3. Noţiunile de bază ale semanticii

3.0. Orice cuvânt din limbă are un anumit mod de organizare, posedă o anumită formă şi un anumit conţinut. Din aceste considerente, cuvântul este definit în calitate de unitate biplană, constituită din formă (semnificant) și conținut (semnificat). În planul formei este vorba de organizarea fonematică şi morfematică (latura materială). Din punctul de vedere al structurii fonematice cuvântul poate fi descompus în elemente de expresie subordonate - foneme, iar din punct de vedere morfematic e alcătuit dintr-un ansamblu de morfeme. Un element central al cuvântului este rădăcina, dar şi alte unităţi ce poartă o semnificaţie lexicală sau gramaticală - afixele. În planul conţinutului, e vorba de sens sau valoarea semantică a cuvântului (latura ideală). F. de Saussure a introdus termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvântului: semnificant pentru latura materială şi semnificat pentru latura ideală. Semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale.

3.0.1. Conceptele fundamentale în delimitarea planului conținutului unui cuvânt sunt: sensul şi semnificaţia. Sensul este partea ideală a unităților de limbă (morfeme, cuvinte şi propoziţi). Prin sens se înţelege şi modul în care cuvântul semnifică. Semnificaţia exprimă relaţia dintre cuvinte şi lumea existentă Semnificaţia și sensul sunt consideraţi termeni (cvasi)sinonimi utilizaţi pentru desemnarea procesului de asociere a obiectului, fiinţei, noţiunii unui semn susceptibil să-l evoce. Distincţia dintre aceşti termeni constă în faptul că semnificaţia se realizează în şi prin context, deci e condiţionată de procesul comunicării şi se plasează între semantică şi pragmatică, iar sensul este un ansamblu de unităţi semnificative (seme) ce există şi independent de context. Din punct de vedere al structurii, termenul semnificaţie, spre deosebire de sens este motivat. Sufixul semn (-ifica) înseamnă a face ceva, în cazul nostru o secvenţă sonoră, să devină semn, adică să aibă sens. O legătură directă între o secvenţă sonoră şi un sens dat nu există. Această legătură este arbitrară la cuvintele nederivate, o relaţie motivată poate fi la cuvintele derivate, la cele onomatopeice.

Totodată, cuvântul are un caracter convenţional în situația ăn care este vorba de sensurile utilizate într-o limbă, la un moment dat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt semnificatul referenţial şi semnificatul categorial. Deseori lexemul este utilizat în calitate de sinonim absolut al termenului cuvânt. Diferenţa între lexem şi cuvânt constă în faptul că primul corespunde elementului lexical polisemantic dezambiguizat. Astfel, un cuvânt poate fi polisemantic, iar un lexem nu, din care motiv un cuvânt polisemantic se redă prin atâtea lexeme câte sensuri are.

3.0.2. În lingvistică modernă, pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se mai utilizează termenii lexem (cuvânt), semantem (ansamblu de sememe), semem (sens). Structura semantică a lexemului este constituită dintr-un ansamblu de sensuri care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Structura semantică este caracteristică pentru toate nivelurile bilaterale ale limbii: lexematic, morfematic, derivaţional, gramatical. Unitatea de bază a structurii semantice este semantemul – o unitate abstractă, care înglobează un şir de sensuri concrete şi exprimă cele mai generale trăsături ale lor. Semantemul reprezintă partea ideală a unui cuvânt polisemantic. În procesul de comunicare semantemul are funcţie distinctivă şi se realizează prin sememe. Sememul este unul dintre sensurile cuvântului, adică exprimă tipul de sens dat în concordanţă cu situaţia concretă de comunicare. Altfel spus, în lingvistica actuală, semnatemul (structura semantică a cuvântului polisemantic) este constituit dintr-un ansamblu de semem (sensuri) care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Sememul este alcătuit din seme sau trăsături diferenţiale semantice, elemente semantice minimale, ireductibile semantic, stabilite pe baza opoziţiilor distinctive, care diferenţiază un semem de altul. Semele ordonate într-un anumit fel formează sensul cuvântului. Cu cât un sens este mai concret, cu atât mai multe seme conţine. Şi invers, cu cât sensul este mai abstract, cu atât mai puţine seme are. Ansamblul

de seme care formează sensul cuvântului are o existenţă virtuală, capabilă să se actualizeze în contexte adecvate. Cercetările arată că într-un anumit context sau poziţie din ansamblul de seme ale unui cuvânt se realizează doar o parte, iar celelalte rămân latente, realizându-se în alte contexte. Prin această virtualitate a ei, trăsătura diferenţială semantică poate fi definită ca o posibilitate de ocurenţă într-un context sau într-o serie de contexte date.

În fine, este necesar să reținem că semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. În lingvistică pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se utilizează termenii semantem (ansamblu de sememe), semem (sens) şi lexem (cuvânt).

Aşadar, semele sunt nişte mărci ale structurii semantice şi numărul lor este finit. Din seria de seme identificabile, putem menţiona următoarele tipuri:material/nonmaterial; concret/abstract; animat/inanimat; real/fantastic; dinamic/static; uman/nonuman; calitate/noncalitate; feminin /masculin; acţiune/stare; acţiune/devenire; acţiune/relaţie; obiect/subiect; identitate/nonidentitate; finalitate/nonfinalitate; cauzalitate/noncauzalitate; temporalitate/nontemporalitate; intenţionalitate/neintenţionalitate etc.

Această gamă de seme sau mărci semantice caracterizează diverse aspecte ale sememelor, cum ar fi cel denotativ (sensul referenţial, relaţia dintre semnificat şi denotat), cel noţional sau categorial (sensul conceptual – imaginea reală a denotatului în conştiinţa vorbitorilor); cel sintactic sau structural care exprimă relaţiile dintre sememe pe axa paradigmatică şi sintagmatică şi cel pragmatic sau situativ care indică atitudinea vorbitorului faţă de denotat.

Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt primele două, adică semnificatul denotativ sau referenţial şi semnificatul categorial. Așadar, sememul este alcătuit dintr-un ansamblu de seme (trăsături semantice diferenţiale) care redă semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. Prin seme se stabilesc diferenţele dintre sensurile cuvintelor şi li se atribuie un caracter distinctiv. Deci, semul se defineşte drept componentul sensului lexical al cuvântului. La cuvintele polisemantice, fiecare din sensurile lui constituie un semem.Fiecare sens al unui cuvânt polisemantic e considerat lexem independent. Semul şi sememul ţin de metalimbajul semantic, lexemul şi cuvântul aparţin unei limbi naturale date. Sarcina lexicologiei şi gramaticii este descrierea cuvântului în raport cu conţinutul, iar sarcina foneticii e caracterizarea cuvântului sub aspectul formei, inclusiv fenomenele sonore – accentul şi intonaţia.

3.1. Definiţia sensului cuvântului3.1.0. La definirea sensului cuvântului se iau în considerare, pe de o parte, importanţa

sensurilor în comunicare, faptul că acestea se află în anume relaţii cu obiectele, fenomenele, procesele, însuşirile etc. ce există în realitate, pe de altă parte, natura acestora, modul lor de apariţie. Din cele mai vechi timpuri până în prezent, problema sensului cuvântului, al raportului dintre acesta şi designatum (obiectul desemnat) i-a preocupat pe filosofi, psihologi, lingvişti etc. S-a susţinut ideea unei înţelegeri între vorbitori referitor la folosirea în comun a unori denumiri şi se considera că la baza cuvintelor stă natura lucrurilor percepute de oameni, însuşirile obiectelor denumite. Astăzi, nu e acceptată această idee, iar limba este percepută ca un sistem natural de semne ce nu se bazează pe convenţii. Câştigă teren ideea că sensul oricărui cuvânt se defineşte prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii, astfel sensul reprezintă funcţia unui element, cu referire la sistemul din care face parte.

3.1.1. Semasiologia are drept obiect de studiu planul de conţinut al unităţilor lexicale, adică semnificatul, deşi planul expresiei, forma cuvântului (semnificantul) este în permanenţă prezentă în conştiinţa cercetătorului ca suport material al laturii ideale a limbii. În istoria lingvisticii savanţii nu rareori se limitau doar la studierea laturii formale a limbii, o atare situaţie fiind

condiţionată de faptul că „limba întotdeauna a constituit obiectul de studiu al unei serii întregi de ştiinţe, incluzând mai întâi filosofia, lingvistica, psihologia еtс. Studierea separată a limbii de diverse ştiinţe a creat, spre regret, iluzia cum că lingvisticii îi revine numai studierea organizării formale a limbii. Însă astfel de poziţii extreme demonstrau cu promptitudine inconsistenţa lor metodologică şi lingvistica revenea întotdeauna la obiectul ei autentic – limba cu multitudinea ei de forme şi de valori semantice” (Kолшанский, 1976, 6). La etapa actuală, chiar şi adepţii lingvisticii descriptive, limitându-se la studierea relaţiilor formale pure dintre unităţile de limbă, sunt forţaţi de realitatea concretă să apeleze la latura semantică a unităţilor de limbă, căutând să includă sensul în forma semnului verbal.

3.1.2. Se ştie, că lingvistica se ocupă de studierea ştiinţifică a limbajului uman, interpretându-l drept un sistem de semnificaţi, semnificanţi şi funcţii sintactice. Orientarea „antisemantică şi antisintactică” a lingvisticii din sec. al XIX-lea (de Mauro, 91) reclama o analiză pur formală a limbilor, cu toate că este imposibil a vorbi de foneme, de logoforme, fără a se recurge la sensul cuvintelor, întrucât „interesul pentru latura funcţionării semantice şi sintactice a unei limbi poate fi redus la minimum, dar nu se poate face abstracţie de această latură în mod real şi total” (de Mauro, 91). Tocmai acesta este motivul constituirii relativ tardive a semasiologiei ca disciplină autonomă, unica care oferă posibilitatea cercetării multilaterale a sensului lexical.

Lingvistica presaussureană excludea, aşadar, analiza sensului din preocupările cercetătorilor, dat fiind că acesta era definit numai din punct de vedere referenţial (denotativ), ceea ce crea impresia că sensul nu aparţine domeniului de investigaţie al lingvisticii. Această contradicţie a lingvisticii tradiţionale a fost soluţionată cu succes de F. de Saussure. Pornind de la faptul că limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari, unde valoarea unuia nu rezultă decât din prezenţa simultană a altora, s-a ajuns la concluzia că în limbă nu există idei date dinainte, după cum nu există nici imagini acustice, ci numai valori emanând din sistem. Sau altfel spus, în limbă, concepută din perspectiva lingvisticii sincronice ca sistem, nu există decât diferenţe, fără termeni pozitivi: limba nu comportă nici idei, nici sunete care ar preexista sistemului limbii, ci numai diferenţe conceptuale şi fonice, ieşite din acest sistem. Întrucât semnul verbal se constituie prin unirea arbitrară a unui semnificant cu un semnificat, valoarea unui anumit semn verbal poate fi stabilită numai în opoziţie cu valorile altor semne verbale.

Aşadar, F. de Saussure, fiind conştient de natura referenţială a sensului cuvântului, defineşte sensul în termeni de limbă, ca un rezultat al opoziţiilor existente în interiorul sistemului limbii, fundamentând în felul acesta necesitatea teoretică şi practică a studierii sensului în lingvistică.

Așa cum s-a constatat anterior, limba este interpretată ca un sistem de comunicare compus din semnificat şi din semnificant. În acest context apare necesitatea de a identifica natura relaţiei în care se regăsesc acestle două componente. Una dintre cele mai pertinente viziuni în problema sensului, adoptată de semantica modernă, este cea stabilită la începutul secolului XX de Ferdinand de Saussure1. După el, semnul lingvistic este reunirea solidară şi arbitrară a imaginii obiectului numit, căruia el i-a spus signifié (şi după el i s-a mai spus designatul, denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului, căruia el i-a spus signifiant (semnificantul, designantul). Stricto senso, acestia ar fi o imagine şi un concept unite de o legatură psihologică asociativă. De obicei, ideea lui Saussure este redată grafic printr-o elipsă împărţită orizontal în doua: o parte închipuie semnificatul (signifié), cealalta semnificantul (signifiant).

3.1.5. Sensul lexical reprezintă ansamblul trăsăturilor esenţiale, generale pe care vorbitorii le atribuie unui cuvânt. Sensul cuvintelor este definit în dicţionarele explicative. Astfel, în raport cu capacitatea de a poseda sau nu semnificaţie lexicală, cuvintele se numesc semnificative şi nesemnificative. În clasa cuvintelor semnificative intră: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, iar articolul, prepoziţia, conjuncţia,particula constituie clasa cuvintelor nesemnificative. Unele cuvinte semnificative uneori îşi pot pierde sensul lexical, de exemplu, verbele auxiliare. Acest fenomen se numeşte desemantizare. Sensul lexical şi

gramatical sunt sensurile de bază ale cuvântului semnificativ. Sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei.

Sensul fiind o reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale unei categorii de obiecte, fenomene, însuşiri etc., are la bază o noţiune. Se poate afirma că sensul este ceea ce numeşte, denumeşte, desemnează, denotă un cuvânt dat într-o limbă dată. Un cuvânt poate reflecta ansamblul de trăsături specifice unui obiect desemnat, astfel trimite la o clasă întreagă de obiecte, dar, în acelaşi timp, şi esenţa unui anumit referent din clasa dată. Totodată sensul unui cuvânt se poate defini prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii, în cadrul unui câmp lexico-semantic, unde fiecare sens este element component al acestui câmp. Sensul unor cuvinte este de natură noţională (cuvintele onomatopeice), care exprimă ideea unei colectivităţi despre sunetul respectiv, dar poate fi şi de natură logică (la relaţiile dintre cuvinte), în cazul prepoziţiilor, conjuncţiilor. La substantivele proprii, sensul are funcţie de identificare, pentru a deosebi, de exemplu, un oarecare individ de altul. Referitor la importanţa sensului, în limbă există cuvinte cu o structură semantică simplă (un sens principal şi mai multe sensuri secundare) şi cuvinte cu o structură semantică complexă (mai multe sensuri principale şi alte sensuri secundare). Unele cuvinte se întrebuinţează în anumite domenii cu sensuri speciale, rare, alte cuvinte au sensuri ce se utilizează frecvent.

3.1.6. Din enumerarea succintă a definiţiilor sensului lexical, distingem două categorii de definiţii: 1) mentaliste, care interpretează sensul lexical în calitate de realitate intelectuală, psihica şi 2) relaţionale, care interpretează sensul cuvântului drept relaţie dintre complexul sonor şi clasa de obiecte desemnate de complexul material dat sau dintre diferite sensuri pe axa paradigmatică şi sintagmatică, toate acestea fiind, în principiu, definiţii de natură logică, filosofică sau psihologică.

Pentru toate concepţiile cu privire la definirea sensului lexical este comun faptul că sensul este interpretat drept un element al procesului dialectic complex de reflectare a lumii exterioare în conştiinţa omului. În baza acestui fapt sensul cuvântului este definit ca o imagine gеneralizantă a realităţii obiective reflectate în conştiinţa omului, această imagine fiind legată cu un anumit semnificant printr-o relaţie determinată istoriceşte şi socialmente (Brecle; Rosseti). În acest caz, problema sensului lexical se pune exclusiv din perspectiva funcţiilor cognitiv-nominative şi comunicative ale limbii, întrucât semnificaţia se constituie cu preponderenţă în procesul de cunoaştere a lumii, chiar şi atunci când cunoaşterea este asistată de afectul, sentimentele omului. În procesul de cunoaştere a lumii, omul reduce informaţia despre lume la o cantitate finită de trăsături, dat fiind că memoria umană este incapabilă să reţină toată informaţia despre obiecte şi fenomene, până în cele mai mici amănunte, de aceea în memorie se depozitează numai trăsăturile diferenţiale ale segmentului din realitate, ce urmează a fi reflectat în conştiinţă. Astfel, în conştiinţă nu are loc reflectarea tuturor caracteristicilor unei clase de denotaţi, ci numai a trăsăturilor esenţiale ale acestora, care pot fi asociate cu imaginea acustică chiar şi în lipsa denotatului. Din această perspectivă sensul cuvântului este imaginea conceptuală a obiectelor reflectate în conştiinţa omului. Ca urmare a procesului cognitiv în conştiinţă se formează o imagine tipizată, generalizantă a unei anumite clase de obiecte, care include trăsăturile distinctive ale clasei date de obiecte. Cu alte cuvinte, sensul, ca şi denumirea, nu este decât un semn distinctiv, un indiciu inerent, obligatoriu al denotatului, pe care vorbitorii unei limbi concrete îl fac reprezentant general, abstract şi tipizat al obiectului, pentru a-l reprezenta în totalitatea sa.

Paralel cu formarea imaginii tipizate şi invariante ca urmare a reflectării obiectelor şi fenomenelor din realitatea obiectivă, are loc determinarea complexului sonor pentru a desemna conceptul dat, căci numai în rezultatul unirii imaginii conceptuale tipizate şi invariante a clasei date de obiecte şi a complexului sonor corespunzător ia naştere cuvântul, unitate lexicală bilaterală.

În baza celor menţionate, din punct de vedere denotativ, sensul cuvântului poate fi definit drept un ansamblu de trăsături distinctive ale unui anumit segment din realitatea obiectivă, reflectat în conştiinţa umană în calitate da imagine tipizată şi asociat cu un anumit complex sonor. Definiţia în cauză este în principiu bazată pe gnoseologie şi, deşi se bazează pe descrierea

componentelor distinctive ale denotaţilor, nu este elaborată în termeni lingvisitici şi din perspeciva ştiinţei despre limbă, ci, mai curând, din perspectivă filosofică a gnoseologiei.

3.4. Invarianta şi varianta semantică

3.4.0. Unităţile lexicale au caracter bidimensional, semnificantul şi semnificatul constituind un tot indisolubil. Forma şi conţinutul evoluţionează în conformitate cu legile lor specifice; forma – după legile fonetice şi morfologice, iar conţinutul – după legile semanticii. În virtutea acestui fapt problema identificării invariantelor şi variantelor se referă nu numai la unităţile biplane ale limbii, întrucât ea „poate fi pusă separat pentru planul expresiei şi pentru planul conţinutului”, susține V. Solnțev.

Punând la bază opoziţia virtual / actual, distingem pentru nivelul lexical al limbii trei tipuri de unităţi invariante şi variante: 1) invariante şi variante pentru planul de expresie, adică s o n e m e şi a l o s o n e (deși V. Solnţev foloseşte termenii în cauză pentru a desemna invariantele şi variantele morfemelor, aici termenii daţi se folosesc pentru a denumi invarianta şi varianta planului de expresie al unităţilor lexicale), 2) invariante şi variante pentru planul de conţinut, adică s e m e m e şi a l o s e m e m e şi 3) invariante şi variante pentru planul de expresie şi pentru cel de conţinut concomitent (pentru unităţile biplane), adică l e x e m e şi l e x e .

Or, izomorfismul, dintre unităţile planului de expresie şi cele ale planului de conţinut nu este perfect, întrucât categoriile reflexive nu pot varia aşa, cum variază obiectele materiale. Datorită acestui fapt între invariantele formei şi cele ale conţinutului atestăm o interdependenţă relativă, dar nu absolută, de aceea pare a fi categorică afirmaţia lui V. Solnțev, bconform căruia „orice modificare a formei semiotice (– a sonorităţii), adică a sonemelor sau a nomemelor, determină în mod potenţial apariţia unor sensuri noi”, dat fiind că limitele variabilităţii unităţilor din planul expresiei sunt impuse de conţinutul invariant şi de pragul admisibil al varierii formei. Astfel sunetul e, de exemplu, din cuvântul meri se actualizează într-o cantitate practic incalculabilă de variante şi, totuşi, acest sunet nu poate avea apertură maximală sau minimală, deoarece, în acest caz, vor apărea unităţi lexicale noi: mari (în cazul aperturii maximale) şi mici (în cazul aperturii minimale).

Dacă majoritatea cercetătorilor recunoaşte existenţa obiectivă a invariantelor şi variantelor pentru planul expresiei, nu putem spune acelaşi lucru despre delimitarea invariantelor şi variantelor pentru planul conţinutului. Luându-se ca punct de plecare caracterul material al invariantelor şi variantelor din planul expresiei, se declară că evidenţierea invariantelor şi variantelor în planul conţinutului „este posibilă numai prin abstracţie” (Solnțev). Atât unităţile planului de expresie, cât şi cele ale planului de conţinut sunt entităţi abstracte, obiecte conceptuale, constructe, în virtutea faptului că existenţa formei limbii fără un conţinut corespunzător este o absurditate tot atât de mare, ca şi existenţa conţinutului fără forma respectivă, întrucât cuvântul, ca şi semnul în genere, nu poate fi unidimensional, fără a înceta să fie semn. Prin urmare, singura unitate, existentă obiectiv, este unitatea bidimensională, la nivelul lexical fiind reprezentată de l e x e m.

3.4.1. Unii lingvişti definesc sensul cuvântului, pornind de la totalitatea utilizării unităţii respective cu sensul dat (de Mauro; Zveghințev; Nida). O atare stare de lucruri este determinată, conform opiniei lui V. Vinogradov, de lipsa „unei interpretări explicite a diverselor tipuri de sensuri şi a utilizărilor cuvintelor” şi de confundarea „sensului cuvântului şi a utilizării lui funcţionale în calitate de nume convenţional al unui lucru”. Asemenea definire a sensului lexical este condiţionată de supraestimarea factorului individual şi de interpretarea unilaterală a corelaţiei dintre sensul virtual (unitate de limbă) şi cel actual (unitate de vorbire), dintre sememele generale şi cele individuale, dintre invarianta sememului şi varianta lui. Mai mult, admiţând numai existenţa actuală a sememului, negăm existenţa lui virtuală, în afara contextului, adică în limbă, ceea ce este inadmisibil, întrucât exclude posibilitatea folosirii unităţilor lexicale în calitate de semne verbale şi contestă funcţia primordială a limbii, cea comunicativă.

Opoziţia virtual / actual, implicit sau explicit, este recunoscută de mai mulţi lingvişti, concepând virtualul drept o proprietate permanentă şi imanentă, cu caracter invariant a unei anumite unităţi de limbă, iar actualul drept realizare în vorbire, determinată de uz, a virtualului (Bidu și Miţu; Courtés; Duchaček; Greimas; Guiraud; Tuţescu; Ullmann etc.).

3.4.2. Pentru a desemna unitatea invariantă a planului de conţinut, a fost propusă sintagma terminologică „variantă lexico-semantică” (Zveghințev), termin inadecvat, întrucât, susține Solnțev, diferite sensuri ale unuia şi aceluiaşi cuvânt nu variază între ele, ci se concentrează într-un cuvânt, fiind reflectări ale diferitelor clase de obiecte”.

Având în vedere faptul că actul comunicativ este realizabil numai în virtutia existenţei în limbă a unităţilor reproductibile, invariante, definim i n v a r i a n t a s e m a n t i c a drept totalitate de seme obligatorii şi permanente din structura semică a elementului, iar v a r i a n t a s e m a n t i c ă drept actualizare, manifestare în vorbire a invariantei semantice, adică a sememului cu diverse modificări posibile în componenţa semică a acestuia. Prin urmare, invarianta semanică este identificată cu sememul, iar varianta sementică cu alosememul.

Invarianta semantică, ca şi orice invariantă din sistemul limbii „se manifestă în variantele sale ca şi generalul în particular… Invarianta şi varianta semantică sunt caracteristici diferite ale unora şi aceloraşi obiecte: din punctul de vedere al proprietăţilor lor generale şi din punctul de vedere al proprietăţilor lor individuale” (Solnțev). L. Hyelmslev interpreta invarianta în calitate de esenţă, iar varianta – în calitate de modele concrete ale acestei esenţe, adică invarianta semantică, ca şi celelalte invariante, nu poate exista în stare pură, ea este lipsită de existenţă materială şi aparţine limbii, sistemului ei, în timp ce variantele sunt realizări materiale ale unităţilor de limbă în vorbire.

3.4.3. Determinarea invariantei / variantei semantice este justificată nu numai de necesitatea delimitării unor entităţi eterogene, dar şi de izomorfismul cu planul expresiei, deşi pentru planul expresiei invariante sunt proprietăţile generale ale substanţei sonore a limbii, dar variante – parametrii acustici ai sunetelor realizate în vorbire, în timp ce pentru planul conţinutului invariantele sunt proprietăţile generale ale unităţilor, reflectate în conştiinţa noastră, dar variante – actualizarea concretă, realizarea în vorbire a sememului. Fiecare utilizare a lexemului în vorbire reclamă anumite varieri în planul conţinutului, survenite ca urmare a deosebirilor din nivelul cultural, profesional şi de studii al posesorilor limbii date, precum şi cele dictate de necesităţile concrete ale actului comunicativ.

3.4.4. Aşadar, cantitatea incalculabilă a actualizărilor sememelor în vorbire se reduce în limbă la un număr finit de invariante semantice. În baza celor afirmate conchidem că invarianta semantică (– sememul) aparţine sistemului limbii, adică este entitate de limbă, şi coincide, în principiu, cu definiţiile lexicografice din dicţionarele explicative, în măsura în care acestia reflectă obiectiv realitatea din limbă, în timp ce varianta semantică (– alosememul) este o manifestare concretă a entităţii invariante, adică este un fapt de vorbire, de aceea în acest

În concluzie ţinem să relatăm că delimitarea invariantei şi variantei semantice are o importanţă deosebită pentru lingvistică, întrucât mecanismul funcţionării limbii rezidă în jocul permanent al virtualului şi al actualului (Ullmann), adică datorită transpoziţiilor permanente ale virtualului în actual şi invers. Prin urmare, importanţa delimitării invariantei şi variantei semantice este indiscutabilă, căci a vorbi „despre semn şi sens … in abstracto, fără a lua în considerare interpretarea virtuală, modificările informaţiei şi efectele lor este, strict vorbind, inutil” (Rey).

Distincţia dintre invarianta şi varianta semantică continuă, în principiu, tradiţia saussureană referitoare la existenţa semnelor în sistemul limbii şi în vorbire.

3.5. Denotație și conotație

3.5.0. Este un lucru general acceptat că obiectul denumit şi corpul fonetic prin care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor, între corpul fonetic în calitate de realitate fizica şi obiect în aceeaşi calitate fiind un raport uzual, de deprindere socială consacrată istoric.

Și ca urmare denotaţia sau denotarea, desemnarea sau denumirea segmentelor din realitate este actul prin care unui obiect (lucru, eveniment, fenomen, fiinţă, acţiune, idee) i se atribuie un nume. Numele nu se atribuie în mod deliberat, ci numai în situația în care obiectele sunt necesare omului, din care considerente oamenii sunt puși în situația de a le numi, iar acest lucru se produce în virtutea faptului că obiectele (lucrurile, evenimente, însuşirile etc.) acţionează asupra oamenilor în cele mai variate moduri, în funcție de gradul de cultură şi de civilizaţie a unei comunităţi lingvistice. În această ordine de idei, F.R Palmer susține în lucrarea sa „ Semantics” că „deseori, cuvintele dintr-o limba nu reflectă atât realitatea înconjurătoare, cât interesele oamenilor care o vorbesc”, ilustrând această afirmație prin faptul că eschimoşii au patru cuvinte diferite pentru substantivul zăpadă („zăpadă pe pamânt”, „ zăpadă care cade”, „ zapada care troieneşte”, morman de zăpadă”), în timp ce membrii tribului Hopi folosesc un singur cuvânt, zburator, pentru „avion”, „insectă” şi „ pilot”.

Se știe că denotaţia este un act determinat de complexitatea relaţiilor dintre oameni şi experienţele lor și ca urmare apare dilema dacă un cuvânt denumeşte esenţa obiectelor sau o latură oarecare a lor, deschizându-se astfel discuţia asupra semnificaţiei. Cea mai simplă interpretare a semnificaţiei este de a o considera obiectual: semnificaţia cuvântului pajişte este obiectul „pajişte”, semnificaţia cuvântului maşină este obiectul„maşină” etc. Dar pentru ca un corp fonetic să poată desemna un segment de realitate, este necesar ca între el şi obiectul sau obiectele desemnate să se stabilească o legatură constantă de substituire cu o imagine generală. De aceea se şi spune că orice cuvânt generalizează sau exprimă generalul. La rândul lor, caracteristicile generale duc la gruparea obiectelor în clase pe care acestea le evocă, grupare care este întotdeauna însoţită de excluderea caracteristicilor diferenţiatoare ale obiectelor, pentru a reţine astfel ceea ce le identifică. Particularizarea semnificaţiei se face în şi prin contexte, iar procedeul constă în reorientarea cuvântului către obiecte, privite sub una dintre aspectele sau printr- una dintre însuşirile lor posibile cuprinse în semnificaţie. Definirea sensului denotativ este strâns legată de natura referentului printr-o raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o comunitate social-istorică dată.

3.5.1. Termenul denotaţie (din fr. dénotation) se afla in opozitie cu acela de conotaţie şi are în vedere semnificaţia clară, precisă, a unui cuvânt. El defineşte realitatea la care se referă cuvântul, reprezentând sensul lui propriu, de bază, menţionat primul în dicţionarele de limbă. Sensul denotativ implică proprietatea termenilor şi caracterizează limbajul tehnico-ştiinţific, pe cel juridic-administrativ şi parţial pe cel cotidian, în stricta lui destinaţie de comunicare şi de informare exactă. Fiind parte reprezentativă a aspectului semnificativ al unui cuvânt, denotaţia se caracterizează printr-un sens conceptual (sau cognitiv) pur intelectual, esenţial şi relativ stabil. Aceasta reuneşte elemente semantice nonsubiective, analizabile în afară de context, de discurs sau de enunțare. Este legată direct, nemediat, de realitatea extralingvistică, realizând funcţia de comunicare şi pe cea referenţială ale limbajului. Denotaţia este identificată cu acel concept corespunzător unei clase de obiecte și reprezintă o codificare culturală, care reflectă o atitudine colectivă (socială) a vorbitorilor faţă de referent. Denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea, trimiţând la o clasă de obiecte pentru care există un concept. De exemplu, semnul scaun fiind o asociaţie dintre conceptul „obiect pentru stat, cu patru picioare, cu o suprafaţă plană, cu un spătar” şi imaginea acustica [scaun], denotaţia va fi „a, b, c sunt scaune”. Prin denotaţie, conceptul trimite la un obiect (sau la un grup de obiecte) facând parte dintr-un ansamblu. Clasa scaunelor existente sau posibile constituie denotaţia semnului „scaun”, în timp ce „acest scaun” sau „acele trei scaune” constituie desemnarea semnului scaun într-un anumit discurs vizând o intenţionalitate aparte.

3.5.2. Un cuvânt poate denumi o categorie de obiecte, acţiuni, însuşiri etc., dar şi nuanţe afective legate de acestea, deoarece în procesul de comunicare se urmăreşte nu doar transmiterea de informaţii, dar şi exprimarea unor sentimente sau atitudini. Astfel, denotaţia reprezintă latura cognitivă a conţinutului unui cuvânt, este elementul central al sensului lexical și atribuie un nume unui obiect, lucru, eveniment, fenomen, fiinţă, acţiune, asigurând identitatea sermantică și

echilibrul semantic al cuvântului. Denotaţia, având prin excelență valoare denotativă pentru unitățile lexicale, este foarte importantă în realizarea funcţiei de comunicare, fiind legată direct de obiectul real sau de referent și raportându-se la o clasă de obiecte pentru care există un concept. De exemplu, semnul canapea are la bază un concept „mobilă cu spătar şi cu braţe, capitonată, pe care se poate şedea sau dormi”. În fine, este necesar să reținem că denotația nu trimite la un obiect izolat, ci la un grup sau la o clasă de obiecte.

Totodată, cuvintele au, pe lângă semnificaţie, un surplus semantic. Astfel substantivul american are drept semnificaţie „individ care are cetăţenie americană”. Aceasta este denotaţtia sau latura denotativă pe care o semnifică substantivul american. Așadar, denotaţia este acea latură a semnificaţiei care, pentru toţi cei care aparţin unei comunităţi de limbă, este mai mult sau mai puţin identică. Substantivul american poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după declanșarea de către SUA a războiului împotriva terorismului în Afganistan, de pildă, substantivul american vizează acea persoană, cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. Aceste asociaţii pe baza cărora apar unele sensuri expresive sunt conotaţiile. Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. Cuvintele au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii dintre vorbitori). Aşa cum am văzut, american poate avea variabile semnificaţii secundare, eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă).

Așadar, în raport cu denotația, conotaţia exprimă valori secundare, afective, exspresive legate de sensul denotativ, acsete valori putând fi delimite în anumite contexte. De exemplu, denotaţia cuvântului vulpe este „ mamifer sălbatic carnivor, cu blana roşcată, cu botul îngust şi urechile ascuţite, cu coada lungă şi stufoasă”, iar conotaţia cuvântului respectiv - „persoană şireată şi vicleană”. Denotaţia substantivului viperă este „specie de şerpi, care îşi paralizează prada cu ajutorul veninului”, în timp ce conotaţia acestui substantiv se formulează în felul următor: „persoană răutăcioasă, perfidă de sex feminin”. Conotaţia apare pe baza tropilor prin care cuvintele își modifică sensul lor propriu, realizându-se astfel o evoluţie semantică. Folosirea frecventă a conotațiilor în uzul limbii conduce, de cele mai multe ori, la lexicalizarea lor. Astfel se formează sensurile figurate, de exemplu, îmbinările frazeologice sau alte combinaţii de cuvinte, denumiri acceptate de uz: cotul râului, gura văii, piciorul scaunului, inima pădurii etc.

Termenul conotaţie (din fr. conotation) reprezintă totalitatea sensurilor figurate pe care le poate dezvolta un cuvânt, în funcţie de context, individualizând fie obiectele în sens larg, fie conţinuturile abstracte la care se referă. Se au în vedere, în primul rând, lanţurile sinonimice (polisemia cuvintelor), sugestiile metaforice ale limbajului, sonoritatea muzicală a cuvintelor, folosite în mod subiectiv, în raport cu intenţia celui ce comunică sau cu cea estetică a scriitorului, în stilul beletristic. Chiar dacă o conotaţie instituie un sens colateral, adiacent, al unui cuvânt, ea rămâne intim legată de semnificaţia lui de bază. Conotaţia poate fi definită şi ca un ansamblu de asocieri cognitive şi afective pe care le trezesc un cuvânt, o sintagmă, un enunţ la un cititor sau un ascultator, în funcţie de cultura şi de experienţa intelectuală a celui vizat.

3.5.3. În funcţie de context, datorită caracterului secundar, variabil, conotaţiile pot fi diferite. Exemple de acest tip sunt conotaţiile cu caracter social (de exemplu, caracteristicele unor culori). Limbajul culorilor este un domeniu care își manifestă specificitatea în funcție de contextul socio-cultural. Culoarea, dincolo de percepția ei afectivă, este și o oglindă a personalității noastre și deci influențează comunicarea. Semnificația culorilor poate fi diferită în diferite culturi. De exemplu, în China roşul este asociat cu bucurie și festivitate, iar în Japonia cu luptă și mânie. În cultura indienilor americani semnifică masculinitate. În Europa semnifică dragoste. În țările cu populație africană negrul sugerează binele, iar albul răul. Pentru europeni, negrul este culoarea tristeții, doliului, în timp ce aceste stări sunt sugerate la chinezi și la japonezi prin culoarea alb.

Desemnarea unor valori evaluative ce exprimă diverse atitudini sau poziţii sociale reprezintă un alt tip de conotaţii: măgar cu caracter depreciativ sau tabuurile sociale: om plin pentru om gras, nevăzător pentru orb. Unele conotaţii pot avea uz general, pierzându-și exspresivitatea şi căpătând un sens denotativ: piciorul scaunului, patul puştii (conotaţie care

reprezintă o asemănare printr-o metaforă). Foarte multe cuvinte cu sensuri denotative dispun în paralel de sensuri conotative. Sensul conotativ al multor cuvinte este înregistrart de dicţionare prin mărci indicate înaintea definiţiei lexicografice, cum ar fi familiar, popular, argotic, arhaic, regional etc. Să reținem că unitățile lexicale monosemantice au doar conţinut semantic denotativ.

3.5.4. Cantitatea de conotaţie admisă în mesaj nu poate fi niciodată egală cu numărul de semne utilizate într-un mesaj. În această ordine de idei, se susține că nici un mesaj nu se construieşte fără cuvinte de legatură, fără unelte gramaticale, care sunt şi ele semne, dar acestea nu conţin conotaţii decât în mod excepţional. Cu alte cuvinte, mesajul are nevoie de un cadru denotativ minim, chiar atunci când este ermetic. În mod spontan, orice cuvânt trimite la referentul lui, dacă, evident, nu este acordată preferință unor cuvinte din limbajul argotic sau din limbajul regional etc. De regulă, exprimarea spontană, care coincide de obicei cu denotaţia, urmează să fie eliminată când termenul ne interesează pentru una dintre conotaţiile lui. Din aceste considerente este imposibilă existenţa reală a unui limbaj conotativ pur. După cum observa Ion Coteanu, limbajul cel mai puternic marcat stilistic nu este decât dominat de conotaţii, dar nu complet denotativ. Dacă un limbaj conotativ pur este imposibil, un limbaj denotativ pur este tot ata de imposibil în sistemul limbilor naturale şi, aşa cum conchide Ion Coteanu, „el poate fi imaginat şi chiar construit, dar ca limbaj artificial, algoritmic, univoc şi limitat funcţional prin definiţie”.

3.5.5. Vorbind despre conotaţii, este necesar să aven în vedere că acestea nu sunt întotdeauna sensuri distincte ale cuvintelor, în anumite situații ele fiind numai componente ale sensului lexical ce cuprind un câmp vast de valori (bine, rău, pozitiv, negativ, acceptabil, inacceptabil, frumos, urât care determină gradul de angajare a insului la imperativele mesajului).

Pornind de la ideea că informaţiile din dicţionarele care se referă la valorile conotative ale cuvintelor sunt lacunare şi inconsecvente, lingviștii au identificat, în funcție de domeniul lor de producere, diferite tipuri de conotaţii: a) conotaţii stilistice care se referă la apartenenţa cuvintelor la stilurile funcționale ale limbii, la sfera funcţională a cuvântului (de pildă, monadă, ontic, transcedental - filozofie), la axa temporală (învechit sau arhaizant), la axa spațială, teritorială (popular, regional), la raportarea la normele limbii literare, la frecvenţa folosirii cuvântului (cum este conotaţia rar) şi la caracterul nuanţei afectiv-apreciative (de exemplu, lexicul colocvial, mai ales familiar, poartă de regulă conotaţii negative: chiul, chix, hodorog, a cotonogi etc.). În fine, raportarea la normele limbii literare acordă cuvintelor conotaţiile de corect şi incorect. Nuanţele afectiv-apreciative formează o gamă bogată de valori conotative care redau diverse atitudini ale vorbitorului faţă de obiectul denumit. De pildă, pentru mâncău, tărtăcuţă (glumeţ), pentru târâtură (depreciativ); b.) conotaţii social-politice care rezultă din interpretarea şi aprecierea denotatelor din punctul de vedere al concepţiei politice şi filozofice dominantă într-o anumită epocă a dezvoltării ei. Ca exemplu poate servi substantivul haiduc care, în dicţionarul lui Tiktin din 1903, avea sensul „persoană cunoscută în urma hoţiei”, adică deținea o conotaţie negativă, care se va estompa în dicţionarele ulteriore; c.) conotaţiile moral-etice care includ un vast sistem de aprecieri pe scara valorilor cuprinse între polii bine şi rău, negativ şi pozitiv etc. De pildă, pentru dilentantism (peiorativ) - „lipsă de seriozitate”; d.) conotaţii etno-geografice conțin informaţii referitoare la integrarea denotatului într-o anumită zonă sau arie cultural-geografică. De exemplu, doină „cântec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimând un sentiment de dor, de jale, de dragoste” sau tarantelă „dans popular italienesc, executat într-un ritm vioi”; e.) conotaţii estetice se identifică prin prezența unor valori ataşate cuvântului care plasează obiectul denumit pe scara axiologică între categoriile frumos şi urât, plăcut şi dezagreabil cum este în definiţia pentru privighetoare „mică pasăre călătoare, de culoare brună-roşcată, ce cântă foarte frumos”; urs „om greoi şi mătăhălos”; f.) conotaţii ale etichetei verbale se referă la anumite nuanţe care diferenţiază formele de salut, adresare, rugăminte, interdicţie etc. (dragă - termen de afecţiune, dumneavoastră -pronume de politeţe, pentru pers. a II-a).

Paul Miclău propune o altă clasificare a conotaţiei după natura ei (referenţială, socială, morală, afectivă) şi după gradul de generalitate (individuală, de grup restrâns, profesională,

naţională, internaţională). De pildă, fotoliu are conotaţia semantică de destindere, confort, provenită din conotaţia referentului.

3.5.6. Din punctul de vedere al opoziției colectiv/individual, sunt identificate următoarele tipuri de conotaţii: a) individuală (de pildă, asocierea unei persoane cu un anumit parfum sau a unui parfum cu o anumită persoană); b) colectivă (pentru toate persoanele cultivate în şcoala românească, Luceafarul a devenit simbolul geniului nefericit şi solitar); c) general-umană (de exemplu, conotaţia cuvintelor mamă, patrie, neam, libertate etc.); d) legată de proprietăţile unui obiect ori de însuşirile unei fiinţe (conotaţia cuvântului piatră este duritatea amorfă, a cuvântului vulpe este şiretenia etc.).

Dacă se poate vorbi de o conotaţie oarecum consacrată, prin repetiţie, există şi elementul conotativ de maximă noutate, care atrage şi şochează, deopotrivă, auditorul şi lectorul. Limbajul poetic este cel mai spectaculos şi cel care inovează mereu în privinţa înţelesurilor nebănuite ale cuvintelor. În consecinţă, conotaţia formează clasa de valori cea mai eterogenă a semnificantului unui cuvânt. În timp ce denotaţia rămâne una singura şi limpede, conotaţiile pot fi multiple, datorită caracterului lor individual, subiectiv (imaginar, emotiv, operativ), variabil (sau chiar accidental), intenţionat în raport cu diverse contexte lingvistice şi extralingvistice. Conotaţiile sunt, în general, legate de libertatea de expresie a vorbitorului, ori a scriitorului, care se manifestă în grad maxim atunci când se identifică cu tropii (figurile de stil).

3.5.7. Conotaţia şi denotaţia sunt valori ale semnului verbal, bazate fiecare pe alt raport: denotaţia pe raportul dintre semn şi obiect în genere; conotaţia pe raporturi dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului, înţelese ca atribute ale acestuia. Valoarea denotativă a semnulului leu, de exemplu, exclude orice referire la faptul că animalul astfel numit este luat adesea drept o fiinţă cu putere fizică excepţională, cu înfăţişare nobilă, nici frumos, nici urât, nici rege al animalelor, ci numai un mamifer din familia felinelor. Folosit cu valoare conotativă, semnul leu trezeşte în mintea noastră ideea de nobleţe, de măreţie, cruzime, atribute ale felinei Panthera leo. Conotaţia se suprapune deci denotaţiei ca o reprezentare suplimentară, având în general origini variate, dar care se rezumă ca poroces la o asociaţie de idei, datorată când practicii, când imaginatiei. Pe de altă parte, adevărata problemă rezidă din modul de interpretare a celor două domenii principale ale conţinutului semnatic al semnului: denotaţia şi conotaţia. După cum spunea Ion Coteanu, dacă conotațiile ar fi întotdeauna net diferenţiate, ar fi mai uşor să stabilim şi rolul contextului, dar de foarte multe ori ele se confundă. Totodată, acad. Ion Coteanu compară substantivele care denumesc obiecte concrete, caz în care distincţia se face clar, cu substantivele abstracte unde conotaţia şi denotaţia sunt apropiate, iar la verb se şi confundă adesea din cauza nuanţelor suplimentare introduse de mod, timp sau diateză etc. Tipurile de conotaţii discutate anterior coincid mai curând cu noţiunea de câmp asociativ al lui Ferdinand de Saussure, respectiv cu cea a câmpului semnificaţional din lingvistica textului considerând conotaţia şi denotaţia - valori ale semnului. În schimb, Sorin Stati, citând opinia lui Solomon Marcus, suține că „graniţa dintre conotaţie şi denotaţie e foarte greu de fixat, există o continuă migraţie a sensurilor conotative spre cele denotative”.

3.6. Monosemie și polisemie 3.6.0. În funcție de numărul de sensuri pe care le poate avea un cuvânt deosebim: cuvinte

monosemantice şi polisemantice. Monosemia saui monosemantismul este proprietatea unor cuvinte de a avea un singur sens, constând în faptul că o anumită formă dispune de un anumit sens (explicat într-un singur articol în dicţionar). Cuvinte monosemantice au numai sens denotativ, descriptiv și sunt specifice pentru anumite domenii de activitate a oamenilor din societate. Astfel, sunt monosemantici termenii tehnici şi ştiinţifici: astronautică, cardiologie, electrocardiogramă, leucoplast, ligament, linotip, piuliță etc. şi unele cuvinte relativ frecvent întrebuinţate: a conecta, avion, lămâie, a memoriza, portocală etc. Există, însă, posibiltatea ca un cuvânt monosemantic, frecvent folosit, să dezvolte şi alte sensuri, devenind astfel polisemantic.

3.6.1. Termenul polisemie este format din adj. gr. polis „mult” şi s. gr. sēma „semn; sens”. Polisemia este un fenomen de limbă care constituie una din caracteristicile fundamentale ale

sistemului lexical în parte şi ale limbilor naturale în genere prin care acestea se individualizează în raport cu limbile artificiale elaborate după principiul „un singur semn – un singur sens”. În general, polisemia este, în principiu, o urmare a evoluţiei semantice a cuvântului, mai corect a mutaţiilor semantice. Polisemia sau polisemantismul este capacitatea cuvântului de a avea mai multe sensuri şi se opune monosemiei sau monosemantismului, denumire rezervată pentru cuvintele cu un singur sens (fenomen specific mai ales terminologiei ştiinţifice şi tehnice). În această ordine de idei, urmează să amintim că unităţile lexicale sunt polisemantice numai în dicţionare, reprezentând un ansamblu de virtualităţi semantice, în timp ce în context unităţile de vocabular, actualizându-se, se monosemantizează.

Se ştie că majoritatea unităţilor lexicale de uz general sunt polisemantice. Cauza principală a polisemiei rezidă în faptul că în timpul evoluţiei istorice a societăţii umane sunt descoperite fenomene şi realităţi noi, sunt inventate obiecte noi, apar ocupaţii, acţiuni, calităţi noi, care necesită a fi denumite. Dat fiind că limba dispune de un număr limitat de unităţi lexicale, pentru a denumi realităţile noi sunt utilizate cuvintele deja existente în limbă şi ca urmare unul şi acelaşi cuvânt ajunge să devină purtătorul câtorva semnificaţii lexicale distincte.

Prin urmare, polisemia (pe care, de altfel, unii lingvişti o mai numesc şi derivare semantică) un este un fenomen semantic izolat, ci apare în utma evoluției semantice a unităților lexicale.

3.6.2. Deşi polisemia nu corelează în niciun fel cu celelalte relaţii din planul expresiei (omolexia, paralexia şi eterolexia), din planul conţinutului (omosemia, antisemia şi eterosemia) şi din planul expresiei şi conţinutului simultan (parasemolxia), care urmează să fie examinate mai jos, ea este totuşi un fenomen specific de limbă care urmează să fie analizat din mai multe puncte de vedere şi, în primul rând, din punctul de vedere al interpretării ei semasiologice şi lexicografice.

Mai întâi, urmează să constatăm corelaţia existentă între polisemie şi monosemie. În mod tradiţional, polisemia este definită drept o coexistenţă a mai multor semnificate în acelaşi semnificant. Totodată, în cazul polisemiei acţionează legea de economie a limbii. Polisemia, adică reunirea unor sensuri diferite într-un singur semn verbal, reprezintă, în opninia lui J. Casares, un „efect indispensabil al disproporţiei existente între numărul de semne şi cantitatea colosală de noţiuni, care îşi caută o formă de exprimare în limbă”. Dată fiind această sotuaţie, specialiştii în semasiologie şi lexicografie sunt obligaţi să ia în considerare posibilitatea identificării în structura cuvântului polisemantic a sensurilor în baza unei metode adecvate de interpretare, deşi astfel de sensuri pot fi mai puţine sau mai multe atât în funcţie de fiecare cuvânt concret, cât şi în funcţie de viziunea subiectivă a lingvistului. De altfel, studierea polisemiei are o mare importanţă pentru lexicografie, în special pentru cea istorică, întrucât permite să reconstruim sistemul de sensuri ale unui cuvânt, iar în baza analizei relaţiilor reciproce dintre cuvinte putem reface, aşa cum constată Iu. Karaulov, relaţiile externe ale cuvântului, care determină dinamismul sistemului – sinonime, antonime, omonime, paronime, hiponime, alonime etc. Dacă am admite că omul cult are nevoie de circa cinci mii de cuvinte monosemantice pentru a exprima o cantitate similară de noţiuni, probabil că nu ar fi nevoie de cuvinte polisemantice. În acelaşi timp, polisemia există la nivelul sistemului limbii (langue) şi al normei, întrucât în vorbire, în fiecare act concret al comunicării, cuvintele îşi neutralizează sensurile de care nu au nevoie în momentul respectiv, adică cuvântul în vorbire are un singur sens, cu excepţia calambururilor sau a amfiboliilor, care, consideră I. Evseev şi V. Şerban, sunt „cu totul şi cu totul întâmplătoare” şi „se datorează nu atât limbii, cât celor care o folosesc”.

În al doilea rând, urmează să constatăm că, din perspectivă istorică, polisemia este rezultatul evoluţiei semantice a unităţilor lexicale în diacronie, adică polisemia este o consecinţă a modificărilor de sens. De altfel, este un lucru bine cunoscut că evoluţia semantică a vocabularului constituie una dintre posibilităţile principale de sporire calitativă a sistemului lexical, unii lingvişti considerând-o drept principalul mijloc de îmbogăţire calitativă a lexicului. Evident, creşterea calitativă a vocabularului este mai importantă decât cea cantitativă, întrucât, afirmă acad. V.V. Vinogradov, „caracterul concret al practicii este ilimitat, în timp ce resursele chiar ale celei mai bogate limbi sunt strict limitate”.

3.6.3. În istoria lingvisticii polisemia lexicală a fost calificată ca fiind un fenomen negativ şi un argument forte al imperfecţiunii şi al impreciziei limbajului uman, întrucât produce ambiguitate în procesul de decodificare a mesajului verbal. Dacă iniţial problema polisemiei limbilor naturale era etichetată în calitate de defect al limbii naturale în studiile unor filosofi ca

Francis Bacon sau John Locke, ulterior această idee a început să fie acceptată chiar de unii semasiologi. Astfel, St. Ullman susţine că „polisemia ne permite să exploatăm raţional potenţialul de cuvinte atribuindu-le mai multe sensuri distincte. Preţul acestei raţionalizări este riscul ambiguităţii, al confuziilor patologice care necesită intervenţii «terapeutice»”. Mai mult, sub influenţa limbajelor formale din matematică, logică şi cibernetică s-a ajuns la concluzia falsă că limba naturală este imperfectă în raport cu limbajele formalizate folosite în domeniile enumerate mai sus. În această ordine de idei am putea aduce mai multe probe care ar justifica existenţa polisemiei în limbajul uman. Mai întâi, urmează să avem în vedere că limba este fenomen complex, care serveşte nu numai pentru denumirea obiectelor, calităţilor şi acţiunilor din realitate, ci şi pentru exprimarea gândurilor şi sentimentelor umane. Dacă limba ar fi un sistem formalizat, univoc, ea s-ar transforma dintr-un sistem de comunicare suplu şi nuanţat într-un sistem rigid, incapabil de a exprima legăturile pe care le stabilesc oamenii între obiecte şi fenomene, de a reflecta mişcarea minţii şi a cunoaşterii umane de la concret la abstract şi capacitatea omului de a trece prin filtrul sensibilităţii şi afectivităţii sale realităţile percepute sau gândite. Prin urmare, prezenţa polisemiei în toate idiomurile vorbite pe glob este o lege a dezvoltării şi funcţionării limbajului uman şi una dintre categoriile semasiologice cu caracter universal. De altfel, tendinţa semnificantului de a avea mai multe sensuri, ca şi tendinţa contrarie manifestată de semnificat de a fi exprimat prin mai multe forme materiale (sinonimia) este una din legile de bază de dezvoltare şi funcţionare a sistemului lexical, aceasta fiind denumită dualism asimetric al semnului lingvistic (S. Carcevschi).

3.6.4. Când vine vorba despre modalităţile de interpretare lexicografică a polisemiei, lexicograful are sarcina de a elabora o structurare corectă şi bine argumentată a sensurilor cuvântului polisemantic în funcţie de tipologia şi destinaţia dicţionarului. Astfel, dicţionarul istoric presupune o structurare etimologică a sensurilor, adică dispunerea sensurilor se va realiza în următoarea ordine: pe primul loc va figura sensul etimologic, acesta fiind urmat de sensurile derivate, în timp ce un dicţionar uzual sau al limbii contemporane va plasa pe primul loc sensul cel mai curent, cel mai cunoscut al cuvântului polisemantic, după care vor urma, în ordine logică, celelalte sensuri.

3.6.5. O altă problemă legată direct de polisemie este cea privind dezintegrarea cuvântului polisemantic în unităţi lexicale distincte, omonime sau omolexe. Se ştie că, odată ce vorbitorii limbii încetează să sesizeze legătura semantică dintre unele sensuri ale unui cuvânt polisemantic, se produce dezintegrarea unităţii lexicale în două sau mai multe unităţi distincte, în omonime, rolul decisiv al dezintegrării revenindu-i diferenţierii formale a cuvântului nou apărut (cot1 coate s. n. „încheietură a braţului cu antebraţul” şi cot2 coturi s. n. „cotitură”; corn1 coarne s. n. „excrescenţă osoasă”, corn2 cornuri „varietate de franzelă” şi corn3 corni s. m. „arbore”; torcătoare1 torcătoare s.f. „femeie care toarce” şi torcătoare2 torcători s. f. „maşină de tors”; raport1 raporturi „relaţie” s. n. şi raport2 rapoarte s.n. „dare de seamă”). În unele cazuri dezintegrarea semantică se datorează unor forme sufixate sau nesufixate, dacă sunt verbe (a acorda1 acord „a pune la dispoziţie cu bună-voinţă” şi a acorda2 acordez „(instrumente muzicale) a regla potrivind coardele”). Problema în cauză este examinată în mod suficient în subcapitolul dedicat omonimiei sau omolexiei.

3.6.6. Constituirea polisemiei este determinată de anumite restricţii, dat fiind că polisemia unui element lexical poate evolua doar într-o anumită direcţie şi această evoluţie este limitată de anumite necesităţi sociale (mai curând expresive), care acceptă unele sensuri noi şi le repudiază pe altele. Astfel, Ch. Bouton exprimă grafic această legitate în felul următor:

Întrucât vectorii ax şi ay nu au în permanenţă o intensitate identică, urmează să admitem că vectorul rezultant ar nu are în permanenţă o poziţie constantă în raport cu axele x şi y, deşi poziţia lui ideală ar fi cea de bisectoare.

Aşadar, evoluţia planului de conţinut al limbii este limitată atât sub aspect social, cât şi lingvistic. Drept urmare, se stabileşte un oarecare echilibru între tendinţa sememelor de a evolua şi restricţiile sociale şi de limbă (evitarea hipertrofierii semantice a unităţilor polisemantice, de exemplu). Abaterea prea mare de la acest echilibru ar putea periclita realizarea funcţiei principale a limbii, cea de mijloc de transmitere a informaţiei sau de comunicare. Restricţiile de limbă şi cele sociale nu au un caracter absolut, întrucât, dacă ar fi absolute, fiecare clasă de denotaţi ar avea o singură acoperire formală, adică un singur cuvânt, fapt infirmat de existenţa polisemiei în limbă. Într-un cuvânt, polisemia nu se poate dezvolta în orice direcţie, ea fiind posibilă numai în anumite limite şi predeterminată de conţinutul sensului motivator. De altfel, cuvintele devin unităţi polisemantice în urma evoluţiei lor semantice, care nu se produce în mod arbitrar, ci dispune de o anumită orientare logică şi sistemică.

3.6.7. Aşadar, p o l i s e m i a este un fenomen lexico-semantic constând în posibilitatea unei unităţi lexicale de a dispune de mai multe sensuri (sememe), dintre care unul este principal, iar fiecare semem derivat este format, pe baza relaţiilor de similitudine sau de contiguitate, din unul din sensurile existente în structura semantică a cuvântului polisemantic. Interpretând astfel polisemia, sarcina lexicologilor şi a lexicografilor se reduce la identificarea sensurilor şi asociaţiilor în baza cărora au apărut sensurile derivate.

3.6.8. În fine, ţinem să amintim că unităţile polisemantice pot întruni, pe linia diferitelor sensuri, toate relaţiile semantice existente. Astfel, pe linia unui sens ele pot intra în relaţii de sinonimie (sau omosemice) cu sensurile altor cuvinte, iar pe linia altui sens – în relaţii de parasemie, eterolexie şi chiar de antisemie. Există chiar situaţii în care un sens dat al cuvântului polisemantic stabileşte cu sensul unui alt cuvânt relaţii de parasemie, iar cu sensul unui al treilea cuvânt – relaţii de eterosemie. Totodată, vom remarca că sensuri diferite ale aceluiaşi cuvânt polisemantic pot stabili relaţii antisemice, fiind vorba de enantiosemie sau de polarizare semantică (de exemplu, a închiria „a da în chirie” şi „a lua în chirie”, ”, a împrumuta „a da un împrumut” şi „a lua un împrumut”).

3.6.9. În opinia unor lingvişti, cuvintele polisemantice constituie peste 80% din lexicul activ. În această ordine de idei, identificăm următoarea legitate: cu cât o unitate este mai frecventă, cu atât are mai multe sensuri distincte. Cuvântul polisemantic e compus din două sau mai multe sensuri, care se află într-un raport de interdependenţă şi care alcătuiesc o structură ierarhică, adică sensurile unui cuvânt polisemantic reprezintă o ierarhie. În procesul de diferenţiere a sensurilor cuvintelor polisemantice, rolul fundfamental îl are contextul de utilizre a cuvântului respectiv. În dicţionare, sensurile cuvântului polisemantic sunt înregistrate sub cifre sau semne grafice diferite. De altfel, unui cuvânt i se pot atribui atâtea sensuri în câte contexte specifice este utilizat în momentul dat într-o limbă. De exemplu, în limba română, cuvântul ramură se foloseşte în următoarele contexte: 1. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii, E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii (Mihai Eminescu); 2. Dacii sau Geţii erau ei înşişi o seminţie indoeuropeană. Ramurile indoeuropene se întindeau între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian (Lucian Blaga); 3. Meteorologia este ştiinţa care studiază proprietăţile atmosferei şi fenomenele care se petrec în interiorul ei. Una din ramurile sale de cercetare este climatologia. Sensurile pe care le putem identifica din aceste contexte sunt următoarele: 1. „fiecare din ramificaţiile unei tulpini de plantă”; 2. „diviziune a unui întreg (a unui popor, a unei ape curgătoare, a unei căi de comunicaţie, a unui domeniu de activitate etc.)”; 3. „diviziune a unei ştiinţe, a unui domeniu de activitate”.

3.6.10. Delimitarea sensurilor unui cuvânt se realizează în baza metodei de analiză combinatorie, prin identificarea contextelor sau posibilităţilor de combinare pentru cuvântul respectiv. Această metodă se utilizează, mai ales, în procesul de elaborare a dicţionarelor explicative. De exemplu, pentru substantivul picior identificăm următoarele contexte: piciorul stâng, picioarele anterioare, a se ridica în picioare; piciorul scaunului, picioarele dulapului; picioarele Ceahlăului; la trei picioare depărtare; picior de vers. În funcție de aceste contexte se stabilesc următoarele sensuri: „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”; „ (la unele obiecte de mobilier) parte care serveşte la susţinere”; „ (la munte sau la deal) parte inferioară”; „(la snopi) grămadă aşezată în cruce”; „(în trecut) unitate de măsură a lungimii, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru”; „(în versificație) unitate ritmică, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte sau accentuate şi neaccentuate”.

3.6.11. Dicționarele prezintă structura semantică a cuvintelor polisemantice, indicând atât diferenţe semantice, cât şi contextuale. De exemplu, substantivul salvare este prezentat în dicționare cu următoarele sensuri: 1) Scoatere dintr-o situaţie complicată; 2) Obiect sau circumstanță salvatoare; 3) Fiinţă salvatoare; 4. Serviciu medical destinat să dea primul ajutor accidentaţilor sau bolnavilor care au nevoie de o intervenţie medicală urgentă. 5) Vehicul special amenajat care transportă accidentaţi sau grav bolnavi la o instituţie spitalicească de urgenţă; ambulanţă. Un alt cuvânt ce exprimă mai multe sensuri este moș: 1) (folosit şi ca termen de adresare) Bărbat ajuns la o vârstă înaintată; moşneag; 2) (rar) Bărbat privit în raport cu nepoţii săi; bunic; 3) (pop.) Frate (sau văr) al unuia dintre părinţi, privit în raport cu copiii acestora; unchi; 4) Persoană care aparţine generaţiilor precedente; 5) (la pl.; în credinţele religioase) Ziuă din ajunul sărbătorii pogorârii duhului sfânt.

3.6.12. Cauzele apariției polisemiei sunt multiple. În urma analizei definiției lexicografie, constastăm că o unitate de vocabular nu denumeşte doar un singur aspect din realitate, ci diferite aspecte între care vorbitorii limbii respective stabilesc anumite asociaţii. Pentru a denumi realităţi cunoscute, vorbitorii limbii atribuie aceluiași cuvânt mai multe semnificaţii lexicale. În măsura în care vorbitorii stabilesc unele asociații psihice între diferite categorii de referenți din lumea înconjurătoare se formează mai multe derivate semantice. De exemplu, denumirile unor părţi sau organe ale corpului omenesc (burtă, cap, cot, deget, dinte, gât, gură, limbă, mână, nas, ochi, păr, picior, ureche etc.) se aplică pentru a denumi alte categorii de obiecte în baza unor asociații de similitudine sau de contiguitate. O altă cauză a apariției polisemiei sunt împrumuturile şi influenţele unor cuvinte străine, adică sensurile derivate pot fi împrumutate, copiate sau calchiate după un model străin. Alte cauze ale polisemiei sunt: caracterul inegal în care se dezvoltă, pe de o parte, limba, pe de altă parte, viaţa socială, inclusiv tendinţa spre economie pe care o manifestă limba, disproporţia între numărul limitat al mijloacelor materiale de care dispune limba şi caracterul nelimitat al experienţei umane, tendinţa omului spre exspresivitate şi plasticitate.

Prin urmare, cauzele apariţiei polisemiei sunt multiple şi acestea coincid, în linii mari, cu cele ale metasemiei, care vor fi analizate multilateral în capitolul consacrat identificării cauzelor mutaţiilor de sens.

3.7. Tipurile de sememe (sau de sensuri lexicale)3.7.0. În semasiologia tradiţională se disting sememe uzuale şi ocazionale (H. Paul),

directe şi figurate (H. Stern), apropiate şi îndepărtate (P. Potebnea), sens general şi sens particular, sens primar şi sens derivat, secundar; în lingvistica funcţională se delimitează „funcţii primare şi secundare ale cuvântului” (E. Kurylowicz), semne în limbă şi semne în vorbire, „valoare adecvată şi valoare ocazională a semnului” (S. Carcevsky) etc. Făcând o analiză minuţioasă a acestei enumerări constatăm, că opoziţiile sens uzual / sens ocazional, semn în limbă / semn în vorbire, valoare adecvată / valoare ocazională se reduc la cunoscuta opoziţie virtual / actual, adică la opoziţia invariantă / variantă semantică.

Datorită acestei mari varietăţi terminologice, se întâlnesc în lucrările de semantică formule ca: sens fundamental (sau de bază), sens primordial, sens originar, sens principal, sens general, sens propriu, sens secundar, sens derivat, sens particular etc. Unele (sens originar, principal, general şi, respectiv, sens secundar sau derivat) sunt necesare studierii evoluţiei semantice, celelalte se utilizează de preferinţă în semantica sincronică, în care mai apar sens denotativ, denominativ, conotativ. Foarte frecvent, formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. Foarte frecvent, formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie.

După calitatea lor generală, sensurile sunt grupate în trei mari tipuri, cu excepţia celui gramatical: a.) sensuri denominative (denotative, apelative sau cognitive); b.) sensuri conotative (afective sau expresive) și c.) sensuri relaţionale (gramatical relaţionale).

Deşi în mod practic atestăm o multitudine de tipuri de sensuri, suntem de părerea că toate aceste varietăți de sensuri se reduc la două: sensuri şi sensuri secundare (derivate). Primare sunt acele sememe, care în secţiune sincronică sunt independente, adică nu sunt determinate de alte sensuri, în timp ce sensurile derivate sunt dependente din punct de vedere semantic, adică determinate de alte sensuri, fiind formate de la ele pe baza diverselor tipuri de asociaţii. Sensurile derivate, la rândul lor, sunt de două tipuri: derivate denominative şi derivate expresive. Principala deosebire dintre aceste două subtipuri de sensuri derivate constă în faptul că primele servesc la desemnarea unor segmente noi din realitatea obiectivă, iar secundele, în opinia cercetătoarei N. Amosova, „întotdeauna îndeplinesc o funcţie nu denominativă, ci de caracterizare”. Această constatare poate fi acceptată numai cu rezerva că uneori omul caută nu pur şi simplu să denumească realitatea, dar şi să o denumească în mod expresiv, sugestiv, pitoresc. Prin urmare, şi sememele derivate expresive pot avea orientare denominativă, paralel cu cea expresivă.

Cele menţionate până aici converg spre contestarea afirmaţiei lui A. Litvinenko, conform căreia „unul şi acelaşi cuvânt în diverse condiţii, pentru diferite persoane poate avea diferite sensuri directe”, deoarece fiecare cuvânt în plan sincronic are un singur sens direct, celelalte fiind derivate.

3.7.1. Pentru e evita eventualele confuzii în procesul de delimitare a tipurilor de sensuri, sunt necesare anumite precizări în această privință. Astfel, din perspectiva importanţei sensului în limbă, la un moment dat şi în funcţie de rolul acestuia în structura semantică a cuvintelor polisemantice, se distinge un sens principal, opus unor sensuri secundare. La examinarea relaţiei cuvântului cu obiectul denumit se poate constata că sensul principal este direct şi este purtător al valorii nominative, sensurile secundare pot fi figurate şi denumesc fenomenele, obiectele indirect.

După provenienţa lor, după ordinea apariţiei, sensurile cuvintelor polisemantice sunt primare, de bază şi derivate, care s-au format de la primele. Opoziţia sens de bază / sens derivat ţine de aspectul diacronic al evoluţiei structurilor semantice. Sensurile de bază sunt mai cunoscute, mai des utilizate, ele reprezintă semnificaţia de bază a cuvintelor, iar sensurile derivate sunt sensuri secundare.

În funcţie de natura lor, sensurile din structura semantică a cuvintelor polisemantice, pot fi denotative şi conotative.

După gradul de abstractizare a sensului se disting sensuri concrete şi abstracte.După gradul de stabilitate sensul poate fi uzual şi ocazional. Sensurile uzuale sunt

cunoscute şi folosite în mod constant de toţi vorbitorii. Ele includ sensurile principale, dar şi cele derivate sau figurate, dacă acestea au o largă circulaţie în limbă. Sensurile ocazionale se întâlnesc în contexte izolate, în operele scriitorilor, fără a căpăta o largă circulaţie în limbă.

După sfera de întrebuinţare avem sens general şi special. Sensurile generale sunt folosite în toate stilurile limbii, sensurile speciale se utilizea în anume sfere funcţionale ale limbii. E cazul unui cuvânt care trece din fondul lexical comun în sistemul terminologic al unei ştiinţe. După valoarea stilistică – sens neutru şi expresiv. Sensurile neutre îndeplinesc funcţia de nominaţie şi nu exprimă o valoare stilistică, afectivă. Sensurile neutre sunt sensurile proprii ale cuvintelor. Sensurile exspresive sunt cele marcate stilistic şi conţin pe lângă o valoare conotativă, o informaţie suplimentară referitoare la stil (livr., pop., fam.), la caracteristica diacronică (învechit, nou), la răspândirea teritorială (reg.), la origine (împr.) etc.

3.7.2. Clasificarea sememelor în primare şi derivate se bazează pe existenţa a două tipuri de denominare: directă şi indirectă. Sememele derivate denominative şi cele expresive apar ca urmare a unor cauze diferite, adică au orientare şi bază genetică distincte. Sensurile derivate în scopuri denominative devin de cele mai multe ori fapte de limbă, întrucât ele iau naştere pentru a denumi segmentele din realitatea obiectivă, care sunt încă lipsite de nume speciale.

Sensurile derivate expresive apar ca urmare a reprezentării emotiv-estetice a realităţii şi exprimă atitudinea subiectului faţă de realitatea desemnată. Cu toate acestea sunt absolut necesare unele concretizări de rigoare. În primul rând, este lipsită de temei aserţiunea cum că

„sensul figurat” se referă la sensurile care încă nu s-au eliberat de imagine, reprezentând astfel o treaptă de tranziţie de la „metafora proaspătă” la „sensul direct, obişnuit” (A. Litvinenko), deoarece chintesenţa acestui tip de semem este tocmai expresivitatea, plasticitatea. Mai mult, sensurile derivate expresive întră în diferite relaţii semantice cu alte sensuri. În al doilea rând, conceptul se actualizează în mod indirect atât la sememele derivate expresive, cât şi la cele denominative, din cauza lipsei unui alt tip de actualizare. În baza acestor considerente putem ajunge la concluzia că sensurile derivate expresive nu devin directe ca urmare a estompării, anulării expresivităţii, ci datorită faptului că în asemenea cazuri ele trec în categoria sememelor derivate denominative.

La rândul lor, cele două tipuri de sememe derivate se diferenţiază prin faptul că distanţa semantină dintre sensurile directe şi cele derivate expresive este mai mare, de aceea şi expresivitatea este mai accentuată, în timp ce legătura dintre seensurile directe şi cele derivate denominative este mai apropiată, din care cauză şi expresivitatea fie că este mai mică, fie că în genere lipseşte. Sensurile derivate expresive pot fi divizate în două categorii distincte: de limbă şi de vorbire. Studierea primei categorii întră în competenţa semasiologiei, iar de studierea celei de a doua „trebuie să se ocupe şi se ocupă stilistica, care analizează abaterile posibile în vorbire de la normele de limbă general acceptate şi efectele expresive obţinute în urma acestor abateri”, susține acad. Silviu Berejan. În afară de aceasta, cercetarea mutaţiilor semantice din vorbire va permite, conform opiniei lui V. Vinogradov, pronosticaria direcţiei de evoluţie semantică a sensului dat, „tendinţele potenţiale de evoluţie semantică a cuvântului”.

Tot în această ordine de idei urmează să menţionăm şi o altă legitate: sensurile derivate ale multor cuvinte „se pot actualiza, afirmă V. Vinogradov, numai combinându-se cu anumite cuvinte strict determinate” şi au un conţinut semic mai variat decât cele primare.

Sensul de bază domină sfera semantică a cuvântului, iar celelalte sensuri se subordonează acestuia în ordinea derivării lor. Frecvenţa cu care apare un anume sens al cuvântului, sfera lui de întrebuinţare etc. determină locul şi importanţa lui în structura semantică a cuvântului polisemantic.

Identificarea sensurilor derivate denominative cu cele derivate expresive este inadmisibilă. În primul rând, deşi ambele tipuri de sememe pot fi motivate atât de sensurile primare, cât şi de cele derivate (acest fapt le uneşte), sememele derivate cunosc două forme de existenţă: denominativă şi figurată. În al doilea rând, dependenţa contextuală a sememelor derivate denominative este mai mică, decât a celor derivate expresive, adică primele sunt mai puţin determinate de relaţiile sintagmatice decât secundele.

3.7.3. Așadar, sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei, în literatura de specialitate fiind identificate diverse tipologii ale sensului: sens fundamental, sens principal / secundar, sens uzual / ocazional, sens proprii / sens figurat, sens primar / derivat etc. După calitatea lor generală, sensurile sunt grupate în trei mari tipuri, cu excepţia celui gramatical. Ele sunt: a.) sensuri denominative (denotative, apelative sau cognitive); b.) sensuri conotative (afective sau expresive); c.) sensuri relaţionale (gramatical-relaţionale). Cu alte cuvinte, fiind analizate în contextul de actualizare, sensurile lexicale se clasifică în denotative (fundamentale, proprii, de bază): gura cască; pe umeri un rucsac; conotative (figurate, expresive, stilistice): Pe-o gură de rai; … pe ai ţării umeri dalbi”; secundare (derivate): gură de canal; gura văii; umerii obrajilor; umerii hainei etc. și relaționale (de exemplu, semantica prepozițiilor).

Cuvântul, în general, are un sens comun, folosit în mod curent, care este sensul lui de bază. În situația în care cuvântul denumeşte (denotează), acesta determină apariția în mintea vorbitorului a imaginii unui obiect, a unei acţiuni. În acest cay el este folosit cu sensul propriu: gură „(la oameni) cavitate în partea inferioară a feţei, delimitată de buze”, picior „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. În principiu, orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract, pe care îl denumeşte global. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie, iar sensurile respective sunt sensuri denotative (fundamentale, proprii, de bază.

Sensul de bază este prin excelență un sens denotativ, în timp ce sensurile derivate pot fi atât denotative, cât și conotative (expresive, figurate sau stilistice). Acestea din urmă sugerează ceva, prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. În exemplele pe-o gură de rai; pe ai ţării umeri dalbi, sensul conotativ al cuvântului gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă, iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. Totodată, sensurile derivate denotative mai poartă numele de sensuri secundare ale cuvântului și se bazează pe o modificare a sensului de primar al cuvântului. În acest caz, mutația de sens, fiind intrată în uz, nu mai produce surpriză și nu mai conține valoare expresivă, ca în cazul sensurilor conotative, deși sensurile derivate denotative nu întotdeauna sunt lipsite de plasticitate expresivă: gură de metrou, gură de apă, gura sobei, gura podului, gura văii, gura sacului, umerii obrajilor şi umerii hainei. În felul acesta, sensurile conotative care nu mai impresionează sau conțin o expresivitate redusă devin sensuri derivate (secundare).

De altfel, sensurile denotative sunt determinate eminamente din punct de vedere paradigmatic și în cea mai mică măsură din punct de vedere sintagmatic, în timp ce sensurile derivate (conotative, secundare sau expresive) cunosc o determinare maximă din punct de vedere sintagmatic (contextual) și minimă din punct de vedere paradigmatic.

De obicei, orice cuvânt polisemantic e prezentat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu, apoi cu sensurile derivate, inclusiv cele denotative, figurate sau conotative.

3.7.4. În cele ce urmează, vom stărui în mod special asupra trăsăturilor de bază ale tuturor tipurilor de sensuri lexicale.

Cuvântul, în general, are un sens comun, folosit în mod curent, care este sensul de bază. Când cuvântul denumeşte (denotează), trezeşte în minte imaginea obişnuită a unui obiect, a unei acţiuni și este folosit cu sensul propriu: gură „cavitate bucală...”. În principiu, orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract, pe care îl denumeşte global. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie, iar sensurile respective sunt sensuri denotative.

Vorbind despre sensurile denotative trebuie să amintim că în orice sens lexical reflectă mai mult sau mai puţin evident un segment din realitatea obiectivă, deci extralingvistică. Trăsăturile semantice cuprinse în sensul cuvântului nu sunt caracteristici fizice ale universului extralingvistic, ci reprezintă reflectarea în conștiință a acelor note ale realităţii concrete pe care limba le reţine, le lexicalizează şi pe baza cărora o limbă îşi stabileşte propriul sistem de opoziţii, diferit de o altă limbă. După cum spunea şi Coteanu, aşa se explică de ce fiecare limbă are specificul ei semantic. Obiectul semanticii lexicale paradigmatice îl formează în general sensurile denotative (de bază) ale cuvintelor, care în principiu nu ar fi condiţionate contextual. Pentru a combina sensurile cuvintelor în enunţuri se consideră că trebuie cunoscut în prealabil sensul denotativ al cuvintelor, sensurile delimitate prin relaţiile lor paradigmatice dintr-o limbă dată (ceea ce ne-ar permite o anumită alegere). Cunoaşterea sensurilor oricăror cuvinte obligă la raportarea unei anumite forme la o anumită realitate extralingvistică la care se referă (referent). Ca reflectare a unor factori extralingvistici şi lingvistici, cuvântul implică aspecte cognitive, un act de cunoaştere atât privitoare la limbă, cât şi privitoare la realitatea extralingvistrică. Astfel este dat ca exemplu cuvântul berjeră fiind important de ştiut că în acest caz se desemnează un obiect şi nu o fiinţă, ceea ce înseamnă un nivel general de cunoaştere a cuvântului, mult corectat dacă se ştie că este un “fotoliu adânc și larg, având un spătar înalt cu rezemătoare laterale pentru cap” Pentru a identifica un obiect din realitate ca fiind o berjeră este necesar să se ştie că „acest tip de fotoliu” are „părţi laterale înalte pentru sprijinit capul”. De aceea, cunoaşterea relativ exactă a datelor extralingvistice privind obiectul, referentul desemnat prin cuvânt asigură o utilizare adecvată a lui. Sensul denotativ presupune o definire „externă” , adică strâns legată de extralingvistic printr-o directă raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o anumită comunitate social-istorică dată, de exemplu, vorbitorii limbii române actuale. Sensurile denominative apar în foarte multe cuvinte însoţite de sensurile conotative. Ele sunt însă şi singure în termenii tehnici, de strictă specialitate. De pildă cromatic are înţelesul de „lentilă care nu descompune raza de lumină în culorile spectrului”. Când sensul denotativ ocupă singur

conţinutul semantic avem monosemantism. Sensul denotativ este opus sensurilor conotative sau secundare. Unii lingvişti consideră că în cadrul unui cuvânt polisemantic unul singur dintre sensuri este denotativ pur, dând ca exemplu cuvântul căţel care înseamnă “pui de câine”, dar şi “pui de lup sau pui de vulpe”. El denumeşte în plus diverse dispozitive tehnice şi fiecare din compartimentele unui bulb de usturoi. Semnificaţia de pui de este unică dacă se referă la vulpe, lup sau alt animal din familia zoologică a lui canis, iar celelalte valori nu sunt proprii. Denumirea unui dispozitiv mecanic prin căţel se datorează unei metafore pe care o putem reface uşor, iar denumirea în acelaşi fel a unei părţi din căpăţâna de usturoi nu diferă prin nimic de cea anterioară, fiind şi ea tot o metaforă. La multe cuvinte, descoperirea denotaţiei devine şi mai grea din cauza polisemiei. A face este un verb cu atâtea contexte posibile, încât distanţa dintre a face mâncare şi a face o prostie dă impresia că nu poate fi acoperită de acelaşi sens denotativ. Cu toate acestea verbul este interpretat ca indicator al unor acţiuni sau activităţi a căror direcţie este complementul direct. Regula „fiecare cuvânt are un singur sens denotativ” prezintă o mare importanţă pentru conţinutul semantic.

Sensul denotativ sau propriu al cuvântului este acel sens din sfera semantică a cuvântului care reflectă noţiunea. El cuprinde trăsăturile esenţiale, specifice ale obiectului sau clasei de obiecte reflectate în noţiune. Din acest punct de vedere, sensul fundamental, numit și de bază sau propriu, coincide cu sensul propriu al cuvântului.

3.7.5. Sensul conotativ cunoaște mai multe denumiri (expresiv, stilistic, derivat, secundar etc.), deși toate acestea se reduc la cel derivat. Sensul conotativ mai este numit figurat, expresiv sau stilistic: Pe-o gură de rai; … pe ai ţării umeri dalbi”. Sensurile conotative sau figurate sunt acelea care nu mai coincid cu noţiunea, sunt sensurile pe care vorbitorii sau scriitorii le folosesc pentru claritatea exprimării sau pentru plasticitatea ei. Se întâlnesc însă şi în vorbirea comună nu numai în operele literare. În ştiinţa literaturii sensurile figurate ale cuvintelor au primit denumirea de tropi. Se deosebesc sensurile figurate aparţinând limbii comune şi sensurile figurate aparţinând limbii literaturii artistice. Cele din limba literaturii artistice sunt de obicei individuale. Ambele tipuri de sensuri figurate se stabilesc în societate sau în gândirea unui individ, pe baza unor asociaţii de idei, ele sunt o categorie istorică. Dacă sensul figurat poate fi creaţia unui singur vorbitor, realizarea valorii figurative se face numai în societate, în condiţiile recepţionării şi interpretării încărcăturii lui afective de către ceilalţi vorbitori. Sensul figurat al cuvântului apare pe baza sensului propriu, ca urmare a evoluţiei societăţii, a puterii de abstractizare şi contribuie la sporirea expresivităţii limbii şi plasticitatea imaginii artistice. În limba română contemporană sensurile conotative sunt numite şi afective sau expresive şi se găsesc în mod virtual în denotaţie. Schimbări considerate devieri sau abateri de la denotaţie se realizează prin tropi sau figuri semantice (metafora și metonimia): ochiul boului, creasta-cocoşului; croitor, lopătar, ţigănuş; omuşor pentru uvulă, linge-blide, zgârâie-brânză pentru o persoană linguşitoare, respectiv zgârcită; a coace turta cuiva, a-i sări muştarul, a nu ţine pe cineva cureaua; îmbrăcat în mătase pentru veşminte de mătase, am cumparat un Grigorescu, un marghiloman. În cazul unora ca şi în expresia mi-a fugit ochiul, se observă lexicalizarea tropilor prin generalizarea sensului modificat al cuvintelor care au suferit o mutație semantică fie prinsimilitudine, fie prin contiguitate.

Chiar conotaţiile care-şi pierd caracterul expresiv iniţial rămân tot conotaţii, devieri de la sensul denotativ. Cuvintele monosemantice, care leagă o anumită formă de un anumit sens, au în principiu numai sens denotativ, descriptiv (sau sens propriu), iar cuvintele polisemantice, cu mai multe sensuri, dispun numai de un sens denotativ-descriptiv (de obicei înregistrat primul în dicţionare) şi acesta reprezintă elementul relativ stabil al uzului unui cuvânt. Există însă şi sensuri conotative neînsoţite de o denotaţie. Interjecţiile de exemplu nu denumesc, ci evocă bucuria, durerea, frica, întristarea, plăcerea, suferinţa etc. Ele nu reproduc caracteristici ale senzaţiilor sau sentimentelor provocate, ci comunică ceva, dar acestui ceva nu i se poate atribui decât valoarea unei conotaţii. În afara interjecţiilor, sensul conotativ se prezintă sub două aspecte: într-un cuvânt a cărui expresivitate este asigurată fie pentru că are forma de vocativ, fie pe aceea de imperativ, fie din alte motive. De exemplu, în măiculiţă! prezenţa conotaţiei se

recunoaşte de la prima vedere, cu toate că, fără context, nu se ştie exact la ce stare sufletească trebuie raportată ea. Mecanismul lor este acela de îndepărtare de la un denotat. Stilul operelor ştiinţifice, vorbirea pretenţioasă este dominat de sensuri denotative şi de cuvintele monosemantice pentru precizia şi claritatea comunicării, în timp ce operele beletristice se singularizează prin sensuri secundare, derivate și cuvintele polisemantice, ceea ce conferă acestora expresivitate.

Așadar, cuvântul are o forţă generică, de a exprima clase şi nu poate să particularizeze în orice situaţie. De aceea, se recurge la adaptări, adică la trimiteri în planuri secunde, prin conotaţie, care elaborează imaginea artistică. Conotaţia presupune o relaţie indirectă între cuvânt şi obiect. Cuvântul sugerează ceva, prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. În exemplul Pe-o gură de rai; pe ai ţării umeri dalbi, substantivul gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă, iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării.

Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context, care dezambiguizează comunicarea.

3.7.6. Sensurile derivate sau secundare ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază. Modificarea însă, fiind intrată în uz, nu mai produce surpriză: gură de metrou, gură de apă, gura sobei, gura podului, gura văii, gura sacului, umerii obrajilor şi umerii hainei. Astfel, sensurile conotative care nu mai impresionează de la orice cuvânt devin sensuri derivate sa secundare. Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu, apoi cu sensurile derivate.

3.7.7. Sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. Prepoziţia ajută la expunerea ideii de asociere, privită ca adăugare: cântaţi cu toţii, ca posesiune: pisica cu clopoţei nu prinde şoareci, ca instrument: călătoreşte cu avionul, ca modalitate: aşteaptă cu sufletul la gură, dar nu exprimă asocierea ca atare, necuprinzând nici una din trăsăturile ei definitorii. Unii sunt de părere că aceste cuvinte sunt „cuvinte fără sens deplin”, chiar dacă au fost cândva purtătoare de sens lexical noţional, cu timpul s-a pierdut: fără provine din lat. fores („uşă”, pl.). Sens gramatical propriu-zis au toate cuvintele, dar deosebite de cel relativ, el este combinat cu denotaţia şi conotaţia. Iorgu Iordan şi Vladimir Robu precizează că un cuvânt ca lucrez are pe lângă sensul lexical şi sensuri gramaticale (pers.I, prezent, indicativ, activ). Așadar, sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale.

3.7.8. În concluzie, formulele generale de distribuire a sensurilor în cuvânt sunt: a) sens denominativ (denotativ) + sens gramatical; b) sens denominativ (denotativ) + sens conotativ + sens gramatical; c) sens conotativ + sens gramatical și e) sens relaţional.

Constatăm, așadar, o suprapunere parţială între definirea tipurilor de sens la autori diferiţi. Astfel, sensurile conotative, conotaţiile sau sensurile figurate, inclusiv cele derivate în genere (unul sau mai multe) sunt variaţii semantice mai mult sau mai puţin independente, desprinse dintr-o anumită denotaţie. Subiectivitatea lor există în grade variate, fiind determinată, în primul rând, de sfera de generalitate a uzului acelui sens (sensurile secundare înregistrate de dicţionare sunt general admise; alte conotaţii pot lua naştere numai în anumite situaţii de comunicare). Se admite că unul dintre sensuri este mai stabil, reprezentând denumirea sau denotaţia; toate celelalte sensuri (numite şi conotaţii) sunt secundare în raport cu primul, din care se dezvoltă direct sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente, de cele mai multe ori condiţionate contextual. Unele dintre sensurile secundare au un caracter figurat mai mult sau mai puţin evident.

3.7.9. În fine, în procesul de identificare a sensurilor (denotative și derivate), interesează în mod special problema studiului cuvintelor şi sensurilor acestora în funcție de diferite relaţiile între sensurile cuvintelor, relaţii prin care se pun în evidenţă, de fiecare dată, atât asemănările cât şi diferenţele. Comun pentru diferite tipuri de sensuri este faptul că se pune în mişcare pentru vorbitor (ajutat de consultarea definiţiilor de dicţionar) un mecanism de selecţie care permite alegerea unui sens în raport cu alte cuvinte sau alte sensuri care i-ar putea lua locul într-un

anumit context, care poate fi înţeles atât ca enunţ, cât şi ca variantă a limbii în care e încadrat enunţul respectiv. Astfel, cuvintele monosemantice nu au nevoie de context, iar pentru cuvintele polisemantice contextul e absolut indispensabil. În cazul polisemiei, lingvistul şi vorbitorul se află în faţa unei multiple posibilităţi de selecţie lexicală. O corectă analiză în limbă şi, implicit, corecta utilizare a sensurilor unui cuvânt polisemantic în vorbire obligă ca o interpretare mai complexă trebuie dată preferinţelor contextuale stricte manifestate de sensurile derivate (inclusiv, cele secundare, conotative) în limbajul poetic. De pildă, sensul conotativ al lui roşu în limbajul poetic popular este de “prospeţime, sănătate” şi se actualizează numai în contextul “obrajii”. În acelaşi limbaj negru capătă sensul de “strălucire” numai în contextele „păr, mustăcioară”. Tot negru în contexte ca tină neagră, pământ negru are sensul de “impuritate”. Contextul conţine astfel tot ce este necesar pentru identificarea exactă a sensurilor (denotative şi mai ales derivate, conotative). Ssensurile realizate în context pot coincide, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu cele idewntificate în dicţionare. Astfel, nu este suficient să ştim, de exemplu, că adjectivul modic înseamnă “mic, fără valoare”, ci trebuie să reţinem din indicaţiile dicţionarului că acest cuvânt poate apărea numai în anumite contexte, ca determinant al substantivelor preţ sau sumă. În special sensurile conotative pot fi decodificate de receptorul mesajului numai dacă are la dispoziţie un context. Condiţionarea contextului implică, de obicei, şi mărci stilistice speciale care, de obicei, însoțesc lexicografice ale sensurilor derivate. În funcţie de tipurile de sensuri derivate, secundare, de relaţiile lor cu sensul principal, de delimitarea lor relativ precisă şi - sau contextual, polisemia a fost considerată de majoritatea lingviştilor ca factor de ambiguitate în limbă şi implicit în comunicarea verbală. Coteanu, de pildă, susţine că toate sensurile secundare sunt figurate: a devora (despre animale) „a mânca cu lăcomie”, (despre oameni ironic) „a înghiţi pe nemestecate”. Al doilea sens considerat explicit figurat de dicţionar desemnează „a consuma”, marcarea figurată rezultând din faptul că subiectul şi obiectul sunt limitate: focul a devorat casa, Ion a devorat o carte, îl devorează din ochi. Toate sensurile se reunesc prin media componentelor: „a consuma” + „într-un anumit fel”. Pentru a face delimitarea conotaţiilor trebuie cunoscută exact denotaţia, în raport cu care conotaţiile se depărtează în măsură mai mare sau mai mică: dacă subiectul este tot “animat” sensul este tot „a mânca (într-un anumit fel) ”, conotaţia fiind doar marca “ironic”. Schimbarea totală a subiectului şi a obiectului duce la delimitarea altor sensuri (conotative pure). Posibilitatea de a construi un enunţ de tipul: patima îl devorează, apropiat de sensurile conotative pure, sporeşte expresivitatea pentru că depăşeşte condiţiile indicate de dicţionar.

Așadar, sensul derivat coincide cu cel ecundar: gură de canal; gura văii; umerii obrajilor; umerii hainei.

În literatura de specialitate se disting și alte tipuri de sensuri: echivoc sau ambiguu (în acest context este concludent exemplul Dă haina copilului, în care substantivul copilului poate fi interpretat fie în calitate de complement indirect, fie în calitate de atribut) și incompatibil sau absurd ca în exemplele ce urmează: Avansează la stânga. Lupta s-a soldat cu o victorie.

3.8. Tipologia polisemiei 3.8.0. Sensurile cuvintelor polisemantice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.

Tipologia sensurilor e variată, deoarece sensul este o entitate complexă, caracteritată printr-o multitudine de aspecte.

Prin analogie cu structura internă a sememului, semantemul sau ansamblul de sememe, adi- că structura semantică a cuvântului polisemantic, reprezintă un microsistem ierarhic ordonat, ale cărui sememe se află în relaţii de determinare sau de subordonare. Existenţa acestor relaţii de dependenţă nu are un caracter arbitrar, ci unul bine structurat şi obiectiv, fapt ce permite să interpretăm semantemul în calitate de microsistem şi să-l prezentăm în dicţionar în funcţie de caracteristicile sale de microsistem.

Cercetarea interdependenţei sememelor din cadrul unui semantem se află încă în stare incipi-entă. Mai mult, chiar însuşi conceptul „structură semantică a cuvântului” este interpretat de diferiţi specialişti în contradictoriu, din care motiv limitele lui de aplicare sunt indefinite şi

confuze. Astfel, conţinutul cuvântului este uneori conceput drept o totalitate de trăsături semantice, identificându-se un sens separat (=semem) cu structura semantică (=semantem) a cuvântului polisemantic.

Întrucât unitatea semantică elementară nu este cuvântul, ci unul din sensurile sale, adică sememul, structura semantică a cuvântului se prezintă ca o totalitate de sensuri (= sememe) ierarhic organizate. Aşadar, vorbind despre semantem sau despre structura semantică a cuvântului, avem în vedere, prac-tic, polisemia sau structura semantică a cuvântului polisemantic.

Analiza structurii semantice a cuvântului polisemantic confirmă existenţa a două tipuri de relaţii între sememele unui semantem: de dependenţă motivaţională şi de dependenţă structurală. Dependenţa motivaţională, în linii mari, se reduce la două modalităţi principale de manifestare: implicativă şi similativă, iar dependenţa structurală, la rândul ei, se realizează în două subtipuri distincte: coordonator şi subordonator. În continuare vom insista asupra relaţiilor de coordonare şi subordonare.

3.8.1. La o analiză profundă a structurii semantemelor cuvintelor polisemantice, se poate constata că relaţiile de coordonare sau coordonatoare reflectă conexiunea care există obiectiv între două sau mai multe sememe, independente sub raport semantic unul faţă de altul. Examinarea dicţionarelor explicative permite să conchidem că această varietate de relaţii dintre sememe are o frecvenţă redusă, întrucât în majoritatea cazurilor avem de a face cu omolexe, derivate cu afixe omonime sau polisemantice de la unul şi acelaşi radical. De exemplu, substantivul acar este prezentat în dicţionar cu următorul inventar de sememe: „1) Muncitor la calea ferată care manevrează acele; macagiu. 2) înv. Persoană care face ace. 3) Cutiuţă de păstrat ace”.

În urma analizei structurii semantice a substantivului acar, am constatat că toate cele trei seme-me derivă de la primul şi al doilea semem ale substantivului ac: primul semem al semantemului acar este motivat de sememul „piesă de metal care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta" al substantivului ac, iar cel de-al doilea semem şi cel de-al treilea semem sunt motivate de sensul direct al substantivului ac „unealtă mică de oţel, ascuţită la un capăt, iar la celălalt având o gaură prin care se trece aţa, întrebuinţată la cusut”. Componenţa semantică a semantemului acar se află în dependen-ţă directă de natura afixului -ar, care participă la formarea substantivelor cu semnificaţia „autor al acţiunii”, iar la derivarea celui de-al treilea semem sufixul -ar formează substantive cu semnificaţia „instrument al acţiunii”. Primul şi al doilea semem se opun celui de-al treilea şi din punct de vedere gramatical, întrucât primele două seme ţin de genul masculin, în timp ce cel de-al treilea semem se referă la substantivele neutre.

Aşadar, cele trei sememe ale substantivului acar urmează să fie considerate omonime atât din punctul de vedere al originii lor, fiind derivate din sensuri diferite ale substantivului ac, cât şi ca pro-cedeu derivativ, fiind formate cu ajutorul unor sufixe omonime. Din aceste considerente ele urmează a fi prezentate în dicţionarul explicativ în calitate de unităţi lexicale distincte. Cu alte cuvinte, aceste sememe sunt unităţi lexicale derivate în mod independent de la substantivul ac şi deci între ele lipseşte orice raport de derivare semantică. În concluzie, suntem în drept să conchidem că cele trei sememe sunt în realitate trei unităţi lexicale distincte, iar între ele nu există relaţii de dependenţă semantică sau de coordonare, ci relaţii de paritate semantică, ca între orice unităţi lexicale luate arbitrar din sistemul lexical al limbii.

Cu toate acestea, existenţa relaţiilor de coordonare între sememele unui semantem este o realitate obiectivă. De altfel, atestăm această modalitate de structurare a sememelor unui semantem la cuvintele derivate care reproduc, parţial sau total, semantica cuvântului motivator, fără a semnala prezenţa unor relaţii de derivare semantică între sememe sau de derivare lexicală între sememele cuvântului derivat şi sememele cuvântului derivant. De exemplu, aproape toate derivatele adjectivului amar (amar s.n., a amărî, a se amărî, amărăciune, amăreală), excepţie făcând doar unele dintre ele (amarnic, amăriu, amărui), reproduc sensurile derivantului. Să comparăm: amar1

„care are gustul pelinului sau al fierii” şi „care produce suferinţe fizice sau morale”; amar2 s.n. „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”; a amărî „(produse alimentare) a face să devină amar” şi „(persoane) a face să se întristeze”; a se amărî „(despre produse alimentare) a deveni amar” şi

„(despre persoane a deveni trist”; amărăciune „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”; amăreală „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. Dacă comparăm sensurile derivatelor, constatăm că acestea reproduc în fiecare semem aparte unul din sen-surile adjectivului amar, fără a exista între sememele derivate postadjectivale vreo legătură derivativă, în acest caz identificând raporturi de paritate, de independenţă. Prin urmare, avem de a face cu se-manteme sememele cărora se află în relaţii de coordonare, ceea ce din punct de vedere grafic poate fi prezentat în felul următor:

Schema de mai sus este identică pentru toate semantemele cu radicalul amar analizate anterior. Dispunerea orizontală a sememelor în schemă demonstrează că acestea sunt independente, adică din punct de vedere logic se află în relaţii de egalitate şi deci legătura dintre ele este de coordonare.

3.8.2. Relaţia de subordonare sau subordonatoare dintre sememele unui semantem se manifestă între două sau mai multe sememe aflate în raporturi semantice de dependenţă unilaterală, adică în situaţia în care un semem este subordonat din punct de vedere derivativ şi semantic altui semem. Această varietate de conexiuni din interiorul semantemului are caracter uiniversal, este specifică pentru cea mai mare parte a unităţilor de vocabular polisemantice şi cunoaşte o serie de manifestări concrete, interpretate în continuare în calitate de subtipuri.

În primul rând, este vorba de subtipul incluziunii de treaptă care se caracterizează prin faptul că primul semem motivează apariţia celui de-al doilea semem, iar al doilea semem serveşte drept punct de pornire pentru derivarea celui de-al treilea semem etc., etc. De exemplu, semantemul substantivului copoi este format din următoarele sememe: „1) Câine de vânătoare cu botul lung şi corpul înalt şi sub-ţire; ogar. 2) Câine dresat special şi folosit la urmărirea infractorilor. 3) Agent de poliţie”. În acest caz, al doilea semem derivă din primul semem având la bază asociaţia „similitudinea destinaţiei", al treilea semem derivă din cel de-al doilea semem pe baza aceleiaşi asociaţii „similitudinea destinaţiei”. Relaţiile de subordonare dintre sememele semantemuluii copoi pot fi exprimate grafic în felul următor:

Dispunerea sememelor pe verticală indică dependenţa lor logică şi semantică şi, respectiv, exis-tenţa relaţiei de subordonare între aceste sememe.

3.8.3. În continuare am identificat subtipul de semanteme cu sememe derivate omogene, acestea având un sem comun care serveşte drept suport pentru formarea tuturor sememelor derivate, adică acest subtip se individualizează prin faptul că sememele derivate sunt motivate de unul şi acelaşi sem din componenţa semică a sememului primar sau derivant. Datorită acestui fapt toate sememele de-rivate au un sem comun care poate fi denumit arhisem, adică sem specific pentru o mulţime dată de sememe.

Acest subtip de relaţii subordonatoare se caracterizează prin faptul că toate sememele unui seman-tem, derivând de la unul şi acelaşi arhisem, se află în raport de subordonare faţă de sememul derivant şi în raport de paritate unul faţă de altul. Deci, legătura dintre sememele omogene şi sememul derivant este subordonatoare, iar legătura dintre sememele derivate omogene este coordonatoare. De exemplu, semantemul substantivului ac este lexicografiat în dicţionar în felul următor: „1) Unealtă mică de oţel, subţire şi ascuţită la un capăt, iar la celălalt capăt având o gaură prin care se trece aţa, folosit la cusut. 2) Obiect subţire şi ascuţit folosit la fixare sau prindere. 3) (la unele aparate) Parte mobilă, de formă subţire şi ascuţită, care indică valorile unei mărimi variabile sau parametrii unui sistem tehnic. 4) Pie-să de metal, subţire şi ascuţită, care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta; macaz. 5) (la unele animale: albine, viespi, ţânţari, arici) Organ de apărare sau de atac în formă de ghimpe sau de vârf ascuţit. 6) (la conifere) Frunză îngustă, lungă şi ascuţită”.

Arhisemul tuturor sememelor derivate ale semantemului ac este semul „obiect subţire şi ascuţit”, pe baza căruia au apărut sememele derivate. Semantemul substantivului ac poate fi prezentat grafic astfel:

Sememele derivate pornesc din acelaşi punct al sememului derivant, corespunzând arhisemului „obiect subţire şi ascuţit”.Subtipul cu sememe omogene este propriu nu numai pentru structura semantică a substantivului, ci şi pentru structura semantică a cuvintelor care fac parte din alte clase morfologice. Astfel, verbul a creşte are următoarea structură semantică: „1) (despre organisme animale şi vegetale) A deveni mai mare ca urmare a evoluţiei naturale. 2) (despre persoane) A ajunge la o treaptă nouă de dezvoltare intelectuală; a evolua. 3) (despre aluat) A se înfoia sub acţiunea unui ferment; a dospi. 4) (despre ape) A depăşi nivelul obişnuit. 5) A căpăta proprietăţi calitative (de volum, de intensitate, de durată etc.) noi; a se mări. 6) (despre părţi ale corpului) A reveni la condiţia iniţială (după o leziune); a se restabili; a se reface; a se regenera. 7) A petrece copilăria. 8) (copii) A educa şi a întreţine până la maturitate. 9) (plante sau animale domestice) A îngriji pentru a se dezvolta normal”. Elementul semantic comun al sememelor derivate din componenţa semantemului verbului a creşte este arhisemul „a deveni (sau a face să devină) mai mare”. Relaţiile de subordonare din semantemul a creşte se prezintă grafic în felul următor:

Subtipul acesta nu este unicul în cadrul tipului subordonator, de aceea pare a fi categorică afirma-ţia cum că „în structura unui cuvânt polisemantic există un sens către care converg toate celelalte, pe baza unei asemănări oarecare a însuşirilor, pe care le însumează” (Diaconescu). În această ordine de idei se pune şi problema sensului principal care a provocat dezbateri îndelungate şi a cunos-cut interpretări variate şi contradictorii în semasiologie. Exemplele analizate aici demonstrează exis-tenţa reală a sensului principal, care, de altfel, nu este caracteristic pentru toate tipurile de semanteme, ci numai pentru acel tip care înglobează două sau mai multe sememe omogene cu un sem motivant comun în structura semică a sememului derivant. Şi încă un detaliu de esenţă în acest context: sensul sau sememul principal nu coincide integral cu sememul derivant, ci numai parţial, adică înglobează doar unul sau câteva seme din componenţa sememului motivator. Anume acest detaliu diferenţiază sensul principal ca sursă de formare a

unor sensuri noi şi, ca realitate de limbă, este considerat drept sens cu cea mai mare frecvenţă în limbă şi cu dependenţă minimă de context, care vine primul în mintea vorbitorului sau ascultătorului în momentul pronunţării sau perceperii cuvântului respectiv.

3.8.4. Următorul subtip este cel cu sememe eterogene sau cu diferiţi componenţi semantici care se singularizează prin faptul că, deşi toate sememele unui semantem dat derivă de la unul şi acelaşi semem primar, acestea nu sunt omogene, întrucât derivă de la diferite seme din componen-ţa sememului derivant. În această ordine de idei este edificator următorul exemplu: aur „1) Metal nobil preţios, galben strălucitor, foarte maleabil şi ductil, inoxidabil, bun conducător de căldură şi de electricitate, care se foloseşte la fabricarea unor obiecte de podoabă, de artă sau a monedelor şi serveşte ca echivalent general prin care se exprimă valoarea mărfii. 2) Obiect de mare valoare. 3) Strălucire orbitoare. 4) Fir făcut din acest metal. 5) Totalitate de bunuri materiale (ale unei per-soane)”.

Analizând relaţiile existente între sememele semantemului aur, constatăm fără dificultate că toate sememele derivă din primul semem, fiecare fiind motivat de asociaţii specifice şi distincte: al doilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei de similitudine „valoare mare”, al treilea semem - pe baza asociaţiei de similitudine „manifestare exterioară”, al patrulea semem - pe baza asociaţiei de contigu-itate „metal - obiect produs din acest metal” şi al cincilea semem - pe baza asociaţiei de contiguitate „metal de valoare – avuţie”. În baza celor constatate, relaţiile dintre sememele semantemului aur se prezintă în felul următor:

Faptul că sememele derivate pornesc din puncte diferite ale sememului primar indică natura lor eterogenă, determinată de eterogenitatea semelor motivatoare din sememul derivant.

3.8.5. Subtipul de sememe omogene-eterogene se impune prin cumularea într-un singur subtip a celor două subtipuri precedente: omogen şi eterogen, conţinând atât sememe omogene, cât şi ete-rogene, toate derivate de diferite seme ale sememului primar. Concludentă în această ordine de idei este structura semantică a semantemului armată: „1) Totalitate a forţelor armate (ale unui stat). 2) To-talitate a trupelor de uscat (în opoziţie cu forţele maritime şi aeriene). 3) Formaţie militară operativă alcătuită din câteva unităţi mari (corpuri sau divizii). 4) fig. Comunitate de oameni care acţionează în vederea atingerii unui scop comun. 5) fig. (despre oameni) Grup mare; droaie; ceată”.

Analizând relaţiile de dependenţă dintre sememele semantemului armată, am constatat că cel de-al doilea semem este subordonat primului în baza relaţiei de contiguitate „totul pentru parte”, al treilea semem derivă tot din primul semem, dar pe baza relaţiei „similitudinea destinaţiei”, în timp ce al patrulea şi al cincilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei „similitudine cantitativă”. Cele afirmate mai sus se prezintă grafic astfel:

3.8.6. Subtipul incluziv omogen-eterogen sau mixt se evidenţiază prin faptul că semantemul în-globează concomitent atât subtipul incluziv de treaptă, cât şi subtipul omogen sau eterogen, sau ambe-le subtipuri simultan. De exemplu, figură „1) Ansamblu de trăsături specifice feţei; chip; fizionomie. 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinţe, reprezentate printr-un desen, pictură sau sculptură. 3) vorb. Om cu merite în viaţa publică; persoană marcantă; personalitate. 4) Carte de

joc care reprezintă per-soane (valet, damă, crai). 5) (la jocul de şah) Piesă cu semnificaţie deosebită (rege, regină, nebun, cal, turn, pion). 6) Poziţie sau ansamblu de poziţii realizate în timpul unor mişcări speciale (la dans, la balet, în sport, în pilotaj etc.)”.

Este suficient să examinăm raporturile de dependenţă dintre sememele semantemului figură pen-tru a determina că cel de-al doilea semem derivă din primul pe baza relaţiei de contiguitate „obiect -imaginea obiectului respectiv”, al treilea semem este motivat de asemenea de primul prin asociaţia de contiguitate „parte pentru tot”, al patrulea semem este determinat de-al doilea semem având la bază asociaţia de contiguitate „imagine - obiect cu această imagine”, ca şi al treilea semem, cel de-al cincilea derivă din primul fiind mediat de asociaţia de contiguitate „parte pentru tot” şi, în fine, sememul al şaselea este generat de primul prin asociaţia de similitudine „ansamblu sau totalitate”. Relaţiile dintre sememele semantemului figură se prezintă grafic în felul următor:

Analizând dependenţa sememelor din schema de mai sus, constatăm că al treilea şi al cincilea semem constituie subtipul omogen, în timp ce primul, al doilea şi al treilea semem formează subti-pul incluziunii de treaptă; totodată, relaţiile dintre sememele al doilea, al treilea (sau al cincilea) şi al şaselea reprezintă subtipul eterogen. Cu alte cuvinte, exemplul dat conţine toate subtipurile de relaţii atestate în cadrul tipului subordonator.

3.8.7. Alături de tipul coordonator şi cel subordonator, am atestat existenţa unui tip mixt, coor-donator-subordonator. Acest tip se evidenţiază prin faptul că un semantem dat poate include sememe care constituie, pe de o parte, tipul coordonator, iar pe de altă parte - tipul subordonator. În aceas-tă ordine de idei este edificator următorul exemplu. Sememul acreală este prezentat în dicţionar cu următoarele sememe: „gust amar”, „stare de rea dispoziţie şi nemulţumire" şi „mâncare sau băutură acră”. Primele două sememe constituie tipul coordonator, întrucât între acestea lipsesc relaţii de deri-vare semantică, ele fiind o reproducere (sub alt aspect categorial) a semanticii adjectivului acru: „care are gustul oţetului sau al fructelor verzi” şi „care vădeşte în permanenţă rea dispoziţie şi nemulţumire”. Al treilea semem derivă din primul, având la bază asociaţia de contiguitate „calitate abstractă - obiect care dispune de această calitate”, constituind astfel tipul subordonator. Relaţiile dintre sememele se-mantemului acreală pot fi prezentate astfel:

3.8.8. În fine, ţinem să conchidem că sememele unui semantem reprezintă o structură ierarhică riguroasă, caracterizată prin existenţa a trei tipuri de relaţii: coordonatoare, subordonatoare şi coor-donatoare-subordonatoare. Tipurile identificate au un caracter universal, tipul subordonator fiind cel mai frecvent şi cel mai variat, materializându-se într-un număr finit de subtipuri concrete: 1) incluziv de treaptă, 2) omogen, 3) eterogen, 4) omogen-eterogen şi 5) mixt.

Relaţiile dintre sememul derivant şi cel derivat sunt de dependenţă unilaterală, de aceea sememul motivat presupune existenţa unui semem motivant, în acelaşi timp sememul derivant conţine poten-ţialitatea producerii unui sau altui semem, adică are orientare activă.

S-a constatat că numărul de sememe ale unui semantem este direct proporţional cu radicalul pătrat al frecvenţei cuvântului respectiv, câtul expresiei fiind o constantă (Guiraud). Această legitate are o importanţă deosebită, întrucât cercetarea sumară a vocabularului limbii demonstrează dependenţa polisemiei de frecvenţa utilizării cuvintelor în vorbire: cu cât frecvenţa este mai mare, cu atât structura semantică a cuvintelor este mai amplă şi mai complexă. Primar sau principal este acel semem care este determinat în cea mai mare măsură de relaţiile paradigmatice şi în cea mai mică mă-sură de relaţiile sintagmatice, în timp ce sememele derivate sunt determinate într-un fel sau altul mai mult de relaţiile sintagmatice şi mai puţin de cele paradigmatice.3.10.Verificaţi-vă cunoştinţele

a. Întrebări

1. Termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvâtului sunt:

a) ---------------

b) ---------------

Explicaţi noţiunele date.

2. Se iau termenii: semantem (ansamblu de sememe), semem (sens) şi lexem (cuvânt).

Cerinţe:

a) examinaţi caracteristicile principale ale termenilor daţi;

b) explicaţi termenii;

c) enumeraţi câteva mărci ale structurii semantice a unui cuvânt;

d) relevaţi deosebirile dintre sem şi semem / lexem şi cuvânt.

3. Se dau noţiunele: sens, semnificaţie, sens lexical.

Cerinţe:

a) confruntaţi aceste concepte, formulaţi deosebirea dintre acestea;

b) relevaţi legătura între o secvenţă sonoră şi un sens dat pe baza fragmentului „Un cuvânt are un

sens sau un ansamblu de sensuri într-o anumită limbă în mod necesar, fără a se putea stabili însă

nici cauzele care au determinat relaţia de denotaţie respectivă, nici momentul în care această

relaţie s-a instituit şi a devenit funcţională.” (I. Groza);

c) argumentaţi idea că limba „alcătuieşte un sistem natural de semne, adică un sistem care se

bazează pe convenţii explicite” (E. Vasiliu);

d) comparaţi această idee cu altele ce ţin de problema sensului cuvântului. Examinaţi teoriile ce

ţin de această problemă;

e) demonstraţi existenţa în limbă a unor relaţii între semnificaţiile unităţilor sistemului lexical;

f) numiţi tipurile de sensuri lexicale.

4. Încercuiţi varianta corectă:

a) în clasa cuvintelor semnificative / nesemnificative intră:

A.substantivul A.articolul;

B.prepoziţia B. conjuncţia;

C.pronumele C. verbul;

b) argumentaţi alegerea;

c) continuaţi şirul exemplelor.

5. Definiţi următoarele noţiuni: denotaţie, conotaţie

1. Relevaţi deosebirile dintre aceste noţiuni. Ce stă la baza conotaţiei?

a) ilustraţi răspunsul;

b) prin ce se deosebesc semnificaţiile figurate de cele proprii ale cuvântului.

2. Evidenţiaţi ideea următorului fragment: „E de ajuns pe de altă parte ca unui obiect să i se dea

alt nume prin analogie ca să avem o conotaţie, respectiv un sens conotativ” (I. Coteanu)

b. Exerciţii

1. Se propun următoarele cuvinte: prejudicată, a străfulgera, pretimpuriu, strămoş, prescurtat,

a se încrede, a întipări, a străbate, a prescurta, a reveni.

Cerinţe:

a) explicaţi sensul termenilor cu/ fără ajutorul dicţionarului;

b) precizaţi cuvintelor de bază de la care s-au format cuvintele date şi explicaţi-le;

c) descrieţi deosebirelor de sens dintre acestea, ilustraţi prin exemple;

d) grupaţi termenii după caracterul motivat / nemotivat al acestora, argumentaţi răspunsul;

e) identificați alte cuvinte de acest fel.

1. „Dincolo de râu, pe luncă şi pe coasta dealului, foşnea în bătaia vântului pădurea

întunecată” (Z. Stancu).

„Acum, oraşul arăta ca o îmensă omidă neagră” (O. Paler).

„Cu tot vuietul vântului, simţise ceva pe cărarea de dincolo de stufuri” (M. Sadoveanu).

„Înfiorat, călăreţul de opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului” (C. Petrescu).

„Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios şi

ursuz” (O. Paler).

Cerinţe: în şirul de texte

a) identificaţi şi grupaţi cuvintele ce reflectă diferite tipuri de relaţii la nivelul semnificatului;

b) continuaţi seria exemplelor de acest fel.

2. Se iau perechile de termeni:

Fulger a fulgera

Muşama a muşamaliza

Luciu a străluci

Buzunar a buzunări

Izvor a izvorî

Cerinţe:

a) comparaţi sensurile substantivelor cu sensurile verbului derivat;

b) motivaţi legătura de sens şi de formă între aceste cuvinte;

c) completaţi seriile de cuvinte, în mod corespunzător;

d) precizaţi sensurile cuvintelor respective;

e) redactaţi contexte adecvate pentru fiecare sens.

4. Se propun cuvintele: dulce, a izvorî, a arde, a scârţâi, a scăpăra, a coborî, pată, floare,

mască.

Cerinţe:

a) precizarea sensurilor cuvintelor cu / fără ajutorul dicţionarului;

b) completarea următorului tabel:

Sensuri proprii Sensuri figurate

Pimar Secundar

c) redactarea unor enunţuri ţinând cont de sensurile acestor cuvinte.

5. Se propun textele:

„În sfârşit ziua cea mare răsări frumoasă... (L. Rebreanu).

Cerințe:

a) descrieţi deosebirile semantice dintre cuvintele evidenţiate;

b) explicaţi îmbinarea fior rece şi utilizaţi cuvântul fior în contexte ce sugerează alte stări

sufleteşti;

c) consultaţi dicţionarul, selectaţi zece cuvinte şi stabiliţi semnificaţiile acestora în diferite

contexte după modelul de mai sus.

6. Examinaţi textele:

„S-a pregătit pădurea de toamnă. Frunzele s-au aurit pe ramuri. Vântul le clatină uşor şi ele cad

pe rând într-o ploie lină. Drumul soarelui este tot mai obosit şi mai scurt. Într-un colţ de cer

mocneşte un nor vânăt.

„Soarele răsare focul splendid luce, / P-armele lor mândre cade şi străluce” (D. Bolitineanu).

„Azi, cântul tău lucrează peste ţară / şi mierea o adaugă-n ştiubei, / şi grâul îl ajută să răsară

de sub zăpezi, părinte Alexei!” (N. Dabija).

„Omul are mai multe valuri în viaţă”(proverb).

„În puterea unei nopţi de vară[...] marea se frământă,, îşi zdreleşte valurile năprasnice de

bolovani...” (G. Meniuc).

„Era pricepută, răbdătoare, calculată, rece, mai ales când era vorba de afacerile ei” (G.

Călinescu).

„Angheluş era gata să iasă la mal, cînd ceva pârâi sub picioarele lui şi-ntr-o clipă apa verde,

rece, îl trase sub podul de gheaţă” (I.Agârbiceanu).

„Ararului spuse cuvintele acestea cu multă convingere şi, fără voie, simţii un fior rece cum

îmi trece ca un fulger prin trup” (I.Agârbiceanu).

„Cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim, în săbii se ne tăiem, ori în luptă să ne

luptăm?” (V. Alecsandri).

„E sabie în sabie în ţară! Au năvălit tătarii” (V. Alecsandri).

„Limba taie mai mult decât sabia” (A. Pann).

„Cine scoate sabia de sabie va pieri” (proverb).

Aurul din văzduh s-a topit. A rămas numai argintul pe ape. Blânda batere de vânt s-a ascuns

printre sălcii. Păsările s-au adunat somnoroase la cuiburi... S-a întors toamna, răsfoind cu iuţeală

filele ceaslovului naturii” (C. Petrescu).

„Vesela verde câmpie acu-i tristă, veştezită, / Lunca bătută de brumă, acum pare ruginită; /

Frunzele-i cad, zbor în aer şi de crengi se dezlipesc, / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet

amenesc. / Din tuspatru părţi a lumii se ridică nalt pe ceruri / Ca balauri din poveste, nouri negri,

plini de geruri...” (V. Alecsandri).

„Iat-o!... Sus în deal la strungă, / Aşternând pământului / Haina ei cu trenă lungă / De culoarea

vântului. / Lung îşi scutură spre vale, / Ca-ntr-un nimb de glorie, / Peste şolduri triumfale / haina

iluzorie./ Apoi pleacă mai departe / Pustiind cărările / Cu alai de frunze moarte să colinde zările”

(G. Topârceanu).

Cerinţe:

a) confruntaţi modul de a descrie toamnai în textele date;

b) identificaţi cuvintele cu valoare conotativă;

c) explicaţi valoarea sugestivă a acestor cuvinte;

d) înlocuiţi-le cu unităţi lexicale cu valore denotativă;

e) relevaţi deosebirea de sens şi de utilizare între termenii fiecărei perechi;

f) utilizaţi cuvintele cu valoare conotativă în alte contexte;

g) redactaţi o descriere a unei zile de toamnă utilizând cuvinte cu o pronunţată încărcătură

conotativă.