureşti, 2000 Elemente de conducere a întreprinderilor, Editura AISTEDA, Bucureşti, 2000 Managementul serviciilor publice locale, Editura Economică, Bucureşti, 1999 L’Analyse de l’activité économique de l’entreprise, Editura Universitară, Constantine, 1976


21

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale, adoptat de către Adunarea Generală a O.N.U. la 19 decembrie 1966, consacră în articolul 9 dreptul pe care îl are orice persoană la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale.

În articolul 12 din acest pact se reglementează dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge, în baza următoarelor măsuri:

• scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă a copilului;

• îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale; • profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora,

precum şi lupta împotriva unor maladii; • crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în

caz de boală. Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătăţii

populaţiei. Având în vedere dispoziţiile legale în vigoare putem defini asigurările sociale de

sănătate ca un ansamblu de norme juridice prin care se reglementează îngrijirea medicală a salariaţilor şi a altor categorii de persoane prin intermediul serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi dispozitivelor medicale, urmărindu-se îndeplinirea de calitate a acestor prestaţii de către casele de asigurări sociale de sănătate ce funcţionează pe baza fondurilor constituite în acest scop.

O dată cu adoptarea legii nr. 145/1997, se reglementează, începând cu data de l ianuarie 1998, o nouă formă de asigurări sociale de stat, alături de cele existente şi anume asigurările sociale de sănătate.

Protecţia (ocrotirea) sănătăţii face parte integrantă din sistemul securităţii sociale, legea nr. 145/1997 constituie începutul unor schimbări a sistemelor de îngrijire a sănătăţii cetăţenilor din ţara noastră.

După cum se poate constata din definiţia de mai sus, rezultă că elementele esenţiale ale asigurărilor sociale sunt exprimate, în principal, prin dreptul asiguraţilor şi a altor persoane la servicii medicale, medicamente şi materiale sanitare.

Relaţiile economice în îngrijirile de sănătate

Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, ele protejează practic toată populaţia ţării şi anume atât salariaţii, cât şi pensionarii, şomerii, dar şi persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea potrivit prevederilor legii nr. 145/1997. Datorită faptului că asigurările sociale de sănătate funcţionează în regim obligatoriu, consecinţa imediată este aceea că plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate este obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice, în cuantumurile şi la termenele prevăzute.

În afara asigurărilor sociale de sănătate care funcţionează în regim obligatoriu, pot funcţiona şi alte forme de asigurări de sănătate care acoperă riscuri individuale, în diferite situaţii speciale. De asemenea, se pot organiza şi societăţi private de asigurări de sănătate. Aceste asigurări nu sunt obligatorii.

Este de menţionat că reforma sistemului sanitar din ţara noastră cuprinde majoritatea componentelor acestuia, iar asigurările sociale de sănătate obligatorii, adecvate economiei de piaţa şi practicilor din Uniunea Europeană, joacă un rol deosebit.


22

Principiile asigurărilor sociale de sănătate Acestea sunt idei de maximă generalitate, care exprimă ceea ce este esenţial şi hotărâtor

în sistemul asigurărilor sociale de sănătate. Caracteristica asigurărilor sociale de sănătate este că principiile acestora sunt formulate direct în articolele din legea nr. 145/1997.

Astfel, potrivit articolului 1 alin. 2, asigurările sociale de sănătate funcţionează pe principiul solidarităţii şi subsidiaritaţii în colectarea şi utilizarea fondurilor.

Potrivit principiului solidarităţii sociale, toţi cetăţenii, indiferent de veniturile de care dispun au dreptul la o protecţie adecvată. Prestaţiile susceptibile de a fi acordate populaţiei sunt definite prin lege şi este de la sine înţeles, că vor trebui găsite fondurile necesare pentru a le asigura finanţarea şi de a răspunde condiţiilor impuse de executarea prestaţiilor.

Principiul solidarităţii în baza căruia funcţionează asigurările sociale de sănătate din ţara noastră îşi are sorgintea în sistemul larg răspândit în lume şi anume în asigurările sociale prin transferuri în flux, numite şi redistributive. Acestea s-au organizat prin analogie cu sistemul general de impozite: plăteşti pe măsura ce câştigi (pay as you earn - PAYE). Asigurările redistributive se bazează pe solidaritatea între generaţii, dar şi între persoanele din cadrul aceleiaşi generaţii. În mod concret, generaţia activă susţine prin contribuţii prestaţiile beneficiarilor actuali, urmând ca şi ea, la rândul ei, să fie susţinută de generaţia activă viitoare (ce îi succede).

Această modalitate de organizare a asigurărilor sociale prezintă avantajul că este deosebit de flexibilă, se adaptează uşor la nevoile care apar.

Principalul dezavantaj al acestui sistem apare în cazul dezechilibrelor dintre generaţii, când un număr mai restrâns de activi trebuie să susţină un număr sporit de populaţie inactivă.

De asemenea, articolul l alin. 2 din legea nr. 145/1997 consacră un alt principiu şi anume principiul alegerii libere de către asiguraţi a medicului, a unităţii sanitare şi a casei de asigurări de sănătate. În conformitate cu prevederile art. 15 din lege, asiguraţii au dreptul să-şi aleagă medicul de familie care să le acorde serviciile medicale primare.

Prin consacrarea acestui principiu, se doreşte să se realizeze îmbunătăţiri concrete în calitatea îngrijirilor medicale, activitate ce constă în libera alegere a practicianului sau a stabilimentului.

Pentru cazurile urgente care necesită asistenţă medicală de urgenţă se acorda îngrijiri în dispensare, policlinici sau spitale la prezentarea la camera de gardă ca şi până la apariţia legii nr. 145/1997. Asistenţa medicală de urgenţă nu este condiţionată de calitatea de asigurat.

Un alt principiu al asigurărilor sociale de sănătate, este reglementat de articolul 3 alin. l din legea nr. 145/1997, care constă în faptul că asiguraţii şi membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale în mod nediscriminatoriu. Potrivit acestui principiu asiguraţii şi membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale, fără a se ţine cont de criterii politice, etnice, confesionale, de vârstă, sex şi de stare materială.

Modele de sisteme de îngrijire de sănătate Organizarea asigurărilor sociale de sănătate se realizează potrivit articolului 62 din legea

nr. 145/1997, de către casele de asigurări de sănătate, care sunt instituţii publice autonome, nelucrative şi care desfăşoară activităţi în domeniul asigurării sănătăţii.

În afara acestor instituţii, importante atribuţii revin şi altor organe. Statul defineşte politica generală în materie de asigurări de sănătate, legiferează şi exercită o supraveghere de ansamblu. În acest cadru casele de asigurări de sănătate au o mare autonomie.


23

În Europa operează trei modele de sisteme de îngrijire de sănătate şi anume: • modelul serviciului naţional de sănătate - tip Beveridge; • modelul sistemului de asigurări sociale de sănătate - tip Bismark; • modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko. La acestea ar mai putea fi adăugat modelul care funcţionează în S.U.A. şi care este în

mod practic bazat pe asigurări private. Fiecare dintre aceste sisteme are avantajele şi dezavantajele sale.

Ne referim la sistemul tip Bismark care operează în Austria, Belgia, Franţa, Olanda şi Germania, sistem ce a constituit sursă de inspiraţie în elaborarea sistemului actual de asigurări sociale din ţara noastră.

Astfel, în ţările respective sistemul de asigurări sociale de sănătate este finanţat prin contribuţia în general obligatorie a salariaţilor şi patronilor, în funcţie de venit sau/şi prin taxe generale. Acoperirea este largă, dar acolo unde nu este obligatorie rămân categorii de populaţie fără acces la prestaţiile oferite de sistem. Sumele rezultate din constituirea fondurilor pentru finanţarea asigurărilor de sănătate sunt dirijate spre organisme sau agenţi care asigură gestiunea lor şi care contractează cu spitalele şi medicii de familie ori medicii de medicină generală serviciile ce urmează a fi oferite asiguraţilor. Contractele cu pacienţii au la bază taxa pe servicii/prestaţie, iar cu spitalele se bazează pe bugete adesea globale.

În cadrul acestui sistem, performanţele medicale sunt relativ înalte, dar cheltuielile pe care le implică sunt cele mai mari din Europa, pentru că şi costurile administrării sale sunt mari.

Schimbările în sistemul de sănătate au căpătat o amploare fără precedent la sfârşitul anilor '80 şi începutul deceniului actual, extinderea lor cuprinzând numeroase ţări din Europa şi America. Schimbările urmăresc eliminarea sau reducerea disfuncţiilor apărute atât în ţările democratice cu o economie de piaţă stabilă, cât şi în ţările care au avut o economie bazată pe monopolul de stat al factorilor de producţie, cu un sistem de planificare centralizat, rigid şi de comandă.

Nemulţumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor îngrijirilor de sănătate (SIS) au fost prezente atât în masa contribuabililor şi a utilizatorilor, a medicilor şi instituţiilor sanitare (a furnizorilor de îngrijiri), cât şi a autorităţilor politice şi administrative. Insatisfacţiile vizau creşterea cheltuielilor pentru sănătate într-un ritm greu de suportat, fără ameliorarea substanţială a stării de sănătate, insuficienta acoperire a populaţiei cu servicii, absenţa unor mecanisme eficiente de asigurare a calităţii, volumul exagerat de muncă zilnică, insuficienţa elementelor de stimulare, ineficienţa managerială etc.

Condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească un SIS corespunzător ar fi, după Maxwell şi alţi specialişti, următoarele:

a) acoperire generală, b) accesibilitate promptă, c) pertinenţă faţă de nevoi d) echitate, e) posibilităţi de alegere, f) eficacitate, g) eficienţă înaltă, h) acceptabilitate socială largă, i) responsabilitatea statului faţă de sănătatea publică. De fapt, nici un SIS nu a putut răspunde integral acestor criterii, iar dacă s-ar fi putut

imagina un SIS perfect el ar fi fost oricum efemer, fiind supus după un interval de timp modificărilor cerute de nevoile în schimbare ale societăţii, practicii medicale şi rezervelor


24

disponibile (îmbătrânirea populaţiei, introducerea de tehnologii noi, creşterea economică şi priorităţile de dezvoltare).

Potrivit legii nr. 145/1997, începând cu l ianuarie 1998 sistemul asigurărilor sociale de sănătate din ţara noastră va avea următoarele elemente componente: angajatorii şi asiguraţii, furnizorii de servicii medicale, de aparatură şi de medicamente; contribuţiile la asigurările sociale de sănătate, casele de asigurări de sănătate. Relaţiile dintre acestea sunt de natură contractuală.

1. Obiectivele reformelor în sistemul îngrijirilor

de sănătate din Europa echilibrarea alocării resurselor financiare (teritorial şi între categorii de servicii) şi

controlul costurilor; reducerea inechităţilor în ofertă şi accesul la servicii; îmbunătăţirea gradului de satisfacţie a furnizorilor şi utilizatorilor de îngrijiri; ameliorarea eficacităţii şi impactului sistemului de îngrijiri de sănătate asupra stării

de sănătate; reducerea utilizării inadecvate a tehnologiilor moderne; corectarea stimulării inadecvate a consumului medical; introducerea competiţiei controlate (între furnizori publici şi privaţi, organizaţiile

de asigurări etc.); separarea furnizorilor de servicii (medici, spitale) de cumpărătorii de servicii; plata medicilor şi a instituţiilor pe baza unor criterii de performanţă; introducerea metodelor manageriale moderne în conducerea serviciilor de sănătate; descentralizarea sistemului îngrijirilor de sănătate prin deconcentrare şi delegarea

autorităţii.

Priorităţi în reformarea sistemelor îngrijirilor de sănătate în ţările Europei Centrale şi de Răsărit

1. descentralizarea sistemului de îngrijiri de sănătate; 2. modificarea metodelor de planificare şi gestionare; 3. menţinerea unei largi accesibilităţi; 4. dezvoltarea serviciilor de sănătate comunitare; 5. dezvoltarea serviciilor preventive bazate pe factori de risc prevalenţi; 6. îmbunătăţirea sistemului de formare a personalului de sănătate.

2. Ministerul Sănătăţii şi Familiei Ministerul Sănătăţii şi Familiei, în temeiul articolului 34 din legea nr. 145/1997,

proiectează, implementează şi coordonează programe de sănătate publică, în scopul realizării unor obiective de sănătate, cu participarea tuturor instituţiilor cu răspundere în domeniul realizării politicii sanitare a statului.

Obiectivele se stabilesc în colaborare cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cu Colegiul Medicilor din România, cu reprezentanţii spitalelor şi clinicilor universitare, ai unităţilor de cercetare, ai organizaţiilor neguvernamentale, ai sindicatelor, precum şi cu reprezentanţi ai populaţiei.


25

În acelaşi timp, este cazul să amintim că, în ţara noastră, de sănătatea publică răspunde Ministerul Sănătăţii, potrivit articolul l alin. 4 din legea nr. 100/1998 privind asistenţa de sănătate publică.

Sănătatea publică este asigurată prin unităţi publice specializate sau unităţi private, în strânsă colaborare cu casele de asigurări de sănătate şi Colegiul Medicilor. În esenţă, potrivit actului normativ citat, asistenţa de sănătate publică are în vedere promovarea unor măsuri care să asigure prevenirea, profilaxia şi controlul unor boli cu impact de masă, precum şi măsuri necesare asigurării unui mediu fizic sănătos.

3. Colegiul Medicilor din România Colegiul Medicilor din România are, în domeniul asigurărilor sociale de sănătate,

următoarele obligaţii: a) asigurarea elaborării şi furnizării serviciilor medicale de bază prevăzute în prezenta

lege; b) garantarea, faţă de casele de asigurări de sănătate, că serviciile medicale respectă

parametrii de calitate şi de stabilitate conform prezentei legi; c) urmărirea realizării eficiente a asistenţei medicale de urgenţă; d) asigurarea necesarului de asistenţă medicală din punct de vedere cantitativ şi calitativ

în plan teritorial; e) participarea la elaborarea planurilor de construire de spitale şi de dotare cu

echipament de mare performanţă medicală (articolul 35).

4. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate În conformitate cu prevederile art. l din Statutul Casei Naţionale de Asigurări de

Sănătate, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate este instituţie publică autonomă de interes naţional, cu personalitate juridică, fără scop lucrativ, având ca principal obiect de activitate asigurarea funcţionării unitare şi coordonate a sistemului de asigurări sociale de sănătate din România.

La l ianuarie 1999, în baza Legii asigurărilor de sănătate şi a celorlalte acte normative corelate, a luat fiinţă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, moment ce a coincis cu declanşarea celei mai ample reforme din România de după 1989. Cele mai importante principii ale noului sistem sunt solidaritatea, descentralizarea, libertatea alegerii medicului şi concurenţa profesională a cadrelor medicale, elemente inexistente în sistemul anterior.

Principalele funcţii ale Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate sunt colectarea şi administrarea fondurilor, precum şi cumpărarea serviciilor medicale necesare asiguraţilor în noul cadru. Furnizarea serviciilor medicale se face în funcţie de cerere şi ofertă, fapt ce conduce la eliminarea risipei şi la raţionalizarea cheltuielilor.

Relaţiile dintre medici şi casele de asigurări se desfăşoară în baza unui Contract-cadru în care sunt specificate criteriile cantitative şi calitative de evaluare a activităţii medicale, în funcţie de care se realizează plata medicilor pentru serviciile furnizate.

Până la l ianuarie 2000 aproape întreg personalul medical a încheiat contracte cu casele de asigurări de sănătate, existând, în momentul de faţă, peste 18.000 de unităţi medicale integrate în sistemul asigurărilor de sănătate. La nivel local, medierea medic-pacient se realizează prin intermediul caselor judeţene de asigurări de sănătate. Pentru zonele cu o


26

populaţie mai numeroasă, acestea dispun de oficii teritoriale, menite să preia o parte din funcţiile administrative.

În raport cu aceste structuri locale, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate are rolul de a urmări respectarea cadrului legal şi aplicarea lui într-un mod unitar la nivelul întregii ţări.

Totuşi, în baza principiului descentralizării, menţionat mai sus, casele judeţene de asigurări de sănătate se bucură de autonomie în rezolvarea şi controlul aspectelor specifice ce se regăsesc la nivel local. În acest sens au loc întâlniri frecvente între membrii CNAS şi reprezentanţii locali, pentru integrarea acestor aspecte locale într-un cadru general şi unitar. Pentru aplicarea reformei se va realiza un sistem informatic naţional, menit să asigure obţinerea unul flux rapid în colectarea, centralizarea şi prelucrarea datelor din sistemul asigurărilor de sănătate. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a fost înfiinţată la data de l ianuarie 1999, în baza Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997.

• Prima etapă a activităţii CNAS a constat în înfiinţarea reţelei administrativ-instituţionale la nivel naţional. Această reţea este formată din casele judeţene de asigurări de sănătate şi din oficiile teritoriale. Astfel, la nivelul fiecărui judeţ există o casă judeţeană de asigurări de sănătate, iar pentru localităţi cu un număr mai mare de 200000 de locuitori, sarcinile administrative revin oficiilor teritoriale de asigurări de sănătate. Aceste structuri locale se bucură de o largă autonomie, respectându-se principiul descentralizării.

• În câteva luni de la înfiinţare, CNAS a introdus un sistem cu totul nou de retribuire a personalului medical din România. Salariul fix, stabilit în funcţie de vechimea în muncă, a fost înlocuit cu venitul acordat în funcţie de competenţa şi profesionalismul fiecărui medic. Calculul acestor venituri se face în baza volumului de muncă şi a calităţii serviciilor medicale acordate. În consecinţă, veniturile medicilor de familie şi a specialiştilor din ambulatoriu au crescut în mod substanţial de la 1-2 milioane lei, până la 5 sau chiar 10 milioane. În cazul spitalelor plata se face prin buget global, acordându-se directorului de spital libertatea de a repartiza cheltuielile în funcţie de necesităţile specifice.

• În colaborare cu Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a contribuit la găsirea unor soluţii practice în acordarea spaţiilor pentru cabinetele medicale, prin intermediul contractelor de comodat. Drept urmare, în prezent, medicii dispun de spaţii adecvate activităţii medicale, închiriate cu titlu gratuit.

• Toate aceste facilităţi au condus la o largă acceptare a noului sistem. Până la l ianuarie 2000, aproape întreg personalul medical a încheiat contracte cu casele de asigurări de sănătate, existând, în momentul de faţă, peste 18000 de unităţi medicale integrate în sistemul asigurărilor de sănătate.

• Colectarea fondurilor din partea asiguraţilor şi a angajatorilor a cunoscut o îmbunătăţire cu mult peste aşteptări. Dacă ţinem cont de situaţia dramatică a economiei româneşti din ultimul an, aceasta este cea mai importantă realizarea a CNAS, colectându-se cu mult peste sumele estimate, respectiv 21000 miliarde lei, faţă de 12000 miliarde, cât se anticipase înainte de introducerea sistemului.

• O altă realizare, de o importanţă esenţială, este carnetul de asigurat. Fiecare persoană asigurată va primi un asemenea carnet. Până în prezent, CNAS a asigurat realizarea carnetelor şi a elaborat normele de distribuire a acestora. Lunar, angajatorii vor primi din partea caselor de asigurări dovada achitării contribuţiei, ce constă într-un timbru securizat ce se aplică pe spatele carnetului de asigurat. La rândul lor, angajatorii vor distribui timbrele către proprii salariaţi, care vor putea astfel să beneficieze de asistenţă medicală.

• CNAS este orientată spre metodele moderne utilizate în ţările dezvoltate. De aceea, CNAS a iniţiat realizarea sistemului informatic unic, integrat, al asigurărilor de sănătate. Acesta


27

este cel mai mare proiect din România în domeniul informatizării. Pentru punerea în practică a acestui sistem, CNAS va aloca 119 milioane euro, adică preţul ofertei companiei care a câştigat licitaţia organizată pentru acest lucru, respectiv COMPAQ COMPUTERS BDG. În caietul de sarcini al licitaţiei a fost prevăzut ca sistemul informatic să corespundă normelor de colectare şi rambursare existente în România. De asemenea, sistemul va trebui să asigure un flux rapid şi securizat în colectarea, centralizarea şi prelucrarea datelor din sistemul asigurărilor de sănătate.

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate stabileşte şi conduce politica şi strategia generală în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate din România prin sistemul caselor de asigurări de sănătate.

Sistemul de asigurări sociale de sănătate este obligatoriu şi funcţionează descentralizat, autonom, pe baza principiului solidarităţii şi al subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor în conformitate cu normele stabilite de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate elaborează norme privind modul de încasare a contribuţiilor la Fondul de asigurări sociale de sănătate.

În cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate Fondului de asigurări sociale de sănătate, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin casele de asigurări de sănătate judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti şi Casa de Asigurări de Sănătate a Transporturilor procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite.

Servicii medicale în cadrul asigurărilor medicale de sănătate Asiguraţii au dreptul, potrivit articolului 11 din legea nr. 145/1997, la servicii

medicale, medicamente, materiale sanitare, precum şi la dispozitive medicale. Potrivit articolului 3 din Hotărârea Guvernului nr. 165/2001, serviciile medicale,

serviciile farmaceutice şi dispozitivele medicale destinate corectării şi recuperării deficienţelor organice sau funcţionale ori corectării unor deficienţe fizice se acordă în baza contractelor încheiate între furnizorii de servicii medicale, servicii farmaceutice şi dispozitive medicale destinate corectării şi recuperării deficienţelor organice sau funcţionale ori corectării unor deficienţe fizice şi casa de asigurări de sănătate judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti şi Casa Asigurărilor de Sănătate a Transporturilor, denumite în continuare case de asigurări de sănătate.

Asiguraţii au dreptul la îngrijire medicală, în caz de boală sau de accident, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile stabilite de Legea nr. 145/1997.

Îngrijirea medicală acordată asiguraţilor se realizează prin servicii medicale, după cum urmează:

1. Servicii medicale suportate de Casa de asigurări de sănătate În această categorie, potrivit prevederilor articolului 12 alin. 2 din Legea nr. 145/1997,

intră următoarele servicii medicale: a) servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a sănătăţii, inclusiv pentru

depistarea precoce a bolilor; b) servicii medicale ambulatorii; c) servicii medicale spitaliceşti;


28

d) servicii de asistenţă stomatologică; e) servicii medicale de urgenţă; f) servicii medicale complementare pentru reabilitare; g) asistenţă medicală pre-, intra-, şi postnatală; h) îngrijiri medicale la domiciliu; i) medicamente, materiale sanitare, proteze, orteze.

Accesibilitatea la servicii medicale se consideră optimă dacă:

este asigurat accesul fiecărei persoane la serviciile medicale; există o libertate mare de a alege între diferiţi ofertanţi de servicii medicale de îngrijire şi chiar a diferiţilor plătitori, care să fie pe măsura opţiunilor şi posibilităţilor populaţiei;

există informarea continuă asupra tuturor ofertanţilor de servicii medicale; există participarea adecvată a grupelor respective la organizarea sistemului de sănătate.

2. Servicii medicale nesuportate de Casa de asigurări de sănătate În conformitate cu prevederile articolului 14 din Legea nr. 145/1997, în serviciile

medicale suportate de casa de asigurări de sănătate nu se includ: a) servicii de sănătate acordate în caz de risc profesional: boli profesionale şi accidente

de muncă; b) unele servicii medicale de înaltă performanţă; c) unele servicii de asistenţă stomatologică; d) asistenţa medicală curativă la locul de muncă; e) servicii hoteliere cu grad înalt de confort. Serviciile prevăzute mai sus la lit. a) - c) şi e) se stabilesc prin contractul–cadru. Este necesar să precizăm că, în conformitate cu prevederile articolului 110 din Normele

de medicină a muncii, aprobate prin Ordinul Ministrului Sănătăţii şi Familiei nr. 1957/1995, în scopul supravegherii medicale, precum şi pentru depistarea bolilor profesionale, cunoaşterea şi dispensarizarea bolilor legate de profesiune, pentru acordarea ajutorului medical în caz de accidente sau îmbolnăviri acute în timpul activităţii, în unităţile cu factori de risc profesional se organizează servicii medicale de întreprindere. În aceste servicii pot fi încadraţi medici de specialitatea medicina muncii sau, în lipsa acestora, medici de medicină generală. Medicii de medicină generală şi personalul mediu sanitar care urmează să lucreze în cadrul serviciilor medicale de întreprindere vor obţine un atestat de perfecţionare în probleme de medicina muncii, ce se eliberează pe baza unei examinări şi în urma unor instruiri organizate de către Institutul de Igienă, Sănătate Publică, Servicii de Sănătate şi Conducere Bucureşti şi de către filialele sale din Timişoara, laşi, Cluj-Napoca, Târgu-Mureş şi Sibiu, de către universităţile de medicină şi farmacie, prin catedrele de medicina muncii, precum şi de către inspectoratele de poliţie sanitară şi medicină preventivă judeţene şi ale municipiului Bucureşti.

Agenţii economici din sectoarele public, privat şi mixt, inclusiv cu capital străin vor sprijini şi vor asigura condiţiile de bază materiale şi funcţionalitatea serviciilor medicale de întreprindere.


29

Bibliografie

1. ENĂCHESCU, D. MARCU, M.

Sănătate publică şi management sanitar, note de curs, Bucureşti, Editura All, 1994

2. MANOLE, GH. GĂLĂTESCU E.

Asigurările sociale de sănătate, Bucureşti, Editura Tehnică, 1998

3. TUFAN, C-TIN. ŞTEFAN, V.

Asigurările sociale de sănătate, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2001

4. VLĂDESCU, C. (COORD.)

Managementul serviciilor de sănătate, Bucureşti, Editura Expert, 2000

5. DRAGOMIR, I. Formarea şi utilizarea forţei de muncă în domeniul sanitar, teză de doctorat, Bucureşti, Editura ASE, 2002

6. GHEORGHE, AL. Impactul progresului tehnic asupra eficientizării activităţii sanitare, teză de doctorat, Bucureşti, Editura ASE, 1998

7. TESLIUC, C. M. Economia serviciilor de sănătate şi alternative de finanţare, teză de doctorat, Bucureşti, Editura ASE, 1998

8. * * * Anuarul statistic al României – 2001

9. * * * www.gov.ro

servicii de asigurari sociale de sanatate

Documents