Sensul conotativ si sensul denotativ (elemente verbale ale comunicarii)

Sensul cuvintelor în context.   Sensul denotativ şi sensul conotativ   I. Sens denotativ   definiţie: Sens fundamental al cuvintelor, relativ  stabil, pentru toţi vorbitorii.

Sensul denotativ reuneşte  elementele semantice non-subiective, identificabile în afară de  context. Denotaţia reprezintă clasa tuturor referenţilor posibili (masa: „obiect  cu patru picioare, cu o suprafaţă plană, cu o anumită destinaţie").

II. Sens conotativ   Reprezintă sensurile secundare şi figurate ale semnificatului unui cuvânt. Toate tipurile de conotaţii au în comun faptul că se delimitează de denotaţie şi depind de context.   Câteva tipuri de conotaţii:   1)      sensuri reprezentând diferite atribute, cărora li se acordă o  importantă mai mare. Faţă de denotaţia cuvântului leu „animal de un  anumit tip, cu anumite caracteristici", se detaşează atributul  „caracteristici excepţionale" („curaj, nobleţe, putere"): „Ion se  luptă ca un leu"   2)     sensuri asociate emotiv sau afectiv denotaţiei:  „doliu" pentru culoarea neagră;„tinereţe, putere" pentru  culoarea verde.   3)      sensuri secundare fixate în contexte lingvistice: „ora mesei" sau  „am luat masa în oraş", (pentru că pe masă se mănâncă, se ajunge la  sensul „mâncare").   4)      valori afective, condiţionate social: bou „prost"; nevăzător „orb";   5)      valori evaluative asociate unor cuvinte, indicate de dicţionar:  livresc -> pentru a sucomba; peiorativ -> pentru a crăpa; 6)      unele dintre cele mai frecvente conotaţii sunt sensurile  figurate, la care se ajunge prin metaforă (murmură apa) sau prin  metonimie (bea un pahar).