serban văetiși noile_teorii_etnografice_si_conceptul_de

8/17/2019 Serban Văetiși Noile_teorii_etnografice_si_conceptul_de

1/204

Şerban Văetişi

Noile teorii etnografice şiconceptul de descriere aculturii

EDITURA FUNDAŢIEI PENTRU STUDII EUROPENE

„Sincer, nu cunosc nici o lucrare comparabilă în antropologiaoccidentală care să fi încercat să sintetizeze vasta literatură aantropologiei interpretative/etnografiei critice la modul în care

dl. Văetişi a făcut-o. Acest efort este în mod special lăudabilavând în vedere materialul redus care a fost tradus în limbaromână din această literatură.” (David A. Kideckel, Departmentof Cultural Anthropology, Connecticut State University )

„La o primă vedere, teza domnului Văetişi se înscrie în fascinaţiape care antropologia post-modernă americană pare să o exerciteasupra unei bune părţi a mai tinerei generaţii de antropologi dinR omânia, care o preferă şi o diseminează, îi dedică studii şi tezede doctorat [...] Structura lucrării înscrie însă această„fascinaţie” pe altă traiectorie, punând-o „la lucru”, ca săspunem aşa: analiza „noilor etnografii” „ne va conduce – aratăautorul – şi la o analiză a felului în care aceste teorii pot fi

integrate unui discurs antropologic est-european” [...] Analizacritică a istoriei disciplinei în ţara noastră este extrem de binevenită în sine, realizarea ei dintr-o perspectivă teoretică şimetodologică bine conturată nu face decât să potenţeze acestdemers.” (Vintilă Mihăilescu, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice

şi Administrative, Bucureşti )

„Autorul în cea de-a treia parte a lucrării realizează un adevăratknow how academic al etnografiei, un program original, elaboratde domnia sa. Prin aceste ultime capitole demonstrează că, pelângă aplicarea creativă a criticii etnografice în ţara noastră, estecapabil să fundamenteze şi cercetarea de teren, şi procesulpaideic al antropologiei culturale.” (Zoltán Rostás, Facultatea de

Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti )

ISBN 978-973-7677-92-1


2/204

Şerban Văetişi •

Noile teorii etnograficeşi conceptul de descriere a culturii

Noile teorii etnografice şi conceptul de descriere a culturii

2

© EDITURA FUNDAŢIEIPENTRU STUDII EUROPENE

Str. Em. de Martonne nr. 1,Cluj-Napoca, România Director: Ion Cuceu

Identităţi cultural e 13

Colecţie coordonată de Andrei Marga

Ilustrația copertei: José Manuel Merello, Historias y leyendas

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VĂETIŞI, Şerban /

Noile teorii etnografice şi conceptul de descriere aculturii / Şerban Văetişi, Cluj-Napoca: EdituraFundaţiei pentru Studii Europene; 2008. – 406 p.; 21 cm.Bibliogr.

ISBN 978-973-7677-92-1

39572.026


3/204

3

Şerban Văetişi

Noile teorii etnograficeşi conceptul de

descriere a culturii

Cu o evaluare critică şi contribuţiila dezvoltarea etnografiei în România

Editura Fundaţiei pentru Studii Europene

Cluj-Napoca, 2008


4

Mulţumiri

Acest volum reproduce, cu unele modificări şi adăugiri, conţinutul tezei dedoctorat susţinute la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Studii Europene,în vara anului 2007. Dorim să mulţumim domnilor profesori Ion Cuceu –conducătorul ştiinţific al lucrării, care ne-a sprijinit continuu în munca la acest proiect –, Ladislau Gyémánt, David A. Kideckel, Vintilă Mihăilescu, Zoltán Rostásşi Ion Taloş, adică membrilor comisiei de doctorat. Şi nu doar pentru aprecieriledeosebite pe care le-au adus lucrării ci şi pentru sugestiile propuse în vederea

publicării sale.

Scrierea acestei lucrări se datorează şi colaborărilor cu alţi profesori şicolegi în cadrul Facultăţii de Studii Europene, al Institutului de AntropologieCulturală sau al proiectului „Teaching Anthropology: Means and Meanings”. Măgândesc îndeosebi la profesorii Marius Jucan, Enikő Magyari-Vincze şi MariusLazăr şi la colegii Alina Branda şi Gyula Kozák. Desigur, ţinem să amintim aici şisprijinul pe care l-am primit constant din partea familiei – părinţilor şi soţiei.Tuturor mulţumiri sincere.

Autorul


4/204

5

Cuprins

CUPRINS ................ .................... ................ ..................... ................ ..................... ... 5 ARGUMENT................. .................... ................ ..................... ................ .................. 9

INTRODUCERE: ETNOGRAFIA, NOILE TEORII ETNOGRAFICE ŞICRITICA DESCRIERII CULTURII ............... ................ ..................... ............... 13

PARTEA I. NOILE TEORII ETNOGRAFICE

1. DEZVOLTAREA ANTROPOLOGIEI CULTURALE ÎN JURULMETODEI ETNOGRAFICE ............... ................ ..................... .................... ....... 25

Înţelegerea culturii şi disciplinarea discursurilor culturale....................27 Regulile metodei etnografice......................................................................30 Metodele etnografice şi mutaţiile perspectivei antropologice.............32 Terenul etnografic şi chestionarea conceptelor antropologice...........35

2. O ISTORIE „SEMNIFICATIVĂ” A ETNOGRAFIEI ŞI A TEORIEIETNOGRAFICE.............. ................ ..................... ..................... ................ ............ 39

Fixarea definiţiilor etnografiei .....................................................................41 Ce înseamnă teoria etnografică ................................................................46 Etnografie, epistemologie şi teorie critică................................................49 Etnografie şi ideologie .................................................................................53

3. DESCRIEREA CULTURII. CONCEPTE, METODE, DISCURS ALE

NOII ETNOGRAFII...............................................................................................63 Antropologia interpretativă şi noua descriptivitate.................................64 Constituirea unei noi etnografii ..................................................................70 Conceptele centrale ale noii etnografii .....................................................80 Discursul noii etnografii ...............................................................................82 Noile teorii etnografice. O expunere sintetică.........................................88


6

4. NOUA ETNOGRAFIE: REFLEXIVĂ, TEXTUALĂ, EXPERIMENTALĂ, CRITICĂ ............... ................ ..................... .................... ... 97

Reflexivitatea etnografică: teren, situar e a etnografului, teorieşi istorie a antropologiei ...............................................................................98 De la „contextul culturii” la textualismul etnografic ..............................104 Experimentul etnografic între experienţa de teren şi

experimentul la nivelul descrierii ..............................................................112 Etnografia critică: de la critica textuală la critica politică ....................120

5. ÎNSPRE RECONSIDERAREA UNEI ETNOGRAFII CRITICE...........127

PARTEA A II-A. O EVALUARE CRITICĂ A ETNOGRAFIEIROMÂNEŞTI

6. NECESITATEA UNEI EVALUĂRI SOCIO-ISTORICE CRITICE AETNOGRAFIEI ROMÂNEŞTI .........................................................................139

Etnografie, evaluare critică, societate şi cultură românească ..........143 Cadrul critic: istorie, modernitate, ideol ogie şi ştiinţă socială ............147

7. FORMAREA ETNOGRAFIEI CA ŞTIINŢĂ A NAŢIUNII .....................157

Modelul german al „ştiinţei poporului” ....................................................158 Etnografia – ştiinţă a naţiunii ....................................................................161 Instituţionalizarea etnografiei ca disciplină academică ......................165 Definirea etnografiei ca ştiinţă a culturii poporului ...............................168 O etnografie „generalistă” .........................................................................172 Profesionalizarea etnografiei în cadrul sociologiei ..............................175 Un bilanţ al formării ştiinţei etnografice: etnografia „la români” ........183 Chestiuni de metodă privind formarea şi dezvoltarea etnografiei ....190 Aspecte teoretice privind formarea şi dezvoltarea etnografiei ..........194 Dimensiuni instituţionale privind formarea şi dezvoltareaetnografiei .....................................................................................................198 Aspecte politice privind formarea şi dezvoltarea etnografiei. Înspre ometaetnografie a naţional -comunismlui .................................................204

8. MITIZAREA ŞI IDEOLOGIZAREA CULTURII ÎN COMUNISM .........209

Mitizare şi ideologizare a culturii: o privire antropologică...................214 Cultură şi etnologie românească.............................................................218


5/204

7

Atmosferă culturală şi politică ..................................................................223 „Omul nou” şi „cultura la sate” ..................................................................226 Cultura de masă ca patriotism: Cântarea României ...........................230 Cultura ca mitologie populară ..................................................................236 Mitologie şi viaţă socială............................................................................242 Descrierea culturii între propagandă şi recuperare critică.................246 Dificultatea înnoirii discursului etnologic după comunism.................249

9. CONDIŢIILE REEVALUĂRII CRITICE ÎN ANTROPOLOGIAROMÂNEASCĂ DE ASTĂZI ..........................................................................257

Ideologia culturii şi critica culturală..........................................................258 „Cultura română” şi critica antropologică...............................................264

PARTEA A III-A. O CRITICĂ PRACTICĂ A DESCRIERIICULTURII (CU TREI STUDII DE CAZ)

10. CONCEPTUL DE DESCRIERE A CULTURII ÎN ACCEPŢIUNE

ETNOGRAFICĂ CRITICĂ ...............................................................................285 O critică practică .........................................................................................285 Problema culturii şi triumful etnografiei ..................................................293

11. O DESCRIERE „ALTERNATIVĂ” A SATULUI ROMÂNESC ÎNPERIOADA COMUNISTĂ ...............................................................................297

O etnografie „alternativă” ca etnografie critică .....................................299 Contribuţia scrierilor antropologilor occidentali la critica etnografică înRomânia .......................................................................................................307

12. DESCRIEREA SCHIMBĂRII VIEŢII RURALE ÎN PERIOADAPOSTCOMUNISTĂ ...........................................................................................313

Satul românesc văzut ca teren al schimbării culturale şi al dezvoltăriisociale ...........................................................................................................314 Achiziţii şi dimensiuni critice ale unei cercetări asupraturismului rural .............................................................................................323

13. DESCRIEREA PRACTICILOR CULTURALE DINTR-O CULTURĂSTRĂINĂ..............................................................................................................333

Dezvoltare comunitară şi practici de consum cultural în Bluffton ....336


8

O etnografie într-o cultură străină. Contribuţii şi ilustrări din perspectiva noilor teorii etnografice .................................................341

14. CONCLUZII: ETNOGRAFIA CRITICĂ. ISTORIE, TEORIE,IDEOLOGIE.........................................................................................................347

Conceptualizarea unei noi etnografii critice pornind dinsprecritica etnografiei tradiţionale....................................................................351 Formule alternative de descriere şi înţelegere antropologicăîn cadrul noii etnografii ...............................................................................373

BIBLIOGRAFIE............... ................ ..................... .................... ................ .......... 381


6/204

Argument

upă 1990, o dată cu (re)instituţionalizarea unor disciplineacademice şi linii de studii precum antropologia culturalăsau studiile culturale, câmpul ştiinţific românesc s-a văzut

pus în situaţia de a administra tensiuni precum cele între vechiledescrieri ale culturii şi noua realitate a tranziţiei, sau, pentru a daexemplul livrat de etnografia tradiţională, între imaginile glorioase

ale ţăranului român ca erou cultural al naţiunii şi realitatea tristă aaceluiaşi ţăran pierdut pe uliţele satului postcomunist. Există aici o problematică complexă. Pentru că întrebarea nu e doar „ce facem cuvechile etnografii” ci şi cum vom reuşi să înţelegem noi realităţiavând această încărcătură. Ne putem, astfel, întreba cum utilizămastăzi etnografia? Şi cum împăcăm descrierile static-muzeograficecu o lume în mişcare care adoptă şi produce noi forme culturale? Şiîncă, ce trebuie să facă etnografia? Trebuie să invocăm realitateasocială sau vreo nouă ideologie, postcomunistă şi postnaţionalistă, pentru a oferi obiectul acestei metode şi ştiinţe?

Nimeni sau prea puţini păreau să-şi pună (aplicat, teoretic)aceste proleme…. Iar imaginile mass-media cu oameni îmbrăcaţi desărbătoare, exprimând mândria tradiţiei, sau noile discursuriînflăcărate purtate în jurul culturii nu făceau decât să aglomerezeaceste confuzii şi incoerenţe. Pentru oricine stă să judece asupraacestor lucruri persistă o impresie frapanta: lipseşte spiritul critic.

D


10

Aceasta este tema şi aceştia sunt termenii cărţii de faţă „descriereaculturii” sau etnografia; şi spiritul critic sau critica.

Am început studiul acestei teme în timpul masteratului deantropologie de la Facultatea de Studii Europene (pe care l-am urmatîntre 2000-2002). Atunci am intrat în contact, pe de o parte cu

studiile critice: curentul antropologiei ca şi critică culturală, studiilefeministe şi studiile asupra naţionalismului şi, pe de altă parte, cuceea ce se numeşte „etnografia postmodernă americană”. Acestmasterat făcea parte dintr -un proiect instituţional de modernizare şi„racordare” a ştiinţelor sociale din România de după 1990. Amremarcat însă (pentru că urmasem şi studiile facultăţii de Etnologie –mai tradiţionale) că această „nouă antropologie culturală” aredificultăţi în a se raporta, respectiv defini faţă de „vechea etnologieromânească”. Am înţeles că este vorba despre o problemă nu doarterminologică ci şi ideologică – cu contextele sale istorice, politice,

sociale, instituţionale, profesionale şi că, mai mult, această disociereîntre două discursuri riscă să continue acest ideologism dacă nu seajunge în zona unor clarificări teoretice (şi, de ce nu, a unor soluţii practice).

De unde necesitatea stabilirii unui cadru teoretic comun (încare să putem analiza şi vechea etnologie şi noua antropologie), aunei lecturi critice istorice care să reevalueze vechea etnologie, aconsiderării criticii ideologiei ca analiză antropologică, respectiv aîncercării depăşirii acestor rupturi şi a acestor ideologii prinexersarea unor proiecte, cercetări şi descrieri etnografice noi.

Un astfel de proiect ambiţios, pe care teza mea îl prefigura, a

avut norocul unor momente benefice de parcurs: activitatea didacticăde la Facultatea de Studii Europene (unde am ţinut seminarii deantropologie culturală, din 2002, ocazie cu care am avut şansa săcolaborez cu dl. Ion Cuceu, cu dl. Marius Jucan sau cu dna. EnikőMagyari-Vincze); apoi programul internaţional de cercetări de terenşi dezbateri teoretice „Teaching Anthropology: Means andMeanings” (coordonat de către Higher Education Support Program


7/204

Argument

11

şi Facultatea de Sociologie, între 2003-2006), în cadrul căruia amavut prilejul să particip la seminariile susţinute de diverşi antropologistrăini dar şi români, printre care dl. Vintilă Mihăilescu; apoicursurile ţinute la facultatea de Studii Europene de către dl. DavidKideckel şi colaborarea cu acesta pentru un proiect de traducere laEditura Polirom (între 2005-2006) sau desfăşurarea unei cercetări de

studiu şi teren în Statele Unite ale Americii (în 2006 şi2007).Cu toate aceste ocazii – care au amplificat achiziţiile, intuiţiile

şi întrebările pe care mi le pusesem în timpul studiilor masterale – mis-a reconfirmat necesitatea cercetării problemei iniţiale, după cum mis-au ivit şi soluţii de rezolvare.

Aş vrea acum să mă întorc la un exemplu. Era în 2002 şi eram pus în situaţia de a alcătui syllabus-ul unui seminar de „Antropologiea Europei de Est”, şi m-am întrebat dacă o astfel de materie trebuiesă conţină doar antropologii asupra Estului Europei sau şiantropologii produse în Estul Europei. Ajungând la părerea cătrebuie să le conţină şi pe acestea din urmă m-am văzut apoi pus îndificultatea de a mă întreba care sunt acele antropologii produse aiciîn Est demne de atenţie şi prin ce sunt ele analizabile într -un cadruteoretic comun. Etnografia părea ştiinţa şi discursul – ca „descriereculturală”, în cel mai larg sens – care le lega şi care permitea oapreciere coerentă, inclusiv critică. Iar etnografia critică americanăcare vorbea despre reflexivitate, ideologii, hermeneutică, rescriere părea exact cadrul teoretic de care aveam nevoie.

Revenind la modul în care am gândit această lucrare,observând că, de fapt, întreaga discuţie se mişca în jurul unorconcepte de fundal precum „istoric şi şcoli antropologice”,

„descriere a culturii”, „teorii etnografice”, „reevaluare critică”,„tradiţionalism vs. modernizare”, „critica ideologiei”, „discurs”„textualizare”, „înnoire” etc. mi-am permis să tratez chestiunisuficient de largi (şi aparent disparate) tocmai în ideea cuprinderiiambelor capete ale evaluării ori parcurgerii întregului cerc al problemei. Astfel, dacă un capitol sondează trăsăturile etnogr afiei postmoderne americane, un altul se întoarce până la anii formării


12

etnografiei în România; sau, dacă un subcapitol vorbeşte despreetnografie ca despre descriere a lucrurilor observate de antropolog,un alt capitol vorbeşte despre etnografie ca un discurs critic etc. Înfapt aici constă şi o miză fecundă a întregii argumentaţii a cărţii: posibilitatea surprinderii etnografiei drept un discurs sau descrierecare include (chiar dacă şi critic). De unde şi rolul său în depăşirea

unor dihotomii. Etnografia este atât descrierea tradiţională/tradiţio-nalistă, cât şi descrierea postmodernă/postmodernistă a culturii. Sau, pe de altă parte: „descrierea culturii” presupune şi descrierea culturiiunor comunităţi, dar şi descrierea culturii etnografice, adică a teorieisau istoriei etnografiei, dacă nu chiar a „comunităţii etnografilor”.

Aceste explorări şi conceptualizări atent adresate şi urmărite înlogica lor (în ciuda caracterului dens teoretic, pe alocuri), îmi permite să ofer în final soluţii simple. „Soluţia” pe care o propun laîntrebarea care mă frământa încă din anii masterali este dublă: (i) oatitudine de recitire critică a tradiţiei etnografice care să analizezeantropologic şi perioadele istorice respective, precum şi dimensiunileideologice ale societăţii şi culturii „prinse” în acea istorie şi surprinse prin acea etnografie; (ii) respectiv o atitudine de înnoire efectivă aetnografiei româneşti (pentru a cărei ilustrare am inovocat trei proiecte în care am avut o implicare personală), care să se refer ereflexiv, textual, experimental , critic la ceea ce descriu şi analizează – adică utilizând achiziţii ale „noilor teorii etnografice”. Metodologicaceasta a implicat o hermenutică critică şi o punere la lucru aetnograf iei ca activitate nouă; atât cacercetare, cât şi ca scriere.

Concluzionând, o caracterizare într-o frază a acestei cărţi ar fi:această lucrare discută teoretic condiţiile şi trăsăturile înnoirii

etnografiei în România pornind de la observaţia unei dificultăţiinterne a discursului său.


8/204

Introducere: Etnografia, noile teorii etnografice şi critica descrierii culturii

13

Introducere: Etnografia, noile teoriietnografice şi critica descrierii culturii

n istoria şi în teoria antropologiei culturale etnografia a avut unstatut fluctuant şi mereu provocator, nu doar instrumental. Primiiantropologi care se formau în secolul XIX în cadrul disciplinei

antropologice nu erau neapărat etnografi, dar, în primele decenii ale

secolului XX munca de teren devenea marca distinctă aantropologiei, pentru ca, înspre sfârşitul aceluiaşi secol să sevorbească despre etnografie ca despre un discurs critic, autonom.Cum s-a ajuns la aceste mutaţii în interiorul „discursului ştiinţificdespre om şi cultură” şi ce consecinţe are această evoluţie a uneimetode ştiinţifice specifice, înspre dimensiunile – spre care a ajuns –ale unui discurs critic nu numai al antropologiei, ci şi al altor ştiinţeşi idei sociale?

Definiţiile înseşi propuse etnografiei sunt imprecise. Unele pornesc de la etimologii, altele accentuează atributul de descriereculturală (ca diferită de teoriile asupra culturii), în fine, multe altele

se rezumă asupra aspectului instrumental, metodologic, de cercetare pe teren al etnografiei. Etnografia a fost mult timp înţeleasă drept odescriere pozitivă a unui grup etnic sau social. Ce condiţii naturale,ce obiecte, ce relaţii, ce simboluri „îl ilustrează”. Dificultăţileacceptării unei asemenea definiţii au fost provocate de diferitemutaţii în interiorul paradigmelor ştiinţifice şi a accepţiunilor


14

filozofice şi epistemologice ale unor concepte cheie precum cultură,om, primitiv, alteritate, subiect, obiect, reprezentare, comunicare,cunoaştere… Etnografia nu numai că a fost continuu redefinită, dar is-au atribuit noi funcţii şi scopuri care, în cele din urmă, pot ficaracterizate drept o modalitate de chestionare continuă aînţelesurilor noţiunii de cultură şi descriere a culturii.

Apare evident astfel de ce putem vorbi despre teoriietnografice. Există diverse înţelesuri şi reconstrucţii ale conceptuluide cultură, care vin în primul rând dinspre o problemă de metodă (cetrebuie să urmăresc în această cultură?, cum reprezint ceea ce observşi înţeleg?, oare înţeleg ceea ce observ dacă nu cunosc cum îşi privesc membrii acelei culturi cultura lor?, descrierea mea îi includesau îi reifică?, ce aduc cu ei termenii care produc această descriere?), pentru a se desface în interogaţii generale asupra (sau deconstrucţiiale) contextului producerii semnificaţiei sau cunoaşterii ştiinţificeînseşi. Aceste întrebări au fost anticipate, formulate şi reformulate înopere devenite clasice ale antropologiei culturale şi de cătreantropologi deveniţi reprezentativi pentru istoria disciplinei, de la Bronislaw Malinowski în The Argonauts of Western Pacific (1922)sau Claude Lévi-Strauss în Tristes Tropiques (1955), până laClifford Geertz în The Interpretation of Cultures (1973) sau JamesClifford şi George Marcus în Writing Culture. The Poetics and Politics of Ethnography (1986).

Ceea ce numim „noua etnografie” sau „noile teoriietnografice” vor fi desigur legate mai mult de aceste opere din urmă,

adică de şcoala americană de antropologie culturală. Aici, îninteriorul mediilor academice americane s-au purtat în ultimeledecenii dezbaterile cele mai aprinse şi s-au produs, incomparabil,cele mai multe studii în jurul chestionării şi redefinirii etnografiei şiantropologiei. Ceea ce vom urmări, însă, ca fiind caracteristicileteoretice sau formulele discursive ale noilor teorii etnografice nu seva opri la o simplă expunere a acestor dispute şi achiziţii, ci ne va


9/204


15

conduce şi la o analiză a felului în care aceste teorii pot fi integrateunui discurs antropologic est-european. Cu aceasta vom putea ridica,în finalul excursului nostru, problema reîmprospătării discursului şidisciplinei antropologice inclusiv în mediul ştiinţific românesc.

Noile teorii etnografice sunt caracterizate printr-o schimbarede paradigmă (se propune înţelegerea, criticarea sau chiar

schimbarea lumii sociale, nu doar descrierea sau explicarea sa) şi destil (etnografia nu mai este văzută a ţine de un stil „clasic” – fieacesta holistic, behavioristic sau simbolic – ci de o atitudine critică şiexperimentală). În aceste mutaţii caracteristice vor fi practica recitiriietnografiilor clasice (şi a altor discursuri care au descris cultura) înasociere cu contextul istoric şi politic al formării lor, respectivexperimentarea la nivelul terenului şi a scriiturii etnografice –ambele înţelese ca având o dimensiune dialogică şi textuală. Ideeacentrală de la care pleacă aceste noi teoretizări în etnografie esteaceea că etnografia nu înseamnă doar muncă de teren, metodologieşi clasificare a datelor culese ci descriere a culturii, prin urmarescriere, text, textualizare, reflectare asupra poziţiei etnografului peteren şi la nivelul textului, inventivitate şi retorică. De undecaracterul textual, experimental, reflexiv şi critic al noilor etnografii

Vom prezenta în Prima parte a cărţii modul în care s-auformat, constituit, dezvoltat, respectiv exersat ceea ce numim „noileetnografii”:

Vom urmări mai întâi tradiţia metodei etnografice înantropologia culturală, aşa cum s-a dezvoltat aceasta în spaţiulştiinţific occidental începând cu secolul XIX: istoria „descrierii

culturii”, importanţa descrierilor culturale pentru modelarea uneisensibilităţi antropologice, formarea unei perspective antropologiceşi constituirea discursurilor culturale; asocierea unei disciplineştiinţifice noi, precum antropologia culturală în secolul XIX, cu ometodă proprie cu reguli specifice; în fine, considerarea etnografieica muncă de teren etnografic, drept reprezentativă pentrucaracterizarea ştiinţei antropologice.


16

Vom deschide apoi o discuţie asupra contextului cultural,ştiinţific şi ideologic al dezvoltării şcolilor antropologice şi moduluiîn care au favorizat acestea anumite teme, metode, terenuri şidefiniţii etnografice. Vom reconstitui astfel o „istorie semnificativă”a etnografiei, în care curentele şi şcolile de idei ştiinţifice vor fi privite ca intersectându-se cu ideile sociale, valorile culturale şi

idealurile politice ale epocilor istorice. Vom încerca astfel săînţelegem modul în care antropologia culturală şi etnografia aparîncepând cu anii ’60 a fi discutate în mediile ştiinţifice occidentale,drept discursuri asociate unor conţinuturi ideologice.

Acestui moment, al deceniului şase al secolului XX, îi vomacorda o atenţie deosebită la începutul următoarei secţiuni. Vomurmări modul în care antropologia culturală acceptă o schimbare de paradigmă dinspre un model universalist, al teoriilor generale şiexplicative ( funcţionalism, structuralism), înspre o „turnurăinterpretativistă” care observă însemnătatea cunoaşterii locale, particulare şi a „înţelegerii culturilor” în dauna „explicării Culturii”(interpretativism, antropologiile poststructuraliste). Aceastăschimbare de paradigmă va fi plasată într -un context mai larg aldiscursurilor şi practicilor hermeneutice, deconstructiviste şi(post)ideologice (postcolonial, feminist, identitar, multiculturalist, postmodern) care s-au dezvoltat împreună cu, şi au influenţat în bunămăsură toate ştiinţele sociale în ultimele decenii ale secolului XX.Această pluralitate de discursuri şi relativismul teoretic alantropologiei culturale înseşi vor fi surprinse prin intermediul a trei problematici majore ale teoriei etnografice: criza reprezentării,redefinirea continuă a terenului etnografic şi constituirea etnografiei

ca discurs critic autonom. Această discuţie va propune totodată olistă de concepte centrale în jurul cărora teoria etnografică s-areclădit şi o problematizare finală asupra modului în care o astfel deetnografie mai poate fi recunoscută în vechii săi termeni. Vom prezenta aici în mod comprehensiv principalele asumpţii ale noilorteorii etnografice.


10/204


17

Remarcând eforturile de revitalizare şi încercările de a-şidepăşi propria criză prin resursele interne ale antropologiei culturale,secţiunea următoare va puncta detaliat principalele caracteristici alenoii etnografii, aşa cum s-a impus aceasta începând cu a doua jumătate a anilor ‘80: reflexivă, textuală, experimentală şi critică.Vom vedea ce reprezintă aceste atribute, cum decurg ele din

achiziţiile teoretice ale antropologiei interpretativiste a anilor ’60 şice deschideri oferă practicarea etnografiei în aceste direcţii. Vominsista apoi îndeosebi asupra ultimului atribut (etnografia critică),remarcând accepţiunile acestuia şi observând faptul că, o dată cuteoretizarea etnografiei drept o disciplină critică putemrecupera: (i)nu numai istoricul acestui tip de scriere ştiinţifică (ceea ce, în parte,constituie o ambiţie şi a lucrării de faţă), ci şi (ii) discursurineintegrate teoriei ştiinţifice occidentale, pe care să le putemreanaliza astfel. Această dimensiune a „antropologiei ca şi criticăculturală” (cf. Marcus şi Fischer, 1986) este o perspectivăconcomitent experimentală, contextuală, reflexivă şi critică a propriului discurs şi a tuturor discursurilor antropologizabile. În plus,ea poate funcţiona nu numai ca şi critică a sistemelor închise saudogmatice, adică dreptcritică a ideologiilor , ci şi ca reintegratoare aalterităţii şi a diferitului, adică a unor disjuncţii până acuminsolvabile, plasate cel mai adesea de-o parte şi de alta ale vocabuleiversus, şi exprimate prin dihotomii precum: retorică/cunoaştere;discurs/disciplină; Orient/Occident; etnologie naţională/antropologieoccidentală sau tradiţie/modernitate…

Pentru că, dacă – aşa cum notau cei doi autori mai susmenţionaţi – „cu excepţia unei viziuni generale, distincţia între

tradiţional şi modern are mică importanţă în analiza etnograficăcontemporană” şi „etnografia este cea mai bună formă deconversaţie dincolo de codurile culturale”, atunci probabil că nouaetnografie critică pe care antropologia culturală occidentală a ajunssă o formuleze, vine în primul rând în întâmpinarea (creativă) şi nuca subminare (negativă) a discursurilor şi disciplinelor antropologiceclasice.


18

Aceasta va fi, de altfel, şi una din concluziile majore pe care prima parte a studiului nostru va încerca să o propună.

Ne vom orienta atenţia în Partea a II-a a cărţii asupra unuispaţiu cultural şi de producţie ştiinţifică unde, spre deosebire demediul occidental, nu s-a problematizat statutul etnografiei, nu s-a

exersat, încă, nici această reevaluare (şi contextualizare) istorică şinici recitirea critică a modului în care a fost „descrisă cultura”, şianume spaţiul românesc. La orice privire, cât de superficială, seobservă că prima referinţă în care cultura a fost descrisă în acestspaţiu a presupus atributul „naţional”. Atât etnologia şi folclorulorientate spre „etnicul românesc”, „popular” şi „naţional”, cât şisociologia monografică, orientată spre spaţiul rural şi având un proiect naţional, s-au constituit drept etnografii ale naţiunii şianimate preponderent de valori şi ideologii naţionale. Existăexplicaţii istorice şi contexte decelabile pentru această trăsăturămajoră a etnografiei în Europa de Est. Ceea ce ne va interesa va fi – pe lângă punctarea acestei istorii şi a acestui context – faptul că este posibilă (şi necesară) o recitire critică a acestei etnografii. Atât pentru definirea ei în spaţiul românesc, cât şi pentru clarificarearaportului său cu noua antropologie culturală (re)instituţionalizatăaici după 1990. Dacă pentru antropologia occidentală principalulconţinut ideologic în jurul căruia s-a format şi faţă de care a luat (ia)atitudine critică este colonialismul , pentru etnologia est-europeană şiromânească vorbim despre naţionalism. Deşi considerăm că critica postcolonială nu este translabilă în spaţiul estic şi românesc cu privire la naţionalism, paralela ni se pare valabilă şi fecundă, atâta

timp cât cadrul teoretic şi critic format în Occident în legătură cucolonialismul poate fi preluat şi adaptat pentru o discuţie similară înculturile estice. Vom propune astfel: o prezentare a cadrului critic de evaluare a etnografiei româneşti

legat de achiziţiile noilor teorii etnografice şi de teoriile criticemai generale de critică a ideologiilor şi a producţiei ştiinţifice înştiinţele sociale


11/204


19

un survol asupra formării etnografiei româneşti ca ştiinţă anaţiunii în asociere cu idealurile naţionale şi ideologiilenaţionaliste ale secolului XIX şi ale anilor de început ai secoluluiXX, care va încerca o contextualizare comparativ-istorică aştiinţelor sociale şi a etnografiei în Europa de Est;

o teoretizare critică a modului în care cultura a fost mitizată şi

ideologizată în cadrul regimului (inclusiv de producţie ştiinţifică)comunist şi câteva forme socio-culturale specifice pe care le-agenerat

o analiză socio-antropologică a lucrărilor şi proiectelor deetnografie românească în contextul ştiinţific al ştiinţelor sociale,cel ideologic (îndeosebi naţional şi naţionalist-comunist) şi cel alcriticii ideologiei ca tip de analiză specific antropologică din perspectiva reevaluării teoriei, metodelor, institutelor şiscrieriilor etnografice în spaţiul românesc

precum şi un comentariu concluziv privind condiţiile şi şanseleunei reevaluări critice în antropologia românească postcomu-nistă.

Vom considera acest excurs o formă de relectură alternativă adescrierilor culturale girate de ştiinţa etnografică românească dinultimul secol jumătate şi o exemplificare a unei atitudinicaracteristice ale noilor etnografii, discutate în prima parte, şi anumeaceea de recitire critică a vechilor etnografii.

În fine, vom propune în Partea a III-a o „critică practică” adescrierii culturii prin teoretizarea conceptului de „descrire aculturii”, respectiv prezentarea a trei „studii de caz”, pe care le-am

considerat tot atâtea formule alternative de cercetare, descriere şiînţelegere antropologică, potrivite să ilustreze noile etnografii. Întoate cele trei studii de caz prezentate am avut o implicare ştiinţifică personală: în primul drept coordonator şi traducător, în cel de aldoilea ca organizator şi conducător al cercetării de teren şi în celdeal treilea ca şi cercetătător şi etnograf de teren. Atât traducerea uneietnografii alcătuite pe teren românesc de către un antropolog străin,


20

cât şi desfăşurarea unui teren etnografic asupra unei teme alternativeîn satul românesc (turismul rural), cât şi, în fine, desfăşurarea uneicercetări antropologice pe un teren străin (în Statele Unite), le-amconsiderat importante atât pentru ilustrarea unui mod diferit de a faceetnografie în cultura română, cât şi ca prilej de a oferi nişte modele practice, anterior discutate doar la nivel teoretic şi al istoricului său.

Aceste studii de caz sunt, aşadar, rezultate din munca etnografică saude proiect şi traducere culturală nemijlocită pe care le-am desfăşurat,şi am considerat important a le prezenta întrucât am apreciat căacestea vin să confirme că această înnoire a discursului etnograficeste posibilă şi poate fi înscrisă într -un proiect conştient, individualsau instituţional, de cercetare în spaţiul est-european românesc. Celetrei studii de caz sunt precedate de o reteoretizare, din perspectiva aceea ce s-a discutat în primele două părţi, a conceptului de descrierea culturii. Prin aceasta am urmărit să subliniem faptul că noile teoriietnografice aduc cu sine o regândire a modului în care este descrisăcultura, o modalitate inerent critică, pe care şi cele trei exemplificărio conţin. În cele trei studii am expus, în perspectiva practiciidescrierii culturale şi a noilor teorii etnografice şi contrastiv cu„etnografia tradiţională”: modul în care antropologii occidentali au scris „etnografia satului

românesc”, într-o perspectivă radical diferită de modul în careaceasta a fost prezentată, în partea a doua, ca fiind formulaştiinţifică predilectă a etnografiei româneşti; vom vedea cum unantropolog american (format în cadrul paradigmei antropologice poststructuraliste a noilor antropologii de după 1965) a reuşit săofere o înţelegere alternativă asupra satului românesc:

decontextualizat de „mitul culturii”, de ideologia oficială dintimpul perioadei comuniste şi în perspectivă analiticămultidisciplinară critică.

o prezentare a unei cercetări proprii desfăşurate împreună cu ungrup de studenţi asupra unei teme inedite în satul românesc (dezvoltarea turismului rural) şi discutarea aspectelor teoretice,metodologice şi de scriere a textului etnografic pe care acestea


12/204


21

le-a implicat; prezentarea acestui teren etnografic va prilejuiindicarea critică a formulelor pe care etnografiile anterioare lefavorizau (precum neobservarea dinamismului vieţii rurale),respectiv urmărirea formelor culturale pe care aceste etnografiile-au diseminat la nivelul culturii largi, astfel încât aceastea au putut fi observate în practicile turistice curente (precum utilizarea

ideologică a obiectelor folclorice în promovarea turismului). o prezentare a unei cercetări desfăşurate într -o cultură străină,

într-o comunitate semiruruală, multietnică şi supusă dezvoltăriidin Statele Unite, şi discutarea reflexiv-critică a concepţiilor,limbajului şi metodelor de lucru etnografice utilizate pe teren şiîn înţelegerea alterităţii culturale, precum şi a interpretărilorantropologice care înscriu o astfel de cercetare în paradigmanoilor etnografii; discutarea acestor aspecte va ilustra valoarereflexivă, experimentală şi de înţelegere a antropologiei ca şicritică culturală din cadrul noilor teorii şi practici etnografice.

Concluziile acestei părţi, scrise drept concluzii ale întregii cărţi vor sistematiza, într-o expunere coerentă şi densă, formulelealternative de descriere şi înţelegere antropologică pe care „noileetnografii” din Estul Europei şi din România le pot utiliza; se vaconcluziona faptul că aceste noi etnografii sunt posibile atât peterenuri vechi cât şi noi, urmărind atât teme vechi, cât şi noi, făcândapel atât la tradiţia ştiinţei antropologice occidentale, cât şi la tradiţiaetnografiei practicate în România – atâta timp cât acest apel şiaceastă practică este înscrisă conştient în cadrul paradigmei largi al„noilor teorii etnografice”, respectiv atitudinea etnografului este una

inovatoare, reflexivă, critică...


13/204

1. Dezvoltarea antropologiei culturale în jurul metodei etnografice

23

Partea I

NOILE TEORII ETNOGRAFICE


14/204


25


etoda etnografică este înţeleasă drept decisivă pentruştiinţa antropologică abia la începutul secolului XX.Curând ea ajunge să fie şi reprezentativă pentru orice

cercetare care dorea să se numească antropologică. Până atunci, tradiţia occidentală, care avea să fixeze aceste

cadre ale definirii unei ştiinţe şi să propună „ordinea discursului” său putea să-i recupereze (iar ulterior a şi făcut-o) pe anticii Aristotel,Herodot sau Pausanias1 drept părinţi tutelari, aşa cum medicina îiavea pe Hippocrat sau Galenius. De altfel această competiţie (care seva dovedi falsă, dar care a fost mereu provocatoare), între ştiinţelenaturii (ştiinţele tari) şi ştiinţele culturii/sociale va fi unul dintremotoarele evoluţiei şi dezvoltării antropologiei culturale.

Un prim moment al acestei provocări este teoria darwinistă şievoluţionismul biologic. Analogia natură/cultură a fost repedetranspusă în teoria antropologică şi astfel s-a format curentul numit

1 Filozoful clasic Aristotel propune o teorie asupra cetăţii şi un tablou al structurilorfamiliale ( Politica I, 3); Herodot, un pasionat călător, la rându-i revendicat şi ca„părinte al istoriei”, propunând o panoramă a umanităţii secolului V î.e.n. scriedespre barbari, interesat fiind de obiceiurile lor; iar Pausanias în secolul II e.n.,scrie o periegheză (descriere geografică) etnografică a Greciei antice.

M


26

antropologie evoluţionistă1. Pentru Sir James Frazer, unul dintrefaimoşii antropologi evoluţionişti, etnografia nu avea însemnătateaunei metode efective. Etnografia pe care o practica acesta era una„de cabinet” (dacă nu „de fotoliu”), în care informaţiile despre alteculturi erau coroborate din rapoarte şi note de călătorii făcute de misionari, exploratori, naturalişti sau navigatori, când nu de-a dreptul

din descifrarea unor „documente misterioase” privind culturi şicivilizaţii dispărute. Această documentaţie era dublată decunoştinţele de mitologie şi folclor care circulau cu oarecare vogă, în paralel cu amintitele documente misterioase, într-un context pe careazi l-am numi al unei ştiinţe populare. Încercând să treacă dincolo deacest gust minor al sensibilităţii romantice, Frazer a adoptat unadintre primele teorii antropologice moderne: oamenii evolueazăcultural asemeni speciilor, prin urmare, antropologia are a se interesade populaţiile primitive deoarece ele sunt o imagine a zorilorumanităţii. Dintr -un motiv sau altul (îndeosebi, datorită izolării saunepriceperii înnăscute) ele nu au evoluat înspre formele culturiioccidentale, adică treapta cea mai de sus a evoluţiei umane. O datăteoria formulată (şi astfel formulată), ea nu mai trebuia verificată „peteren” ci doar ilustrată abundent. Aceasta este prima atitudineetnografică în înţeles metodologic. Cele derivate din aceasta, şianume enciclopedismul şi comparatismul (arătându-se diferenţa întreculturile primitive şi cele evoluate, sau între magie şi ştiinţă, cea de-adoua ca formă evoluată a primeia) nu a făcut decât să-i întăreascăretorica unei teorii influente.

Este interesant cum această metodologie frazeriană a dominat – prin simplitatea şi, poate, spectaculozitatea sa – înţelegerea culturii

şi metodologia cercetării antropologice mult timp de la formularea şidepăşirea sa. Astfel, pe o direcţie care nu a cunoscut o dezvoltare şi o

1 Jean Poirer leagă naşterea ştiinţei antropologice de trei momente: (i) curiozitateaoccidentalului iluminist pentru studierea culturilor diferite; (ii) expansiuneaeuropeană (colonialismul, misionarismul); (iii) impactul unei teorii precumevoluţionismul darwinian (Jean Poirer, Histoire de l’ethnologie, 1969).


15/204


27

dezbatere a ideilor însemnată s-a persistat pe metoda frazeriană (încare tendinţa era, chiar când antropologul ieşea din cabinet, de ailustra dogmatismul unei teorii) care ignora contextul social alobiceiurilor concentrându-se pe similitudini1; pe o altă ramură, ceacare a cunoscut o dezvoltare continuă, antropologia a fost asociată cumunca de teren, cu o atenţie mai mare acordată contextului istoric şi

schimbărilor sociale şi cu chestionarea continuă a înţelegerii culturii.

Înţelegerea culturii şi disciplinarea discursurilor culturale

Nu putem, prin urmare, reconstitui această rapidă trecere înrevistă a genezei etnografiei moderne, ca prolegomene la noile teoriietnografice, fără să observăm modul în care a fost înţeleasă cultura.Perspectiva antr opologică asupra culturii a fost formată dediscursurile culturale propuse încă de către autorii antici amintiţi,când aceştia scriau despre diversitatea culturală pe care o observau.Cei care nu participau la paideea comună greacă erau descrişi drept barbari. Barbarii filozofilor elini au devenit primitivii antropologieievoluţioniste – diferă nu modul în care sunt descrişi, ci aparatulretoric al reprezentării lor 2.

Perioada anilor 1860-1890 văzută ca moment al instituiriiantropologiei culturale ca disciplină ştiinţifică încearcă prin autori precum Lewis Henry Morgan sau Sir Edward Burnett Tylor nunumai să fixeze un set de teme care vor deveni caracteristicestudiului antropologic (grupul etnic, familia, rudenia, relaţiileeconomice, religia, miturile; „cultur a primitivă”, „societăţile

1 Peter Burke, remarcând-o drept regula numărul unu a metodei ştiinţificeetnologice, numeşte această perspectivă teoretico-metodologică „eroarea luiFrazer” (v. Peter Burke., Istorie şi teorie socială, 1999, cap.2).2 Asupra acestei chestiuni punctuale va ajunge să discute „noua etnografie” încalitatea sa de discurs reflexiv (care revine continuu asupra modului în care stilulsău discursiv şi retoric s-a format), dar şi de discurs critic care indică contextulideologic şi mijloacele construcţiei acestui stil, numit „etnografic”. (v. infra)


28

tradiţionale”) ci şi să „disciplineze” multitudinea şi diversitatea dediscursuri culturale anterioare sau contemporane propuse de filozofi,istorici, geografi, moralişti şi călători. Observăm cu aceasta căantropologia culturală în chiar zorii săi se prezintă drept o metodăcare recuperează scrieri şi idei anterioare şi heterogene (iar nu numaiculturi vechi şi diverse). Acest lucru nu era, desigur, conştientizat în

aceşti termeni la data la care plasăm această atitudine;antropologiaculturală ca paradigmă ştiinţifică în formare era preocupată de a-şifixa, dincolo de un discurs şi teme proprii, şi o metodă proprie. Ceaveau în comun sub aspect metodologic Herodot, Pausanias, LasCasas, Acosta, Jean de Léry, Lafitau, Montesquieu, Rousseau,Voltaire – adică câţiva dintre cei pe care îi putem recupera dreptantropologi avant la lettre? Câteva trăsături: curiozitatea faţă denatura şi diversitatea umană, încercările de a o prezenta şi de a oexplica prin detalii, caracteristici sau tipologii generale, tendinţa de ao privi comparativ (cu zeii, cu alţi oameni, cu animalele), anumiteverdicte sau sfaturi în ceea ce priveşte felul ei de a fi şi perspectiveleumanităţii sale etc. Toate acestea, pentru a se coagula într -o metodăa studierii omului trebuiau organizate în interiorul unor modeleteoretice. Din nou, în fixarea „formatului” teoretic al antropologiei,au fost preluate modele propuse de alte ştiinţe: evoluţionismulbiologic al lui Charles Darwin, după cum aminteam, teoria spiritului popoarelor a filozofului Johann Herder, fizica socială a sociologuluiAuguste Comte, teoriile lingvistice şi de mitologie comparată aleistoricilor şi filologilor Friedrich Müller şi Johann şi WilhelmGrimm, teoria ştiinţelor istorice sau ale spiritului ale filozofilorWilhelm Windelband şi Wilhelm Dilthey, teoriile asupra istoriei şi

societăţii ale sociologilor Karl Marx, Émile Durkheim sau MaxWeber etc.Toate aceste încercări de sistematizare şi de disciplinare

teoretică (privite retrospectiv) înspre interiorul unei ştiinţe pe care azio recunoaştem drept antropologie culturală s-au suprapus pestevarietatea tradiţiilor şi a şcolilor naţionale (cu terminologiileconcurente pe care fiecare în parte o propunea) de antropologie.


16/204


29

Suntem într-un context în care nu doar ştiinţelor noi care apăreau lise căutau individualitatea, originile sau identitatea proprie, dar şiculturilor popoarelor cuprinse în (sau care cuprindeau) imperii,respectiv statelor-naţiune emergente. Vom vedea în capitolulurmător cum antropologia a fost chemată să susţină acest proiectcultural- politic. Deocamdată dorim doar să observăm două moduri

(extreme) în care a continuat această dezvoltare a disciplineiantropologice, sub aspectul metodei etnografice: (1) Ceea ce s-anumit ştiinţa poporului (Volkskunde, folklore), respectiv etnologia ca„discurs despre propriul popor” în Şcoala germană şi Şcolile estice(adică acolo unde problemele naţionale erau mai acute) a tins să serezume la cadrul metodologic frazerian de descoperire a elementelorculturale originare, de ilustrare abundentă a formelor culturii şi decomparare în logică evoluţionistă sau similaristă a elementelorculturale. Dimensiunea ideologică pe care această metodă aîmbrăţişat-o a cunoscut însă o răsturnare faţă de progresismulfrazerian înspre originarismul herderian: culturile mai primitive(ţărăneşti) erau văzute ca „superioare”, întrucât acestea legitimauoriginalitatea, autenticitatea, când nu metafizica unei culturi înţeleseîn termenii de mai sus. Etnografia tr ebuia să o reconstituie singurăsau – atunci când se disocia schematic între cultura materială(apanajul etnografiei) şi cultura spirituală (apanajul folclorului) – înasociere cu acesta din urmă1. (2) Un alt înţeles al culturii se vadezvolta în celelalte şcoli antropologice – franceză, britanică,americană – care vor vorbi despre etnologie, antropologie socială sauantropologie culturală ca despre nişte ştiinţe ale grupuriloretnice (deregulă coloniale, izolate sau minoritare) şi sociale, deci

1 Este interesant de urmărit modul în care putem surprinde această etnografie ca„descriere a poporului” în înţelesul de cultură unică, omogenă şi naţională sau deilustratoare ale unor „imagini folclorice” în titluri de studii apărute în Româniaultimelor două secole: Etnografia poporului român, Prelegeri de etnologie şietnografie românească, Sărbătorile la români, Magia la români, Înmormântareala români. Studiu etnografic, Album de etnografie şi folclor. Ţara Moţilor, Popasuri etnografice româneşti etc.


30

„supranaţionale”, şi ale căror concepte şi metode vor fi mereuînnoite, cuprinse într-un proces al dezbaterilor generale aleepistemologiei ştiinţifice şi ale ideilor sociale. Tocmai acestdinamism (asociat cu un dinamism cultural, social, politic şieconomic al ţărilor înseşi, în care aceste şcoli se dezvoltau) a permisreformularea radicală a metodei etnografice, începând cu anii ’60, şi

constituirea ei treptată într -o etnografie critică a discursurilor şiviziunilor tradiţionale1.

Prea mulţi „părinţi tutelari” şi prea multe – şi opresive –modele teoretice ideale vor spune criticii discursului ideal-raţional(empiriştii), criticii discursului metafizic (relativiştii), criticiidiscursului androcentric (feministele) sau criticii discursuluilogocentric (deconstructiviştii). Trebuie să încetăm să înţelegemcultura în asociere cu acceptarea unor determinisme (precum cel altradiţiei), al unor ideologii (precum colonialismul, rasismul saunaţionalismul) sau al unor reguli (precum cele rigide aleştiinţificităţii tari). Care rămân atunci, în urma acestei furii, regulilemetodei etnografice?

Regulile metodei etnografice

Acestea pot fi văzute ca fiindfixate de către primii antropologide teren, cum ar fi britanicii Alfred C. Haddon, William H. Rivers şi Charles Seligman din cadrul Expediţiei în Strâmtoarea Torres (Asiade Sud-Est) din anii 1898-1899 (Haddon, 1971) sau Franz Boas,fondatorul antropologiei americane, teoretician şi etnograf de teren printre eschimoşi şi nativii americani (începând cu 1886) (Rohner,1969). Cel care avea să impună noţiunea de „muncă de teren”,

1 Este relevantă compararea titlurilor de mai sus cu cele apărute în mediulanglo-saxon începând cu aceşti ani The Way We Think Now: Toward an Ethnography of Modern Thought , Writing Culture. The Poetics and Politics of Ethnography, Reflexive Ethnography, Doing Critical Ethnography, Fictions of Feminist Ethnography, Hypermedia and Ethnographyetc.


17/204


31

devenită definitorie pentru etnografie, a fost însă BronislawMalinowski.

După Regulile metodei sociologice (1897), lucrarea clasică alui Émile Durkheim, Bronislaw Malinowski propunea la rândul săuun set de reguli, devenite clasice în antropologie, în ”Introducerea” lamonumentala The Argonauts of Western Pacific. An Account of

Native Enterprise and Adventure in the Archipelagoes of Melanesian New Guinea (1922). Interesul lui Malinowski faţă de antropologiefusese stârnit de cartea lui Frazer, Creanga de aur , dar felul în careacesta va înţelege cultura şi va aplica metodele cercetării sale va firadical diferit. Asemeni lui Durkheim, Malinowski va fi interesat de„faptele sociale” ale unei culturi, privite ca lucruri. Cultura ca întregva fi explicată ca o armonie a tuturor acestor „lucruri” – obiecte şiinstituţii culturale formate ca răspuns al unor necesităţi umane.Această viziune funcţionalistă va imprima câteva trăsături distinctiveşi decisive asupra metodei etnografice:

a. necesitatea studierii culturii la faţa locului (acolo undefuncţionează „lucrurile”);

b. observarea îndelungată a faptelor culturale ca întreg şiîn senslarg (sociale, economice, politice);

c. acordarea atenţiei, ca relevante, şi faptelor mai puţinspectaculoase (studierea vieţii de zi cu zi);

d. descrierea în amănunt a faptelor observate. Metodologia care se desprinde de aici va fixa, o dată cu opera

lui Malinowski – considerat cu aceasta, fondatorul antropologieimoderne – câteva concepte cheie: munca de teren ( fieldwork ),observaţia participativă ( participant observation), viziunea holistică

asupra culturii, surprinsă prin scrierea uneimonografii.Un alt tip de reguli vor fi teoretizate pornind dinspre un interesteoretico-metodologic al disocierii între ştiinţele naturale explicative(ştiinţele tari) şi ştiinţele sociale interpretative (Wilhelm Dilthey leva numi pe acestea din urmă ştiinţe ale spiritului (Dilthey, 1999)) şio preocupare de elaborare de modele raţionale (care furnizeazăînţelesuri) ale fenomenelor sociale sau psihice. Firesc, acestea vor fi


32

formulate şi ca reguli de interpretare a culturii. De fapt, urmândteoretizările lui Max Weber, din, de asemeni, monumentala Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1920), aceste reguli vor devenicomune tuturor abordărilor de tip etnografic. Este vorba,simplificând, de:

a. aprecierea neutră valoric (wertfrei) a faptelor culturale;

b. empatizarea cu lumea subiecţilor cercetaţi; c. încercarea de a le înţelege semnele, simbolurile, valorile,

instituţiile, în cele din urmă, cultura acestora; d. interpretarea acestor semne etc. şi a motivaţiei (raţiunii)

producerii lor.Metodologia care se va desprinde de aici va fixa, pornind de la

opera lui Weber, de asemenea, câteva concepte cheie ale cercetăriisociale: semnificaţie, comprehensiune, interpretare, raţionalizare,neutralitate axiologică, analiză. Contribuţia lui Max Weber laantropologie va fi apreciată destul de târziu, în anii 1960, o dată cuantropologia interpretativă a lui Cliff ord Geertz.

Metodele etnografice şi mutaţiile perspectiveiantropologice

Există, prin urmare, două tipuri mari de metode etnografice:(1) holistice – care urmăresc cultura ca un întreg, pe linia deschisă şiteoretizată metodologic de teoria funcţionalistă (Malinowski, 1922)şi (2) de adâncime (sau interpretative) – care urmează o abordarecomprehensivă a culturii pe linia deschisă de „sociologia

înţelegătoare” (Max Weber, 1920). Cele două tipuri corespund, dealtfel, în mare, celor două atitudini metodologice ştiinţifice majore:empirismul şi raţionalismul , regăsibile şi sub forma tipurilor deinterogaţii fundamentale ale ştiinţelor socioumane: „ce facoamenii?”, respectiv „ce gândesc oamenii?”.

Propunem o clasificare a metodelor etnografice pe treiniveluri, fiecare nivel cuprinzând câte două metode specifice,


18/204


33

corespunzătoare celor două mari tipuri de mai sus. Un prim nivelimplică contactul direct cu realitatea observată şi se referă îndeosebila culegerea de date. Principalele două metode etnograficesunt aiciobservaţia participativă şi interviul calitativ (intensiv sau semistructurat ). La un alt nivel, al unei abordări indirecte sau maicomplexe (care cuprinde şi interpretarea datelor), putem adăuga

metoda studiului de caz şi analiza documentelor (şi discursurilor).La un nivel mai elaborat, care cuprinde şi scrierea textului etnografic putem menţiona ca majore: metoda monografică şi „metodatextuală”. În aceasta din urmă se vor regăsi noile etnografii: de la„descrierea densă” (Geertz, 1973) la „antr opologia ca şi criticăculturală” (Marcus şi Fischer, 1986) şi de la „etnografia reflexivă”(Geertz, 1988) la „etnografia critică” (Thomas, 1993). Desigur mai pot fi adăugate aici, ca putând fi numite tehnici, metode sau formuleetnografice: notele de teren, jurnalul de teren, istoriile/poveştile deviaţă, etnobiografiile, antropologiile vizuale, alte metode complexe(ancheta), mixte sau alternative etc. – dar acestea sunt încadrabile fieetnografiilor textuale (ca discursuri recuperate sau ca formuleexperimentale), fie sunt formule de reprezentare/de exprimareetnografică integratoare sau subsumabile celor deja expuse.

Un tabel sintetic al metodelor etnografice rezumă aceastăexpunere:

Tabel 1. Metode etnografice (calitative)

metode holistice metode de adâncime

1 culegere de date observaţia participativă interviul calitativ2 (şi) analiză a

datelor

studiul de caz analiza documentelor

3 (şi) redactare monografia etnografică textualizarea etnografică

Este important faptul că principalele obiecte, etape, abordări sau înţelesuri ale etnografiei pot fi urmărite în evoluţia lor şi peaceastă schemă. Aceasta înseamnă că diversele metode au fostadoptate, respectiv, s-au adaptat, în funcţie de interesul ştiinţific al


34

antropologiei la un moment dat sau de preocuparea punctuală pentruun anumit obiect de studiu sau o anumită temă.

Astfel, grupurile primitive, exotice sau ţărăneşti au format„cazuri metodice”, asupra cărora s-au alcătuit monografii,monografii care, o dată realizate au permis antropologiei deplasareainteresului (şi extrapolarea) spre alte grupuri „specifice în alt fel”

(precum marginali, minoritari sau excentrici din cadrul culturiiurbane industrializate occidentale). Sau, înţelegerea culturii drept unsistem de reţele de semnificaţii produse de către membrii culturii a permis „obiectivarea” şi „semnificarea” sa (a culturii) drept textsocial. Mai mult, interpretarea textului social o dată exersată,interesul pentru textul scriptural (jurnalul de călătorie, apoi însuşitextul antropologic clasic) a survenit ca firesc etc. În cele din urmă, putem privi noile teorii etnografice (care se dezvoltă în jurul„textualizării etnografice”) ca aparţinând unei formări şi dezvoltăricoerente a etnografiei ca paradigmă şi metodă.

Nu putem însă vorbi despre „metode” în abstract, ele suntlegate practic de ceea ce numim munca sau experienţa de teren.Experienţa etnografică e unică – s-a comentat în cadrul teoretizărilorclasice din etnografie – în sensul în care obligă observatorul să-şi pună în paranteze sau sub semnul întrebării propriile sale categoriiculturale, să se deschidă relaţionării cu ceilalţi, pentru ca apoi sărestituie ceea ce a înţeles de la aceştia comprehensiunii propriei saleculturi. Dar – au observat teoreticieni mai recenţi – oare faptul căetnograful aparţine unui culturi (de regulă culturii moderneoccidentale), cu valorile şi sistemele sale de interpretare a lumii, nuar putea deveni relevant înţelegerii culturale, dacă devin acestea

obiect al etnografiei? Aceasta aducând cu sine nu numai o schimbarede perspectivă, în senul unei „antropologii a societăţii/culturii proprii” (anthropology at home, ethnologie du soi), ci şi o schimbarede atitudine, în sensul unei etnografii r eflexive critice. Căci, aşa cum s-a mai observat, antropologia, ca studiu al altor culturi, devine odisciplină critică, tocmai în momentul în care „citeşte” propriacultură aşa cum ar citi o altă cultură.


19/204


35

Toate aceste evoluţii bulversează şi fac instabile noţiunicentrale precum, de pildă, cel de „teren etnografic” – la care neoprim în continuare – văzut, o dată cu fixarea metodelor etnografice,drept decisiv pentru antropologia culturală ca ştiinţă modernă.Totodată, aceasta indică necesitatea reevaluării continue aetnografiei şi a teoriei antropologice.

Terenul etnografic şi chestionarea conceptelorantropologice

Roger Berger este unul dintre autorii recenţi care face o astfelde reevaluare a etnografiei, la un secol distanţă de la constituirea saca metodă ştiinţifică şi notează:

Una dintre cele mai durabile – probabil cea mai durabilă – metaforă sau„cuvânt cheie” [...] în antropologia modernă este „fieldwork” – cel pe care

Gravel şi Ridinger în bibliografia lor adnotată despre munca de terenantropologic îl numeşte, cu grijă, „particularitate aparte a antropologiei înculegerea de date”. Într-adevăr, referinţele la „munca de teren” şi „teren” îndiscursul antropologic sunt un lucru atât de obişnuit încât pare dincolo de oricealt comentariu. Mai mult, „munca de teren” este – şi aceasta funcţionează fără ao spune, şi deci trebuie spus – o condiţie sine qua non a antropologiei moderne,o experienţă a unui ritual de iniţiere în tainele disciplinei, şi caracteristicafundamentală care face distincţia între antropologia modernă de forma sa pre-malinowskiană – „antropologia de fotoliu”[...]

1

Apoi îi sunt remarcate imediat mutaţiile conceptului. Seobservă astfel cum în cadrul succesivelor teorii antropologice pe care

redefinirea diverşilor termeni centrali ai acestei discipline le-a propus, şi conceptul – aparent neproblematic – al muncii de teren asuferit reformulări. Aceste continue reevaluări au atras atenţia şiasupra retoricii utilizării sale.

1 Roger A. Berger, “From Text To (Field)Work And Back Again: Theorizing APost(Modern)-Ethnography”, Anthropological Quarterly, 1993, vol. 66, nr. 4.


36

Fieldwork e un termen surprinzător de elastic, deopotrivă aplicabil atât celormai „exotice” locuri de cercetare cât şi celor mai familiare. Într -adevăr,folosirea termenului fieldwork îi convinge atât pe etnografi cât şi pe cititorii deetnografie că asemenea locuri de cercetare, precum, să zicem, o comunitateaparent izolată din aşa-numita Lume a Treia şi un colţ de stradă dintr -un mareoraş occidental sunt de fapt acelaşi lucru („teren”) – sau, în cele din urmă,

obiecte echivalente de studiu. Într-un anumit sens, desigur, această extensie a„terenului” etnografic în toată lumea reprezintă un fel de gest democratic:oricine, nu doar „primitivii” sau culturile „mai puţin dezvoltate” pot fi studiate.Şi pe acest „teren” global, generalizările făcute în privinţa naturii umane pot fifăcute oricând şi oriunde.1

Pentru ca, după acest comentariu care evaluează importanţa„istorică” şi politică a unei metode-concept, autorul să examineze„contextul producerii ştiinţifice” în jurul acestuia, precizânddimensiunea critică pe care etnografierea o deschide.

Aş vrea să arunc o privire în urmă şi să examinez construcţia discursivă a„terenului” – şi încă mai general, a „muncii de teren” – ca parte a unei criticigenerale a ştiinţei ca discurs al adevărului. Această curioasă şi ambivalentăatitudine în ceea ce priveşte „munca de teren” – mai întâi ca ceva secret, apoi caceva stânjenitor, şi, în fine, ca un dialog idealizat (vezi Geertz, 1973, p. 13;Rabinow, 1977, p. 155) – în antropologie (şi de fapt, în cadrul tuturor ştiinţelorumane), o face un domeniu atractiv pentru critica ideologică şi textuală.2

Berger oferă în acest punct exemplul operei lui Edward Said,Orientalism (1979), lucrare reprezentativă pentru discursul critic(post)ideologic (aici postcolonialist). Said identifică un „Orient”complex – adică tocmai potrivit studiului academic, expoziţiilor

muzeale, constituirii birourilor coloniale, diverselor ilustrăriiteoretice ale tezelor antropologice, biologice, lingvistice, rasiale sauistorice despre umanitate şi univers (de pildă, teorii economice şisociologice ale dezvoltării, ale revoluţiei sau ale caracterului naţional

1 Ibidem.2 Ibidem.


20/204


37

sau religios) etc. În acest caz, indică Berger, se substituie „teren” prin „Orient”, iar etnograful se află pus în situaţia de a înţelege untext (despre „Orient”) care preexistă ca şi cunoaştere unui teren fizic(în „Orient”). Critica lui Said „rămâne [astfel] cel mai clar model decritică politică a practicilor culturale hegemonice occidentale”, iar(noii) etnografii îi este dezvăluită o trăsătură esenţială: aceea de

critică culturală. Această teoretizare şi exemplificare prezintă o atitudine, o

relectură şi un comentariu tipic noilor teoretizări în etnografie – pecare vom încerca să le discutăm şi, în parte, să le urmăm noi înşine.Schema sa poate fi expusă succint astfel: pornind de la discutareaunui concept central (precum munca de teren) sau o ideologiecentrală (precum colonialismul ) se determină şi se recupereazădiscursurile culturale care construiesc sensul său; se observă apoifaptul că antropologia poate reface acest concept reconstituind şideconstruind elementele acelei construcţii tocmai întrucât şi acesteasunt „fapte culturale” (deci nu pot fi neglijate ca neinteresândantropologia) şi tocmai întrucât, adesea, discursul antropologic este parte la această construcţie. Aceasta este, într-o formulă sintetică,atitudinea spre care a tins noua antropologie (numită şi textualistă,critică sau „postmodernă”), şi, în orice caz – dincolo de plurisemantismul şi vaguitatea acestei ultime etichete – tipul său propriu de scriere, etnografia. Ce înseamnă însă această etnografie„postmodernă”, care observă faptul că modernitatea (deci şi ştiinţa)devine un obiect al analizei critice, vom urmări după un excurs înînsăşi modalitatea teoretică a etnografiei. Adică în tipurile proprii dedefinire, teorie, argumentaţie şi context al producerii cunoaşterii sale.


38


21/204

2. O istorie „semnificativă” a etnografiei şi a teoriei etnografice

39

2. O istorie „semnificativă” aetnografiei şi a teoriei etnografice

ermenul de etnografie este utilizat pentru prima oară spresfârşitul secolului al XVIII-lea1. Vocabula greacă ethnos afost însă preluată nu doar în sens neutru ca „grup, clasă de

condiţie asemănătoare, breaslă, tagmă”2, ci şi una care aduce cu ea oierarhie, după opoziţia polis (cetate, organizată după modelul legilorunui oraş-stat) – ethnè (societăţi care nu dispuneau de o organizare şio cultură cunoscute). Acest înţeles negativ se regăseşte în tradiţiaecleziastică, care denumeşte totethnè „neamurile, naţiunile, gentiliciisau păgânii în opoziţie cu creştinii”3 şi în tradiţia ştiinţifică postrenascentistă pentru a numi grupuri şi societăţi exotice şitribalea-politice, care „nu pot fi subiect al propriei lor istorii”4 şi care devinobiect al unei ştiinţe a etniilor (etnologia). Această accepţiuneintroduce delimitări care mult timp vor ghida interesul studiuluietnologic şi antropologic (pentru termenul prim), tip: societate fără

1

La 1772, ca şi caracterizare a metodei naturalistului Carl von Linné de tratare aistoriei particulare (cf. Pierre Bonte, M. Izard, Dicţionar de etnologie şiantropologie, 1999, p. 342), respectiv la 1791, ca titlu, într-o lucrare apărută la

Nüremberg, intitulată Ethnographische Bildergallerie (cf. EncyclopædiaUniversalis, 1990, vol. 8).2 cf. Dictionnaire Grec-Français, Hachette, s.v. έθυος .3 cf. Dictionnaire de la langue française, Littré, s.v. ethnique.4 cf. Encyclopædia Universalis, s.v. ethnie.

T


40

istorie/societate cu istorie; societate fără scriere/societatealfabetizată; societate preindustrială/societate industrială; comunitateorganică/societate consensuală etc. Totodată vor introduce şi odistincţie ideologică care fie va valoriza termenul „etnie” în înţelesulde „popor” sau „naţiune”, fie îl va deprecia în înţelesul de „gruptribal” sau „rasă inferioară”. Grupurile etnice vor fi considerate

subiecte conştiente abia la începutul secolului XX1, dar înţelesuldescrier ii lor ştiinţifice (etnografia) va continua mult tip să fie celtipologic sau descriptiv pozitivist-obiectivist.

Abia din partea a doua a secolului XX, conceptul operativ de„etnografie” este problematizat (termenul etnie, nu este oare unconstruct2, iar tradiţiile etniei inventate3?, iar descrierea unui grupetnic, majoritar sau minoritar în statul modern, nu este uncomportament politic?4), respectiv deconstruit (orice grup caretextualizează înţelesuri poate fi considerat că „scrie”, prin urmaretrebuie să vedem dacă nu cumva etnicii nu-şi produc propria„etnografie”5; dar, grupurile urbane occidentale alfabetizate, chiaracademice, şi de ce nu alcătuite din antropologi, nu au şi ele uncomportament „etnic”?6). Această epistemologie o preia discursulantropologic însuşi (cf. Agar, 1988; Clifford, 1988; Fontana, 1994).Etnografia devine reflexivă într -un înţeles dublu: îşi recupereazăcritic definiţiile, practicile şi ideile teoretice şi discursive; şi îşicontextualizează statutul de producătoare de cunoaştere ştiinţifică înasociere cu cultura antropologiei culturale înseşi. Acest efortepistemologic, discursiv şi critic îl va propune chiar ceea am numit

1 De pildă prin Max Weber ( Economy and Society, 1922) care defineşte „grupurile

etnice” ca grupuri umane care fac dovada unei credinţe subiective în ascendenţa lorcomună. 2 Cf. Frederik Barth, Ethnic Groups and Boundaries, 1969.3 Cf. Eric Hobsbawm, Terence Ranger, editori, The Invention of Tradition, 1983.4 Cf. Benedict Anderson, Imagined Communities: Reflections on the Origin andSpread of Nationalism, 1987. 5 Cf. Jacques Derrida, De la grammatologie, 1967.6 Cf. Paul Feyerabend, Against Method , 1975.


22/204


41

noua etnografie. Care sunt definiţiile propriu-zise propuseetnografiei, într-o relectură, vom vedea în continuare.

Fixarea definiţiilor etnografiei

Definiţiile etnografiei au întâmpinat o dificultate suplimentarăîntrucât ele erau preocupate nu numai să numească teoretic unconcept ci şi să îl delimiteze de altele şi să-i fixeze relaţiile cuacestea. Discipline şi paradigme ştiinţifice, emergente la rândul lor,care au influenţat şi contribuit, aşa cum precizam, la disciplinarea antropologiei – precum istoria, arheologia, geografia, sociologia,lingvistica, mitologia sau folcloristica – de-a lungul acesteidiscursivităţi stufoase şi datorită caracterelor şi denumirilor specificeale instituţionalizării disciplinei în cadrul fiecărei şcoli importante(şcoala britanică, şcoala americană, şcoala franceză, şcoala germană, şcolile estice) trebuiau la rându-le definite şi raportate la practicaunei metodologii mai mult sau mai puţin proprii.

Astfel, prescripţiile propuse etnografiei au insistat (i) fieasupra unei perspective operaţionale în cadrul antropologiei, (ii) fiedistingând între diferite tipuri de etnografieri, (iii) fie propunând olistă de teme care au a constituiobiectele şi obiectivele etnografiei şide aici ale antropologiei, (iv) fie referindu-se la experienţa etnografică şi la metodele etnografiei ca tehnici specifice, (v) fie laetnografiere ca etapă a unui proces în trepte care distinge astfelcalitativ etnografia de antropologie sau de etnologie şi antropologie,(vi) fie, în fine, ca metodă care tocmai transgresează aceste distincţii

– de pildă, văzând-o ca metodă şi analiză indisociat – indicând, prinurmare irelevanţa acestor disocieri ca arbitrare etc. Iată câtevadelimitări şi definiţii, începând cu anii ’40, adică după ceantropologia culturală în înţeles modern îşi fixase deja discursul:

Bronislaw Malinowski atrage atenţia că „etnograful trebuie, pentru a observa, să ştie ce anume este pertinent şi fundamental, cuscopul de a elimina ceea ce e accesoriu sau fortuit” (Malinowski,


42

1944); Marcel Mauss distinge între o etnografie extensivă şi oetnografie intensivă, prima constituind din „a observa cât mai mulţioameni posibil într-o arie şi un timp determinate”, iar cea de a douaîn „observarea aprofundată a unui trib, observare cât mai completă posibil, fără a omite nimic” (Mauss, 1947); în timp ce EdmundLeach observă că „întreaga cantitate de date culese pe teren trebuie

cumva să se potrivească şi să aibă coerenţă” (Leach, 1957). Claude Lévi-Strauss vorbeşte în pseudojurnalul său Tropice

triste (1956) despre experienţa de etnograf . Această „experienţă personală” este, după cum vom vedea, centrală în definiţia pe care ova propune ulterior etnografiei:

Chiar în condiţii normale cercetarea de teren este dificilă: trebuie să te scoliînainte de a se face ziuă; să veghezi până ce au adormit toţi băştinaşii şi uneori,să le pândeşti somnul; să încerci să treci neobservat fiind totuşi mereu prezent;să vezi, să reţii, să-ţi însemni totul, să fii de o indiscreţie umilitoare, să cerşeştiinformaţii unui mucos, să fii gata oricând să profiţi de o clipă de bunăvoinţă saude neglijenţă; sau să ştii să-ţi stăpâneşti, zile întregi, curiozitatea şi să stai într -o

expectativă impusă de câte o bruscă schimbare de dispoziţie a tribului.1

Dimensiunea eroică şi retorica romantică a acestei experienţeilustrează perfect argumentaţia critică pe care o sugera Roger Bergermai sus. Însă această experienţă nu este doar o „aventură” dublată de„curiozitate” ci presupune un aspect esenţial: etnograful pe terenînvaţă cultura studiată. Margaret Mead sur prinde această dimesiunea etnografiei:

O mare parte din cunoştinţele despre obiceiurile şi felul de a fi al celor dinSamoa le-am dobândit prin învăţarea lor – atât în ceea ce priveşte eticheta,

dansul, recitarea unei fa’alupenga, expresiile de curtoazie sau meşterirea unorartefacte […] Am simţit că era necesar să fac anumite lucruri… pe care o fatădin Samoa trebuia să le facă.2

1 Claude Lévi-Strauss, Tropice triste, 1956, p. 391.2 Margaret Mead, Social Organizaton of Manu’a, 1969 (1930), p. xix (apud DeWalt & DeWalt, 2002, p. 6).


23/204


43

Aceste lucruri nu sunt însă atât de simple, căci participarea şiînvăţarea într -o altă cultură nu sunt nişte comportamente mecanice,sau care apar pentru etnograf drept formule evidente ale cunoaşterii. Acesta se află acolo (pe teren) într -o lume străină (şi uneori ostilă),rupt de conceptele şi cadrul instituţional şi ajunge să-şi pună, firesc,

întrebări despre relevanţa lucrurilor pe care le află şi face, şi în celedin urmă despre relevanţa întregii sale activităţi. Lévi-Strauss, încontinuare:

Practicând această meserie cercetătorul se frământă: şi-a părăsit mediul, prietenii, obiceiurile, a cheltuit sume şi eforturi considerabile, şi-a compromissănătatea, şi toate acestea pentru ce? [...] Şi mai ales, te întrebi ce cauţi pe acelemeleaguri? Sperând ce? În ce scop? Şi, în fond, ce este o cercetare etnografică?Exercitarea normală a unei profesiuni, ca oricare alta, în care însă îţi ai biroulsau laboratorul la câteva mii de kilometri de casă? Sau rezultatul unei hotărârimai categorice care implică punerea sub semn de întrebare a însuşi sistemuluiîn care te-ai născut şi crescut? 1

După aceste interogaţii atât de caracteristice unei ştiinţecare seformează (dar care anticipă deja apetenţele sale reflexiv-critice)Lévi-Strauss avea să fixeze o definiţie a etnografiei care, pentru unsegment semnificativ al teoriei antropologice avea să devină definiţiacanonică, şi în anumite arii să fie încă operabilă. Într -un studiuintitulat „Locul antropologiei în cadrul ştiinţelor sociale şi probleme puse de predarea ei” (1954) antropologul francez scrie:

Ea [etnografia] corespunde primelor stadii ale cercetării: observaţie şi descriere,muncă de teren ( field-work ). O monografie referitoare la un grup destul de

restrâns pentru ca autorul să fi putut strânge cea mai mare parte a informaţieisale datorită unei experienţe personale, constituie tipul însuşi al studiuluietnografic. Vom adăuga numai că etnografia înglobează de asemenea metodeleşi tehnicile care se referă la munca de teren, la clasificarea, la descrierea şi laanaliza fenomenelor culturale particulare (fie că este vorba de arme, unelte,

1 Claude Lévi-Strauss, op. cit., pp. 391-392.


44

credinţe sau de instituţii). [...] [E]tnologia reprezentând un prim pas spre sinteză[iar] [...] [A]ntropologia vizând o cunoaştere globală a omului [...]1

Pentru Julio Caro Baroja însă, distincţia etnografie/etnologiesau etnografie/antropologie nu are relevanţă, acesta arătându-sesceptic în ceea ce priveşte definiţia strictă a acestor termeni. Mai

mult „semnificaţiile vagi ale acestor cuvinte, departe de a fi uninconvenient, e un avantaj. S-a pretins că etnologia desemneazăştiinţa care tratează şi cercetează populaţiile comparativ, iaretnografia ştiinţa care efectuează descrierea. Cred că asemeneadistincţii au puţină valoare în domeniul investigaţiilor”2. PentruRadcliffe-Brown, mai empiric, important este caracterul direct alobservaţiei: „Termenul etnografie se aplică la ceea ce e în modspecific o modalitate de anchetă idiografică, al cărei scop constă în aface cunoscut într-o manieră acceptabilă viaţa socială a anumitor popoare. Etnografia diferă de istorie prin ceea ce etnograful ia lacunoştinţă prin contact direct cu subiectul descris şi nu după surse

scrise.”3

Definiţia se blochează în anii ’60 la acest înţeles în mediuldisciplinar francez (cf. Jean Cazneuve, 1967: „Numim etnografiedescrierea minuţioasă a unor grupuri sociale, în particular triburi primitive. Aceasta tinde să prezinte monografii, cadre cât maicomplete a tot ceea ce priveşte o mică colectivitate uşor izolabilă. Eafurnizează astfel documentele şi materialele de bază asupra cărora seexercită reflexia etnologului, care le utilizează într -un modcomparatist căutând o sinteză”4 – care nu aduce nimic nou faţă dedefiniţia fixată de Lévi-Strauss), pentru ca în mediul academicamerican să tindă spre o mutaţie decisivă: etnografia devine o

1 Claude Lévi-Strauss, Antropologia structurală, 1957 (ed. rom. 1978, pp.428-429).2 Julio Caro Baroja, Los Vascos. Etnolgía, 1949.3 Alfred R. Radcliffe-Brown, Structure and Function in Primitive Society, 1952(ed. rom.. 2000).4 Jean Cazeneuve, L’ethnologie, 1967.


24/204


45

„descriere densă” (Clifford Geertz, 19731), care nu este doar oculegere de date ci şi o textualizare şi interpretare a lor:

[A] face etnografie este actul de a înţelege că putem cuprinde ceea ce analizaantropologică adună ca o formă de cunoaştere. Aceasta, trebuie spus imediat,nu este o chestiune de metodă. Dintr -un anumit punct de vedere, acela alcărţilor, a face etnografie este a stabili un raport, a selecta informatori, atranscrie texte, a face genealogii, a cartografia terenuri, a ţine un jurnal şi aşamai departe. Dar nu ne putem rezuma la aceste lucruri, tehnici şi proceduri luatede-a gata, dacă vrem să definim această activitate. Ceea ce defineşte etnografiaeste un fel aparte de efort intelectual pe care îl presupune: o activitate elaboratăde – pentru a prelua expresia lui Gilbert Ryle – ”descriere densă” [...] Cu excepţia momentelor (obligatorii fireşte) în care are de urmat automatismeleculegerii de date, etnograful este confruntat de fapt cu o multitudine de structuriconceptuale complexe, multe dintre ele suprapuse sau întreţesute unele în altele,care sunt concomitent stranii, incoerente şi neclare, şi pe care trebuie să leordoneze cumva, nai întâi pentru a le înţelege şi apoi pentru a le explicita. Şiacest lucru este adevărat şi la cel mai umil, sau pământesc sau clasic nivel alactivităţii muncii de teren: intervievarea informatorilor, observarea ritualurilor,culegerea termenilor de rudenie, trasarea liniilor de proprietate, inventariereagospodăriilor…2

Ceea ce deschide această definiţie, şi în genere, teoriainterpretativistă propusă de Clifford Geertz, vom discuta detaliat însecţiunea următoare. Să reţinem preliminar că, o dată cu acestmoment, antropologia devine o disciplină hermeneutică care va fimai puţin interesată de clasificări cât de interpretări. Ea va repuneastfe

serban văetiși noile_teorii_etnografice_si_conceptul_de

Documents