Omagiu profesorului Valentin Ţurlan cu ocazia împlinirii vârstei

de 70 de ani

7

CUPRINS Cuvânt înainte 11

Terminologie, semantică lexicală

Angela BIDU-VRĂNCEANU Mişcarea Lexicului specializat spre lexicul comun

13

Roxana CIOLĂNEANU Terminologia specializată de marketing în raport cu limba comună

20

Stelian DUMISTRĂCEL Distorsionarea semantică a neologismului şi a dictonului cult în discursul public actual

31 Virginia Mihaela DUMITRESCU Scepticismul lingvistic demanian: referenţialitate, autoreferenţialitate şi „aberaţie metaforică”

45 Onorina GRECU The Necessity Of Common Law Terms Romanian Glossary

51

Virginia LUCATELLI Le vocabulaire français de l’informatique, entre la traduction et l’innovation

58

Constantin Ioan MLADIN Reflecţii în jurul denumirilor de profesii din româna actuală. Comentarii lexicale şi terminologice pe marginea COR

69 Cristinel MUNTEANU Aristotel, Quintilian et alii. Despre sinonime şi sinonimie

81

Elena MUSEANU Termeni economici de interes larg în comunicarea obişnuită

92

Daniela ŢUCHEL Obfuscation Of Romanianness

102

Neologie, etimologie, lexicografie

Liliana AGACHI Regional moldovenesc în prima jumătate a secolului al XVII-lea

116

Ionel APOSTOLATU Aspecte ale trunchierii în româna actuală

126

Doina Marta BEJAN O istorie a vocabularului politic comun european modern din perspectiva lingvistică şi culturală românească.Prezentarea unui proiect de studiu al terminlogiei politice.

138 Ludmila CABAC Les argotismes poetiques français : problemes de lexicographie

145

Gabriela DIMA On Word Borrowing

150

Sofia DIMA Elemente problematice în redactarea unui dicţionar bilingv specializat

157

Silvia DOBRIN A propos des mots-valises dans Le Canard enchaîné et Eulenspiegel

168

8

Cătălin ENICĂ Completări, corecţii şi precizări etimologice la DICŢIONARUL LIMBII ROMÂNE (DLR)

177 Petru IAMANDI Neologismele în SF

184

Adina MATROZI MARIN Etymological Aspects Of The Medical And Biological Terminology In Romanian And English

188

Cristian MOROIANU Derivarea prin substituţie de afixe. Sufixe neologice

194

Aliona POPA Aspecte ale adaptării grafice ale împrumuturilor recente din limba engleză în limba ucraineană

207 Cristina UNGUREANU Problèmes des étymologies roumaines

214

Floriana POPESCU The Morphology of Eponyms in English and Romanian. A Case Study of Eponyms in Physics

225 Melu STATE Aspecte ale adaptării unor termeni străini în DOOM²

234

Pragmatică, stilistică

Raluca BONTA Alegerea şi specializarea lexicului – principii de generare a stilului în negociere

240

Mihaela CÎRNU Particularităţi lexicale în textul publicitar

250

Oana CENAC Despre repetiţie în lingvistica românească

258

Alina GANEA, Anca GÂŢĂ Ilustrări ale categoriei evidenţialităţii în limba română contemporană

262

Anca GÂŢĂ, Alina GANEA, Gabriela SCRIPNIC O abordare conceptuală şi terminologică a subdomeniului lingvistic al evidenţialităţii

271 Luminiţa HOARŢĂ CĂRĂUŞU Mărcile schimbării rolului conversaţional în limba română actuală

287

Elena Cristina ILINCA Les marques de presence du tiers dans l’editorial politique français

294

Antoine KOUAKOU Le corpus lexical heideggerien : un philosopher hors du commun

303

Simona MAZILU Lexical Indicators of Dissociation in Ethical Argumentation on Abortion

315

Mariana NEAGU Relevance Theory: Claims And Applications

327

Ioan MILICĂ "Vorbă", "limbă" şi "cuvânt" în paremiologia românească

339

9

Iulia MILICĂ-BLĂNUŢĂ „Can you make no use of nothing, nuncle?” - The Use of Words with a Negative Meaning in W. Shakespeare’s King Lear

348 Daniela MURARU Dissociation as a Lexical Choice in Mediating International Conflicts

359

Elena PREDESCU Comunicare şi politeţe pragmatică

369

Gabriela SCRIPNIC, Anca GÂŢĂ Delimitări conceptuale ale categoriei gramaticale a mirativităţii

376

Lexic şi istoria mentalităţilor

Eugenia ALAMAN Le lexique des vêtements d’hier et d’aujourd’hui

384

Valeriu BĂLTEANU Lexicul politic şi mecanismele mentalităţii

390

Elena PRUS Specificitatea parametrilor conversaţiei în tradiţia franceză

396

Ioana SCHERF Expresii frazeologice cu nume de alimente în limbile germană şi română

406

Didactica

Camelia BOARCĂŞ Teaching Reading Vocabulary – Theory And Practice

411

Yolanda-Mirela CATELLY Specialized Lexis / Common Lexis Or The Other Way Round

418

Carina CESA La filologia romanza nell'insegnamento del lessico della lingua romena

429

Corina DOBROTĂ Translation. Difficulties In Legalese

434

Corneliu GOLDU Perspective didactice ale studierii frazeologiei eposului folcloric

439

Laura IONICĂ Attitude And Affect As Psychological Dimensions In The Learning Process

443

Daniela Angelica NISTOR Circumscrierea limbajului argumentarii între achiziţiile lingvistice fundamentale ale elevilor şi clişeizare

450 Elena TUDORACHE Implicaţii ale limbajului testelor de evaluare in achiziţiile lexicale ale elevilor

456

Angelica VÂLCU Stratégies dans la pratique d’évaluation de la traduction et de l’interprétation

461

Discurs specializat

Simona ANTOFI Discursul critic postmodern ca discurs specializat: de la noul antropocentrism la poezia tranzitivă

468

10

Nicoleta IFRIM Reaşezări conceptuale şi noţionale în receptarea discursului poetic: de la „tradiţia critică” la asumarea morfogenezică a textului poetic

478 Doiniţa MILEA Cod social şi discurs ideologizant stereotip în selecţia modelelor literare propuse prin ziarul Scînteia în 1949

487 Gina NECULA Mesageria instantanee – o nouă provocare pentru norma lingvistică

493

11

CUVÂNT ÎNAINTE

Cele 54 de lucrări reunite sub tema generoasă Lexic comun / lexic specializat au fost comunicate în cadrul conferinţei internaţionale organizate de Centrul de cercetare în Teoria şi practica discursului din Facultatea de Litere a Universităţii Dunărea de Jos din Galaţi, ca urmare a câştigării proiectului prezentat la concursul naţional pentru obţinerea de finanţări, organizat în luna mai 2008 de ANCS.

Organizatorii manifestării şi-au propus să pună în contact persoane cu preocupări în cercetarea lexicului din diverse centre universitare din ţară (Alba-Iulia, Bacău, Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Piteşti) şi din afara ţării (Germania, Italia, Mauritania, Republica Moldova), pentru a promova rezultatele activităţii din centrul nostru şi pentru a cunoaşte rezultatele în domeniu ale colegilor. Manifestarea s-a adresat specialiştilor, indiferent de limba pe care o studiază, din convingerea că punerea în relaţie a informaţiilor despre funcţionarea diferitelor limbi contribuie la uşurarea procesului de comunicare

Interesaţi mai cu seamă de aspectele teoretice şi practice de cercetare a lexicului limbii române, dar şi al unor limbi de circulaţie internaţională, participanţii şi-au direcţionat comunicările spre:

• terminologie, semantică • neologie, etimologie, lexicografie; • pragmatică, stilistică; • didactică.

Repartiţia pe secţiuni a lucrărilor este, în bună măsură, convenţională, întrucât, prin modul de abordare interdisciplinar, numeroase lucrări puteau figura şi la altă secţiune.

În ansamblu, comunicările din acest volum arată continua mişcare şi restructurare a lexicului, tendinţele contemporane cele mai importante (intersul crescut pentru terminologii, migrarea termenilor spre lexicul comun, evoluţiile semantice). Se atrage astfel, în mod indirect, atenţia asupra necesităţii acordării unui număr potrivit de ore în planul de învăţământ, lexicologiei, pentru ca tinerii să devină utilizatori conştienţi şi eficienţi ai limbii.

Mulţumim tuturor participanţilor şi, în mod special, celor din afara universităţii noastre, care au făcut un efort deosebit spre a fi prezenţi la desfăşurarea lucrărilor.

Deoarece Conferinţa Lexic comun / lexic specializat şi-a desfăşurat lucrările în luna septembrie, în preajma împlinirii vârstei de 70 de ani de către distinsul profesor VALENTIN ŢURLAN, timp îndelungat titularul cursului de lexicologie, îi dedicăm, cu stimă şi profundă afecţiune, acest volum.

Editorii – Doina Marta Bejan , Virginia Lucatelli, Oana Cenac

13

Angela BIDU-VRĂNCEANU, Universitatea Bucureşti

Mişcarea lexicului specializat spre lexicul comun

1.1. Atât Lexicul comun/lexicul specializat (A.Bidu-Vrănceanu coord. 2000), cât şi Lexicul specializat în mişcare (A.Bidu-Vrănceanu 2007) sunt titluri care presupun unele explicaţii. În ambele cazuri se are în vedere interesul mai larg din epoca actuală pentru termenii specializaţi, interes concretizat prin migrarea sau integrarea lor în comunicarea obişnuită.

Ce înseamnă însă lexic specializat (LS) şi care sunt aspectele relaţiei lui cu lexicul comun (LC)? LS, sintagmă mai puţin obişnuită în bibliografia de specialitate este o entitate relativ abstractă, care reuneşte o serie de terminologii ştiinţifice, cercetate unitar, atât unele faţă de altele, cât şi faţă de LC. Unitatea metodologică în studierea lexicului se bazează pe îmbinarea analizei paradigmatice (sens, definiţie, relaţii semantice, raportarea lor la dicţionare ca instrumente descriptiv-normative) cu analiza sintagmatică (care ţine seama de rolul textului ca registru stilistic şi al contextelor lingvistice şi extralingvistice) în identificarea sensului (specializat sau nu). Evaluarea distanţei dintre dicţionare şi texte (abordare caracteristică lexicologiei şi terminologiei moderne) contribuie, de asemenea, la interpretarea adecvată a sensului cuvintelor şi al termenilor. Deplasarea spre limba comună a termenilor ştiinţifici antrenează o serie de modificări semantice şi contextuale, mai mari sau mai mici, constatate la nivelul actualizării lor în presa de largă circulaţie şi în comunicarea obişnuită.

Unitatea metodologică a analizei lingvistice a lexicului specializat (LS) a prezentat avantajul de a permite o comparare obiectivă a rezultatelor. Din studiul câtorva terminologii (matematică, mineralogie, filozofie, arte plastice, v. A. Bidu-Vrănceanu coord. 2000 sau al altor terminologii, ca cea economică sau din marketing) a rezultat diversitatea lor. Simpla delimitare în terminologii tari şi slabe (v. A. Bidu-Vrănceanu 2007-b) nu rezolvă problema caracterizării riguroase, mai ales dacă avem în vedere relaţiile lexicului specializat cu cel comun. Identificarea aspectelor care duc la diversitatea terminologiilor (obiectiv al comunicării de faţă) contribuie la o mai riguroasă interpretare a trecerii unor termeni specializaţi în limba comună.

1.2. Considerăm relaţiile dintre LS şi LC unidirecţional, ca posibilitate de extindere a unor termeni în limba comună, fenomen actual care a suscitat interesul lingviştilor. Fenomenul a fost desemnat prin mai multe denumiri, care nu au în vedere decât punctele comune, nu şi cele diferenţiatoare. Precizarea teoretică a acestor interpretări (v. A. Bidu-Vrănceanu 2007-a) va

14

fi urmărită sub aspecte şi cu exemple noi care vor insista pe diversitatea formelor de utilizare a termenilor specializaţi în limba comună.

Trecerea (migrarea) unor termeni ştiinţifici în limba comună a fost numită democratizarea (sau ridicarea barierelor) cunoaşterii sau laicizarea ştiinţelor, sintagme care se referă la cauzele fenomenului, reprezentate de necesitatea unei comunicări mai complexe şi de interesul sau disponibiltatea de a utiliza termeni specializaţi. Rezultatele lingvistice ale acestui transfer sunt desemnate prin determinologizarea, banalizarea (sau dinamica lexico-semantică), situaţii care nu se suprapun decât parţial. În fine, numeroşi specialişti au studiat extinderea LS din perspectiva acţiunii deliberate de vulgarizare (popularizare) ştiinţifică (VS) înţelese ca propagare şi explicare a unor cunoştinţe specializate de interes pentru diferite categorii de vorbitori obişnuiţi. Explicarea presupune transpunerea într-o manieră mai accesibilă a cunoştinţelor de specialitate, transpunere bazată pe procedee lingvistice.

Interpretarea şi aplicarea fiecăruia dintre conceptele de mai sus depinde de particularităţile fiecărei terminologii şi de motivări extralingvistice. Terminologii dure, precum matematica, mineralogia, chimia nu favorizează extinderea datorită codului închis cu care operează, iar decodarea este limitată chiar şi când există interes pentru anumiţi termeni. Alte terminologii, precum cea politică, economică şi din marketing, care interesează publicul larg, au şanse de extindere în LC în mai mare măsură.

Sub aspectul relaţiei LS/LC este important de precizat dacă transferul termenilor se face cu sensul denotativ sau se dezvoltă sensuri conotative. Constatarea că numeroşi termeni specializaţi se utilizează în limba comună sau trec în alte terminologii cu sensuri conotative determină întrebarea dacă în asemenea situaţii putem vorbi de “laicizarea” ştiinţelor. Chiar dacă analogia care stă la baza dezvoltării sensului conotativ presupune o relaţie transparentă cu sensul denotativ, necesară pentru a favoriza comunicarea, se poate constata că nu întotdeauna această condiţie e respectată. De exemplu, puţini vorbitori cunosc cu exactitate sensul termenului matematic ALGORITM, deşi, prin intermediul sintagmei frecvente din limbajul politic ALGORITM POLITIC a trecut şi în limba comună cu sens figurat.

Statutul diferenţiat al termenilor care trec în LC se poate urmări pe baza conceptelor determinologizare, vulgarizare şi banalizare.

2.1 Determinologizarea este interpretată în sens larg ca “diluţia” sensului specializat care însoţeşte orice trecere a unui termen în limba comună. Indiferent din ce domeniu provin, termenii nu pot fi decodaţi şi, mai ales, codificaţi de ne-specialişti (vorbitorii obişnuiţi, profani într-un anumit domeniu) decât neglijând, în grade diferite, date specializate. Gradul de determinolgizare depinde de mai mulţi factori. Termenii chimici, de exemplu, nu pot fi decodaţi decât parţial prin elemente care privesc

15

clasarea şi prin seme funcţionale (v.la 2.2). Determinologizarea este mai mică (parţială) în cazul unor termeni tehnici care au fost asimilaţi de lexicul comun, cum ar fi MAŞINĂ, ACCELERAŢIE, COMUTATOR. Frecvenţa termenilor respectivi şi identificarea unui referent concret accesibil facilitează asimilarea termenului şi păstrarea nodului dur al sensului specializat cu valoarea lui denotatiivă.

Sub aspectul “democratizării” cunoaşterii, interesează termenii care îşi păstrează sensul denotativ (cu grade mai mici ale determinologizării). În cazul unor sensuri conotative în schimb (v.la 2.3), determinologizarea atinge cote maxime.

2.2. Legat de determinolgizarea parţială care asigură prin extinderea termenilor specializaţi în limba comună “laicizarea” ştiinţelor, interesează vulgarizarea sau popularizarea ştiinţifică (sau VS, aşa cum este preferat termenul în bibliografia de specialitate). Se înţelege prin VS extinderea deliberată, organizată prin emisiuni sau pagini şi rubrici determinate din mass media, a unor concepte ştiinţifice din anumite domenii. De exemplu, ”Jurnalul Naţional”(JN) are pagini rezervate economiei sau o pagină “verde”, destinată problemelor de ecologie, biologie sau de sănătate. Transferul accesibil ne-specialiştilor al unor cunoştinţe specializate se face în general prin parafraze definiţionale, mai scurte sau mai ample; unele au un caracter obiectiv: ALZEIHMER “boala uitării”, altele sunt metaforice: FIBRILAŢIA “galopul inimii”. Alt procedeu lingvistic frecvent este utilizarea unui termen mai bine cunoscut, fie un hiperonim în locul hiponimelor sale (MICROB pentru STAFILOCOC) sau a unor sinonime din lexicul comun (CRIOTERAPIE “tratament prin îngheţare”).

Vom urmări în ce măsură “pagina verde” din JN ilustrează procedeele de VS şi care sunt rezultatele lor lingvistice.În unele articole (nr. 4664) se propun explicaţii ale termenilor utilizaţi conform dezideratelor VS: de exemplu, în promovarea unui produs BIO se spune explicit “termenii biologic, organic, ecologic, precum şi prescurtările acestora – BIO şi ECO-desemnează acelaşi tip de produse: ”fără chimicale” (subl.n.). Termenul “organic” este folosit în spaţiile de limbă engleză, cel BIO sau “biologic” se foloseşte în mai multe ţări europene. În România se foloseşte ”ecologic”. Aceeaşi explicaţie este dată într-un număr apropiat (nr. 4667): ”Atenţie! Termenii biologic, organic, ecologic, bio, eco desemnează acelaşi tip de produse-fără chimicale”. Alternarea acestor termeni în diverse contexte nu lasă întotdeauna impresia unei variaţii sinonimice şi poate deruta interpretarea unui vorbitor obişnuit (iar sinonimia nu este un deziderat într-o terminologie ştiinţifică riguroasă): ”dacă vreţi să lucraţi câteva zile într-o fermă ECO şi să deprindeţi tainele agriculturii BIO de la un fermier adevărat…”(JN. 2008/4664).

16

Extinderile contextuale ale lui BIO şi ECO de la “produse” de diferite tipuri (fructe şi legume ECOLOGICE, Struguri ECO, Siropuri de fructe BIO, Balsam BIO (JN 2008/4631) la “persoane” pun aceleaşi probleme privind exactitatea sensurilor: "elevii vor fi ECO“ (JN2008/4685). Schimbarea statutului gramatical al acestor elemente poate afecta, de asemenea, rigurozitatea ştiinţifică: ”liderii mănâncă ECO“ (JN 2008/4687)” copilul te face să alegi ECO” (JN 2008/4652). Deplasările contextuale atrag şi modificări semantice, chiar dacă în exemplele date sensul rămâne denotativ.

Este indiscutabil că prin consecvenţa “paginii verzi” dintr-un ziar de largă circulaţie, prin interesul larg, motivat extralingvistic, termeni ca ECO sau ECOLOGIC, BIO sau BIOLOGIC au şanse să se impună în uzul comun. Problema este dacă sensurile preconizate prin articolele de VS corespund (dincolo de interpretarea limitată a termenilor) criteriilor ştiinţifice. Dacă avem în vedere definiţiile din dicţionarele generale vom constata că sensurile preconizate de “pagina verde” sunt secundare: ECOLOGIE, s.3 “care evită distrugerea ecosistemului, care conduce la protejarea mediului, a plantelor şi a animalelor, pentru menţinerea echilibrului natural”. Adjectivul ECOLOGIC se poate raporta la s.2, care are restricţii contextuale “despre substanţe chimice, combustibili etc”, ”care respectă condiţiile de protecţie a mediului, care nu sunt poluante”. Dacă interpretăm sensul din sintagma struguri ECO sau politicienii mănâncă ECO conform definiţiei, nu se pune problema interpretării ca “poluant”, ci “care nu e poluat”. Altfel spus, diferitele calificări ale unor produse prin ECO sau ECOLOGIC ajung la deplasări de sens, care depăşesc condiţiile VS. Aceleaşi observaţii se pot face şi în ce priveşte termenul BIOLOGIE sau “prescurtările” BIO şi ECO. Dicţionarele dau pentru elementele formative BIO şi ECO definiţii care nu indică sinonimia constatată în articolele menţionate: ECO1 ”privitor la mediu” şi BIO “referitor la viaţă”. Putem admite sinonimia acestor elemente prin deplasarea de la “cauză” la “efect”, justificată de importanţa actuală a relaţiilor cu mediul înconjurător. Rezultă ca determinologizarea în VS poate antrena simplificări sau deplasări conceptuale, nu întotdeauna recomandate.

Corelat cu “pagina verde”, JN rezervă o pagină “alimentaţiei raţionale”, unde se face reclamă sau anti-reclamă unor produse din comerţ. În aceste articole frapează prezenţa sistematică a unor termeni chimici şi interesează în ce măsură se face VS. De cele mai multe ori, termenii chimici nu sunt însoţiţi de nicio explicaţie, ceea ce blochează accesul la sens, chiar şi pentru termeni care au o oarecare circulaţie: ”BIO reduce cu 97% expunerea le PESTICIDE”, JN 2008/4665. Majoritatea explicaţiilor privind termenii chimici se bazează pe o parafrază, alcătuită dintr-o clasare generală (“substanţă, conservanţi”ş.a.), căreia i se adaugă un sem funcţional privind

17

interesul pentru această substanţă, indicând efectele (pericolul) prezentate: ”Cele mai periculoase PESTICIDE sunt ORGANOFOSFAŢII, care au fost “legaţi” de apariţia unor boli, precum cancerul, sindromul oboselii cronice, Parkinson” (J.N. 2008/4681). Decodarea superficială a sensului specializat din chimie este greu de asigurat chiar şi când se urmăreşte VS şi creşte proporţional pentru termenii cu circulaţie izolată în limba comună: ”s-a demonstrat că învelişul bobului de grâu conţine LIGNANI, substanţe care reduc riscul unor boli de inimă” (JN 2008/4709) sau “hârtia ecologică nu conţine CLORINĂ (o substanţă toxică pentru mediu)” (JN 2008/4671). Rezultă că definiţiile preştiinţifice sau uzuale preferate de VS asigură o cunoaştere limitată, preferabilă necunoaşterii totale a sensului.

Exemplele analizate arată că posibilităţile şi efectele favorabile în impunerea unui sens specializat în limba comună depind de mai mulţi factori şi numai în unele situaţii se poate considera că extinderile unor termeni promovaţi de VS se datorează acesteia.

2.3 Banalizarea termenilor ştiinţifici, este înţeleasă nu ca simplă extindere în limba comună, ci ca o utilizare figurată (metaforică) a unui termen, cu o “deviaţie” semantică care duce nu numai la determinologizare în grad maxim, ci şi la dezvoltarea unor sensuri noi, conotative. Asemenea sensuri reprezintă o reală extindere şi asimilare a termenului în lexicul comun. Sensul conotativ rezultat este condiţionat de apariţia în alte contexte, specifice şi repetabile, care îl impun prin frecvenţă în comunicarea obişnuită. Valoarea conotativă poate fi mai mult sau mai puţin evidentă, se poate estompa în timp, tot aşa cum relaţia cu sensul specializat de la care s-a pornit nu mai este stabilită explicit în numeroase cazuri.

Fenomenul, extrem de reprezentativ în româna actuală a fost studiat sub numele de dinamică lexico-semantică (A. Bidu Vrănceanu 1993, 2003; A. Stoichiţoiu-Ichim 2001, 2006). Din exemplele numeroase reţinem câteva (înregistrate majoritatea de noile ediţii ale dicţionarelor): DEZAMORSAREA grevei, conflictului faţă de DEZAMORSAREA bombei, ERODAREA guvernării faţă de ERODAREA metalului, DERAPAJUL ECONOMIC, POLITIC faţă de DERAPAJUL MAŞINII. Se pune întrebarea cât de explicită este pentru vorbitori relaţia cu sensul specializat. În acelaşi timp, este clar că sensurile conotative impuse în limba comună nu se justifică printr-o importanţă mai mare a domeniului (militar, tehnică, fizică, chimie) şi nici printr-un interes special pentru termenii respectivi. Analogia care stă la baza noului sens este mai mult sau mai puţin evidentă, asigurând în grade diferite funcţia de comunicare şi pe cea expresivă a limbii. Caracterul aleatoriu al exemplelor nu permite interpretarea lor ca rezultat direct al ”democratizării cunoaşterii” decât într-o interpretare foarte generală. În schimb, dinamica lexico-semantică este interesată de acest tip de relaţie a LS cu LC.

18

Cu totul altfel se pune problema raportului dintre sensul denotativ şi cel conotativ pentru termenii politici din comunicarea obişnuită, admis fiind interesul larg pentru această terminologie caracterizată printr-un cod deschis (v. A.Bidu-Vrănceanu 2007-b: 205-225). Ne vom referi la adjectivele POLITIC şi ELECTORAL, care îşi păstrează “nodul dur” al sensului specializat în orice tip de comunicare. Frecventa utilizare în mass media şi în comunicarea obişnuită duce la extinderi şi chiar la libertăţi contextuale care ar trebui să atragă deplasări ale sensului specializat, similar cu situaţiile extinderii altor termeni specializaţi în limba comună.

Atestările din presa de largă circulaţie arată o mobilitate contextuală extremă a adjectivelor POLITIC şi ELECTORAL spre deosebire de alte adjective din domeniu, precum GUVERNAMENTAL sau PREZIDENŢIAL). Se detaşează sintagmele fixe care contribuie la îmbogăţirea inventarului conceptual al acestei terminologii sau care realizează o mobilitate denotativă: partid politic, regim politic, analist politic, lider politic, forţă politică, clasă politică, ştiinţe politice ş.a. Adjectivul ELECTORAL apare şi el în sintagme stabile, cu valoare monoconceptuală, cum ar fi: program electoral, campanie electorală, listă electorală, dinamică electorală, propagandă electorală, rezultate electorale ş.a.

Colocaţiile libere ale celor două adjective duc la sintagme care, prin analogiile care au stat la bază, au avut sau mai au o valoare conotativă. Sintagme cu sens unitar precum instrument politic, climat politic, eşichier politic, armă politică, forţă politică ş.a sau finală electorală, tensiune electorală ş.a. au pierdut valoarea conotativă iniţială (rezultată din transferul metodologic din alte terminologii în favoarea unor concepte importante). Putem încadra, deci, asemenea sintagme tot în dinamica conceptuală (denotativă) a terminologiei politice.

Alte sintagme care au un grad de fixare relativ mic sau chiar zero exprimă valori conotative, emoţionale evidente: divorţ politic, show politic, mesianism politic, joc politic, cutremur politic, migraţie politică, racolare politică, matriţă politică, ancoră politică ş.a; cursă electorală, mită electorală, găleată electorală, locomotivă electorală ş.a. În toate aceste sintagme, adjectivele POLITIC şi ELECTORAL au valoare denotativă (mai mult sau mai puţin determinologizată, dar cu păstrarea nodului dur al sensului specializat), fiind termenul-suport al sintagmei nominale. În acelaşi timp, întreaga sintagmă exprimă valori expresive rezultate din combinaţiile insolite şi sensul concret al substantivelor cu care se combină. Contrar sintagmelor nominale, substantivul are aici rol semantic secundar, redus la valoarea conotativă pe care adjectivul specializat o capătă indirect. Unele dintre aceste sintagme nu pot fi decodate cu nicio valoare dacă nu se ţine sema de date referenţiale sau de contextul extralingvistic; de exemplu

19

sintagma vestuţă electorală, utilizată într-o emisiune televizată din timpul alegerilor locale se referă la mijlocul inedit de campanie al unui candidat care a pus o vestă cu numele său unui câine maidanez. În majoritatea contextelor de acest tip se îmbină o valoare denotativă cu una conotativă, fără ca termenii politici să-şi modifice sensul în favoarea unor sensuri metaforice proprii, ca în cazul altor terminologii. Marcare expresivă, emoţională există la nivelul textului şi contextului şi este o particularitate a terminologiei politice care îndeplineşte funcţii de comunicare complexe.

Exemplele de banalizare a unor termeni specializaţi din diferite domenii arată importanţa determinării situaţiilor specifice fiecăruia, dincolo de admiterea generală a fenomenului.

3. Prin problemele discutate am urmărit să arăt că sub unitatea pe care o presupune relaţia actuală dintre lexicul specializat şi cel comun, se remarcă o mare diversitate a situaţiilor, de care trebuie să ţinem seama pentru o abordare şi o cercetare corecte.

REFERINTE BIBLIOGRAFICE:

Bidu-Vrănceanu, A., Lectura dicţionarelor, Editura Metropol, Bucureşti, 1989. Bidu-Vrănceanu, A., “Dinamica sensurilor cuvintelor româneşti din 1990 până în 2002”, în

vol. Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, vol.II, p.291 ş.u., coord.Gabriela Pană Dindelegan, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003.

Bidu-Vrănceanu, A., Lexicul specializat în mişcare, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007. Bidu-Vrănceanu, A. coord., Lexic comun, lexic specializat, Editura Universităţii din Bucureşti,

2000. Stoichiţoiu-Ichim, A., Vocabularul limbii române actuale. Dinamică. Influenţe. Creativitate,

Editura All, Bucureşti, 2001. Stoichiţoiu-Ichim, A., Aspecte ale influenţei engleze în româna actuală, Editura Universităţii din

Bucureşti, 2006. Toma, A., Lingvistică şi matematică. De la terminologia lexicală la terminologia discursivă,

Editura Universităţii din Bucureşti, 2006.

Résumé

Les syntagmes lexique commun/lexique spécialisé et le mouvemement du lexique specialisé désignent une diversité des formes d’extension des termes spécialisés dans la langue commune. Les termes consacré pour ce transfert sont la démocratisation des connaissances ou la laicisation des sciences. Les phénomènes linguistiques résultés sont la déterminologisation, la vulgarisation ou la banalisation des termes ou une dynamique lexico – sémantique. On propose, en partant des exemples de la langue roumaine de préciser ces concepts et de montrer la diversité des terminologies. L’unité et la diversité sont, donc, des charactéristiques des relations du lexique spécialisé avec le lexique commun.

20

Roxana CIOLĂNEANU, Academia de Studii Economice, Bucureşti

Terminologia specializată de marketing în raport cu limba comună

1. Introducere Limbajul de marketing (LMk) este un limbaj specializat, cu propriile sale particularităţi şi interdisciplinarităţi şi cu o mare deschidere către tipuri variate de public, cu grade de specializare diferite. Mulţi termeni din LMk se caracterizează printr-o circulaţie largă în presă şi în limba comună şi, de aceea, creează impresia că sensul lor specializat este cunoscut, dar nu este cazul întotdeauna [1]. De aceea, explicarea termenilor este absolut necesară şi se poate realiza prin mai multe metode: fie prin apelul la dicţionar, unde vorbitorului interesat ar trebui să i se furnizeze definiţia termenului specializat, fie prin prezenţa unei mărci diastratice în dicţionar care să încadreze termenul respectiv într-un anumit domeniu ştiinţific, fie prin analiza unor structuri sintagmatice, a căror analiză contribuie la decodarea sensului specializat [2]. Toate acestea ar conduce la o mai bună „gestionare” a dinamicii limbii şi la clarificarea sensurilor unor cuvinte/termeni atât pentru vorbitorii specializaţi, cât şi mai puţin specializaţi.

În funcţie de relaţiile ce se stabilesc între LMk, LC (limba comună) şi LSI (lexic ştiinţific interdisciplinar) [3] se pot delimita clasele de termeni şi se poate arăta dinamica sensului acestora. Mai mult decât atât, delimitările contextuale, în general de tip sintagmă, contribuie la relevarea şi caracterizarea acestei dinamici.

Relaţia LMk şi LC este o relaţie complexă, cu multiple faţete şi cu rezultate importante şi relevante în caracterizarea LMk. În această relaţie, LC joacă două roluri semnificative: în cazul unor termeni, are un rol direct, este un partener egal în schimburile cu LMk, putând fi atât sursă, cât şi ţintă; în cazul altor termeni, are rol de intermediar, în sensul că mediază trecerea unor termeni din LMk spre alte limbaje specializate [4].

Schimbul de termeni dintre LMk şi LC furnizează date importante referitoare la aspecte ale vulgarizării la nivelul limbajului analizat. Termenii migrează dinspre limbajul specializat spre limba comună şi invers, dar direcţia de mişcare e greu de precizat; de aceea vorbim doar de „existenţa paralelă (coexistenţa) acestor unităţi lexicale atât în comunicarea specializată, cât şi în cea nespecializată” [5].

În această lucrare ne vom opri doar la unul din aspectele raportului LMk – LC şi anume, modul în care LC contribuie, pe de o parte, la precizarea sensului unor termeni de marketing, înregistraţi de dicţionare,

21

dar insuficient clarificaţi, iar pe de altă parte, la impunerea unor termeni de marketing, ignoraţi de dicţionare, prin intermediul textelor din presă.

2. Termenii şi definirea lor LMk este un limbaj destul de greu de sistematizat, întrucât, pe de o parte, corespunde unei ştiinţe relativ noi şi în continuă formare şi definire, iar pe de altă parte, nu beneficiază, în limba română, de o lucrare lexicografică de tip dicţionar care să respecte principiile lexicografice şi să ajute lectorul în încercările sale de a clarifica anumite concepte. Lucările de specialitate existente, în ciuda numelui de dicţionar, sunt mai degrabă lucrări de tip enciclopedic, cu o arie de cuprindere mult mai largă decât cea a marketingului. Mai mult decât atât, presa inovează continuu, fie prin preluarea termenilor din limba engleză, uneori justificat, alteori nu, fie prin crearea unor termeni, care ulterior sunt consacraţi de uz, dar ignoraţi de dicţionar.

Ca o consecinţă a acestor constatări, am considerat de cuviinţă să stabilim două direcţii de investigare a termenilor: dinspre dicţionar spre text (I) şi dinspre text spre dicţionar (II).

I. Dinspre dicţionar spre text Pentru această secţiune ne-am oprit asupra a doi termeni foarte des utilizaţi în limba comună: PUBLICITATE şi RECLAMĂ. Ceea ce am vrut să verificăm este dacă reprezentarea lor în dicţionare coincide cu utilizarea lor în diferite tipuri de texte şi dacă există diferenţe de sens pe cele cinci paliere stabilite: A. dicţionar specializat; B. dicţionar general; C. texte specializate; D. texte didactice; E. presă.

A. Consultând dicţionarele de specialitate, am constatat că unele dintre ele le definesc pe amândouă, altele numai unul.

DEc defineşte numai RECLAMA ca „activitate comunicaţională constând în difuzarea de informaţii privind bunurile economice marfare pentru a atrage potenţialii cumpărători şi/sau pe cei care participă la alte activităţi promoţionale [...]”. Dimpotrivă, DEM defineşte numai PUBLICITATEA ca „tehnică de comunicare ce presupune derularea unui demers complex de natură persuasivă, pentru a cărui realizare sunt utilizate instrumente specifice, în măsură să provoace o presiune psihologică asupra publicului vizat [...]”. Aşadar, din cele două definiţii, extrase din două dicţionare diferite [6], observăm că PUBLICITATE se referă la întregul demers de comunicare, care are ca finalitate RECLAMA, activitate de difuzare concretă.

Alte lucrări lexicografice specializate definesc ambii termeni. De exemplu, CTM defineşte RECLAMA ca „orice formă plătită de prezentare nonpersonală şi promovare a ideilor, bunurilor şi serviciilor de către un sponsor identificat”. Definiţia introduce şi o diferenţiere explicită în raport

22

cu PUBLICITATE: „Se deosebeşte de PUBLICITATE prin faptul că este o tranzacţie comercială, se plăteşte” [7]. PUBLICITATEA este definită ca „ansamblul metodelor de comunicare în masă aplicate în vederea difuzării informaţiilor necesare pentru a face cunoscut un produs, o marcă, o firmă”. Aşadar, observăm că una dintre diferenţele majore dintre cele două definiţii se situează la nivelul genului proxim: formă de prezentare vs. metode de comunicare. O altă diferenţă esenţială este prezenţa (pentru RECLAMĂ) sau absenţa (pentru PUBLICITATE) a unui sponsor identificat.

DCIM defineşte RECLAMA ca „un anunţ publicitar plătit pentru presă, radio sau TV”, iar PUBLICITATEA ca „totalitatea acţiunilor de comunicare impersonale, plătite de un susţinător (firmă, organizaţie, individ etc.) identificat, realizate prin mijloace de comunicare în masă, cu scopul influenţării comportamentului ţintelor vizate (consumatorilor)”. După cum se poate observa, definiţia dată de DCIM pentru PUBLICTATE seamănă foarte mult cu cea dată de CTM pentru RECLAMĂ, ceea ce sporeşte confuzia dintre cei doi termeni la nivelul ştiinţei.

B. Dicţionarele generale stabilesc alte diferenţieri între cei doi termeni. DEX-ul, de exemplu, situează PUBLICITATE în limba comună [8], iar RECLAMĂ în limbajul specializat [9]. Astfel, PUBLICITATE este definit drept „faptul de a face cunoscut un lucru publicului; difuzare de informaţii în public; caracterul a ceea ce este public”, iar RECLAMĂ – s1 „activitate (comercială) prin care se urmăreşte, pe calea PUBLICITĂŢII (prin tipărituri, radio, televiziune, cinematograf etc.) suscitarea, câştigarea interesului public asupra unor anumite mărfuri, a unor cărţi, a unui spectacol, a folosirii unor servicii etc.” Definiţia din DEX demonstrează extinderea şi utilizarea termenului în discuţie în limba comună: „♦Răspândire de informaţii elogioase (despre cineva sau ceva), cu scopul de a-i crea renume sau popularitate”. Un alt fapt interesant care reiese din definiţia din DEX pentru RECLAMĂ este prezenţa definiţiei în definiţie, mai exact punerea termenului definit în relaţie cu PUBLICITATE şi definirea acestuia din urmă printr-o enumerare dată între paranteze [10]. De remarcat că această accepţie a PUBLICITĂŢII nu se regăseşte în articolul dedicat intrării de dicţionar corespunzătoare.

De asemenea, RECLAMĂ are în DEX şi un alt sens: s2 „articol (dintr-o publicaţie), afiş, placardă, panou, prospect etc. prin care se face reclamă (1)”. Este o definiţie utilă pentru limba comună, însă incompletă, întrucât nu cuprinde reclamele TV.

Aşadar, la nivelul descrierilor de dicţionar, atât în cele specializate, cât şi în cele generale, termenii PUBLICITATE şi RECLAMĂ nu au o descriere clară şi bine delimitată, iar relaţia dintre ei, la nivel conceptual, este neclară. Urmează ca utilizarea lor în texte cu diferite grade de specializare să aducă

23

noi precizări, care să ajute la clarificarea acestor descrieri, precum şi la clarificarea raportului dintre ei.

C. Am urmărit termenii PUBLICITATE şi RECLAMĂ în lucrarea Cercetare de marketing [11], organizată pe nouă părţi principale, dintre care una este intitulată CERCETAREA PUBLICITĂŢII (partea a şasea). Ambii termeni cercetaţi sunt definiţi în text prin opoziţie cu alţi termeni care aparţin aceleiaşi sfere semantice. RECLAMĂ este astfel definit prin opoziţie cu PROMOŢIE, stabilindu-se mai întâi punctele comune şi apoi cele care diferenţiază cei doi termeni: „Scopul RECLAMEI şi al PROMOŢIEI este să informeze consumatorul despre bunuri sau servicii şi să-l convingă să le cumpere. Atât RECLAMA, cât şi PROMOŢIILE, sunt mecanisme comunicaţionale specializate, care, atunci când sunt bine realizate, reuşesc să orienteze consumatorii spre cumpărarea produsului în cauză. Există o diferenţă conceptuală între cele două mecansime. RECLAMA este o formă relativ indirectă de persuasiune, bazată pe informaţii şi emoţii legate de beneficiile produsului. (...) PROMOŢIILE sunt forme de persuasiune directă, bazate mai degrabă pe stimulente exterioare decât pe beneficii ale produsului” (p. 421). Spre deosebire de RECLAMĂ, PUBLICITATEA este definită drept „formă tradiţională de comunicare”, alături de ACTIVITĂŢILE PROMOŢIONALE şi prin opoziţie cu SPONSORIZAREA: „Marketingul SPONSORIZĂRII nu suplineşte, ci completează formele tradiţionale de comunicare, precum PUBLICITATEA şi ACTIVITĂŢILE PROMOŢIONALE” (p. 501). Observăm, din textele selectate şi redate mai sus, că avem două planuri conceptuale cu realizări diferite la nivel terminologic: unul general, care se referă la formele de comunicare, exprimat prin termenii PUBLICITATE şi ACTIVITĂŢI PROMOŢIONALE şi unul specific, al mecanismelor de comunicare specializată, exprimat prin RECLAMĂ şi PROMOŢII. Cu alte cuvinte, în plan lexicografic, termenii în discuţie se diferenţiază prin genul proxim (formă de comunicare vs. mecanism de comunicare), dar se aseamănă prin ceea ce, la nivelul definiţiei, ar trebui să fie diferenţe specifice: cu scopul de informare şi persuasiune. Ca o consecinţă a acestui fapt, în capitolul cercetat, termenul care apare frecvent este RECLAMĂ. PUBLICTATE apare foarte rar; de cele mai multe ori apare forma adjectivală PUBLICITAR, în sintagme de tipul: CAMPANIE PUBLICITARĂ, BLOC PUBLICITAR, MESAJ PUBLICITAR, STRATEGIE PUBLICITARĂ.

D. Utilizarea termenilor PUBLICTATE şi RECLAMĂ în manuale aduce perspective noi asupra sensului acestor doi termeni.

În manualul de liceu termenii sunt trataţi în subcapitolul Forme de promovare a produselor şi ambii au definiţii explicite, separate de textul capitolului prin încadrarea lor în chenare distincte. Astfel, RECLAMA „cuprinde totalitatea mijloacelor şi tehnicilor care au drept scop imediat

24

atragerea atenţiei consumatorilor asupra unui produs sau serviciu, urmărind influenţarea acestora în vederea cumpărării produsului sau serviciului respectiv” (p. 87), iar PUBLICITATEA „include totalitatea mijloacelor şi tehnicilor utilizate pentru informarea consumatorilor privind diverse produse sau servicii, având ca scop crearea unei imagini favorabile de lungă durată asupra acestora”(p. 87). Definiţiile situează termenii la acelaşi nivel, prin acelaşi gen proxim: totalitatea mijloacelor şi tehnicilor, şi îi diferenţiază prin trăsături specifice: atragerea atenţiei (RECLAMĂ) vs. informare (PUBLICITATE), scop: cumpărare produsului/serviciului (RECLAMĂ) vs. crearea unei imagini favorabile (PUBLICITATE). Aşadar, diferenţele constatate şi explicate la nivelul cărţii de specialitate nu se regăsesc în manualul de liceu. În continuarea capitolului din manualul de liceu, termenul PUBLICITATE este utilizat cu preponderenţă, în toate sintagmele: PUBLICITATE DE PRODUS (SERVICIU), PUBLICITATE DE MARCĂ, PUBLICITATE INSTITUŢIONALĂ etc.

În manualul universitar apare numai termenul PUBLICITATE, care este definit ca fiind subordant activităţilor promoţionale, alături de promovarea vânzărilor, relaţii publice, utilizarea mărcilor, manifestări promoţionale şi forţe de vânzare (p. 486). Aşadar, avem de-a face cu o a treia structurare ierarhică a conceptelor corespunzătoare termenilor investigaţi, cu consecinţe semnificative la nivelul definiţiei. PUBLICITATE este definit în manualul universitar ca reunind „toate acţiunile care au drept scop prezentarea indirectă (nepersonală) – orală sau vizuală – a unui mesaj în legătură cu un produs, serviciu, marcă sau firmă de către orice susţinător (plătitor identificat). Cu alte cuvinte, prin acţiunile publicitare întreprinderea urmăreşte să asigure o cuprinzătoare informare a publicului în legătură cu activitatea, cu produsele şi serviciile sale, cu mărcile sub care acestea sunt prezente pe piaţă, să-l convingă şi să-l determine în efectuarea actului de cumpărare. Ea vizează, pe termen lung, modificări de comportament la nivelul diferitelor categorii de consumatori ca şi menţinerea fidelităţii acestora faţă de oferta întreprinderii”(p. 487). După cum se observă, delimitarea dintre cei doi termeni din manualul liceal nu se mai regăseşte la nivelul manualului universitar. Pe de altă parte, termenul RECLAMĂ nu este utilizat nici măcar pentru a denumi anumite mecanisme publicitare concrete. Se preferă sintagma MESAJ PUBLICITAR: „MESAJUL PUBLICITAR care urmează a fi difuzat” (p. 490), iar pentru reclamele din presă se foloseşte sintagma ANUNŢ PUBLICITAR: „Elementele componente ale ANUNŢULUI PUBLICITAR sunt: ilustraţia, textul, sloganul” (p. 491). Din textul studiat observăm că MESAJ este utilizat cu două sensuri: sensul principal, ceea ce se comunică, şi un sens secundar, obţinut printr-o substituţie metonimică, de tipul conţinut/conţinător. Acest

25

al doilea sens, restrâns prin determinarea de tip adjectival PUBLICITAR, îndreptăţeşte stabilirea unei relaţii de sinonimie între RECLAMĂ şi MESAJ PUBLICITAR.

E. În cazul termenilor RECLAMĂ şi PUBLICITATE, raportul dintre ei în texte din presă variază contextual. Astfel, pot apărea în relaţie de:

sinonimie: Într-un articol cei doi termeni apar în acelaşi context sintagmatic, înlocuindu-se unul pe celălalt: „Copiii de şase ani sunt cei mai mari consumatori de PUBLICITATE, ponderea scăzând odată cu creşterea în vârstă. (...) Potrivit studiului, care face parte dintr-un proiect Phare, copiii de şase ani sunt cei mai mari consumatori de RECLAMĂ (75% declară că urmăresc PUBLICITATEA TV), iar cei mai puţini consumatori sunt cei de opt ani (62%)” (Bus. St., 28 ian. 2008).

hiponimie: „PUBLICITATEA contextuală se referă la RECLAMA de pe site-uri sau de pe alte medii şi care sunt generate de sisteme automate, în funcţie de conţinutul căutat sau postat de utilizator.” (Bus. St., 5 mar. 2008)

meronimie: „În acest an, o RECLAMĂ de 30 de secunde difuzată în reţeaua ABC în timpul premiilor [Oscar] a costat 1,8 milioane de dolari, fiind mai scumpă cu 7% faţă de 2007. Anul trecut, ABC a câştigat din PUBLICITATEA difuzată în timpul premierii 80 de milioane de dolari.” (Bus.St., 27 febr. 2008).

Astfel, se păstrează, într-o oarecare măsură, raportul constat între cei doi termeni la capitolul texte specializate şi anume: PUBLICITATE – formă de comunicare şi RECLAMĂ – unul din mecanismele prin care se realizează această formă. O altă dovadă în acest sens este existenţa sintagmei piaţa [12] de PUBLICITATE, care certifică statutul PUBLICITĂŢII ca subdomeniu: „Prezentă pe piaţa românească de PUBLICITATE de 12 ani, Tempo Advertising a trecut, în ultimele luni, printr-o serie de transformări” (BusSt., 12 mar. 2008). În continuare, articolul citat utilizează sintagma piaţa de comunicare ca sinonim al sintagmei mai sus meţionate: „Pentru viitor, aceasta mizează pe efectul lent şi sigur pe care intrarea unor companii precum Nokia, Emerson sau Mercedes l-ar putea avea pentru piaţa de comunicare din Cluj”, ceea ce susţine ideea că termenul PUBLICITATE este utilizat cu sensul de formă de comunicare.

II. Dinspre text spre dicţionar Din această perspectivă, am ales să analizăm termenii PANOTAJ şi AFIŞAJ. Grila de analiză este aceeaşi cu cea utilizată în secţiunea anterioară, doar ordinea elementelor componente este diferită: A. texte din presă; B. texte didactice; C. texte specializate; D. dicţionar general; E. dicţionar specializat.

A. Termenul PANOTAJ este destul de des utilizat în articolele din presă şi nu numai, lucru care ne-a determinat să-l investigăm. Apare în diverse tipuri de contexte, de tipul agenţie de PANOTAJ, PANOTAJ publicitar,

26

piaţă de PANOTAJ, business de PANOTAJ etc., ceea ce dovedeşte că este un termen reprezentativ pentru limbajul de marketing, în mod special pentru un aspect particular al acestuia legat de publicitate ca activitate promoţională, şi anume publicitatea stradală. Investigând diverse articole din presă, am constatat că panotajul apare în raport de sinonimie cu cel puţin două sintagme: publicitate stradală: „Un alt punct slab al publicităţii stradale este lipsa unei legislaţii clare (...) În absenţa normelor, PANOTAJUL rămâne la cheremul autorităţilor” şi mobilier stradal: „De asemenea, se observă (chiar şi cu ochiul liber) că a crescut calitatea mobilierului stradal. Sintagma de „Cenuşăreasă a publicităţii” nu mai este valabilă pentru PANOTAJUL românesc” (C., 14 iulie 2006). Textul articolului conduce la ideea că PANOTAJUL este denumirea subdomeniului PUBLICITĂŢII care are ca suport de prezentare panoul: „Paradoxal, deşi este o industrie la vedere, viu colorată – străzile sunt pline de panouri publicitare – PANOTAJUL nu este luat în seamă decât când vreun primar nervos decide să mai taie un „lan” de panouri”.

Intersant este, în această situaţie, raportul dintre PANOTAJ şi AFIŞAJ din punctul de vedere al sensului. Cel de-al doilea termen este mai puţin utilizat, poate şi datorită faptului că are mai multe sensuri (există, cf. DEX, şi afişaj electronic). Cert este că sfera semantică se apropie de cea a PANOTAJULUI, întrucât intră în sintagme de tipul: PANOU DE AFIŞAJ: „Reamintiţi în permanenţă acest mesaj prin intermediul managerilor, al intranetului, al PANOURILOR DE AFIŞAJ şi al articolelor din publicaţiile interne” (C, 4 oct. 2005) sau REŢEA DE AFIŞAJ: „Clientul publicitar are posibilitatea să cumpere o REŢEA DE AFIŞAJ în licee”. Sensul lui AFIŞAJ, cel puţin în cea de-a doua sintagmă, pare a coincide cu cel al lui PANOTAJ, în cadrul aceluiaşi tip de sintagmă- REŢEA DE PANOTAJ: „Spin Media a achiziţionat recent o REŢEA DE PANOTAJ în lifturi din Braşov, mărindu-şi prezenţa în spaţiul indoor şi intrarea pe piaţa publicităţii în lifturi” [13] (www.adplayers.ro). Aşadar, atât PANOTAJ, cât şi AFIŞAJ, conform textelor analizate, sunt denominatori ai aceluiaşi subdomeniu al publicităţii.

B. Manualul de liceu nu foloseşte nici unul din termenii analizaţi şi nici sintagmele în care i-am identificat în presă. Nu apar decât termenii corespunzători obiectelor concrete, PANOU şi AFIŞ, ca exemplificări ale publicităţii exterioare. În manualul universitar, doar AFIŞAJ apare ca „cea mai importantă formă de publicitate exterioară”, „inclusă în categoria suporturilor publicitare prin tipărituri” (p. 493).

C. În textele de specialitate consultate, ca şi în textele de tip didactic, nu am găsit decât cei doi termeni corespunzători realităţii concrete: PANOU şi AFIŞ, ca mijloace de expunere exterioară, ca subcategorie a mijloacelor de

27

comunicare în masă, care, la rândul lor, fac parte din canale de comunicare nepersonală [14].

D. Din toate dicţionarele generale consultate (DEX, NDULR, DE, MDN) doar MDN înregistrează termenul PANOTAJ, dar cu un sens cu totul diferit de cel din marketing: „îmbrăcare a pereţilor cu panouri, cu căptuşeală de lemn”. AFIŞAJ, în schimb, este înregistrat de toate dicţionarele generale consultate, cu excepţia DE, cu un două sensuri: unul general – „faptul de a afişa; lipire de afişe” (DEX) şi unul specializat, nemarcat diastratic – „afişaj optic = afişor (2)” [15] (DEX) sau marcat diastratic – „(tehn.) punerea în evidenţă a datelor şi rezultatelor” (DN) sau „(inform.) mod de vizualizare a datelor şi rezultatelor furnizate de un ordinator” (MDN) [16]. Cert este că nici unul din dicţionarele generale utilizate nu oferă un sens specializat pentru marketing.

E. Nici dicţionarele specializate nu oferă prea mult ajutor în lămurirea celor doi termeni. PANOTAJ, de exemplu, nu apare ca intrare de dicţionar în nici unul din dicţionarele consultate. Mergând pe înrudiri şi intuiţii semantice, am verificat explicaţiile din DEM furnizate pentru articolul AFIŞ PUBLICITAR; aici am găsit menţionat şi explicat termenul PANOTAJ: „În comunicarea de marketing, afişul constituie un mediu publicitar pentru imagine şi/sau text care foloseşte panouri fixe şi/sau mobile, de unde şi noţiunea mai restrânsă şi mai specifică de PANOTAJ. În sens larg afiş semnifică orice publicitate exterioară, efectuată cu ajutorul expunerii publicului la imagini şi/sau texte”. De aici deducem că PANOTAJ este publicitate exterioară expusă pe panouri, iar AFIŞAJ este sinonim cu publicitate exterioară, indiferent de tipul suportului pe care este expusă.

3. Concluzii Analiza de mai sus conduce la câteva observaţii menite să precizeze relaţia LMk cu limba comună şi, astfel, să contribuie la clarificarea şi caracterizarea acestui limbaj specializat. Perspectiva adoptată este motivată de interesul pe care vorbitorul obişnuit îl manifestă pentru acest domeniu. Acest interes, spre deosebire de cel manifestat pentru alte limbaje specializate, economice sau noneconomice, este în primul rând determinat de faptul că marketingul se adresează consumatorului în general, aşadar publicului larg, de unde şi rolul esenţial al presei în acest tip de comunicare.

Din această perspectivă se observă că presa joacă două roluri esenţiale: pe de o parte, ajută la precizarea mai clară a sensurilor unor termeni de marketing, lucru pe care atât dicţionarele de specialitate, cât şi cele generale, nu reuşesc să-l facă în mod satisfăcător. Cei doi termeni analizaţi mai sus, RECLAMĂ şi PUBLICITATE, cu largă circulaţie în LC, dovedesc acest lucru.

28

Pe de altă parte, textele din presă precizează şi impun termeni de marketing neînregistraţi de dicţionare, fie ele de specialitate sau generale. Sensul termenilor analizaţi mai sus, PANOTAJ şi AFIŞAJ, este însă destul de transparent, întrucât rădăcinile de la care au fost formaţi, panou şi afiş, sunt cuvinte cunoscute, care aparţin LC.

În concluzie, raportul dintre LMk şi LC este unul determinant pentru caracterizarea acestui limbaj de specialitate, contribuind la conturarea uneia dintre caracteristicile sale esenţiale: accesibilitatea. Aceasta trebuie gestionată însă cu atenţie, întrucât, aşa cum am arătat în Introducere, există situaţii în care sensul specializat este mai greu de intuit şi, astfel, apelarea la dicţionarul specializat este absolut obligatorie pentru decodarea corectă a acestuia.

Rolul limbii comune în caracterizarea LMk devine şi mai important în cazul termenilor neînregistraţi de dicţionare. Circulaţia acestora în presă, delimitările contextuale, precum şi decodarea sensului lor prin raportare la sensul cuvintelor din limba comună de la care au fost formaţi sunt aspecte care facilitează înţelegerea sensului specializat de marketing.

Note

[1] De exemplu, termenul IMPLANTARE este înregistrat în CTM cu trei sensuri specializate: 1. cucerirea de clienţi fideli pe o piaţă determinată; 2. determinarea raţională de amplasamente rezervate raioanelor, căilor de circulaţie, suprafeţelor de depozitare într-un magazin; 3. repartizarea magazinelor de vânzare cu amănuntul într-un centru comercial integrat. Sensul 1, de pildă, este destul de dificil de intuit în contexte de tipul: „Compania a anunţat, recent, că strategia de expansiune în noile state membre ale Uniunii Europene a fost corelată cu cea de implantare în ţările balcanice, cu precădere Rusia, Ucraina, România şi Bulgaria” (C, 12.06.2005) sau „Ei organizează licitaţii în toată lumea şi au o politică de implantare regională, iar România face parte din planul lor de extindere în următorii ani” (C, 13.02.2003), dat fiind faptul că înţelegerea acestuia este blocată de cunoaşterea sensului cuvântului IMPLANTARE, cu largă circulaţie în limba comună, anume acela de „fixare, aşezare, stabilire”. [2]În exemplele de la nota 1 se poate observa că termenul IMPLANTARE apare în anumite contexte, de tipul strategie de IMPLANTARE sau politică de IMPLANTARE. [3]Termenul IMPLANTARE se află la intersecţia dintre LMark, LC şi LSI prin faptul că primul sens furnizat de DEX este cel din medicină. Acest lucru este realizat în mod indirect: IMPLANTARE în DEX trimite la vebul A IMPLANTA, a cărui prim sens este „a introduce pe cale chirurgicală şi în scop terapeutic, în ţesutul subcutanat sau în muşchi, un medicament sau un ţesut străin care se resoarbe treptat”. Marca diastratică nu este prezentă, însă elementele componente ale definiţiei sugerează domeniul. De remarcat însă că substantivul IMPLANT, înregistrat de DEX, beneficiază de marca diastratică MED. [4] Vezi cazul termenului BRAND în Maftei-Ciolăneanu, 2007, «Interdisciplinaritatea în marketing ca dinamică a terminologiei economice». [5] A. Bidu-Vrănceanu, 2007(b). [6] Unul general, pe domeniul economic, altul specializat pe subdomeniul marketing. [7] Această diferenţiere nu este susţinută şi de alte definiţii specializate şi presupunem, astfel, că nu este valabilă pentru limbajul românesc de marketing. Este, credem, doar o preluare după limba enegleză unde publicity se referă la toate acţiunile neplătite prin care o firmă, un produs, o persoană ajung să fie cunoscuţi.

29

[8] Nu există nici o marcă diastratică sau un alt tip de informaţie sintagmatică ce ar putea să facă legătura cu limbajul specializat. [9] Prin informaţii date între paranteze: (comercială). [10] Observăm că enumerarea din paranteze se referă, de fapt, la mijloacele prin care se transmit mesajele publicitare, cf. Balaure, 2002, p. 490-494. [11] Datculescu, 2006. [12] Piaţă aici apare cu sensul restrâns din marketing: „toţi clienţii potenţiali, care au aceeaşi nevoie sau dorinţă şi care sunt dispuşi şi au capacitatea de a se angaja într-o relaţie de schimb pentru satisfacerea acelei nevoi sau dorinţe” (Kotler, 2001). [13]Observaţia făcută anterior în legătură cu raportul de sinonimie dintre PANOTAJ şi PUBLICITATE STRADALĂ nu mai este valabilă în contextul acestui citat. Aceasta dovedeşte o extindere de sens, care pierde trăsătura exterior, stradal. [14] Popescu, 2003, p. 93. [15] Definiţia însă trimite la sensul al doilea al lui afişor, care este marcat: (electon.) [16] Toate aceste definiţii ar justifica situarea termenului AFIŞAJ în LSI.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA 2006 – “Aspecte ale determinologizării lexicului specializat în relaţia lui cu limba comună”, în Limba română. Aspecte sincronice şi diacronice. Actele celui de al 5-lea Colocviu al Catedrei de Limba Română (8-9 decembrie 2005) (coord. G. Pană-Dindelegan), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,.

BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA 2007(a) – Lexicul specializat în mişcare de la dicţionare la texte, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA 2007(b) – “Alte aspecte ale relaţiei lexic comun/lexic specializat”, comunicare prezentată în cadrul celui de-al 7-lea Colocviu al Catedrei de limba română (7-8 decembrie), Limba română. Dinamica limbii, dinamica interpretării, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti.

BREKKE, MAGNAR 1999 – “Popular vs. Professional Aspects of Economic Texts in English”, în Journal of Linguistics, nr. 23, p. 25-40.

COLLET, TANJA 2004 – “Esquisse d’une nouvelle microstructure de dictionnaire specialise refletant la variation en discours du terme syntagmatique”, în META, vol. 49, nr. 2, Les Presses de l’Universite de Montreal, p. 247-263.

DELAVIGNE, VALERIE 2003 – “Quand le terme entre en vulgarisation”, în TIA-2003. ACTES des cinquiemes rencontres. Terminologie et Intelligence Artificielle, LILA-ENSAIS (ed.), Université MARC BLOCH, ENSAIS, Strasbourg.

FABRE, CECILE, BENOÎT HABERT, DOMINIQUE LABBE 1997 – “La polysemie dans la langue generale et les discours specialises”, în Semiotiques, nr. 13, p. 15-30.

LOFFLER-LAURIAN, ANNE-MARIE 1986 – “Typologie des discours scientifiues: deux approches”, în Etudes de linguistique applique. Les discours scientifiques (coord. Anne-Marie LAURIAN), Didier Erudition, Paris.

MAFTEI-CIOLĂNEANU, ROXANA 2007 – “Interdisciplinaritatea în marketing ca dinamică a terminologiei economice”, comunicare prezentată în cadrul celui de-al 7-lea Colocviu al Catedrei de limba română (7-8 decembrie), Limba română. Dinamica limbii, dinamica interpretării, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti.

MOIRAND, SOPHIE 2004 – “De la mediation a la mediatisation des faits scientifiques et techniques: ou en est l’analyse du discours”, colloque Sciences, Médias et Société, 15-17 juin 2004, Lyon,

http://sciences-medias.ens-lsh.fr/IMG/pdf/Moirand.pdf. PASCUAL, ELSA, MARIE-PAULE PERY-WOODLEY 1995 – “La definition dans le texte”,

Atelier Texte et Communication : Journées Le texte de type consignes, Septembre 1995,

30

http://w3.univ-tlse2.fr:8880/erss/index.jsp?perso=pery&subURL=articles/prescot_95.pdf. PEYTARD, JEAN 1983 – «La place et le statut du “lecteur” dans l’ensemble “public” » , în

Semen, nr. 01, http://semen.revues.org/document4231.html. TOMA, ALICE 2006 – Lingvistică şi matematică. De la terminologia lexicală la terminologia

discursivă, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti. Texte de specialitate DATCULESCU, PETRE 2006 – Cercetarea de marketing. Cum pătrunzi în mintea

consumatorului, cum măsori şi cum analizezi informaţia, Editura BRANDBUILDERS GRUP, Bucureşti.

POPESCU, IOANA CECILIA 2003 - Comunicarea în marketing – concepte, tehnici, strategii, Editura Uranus, Bucureşti.

Manuale BALAURE, VIRGIL (coord.) 2002 – Marketing, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura

Uranus, Bucureşti. PETRE, TĂNŢICA, GABRIELA SIMIONESCU, JANINA DELIA GEORGESCU 2002 –

Marketing, manual pentru clasa a XII-a, Editura Niculescu, Bucureşti. POP, NICOLAE AL. 2002 – Marketing, manual pentru licee tehnologice, profilurile

economic şi administrativ, clasa a XI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Ziare: Business Standard (BusSt); Capital (C) Dicţionare generale DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, coord. Ion Coteanu, Luiza Seche şi

Mircea Seche, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998 DE – Dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, vol I-VI, 1993-2006 DN – Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei,

Bucureşti, 1986. MDN – Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000. NDULR – Noul dicţionar universal al limbii române, Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil,

Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Litera Internaţional, Bucureşti, 2006. Dicţionare de specialitate CTM – Marketing. Crestomaţie de termeni şi concepte, coord. Ana-Lucia Ristea, Editura Expert,

Bucureşti, 2004. DCIM – Dicţionarul comunicării integrate de marketing, Daniel Şerbănică, Editura Rosetti

Educational, Bucureşti, 2006. DEM – Marketing. Dicţionar explicativ, Constantin Florescu, Petre Mâlcomete, Nicolae Al.

Pop, Editura Economică, Bucureşti, 2003. DEc - Dicţionar de economie, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.

Abstract

The terminology of marketing is of great interest to various categories of a more or less specialised public, which facilitates the relationship between the language of marketing (LMk) and the general language (GL). Many terms, which are widely used in print media and in GL, create the impression that their specialised meaning is easy to decode, but this is not always true. The relationship between LMk and GL is complex, with multiple facets and with outcomes that are important and relevant for the LMk. This paper focuses on how the GL contributes to circumscribing the marketing corpus: on the one hand, it helps us clarify the marketing meaning of some terms recorded by specialised and general dictionaries, and, on the other hand, it helps us identify terms that belong to the LMk and that are not recorded by dictionaries.

31

Stelian DUMISTRĂCEL, Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi

Distorsionarea semantică a neologismului şi a dictonului cult în discursul public actual

Analiza acestei teme din perspectiva raportului dintre lexicul comun şi cel specializat impune, mai întâi, considerarea conceptului coşerian de „limbi funcţionale” şi, de asemenea, raportarea la manifestarea interferării continue dintre limbajele aparţinând diferitelor stiluri „funcţionale”, grile de studiu care ne permit să urmărim, la nivelul lingvisticii „vorbirii”, motivaţia şi dinamica schimbărilor semantice care se produc în discursul public reflectat mai ales de textul publicistic şi publicitar.

Aşadar, pentru a evalua procesul „distorsionării”, nu ne putem referi la o limbă română ca un inventar atotcuprinzător de cuvinte şi de norme gramaticale general cunoscute (şi... respectate), ci trebuie să avem în vedere funcţionarea acesteia la diferite niveluri, la care transferul se produce după competenţa idiomatică (şi chiar expresivă) a vorbitorilor, ce-şi însuşesc mimetic termeni şi sintagme. Reproiectarea semantică şi, adesea, remodelarea fonetică se produc, preponderent, în procesul pătrunderii lexicului specializat din terminologia juridico-administrativă sau din cea ştiinţifică în discursul privat. „Distorsionarea” se produce, de asemenea, atunci când termeni şi expresii aparţinând conversaţiei uzuale elevate, caracteristice „stilului înalt”, îşi fac prezenţa în limbaje funcţionale „democratice”, cum este, de exemplu, limbajul publicităţii, ce urmăreşte persuadarea unui public ţinţă larg. În ambele situaţii, „contractul de comunicare” este viciat atât de formaţia intelectuală (adesea) precară a unui anumit tip de emiţător (jurnalist improvizat, redactor presat de timp etc.), cât şi de absenţa unei reale preocupări pentru nivelul de reprezenare.

Dar, de fapt, în mass-media, nivelul scăzut de performanţă şi adecvare comunicativă este probat şi de fenomene comparabile în ceea ce priveşte utilizarea unor cuvinte din fondul comun al limbii, de-a dreptul bulversat dinspre un registru al limbajului publicistic ce poate fi identificat drept o „jurnaleză” de conjunctură [1].

I.Cuvinte şi formante lexicale

1. STRADĂ În utilizarea acestui substantiv în stilul juridico-administrativ surprindem următoarea anomalie: în texte oficiale (acte diverse, înscrisuri) se indică adrese de tipul „Strada Aleea Ghica Vodă” (Iaşi) [2], „Str. Bulevardul Callatis” (Constanţa) etc., fără să se observe că emitentul face o greşeală de

32

tip pleonasm, adică, în cazul de faţă, un nume de cale de comunicaţie precede (inutil) un al doilea substantiv având aceeaşi semnificaţie.

Nu este vorba de cazuri izolate şi nici de limitarea la unul sau două substantive de acest fel. Iată, mai întâi, asemenea asocieri în adrese referitoare la mediul urban, în care apar termeni mai ... pretenţioşi. Aceasta este şi situaţia din citatul cu substantivul bulevard (= „arteră urbană largă, de mare circulaţie”), dar la fel sunt şi „Str. Splaiul Unirii”, sau „Str. Splaiul Bahlui” (Iaşi), „Str. Splaiul Republicii” (Tg. Lăpuş; splai înseamnă „arteră de circulaţie amenajată pe malul unei ape”) ori „Str. Calea Moşilor” (Bucureşti), „Str. Calea Moţilor” (Alba), „Str. Calea Călăraşilor” (Brăila). Prin substantivul cale este numită, după dicţionare, „o stradă lungă şi largă”, aşadar punctul de plecare este, pur şi simplu, sensul general de „drum” şi de aceea nu ne miră faptul că termenul apare şi pentru o arteră de circulaţie mai puţin pretenţioasă: la Râmnicu Vâlcea am găsit numele „Str. Calea Vacilor” (amintind, probabil, o realitate din perioada anterioară urbanizării).

Cum s-a ajuns la astfel de anomalii este destul de uşor de dedus: în multe situaţii în care se cere scrierea unei adrese (de exemplu, pe plicurile imprimate), există indicaţii de tip formular de completat: „Str...., nr....,” etc.; completând un asemenea formular, persoana care nu locuieşte pe o arteră de circulaţie purtând numele de stradă (ci aceasta este numită cu un alt termen din familia respectivă) nu se mai oboseşte, de obicei, să anuleze abrevierea „Str.” şi să o înlocuiască prin termenul corespunzător, ci îl adaugă şi pe acesta. Dar într-o cu totul altă situaţie se află un emitent oficial care indică o adresă: acesta, ţinând seama de raportul de sinonimie, ar fi obligat să folosească în scris numai formula adecvată (în cazurile de mai sus „Aleea Ghica Vodă”, „Bulevardul Callatis”, „Splaiul Bahlui”, „Calea Moşilor” etc., pentru că şi acestea sunt tot... străzi.)

Pe lângă respectarea logicii, ar fi evitate în acest fel şi alăturări de cuvinte măcar ciudate, dacă nu rizibile, pe care le găsim în texte oficiale, cum sunt şi „Str. Piaţa Amzei”, Str. Drumul Taberei” (Bucureşti), „Str. Uliţa Vidra” (Giugiu), „Str. Cătunul Viilor” (Giurgiu), ş.a., ultimele trei amintind extinderea oraşului, respectiv dezvoltarea ca aşezări urbane a unor mai vechi sate.

Să mai notăm câteva astfel de pleonasme provocate de anumite rigori aparţinând stilului administrativ: „Str. Şleahul Puhoiului” (Chişinău), „Str. Drumul Cetăţii” (Bistriţa), „Str. Liniei” (Bucureşti; Linie a apărut pentru „stradă” în urma sistematizării localităţilor, prin alinierea caselor, în primul rând în mediul rural, ca efect al reformei admisitrative din timpul lui Cuza).

Dacă în cele mai multe situaţii de acest fel, în scris, se poate renunţa la „Str.”, mai greu este de găsit o soluţie convenabilă pentru cazuri în care

33

apar termeni ce numesc (re)amenajări stradale de tipul „Str. Intrarea Şoimilor” (Turda), „Str. Trecătoarea Ciobanului” (Iaşi sau Petroşani), „Str.Străpungerea Sivestru”, „Str. Fundacul Eternitate” (Iaşi).

În orice caz, nicio dificultate în a evita comica reluare rezultată prin apariţia unui diminutiv; într-un text de pe internet găsim următorul enunţ „Cea mai îngustă străduţă din Constanţa, denumită Strada Stradela Vânturilor”. Dar nu este un caz singular: şi în Petroşani există „Strada Stradela Nicoriţă”!

2. MENAJERIE Acest neologism apare curent, prin confuzie, pentru menaj. De exemplu, pe prima pagină a unui cotidian cu difuzare naţională (JN) [3] din ziua de 20 februarie 2007, am putut citi că românii care muncesc în Spania, acum pe cale de a ajunge în elita acestei ţări, ar fi avut doar perspectiva de a se îngriji de animalele sălbatice; iată textul respectiv: „Au aterizat pe pământ spaniol cu câţiva euro în buzunar şi cu teama că vor munci pe veci în construcţii sau în menajerie. Au închis ochii la greutăţi...” (evidenţierile prin italice ne aparţin).

Aceasta deoarece, după (toate) dicţionarele limbii române, menajerie înseamnă în primul rând, „loc special amenajat unde sunt ţinute animale (mai ales sălbatice, sau exotice), pentru a fi prezentate publicului”. Asemenea... expoziţii se găseau pe lângă circuri, la bâlciuri; cităm de pe internet prezentarea unui astfel de complex: „Menajerie, circ, roata norocului, încercarea puterii, „Valurile Dunării”, căluşei şi restul”. Dintr-un text de pe internet aflăm, de exemplu, că „la un moment dat, Turnul Londrei a fost pe post de menajerie regală. Lei, leoparzi, urşi, păsări, maimuţe şi un elefant..., un cadou din partea regelui Franţei, erau expuşi acolo”.

Figurat şi prin extensie, denumirea a putut fi atribuită oricărui loc având asemănare cu acela populat de sălbăticiuni ciudate; cităm, tot din limbajul cotidian, comentarii de pe internet: „oraşul arată mult mai bine decât Bucureştiul în nopţile de vară, când în jurul Ateneului e o adevărată menajerie de peşti, vânzători de droguri şi petrecăreţi...”; „...votul uninominal... ar face din parlament o adevărată menajerie”; (în jurul cutărui personaj) „a început să se învârtă o menajerie întreagă de miniştri, prefecţi...”. Este de ajuns pentru a ne convinge că sensul propriu şi cel figurat al cuvântului sunt încă bine cunoscute şi utilizate în limba română de astăzi.

Dar, recent, la nivelul micii publicităţi, termenul se învecinează cu un adevărat adversar, rezultat (nu fără influenţă din partea unui cuvânt străin greşit înţeles) prin simplă contaminare formală cu menaj „conducerea treburilor casnice”, ocupaţia menajerei ”femeie angajată să îngrijească de gospodăria cuiva (mai ales a unui bărbat necăsătorit)”. Iată rezultate ale

34

hibridării, pentru care fenomenul de „etimologie populară” nu este de neglijat: ”Doamnă 43 de ani, îmi ofer serviciile ca barman, menajerie + bucătărie”; se caută, probabil în cumul de funcţii, în avantajul copiilor angajatorului, „fată pricepută la menajerie internă (neapărat să fie studentă; Chimie/Biochimie)”. Chiar la acest nivel se face însă legătura cu menajul: „Femeie serioasă cu o bogată experienţă în menajerie, bună gospodină, onestă şi harnică, doresc loc de muncă la o familie serioasă pentru postul de menajeră”.

La fel cum, probabil ca o corectare tacită, o legătură s-a făcut şi în editarea textului de pe formatul electronic al ziarului la care ne-am referit, unde au intervenit două modificări, una pur stilistică (a trebălui pentru a munci), iar a doua este cea care ne apropie de adevăr, deşi introduce o categorie morfologică inexistentă în limba română, un masculin plural, faţă de femininul menajeră. Prezentăm şi acest text: „Au aterizat pe pamant spaniol cu cativa euro in buzunar si cu teama ca vor trebalui pe veci in constructii sau ca menajeri. Au inchis ochii la greutati...”.

Oricum, mai bine să ne închipuim nişte bărbaţi menajeri, trebăluind prin casă cu şorţul legat dinainte, decât să preluăm, în textul jurnalistic, fără minimum de tremur... semantic, o confuzie ignorată de publicitari, dar creată la nivelul limbajului gospodinelor cu oarecare pretenţii care îşi oferă serviciile: cea dintre paşnica menajeră şi sălbatica menajerie.

3. SEJUR În emisiunea din 22 martie 2007 (ora 14) a canalului „Realitatea TV”, printre relatări privind alte descoperiri de mită ori şpagă, am aflat şi că primarul din Reşiţa ”a primit un sejur de zece nopţi în staţiunea x”.

Pe oricine a învăţat ceva franceză prin şcoală, asocierea, într-un enunţ, a primelor două substantive nu poate să nu-l contrarieze. Căci îşi mai poate aminti că fr. jour înseamnă „zi”, iar acest cuvânt este asociat cu journal, preluat în română ca jurnal „publicaţie ce apare zilnic” (să notăm că de aici se trage, apoi, jurnalistul, cel care, în principiu, scrie la astfel de periodice, şi domeniul lui de activitate, jurnalismul). Ar mai fi de adăugat că, tot prin termenul jurnal, sunt numite diferite registre sau caiete, în care se fac, zilnic, însemnări: jurnalul de călătorie, cel de bord (de pe o navă). Să nu-l uitam nici pe cel intim, în care fetele de pension îşi notau impresiile sentimentale.

Aşadar o bază lexicală [jur] este legată , şi în română, de conceptul de zi. Dar nu şi pentru publicitarii din turism. Pentru aceştia, sejurul înseamnă, mai întâi, ca pentru noi toţi, „vacanţă, concediu pe care cineva îl petrece apelând (de obicei) la ajutorul unei agenţii turistice, într-o staţiune”. Dar intervine calculul preţului, pentru care contează mai ales nopţile de cazare la hotel, astfel că ofertele precizează, în primul rând, acest element: „Spania 14 zile cu 7 nopţi sejur la Costa Brava – cu autocarul”; „pentru un sejur de minim 4 nopţi”; sau (mai telegrafic): „Sejur 10 nopţi de la 882 euro /pers.”

35

Asocieri asemănătoare sunt, bineînţeles, de neconceput în franceză; câteva exemple, în care séjour –ul este descompus în zile şi nopţi: „Séjour 4 Jours /3 Nuits à Istanbul à l Hôtel Beyazit***”; „Séjour 4 Jours /3 Nuits à Dubaï en petit déjeuner. À partir de 686€”.

Să facem însă dreptate şi acelor publicitari de la noi, mai puţin numeroşi, care ştiu sau măcar intuiesc ce înseamnă jur-ul din sejur: „Lăsând gluma la o parte, preţul unui sejur de patru zile, la un hotel de două stele... începe de la 707 lei”; „un sejur de 7 zile de pescuit”; „un sejur de o săptămână cu autocarul, cazare în vile” etc. Deci, se poate; iar jurnaliştii, dacă nu au alte criterii, s-ar putea orienta după astfel de enunţuri, şi nu după cele ce descriu sejururi...nocturne.

4. CIRCA Adverbul circa, însemnând „aproximativ, cam”, după cum (ar trebui să) se ştie este folosit atunci când vrem să indicăm o valoare a cărei mărime nu o cunoaştem exact: ceea ce, trebuie spus din capul locului, face inutil un adaos de aproximare, de prisos, de altfel, în special când aproximativ precede un număr precis.

Se pare că, uneori, nu mai este perceput faptul că adverbul acum în discuţie poate fi folosit doar în aceleaşi situaţii ca şi vreo, în jur de..., aşadar când numărul sau cantitatea nu sunt exact cunoscute (vezi şi aproxima „a determina, cu o mică eroare, valoarea unei mărimi”). Dovada: aproximările fără rost din exemple cum sunt „Tabăra era formată din aproximativ cinci corturi albe, în care un număr de aproximativ 20 de bărbaţi se pregăteau...” („Ziarul necenzurat”, Baia Mare, internet, arhivă); „În curtea Mitropoliei au fost amenajate aproximativ cinci corturi militare, care pot adăposti aproximativ 30 de pelerini...” (Realitatea TV, 12.10.2006); cf. şi „aproximativ 327 metri patraţi” sau „Inchiriez apartament cu 1 cam, suprafat aprox. 42 mp., renovat recent, complet mobilat” (aşa se scrie în multe mesaje de pe internet).

Dacă este normală aproximarea de vreme ce nu s-a făcut numărotarea bărbaţilor sau a pelerinilor din propoziţiile de mai sus, în celelalte situaţii am putea oare avea în vedere vreo patru corturi şi jumătate, ori cinci bucăţi şi vreu sfert? Şi despre ce aproximare mai poate fi vorba când s-au măsurat exact 327 de metri, respectiv „42 mp” ?

Am notat şi o aproximare rotunjită, dar cam... dubioasă: „Vand aprox 160 de monede si banknote...” (dar piesele de colecţie se numără; cel mult s-ar putea aproxima, favorabil, prin „peste 160 de...”) sau „vand lant argint aprox 75 grame” (dacă tot ai folosit cântarul, de ce să rămâi la necunoscute!?).

Întrebuinţarea improprie a cuvântului aproximativ ne-a adus aminte de o formulă piezişă cu circa, prin care profesorul de geografie de la liceu ne punea în... valoare necunoaşterea unor date ce credea el că trebuie reţinute

36

exact; elevul: „Suprafaţă Chinei este de...” (pauză prelungită); „Numărul populaţieie este de...”; profesorul: „Foarte bine, am înţeles; în ambele cazuri, circa şi ceva!”. Vechea glumă didactică este prezentă şi azi, la alte niveluri, dar cu aceeaşi intenţie; iată enunţuri dintr-un ziar şi dintr-un mesaj de pe blog: „...după termene şi proceduri judiaciare care pot ţine circa şi ceva ani, o să vedem un fâs!” (în discuţie o moştenire); „Nu stiu daca imi poti spune un pret aproximativ (circa si ceva), terenul este inspre periferie, nu inspre oras”.

Ne-ar rămâne să combinăm o formulă „apoximativ circa şi ceva”, ca totul să fie şi mai limpede!

5. INDIVID Într-un mesaj de pe blog putem citi următoarea apostrofă la adresa cuiva, căruia i se impută felul de a se exprima: „Nici la şatră nu se vorbeşte aşa, măi individule!!!”. Aceeaşi valoare generală poate fi recunoscută şi în caracterizarea (tot de pe blog) a laşităţii altcuiva: „Măi individule, că altfel nu pot să îţi spun, pentru că nu ai nici măcar curajul de a-ţi dezvălui identitatea...”. Evident, în aceste contexte substantivul individ este un depreciativ, ba, mai mult, un termen de ocară, fapt ce nu are legătură transparentă cu sensul de bază, înregistrat în dicţionare, al neologismului, care înseamnă, pur şi simplu „orice fiinţă considerată ca unitate deosebită, în raport cu specia din care face parte”. Aşadar, un individ (sau o individă) este un ins (respectiv o insă), iar împrumutul păstrează sensul de bază din latină: individuum „indivizibil, inseparabil”. De aceea, ne întrebăm cum se explică conotaţia negativă, cea pe care o putem identifica în enunţurile citate mai sus şi care a fost notată şi în dicţionare: „persoană necunoscută sau pe care nu dorim s-o cunoaştem sau o dispreţuim”.

Cu această utilizare, termenul a căpătat circulaţie la noi prin limbajul juridico-administrativ, prin contexte curente fiind de reţinut cele din procesele-verbale ale poliţiei; de exemplu, „un individ suspect”, „un individ dubios”, „individ fără domiciliu cunoscut” etc. De aici, modelul acestor solidarităţi lexicale a pătruns în vorbire, în contexte comparabile: „individ lacom, impulsiv, grosolan” etc. Găsim o asemenea înşiruire de defecte chiar într-un mesaj de pe internet: „Măi individule abject, grobian şi martzafoi, acum sunt prea bine dispusă ca să mai tastez ceva pre limba ta...”. Iată şi femininul: „Ce ai face tu, individo, dacă eu ţi-aş zice că vreau să...”. Menţionăm faptul că forma de feminin a fost înregistrată deja de Iorgu Iordan, printre „feminine recente”, într-o frază din romanul Rădăcini, al Hortenisiei Papadat-Bengescu; autorul semnala, de altfel, frecvenţa apariţiei, cu următoarea observaţie „cu nuanţă mai mult peiorativă, ca şi masculinul, de altfel”.[4]

În conformitatea cu „norma lingvistică”, putem spune şi „individ onest, capabil, sau demn de respect”, dar astfel de asocieri nu sunt folosite decât rar,

37

deoarece calităţile sunt atribuite persoanelor cunoscute şi apreciate, iar termenul individ s-a asociat deja cu... defectele! Cea mai bună dovadă o constituie precizarea din cel de-al doilea exemplu dat mai sus: „că altfel nu pot să-ţi spun”, pe care, în termeni apropiaţi, am remarcat-o şi într-o emisiune tv, în care un ministru, O.C., vorbea (în 2002) depre un primar al Clujului (din aceeaşi perioadă), G.F.: respectivul îi apărea demnitarului drept „un circar naţional şi internaţional”, declarând că ar fi sătul (!) de „acest individ, că nu pot să-i spun altfel” etc. Oricum, într-un proces de calomnie într-o asemenea situaţie şi pe această bază („M-a insultat! M-a făcut individ! Am martori!”), niciun lingvist, în ipostaza de eventual consultant, nu va putea susţine că aici, obiectiv vorbind, avem de-a face cu o insultă propriu-zisă.

Să mai adăugăm câteva exemple de pe internet, în care folosirea (oricum depreciativă) a termenului oscilează de la tonul protector-superior la cel de-a dreptul dispreţuitor: „Dragă individule, după cum vezi şi tu în lume, în ziua de azi, dacă nu ai o facultate terminată, ajungi să speli WC-uri în alte ţări...”; „Mare naiv eşti măi individule...”. Şi, în sfârşit: „Individule manelist, Academia reprezintă o asociaţie de oameni de ştiinţă, literaţi, artişti, care constituie nuclee ale activităţii culturale dintr-o anume ţară... Salam... wake up! Tu eşti un individ care promovează incultura!” (diatribă la adresa unui manelist ce ar vrea să înfiinţeze o „Academie de artă şi muzică”, dar care „de-abia scoate două silabe în limba română” şi „faultează gramatica limbii române în fiecare secundă”).

Ne confruntăm, aşadar, cu un fenomen de patologie lingvistică; o impresie pornită din vorbirea semidoctă, deformatoare a sensului, tinde să devină uzuală: ca să nu mai vorbim de politicieni, constatăm că printre cei pentru care individ s-a instalat în zona deprecierii se află şi persoane al căror statut cultural ridicat, după atitudine şi după ansamblul exprimării, este indubitabil.

6. HIDRO- În cele ce urmează semnalăm confuzia care se face între adjectivele hidrografic şi hidrologic, întâlnită atât în textele oficiale, cât şi în mass-media; cazul de faţă ilustrează fenomene ce se produc cu ocazia transferului lexicului specializat spre uzul comun.

Ca punct de plecare pentru analiză, putem porni de la situaţia altei perechi de cuvinte, pentru care situaţia este, totuşi, limpede pentru oricine: biografie şi biologie. Primul cuvânt, „expunere scrisă (sau orală !) asupra vieţii cuiva”, are la bază termenii greceşti bios „viaţă” şi graphein „a scrie, scriere”, iar pentru al doilea, ce numeşte „ştiinţa care studiază organismele vii şi diferite aspecte ale vieţii”, la primul termen grecesc adăugăm logos „studiu”. Să prezentăm, din domeniul filologieie, o altă „pereche”: lexicografie şi lexicologie (adică practica redactării, a scrierii dicţionarelor,

38

faţă de numele ramurii lingvisticii care studiază lexicul, cuvintele), pentru a reţine formantele –grafie „scriere” şi –logie „studiu”, respectiv „disciplină, ştiinţă, expunere ştiinţifică”.

Să vedem cum sunt folosite cuvintele de la care am pornit. Într-un comentariu asupra Deltei, putem citi: ”Marile lucrări hidrografice din Delta Dunării au consecinţe grave asupra faunei, florei şi locuitorilor acestei zone” (se face referire la pescari). Or, lucrări hidrografice sunt hărţile, aşa cum putem afla, de exemplu, din paginile de prezentare a unei canoniere („Lt. cdor. Stihi”) care „a participat la mai multe lucrări hidrografice, materializate prin întocmirea, de către Subdirecţia Hidrografică a Marinei Militare Române, a unor hărţi complexe ale porturilor autohtone, ale radarelor acestora, precum şi ale locurilor de ancoraj”. Aşadar, lucrările în discuţie din Deltă sunt hidrologice (sau, mai bine, hidrotehnice), nu propriu-zis hidrografice, hidrologia fiind ramura geografiei care studiază apele, în general.

Iată aceeaşi confuzie în alt text: o firmă a fost plătită „din fonduri... publice pe lucrări hidrografice ... (cu) peste 16 milioane de euro” (din „Bihoreanul”), iar „încununarea” distorsionării o găsim într-un text publicitar grav compromis şi prin folosirea greşită a unui alt neologism: tot o firmă declară că „îşi demonstrează versatilitatea şi în domeniul amenajărilor hidrografice”. Fiindcă ştim cum ar trebui să fie amenajările (adică hidrologice sau hidrotehnice), să vedem cum se prezintă situaţia cu versatilitatea... Versatil, în româneşte, înseamnă „nestatornic, schimbător; lipsit de fermitate”; aşadar cel puţin ciudată reclamă, pentru că nu ne putem conduce după engl. versatility, care înseamnă şi „diversitate, supleţe” (ştiut fiind faptul că unii cititori nu stăpânesc încă aşa de bine engleza şi nici nu stau cu dicţionarul în mână!)

Aşadar, pentru a face apel la normă, corecte sunt construcţiile „reţea hidrografică”, „bazin, sistem, spaţiu hidrografic”, ce se referă la descrierea apelor şi la prezentarea lor pe hărţi, pe când digurile, canalele şi alte amenajări ţin de obligaţiile hidrologilor.

II. DICTOANE, FORMULE TEHNICE În textul jurnalistic de astăzi invocarea dictonului latinesc sau a „cuvintelor celebre” din cultura universală poate fi semnalată şi în cotidiene ce se adresează unui public larg, dar, mai ales, în publicaţiile cu profil literar. Câteva exemple: „Non decet...” („nu se cuvine”; început de frază, RL, nr.39/2001, p.17); „Justiţia română a făcut tot ce a putut pentru a amâna sine die această sentinţă” (EZ, 17.07.03, p.1);”şi totuşi se învârte” (traducerea curentă a mărturisirii de credinţă a lui Galilei, „E pur si muove”; ZIş, 14.01.03, p.8B). Într-o discuţie la emisiunea „1 şi 1”, împărtăşindu-şi experienţa din diplomaţie, un fost ministru de externe,

39

A.S., cita dictonul latinesc „festina lente” (tradus chiar) ca un principiu al domeniului (TVR 1, 30.07.03, ora 20,30).

În general, în titluri sau în text, dictonul ori sintagma în latină constituie, cu rare excepţii, apanajul scriitorilor şi literaţilor propriu-zişi, care publică în periodice de profil: „Multum in parvo”, titlu de cronică literară (Ad.lit., 8.01.02, p.11); „/Cititorii sunt invitaţi să-l înţeleagă / cum grano salis” (RL, nr.28/2001, p.12); cu explicare şi „prelucrare” anterioară (preventivă!): „Chinezii... au schimbat cuvintele dezbină şi stăpâneşte cu agită şi stăpâneşte, replica asiatică la dictonul roman DIVIDE ET IMPERA! Alt predicat” (Const. Ţoiu, în RL, nr.27/2002, p.14; de observat, în traducere, şi substituirea). O formulă uzuală şi la un jurnalist: „Mea culpa”, titlu de editorial al lui Cornel Nistorescu (EZ, 15.08.02, p.1). Desigur, însă, cu asemenea câteva flori stilistice se poate cu greu întrevedea revenirea la un anotimp al preţuirii tradiţiei clasice.

Având în vedere hiatusul în cunoaşterea limbii şi culturii latine pe care l-au reprezentat şi în România în ultimele şase decenii, dar ţinând seama şi de reorientarea generală a imagisticii retorice, raritatea în discursul public şi jurnalistic a dictoanelor nu ne poate surprinde.

Credem, însă, că mai putem adăuga o explicaţie, chiar ca previziune. Este greu de imaginat o eventuală revenire (semnificativă) pe acest teren şi datorită acţiunii cu adevărat „demolatoare” a „Academiei Caţavencu”. Din câteva numere luate la întâmplare ale acestei reviste cu impact deosebit la public, extragem doar câteva formule propriu-zise aparţinând „discursului repetat”, dar şi alte diverse repere din patrimoniul clasic nu numai latinesc, împinse spre derizoriu sau puse sub semnul ridicolului prin diferite tipuri de destructurare, pe baza unei strategii generale de paronimizare, după procedee pe care le-am analizat anterior [5]. Subliniem însă faptul - interesant din perspectica comunicării – că, departe de a se realiza „dezinhibarea” voită, lucrurile se complică numai, întrucât pentru a recepta „şarmul” demersului, o formaţie umanistă este uneori tot atât de necesară ca şi pentru a aprecia citaţia canonică. „Tagma cum laude” este deviza săptămânalului, iar „Bizoon politikon” apare ca titlu de pagină (vezi, de exemplu, nr.39/1999, p.2); cf. Şi Box popii, box Dei”, pornind, desigur, de la mai vechea deformare caragialiană (nr. 5/2002, p.7). Printre semnături, cea care ilustrează rubrica (agramat intitulată) ”Fincă” propune variaţii de adaosuri în rimă pentru Platon şi Aristotel / cu cinci colţi de sparanghel / ştiind mult zicând niţel” etc.; alte semnături: „Chirie Eleison”, „Iulius Augustus Cezarianus” (nr. 45/2000, p. 8,11), „Semizeul Herşcule”, „Homo homini lapsus” (cu substituire) şi chiar neutra „Ars amatoria” (nr.28/1999, p.2,6,14). Proiecţia respectivă face „valuri” în paginile umoristice ale mai multor periodice din ţară (de exemplu „Ziarul de Iaşi, şi fostul cotidian „Monitorul”, din aceeaşi localitate), ca să nu mai vorbim că provoacă (ori s-

40

ar părea că provoacă) o adevărată emulaţie de titrare şi printre jurnaliştii de clasă (cei mai mulţi scriitori), chiar de la periodice ca „România literară” sau „Dilema”.

1. URBI ET ORBI Marile sărbători religioase (Crăciunul, Paştile) readuc în discursul mass-mediei acest celebru enunţ care, tradus literal, înseamnă „oraşului şi lumii”; este vorba de o locuţiune adverbială prin care se indică destinaţia mesajelor papale, în special la naşterea Mântuitorului şi la Înviere, dar care reprezintă, de asemenea, o formulă din diplomaţia Vaticanului, subliniind caracterul universal al unei dogme, al unei recomandări sau decizii. Toate acestea se adresează Romei, ca oraş cu statutul de capitală a catolicismului, şi spaţiul circular (lat.orbis înseamnă „cerc”) al lumii catolice al cărei punct central este Roma şi care pentru vechii latini era (pornind de la viziunea locuitorilor Latiumului) singurul oraş, de la întemeirea căruia se numărau anii şi se datau diferite evenimente. De aici formula ab urbe condita (prescurtată A.U.C., sau numai U.C.) însemnând „de la întemeierea (fondarea) oraşului” (Roma), cunoscută şi ca titlu al operei istoricului Titus Livius.

Impresia de asociere facilă prin aliteraţie a celor două cuvinte a contribuit la reţinerea formulei şi la utilizarea ei cu sensul extins de „tuturor, peste tot, pretutindeni”, mai întâi în mediul savant, al literaţilor în special, şi apoi în exprimarea uzuală, în diferite stiluri funcţionale. Apariţia în textele jurnalistice (în enunţuri care ne-au atras atenţia) ne confruntă cu anumite proiecţii denominative ce prezintă interes din perspectiva efectelor unei cunoaşteri numai relative sau a necunoaşterii lucrurilor (reamintim faptul că am selectat diverse exemple pe care le cităm în continuare de pe internet, mijloc prin care textele de origine pot fi identificate, motiv pentru care nu facem aici trimiteri speciale).

Desigur, trebuie să pornim de la destinul altor enunţuri din discursul religios (nu numai catolic); de obicei cuvintele de început ale unor astfel de texte au devenit ele înseşi denumirile acestora: Ave Maria (sau numai Ave), Te Deum, Miserere, Pater noster (începutul Rugăciunii Domneşti, ca şi Tatăl nostru sau, mai vechi, Ocinaş, după slavonul отьчe ңаши, pe care l-am transcris aproximativ cu litere ale alfabetului rusesc) şi altele. Dar, în cazul de faţă, nu avem de-a face cu prelucrarea unui enunţ propriu-zis din mesajul papal (sau din diferite acte), ci de evocarea unei formule tehnice de cancelarie, precizând cui îi este adresat un act (de tipul „Către...”). Aşadar, putem constata o importantă mutaţie de rol, de vreme ce urbi et orbi a căpătat statutul de sintagmă nominală, fiind explicată prin binecuvântarea (sau binecuvântarea apostolică) „Urbi et Orbi” (dând impresia că ar fi vorba de un „Tatăl nostru” sau de o altă rugăciune). Alte constructe din

41

publicistică: „tradiţionala urare Urbi et Orbi”, sau „celebrul mesaj „Urbi et Orbi”.

Fără îndoială, putem recunoaşte o firească extensie în utilizare, atunci când formula titrează o ediţie specială a TVR2 (din ziua de 25 decembrie) sau când este folosită ca denumire a unei edituri: respectivele modalităţi şi cadre de comunicare publică îşi declară aspiraţiile (deloc modeste!) de difuzare a mesajelor, audiovizuale sau sub formă de cărţi. Şi tot atât de normale (sub beneficiu de inventar!) pot fi considerate cazurile în care, analogic, formula apare cu sensul de „peste tot, tuturor” atunci când se vorbeşte de „devotamentul şi exemplaritatea” cu care un regizor (Toma Gabor) „îl montează, urbi et orbi, pe Eugen Ionseco”, sau de un critic (Mihai Zamfir) ce „a pus la dispoziţia cititorilor un ghid al receptării operei lui Proust, „urbi et orbi”, ba chiar atunci când se afirmă că propoziţiile unei cărţi denotă... „o imensă poftă de efuziune, de a se adresa urbi et orbi”. Dar ne aflăm în prezenţa unei ridicole pretenţii (chiar nevinovate, deşi prin ignoranţă) când o firmă „de echipamente pentru tâmplărie din PVC şi aluminiu” anunţă: „distribuim produsele noastre URBI et ORBI”!

Ca de obicei, mediul propice al emfazei îl constituie textul jurnalistic în registru etic sau patetic, de exemplu când aflăm că prin atacul asupra turnurilor World Trade Center s-a urmărit „diabolizarea urbi et orbi a Americii” sau când se vorbeşte de vreo scrisoare a trei miniştri (români) care a fost adresată „urbi et orbi” (oraşului şi omenirii)” – exagerare subliniată (involuntar?) chiar prin glosare.

Sunt interesante glose şi interpretări din diferite contexte (excerptate de pe internet ce dovedesc preocuparea pentru înţelegerea lucrurilor: „în tot locul, - „urbi et orbi” în limbajul papal, deci şi la noi, şi pretutindeni în lume”; iată şi o mostră de echivalare prin alăturarea de termeni franţuzeşti, ca „deictice” locale sau modale: se poate constata că anumite enunţuri sunt adresate „oamenilor în general”, de unde „frecvenţa unor secvenţe precum „publiquement”, „urbi et orbi”, „devant les caméras” (Cezar Bălăşoiu, în comentarii despre „verba dicendi”). Nu mai puţin intersant ne apare un caz de particularizare, deşi uşor derizorie: „Papa ocupă rampa de două ori pe an, dând binecuvântarea urbi (în persoană) et orbi (la televizor).”.

Dar neînţelegerea sensului formulei urbi et orbi duce la utilizări regretabile, de exemplu aceea pe care o întâlnim (culmea!) în traducerea unui interviu cu reprezentantul Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Instituţiile Europene, episcop de Austria şi Viena: ”De ce, atunci, să nu putem să arătăm unitatea dintre noi în toate aceste probleme majore ale urbi et orbi? (cf.http://www.catholica.ro/stiri/show.; sublinierea ne aparţine). Este de-a dreptul surprinzătoare apariţia mărcii genitivului românesc înaintea structurii gramaticale formate din două substantive din limba latină în cazul dativ, ţinând seama de faptul că este vorba de site-ul unei organizaţii

42

religioase catolice! De aceea, ni se par mult mai palide derogările (!) de la statutul construcţieie pe care le găsim în alte contexte; de exemplu, limitarea, în textul dintr-o publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice din Oradea în care se vorbeşte de un liceu „care să emită absovenţilor diplome sau atestate universitare, recunoscute urbi et orbi în Imperiul Habsburgic”, ca să nu mai vorbim de stângace parodieri de tipul „cetăţenii Urbei Romei şi resturile Oarbe”, cu scuza (!) „în traducere liberă”.

În principiu, sensul celor două substantive din sintagma latinească a devenit destul de transparent după ce limba română a împrumutat, din latină dar, paralel, şi din diferite limbi romanice, cuvinte din familia urbs şi orbis. Pentru mulţi este clar ce înseamnă urbanistică şi urbanism, din limbajul tehnico-administrativ (pe lângă primării fiinţează o secţie de „urbanistică”), sau ce înseamnă urban cu referire la limbaj, la modul de adresare, şi, deşi mai rar folosiţi, nu ne sunt străini nici termenii orbită (a ochiului) sau (zbor) orbital.

2. „UN ICS” – „UN ZET” În uzul comun, sintagma din titlu este folosită frecvent, în registru neutru, pentru referirea la o persoană necunoscută, şi, nuanţă depreciativă, pentru a marca faptul că o persoană (cunoscută) este lipsită de importanţă; aceste semnificaţii sunt consemnate în dicţionare. În vorbire, adesea, „icsul” este în variaţie liberă cu substantivul necunoscut şi, pentru supralicitare, pe lângă substantiv se adaugă, sarcastic, şi calificativul „ilustru” („un ilustru necunoscut”). Formula porneşte din algebră, domeniu în care x este, în primul rând, simbolul literal pentru necunoscuta unei ecuaţii sau a unui sistem de ecuaţii. Să consemnăm şi faptul că, în acelaşi domeniu, y şi z sunt, la rândul lor, simbolurile literale pentru cea de a doua, respectiv cea de-a treia necunoscută.

O succesiune „ics, igrec zet” este una frecventă în limbajul şcolar, astfel că pătrunderea acesteia sau a unor elemente ale acesteia în limbajul comun nu este de natură să ne surprindă. Dar receptarea formulei tehnice poate fi, în primul rând, una aleatorie, reflectând ignoranţa în cazul vorbitorului neinstruit, pentru care poate deveni doar o simplă asociere de cuvinte cu valoare de „enunţ aparţinând discursului repetat”, eventual reanalizate în asociere cu alte enunţuri. Cităm cazul unui mecanic (C.H., 60 de ani în 1980, cu ciclul gimnazial neterminat), care îşi exprima dispreţul faţă de un cunoscut „înfumurat” caracterizându-l drept cineva care „se crede un ics şi-un grec”.

În al doilea rând, formula tehnică în discuţie a cunoscut şi o reflectare ludică; pe baza ei, G. Călinescu a construit ad-hoc, sintagma „[un] zet”, în textul versurilor de răspuns la o pastişă de literatură proletcultistă scrisă de Al. Rosetti. Este vorba de un schimb de bilete între cei doi în cursul unei şedinţe a Academiei, din 4 mai 1951: „Călinescu, vreau să fiu / Proletarul

43

cel dintâi! / Să pun în picior opincă / Şi să strig câte-o lozincă! / Spune-mi ce ar fi mai bine / Ca s-anunţ vremea ce vine?!” [semnat] „Gaettany” [după numele prin care G.Călinescu îl înfăţişase pe Rosetti în romanul Bietul Ioanide; de fapt [Gaittany]. Răspunsul lui Călinescu: ”Orice-ai pune în picioare / Eşti o floare, eşti o floare, / Nu poţi fi un Ics sau Zet / Fiind de veacuri un Rozet” [semnat] „Bietul Iopanide [numele de personaj al autorului romanului]. [6]

Dacă G. Călinescu este inspirat de suita „x-y-z”, din algebră, subiectului la care ne-am referit mai sus îi era străină reprezentarea grafică a formulei de bază, iar asocierea cu [y] se datora, conform propriei mărturisiri, contextelor auzite de la lecţiile nepoţilor. Şi mai ezoterică s-a dovedit secvenţa fonetică „zet” pentru îngrijitoare (M.B., 50-52 de ani, opt clase), pentru care „de la a la zet” a devenit „de la a la zero” („mi-a dat cheile şi mi-a explicat ce am de făcut, de la ...”). Am remarcat, însă propensiunile analitice ale acestei doamne; de exemplu, o doctoriţă a constatat că ea ar fi „indispusă la infarct”; necunsocând termenul „predispus”, vorbitorul gaseşte unul care îi evocă proasta dispoziţie la aflarea veştii!

În încheiere, putem să ne rapotăm, mutatis mutandis, la o constatatre cu privire la absurditate a lui Eugen Coşeriu, care se referea la cazurile când, în vorbire, pe coordonatele „congruenţă”, „corectitudine” şi „adecvare”, acţionează suspendarea de tipul numit „extravagantă”[7]; multe din situaţiile de folosire a neologismului şi a citatelor savante de care ne-am ocupat atestă cât de uşor se instaurează, chair involuntar, aberaţia faţă de „normă”: absurditatea nu numai că se poate gândi, ci îşi găseşte şi expresia.

Note:

[1] Pentru o abordare a acestei teme, vezi Stelian Dumistrăcel, Cristinel Munteanu, «Limba română: Între aşteptări şi rezultate», în [Academia Română – Filiala Iaşi], Prelegeri academice, VI, 2007, 6, p.105-134. [2] Menţionăm faptul că, pentru cele mai multe exemple la care ne referim, informaţiile au fost luate de pe internet (inclusiv din ediţii on-line ale periodicelor). În cazurile speciale, se fac trimiterile de rigoare. În textele preluate de pe internet am redat grafia originalelor, pentru a sublinia, astfel, distorsionarea ce se produce, constant, şi pe terenul scrierii. [3] Vezi, la sfârşit, lista abrevierilor folosite. [4] Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”, Iaşi, 1943, p.99. [5] Stelian Dumistrăcel, Discursul repetat în textul jurnalistic. Tentaţia instituirii comuniunii fatice prin mass-media, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Işi, 2006, p.91. [6] Corespondenţa lui G.Călinescu cu Al.Rosetti (1935-1951), ediţie îngrijită, cu prefaţă, note şi indice de Al. Rosetti, Bucureşti, Editura „Eminescu”, 1977, p.247. [7] ”Competenţa lingvistică”, în Prelegeri şi conferinţe (1992-1993),Iaşi [supliment la „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t.XXXIII/1992-1993], p.44-46.

44

ABREVIERI:

Ad.lit. = „Adevărul literar şi artistic” JN = „Jurnalul naţional” RL =”România literară” TVR 2 = canalul de televiziune „România 2” ZIş = „Ziarul de Iaşi”

Résumé

C’est en partant du concept d’Eugenio Coseriu concernant les „langues fonctionneles” qu’on analyse le transfert vers le discours public roumain actuel (y compris la langage du journalisme et de la publicité) des plusieurs termes et syntagmes appartenant aux styles administratif et scientifique. La distorsion sémantique du néologisme et de la sentence d’origine culte s’avère l’expression de la langue littéraire, faute d’une insuffisante instruction scoalire, que sous la préssion des impératif d’une accommodation facile aux divers catégories de „publics”.

45

Virginia Mihaela DUMITRESCU, Academia de Studii Economice Bucureşti

Scepticismul lingvistic demanian: referenţialitate, autoreferenţialitate şi „aberaţie metaforică”

Un aspect al scepticismului lingvistic al lui Paul de Man este legat de modul în care criticul american se raportează la teoria “actelor de vorbire” a lui J.L. Austin şi J. R. Searle, pe care o aplică analizei textuale într-o variantă proprie, abia după o deconstrucţie „riguroasă” a conceptului ei fundamental, „actul”. Potrivit teoriei lui Austin (How to Do Things with Words, 1962), preluată şi dezvoltată de J.R. Searle (Speech Acts: An Essay in the Philosophy of Language, 1970), “actul total de vorbire” este enunţul unui subiect explicit sau implicit, formulat la persoana întâi singular, cu verbul la modul indicativ, timpul prezent, diateza activă, cu alte cuvinte, este rostirea unui subiect prezent faţă de sine însuşi. Toate acestea sunt trăsături explicite ale enunţului “performativ” la persoana întâi (categorie în care sunt incluse propoziţii de tipul îndemnului, refuzului, promisiunii, ordinului, ameninţării, scuzei, jurământului etc., în cazul cărora “a spune ceva este a face ceva”[1], deci enunţuri care execută ele însele acţiunea pe care o afirmă), fapt pentru care Austin consideră “performativul” un model al actului total de vorbire (înţeles ca act pur, care, chiar înainte de a căpăta un sens anume, are deja sensul de act de auto-afirmare, de comunicare-de–sine ca act (al unui subiect prezent în raport cu sine). De fapt, dintre cele trei tipuri de acte de vorbire (locuţionar, ilocuţionar, perlocuţionar) identificate de Austin în limbajul obişnuit, non-literar, ilocuţionarul în întregime (care include atât “performativul” cât şi “constativul”) capătă un statut privilegiat, fiind socotit reprezentativ pentru actul de vorbire total prin caracterul lui autoreflexiv, autoreferenţial – ca act (al unui subiect) care, comunicându-se pe sine, devine propriul său referent. Tot ceea ce în cazul performativului apare explicit (prezenţa unui subiect emiţător şi autoreferenţialitatea) defineşte - în mod implicit - şi “constativul” (enunţul referenţial, descriptiv). Dacă, potrivit teoriei lui Austin, constativul este tot un enunţ ilocuţionar, o variantă a “performativului”, atunci se poate spune că afirmaţia impersonală, pur “constativă”, este o imposibilitate lingvistică, un „ideal” imposibil de atins. Afirmând autoreflexivitatea ca trăsătură esenţială a actului total de vorbire şi bază a referenţialităţii, Austin se disociază, evident, de concepţia tradiţională despre limbaj; nu doar actele lingvistice “constative” au sens, susţine el, ci orice act lingvistic care se afirmă explicit sau implicit ca “act” – inclusiv “performativul”.

Pornind de la o asemenea viziune asupra limbajului, privit ca “act”, Paul de Man constată că limbajul are puterea de a “institui”. Termenul folosit de

46

el pentru “instituire” este “positing” (de la verbul “to posit”, corespondent al germanului “setzen”, “a pune”, “a institui”, cuvânt care ocupă un loc important în discursurile filosofice idealiste). “Instituirea” (Setzen) este definită de Fichte, în Ştiinţa cunoaşterii, ca act de autoinstituire a “eului” (“das Ich”) şi, în acelaşi timp, ca instituire implicită a unui “non-eu” (“das nicht-Ich”); “[negarea instituirii] este, de asemenea, instituită de către eu”[2], afirmă de Man, citând din Fichte. “Non-eul” este, deci, înţeles de filosof ca rezultat al unui act de instituire (ca şi “eul”), nu de negare. Chiar dacă “eul” apărut astfel este un eu “gol”, lipsit de “proprietăţi” [“Merkmale”] [3], el capătă totuşi proprietăţi în virtutea faptului că cele două elemente contrare, “eul” şi “non-eul, delimitându-se unul de celălalt, se definesc reciproc. Prin însăşi această delimitare, “părţile eului astfel izolate devin proprietăţi ale eului”[4], transformând “eul” în “entitate” („sumă de proprietăţi”). Din punctul de vedere al lui de Man, autoinstituirea eului lipsit de determinări şi afirmarea de sine a “performativului” din teoria actelor de vorbire sunt două variante ale aceluiaşi “act” pur. Actul de autoinstituire descris de Fichte – premergător instituirii “entităţilor” –, prin care eul se afirmă pe sine, îşi dobândeşte fiinţa prezentă, ar corespunde actului de vorbire numit de Austin “performativ”, act explicit autoreflexiv, care se comunică pe sine ca act pur, înainte de a deveni referenţial. Autoinstituirea “eului” este condiţia indispensabilă a existenţei subiectului şi a acţiunii lui de instituire a obiectelor, la fel cum “performativul”, act lingvistic autoreferenţial, se află la baza oricărui act referenţial (“constativ”). Tradusă în termeni deconstructivişti, teoria lui Fichte s-ar rezuma astfel: “eul” autoinstituit este un simplu trop lipsit de fundament epistemologic, obţinut graţie “capacităţii limbajului de a numi, prin catachreză, orice” [5], rezultatul unui “abuz”[6] lingvistic, cum este înţeleasă de Paul de Man catachreza, figură mistificatoare (ca şi metafora), capabilă să genereze “entităţi fantastice”, “monstruoase” [7], prin simpla putere de instituire a limbajului. Dar chiar dintru început, “eul gol” capătă determinare semantică (prin delimitarea reciprocă a “eului” şi a “non-eului” ), devind “concept”; cele două ipostaze opuse ale “eului” sunt datorate aceleiaşi puteri de instituire a limbajului.

La Paul de Man “instituirea” şi, implicit, “performativul” capătă, însă, un sens diferit de cel “metafizic”, pe care îl au termenii în filosofia lui Fichte şi, respectiv, în teoria lingvistică a lui Austin. Criticul refuză să îi asocieze ideilor de prezenţă, subiectivitate şi principiu totalizant. Conceptul de “instituire” al lui Paul de Man este apropiat mai curând celui heideggerian (din Originea operei de artă sau din Hegel şi grecii). Heidegger asociază noţiunea metafizică de “Setzen” conceptului grec de “thesis” - faptul-de-a-lăsa-să-fie” (“Seinlassen”), de a aduce “aici” (“da”), la ceea ce

47

este prezent - un act nu neapărat uman. Totodată, o consideră a fi strâns legată de “alétheia”, termen tradus adeseori eronat – după cum consideră filosoful - prin “adevăr”, dar echivalat în Fiinţă şi timp cu “starea-de- neascundere” (Unverborgenheit) [8] sau “starea de des-coperire” (“Entdecktheit”) [9] a fiinţării. “Seinlassen” (“a lăsa [fiinţarea] să fie” ceea ce este) nu desemnează o atitudine de “delăsare” sau “indiferenţă”, după cum precizează filosoful în Despre esenţa adevărului, ci dimpotrivă, o “angajare în starea de neascundere” a fiinţării (care constă în “a te retrage din faţa fiinţării, pentru ca aceasta să se manifeste în ceea ce este ea şi în felul în care este ea”); “a lăsa să fie”, afirmă Heidegger, “înseamnă a te implica în deschis şi în starea lui de deschidere, în care intră orice fiinţare pe care, într-un fel, această stare o aduce cu sine” [10]; dar “thesis”, înţeles ca “faptul-de-a-lăsa-să-fie”, înrudit cu “alétheia”, cu punerea în “starea-de-neascundere”, are, la Heidegger, şi sensul opus, de ascundere a ceea ce apare ca prezent: “Ieşirea-din-ascundere este, în sine, totodată, ascunderea fiinţării în întregul ei”, pentru că “tocmai starea de ascundere este” şi tocmai ceea ce este “indeterminat şi nedeterminabil”, dar constituie “fiinţarea în întregul ei” – “fiinţa fiinţării” –, este “trecut cu vederea” [11].

În Fiinţă şi timp, Heidegger, delimitându-se de epistemologia tradiţională, respinge definiţia clasică a “adevărului” ca simplu “acord al cunoaşterii cu obiectul ei” [12] sau coincidenţă între “intellectus” şi “res”. Un enunţ este considerat de el “adevărat” dacă ceea ce exprimă “des-coperă fiinţarea în ea însăşi” [13]. Pe Heidegger îl interesează nu conceptul metafizic de “adevăr” (care este derivat), ci “fenomenul [originar al] adevărului, cel care caracterizează cunoaşterea” [14]. “Fenomenul adevărului” se produce atunci când adevărul devine explicit, când “cunoaşterea se legitimează ca adevărată”. Adevărul, în viziunea lui Heidegger, este “des-coperitor”, este “faptul-de-a-face-să-se-vadă-fiinţarea – scoţând-o din starea de ascundere – în starea ei de neascundere (de des-coperire)”, ceea ce explică interesul filosofului pentru conceptul grec de “alétheia” (“neascundere”). Pe lângă “faptul-de-a-fi-des-coperitor (des-coperire)”, “adevărul” este, pentru Heidegger, şi “faptul-de-a-fi-des-coperit (stare de des-coperire)” [15].

Logica paradoxală a “alétheiei” (înţeleasă ca aducere la prezenţă şi totodată ascundere a ceea ce este lăsat să fie, ca descoperire care ascunde), sau a “instituirii” în sensul heideggerian, de “thesis”, funcţionează şi în cazul “conceptului” demanian de “performativ”, distingându-l de conceptul metafizic, impus de Austin.

De Man găseşte în câteva texte ale lui Rousseau (de pildă, în unele pasaje din Eseul despre originea limbilor, referitoare la naşterea conceptului de “om” şi la procesul conceptualizării în general) argumente împotriva tezei lui Austin potrivit căreia funcţia lingvistică referenţială îşi are originea

48

în funcţia autoreferenţială (explicită în cazul actului de vorbire performativ). Potrivit interpretărilor tradiţionale, Eseul lui Rousseau tratează “situaţia intersubiectivă a întâlnirii cu sine” ca pe o “experienţă paradigmatică din care derivă toate celelalte experienţe” [16] – părând, prin aceasta, să prefigureze concepţia lui Austin. De Man consideră, în schimb, că întâlnirea omului primitiv cu semenul său, descrisă aici, nu este o “situaţie empirică”, ci o “ilustrare metaforică a unui fapt lingvistic”[17], o figurare a “dublului proces” al conceptualizării, cu toate complicaţiile pe care acesta le presupune. “Faptul lingvistic” (conceptualizarea) pare a fi înţeles de Rousseau ca “proces intralingvistic”, autoreflexiv. Din text reiese însă că apariţia conceptului este rezultatul unui proces care începe cu confruntarea omului primitiv cu alţi oameni şi naşterea metaforei “uriaş”, bazată pe analogia naivă dintre lăuntric şi exterior. Reacţia omului primitiv, frica, este doar “ipotetică”, determinată nu neapărat de “datele observabile”, ci de presupunerea unei “posibile [subl. n.] discrepanţe între proprietăţile lăuntrice şi exterioare ale entităţilor” [18], care ar însemna că, în ciuda aparenţelor, semenii s-ar putea dovedi periculoşi. “Frica” este, deci, “referentul” metaforei “uriaş” (“el este uriaş” însemnând, de fapt, “eu mă tem”), metaforă întemeiată pe corespondenţa neverificabilă dintre trăirea lăuntrică a individului şi proprietăţile exterioare ale celorlalţi. Metafora “uriaş” este considerată de Paul de Man “oarbă” nu pentru că ar “distorsiona” datele obiective, ci pentru că “prezintă ca pe o certitudine ceea ce, de fapt, este doar o posibilitate”[19], pentru că, în mod nejustificat dar învoluntar, “desfigurează”, transformă o simplă “ipoteză” sau o simplă “ficţiune” (frica) în realitate, în “fapt literal”. Pentru Paul de Man, orice metaforă este “aberantă” pentru că îşi “literalizează” referentul, transformând o “indeterminare referenţială” într-o “unitate de sens anume” [20], “trecând cu vederea” caracterul ficţional, textual, “para-figural”, al entităţii pe care o conotează.

“Metafora sălbatică, spontană” [21] – “uriaş” – reprezintă doar un prim nivel al aberaţiei, desfigurarea produsă fără nicio intenţie datorându-se în întregime “potenţialului retoric al limbajului”[ 22], care scapă de sub controlul omului. În cea de-a doua etapă a procesului conceptualizării, această metaforă iniţială este “îmblânzită” prin conceptul de “om”, în momentul în care omul primitiv ajunge, în urma unor comparaţii “cantitative”, la concluzia că nu există diferenţe măsurabile între sine şi semenii săi, care să-i justifice teama iniţială. Conceptul de “om” este o “eroare deliberată”, “o minciună suprapusă peste o eroare”, pentru că interpretează “metafora identităţii numerice” [23] (numărul fiind nu o “proprietate” a lucrurilor, ci un concept lipsit de bază obiectivă, care ascunde “diferenţele ontice” dintre lucruri şi creează iluzia unei perfecte asemănări) ca şi când ar fi expresia unei realităţi “literale”, doar pentru a

49

atenua impactul metaforei spontane iniţiale. Conceptul de “om” are rolul de a nivela diferenţele alarmante dintre oameni, de a institui o falsă “egalitate” între ei, de a crea iluzia confortabilă a identităţii lor.

De Man nu neagă caracterul autoreflexiv, metalingvistic al limbajului (“În măsura în care limbajul este, în întregime, conceptual, el vorbeşte întotdeauna despre limbaj, şi nu despre lucruri” [24], dar nici nu afirmă autoreferenţialitatea limbajului ca pe un adevăr incontestabil, ori ca pe o condiţie sigură a referenţialităţii (aşa cum o fac Austin în teoria actelor de vorbire şi lecturile canonice ale Eseului). Dacă Austin consideră că autoreflexivitatea actului de vorbire face posibil limbajul referenţial, de Man constată că aceasta, dimpotrivă, creează doar iluzie referenţială. După cum reiese din lectura demaniană a Eseului lui Rousseau, atât “referinţa literală” cât şi “conotaţia figurală” [25] se nasc dintr-o “metaforizare oarbă” [26], pentru că “referinţa literală” (conceptul) nu face decât să înlocuiască o “metaforă sălbatică, spontană” [27], cu care împărtăşeşte aceeaşi “orbire”, aceeaşi aberaţie metaforică – literalizarea referentului -, devenind imposibil de deosebit de aceasta.

De Man regândeşte, aşadar, relaţia dintre funcţia autoreferenţială (autoreflexivă) şi cea referenţială a limbajului, aducând corecţii substanţiale teoriei lui Austin, prea optimiste din punct de vedere epistemologic. Pentru că “referinţa literală” se dovedeşte a fi tot aberaţie metaforică, este limpede că orbirea iniţială, autoreferenţialitatea iniţială a limbajului nu poate asigura acea bază certă a referenţialităţii la care se referă Austin, ci apare mai curând ca o potenţială sursă a iluziei referenţiale. Pentru că limbajul este în întregime un „metalimbaj conceptual”, marcat de “orbirea” specifică metaforei, el nu oferă decât incertitudine: “nu se poate şti [subl. n] niciodată dacă se referă la ceva anume, nici chiar la sine însuşi, pentru că tocmai referenţialitatea sa este discutabilă”[28]. Iar această incertitudine face irelevantă distincţia dintre referenţialitate şi autoreferenţialitate. Pe constatarea că “nu se poate şti” se întemeiază atitudinea sceptică a lui Paul de Man faţă de limbaj şi consecvenţa deconstructivistă cu care criticul american pune sub semnul întrebării (neexcluzând-o, totuşi) dubla dimensiune a referenţialităţii şi autoreflexivităţii limbajului, susţinută fără rezerve de Austin şi de ceilalţi teoreticieni ai actelor de vorbire.

NOTE

[1] J. L. Austin, Cum să faci lucruri cu vorbe, trad. Sorana Corneanu, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2005, pag. 32. [2] Paul de Man, Aesthetic Ideology, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1997, pag. 173. [3] Idem. [4] Idem. [5] Ibid., pag. 173. [6] Ibid., pag. 41.

50

[7] Ibid., pag. 42. [8] Martin Heidegger, Originea operei de artă, trad. Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Editura Univers, Bucureşti, 1982, pag. 50. [9] Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, trad. Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, Bucureşti, pag. 293. [10] Martin Heidegger, “ Despre esenţa adevărului”, în volumul Repere pe drumul gândirii, trad. şi note introductive de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Editura Politică, Bucureşti, 1988, pag. 145-146. [11] Ibid., pag. 155 şi pag. 150. [12] Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, pag. 288. [13] Ibid., pag. 292. [14] Ibid., pag. 290. [15] Ibid., pag. 291, 292, 294. [16] Paul de Man, Allegories of Reading, Yale University Press, New Haven and London, 1979, pag. 152. [17] Idem. [18] Ibid., pag. 150. [19] Ibid., pag. 151. [20] Ibid., pag. 153. [21] Idem. [22] Ibid., pag. 154. [23] Ibid., pag. 155. [24] Ibid., pag. 152. [25] Ibid., pag. 158. [26] Ibid., pag. 156. [27] Ibid., pag. 153. [28] Ibid., pag. 161.

REFERINŢE

Austin, J. L., 2005, Cum să faci lucruri cu vorbe, trad. Sorana Corneanu, Editura Paralela 45, Bucureşti.

de Man, Paul, 1979, Allegories of Reading, Yale University Press, New Haven and London. de Man, Paul, (1996), 1997, Aesthetic Ideology, University of Minnesota Press, Minneapolis. Heidegger, Martin, 1982, Originea operei de artă, trad. Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu,

Editura Univers, Bucureşti. Heidegger, Martin, 2003, Fiinţă şi timp, trad. Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Editura

Humanitas, Bucureşti. Heidegger, Martin, 1988, Repere pe drumul gândirii, trad. şi note introductive de Thomas

Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Editura Politică, Bucureşti.

Abstract

The paper examines one aspect of Paul de Man’s linguistic skepticism namely, the American deconstructionist’s view on the complex relationship between the cognitive and performative dimensions of language, or between the referential and self-referential linguistic functions. To Paul de Man, language, in its entirety, appears as “a conceptual, figural, metaphorical metalanguage” marked by “blindness”, and incapable of communicating anything but uncertainty. In opposition to J. L. Austin’s linguistic theory centered on the idea that referentiality originates in, and is conditioned by self-referentialiy, the critic sets out to demonstrate that the latter, far from constituting a solid foundation for the former, can only generate referential illusion.

51

Onorina GRECU, Universitatea “Spiru Haret”, Constanţa

The Necessity Of Common Law Terms Romanian Glossary

Introduction: Law is everywhere in our daily life and the language of law is the means of communication for any action we take. Thus the language of the law impinges directly in the lives of those who come in contact with it. The language of the law is different from the everyday language of conversation. Legal terms limited to the legal domain may not be known to lay people, and legal terms with non-legal meanings may be understood in their everyday sense. The translator therefore must have a certain understanding of law.

Each legal system has its own vocabulary. It is the translator’s job to search for terms that often do not fully correspond to the meaning of the word in the source language, or which may not even exist in the target language. Nevertheless, using the appropriate word does not only depend on a good dictionary. It also depends on the translator’s technical knowledge.

In addition to the passage from one language to another, legal translation raises one particular problem: transposition of a message from one legal system to another (Common law and Civil law systems). This type of translation raises both legal and linguistic problems. In the first part of the paper we will explain some legal issues: Common law and Equity, the law of succession, property law and contract law. In the second part, we will stress linguistic and terminological problems. There are three types of terms: those that have a semantic equivalent in Romanian, those that we can find a functional equivalent for, and those that are untranslatable. Common Law and Equity. The common-law system prevails in England, the United States, and other countries colonized by England. It is distinct from the civil-law system, which predominates in Europe and in areas colonized by France and Spain. The common-law system is used in all the states of the United States except Louisiana, where French civil law combined with English criminal law to form a hybrid system. The common-law system is also used in Canada, except in the Province of Quebec, where the French civil-law system prevails.

The name is derived from the medieval theory that the law administered by the king's courts represented the common custom of the realm, as opposed to the custom of local jurisdiction that was applied in local or manorial courts. In its early development common law was largely a product of three English courts: King's Bench, Exchequer, and the Court of

52

Common Pleas, which competed successfully against other courts for jurisdiction and developed a distinctive body of doctrine. The term “common law” is also used to mean the traditional, precedent-based element in the law of any common-law jurisdiction, as opposed to its statutory law or legislation, and also to signify that part of the legal system that did not develop out of equity, maritime law, or other special branches of practice.

The distinctive feature of common law is that it represents the law of the courts as expressed in judicial decisions. The grounds for deciding cases are found in precedents provided by past decisions, as contrasted to the civil law system, which is based on statutes and prescribed texts. Civil law systems, which trace their roots to ancient Rome, are governed by doctrines developed and compiled by legal scholars. Legislators and administrators in civil law countries use these doctrines to fashion a code by which all legal controversies are decided. Besides the system of judicial precedents, other characteristics of common law are trial by jury and the doctrine of the supremacy of the law.

Some of the equity principles were derived from Roman law and from canon law. Soon, however, equity amassed its own body of precedents and tended to rigidity. Equity, even in its more limited modern sense, is still distinguished by its original and animating principle that no wrong should be without an adequate remedy. Among the most notable achievements of equity were the trust and the injunction.

In common law legal systems, a trust is an arrangement whereby property (including real, tangible and intangible) is managed by one person (or persons, or organizations) for the benefit of another. A trust is created by a settlor, who entrusts some or all of his or her property to people of his choice (the trustees). The trustees hold legal title to the trust property (or trust corpus), but they are obliged to hold the property for the benefit of one or more individuals or organizations (the beneficiary, a.k.a. cestui que use or cestui que trust), usually specified by the settlor, who hold equitable title. The trustees owe a fiduciary duty to the beneficiaries, who are the "beneficial" owners of the trust property.

The trust is governed by the terms of the trust document, which is usually written and in deed form. It is also governed by local law. Backgrounds: We surely have seen movies and television programs depicting both American court trials as well as those in England and perhaps we tend to think of English courts as judges and barristers wearing wigs, such as in “Rumpole of the Bailey”[1] while we think of American courts as dominated either by Perry Mason[2] or Johnnie Cochran[3]. In U.S. law, there are lawyers who may call themselves “trial lawyers” - they could be defense attorneys, lawyers in civil cases, as well as prosecutors

53

working for the government or state. In Britain, there are solicitors - who basically represent people's legal needs, and barristers who are the ones with the wigs, taking cases to civil or criminal courts. Defendants in both legal systems have the right to face their accusers and are presumed innocent until proven guilty (the Napoleonic Code is not quite that liberal about innocence or presumed guilt).

Yet, while there are many similarities between English Common Law and the American legal system, there are a number of major differences. It is not so much that, from the very outset, there was an American system and a British system, going back to the 1700s.

The development of English Common Law, on which much of Anglo-Saxon laws are based, is dim as to its actual historical origins, unlike the law in France, for example, which is most definitely based on the Napoleonic Code of 1803. What was (and still is) certain is that, in many cases, British common law is based on very strict precedents.

Great Britain does not have a Supreme Court, in other words, a totally separate entity of government. Instead, the House of Lords is the court of highest appeal. Unlike America's legal system which separates state from federal courts (and legal systems including judges), Britain includes the lowest criminal courts, called Magistrate's Courts, which deal with minor offenses. When one says that the House of Lords is more or less the equal of The U.S. Supreme Court, it has to be stated that the House's judicial functions are quite separate from its legislative work.

It is also interesting to note that Scotland and Northern Ireland have different legal systems, separate from that of England and Wales. Whereas the U.S. has an Attorney-General in charge of the legal system in the Executive branch, and the Supreme Court and Federal courts serving in the balance of power structure of the U.S. Constitution, in Britain it is the Home Secretary. Under the U.S. Constitution, the President has pardon power, and some of that was clearly demonstrated in some of the Presidential pardons that were handed out shortly before Clinton left office. Some of these pardons, in American jurisprudence, are political, of course.

While so-called "colonial law" in the decades before the American colonies decided to become the United States of America had some major differences from the laws of the motherland, in fact varying from state to state.

Trial by jury is different, as well. In the U.S., there is a jury composed of one's peers, and the jurors are chosen, not by the court or by the prosecution or defense, but by a willingness to agree on who shall serve and who shall be eliminated (or excused). The jury is not chosen by the Crown, or the Queen's Counsel, or any government-affiliated entity in the

54

U.S. However, the idea of what we now know as a "grand jury" was actually developed by Henry II in the twelfth century.

A Latin legal term, stare decisis - “to stand by things decided” is used in common law systems expressing the notion that, according to case law, prior court decisions must be recognized as precedent. Though the term is the same in both British English and American English, its application, as a rule of law, has little differences.

Application to the U.S. legal system: In the United States Supreme Court, the principle of stare decisis is most flexible in constitutional cases; the U.S. Supreme Court reversed itself in about 130 cases.

Application to the English legal system: The doctrine of binding precedent or stare decisis is central to the English legal system, and to the legal systems that derived from it. A precedent is a statement made of the law by a Judge in deciding a case. The doctrine, states that within the hierarchy of the English courts a decision by a higher court will be binding on lower courts. This means that when judges try cases they will check to see if similar cases have come before a court previously. If there was a precedent set by an equal or higher court, then a judge should follow that precedent. If there is a precedent set in a lower court, a judge does not have to follow it, but may consider it. The House of Lords however does not have to follow its own precedents. British v. American: George Bernard Shaw famously said that the British and the Americans were "two nations separated by a common language".

When the source text is in Romanian, and it is translated into English, it makes a difference whether the target text is directed to American or English culture, because the terms and institutions of different cultures using the same language may be different. For example, a Prison in the British System is a Penitentiary in the American system, while in Romanian they are both translation, închisoare, respectively penitenciar. A Magistrate's Court in the British legal system is Civil Court of Peace in the American legal system, and they are both translated as Judecătorie into Romanian.

There are some differences between legal English usage in the United States and England arising from various branches of law that need to be highlighted.

Any Act of Parliament or statute begins life as draft called Bill. This is the case of the United Kingdom, when speaking of primary legislation, as the predominant sources of law. But in American English an Act is a Bill, and a Bill is a Draft of Bill or Proposal. Thus, Romanian Lege is translated into English Act or Bill, while proiect de lege - Bill or Draft/ Proposal.

There are differences within the legal profession as well. A Barrister in British English is an Advocate in Scottish English and a Trial lawyer or

55

Appellate attorney in American English. All these terms are translated into Romanian by avocat.

When a company is incorporated, in England, it must adopt Memorandum of Articles of Association, also known as the “Mem and Arts”; the American term used instead is Articles of Incorporation. The Articles of Association set out the relationship between the company and its shareholders, while in American usage of Legal English they are called Bylaws.

Competition law regulates anti-competitive conduct that harms the market. In Great Britain, the Competition Act follows Article 81 and 82 of the European Community Treaty. In United States, the branch is called antitrust law. In Romanian the branch is named dreptul concurenţei, but when referring to its legislative acts legislaţie antitrust is frequently used. It also covers abuse of dominant position, other legal term that differs from the US legal use of English - abuse of monopoly power must be used when talking about the American antitrust law. When dealing with anti-competitive practices and agreements one should that the US legal term for it is restraint of trade.

Employment law usually involves a mixture of contractual provisions and legislation regulating the relationship between employer and employee, and governing labour relations between employers and trade unions. American spelling for labour is labor; trade unions in US are called labor unions.

A compulsory purchase in the United Kingdom is an eminent domain in the United States, while the Romanian term for it is more or less the same with the term Canadian common law uses for the inherent power of the state to seize, without the owner’s consent, the citizen’s private property: expropriere.

Apart from differences that do arise when analyzing British and American Common Law systems and their terminologies, there is another issue that must be seriously considered – false friends. Two apparently transparent words that have a complete different meaning are called false friends. If a Romanian speaker, for example, comes across the sentence: "The main sources of British law are common law and legislation", he or she could consider common as a transparent word and understand the sentence meaning that one of the British law sources is civil law, since drept comun in Romanian does not mean Anglo-Saxon law but civil law. Here, there is quite a difference in the meaning and this can have a lot of consequences on the text. Other false friend in the sentence is source which has a Romanian equivalent in the basic vocabulary of the language, but a different term for a correct translation in legal Romanian – izvor (de drept).

56

Conclusion: Legal systems differ from one state to another. Every state (sometimes even regions within a state) has developed independent legal terminologies, whereas a multilingual international legal terminology is being only gradually created within supranational legal systems.

There is no direct correlation between legal language and legal systems. One legal system may use different legal languages (Canada, Switzerland, bilingual areas in Slovenia, Austria, Italy, Belgium, etc.), while one language area may be divided into different legal systems, as is the case in the United Kingdom or in the USA.

If the legal systems are analyzed as to their sources, their historical background, the extent of codification and the specific legal institutes applied within them, some legal families show a greater relatedness than others. Within the Anglo-American legal family, common law is the legal system in force in England, Wales and with some differences in the USA, whereas Scotland and Ireland have substantially different legal systems related to the continental law, similarly to the legal system of Lousiana, which has its foundations in the French law.

The need for a technical language of Common law in Romanian legal vocabulary is acute. To find, whenever possible, a Romanian equivalent to any concept known in Common law represents a goal for both legal translators and teachers of Legal English.

Though it would be ideal to render a concept by a term that has no specific meaning in other legal systems, this can be done only on rare occasions. Therefore, as long as a word used clearly presents a specific concept in a given region, and there does not seem to be any confusion as to its meaning, we have chosen to use it in that context even though the same word may be used differently elsewhere. Law is dynamic and allows for linguistic variations. We accept, though, the term “Common law” in Romanian, as its translations are not satisfactory and moreover confusing for Romanian jurists. “Fidejusiune” is widely used in Romanian legal texts, as a translation for “trust”, and we cannot but submit to that usage.

As we have said before every legal system has its own vocabulary, thus we should draw our students’ attention on producing parallel texts that are identical in their legal effect, carefully selecting terms that are proper to the target legal culture.

Note

[1] Rumpole of the Bailey is a British television series created and written by British writer and barrister Sir John Mortimer, QC and starring Leo McKern as Horace Rumpole, an aging London barrister who defends any and all clients. It has been spun off into a series of short stories, novels, and radio programmes. [2] Perry Mason is a fictional defense attorney who originally appeared in detective fiction by Erle Stanley Gardner. He appeared in over 80 novels and short stories, most of which

57

involved his client being put on trial for murder. Typically, he was able to establish his client's innocence by demonstrating the guilt of another character. [3]Johnnie L. Cochran, Jr. (October 2, 1937 – March 29, 2005) was an African American lawyer perhaps best known for his leadership in the legal defense of O. J. Simpson, charged with murder of his former wife Nicole Simpson and her friend Ronald Goldman. Cochran also represented Sean Combs (during his trial on gun and bribery charges), Michael Jackson, actor Todd Bridges, football player Jim Brown, rappers Tupac Shakur and Snoop Dogg, and Reginald Oliver Denny, the trucker beaten by a mob during the 1992 Los Angeles riots. Cochran was known for his skill in the courtroom and his prominence as an early advocate for victims of alleged police abuse.

REFERENCES:

Brown, G. D., Rice, S., 2007, Professional English in Use. Law, University Press, Cambridge. Grecu, O., 2008, Dicţionar juridic Român-Englez, Englez-Român, Ed. C.H. Beck, Bucuresti.

Rezumat

Dreptul este prezent în toate aspectele vieţii noastre cotidiene şi limbajul dreptului este mijlocul de comunicare prin care înfăptuim cele mai nesemnificative, aparent, lucruri de peste zi. Astfel, limbajul dreptului îşi lasă amprenta în mod direct asupra vieţii fiecăruia dintre noi. Acesta este diferit de vocabularul de bază şi de discursul conversaţional cotidian. Termenii juridici, folosiţi strict în domeniului dreptului sunt necunoscuţi oamenilor din afara profesiei, pe când cei care au o plajă mai largă de întrebuinţări pot fi uşor confundaţi cu sensul pe care îl au în vocabularul de bază al limbii. Tocmai din aceste motive, traducătorul trebuie să cunoască anumite noţiuni de drept şi mai ales să înţeleagă diferitele sisteme de drept, prin prisma izvoarelor diferite de drept. Pe lângă traducerea efectivă a termenilor dintr-o limbă în alta, traducătorul de texte juridice trebuie să transfere termenii dintr-un sistem de drept într-altul, astfel încât textul tradus să producă aceleaşi efecte juridice, în cazul nostru transferul de termeni dintr-un sistem bazat pe cutumă şi precedent juridic, ca izvoarea de drept principale şi fundamentale, într-un sistem de drept care are la bază legea scrisă, obţinută pe cale democratică legislativă. Aces tip de traducere se confruntă cu probleme juridice şi lingivistice deopotrivă. În prima parte a lucrării vom aminti câteva caracteristici importante ale sistemului anglo-saxon de drept, precum principiul echităţii şi cel al lucrului judecat, termeni de dreptul proprietăţii şi dreptul contractual, iar în a doua parte vom încerca să desluşim problemele de ordin lingvistic şi terminologic legate de reuşita traducerii unor termeni ce nu au acoperire legislativă în sistemul românesc de drept. Vom pune în discuţie trei tipuri de termeni: cei care au echivalent semantic în limba română, tocmai datorită faptului că există şi instituţia de drept similară în dreptul român, termeni ce pot fi asimilaţi într-un fel de sistemul român de drept, prin analogii sau asocieri şi termenii ce nu pot fi traduşi printr-un singur cuvânt, dată fiind lipsa instituţiei de drept în sistemul juridic autohton şi care trebuie explicaţi.

58

Virginia LUCATELLI, Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi

Le vocabulaire informatique, entre la traduction et l’innovation

1. Prérequis En tant que langue vivante, le français, comme toute autre langue de cette catégorie, s'enrichit constamment de nouveaux termes. On peut s'en rendre compte dans les lectures et les conversations de tous les jours, à la télé et à la radio, dans la presse et non dernièrement, pour ceux qui aiment fouiller dans les documents, avec chaque nouvelle parution de dictionnaires et encyclopédies. Les nouveaux termes sont créés dès que de nouvelles réalités se font voir et qui réclament d'être nommées. Du point de vue linguistique, le système de la langue permet le recours à un ensemble de procédés morphologiques, morphosyntaxiques et morphosémantiques pour créer les nouvelles dénominations. Les créations lexicales exploitent des voies et des moyens les plus divers pour se mettre en pratique, notamment la dérivation, la composition, la troncation, la siglaison, la métaphorisation, l'emprunt, etc.

Nous allons nous occuper de la situation d'un vocabulaire intéressant et relativement nouveau, le lexique informatique, qui a ceci de particulier qu'il se fonde sur des emprunts massivement issus de l'anglais-américain. Il y a plusieurs raisons pour l’emprunt lexical: trouver un signifiant pour un signifié nouvellement apparu et qui manque dans la langue qui emprunte, en cas de contigüité territoriale et linguistique, emprunts imposés par une langue dominante culturellement, économiquement et politiquement, par effet d'imitation ou de mode, etc.

Dans le cas du vocabulaire informatique, les concepts d'origine anglo-américaine ont migré vers toutes les sociétés de consommation intéressées par les facilités pratiques et par les ouvertures scientifiques que les nouvelles technologies de l’information et de la communication apportaient avec elles.

Avec les concepts, soutenus par l'acquisition concrète des machines, ordinateurs et systèmes d'exploitation, tout un vocabulaire de spécialité fait son irruption assez brutale et demande à être immédiatement intégré à la langue. Il arrive que des mots anglais tendent à se généraliser, avant même que les organismes français responsables ne commencent à s'interroger sur la nécessité de donner une réplique autochtone à ces tendances et à consolider une terminologie d'expression française.

Il commence, par conséquent, un combat assez dur entre les termes anglais qui semblent vouloir s'intégrer au français et les créations françaises

59

qui tentent à leur faire face. Ce combat se poursuit aujourd'hui même et nous allons essayer d'en illustrer certains aspects.

Dans le domaine de l'informatique, de l'Internet et de la communication, l'analyse de la terminologie spécialisée doit être considérée de manière différente, en fonction des paliers différents où elle se manifeste. Dans le monde francophone, par le terme de ‘néonyme’, de plus en plus répandu, on désigne une unité terminologique spécialisée, alors que le terme courant de ‘néologisme’ est réservé à la langue générale.

Le lexique informatique est peuplé autant par des néonymes que par des néologismes. Comme le domaine visé est extrêmement vaste, on peut envisager des paliers terminologiques stratifiés, depuis le vocabulaire le plus spécialisé et jusqu'au vocabulaire banalisé et entré dans les habitudes langagières de tous ceux qui font appel, dans la vie de tous les jours, à l'outil informatique, à savoir de presque tout le monde.

Par ailleurs, néologismes et néonymes, partagent, comme il a été déjà démontré, un bon nombre de caractéristiques: « malgré la diversité de typologies existantes, il est plus ou moins admis que néologismes et néonymes font appel aux procédés de formation que chaque langue peut leur offrir » [1]. Les spécialistes en néologie parlent, en général, de la néologie formelle, de la néologie sémantique et de la néologie par emprunt.

Analyser le lexique informatique, ses néologismes et la formation d'une terminologie consolidée en la matière, est chose difficile, étant donné l'ampleur de la recherche, aussi nous sommes-nous proposé de mettre en évidence le comportement de certains termes appartenant au jargon informatique des utilisateurs, des bénéficiaires de l'outil informatique dans divers domaines d'activité. On peut dire que les mutations sociales et technologiques des dernières décennies ont changé l'aspect de la langue et ont mis en circulation des néologismes en train de se banaliser, alors que pour les locuteurs d'il y a 50 ans, le parler de certains de nos contemporains serait resté bien opaque.

Nous allons présenter, dans ce qui suit, une liste de termes puisés dans le domaine de l'informatique, de l'Internet et des télécommunications, tous étant choisis en fonction des critères suivants:

- appartiennent au jargon informatique des utilisateurs; - peuvent être classé dans deux sous-domaines: réseau / communication

et sécurité informatique; - ce sont des termes banalisés et présents dans le vocabulaire des

personnes se servant du PC et de l'Internet; - font partie des classes morphologiques ouvertes (noms et verbes); - à quelques exceptions près, ce sont des termes normalisés et publiés

dans le Journal Officiel de la République Française.

60

Nous ajoutons à cela que l’ordre de présentation sera depuis le terme anglais vers le/les terme(s) français équivalents, pour mieux saisir l’historique du terme, depuis sa source jusqu’à l’emploi actuel.

Pour identifier, définir et caractériser les termes retenus, nous avons fait appel à des sources diverses, textuelles et lexicographiques, dont nous ne mentionnons que quelques titres et références à la fin de cet article [2].

2. Liste des termes commentés et annotés: Domaine: Informatique/Internet Sous-domaine: Réseau/Communication Blog: abréviation de weblog (log personnel sur le web): bloc-notes (J.O. du 20 mai 2005), abrév. bloc. , blog, blogue n.m. (version francisée), joueb (mot-valise: journal web). Une sorte de journal personnel, hébergé par un site web et régulièrement mis à jour par le propriétaire. De contenus inégaux, les blogs (ou blogues) jouissent de la disponibilité des logiciels de publication gratuits ou libres de droit. Bloguer, v.i., composer un blogue, un site composé autour de la personne du blogueur, blogueur (syn. ‘diariste’), n.m. blogueurinfluent, bloguiversaire, bloguistan ou blogosphère (mots-valises, dérivés). Chat: bavardage, clavardage n.m. (mot valise bavarder + clavier, québécisme), causette n.f., (J.O. du 16 mars 1999), dialogue en ligne (J.O. du 5 avril 2006, en remplacement du terme ‘causette’, jugé inapproprié). Système permettant de discuter de façon synchrone avec quelqu’un sur le réseau Internet. Activité se pratiquant selon diverses approches techniques, en particulier sur les sites web, souvent incompatibles. Chatter, v.t. et chatteur, n.m. (pas de féminin connu), (chatter n.m. désigne en anglais celui qui fréquente régulièrement les messageries instantanées ou les IRC). C'est aussi le verbe francisé qui désigne l'action de discuter. Clavarder v.t. et clavardoir n.m. → termes recommandés par l’Office de la Langue Française de Québec. Le terme anglais chat est souvent employer et francisé le chat, comporte plusieurs graphies pour en souligner la prononciation, voir tchat ou même tchatche. E-mail (Electronic mail, e-mail adress): Adresse de courrier électronique, courrier électronique, message électronique, messagerie électronique. Symbole: Mél. (J.O. du 2 décembre 1997). Courriel n.m. (mot valise adopté en juin 2003). Le mot e-mail est très répandu chez les usagers français. Orthographié de diverses manières, E-Mail, E-mail, eMail, email, mail, ce terme est un concurrent sérieux pour les équivalents français. Mél (contraction de Messagerie Electronique ne s’emploie qu’en tant qu’abréviation, est formé sur le modèle de Tél. Internet (Interconnected Networks). Réseau mondial de réseaux interconnectés, le plus grand réseau d’ordinateurs du monde à l’heure actuelle, transportant essentiellement du courrier électronique, des

61

téléchargements de fichiers, des discussions en ligne et en temps réel, des jeux, l’accès à des sites web par l’intermédiaire des serveurs. Les Français disent, eux-aussi, Internet (ou Net), alors que chez les Québécois, on peut entendre aussi Résinter. Internaute – terme réservé à l’utilisateur d’Internet. FAQ (Frequently Asqued Question), adroitement francisé en Foire aux Questions (plus rarement Foutoir Aux Questions) (J.O. du 16 mars 1999). Rubrique présentant par sujets les questions les plus fréquemment posées par les utilisateurs, accompagnées des réponses correspondantes. Synonymes: fichier des questions courantes, questions courantes. La foire aux questions a, en particulier, pour but de faciliter l'intégration des internautes novices dans un groupe de discussion et de diminuer le nombre des messages diffusés dans le réseau. Newsgroup: forum n. m. (J.O. du 16 mars 1999). Service permettant l'échange et la discussion sur un thème donné: chaque utilisateur peut lire à tout moment les interventions de tous les autres et apporter sa propre contribution sous forme d'articles. Peer-to-peer (P2P, P-to-P): poste à poste (J.O. du 13 mai 2006). Se dit du mode d'utilisation d'un réseau dans lequel chaque utilisateur est en mesure de mettre certaines ressources de son ordinateur à la disposition des autres. Synonyme: pair à pair To post: publier v.t. (Journal officiel du 7 juin 2007). Introduire un article ou une contribution sur un forum ou dans un groupe de discussion. Les articles que l'on ‘poste’ ainsi sont publics et peuvent être lus par tout un chacun, à la différence d'un message expédié par courrier électronique qui ne s'adresse qu'à ses destinataires. La variante poster v.t. en français, encore beaucoup employée, vient souligner le sens d’afficher (présente dans to post en anglais) plutôt qu'expédier. Smiley (emoticon): frimousse n.f. (J.O. du 16 mars 1999). Dans un message, association facétieuse de quelques caractères typographiques qui évoquent un visage expressif. Le terme ‘binette’ est recommandé au Québec. Le plus souvent, se dit émoticône, francisé, n.m. To browse: naviguer v.i. Utiliser Internet, l'explorer, y rechercher de l'information, à partir d'un navigateur Web. La différence entre les verbes naviguer et surfer (dans Internet) est assez souvent de nature subjective, l'utilisation d'Internet pouvant être vue comme une activité plus ou moins ludique. Navigation (équivalent de browsing): action d'utiliser Internet, de l'explorer et d'y rechercher de l'information, à partir d'un navigateur, en se déplaçant d'une page ou d'un site Web à l'autre, à l'aide des liens hypertextes. Logiciel de navigation (J.O. du 16 mars 1999); synonyme: navigateur (équivalent de browser), logiciel qui permet de consulter sur Internet les pages Web et de circuler dans les différents moteurs de recherche.

62

Wi-Fi: Pour certains, contraction de Wireless Fidelity, le wi-fi est une technologie de transmission radio destinée à un réseau local, qui permet le transfert des données à haut débit. La traduction officielle française, à tort ou à raison, st ASFI (Accès Sans Fil à Internet). Autour de ces deux termes, ‘Wi-Fi’ et ‘ASFI’ plane encore le doute, car, paraît-il, et les spécialistes le confirment, pour autant que le terme ‘Wi-Fi’ ne correspond pas à la contraction de Wireless Fidelity, le terme français ‘ASFI’ ne serait pas la meilleure illustration pour le concept évoqué par Wi-Fi. Par ailleurs, le terme anglais connaît en français des graphies fort changeantes: Wi-Fi, WiFi, Wifi, et on l’emploie tantôt au masculin, tantôt au féminin. World Wide Web (www): toile d'araignée mondiale ou, elliptiquement, toile mondiale, toile (J.O. du 16 mars 1999); abréviation: T.A.M. Dans l'internet, système réparti géographiquement et structurellement de publication et de consultation de documents faisant appel aux techniques de l'hypertexte). En usage, le web, terme francisé. Domaine: Télécommunications / Informatique / Réseau-Internet Sous-domaine: Sécurité Adware (advertising software): Logiciel publicitaire (Journal officiel du 7 juin 2007). Logiciel qui affiche des annonces publicitaires sur l’écran d’un ordinateur et qui transmet à son éditeur des renseignements permettant d’adapter ces annonces au profil de l’utilisateur. Le logiciel publicitaire est souvent intégré ou associé à un logiciel gratuit ou à un logiciel à contribution ayant un objet différent. En raison de l’incertitude sur la nature des informations transmises, les logiciels publicitaires sont souvent assimilés à des logiciels espions. Voir aussi: logiciel espion. Cookie: mouchard n.m., surtout au pluriel des mouchards (J.O. du 16 mars 1999, sous la forme témoin (de connexion) mouchard). Appliquette envoyée par un serveur de la toile mondiale à un utilisateur, parfois à l'insu de celui-ci, au cours d'une connexion, afin de caractériser cet utilisateur. Par extension, information que l'appliquette peut enregistrer sur le disque de l'utilisateur et à laquelle le serveur peut accéder ultérieurement. Firewall: barrière de sécurité (J.O. du 16 mars 1999). Dispositif informatique qui filtre les flux d'informations entre un réseau interne à un organisme et un réseau externe en vue de neutraliser les tentatives de pénétration en provenance de l'extérieur et de maîtriser les accès vers l'extérieur. On dit aussi, et même plus souvent pare-feu. Hacker: bidouilleur, fouineur (dérivés par nominalisation de l’agent des verbes bidouiller, fouiner) (J.O. du 16 mars 1999). Personne passionnée d'informatique qui, par jeu, curiosité, défi personnel ou par souci de notoriété, sonde, au hasard plutôt qu'à l'aide de manuels techniques, les possibilités matérielles et logicielles des systèmes informatiques afin de

63

pouvoir éventuellement s'y immiscer (Source: Office de la langue française du Québec). Par extension, spécialiste de la programmation, du système ou du réseau, très compétent et débrouillard. Voir aussi pirate (cracker): Personne qui contourne ou détruit les protections d'un logiciel, d'un ordinateur ou d'un réseau informatique. En français courant hacker est devenu synonyme de cracker, et désigne surtout les pirates des réseaux. On connaît aussi l’emploi du verbe ‘hacker’, du premier groupe, qui veut dire pirater. Hoax: Canular n.m. (J. O. du 20 mai 2005): Information fausse transmise par messagerie électronique et incitant les destinataires abusés à effectuer des opérations ou à prendre des initiatives inutiles, voire dommageables (fausse alerte aux virus, fausses chaînes de solidarité ou pétitions, fausses promesses de cadeaux) Malware (malicious logic, malicious software, badware): logiciel malveillant (J. O. du 20 mai 2005). Ensemble de programmes conçu par un pirate pour être implanté dans un système afin d’y déclencher une opération non autorisée ou d’en perturber le fonctionnement); voir aussi, bombe programmée, virus, ver. Les logiciels malveillants peuvent être transmis via l’internet ou un réseau local, ou par des supports tels que les disquettes ou les cédéroms. Phishing: Filoutage (J. O. du 12 février 2006): Technique de fraude visant à obtenir des informations confidentielles, telles que des mots de passe ou des numéros de cartes de crédit, au moyen de messages ou de sites usurpant l’identité d’institutions financières ou d’entreprises commerciales. Tentative d’escroquerie par courrier électronique. Les termes hameçonnage, hameçonnage par courriel, appâtage et appatâge par courriel ont été proposés par l’Office québécois de la langue française, en avril 2004. Une liste assez consistante de termes désignant le même concept n’a pas été retenue (escroquerie par courriel, pêche aux données personnelles, pêche aux informations confidentielles, pêche aux gogos, pêche au gogo, philoutage, usurpation d’interface). Le terme ‘phishing’, dérivé de l’anglais ‘fishing’ (pêche) fait allusion à la métaphore de la ‘pêche en ligne’ et justifie la proposition ‘hameçonnage’. Pour peu qu’il soit vivement déconseillé par les organismes français d’aménagement linguistique, phising continue à être très présent dans le vocabulaire des utilisateurs français. Pop-up (window): Fenêtre intruse (J.O. du 18 décembre 2005); forme abrégée: une intruse. Fenêtre qui s’affiche soudainement à l’écran sans que l’utilisateur en ait fait la demande. Spam: pourriel (courriel-poubelle, mot valise) → québécisme, courrier-poubelle, publicité-rebut, pub-rebut (forme abrégée), équivalents du terme anglais junk mail; syn. message non sollicité, courriel non sollicité. Accumulation de messages électroniques non sollicités et importuns

64

diffusés massivement et causant un encombrement des réseaux. Spamming (le fait d’envoyer du spam, le terme ‘spamming’ viendrait de la marque commerciale Spam, sigle de l'expression anglaise Shoulder of Pork and hAM (viande en conserve)): arrosage (J.O. du 1 septembre 2000). Syn.: pollupostage, pourriellage, inondation-réseau, arrosage-réseau, multipostage abusif. Spammeur: mot français dérivé de spam (sur le modèle de spammer). Equivalents rares: merdiel, polluriel, poubel, fientiel – termes qui n’ont pas été retenus du fait de leur contenu radical qui fait constamment allusion à des déjections. Spyware: Logiciel espion (Journal officiel du 7 juin 2007). Logiciel destiné à collecter et à transmettre à des tiers, à l’insu de l’utilisateur, des données le concernant ou des informations relatives au système qu’il utilise. Sur le modèle anglais, très prolixe à ce chapitre, le français invente toutes sortes de dénominations, les unes plus drôles que les autres, dont nous citons espiongiciel, maliciel (voir aussi ‘malware’), toutes sortes de petits programmes conçus pour nuire. Corrélativement, il y a les antimalwares ou les antispywares, logiciels de dépannage qui n’ont pas d’équivalents en français, mais qui sont tous traités sous le parapluie du terme antivirus. Trojan horse: Cheval de Troie (J. O. du 20 mai 2005). Logiciel apparemment inoffensif, installé ou téléchargé, et au sein duquel a été dissimulé un programme malveillant qui peut, par exemple, permettre la collecte frauduleuse, la falsification ou la destruction de données. Virus: virus n.m. (J. O. du 20 mai 2005). Logiciel malveillant, généralement de petite taille, qui se transmet par les réseaux ou les supports d’information amovibles, s’implante au sein des programmes en les parasitant, se duplique à l’insu des utilisateurs et produit ses effets dommageables quand le programme infecté est exécuté ou quand survient un évènement donné. Dans le langage courant, les vers sont souvent désignés par le terme ‘virus’. Voir aussi: logiciel malveillant, ver. Worm: ver n.m., programme autonome se déplaçant à l’intérieur de la mémoire d’un ordinateur et détruisant tout sur son passage. Le ver est capable de passer d’un ordinateur à l’autre par l’intermédiaire du réseau.

3. Autour de ces termes Nous n’avons pas l’ambition d’avoir épuisé la liste des termes de ces deux sous-domaines, ni des explications qu’on puisse leur attacher. Au terme de cette incursion dans le monde verbal des utilisateurs de technologie informatique, quelques observations d’ordre général peuvent être formulées.

La majorité des termes dont nous parlons sont des anglicismes plus ou moins adaptés à la langue française par emprunt direct ou par traduction.

Il est, d’autre part, remarquable, l’effort des responsables français de l’aménagement linguistique, de trouver une terminologie qui soit française

65

et adaptée parfaitement aux concepts d’importation. C’est l’énorme travail qu’ont fait des organismes comme la Commission spécialisée de Terminologie et de Néologie de l’Informatique et des Composants électroniques, la Commission spécialisée de Terminologie et de Néologie des Télécommunications, la Commission générale de Terminologie et de Néologie, l’Académie française, les ministères intéressés et le Journal Officiel de la République Française. Tous ces organismes se sont mis d’accord pour offrir aux Français des alternatives terminologiques conformes aux mots d’origine anglaise déjà en usage depuis un certain temps. Leur travail est reflété par la liste des termes que nous avons présentés plus haut. Pourtant, les bonnes intentions se limitent parfois à trouver une traduction satisfaisante et rien de plus. Les deux moyens les plus répandus sont l’emprunt direct (à l’insu des aménageurs linguistiques) et la traduction (le calque).

Notons au passage que les termes ‘blog’, ‘chat’, ‘email’, ‘Internet’, ‘Wifi’, ‘web’, ‘hacker’, ‘phishing’, ‘pop-up’, ‘spam’, ‘virus’ ont pénétré dans le vocabulaire des usagers français par emprunt direct et résistent devant les équivalences qui leur ont été officiellement proposées. Certains d’entre eux se sont partiellement adaptés au système morpho-phonologique français (des blogs, des hackers, des spam(s)), certains autres ont permis des extensions dérivationnelles développées en séries (chatter, chatteur, bloguer, blogueur, blogosphère, etc.). Il y en a qui présentent encore des variations morphologiques, orthographiques ou de prononciation (un Wifi/ une Wifi, chat / tchat / tchatche; blog / blogue, etc.), ce qui prouve l’instabilité de cette terminologie encore en fabrication. Maintes fois, les termes recommandés par les organismes de normalisation terminologique sont ressentis soit comme bizarres (‘poste-à-poste’, ‘toile d’araignée mondiale’, ‘fenêtre intruse’, ‘arrosage’, etc.), soit comme fastidieux (‘dialogue en ligne’, ‘bloc-notes’, ‘filoutage’, ‘logiciel espion’). Peu de termes jouissent d’une reconnaissance unanime et sont employés sinon de façon complète, du moins avec une certaine fréquence dans le parler des usagers français. C’est le cas des termes: ‘courrier électronique’, ‘forum’, ‘naviguer’ (navigateur, navigation), ‘mouchard’, ‘logiciel malveillant’, ‘Cheval de Troie’, ‘virus’, ‘ver’, ‘pirater’. Quant à l’innovation, elle est plus présente du côté de l’adaptation innovatrice que de l’innovation proprement dite: si ‘virus’ et ‘ver’ sont des termes appartenant à la métaphore animale, ce ne sont pourtant pas des découvertes françaises, car le même phénomène se présente dans la langue de départ (l’anglais). Ces termes puisés dans la langue commune (à part ‘mouchard’, peut-être) ont été traduits ou adoptés par le français. Nous rangerions dans la catégorie des adaptations innovatrices les termes formés par siglaison – ‘FAQ’ (Foire aux Questions) – adaptation réussie du même sigle, mais avec un contenu

66

en quelque sorte différent (Frequently Asqued Questions). D’autre part, les francophones, notamment les Québécois, adorent le procédé des mots-valises qui, si les résultats n’étaient pas si drôles parfois, pourrait être classé parmi les innovations. Ainsi les termes ‘bavardage’, ‘clavardage’, avec leurs dérivés (voir ces termes), ‘joueb’, ‘pourriel’, ‘pollupostage’, etc., obtenus par troncation et contraction. Dans certains cas, l’usage oppose au terme normalisé un autre qui lui semble plus adapté (c’est le cas de ‘barrière de sécurité’, terme normalisé, pour ‘firewall’, qui est constamment remplacé dans l’usage par le terme ‘pare-feu’). Même si parfois l’emprunt direct prête à la confusion (faux-amis), comme pour ‘poster’, il est maintenu par la mode, en dépit de son correspondant ‘publier’, parfaitement valable d’ailleurs. Si ‘mouchard’ connaît un heureux destin en français, les autres termes qui sentent l’argot ne sont pas retenus par l’utilisateur (‘bidouilleur’, ‘fouineur’, ‘frimousse’, etc.). La migration des termes de ce domaine est un phénomène à haut rendement linguistique et se manifeste, comme on a pu le constater, dans les deux directions: depuis la langue commune vers la langue de spécialité (‘bidouilleur’, ‘fouineur’, ‘ver’, ‘virus’, etc.) et, plus rarement, il est bien vrai, de la langue de spécialité vers la langue commune (‘spam’).

Les influences que l’anglais exerce sur le lexique français du domaine de l’informatique, de l’internet et des télécommunications sont complexes, puissantes et non-négligeables. C’est un vocabulaire en train de se faire, avec les trébuchements, les hésitations et les erreurs propres à une telle démarche. Plus d’une fois, les institutions habilitées avec le travail de normalisation hésitent et se contredisent (‘causette’ ou ‘dialogue en ligne’, ‘filoutage’ ou ‘hameçonnage’, ‘frimousse’ ou ‘binette’?), il y a aussi des différences de point de vue dans le monde francophone (‘courriel’ ou ‘courrier électronique’, ‘clavardage’ ou ‘dialogue en ligne’, ‘pourriel’ ou ‘courrier-poubelle’?).

Comme dans toutes les circonstances de ce genre, c’est l’usage qui, finalement, détient le pouvoir d’imposer un terme. Ce qui fait que longtemps dorénavant les blogs, les spam(s), les emails et les émoticônes peupleront sans réserve le parler de l’utilisateur français de technologie informatique.

Notes

[1] Isabel Desmet, http://www.ailf.asso.fr/upload/documents/Actes.htm#_Toc125714920 [2] Commission générale de terminologie et de néologie, Listes de termes, expressions et définitions adoptés et publiés au Journal officiel de la République française, http://www.culture.gouv.fr/culture/dglf/cogeter/publications-jo.htm CSTIC, Commission Spécialisée de Terminologie et de Néologie de l'Informatique et des Composants Electroniques, http://ensmp.net/cstic/ Dictionnaire de l’informatique et d’internet, glossaire, lexique, http://www.dicofr.com/cgi-bin/newquiz/quiz.cgi?niveau=histoire

67

Dictionnaire informatique: l’encyclopédie informatique et Internet du Journal du Net, http://www.journaldunet.com/encyclopedie/ http://www.culture.gouv.fr/culture/dglf/cogeter/publications-jo.htm Informatique Rambit: Lexique Informatique, http://www.rambit.qc.ca/ir/lexique.htm Le grand dictionnaire terminologique, Office québécois de la langue française, http://www.granddictionnaire.com/btml/fra/r_motclef/index1024_1.asp Le Jargon Français, dictionnaire d'informatique francophone, http://jargonf.org/wiki/Accueil Lexique informatique: définitions des termes informatiques, http://www.aidoforum.com/lexique.php Lexique informatique francophone, http://www.lexique-informatique.com/ Lexique informatique, http://julpie.free.fr/french/index.php3?page=lexique Lexique: comprendre le vocabulaire informatique et internet, http://www.pcentraide.com/index.php?showforum=29 Office québécois de la langue française, http://www.olf.gouv.qc.ca/imprimer.asp Vocabulaire de l’informatique et de l’Internet, Journal Officiel du 16 mars 1999, http://www.culture.gouv.fr/culture/dglf/cogeter/16-03-99-internet.html

RÉFÉRENCES

BORDE, Jean-Michel, La langue française n’est pas la plus malmenée dans l’univers des NTIC, http://www.zdnet.fr/actualites/

BIDU-VRĂNCEANU, Angela şi colectiv, Lexic comun, lexic specializat, http://ebooks.unibuc.ro/filologie/vranceanu/index.htm

BRAND, Guy, KUYPERS, Jean-Pierre, Lexique des néologismes Internet, http://www.humains-associes.org/Lexique/FLexique.html#w9

DESMET, Isabel, Néologie de spécialité et néologie banalisée en Informatique et TIC: de la recherche aux dictionnaires de langue générale, http://www.ailf.asso.fr/upload/documents/Actes.htm#_Toc125714920

HUSTACHE-GODINET, Hélène, Quelques néologismes du lexique informatique, http://www.epi.asso.fr/revue/69/b69p053.htm

La langue française et les nouvelles technologies de l’information, vendredi 15 septembre 2006, http://www.e-administration.be

REVILLARD, Anne, (2000), Les interactions sur l’internet, Melissa, Terrains&Travaux nr. 1, http://www.melissa.ens-cachan.fr/

WALTER, Henriette, (1998), L'aventure des mots français venus d'ailleurs, Robert Laffont. WALTER, Henriette (2001), Honni soit qui mal y pense. L'incroyable histoire d'amour entre

le français et l'anglais, Paris, Robert Laffont.

68

Rezumat

Domeniul despre care am ales să vorbim, vocabularul francez al informaticii şi sursele lui, ar putea să pară neinteresant, ştiut fiind că majoritatea termenilor specializaţi din această arie sunt traduşi, adaptaţi sau preluaţi ca atare din limba engleză. Cu toate acestea, francezii nu par a se lăsa seduşi de atotputernicia bravilor lor vecini în materie de ştiinţa şi practica informatică şi, pe cale de consecinţă, se străduiesc să „inventeze” un vocabular specializat cu rezonanţe hexagonale. Dacă ne referim la vocabularul informaticii, trebuie să avem în vedere întinderea pe care această zonă disciplinară o presupune: ştiinţa informaticii (teoria informatică propriuzisă), domeniul tehnologiiilor informaţiei şi al comunicării informatice, sfera aplicaţiilor, limbajul hardware, limbajul software. Cu alte cuvinte, evoluţia vocabularul informatic trebuie căutată în cel puţin trei direcţii: informatică / internet / telecomunicaţii. Mai adăugăm la aceasta şi faptul că ştiinţa şi practica informatică au făcut posibilă apariţia unei palete foarte variate de meserii cu consecinţe majore în dezvoltarea comunicării profesionale: informatician, conceptor de programe, analist, operator, inginer de sistem, tehnician de întreţinere, cercetător, director de centru de calcul etc. Nu de puţine ori, recomandările comisiei de specialitate în terminologia şi neologia informaticii şi a componentelor electronice au rămas înscrise în Jurnalul Oficial pentru aducere aminte, căci uzul a impus forme diferite care au fost uşor adoptate în pofida celor deja normalizate. Autoarea acestui proiect şi a rândurilor de faţă se întreabă, şi încearcă să-şi răspundă, în care zonă din această vastă plajă discursivă de specialitate, spiritul creator francez pare să se fi impus, producând elemente care nu se reclamă din traducere sau adaptare, mai mult sau mai puţin conformă.

69

Constantin-IOAN MLADIN, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba-Iulia

Reflecţii în jurul denumirilor de profesii din româna actuală. Comentarii lexicale şi terminologice pe marginea

COR

1. Modul în care membrii unei societăţi desemnează îndeletnicirile-meseriile-profesiile-ocupaţiile este grăitor pentru definirea însăşi a societăţii respective, în sincronie şi în diacronie, şi a stilului de viaţă din cadrul acesteia, din multiple perspective: etnologică, istorică, sociologică, psihologică, etică, economică, lingvistică etc. Astfel, denumirile acordate îndeletnicirilor permanente sau ocazionale la un moment dat, relaţiile dintre acestea şi dinamica lor reflectă cu fidelitate caracteristicile definitorii ale fiecărei societăţi / culturi în parte. În funcţie de aceste considerente, o societate / o cultură poate fi catalogată drept una: agrară sau industrială, rurală sau urbană, tradiţionalist-conservatoare sau progresistă, autohtonistă sau cosmopolită, liberală sau etatistă, comunistă sau capitalistă, totalitaristă sau deschisă, stabilă sau de tranziţie etc.

În societăţile moderne, denumirile îndeletnicirilor sunt şi, mai cu seamă, tind să fie din ce în ce mai puternic oficializate-instituţionalizate şi standardizate, normate. Acest proces continuu, impus de permanentele schimbări socio-economice, se desfăşoară într-un cadru instituţional-legislativ strict (care este supus şi el schimbărilor în timp). Concret, denumirile respective, colectate din inventarul terminologiei popular-tradiţionale sau din cel al terminologiei spontane care circulă pe piaţa muncii, ori create de specialişti din diferite domenii sunt reunite în dicţionare generale sau specializate şi, mai ales, în nomenclatoare special concepute în acest scop. Acestea din urmă sunt singurele documente oficiale care legiferează recunoaşterea fiecărei îndeletniciri. Bazele de date de acest tip trebuie să reflecte exhaustiv şi neunivoc organizarea funcţională a forţei de muncă dintr-un interval temporal precis (descrierea ocupaţiilor, denumirea lor, ierarhizarea şi interrelaţionarea dintre acestea), fiind obligate totodată să se conformeze unor cerinţe nu întotdeauna foarte uşor de îndeplinit şi, adesea, chiar antagoniste[1]: (1) să înregistreze prompt ocupaţiile nou apărute, (2) să le redefinească în timp util pe cele care şi-au modificat caracteristicile fundamentale, (3) să conserve ocupaţiile vechi (tradiţionale; unele dispărute, altele dispărute şi reapărute), (4) să îşi gestioneze forma şi conţinutul în concordanţă cu un principiu complex şi ambiţios – uniformizarea – standardizarea – armonizarea - internaţionalizarea terminologică.

70

În ceea ce priveşte situaţia din ţara noastră, lucrurile se prezintă în felul următor: (1) cu începere din 1936, în România a fost creat un Nomenclator al profesiunilor, periodic ajustat, (2) în 1995, la sugestia Consiliului Europei, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale (prin direcţia Programe şi Strategii Profesionale), împreună cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, cu Ministerul Industriei şi Comerţului, cu Comisia Naţională pentru Statistică[2] au elaborat primul nomenclator unitar al ocupaţiilor din România – Clasificarea Ocupaţiilor din România (COR 1995), amendat în 2001, în 2002 şi, substanţial, în 2008 (COR 2008)[3], (3) construită în conformitate cu noul cod al clasificării activităţilor economice – Clasificarea Activităţilor Economice Naţionale (CAEN), intrat în vigoare din 2008, şi cu Clasificarea Internaţională Standard a Ocupaţiilor (International Standard Classification of Occupations – cea europeană: ISCO-88-COM şi cea ONU: ISCO-88), COR 2008 respectă aproximativ 85 la sută din standardul aplicată în Uniunea Europeană, urmând să fie modificată în continuare pentru a deveni comparabilă cu acesta din urmă (până la sfârşitul anului 2010), (4) constrânsă, din motive administrative, să păstreze denumiri de profesii specifice sistemului socio-economic antedecembrist (unele dispărute ori aflate pe cale de dispariţie) [4], dar şi să asimileze denumiri noi pentru profesiile vechi sau pentru cele recent apărute, în armonie cu terminologia internaţională[5], COR se diferenţiază şi cantitativ de corespondentul său european (în momentul de faţă, COR înregistrează 4471 termeni-nume de profesii, iar ISCO 5140)[6]. Mai mult, aceeaşi termeni se regăsesc în proporţii diferite în COR şi în ISCO[7] – i. e. : conducător: 29 + conducători: 50 (fără conductor) (COR) / conducteur: 781 (ISCO), inginer: 295 + ingineri: 38 (COR) / ingénieur: 149 (ISCO), muncitor: 21 + muncitori: 26 (COR) / ouvrier: 123 (ISCO), preşedinte: 33 + preşedinţi: 1 (COR) / président: 7 (ISCO), profesor: 17 + profesori: 11 (COR) / professeur: 163 (ISCO), tehnician: 139 + tehnicieni: 47 (COR) / technicien: 235 (ISCO). 2. Foarte pe scurt, COR este un sistem taxonomic standardizat, care constituie o componentă de baza a sistemului informaţional socio-economic. Conceput ca un instrument modern, util şi chiar absolut necesar atât în reglementarea raporturilor de muncă dintre angajaţi şi angajatori, cât şi în efectuarea analizelor statistice curente ale fenomenelor demografice ori a celor legate de piaţa muncii, COR a fost elaborat pe baza următoarelor principii metodologice şi criterii de selecţie: (1) gruparea unităţilor de clasificat după criterii economice şi sociale obiective, în concordanţă cu diviziunea socială a muncii, (2) omogenitatea maximă în constituirea categoriilor de clasificat (grupe, subgrupe etc. ), (3) univocitatea grupării unităţilor de clasificat (fiecare unitate de clasificat este repartizată într-o singură grupă / subgrupă, indiferent de numărul locurilor şi unităţilor de clasificat), (4) actualitatea clasificării, prin luarea

71

consemnarea celor mai noi ocupaţii, (5) stabilitatea clasificării pe o perioadă mai îndelungată de timp, (5) multilateralitatea utilizării clasificării (pentru a putea fi folosită în cât mai multe structuri organizatorice, activităţi etc. ). După cum se poate constata, criteriile lexicologice şi lexicografice, precum şi cele terminologice şi terminografice nu au fost luate în consideraţie în mod explicit.

Clasificarea sistematică a ocupaţiilor în chestiune îşi propune să ofere pentru fiecare termen câte o fişă terminologică în care se înregistrează următoarele informaţii: (1) denumirea ocupaţiei, (2) încadrarea termenului într-un sistem arborescent zecimal de clasificare: cod COR + indicativul grupei majore, al subgrupei majore, al grupei minore, al grupei de bază[8], (3) descrierea termenului (definiţia terminologică) [9], (4) nivelul de instruire (şcoala absolvită) [10], (5) corespondenţa termenului cu ISCO-88, (6) echivalarea (traducerea) termenului în engleză, franceză şi germană. I. e. : Denumire: Avocaţi / Cod: 2421 / (Subgrupa majoră: 24, Grupa minoră: 242) / Nivelul de instruire: 4 (studii superioare) / Descriere: Avocaţii acordă asistenţă juridică persoanelor fizice şi juridice în scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale acestora, pentru realizarea ordinii de drept şi a justiţiei. / Corespondenţa ISCO-88: 2421 / engl. : Lawyers, fr. : Avocats, germ. : Anwälte. Totuşi, pentru foarte muţi termeni fişele conţin numai datele de sub punctele 1, 2, 4 şi 5.

3. În rândurile de mai jos vom formula câteva reflecţii sumare legate de denumirile ocupaţiilor din limba română actuală, aşa cum sunt ele fixate în COR 1995 şi în COR 2008 făcând şi câteva paralele cu soluţiile adoptate în corpusul corespondent internaţional – ISCO-88 (a fost reţinută exclusiv varianta franceză).

Modificările recente operate în COR au prilejuit apariţia mai multor comentarii în presa românească, în majoritate ironice şi cinice. În mod indirect, vom arăta, printre altele, că unele dintre acestea sunt cu adevărat îndreptăţite, în vreme ce altele sunt totuşi pe deplin justificate. 3.1. Prima observaţie se referă chiar la titulatura COR-ului, adică la faptul că acesta foloseşte termenul ocupaţie cu valoare generică, echivalându-l cu meserie, funcţie („Clasificarea ocupaţiilor este operaţia de sistematizare a ocupaţiilor (funcţiilor şi meseriilor) populaţiei active”) şi profesie. Or, cei patru termeni sunt numai parţial şi aparent sinonimi, fiind şi puternic condiţionaţi contextual, lucrările noastre lexicografice nereuşind să îi delimitează tranşant. DEX-ul, de exemplu, îi defineşte astfel[11]: funcţie – „activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat şi organizat într-o instituţie, în schimbul unui salariu; serviciu, slujbă, post”, „grad pe care îl deţine cineva într-o ierarhie administrativă”, meserie „profesiune sau îndeletnicire bazată pe un complex de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin practică, care permite celui care le posedă să execute

72

anumite operaţii de transformare şi de prelucrare a obiectelor muncii sau să presteze anumite servicii”; prin generalizare, „profesiune (de orice fel)”, ocupaţie „îndeletnicire, treabă, activitate”, „profesiune, slujbă, post”, profesie „ocupaţie, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare; complex de cunoştinţe teoretice şi de deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva; meserie”. COR încearcă să restrângă circularitatea acestor definiţii şi să dezambiguizeze astfel termenii în chestiune. Reuşita demersului rămâne până la urmă discutabilă: funcţie „activitate desfăşurată de o persoană într-o ierarhie funcţională de conducere / de execuţie, meserie (complex de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin practică, necesare pentru executarea anumitor operaţii de transformare şi prelucrare a obiectelor muncii, sau pentru prestarea anumitor), ocupaţie (activitate recunoscută de societate ca utilă pentru fiecare individ şi pentru semenii săi, aducătoare de venit, desfăşurată de o persoană activă în mod obişnuit, într-o unitate economico-socială şi care constituie pentru aceasta sursă de existenţă; specialitate / calificare exercitată efectiv la locul de muncă, care poate fi exprimată prin: funcţia sau meseria exercitată), profesie (specialitate / calificare obţinută prin studii, care poate fi şi ocupaţie în unele cazuri, iar în altele nu). Efectul acestei confuzii terminologice este alăturarea hilară a unor unităţi denominative aparţinând unor categorii diferite.

Nu se poate spune că soluţia, prezentată foarte expeditiv de altminteri, propusă de ISCO ar fi cu ceva mai bună, documentul preferând să vorbească despre „variabila” ocupaţie, pe care o defineşte pur şi simplu ca fiind „les principales tâches de travail accomplies”, adică la fel cu fr. emploi, engl. job , sp. ocupación „un ensemble de tâches qui devraient être accomplies par une personne”. Pentru a simplifica şi mai mult lucrurile, este invocat principiul similarităţii în izolarea şi gruparea ocupaţiilor. Rezultatul acestei interpretări laxe este identic cu cel la care se ajunge în COR. 3.2. Mare parte din aerul derutant şi straniu pentru un lector obişnuit al COR-ului are la origine aspectele următoare [12]: 3.2.1. Coexistenţa unor denumiri vechi, din fondul terminologic tradiţional, cu unele mai noi[13] (femeie de serviciu / îngrijitor spaţii hoteliere, hingher / prinzător câini, manichiurist / stilist protezist de unghii, măturător stradă / lucrător pentru salubrizare căi publice, văcar / crescător bovine[14]), adeseori denumirea cea nouă fiind un eufemism preţios, pompos de substituţie pentru echivalentul popular, perceput ca banal, lipsit de prestigiu sau chiar dezonorant pentru purtătorul său[15] (autopsier la ecarisaj, drenor canalist, ecariseur, lucrător pentru salubrizare [~ căi publice, spaţii verzi], lucrător sortator deşeuri reciclabile, operator piuar, operator siloz (silozar)). Acesta este şi unul dintre motivele pentru

73

care se manifestă tot mai pregnant tendinţa de a împrumuta masiv denumiri de ocupaţii din engleză, cu păstrarea, pe cât se poate, intactă a formei originare (fonetic, grafic, morfologic) [16]. 3.2.2. Înregistrarea în COR a unor funcţii administrativ-ierarhice (temporare), alături de ocupaţiile propriu-zise – profesii, meserii [17] (ambasador, arhiepiscop, arhiereu vicar, consul [~ general], decan, deputat, guvernator, ministru [~ consilier, de stat, plenipotenţiar], notar şef [~ adjunct], preşedinte [~ Academie, Camera Deputaţilor, Curtea de Apel, Curtea de Conturi, Curtea Supremă de Justiţie, Senat], preşedintele României, prim ministru, primar, prodecan, prorector, secretar general [~ Academie, al Guvernului], secretar Parlament, senator, subprefect, subsecretar de stat, şef catedră, viceconsul, viceguvernator), precum şi a unor îndeletniciri vocaţionale care, în percepţia comună, constituie activităţi complementare unei ocupaţii de bază oarecare, potenţiala lor componentă lucrativă fiind considerată nerelevantă şi nedefinitorie (scriitor, poet) [18]. 3.2.3. Amestecul confuz în interiorul unei categorii profesionale largi a unor subcategorii foarte diferite între ele, ca efect secundar al faptului că nomenclatorul urmăreşte simultan două scopuri – realizarea unei descrieri cât mai detaliate, cât mai fine, dar şi obţinerea unei clasificări cât mai omogene. De exemplu, în grupa minoră Membri ai clerului sunt puse la un loc entităţi ocupaţionale care au puţine lucruri în comun: (1) profesii clericale (capelan, călugăr / călugăriţă, imam, muezin, pastor, predicator, preot, rabin), (2) funcţii ierarhice ecleziastice (arhiepiscop, cardinal, episcop, exarh, mitropolit, muftiu, patriarh, protopop, provicar, stareţ-stareţă, vicar), (3) ocupaţii auxiliare / complementare mediului clerical (arhondar, cântăreţ bisericesc, cantor, diacon, haham, harmonist, majghian, melamed, organist, treibar, vestitor). 3.2.4. Însăşi natura derizorie, ridicolă a unor ocupaţii şi alternarea acestora cu unele „serioase” [19] (confecţioner [~ preşuri, reparator cravate, rondele din plută], împletitor din panglică împletită, înnobilator scândurele pentru creioane, înnodător fire mătase naturală, legător [~ de păr, de sarcină], lipitor şi protejator spete, montator bijuterii pe corp, nămolar, pieptănător [~ de păr la maşină], plior confecţii, preparator [~ muştar, napolitane, şampanie, ulei de copite], salterar, scuturător, smântânitor, spălător covoare înnodate). 3.2.5. Lipsa de transparenţă a unor termeni ce denumesc profesii foarte îngust specializate din câteva domenii de activitate puţin cunoscute publicului larg[20] (brazor, cap de masă, călăfătuitor, chevrasameş, cilindror în filaturi, ciontolitor tranşator carne, conceptor, confecţioner [~ cocleţi, toroane], corhănitor, decuscutor, derulatorist, disponent în filaturi, extractorist în chimie, fascinar, finisor cocleţi, gardinator, hatip, intermediarist film, lăcar, lepuitor,

74

marangoz [~ calatachelagiu, călăfătuitor], melanjorist, operator rol, rediţionar, stereotipar, teletipist, telexist, trefilator, trăgător, treibar, vestitor) [21]. 3.2.6. Asocieri neobişnuite de termeni în cadrul unor sintagme denominative complexe (cuptorar termist pentru ferrite, dealer şef, mamoş porcine, model atelier artistic şi publicitate, model învăţământ, prăjitor minereu, rabotor mortezor universal, rectificator universal, scafandru greu, scriitor vagoane, strungar la strung revolver, turnător valuri, valorificator glande). 3.2.7. Numărul foarte mare al derivatelor cu sufixul -tor (substantive şi, mai puţin, adjective), împrumutate ca atare sau create pe teren românesc. Inconvenientul acestora provine: (1) faptul că sufixul este foarte productiv şi în limba comună, dar mult mai puţin decât în terminologii şi (2) din bivalenţa sa semantică, în sensul că el produce atât nume de agent + animat, cât şi nume de agent - animat (ascuţitor-călitor garnituri de carde, bătător în filatură, blocator, chituitor, deblocator, carbonitor, carbonizator textile, călitor [~ prin inducţie sau cu flacără, scule], conceptor, confecţioner şi legător depolarizator, curbător lemn, decapator, decapsulator, decontaminator, decorticator crupe, destrămător, detector pierderi apă şi gaze, dezbătător lingouri, dusisator-polizator, fierbător-uscător de păr, filtrator-deshidratorist, ghemuitor, mangalizator, maşinist exhaustor, meliţator in şi cânepă, operator scamoşetor, operator sculuitor, paraşutist încercător, polizator, prăjitor minereu, rabotor mortezor universal, regulator ţevi, rodator, şef regulator circulaţie căi ferate, tocător de furaje). 3.3. Numeroase inconsecvenţe sau lacune de metodă şi multe soluţii contradictorii pot fi semnalate la tot pasul în COR: 3.3.1. Dacă în cazul ocupaţiilor propriu-zise indicarea specializării foarte restrânse printr-un termen anume poate fi uşor de înţeles[22], rafinarea excesivă a unor asemenea distincţii în cazul funcţiilor devine mai greu de acceptat (conducător (director şi director adjunct) Administraţia Filiala Dunărea de Jos (AFDJ), consilier al ministrului, şef fazanerie / şef fermă agricolă (agrozootehnică) / şef păstrăvărie) [23]. 3.3.2. Într-un număr considerabil de sintagme terminologice complexe cu structura regent + determinant termenii sunt alăturaţi în mod diferit[24]: (1) prin parataxă (tăietor geam, tăietor păsări, crescător porcine, secretar general Academie, secretar Parlament) sau (2) cu instrumente gramaticale-mărci ale relaţiei de subordonare (tăietor de precizie în lemn, tăietor la ferăstrău panglică, animator de hotel, agent informare privind cariera, secretar general al Guvernului). 3.3.3. Alături de termeni simpli sau complecşi dar foarte (uneori excesiv de) comprimaţi, există sintagme terminologice descriptive exagerat de ample[25] (Agenţi de încadrare, repartizare, recalificare a forţei de muncă şi reintegrare a şomerilor, Asistent de cercetare în instalaţii şi utilaje pentru

75

depozitarea produselor petroliere, Auditor de sistem de management pentru sănătate şi securitate ocupaţională, Caşerator şi şlefuitor de celuloid pentru carcase acordeoane, Cercetător în instalaţii şi utilaje pentru transportul şi depozitarea produselor petroliere, Confecţioner piese, linguri, spiţe, albii, doniţe, cozi de unelte, şindrilă, ciubere, Electrician montare şi reparaţii echipament electric din centrale, instalaţii şi posturi de transformare electrice, Operator in verificarea, întreţinerea şi repararea instalaţiilor speciale de prevenire şi stingere a incendiilor). 3.3.4. Prezenţa dubletelor (tripletelor) morfologice[26] (curbator montaior butoaie lemn / confecţioner montator cercuri la butoaie / montor articole din piele, lăcar / lăcuitor, modelier naval / modelor prototipuri auto, retuşier confecţii / retuşor foto, stivuitor şi recepţioner silvic / stivuitorist portuar, tocător de furaje / tocatorist defibratorist). 3.3.5. Câteva ocupaţii discutate separat sau doar elemente din denumirea unor ocupaţii sunt structuri total sau parţial sinonime (confecţioner geam dublu termoizolator / asamblor montator profile aluminiu şi geamuri termopan, arhivar / arhivist, cioban / oier, frigoriferist / frigotehnist) [27]. Uneori, se încearcă ca denumiri evident sinonime să fie diferenţiate prin definiţii diferite (pictor decor „Designeri, decoratori şi alţi tehnicieni în domeniul artei” / pictor scenograf „Sculptori, pictori şi asimilaţi”). Alteori, variante denominative diferite pentru una şi aceeaşi ocupaţie (denumiri sinonime sau echivalente) sunt puse alături (broker valori (cambist), culegător la maşina de cules şi turnat rânduri (linotipist), culegător manual (zeţar), dealer şef (arbitragist bancă), ghid naţional de turism (touroperator), inspectori de vamă şi frontieră (vameşi), lucratori în penitenciare (gardieni de închisoare), maşinist la maşini pentru terasamente (ifronist), ospătar (chelner), operator siloz (silozar), prezentatori (crainici) la televiziune, radio şi spectacole, şef de sală restaurant (maître d’hôtel)) [28]. 3.3.6. Ca regulă generală, fiecare ocupaţie este denumită cu forma sa de masculin generic şi la singular. Acest principiu este însă sistematic încălcat[29]. Astfel:

(1) în ceea ce priveşte genul, se poate observa: (a) că unele ocupaţii tradiţional atribuite femeilor sunt desemnate exclusiv prin forma lor masculină (broder [~ la gherghef, manual, manual-mecanic], croşetor, cusător mănuşi piele, manichiurist / stilist protezist de unghii), (b) în timp ce altele, care pot fi asumate şi de bărbaţi, sunt desemnate exclusiv prin forma lor feminină (cameristă hotel, femeie de serviciu[30]) [31] şi (c) că unele ocupaţii sunt considerate a fi diferite doar în funcţie de sexul celor ce le exercită, fiind codate diferit (călugăr / călugăriţă) [32].

(2) în ceea ce priveşte numărul, uneori: (a) acelaşi termen este înregistrat şi cu forma de singular, şi cu cea de plural (amanetar / amanetari, brutar / brutari, bucătar / bucătari, contabil / contabili, geamgiu / geamgii, ospătar (chelner) / ospătari şi barmani), forma de plural funcţionând ca termen

76

generic, (b) acelaşi termen este folosit când la singular, când la plural (broker imobiliar / brokeri valori).

4. Datorită apariţiei a noi şi noi ocupaţii în economia românească, dar şi a redefinirii unora dintre cele vechi (prin schimbarea tehnologiilor de fabricaţie, prin utilizarea altor materii prime etc.), precum şi prin racordarea economiei naţionale în ansamblul său la cea europeană / mondială, este de aşteptat ca multe alte structuri denominative să fie incluse în COR într-un timp nu prea îndepărtat (denumiri absolut noi sau denumiri vechi remaniate). Sunt vizate cu deosebire unele denumiri dintre cele folosite deja pe scară largă în domenii precum cel financiar-bancar, cel ar comerţului, cel al informaticii, cel al mass-mediei sau cel al modei[33]. Pe de altă parte, se cuvine a remarca că multe dintre neajunsurile actualelor nomenclatoare de profesii (atât naţionale, cât şi internaţionale) ar putea fi substanţial restrânse sau chiar eliminate în întregime, dacă la alcătuirea şi la revizuirea lor periodică ar fi consultaţi specialişti lexicologi / lexicografi şi terminologi / terminografi. Prin tradiţie, competenţele acestora nu au fost până acum luate în consideraţie decât sporadic, intrările de termeni în respectivele nomenclatoare făcându-se pur şi simplu la cererea / propunerea specialiştilor interesaţi din diverse domenii.

Note

[1] Unele au caracter novator, garantând punerea în acord a nomenclatoarelor cu dinamica societăţii, altele, dimpotrivă, au un caracter conservator, asigurând în felul acesta stabilitatea într-un domeniu care se caracterizează în primul rând prin continuitate. Ca regulă generală, asemenea revizuiri au loc o dată la 10-15 ani. Ele pot surveni însă ori de câte ori schimbări majore de natură socio-economică impun acest lucru. I. e.: denumirile: expert instructor pregătire profesională, instructor pregătire profesională, lipitor de plăcuţe la scule aşchietoare, prognozator meteo, sudor autogen au fost înlocuite cu: formator de formatori, formator, brazor, meteorolog previzionist, sudor manual cu flacără de gaze. [2] Colectivul de elaborare a beneficiat de consultanţă tehnică din partea unor experţi britanici (cu suportul material al Băncii Mondiale). [3] Principalele modele urmate şi surse de documentare, în afară de vechiul Nomenclator... , au fost Nomenclatorul meseriilor pentru care s-au elaborat indicatoarele tarifare de calificare din anul 1964, Nomenclatorul ocupaţiilor utilizat pentru Recensământul Populaţiei şi Locuinţelor din 1977 şi 1992, legislaţia în vigoare la vremea respectivă privind denumirea funcţiilor / meseriilor şi stabilirea salariilor, informaţiile culese de la diferiţi agenţi economici, dar şi datele oferite de Dictionnaire de professions, elaborat de Ofice National de l’emploi, de la Bruxelles. [4] I. e.: acar, aprod, băieş, dactilografă, fierar, frânar, măţar, oier, opincar, potcovar, valet. [5] În modul acesta, au fost introduşi o seamă de termeni străini, mai ales anglicisme (agent de turism touroperator, antideturnare, antrenor de fitness, art [~ director, terapeut], asistent manager, baby sitter, brand manager, broker [~ bursa de mărfuri, imobiliar, în asigurări, mărfuri, valori], consilier afaceri europene, copywriter publicitate, dealer, designer [~ grafică, industrial, pagini web, vestimentar], discjokey, discotecar, ecariseur, expert accesare fonduri structurale şi de coeziune europene, expert prevenire şi combatere a corupţiei, filmotecar, inginer de sistem software, instructor de fitness, lucrător concierge, maître

77

d’hôtel, manager, maşinist mecanic traweling, nursă de psihiatrie, operator instalaţii control antiterorist, părinte social, pizzar, ranger, schimbător fise changeur, stilist protezist de unghii, telebanker, videojokey, videotecar). ISCO: baby-sitter, bookmaker, groom, jockey, lad. [6] Numărul nu trebuie luat ca valoare sigură pentru că: (1) în COR unele denumiri: (a) apar de mai multe ori (cf. : mamoş porcine – de două ori, cu acelaşi cod, şef departament – de două ori, cu coduri diferite, educatoare – de trei ori, cu coduri diferite), (b) apar, cu coduri diferite, în sintagme denominative diferite (ospătari şi barmani / ospătar (chelner)), (2) în ISCO multe denumiri sunt înregistrate sub acelaşi cod de două ori, o dată cu forma de masculin, a doua oară cu cea de feminin. În funcţie de scopul urmărit şi de criteriile de identificare şi de clasificare aplicate, numărul profesiilor recunoscute variază de la o lucrare la alte. În US Dictionary of Occupational Titles, de exemplu, sunt descrise 10 000 de profesii. [7] Pentru exemplificare, am ales doar câţiva dintre termenii simpli mai bine reprezentaţi ce intră în structura unor sintagme terminologice complexe. [8] Cu câte un cod numeric (o cifră) pentru fiecare grupă. Grupa de bază este cea care numeşte direct ocupaţia. [9] Care, de fapt, reuneşte criterii considerate în mod independent (aşa cum este nivelul de instruire), aplicate însă neunitar: (1) nivelul de competenţă şi complexitatea sarcinilor de îndeplinit – la subgrupele majore, la cele minore şi la cele de bază (ce compune grupa majoră 1), (2) gradul de specializare – la subgrupele majore, la cele minore şi la cele de bază (ce compun grupele majore 2 şi 8), (3) procesele tehnologice, materiile prime utilizate, maşinile / instalaţiile cu care se lucrează – la subgrupele majore, la cele minore şi la cele de bază (ce compun grupele majore 3, 7, 8). [10] În câteva situaţii, criteriul: (1) este abandonat (de exemplul, la grupele majore Legislatori, înalţi funcţionari şi conducători şi Forţele armate nu se mai face referire la nivelul de calificare, considerându-se că în cadrul acestora intervin alte elemente, mult mai importante (considerate criterii de similaritate), ce ţin de specificul activităţii desfăşurate: decizia politică, atribuţiile de conducere, obligaţiile militare), (2) este vag (nedefinit; superior dar nu neapărat pentru şef [~ departament, depozit]) sau (3) este aplicat într-o manieră pur convenţională (pentru ocupaţiile cioban / oier, crescător bovine / porcine, de pildă, se indică studii medii). 11] Toate sublinierile din definiţii ne aparţin. [12] „Nomenclatorul de ocupaţii şi meserii din România pare să fie mai degrabă un ghiveci lingvistic presărat cu varii cuvinte care nu se regăsesc în vreun dicţionar românesc, nici măcar în cel de neologisme. ” [http://www.meme.ro]. [13] ISCO: aide-[~ bouvier, vacher], anier, porcher / exploitant éleveur [~ bétail, bovins / caprins / ovins / porcins]. [14] Dar numai crescător porcine, nu şi porcar. [15] ISCO: manœuvre, voirie / enlèvement des ordures, nettoyeur, nettoyage à sec / à la main. [16] „orice individ desemnat pe un post proaspăt inventat şi cu o titulatură care i se pare lui că îi conferă un statut superior caută să se comporte corespunzător ambiţiilor pe care i le inspiră titulatura” [Dumitrescu – Crăciun, Topul meseriilor... ]. [17] ISCO: ambassadeur, archevêque, conseiller d’État, consul [~ général], député, directeur [~ d’école, d’entreprise], directeur, doyen [~ de faculté, université], évêque, gouverneur [~ Commonwealth, état fédéré], imam, maire, ministre [~ du culte, gouvernement], préfet, secrétaire [~ d’état, général parti politique, parti politique], sénateur, vicaire. [18] Lipseşte însă fotbalist, ocupaţie vocaţional-profesională extrem de bine remunerată când are statut profesionist, deşi apare antrenor de fotbal profesionist ! ISCO: écrivain [~ art dramatique, nouvelliste, poésie lyrique, scénarios], essayiste, nouvelliste, poète, romancier.

78

[19] ISCO: denumiri de ocupaţii ciudate recunoscute, oficializate (animateur rural, arracheur pommes de terre, bouvier, cartomancien, charmeur serpents, chiromancien, conducteur [~ blondin, de fumoir viande / poisson, diable, drague, éléphant], cornac, courbeur tubes de verre, dactylographe perforatrice, dame de compagnie, dégraisseur à la main, dégustateur [~ café, jus, liqueurs, thé], détacheur à la main, devin / devineresse, écorcheur [~ baleines, bestiaux], éleveur [~ alligators, chats, lions, rennes], guérisseur [~ par la foi], laveur pieds, lectrice service privé, mouilleur tabac, oniromancien, ouvrier démolition, rebouteux, teneur de livres, traceur sur bois, visiteur prisons, vulgarisateur agricole). [20] ISCO: termeni: (1) polisemantici sau cu componente polisemantice (affûteur fraises, badigeonneur, basculeur, batteur, caravanier, carotteur mines, colporteur, conseiller [~ carrières, développement de carrière], courrier à pied, diaconesse, escamoteur, messager, scribe) ori (2) foarte rari şi cu etimon necunoscut utilizatorilor comuni ai limbii (appariteur, arithmomancien, bonze, sexeur poussins). [21] Considerate rebarbative de mulţi vorbitori ai limbii române sau puse în relaţie, prin etimologie populară, cu cuvinte comune, familiar-populare, chiar argotice, al căror semantism nu pare deloc potrivit pentru desemnarea vreunei ocupaţii: „Băcăuanii se amuză când aud aceste denumiri şi habar nu au ce înseamnă concret, iar unii dintre ei cred că sunt doar nişte glume. ”; „Aburitor ? Mă aburiţi voi pe mine, cred” „Eu, prin aburitor înţeleg că e vorba de cel sau cei care ne aburesc toată ziua cu minciuni. E greu de explicat cine a pus numele ăsta idiot, dar dacă există şi cel de haham, e clar că are o predilecţie pentru parlamentari care ne aburesc şi latră în acelaşi timp. ”; „Daniela Bălan, de la AJOFM [Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă] Bacău, nu ne-a putut da prea multe informaţii pentru că şi ei i s-au părut trăznite şi a acceptat ideea că ele pot fi nişte neologisme sau cuvinte împrumutate din străinătate şi traduse în română după bunul plac al celui care le-a înregistrat. ” [Cojocaru, Bacăul… ]. Situaţia este aceeaşi şi pentru unele dintre derivatele cu sufixul -tor. [22] Nici sub acest aspect însă practica nu este unitară. Uneori distincţiile de nuanţă sunt foarte rafinate (agricultor / agricultor în culturi vegetale şi crescător de animale, agricultor pentru culturi de câmp ecologice), alteori nu. ISCO: ocupaţii foarte generale, vag definite (homme [~ à tout faire, à toutes mains agriculture], manœuvre à tout faire) / ocupaţii foarte strict delimitate (balayeur [~ cour, parc, rue, usine], chanteur [~ de rue, boîte de nuit, chœur, concert, jazz, opéra], conteur [~ radio ou télévision, sauf radio ou télévision]). [23] Vezi şi preşedinte... , deşi există preşedinte instituţie publică. [24] ISCO: chef [~ fanfare, formation / musique populaire, orchestre de danse] / chef d’orchestre, chef de [~ choeur, cuisine, gare], directeur [~ collège, lycée] / directeur d’ [~ école, entreprise]. [25] ISCO: ajusteur-électronicien enregistrement et transmission du son et de l’image, cadre de direction service du budget et de la comptabilité, conducteur d’installation, centrale thermique / gaz naturel (production d’énergie électrique). [26] ISCO: chiropracteur / chiropraticien, ophtalmologiste / ophtalmologue, optométricien / optométriste, paléontologiste / paléontologue, pomologiste / pomologue, stomatologiste / stomatologue, technicien météorologiste / technicien météorologue. [27] Membrii ultimelor două cupluri sunt clasificate chiar cu acelaşi cod. [28] Câteodată însă aceste echivalări sunt doar aparente (cf. : lucrător bucătărie (spălător vase mari)). [29] ISCO: aide ménager / aide ménagère, animateur radio / animatrice radio, apprêteur linge / apprêteuse linge, balayeur / balayeuse, coiffeur / coiffeuse, comédien / comédienne, couturier / couturière etc. Dar numai forme de: (1) masculin (brodeur, couseur, crocheteur, moine), (2) feminin (corsagière, corsètiere, ouvreuse). [30] Dar îngrijitor spaţii hoteliere. [31] Nesiguranţa în alegerea genului poate interveni chiar şi în cadrul echivalării a două denumiri pentru o singură ocupaţie (operatori la serviciile de telefoane (telefoniste)).

79

[32] Dar stareţ-stareţă figurează ca o ocupaţie unică ! [33] Unele fiind deja foarte răspândite în companiile internaţionale ce îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării noastre ori de unele autohtone dar preocupate să îşi creeze o imagine cosmopolită (adviser, business line manager, cost manufacturing manager, Human Ressources senior manager, indirect sales manager, industry solutions operations manager, industry solutions operations manager, key account manager, relationship manager, retailer, strategic planner, supply chain manager, team leader, trade marketing manager, trainer, twinner, webmaster, manager web, marketer online, freelancer etc. ).

BIBLIOGRAFIE

*Academia Română / Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 19962

*Clasificarea ocupaţiilor din România – COR – manual pentru utilizatori, Editura Lumina Lex, [Bucureşti], 2006

*Clasificarea ocupaţiilor din România, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007 *International Standard Classification of Occupations / Classification Internationale Type de

Professions, 1988 – ISCO-88 [2.warwick.ac.uk] Băiţan, Adriana, “Câştiguri „babane”, în spatele unor meserii „banale”, în „Curentul”, 19

ianuarie 2007 Bidu-Vrânceanu, Angela, “Evoluţia terminologiei profesiunilor şi instituţiilor după 1880”, în

“Analele Universităţii Bucureşti. Limba şi literatura română”, XXVIII, 1979, p. 81-94 Călăraşu, Cristina, Dicţionar de terminologie a profesiunilor actuale, Editura Universităţii din

Bucureşti, [Bucureşti], 2004-11-28 Călăraşu, Cristina, “Dinamica numelor de profesiuni în limba română actuală”, în Aspecte ale

dinamicii limbii române actuale, Editura Universităţii din Bucureşti, [Bucureşti], 2002, p. 207-224

Ciobanu, Elena, “Unele aspecte ale formării numelor de meserii cu sufixe în limba română contemporană”, în Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. al V-lea, EARSR, [Bucureşti], 1969, 1969, p. 17-35

Cojocaru, Cătălin, “Bacăul a rămas fără sexatori de pui” [semneparticulare.ro / 7 februarie 2008]

Colesnic, Mariana, “Numele de agent în aria ALRR. BAS.”, în „Buletinul Institutului de Lingvistică”, Academia de Ştiinţe a Moldovei, III, nr. 4, 2005, p. 76-79

Crăciun, Oana, 200 de meserii noi [cotidianul.ro / 31 martie 2008] Cristea, Alina, “Meserii noi, introduse în nomenclatorul profesional”, în Telegraf, 1 iunie

2007 Dumitrescu, Şeila, Oana Crăciun, “Topul meseriilor cu nume greu de pronunţat”

[cotidianul.ro / 29 octombrie 2007] Iacoban, Radu, “Potcoave pentru purici. Chevrasameş”, în „Cronica Română”, 2 februarie

2007 Iordache, Sorin, Magda Ursu, “Meserii bănoase cu denumiri pompoase” [expres.ro / 22

iunie 2008] Marcu, Florin, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, EARSR, Bucureşti, 19783 Mărginean, Erika, “Meserii uitate, meserii căutate cu nume pompoase” , în „Zi de Zi”, 25

iunie 2008 Onofraş, Maria, “Aspecte ale terminologiei ocupaţiilor în Republica Moldova”, în

Terminologia în România şi în Republica Moldova, Clusium, [Cluj-Napoca], 2000, p. 77-78

Roth, Andrei, Modernitate şi modernizare socială, Polirom, 2002

80

Stan, Camelia, “Aspecte ale gramaticii numelor de agent din limba română”, în Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, Actele celui de al 3-lea Colocviu al Catedrei de Limba Română, Editura Universităţii din Bucureşti, [Bucureşti], 2004, p. 211-216

Résumé

L’objectif de cette contribution est: (1) de faire une présentation de la version roumaine de la Classification type de Professions – COR (définition, but et utilité, aperçu historique, principes méthodologiques, structure et fonctionnement, dynamique et perspectives) et (2) d’en signaler plusieurs déficiences, défauts, incohérences et lacunes, en faisant régulièrement une comparaison avec son correspondant européen (International Standard Classification of Occupations – ISCO).

81

Cristinel MUNTEANU, Universitatea „Constantin Brâncoveanu” Piteşti, Filiala Brăila

Aristotel, Quintilian et Alii despre sinonime şi sinonimie

Principiul tradiţiei După Eugeniu Coşeriu, principiul tradiţiei reprezintă o exigenţă a cercetării. Dacă oamenii au fost dintotdeauna inteligenţi, înseamnă că şi la cei vechi putem găsi intuiţii extraordinare privind chestiunile ce ţin de limbaj. Vom încerca, în cele ce urmează, să arătăm importanţa unor observaţii sau distincţii referitoare la domeniul sinonimiei pe care le-au făcut, din perspectivă preponderent retorică, iluştri precursori precum Aristotel, Quintilian, Hermogenes din Tarsus, Du Marsais, Fontanier etc.

1. Preliminarii Ne-am ocupat într-o lucrare recentă[1] de diversele aspecte şi forme pe care le implică fenomenul sinonimiei lexicale, frazeologice şi lexico-frazeologice. Porneam atunci de la modul genial în care Eugeniu Coşeriu concepe structura generală a limbajului (reprezentată schematic în următorul tablou sinoptic [2]):

puncte de vedere

niveluri enérgeia activitate

dýnamis competenţă

érgon produs

universal vorbire în general

competenţă elocuţională

totalitatea „vorbitului”

istoric limba concretă competenţă idiomatică

(limba abstractă)

individual discurs competenţă expresivă „text”

Ne permitem să reluăm aici unele idei coşeriene şi consecinţele acestora pentru studierea sinonimiei [3].

1.1. E. Coşeriu distinge în limbaj, pe de o parte, trei niveluri: unul universal (nivel al desemnării), altul istoric (nivel al semnificaţiei) şi altul individual (nivel al sensului), întrucât „limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod individual, dar totdeauna conform unor tehnici istoric determinate («limbi»)”[4]. Limbajul se realizează, pe de altă parte, conform unei cunoaşteri dobândite („învăţate”) şi se prezintă sub forma unor fapte obiective, de aceea Coşeriu adoptă, pe filiera lui W. von Humboldt, termenii aristotelici érgon („produs”), enérgeia („activitate

82

creatoare” ce depăşeşte tehnica „învăţată”) şi dýnamis („potenţă” sau competenţă) – acesta din urmă inexistent la Humboldt. Limbajul nu este în esenţă érgon, „lucru făcut”, ci enérgeia, „activitate creatoare”.

Din tabelul prezentat mai sus reiese limpede ce înţelege Coşeriu prin activitate, competenţă şi produs pentru fiecare dintre cele trei niveluri. Totuşi, mai precizăm că, la nivel universal, competenţa elocuţională, ca tehnică, înseamnă „a şti să vorbeşti în general”, la nivel individual, prin competenţă expresivă se înţelege cunoaşterea cu privire la elaborarea „discursurilor”, în timp ce, la nivel istoric, competenţa idiomatică este constituită de „limba în calitate de cunoaştere tradiţională a unei comunităţi” [5]. O menţiune merită şi érgon-ul la nivel istoric: produs poate fi aici numai limba „abstractă”, adică limba „dedusă din vorbire şi obiectivată într-o gramatică şi un dicţionar” [6].

În cadrul competenţei, E. Coşeriu distinge şi trei tipuri de norme corespunzătoare celor trei niveluri: la nivel universal – congruenţa, dată de regulile generale ale gândirii, precum şi de cele legate de vorbirea în general şi cunoaşterea lumii, la nivel istoric – corectitudinea, dată de sistemul de tradiţii ale vorbirii dintr-o comunitate, la nivel individual – adecvarea (sau tò prépon), dată de cunoaşterea care se referă la „a vorbi în situaţii determinate şi cu privire la anumite lucruri, cu anumiţi interlocutori” [7].

1.2. Concentrate, părerile noastre sunt prezentate în tabelul de mai jos, menit să facă, întrucâtva, ordine în preocupările privind sinonimia. O primă observaţie ar fi aceea că tipurile de sinonimie inserate în tabel nu sunt numai cele existente în fiecare cadru delimitat, ci anume doar cele relevante pentru fiecare compartiment în parte, în funcţie de nivelurile şi de punctele de vedere (energeia, dy namis, ergon) coşeriene. Adunate însă, acestea oferă, credem noi, toate ipostazele sub care poate apărea sinonimia.

Din punctul de vedere al realizării, distingem grosso modo, înainte de toate, o sinonimie in actu, reală, ce ar corespunde „vorbirii” şi o sinonimie in potentia, virtuală sau potenţială, ce ar reveni „limbii”. Dar lucrurile nefiind atât de simple în limbaj, apelând la distincţiile coşeriene, am fost nevoiţi, la rându-ne, să operăm anumite distincţii, pentru a obţine avantajul unor nuanţări.

Teoretic vorbind, la toate nivelurile, se poate spune că sinonimia in actu corespunde limbajului văzut ca energeia, pe câtă vreme sinonimia in potentia corespunde limbajului văzut ca ergon. Care ar fi rolul competenţei (dy namis) în această discuţie asupra sinonimiei? În aceea că operează atât asupra sinonimiei reale, cât şi asupra celei virtuale. Tabelul prezentat pe pagina următoare surprinde acest lucru prin faptul că linia de demarcaţie dintre cele două mari tipuri de sinonimie traversează competenţa (fie aceasta elocuţională, idiomatică sau expresivă) [8].

83

Sinonimia lexicală, lexico-frazeologică şi frazeologică

(adaptată la schema reprezentării limbajului din perspectivă coşeriană)

Sinonimia din punctul de vedere al realizării

sinonimia in actu (reală)

sinonimia in potentia (virtuală/potenţială)

puncte de vedere

niveluri

enérgeia (activitate)

dy namis (competenţă)

érgon (produs)

UNIVERSAL (nivel al desemnării)

vorbirea în general

competenţa elocuţională

totalitatea „vorbitului”

[sinonimia ca universalie lingvistică posibilă]

ISTORIC (nivel al semnificaţiei)

limba concretă competenţa idiomatică (limba abstractă)

sinonimia varietăţii

interne: 1. sinonimia diatopică 2. sinonimia diastratică 3. sinonimia diafazică 4. sinonimia diacronică

sinonimia de inventar: sinonimia prezentă în

dicţionarele de sinonime ale unei limbi (de pildă, DSLR de Mircea şi Luiza Seche)

INDIVIDUAL (nivel al sensului)

discursul competenţa expresivă „textul”

sinonimia in praesentia sinonimia in absentia

sinonimia de inventar (de

pildă, cea extrasă din creaţia unui

scriitor)

1. sinonimia în contact/juxtapusă 2. sinonimia distanţată

sinonimia latentă:

sinonimia unităţilor ce

se exclud într-un context

Contribuţiile predecesorilor cu privire la sinonime şi sinonimie pot fi

discutate în funcţie de mai multe criterii: după distincţia limbă vs. vorbire sau pornind de la deosebirile coşeriene (mai profitabile!) pe niveluri (universal, istoric, individual) sau pe aspecte ale limbajului (enérgeia,

84

dýnamis, érgon). De pildă, definirea sinonimiei se face întotdeauna la nivel universal, căci nu se poate defini sinonimia în limba română sau sinonimia în limba engleză (aşa se procedează în cazul categoriilor: nici substantivul nu se defineşte într-o anume limbă istorică). Am decis, totuşi, să utilizăm criteriul cronologic, evidenţiind la fiecare precursor problemele abordate (încercări de definire, clasificări, observaţii privind funcţionarea sinonimelor în context etc.) prin raportare la distincţiile pe care deja le-am făcut.

2. Definirea sinonimei prin raportare la etimon În lucrările româneşti de semantică nu se cercetează în ce măsură termenul sinonim, în sensul său etimologic, corespunde conceptului desemnat. Autorii se mulţumesc să amintească faptul că sinonim şi sinonimie provin, în ultimă instanţă (prin filieră, de regulă, franceză), din gr. synonymos < syn- ‘cu’ + onoma ‘nume’.

Semnificaţia etimologică a termenului sinonim (de unde s-a format şi sinonimie) este cam ambiguă. În greaca veche synonymos însemna, literal, ‘nume împreună’. El a fost glosat apoi printr-o structură (voit) mai firească, adică mai inteligibilă, drept ‘cu înţeles asemănător’ iar synonymia prin ‘asemănare de nume’ [9], trecându-se destul de uşor peste dificultatea că onoma ‘nume’ este chiar semnul lingvistic, cuvântul format din expresie şi conţinut, şi nu doar din conţinut. Altminteri, ‘asemănarea de nume’ ar putea trimite spre omonimie sau paronimie, ceea ce e fals, întrucât etimonul nu spune nimic despre vreun tip de asemănare. Care ar fi, atunci, semnificaţia originară a termenului? Am putea crede că răspunsul ni-l dă retorica, prin Fontanier, de pildă, care, pornind de la etimologia figurii de elocuţie sinonimia (de la syn ‘ansamblu’ şi de la doricul onyma, pentru onoma ‘nume’) o definea pe aceasta ca fiind „grupare de mai multe cuvinte al căror sens este într-o anume privinţă acelaşi” [10]. Fontanier se referea însă la sinonimia juxtapusă, adică la mai multe cuvinte care desemnau împreună, în discurs, un singur obiect, cuvinte ce aveau, evident, înţeles asemănător. Aşadar, e posibil ca în vechea retorică synonymos să fi fost considerat al doilea sau al treilea etc. „nume” din context, ce denota acelaşi referent, „împreună” cu primul apărut în enunţul respectiv, dar, deoarece nu am făcut cercetări amănunţite în această privinţă, ne mărginim, deocamdată, mai mult să semnalăm acest aspect, decât să-l tratăm corespunzător. Mai ales că nici Quintilian nu ne ajută prea mult, fiindcă el denumeşte prin gr. συνωνυμία atât categoria semantică din limbă [11], cât şi sinonimia din vorbire, cea juxtapusă [12].

3. Problema sinonimelor la Aristotel Se pare că termenii sinonim şi sinonimie s-au născut în domeniul filozofiei, unde erau folosiţi într-o accepţie sensibil diferită faţă de cum judecăm noi

85

astăzi lucrurile, accepţie care, totuşi, se apropie mai mult de semnificaţia etimologică. Pentru Aristotel, acest mare filozof şi, totodată, inventator de concepte, omonimele şi sinonimele constituiau o problemă de ontologie, şi nu de semantică, cu implicaţii profunde în ceea ce priveşte procesul de cunoaştere. Stagiritul definea omonimele ca fiind „cele al căror nume singur e comun, pe când raţiunea de a fi, potrivită cu numele, este diferită, aşa cum vieţuitor este atât omul, cât şi cel pictat”, iar sinonimele ca fiind „cele la care deopotrivă numele este comun şi raţiunea de a fi, potrivită cu numele, e aceeaşi, ca, de pildă, vieţuitor este atât omul cât şi boul” [13]. Mai departe, filozoful reaminteşte că „erau sinonime cele care aveau în comun numele şi aceeaşi raţiune, astfel încât toate cele spuse pe bază de substanţă şi pe bază de diferenţă se rostesc în chip sinonim” [14] . Comentatorii lui Aristotel au remarcat că începutul micului tratat despre categorii are în vedere nu doar cuvântul, ci şi gândul şi lucrul (o cauză reprezentând-o chiar polisemia termenului logos). În concepţia sa, gândirea începe cu omonimele şi sinonimele, căci prima problemă ar fi cum se spune un cuvânt despre mai multe lucruri. Întrucât realitatea are clase, e clasificabilă, Aristotel le va numi omonime pe cele ce au solidaritate de aparenţă (de pildă, „omul viu” şi „omul pictat”) şi sinonime pe cele ce au solidaritate de esenţă („vieţuitor” e atât omul, cât şi boul). În consecinţǎ, speciile subordonate unui gen erau, pentru Aristotel, sinonime.

Redăm în citat excelentele lămuriri ale lui Constantin Noica: „Nu numai însă că trebuie să existe cuvinte, pentru clasele de lucruri, deci cel puţin omonime, pentru ca limbajul să fie posibil; nu numai că trebuie să existe concepte [15] pentru clasele de lucruri, deci sinonime, pentru ca gândirea să fie posibilă; dar lucrurile ele însele trebuie să fie clasificabile, spre a se putea vorbi şi gândi, omonimic sau sinonimic, cu privire la ele. Nu poţi vorbi decât dacă o faci despre mai multe deodată; nu poţi gândi, la fel, decât despre mai multe lucruri. Deci lucrurile se grupează. Unul singur chiar, un arbore de pildă, dacă e numit arbore (sau oricum altfel, chiar cu un nume propriu, de către un primitiv) califică în definitiv un grup, o clasă, respectiv clasa propriilor sale stări sau momente în timp, astfel încât a denumi un singur exemplar sfârşeşte prin a fi un omonim, dacă socoteşti că exemplarul devine altul când trece dintr-o stare în alta, sau un sinonim, dacă numele îl califică drept acelaşi tot timpul, respectiv dacă păstrează aceeaşi «raţiune de a fi», acelaşi sens definitoriu, acelaşi conţinut de gândire şi de realitate, ca arbore dat” [16]. „Omonimia e la începutul gândirii cunoscătoare, sinonimia la capătul ei, cu tendinţa ca toate realităţile să devină sinonime, adică de a se găsi în toate lucrurile un acelaşi sens definitoriu, care s� fie legea lor unic�” [17].

Reamintim că Aristotel, creând concepte, înzestrează termeni deja existenţi cu semnificaţii personale, adecvate propriilor doctrine

86

(observaţiile sale menţinându-se exclusiv la nivelul universal). O accepţie oarecum apropiată de cea actuală, în ceea ce priveşte sinonimele şi sinonimia, poate fi extrasă dintr-un scurt pasaj, aparţinând unei alte lucrări aristotelice, Retorica: „Dintre nume, omonimele sunt utile sofistului (căci datorită acestora el recurge la artificii), pe când sinonimele sunt utile poetului, or, eu numesc proprii şi sinonime, de exemplu, termenul «a merge» şi termenul «a umbla»; într-adevăr, amândoi aceştia sunt şi proprii şi sinonimi unul cu altul” [18]. Dar chiar şi din această lapidară menţiune (prin utilizarea termenului proprii) se poate deduce că, pentru Aristotel, sinonime sunt doar cuvintele ce manifestă solidaritate de esenţă [19].

Dar, după cum dovedeşte Quintilian (v. infra), termenul συνωνυμία ajunge în curând (dacă nu cumva o făcuse şi înainte de Aristotel) să desemneze conceptul la care ne referim şi astăzi. Vechii greci aveau, probabil, şi alţi termeni prin care numeau diverse forme ale sinonimiei. De pildă, retorul Hermogenes din Tarsus (160-225 d.Hr.) utilizează termenul epimonē pentru situaţiile în care oratorul acumulează sinonime într-un discurs pentru a obţine amplificarea sau clarificarea, dar în special pentru realizarea stilului pe care el îl numeşte abundenţă [20]. De asemenea, Hermogenes intuieşte şi sinonimia latentă: analizând textele oratorilor celebri, comentează un exemplu în care, pentru obţinerea frumuseţii (kallos - calitate a stilului sau chiar stil), Demostene alege un sinonim în dauna altuia, din necesităţi de ritm [21].

4. Quintilian Distincţiile pe care le-am făcut sau le-am acceptat şi nuanţat în contribuţia noastră, tipurile de sinonimie deosebite, precum şi valorile diverse ale sinonimelor, au fost intuite, în mare parte, încă din antichitate, iar dovezi ale unor astfel de intuiţii descoperim, bunăoară, la Quintilian. El era conştient că sinonimia reprezintă o categorie semantică a limbii, deoarece, vorbind despre cuvintele izolate, afirmă că „multe cuvinte au adeseori acelaşi sens (ceea ce numim sinonimie – συνωνυμία)” [22]. În alt loc defineşte mai clar sinonimele ca fiind „cuvinte care exprimă aceeaşi noţiune prin sunete diferite, şi, în privinţa sensului, poţi folosi indiferent pe oricare”, exemplificând prin termenii ensis şi gladius (‘sabie’), neuitând să se refere şi la problema cuvintelor ce ajung sinonime cu altele datorită tropilor (aşadar, sinonime figurate). Astfel, ferrum ‘fier’ şi mucro ‘vârf’ pot deveni sinonime cu gladius [23]. Retorul latin a surprins şi sinonimia de inventar, amintind obiceiul unora de a învăţa pe de rost „cuvintele cu aceeaşi semnificaţie, pentru ca să poată folosi un termen sinonim, evitând repetarea, dacă la scurt interval trebuie să-l reia” [24]. El critică această tendinţă, căci cine procedează aşa „acumulează doar o grămadă confuză de cuvinte, din care ia fără discernământ pe primul care îi iese în cale”.

87

Întrucât oratorul are ca scop adevărata elocvenţă, „trebuie să ne asigurăm bogăţia de cuvinte prin discernământ” [25], tehnica fiind însuşită în special prin citirea şi ascultarea celor mai bune modele. Regăsim aici conceptul de normă, în accepţie coşeriană.

Cât despre competenţa expresivă (sau, mai degrabă, norma acesteia – adecvarea), Quintilian a luat-o şi pe aceasta în consideraţie cerând folosirea celor mai potriviţi termeni pentru fiecare caz în parte. În general, „între două cuvinte care au acelaşi sens şi aceeaşi valoare preferăm pe cel care sună mai frumos” [26], dar „unor fapte cumplite li se vor potrivi cuvinte mai aspre la auz” [27]. Aşadar, avem de-a face aici cu intuirea sinonimiei latente; termenii utilizaţi au funcţie de evocare, fiind motivaţi fonetic.

Se mai referă Quintilian şi la sinonimia juxtapusă (numită sinonimie sau disjuncţiune), văzută ca „o aşezare de cuvinte sinonime”, dând următorul exemplu: „«Vos enim statuistis, vos sententiam dixistis, vos iudicastis» (Căci voi aţi hotărât, voi aţi spus sentinţa, voi aţi judecat)” [28]. Menţionează şi acumularea sau aglomerarea de sinonime[29], luând atitudine împotriva celor care considerau procedeul pleonastic şi dovedind că, atunci „când întăreşte sau scoate în evidenţă gândirea [deci, remarcă funcţia de subliniere a unei idei, n.n. C.M.], e o calitate” [30]. Observator atent al subtilităţilor de limbaj, Quintilian semnalează şi cazul în care „propoziţiile încep şi se termină prin cuvinte diferite, dar cu sens identic şi cu aceeaşi sonanţă”, exemplificând prin „«Dediderim periculis omnibus, obtulerim insidiis, obiecerim invidiae» (M-aş fi predat tuturor pericolelor, m-aş fi expus curselor, m-aş fi aruncat pradă invidiei)” [31] – situaţie în care sinonimele in praesentia (în contact, cu funcţie de intensificare) sunt selectate după principiul sinonimiei in absentia (cea latentă, motivată de „sonanţă”). Se ilustrează, astfel, funcţia poetică (în accepţia lui R. Jakobson), care proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei, pe axa combinării [32], numai că principiul echivalenţei, pe baza căruia se realizează aici selecţia, este, simultan, de dublă asemănare: de conţinut şi de expresie. În faţa atâtor intuiţii remarcabile (şi nu distincţii fundamentate teoretic) nu poţi decât să exclami: Pereant qui ante nos nostra dixerunt!, asemeni lui Aelius Donatus.

5. Juan Luis Vives Eugeniu Coşeriu – care nu a consacrat un studiu sinonimiei, dar se referă uneori la acest fenomen – observă, într-o amplă notă din studiul Vives y el problema de la traducción[33], că umanistul spaniol Juan Luis Vives (sec. XVI) înţelege, undeva, prin synonymia „un tipo especial de «polisemia», a saber, la diversidad de los significados de palabras materialmente idénticas dentro de una lengua historíca, especialmente, en las diversas lenguas técnicas o en los distintos autores”. În schimb, într-un alt loc, după cum

88

remarcă tot Coşeriu, Vives defineşte just sinonimele ca fiind „«voces, quae significatione incomplexa idem notant», como, por ejemplo valde y multum”, opunându-le „a las voces pares sive aequales, que «explicatione idem notant», como, por ejemplo, Socrates y Sophronisci filius”[34].

6. Du Marsais În privinţa sinonimiei, pe drumul recuperărilor, până să ajungem la antici, putem să ne oprim şi la Du Marsais (1676-1756) care, în tratatul său despre tropi (1730), ridicase o serie de probleme care i-au preocupat şi pe cei moderni: chestiunea sinonimelor figurate, chestiunea sinonimelor perfecte (şi a existenţei sinonimelor în general), chestiunea concurenţei sinonimelor, a bogăţiei sinonimice a unei limbi, a alegerii sinonimelor etc. [35].

Mai mulţi lingvişti apropiaţi de zilele noastre au susţinut faptul că limba nu-şi permite luxul de a avea sinonime perfecte. Pe această linie, este binevenit următorul citat, în care Du Marsais intuieşte şi conceptul de «câmp semantic»: „Este cu totul nefolositor să existe mai multe cuvinte pentru o singură idee; însă este foarte bine să existe cuvinte speciale pentru fiecare din ideile care au o legătură oarecare între ele”[36]. De asemenea, să se compare, bunăoară, ceea ce spune St. Ullmann („Only those words can be described as synonymous which can replace each other in any given context, without the slightest alteration either in cognitive or emotive import” [37) cu cele afirmate de Du Marsais: „Dacă însă prin sinonime înţelegeţi cuvinte care au o asemănare de semnificaţie atât de mare încât sensul luat în toată puterea lui şi cu toate circumstanţele să fie întotdeauna şi cu totul acelaşi, în aşa fel încât unul din sinonime să nu însemne nici mai mult nici mai puţin decât celălalt, să poată fi folosite ori unul ori altul în orice împrejurare şi să nu se poată alege între ele, în privinţa semnificaţiei şi a forţei lor, aşa cum nu alegem între picăturile de apă din acelaşi izvor în privinţa gustului şi a calităţii, în acest al doilea sens nu exista sinonime în nici o limbă” [38]. Dacă termenul de sinonim este folosit în sens extins – precizează Du Marsais – atunci există termeni sinonimi.

7. Fontanier Observaţii interesante privind funcţionarea sinonimelor în discurs a făcut şi Pierre Fontanier (la începutul sec. al XIX-lea), un reformator al retoricii clasice. El a cercetat fenomenul sinonimiei in praesentia, ca acumulare, numit şi metabolă. Fără a numi funcţii aceste aspecte, observa rolul de variaţie al cuvintelor, insistând însă mai mult pe capacitatea acestora de a impresiona spiritul prin nuanţele exprimate, prin „această îmbogăţire a fiecărui nou sinonim faţă de cel precedent şi acest efect în creştere de la unul la altul până la ultimul” [39]. Considerată figură de elocuţie, metabola presupunea „prezenţa simultană a gradaţiei” [40]. Ne-am ocupat într-un alt loc de reevaluarea sinonimelor [41]. Făceam acolo menţiunea că dinspre

89

retorică (posibil chiar dinspre Fontanier) va fi pornit Tudor Vianu atunci când a scris excelentele sale studii despre acumularea sinonimică (dintre care lucrarea Sinonime, metafore şi grefe metaforice la Tudor Arghezi [1963] trebuie neapărat amintită).

8. Concluzii Întoarcerea la fondatori – conform principiului tradiţiei recomandat în cercetare de E. Coşeriu – reprezintă nu doar o obligaţie, ci, de multe ori, un câştig. Iar faptul că, uneori, descoperim că ceea ce am gândit noi se găseşte şi la antici, nu trebuie să ne înciudeze (decât, poate, în sensul etimologic al cuvântului ciudă ‘minune’), ci trebuie să ne facă plăcere. În definitiv, garanţia obiectivităţii este tocmai intersubiectivitatea: suntem siguri că obiectele din jurul nostru există tocmai pentru că şi alţii le văd şi ne comunică acest lucru.

Note

[1] Vezi Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2007. [2] Reprodus după Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Ed. Arc, Chişinău, 2000, p. 237. [3] Am făcut prima dată aceste distincţii în comunicarea O perspectivă integrală asupra sinonimiei [prezentată în cadrul Simpozionului Internaţional „Limba şi literatura română. Regional – naţional – european” (Iaşi – Chişinău, 24-27 noiembrie 2005)], publicată în volumul Limba şi literatura română. Regional – naţional – european, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2006, p. 295-304. [4] Coşeriu, Lecţii..., p. 233. [5] Ibid., p. 236. [6] Ibid., p. 237. [7] Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII, 1992-1993, Seria A. Lingvistică, Iaşi, 1994, p. 36. [8] Pentru ilustrări şi discuţii in extenso, vezi Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică…, p. 78-100. [9] Cf. Walter W. Skeat, The Concise Dictionary of English Etymology, Wordsworth Editions Ltd., 1993, p. 315. [10] Pierre Fontanier, Figurile limbajului, Ed. Univers, Bucureşti, 1977, p. 434-435. [11] M. Fabius Quintilianus, Arta oratorică, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974, p. 312. [12] Ibid., vol. III, p. 71. [13] Aristotel, Categorii (traducere şi interpretare de Constantin Noica), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 5. [14] Ibid., p. 13-14. [15] Sublinierile îi aparţin lui Constantin Noica. [16] Constantin Noica, Pentru o interpretare a categoriilor lui Aristotel, postfaţă la Aristotel, Categorii, p. 64-65. [17] Ibid., p. 69. [18] Aristotel, Retorica (traducere de Maria-Cristina Andrieş), Ed. Iri, Bucureşti, 2004, p. 303. [19] Despre sinonimie la Aristotel, vezi şi Wolfram Ax, Aristoteles (384-322), în idem, Lexis und Logos. Studien zur antiken Grammatik und Rhetorik, Franz Steiner Verlag, Stuttgart, 2000, p. 66.

90

[20] Hermogenes, On Types of Style (translated by Cecil W. Wooten), The University of North Carolina Press, 1987, p. 46-47. Retorul grec discută fiecare tip sau subtip de stil (20 la număr) în termenii diverselor elemente ce compun vorbirea: gândul sau conţinutul (ennoia), abordarea (methodos), pe care o identifică în cele din urmă cu figurile de gândire, şi stilul (lexis), ce priveşte dicţia, figurile discursului, clausulele, ordinea cuvintelor, cadenţa şi ritmul. El reuşeşte, în acest mod, să realizeze un aparat de analiză – structuralist avant la lettre – foarte eficient pentru studiul şi construcţia discursurilor. [21] Ibid., p. 64. [22] Quintilian, op. cit., vol. II, p. 312. [23] Ibid., III, p. 142. [24] După cum se observă, se învăţau pe dinafară serii de sinonime în vederea realizării unei sinonimii distanţate cu funcţia de variere a expresiei. [25] Ibid., p. 141. [26] Ibid., I, p. 51. [27] Ibid., II, p. 313. [28] Ibid., III, p. 71. [29] Oferind exemple din Cicero, printre care: „«Abiit, excessit, erupit, evasit» (S-a dus, a ieşit, a fugit, a evadat)” (ibid., p. 72). [30] Ibid., p. 72. [31] Ibid., p. 71. [32] Roman Jakobson, “Funcţiile limbii”, în Crestomaţie de lingvistică generală (ediţie îngrijită de I. Coteanu), Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998, p. 56. [33] Vezi Eugenio Coseriu, Tradición y novedad en la ciencia del lenguaje, Editorial Gredos, Madrid, 1977, p. 94. [34] Ibid. [35] Du Marsais, Despre tropi, Ed. Univers, Bucureşti, 1981, p. 193-198. [36] Ibid., p. 198. [37] Vezi Stephen Ullmann, The Principles of Semantics, Jackson, Glasgow, 1951, p. 108-109. În realitate, S. Ullmann nu era atât de categoric în privinţa (ne)acceptării sinonimelor: vezi o altă carte importantă a sa, ulterioară, Précis de sémantique française (troisième édition), Éditions A. Franche S. A. Berne, 1965, în care se analizează şi funcţiile sinonimelor în contexte. [38] Du Marsais, op. cit., p. 194. [39] Fontanier, op. cit., p. 303. [40] Ibid., p. 304. [41] Vezi Cristinel Munteanu, »Observaii asupra funcţiilor sinonimelor », în Studia linguistica et philologica in honorem Constantin Frâncu, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi” (serie nouă), secţiunea III e, Lingvistică, tomul LI, 2005, p. 291-298. Pentru mai multe detalii vezi idem, Sinonimia frazeologică, p. 63-75.

BIBLIOGRAFIE GENERALA

Aristotel, Categorii (traducere şi interpretare de Constantin Noica), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

Aristotel, Retorica (traducere de Maria-Cristina Andrieş), Ed. Iri, Bucureşti, 2004 Coseriu, Eugenio, Tradición y novedad en la ciencia del lenguaje, Editorial Gredos, Madrid, 1977 Coşeriu, Eugeniu, Lecţii de lingvistică generală, Ed. Arc, Chişinău, 2000 Du Marsais, Despre tropi, Ed. Univers, Bucureşti, 1981 Fontanier, Pierre, Figurile limbajului, Ed. Univers, Bucureşti, 1977 Hermogenes, On Types of Style (translated by Cecil W. Wooten), The University of North

Carolina Press, 1987

91

Munteanu, Cristinel, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2007

Quintilianus, M. Fabius, Arta oratorică, vol. I-III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974

Abstract

According to Eugeniu Coşeriu, the principle of tradition is a must in research. If people had always been intelligent, it means that even with our ancestors one can come across extraordinary ideas concerning language. We will try in our paper to point out the importance of some observations or distinctions within the field of synonymy drawn, from a mainly rhetorical perspective, by famous forerunners such Aristotle, Quintilian, Hermogenes of Tarsus, Du Marsais, Fontanier etc. We will consider both the definition of synonyms and synonymy, and the way synonyms function in contexts.

92

Elena MUSEANU, Universitatea Româno - Americană

Termeni economici de interes larg în comunicarea obişnuită

În lucrarea de faţă respectăm principiul de a selecta termeni economici care se impun atenţiei în presa economică de largă circulaţie prin frecvenţă şi importanţă; am procedat la repartizarea şi analiza acestora în două categorii. În acelaşi timp ne interesează în ce măsură vechimea şi frecvenţa termenilor prezintă importanţă în ce priveşte identificarea sensului specializat atât de către specialişti, cât şi de către ne-specialişti. În acest scop vom analiza definiţiile acestor termeni din diferite dicţionare (generale şi specializate), confruntate cu modalităţile de identificare în funcţie de contextele în care apar în presa economică de largă circulaţie. În funcţie de originea, frecvenţa şi circulaţia lor s-au propus următoarele categorii de termeni economici selectaţi din presa de specialitate medie: 1. termeni economici proveniţi din lexicul comun (PIAŢĂ, PREŢ, VENIT, BUN,CREŞTERE, SCĂDERE, CERERE). 2. termeni economici relativ recenţi cu circulaţie atât în lexicul specializat cât şi în cel comun (PROFIT, ACŢIUNE, CONTRIBUŢIE, TAXĂ, TITLU, LICHID(ITATE), VOLATILITATE), dintre care vom selecta numai pe cei de origine latino – romanică. Vom ilustra problemele puse de fiecare categorie prin câteva exemple.

1. În cazul termenului PIAŢĂ se constată la nivelul dicţionarelor o consecvenţă terminologică în alegerea hiperonimului. Astfel, DEX-ul şi D.Ec. au optat pentru „loc special amenajat” pentru comerţ cu mărfuri. Diferenţa constă în precizarea produselor cu care se face vânzarea sau cumpărarea, DEX-ul reducând mai mult la produse alimentare (sensul 1). D.Ec. precizează „vânzare/cumpărare de bunuri si servicii”, deci nu numai produse alimentare. De asemenea D.Ec. continuă definirea prezentând o altă interpretare a sensului cuvântului PIAŢĂ: „nu are nevoie de o reprezentare fizică; ea poate consta, de exemplu, dintr-o reţea mondială de telecomunicaţii, ale cărei acţiuni să se comercializeze’. Astfel hiperonimul este „reţea”. Cu sensul acesta se explică şi sintagmele PIAŢĂ valutară, PIAŢĂ monetară, PIAŢĂ internă, PIAŢĂ internaţională, PIAŢĂ liberă, PIAŢĂ de leasing, etc. Realizările contextuale exprimă subdiviziuni, specializări ale sensului de bază, exprimat şi independent de context. De exemplu, PIAŢĂ de desfacere este o specializare, un tip de PIAŢĂ, o reţea, un sector. Acelaşi sens îl găsim şi în contexte ca „prelungirea perioadei de uşoară scădere a pieţei ..., „daca piaţa va urma un trend descendent” (Capital 2005 nr. 33, p.26), unde PIAŢĂ are înţelesul de sector, parte a unei societăţi. Îşi pierde sensul de loc special amenajat pentru comerţ. Devine un segment, o

93

categorie de oameni în unele contexte: „Pentru că şi-au dat seama că sorbitul cafelei în oraş atrage tot mai mulţi fani, coffee - shopurile se extind rapid pe o piaţă din ce în ce mai curtată de mărcile internaţionale (Capital 2005, nr. 36, p. 20).

Şi în cazul termenului PREŢ se constată la nivelul dicţionarelor o consecvenţă terminologică în alegerea hiperonimului. Astfel, DEX-ul a optat pentru „sumă de bani” şi D.Ec. pentru „termeni băneşti”, deci corelaţia cu bani/şi/schimbul de valori/ sunt constante semantice în toate nivelele de comunicare a sensului specializat (vânzare şi cumpărare de bunuri şi servicii). În DEX mai apare şi sensul de „plată, răsplată” pe care o primeşte cineva pentru o muncă prestată sau un serviciu făcut. Acest sens nu apare în definiţia terminologică, dar este destul de frecvent în presa economică cercetată, unde se pune preţ pe muncă, pe obiecte, produse şi chiar pe oameni.

Atât definiţia din DEX cât şi cea din D.Ec. prezintă şi sintagmele în care apare cuvântul PREŢ, cu precizarea că în definiţia terminografică sunt mai multe sintagme, care sunt des întâlnite în materialul cercetat: PREŢ cu amănuntul, PREŢ de livrare, PREŢ de producţie, PREŢ de vânzare, PREŢURI administrative, PREŢUL acţiunii, etc., sintagme care dezambiguizează precis sensul economic. În cazul unora dintre aceste sintagme, cum ar fi PREŢ de producţie ne-specialistul apreciază global sensul economic detaliile fiindu-i greu accesibile.

PREŢ este un termen frecvent în materialul cercetat alături de OFERTĂ, CERERE şi sintagme precum preţurile scad/cresc, în toate aceste cazuri contextele dezambiguizând sensul specializat.

PREŢ fiind un cuvânt vechi în limba română, păstrarea unei medii semantice între limba comună şi limbajul specializat este evidentă. Sintagmele relativ fixe se împart, de aceea în: (a) unele care au sens uzual, comun, metaforic: a ţine la PREŢ, a se învoi la PREŢ, a pune PREŢ pe ceva, a ajunge la PREŢ, unde au caracter colocvial, şi (b) altele dezvoltă subdiviziuni conceptuale cu o valoare strictă în limbajul economic şi relativ greu decodabilă de către ne-specialişti: PREŢ american de vânzare, PREŢ de blocare a intrării, PREŢ de echilibru, PREŢ de deschidere, PREŢ de vânzare impus, PREŢ fix şi PREŢ flexibil, PREŢ hedonist/de satisfacţie, PREŢ în bani/numerar, PREŢ just, PREŢ natural, PREŢ relativ, PREŢ umbră, PREŢUL acţiunii, PREŢURI absolute, PREŢURI administrate. Dezvoltarea a numeroase subdiviziuni conceptuale exprimate sintagmatic, contextual foarte importantă în limbajul economic şi ar putea fi considerată ca o bogăţie semantică ce caracterizează chiar limbajul economic în sine. Expresiile uzuale de la (a) dovedesc circulaţia largă şi veche a cuvântului PREŢ care nu mai are aici un sens specializat, deci nu interesează comunicarea specializată chiar dacă exista multe puncte de contact.

94

Un alt termen economic format mai mult sau mai puţin transparent în română (de la verbul A VENI) este substantivul VENIT. Frecvenţa lui în comunicarea specializată dar şi în comunicarea obişnuită este mare.

Definiţia din DEX dă sensul specializat economic pe locul întâi fără indicatorul de domeniu sau fără marcă diastratică. Metalimbajul definiţiei este alcătuit din elemente accesibile în „suma de bani care revine unei persoane sau unei firme dintr-o activitate prestată sau din proprietatea deţinută, într-o perioadă de timp (subl. n)”. Am subliniat în definiţie elementele relevante care intercondiţionează conceptual în realizarea sensului, elemente accesibile, cel puţin într-o interpretare superficială a oricărui lector al definiţiei.

DEX-ul indică apoi echivalenţa semantică sau sinonimele câştig, beneficiu intre care, mai ales, primul este adeseori substituit lui VENIT. Este apoi indicată sintagma VENIT naţional a cărei apartenenţă la terminologia economică rezultă din definiţii „indicator macroeconomic” al rezultatelor activităţii (anuale) reprezentând suma veniturilor încasate de posesorul factorilor de producţie” (subl. n).

Definiţia din DEc este concisă:”volumul fondurilor, bunurilor sau serviciilor primite de un individ, corporaţie într-o anumită perioadă de timp” (subl. n). Rezultă o intercondiţionare conceptuală cu termenii subliniaţi de noi sau şi cu „unitatea timp”, element care se dovedeşte foarte important în definirea multor termeni economic. Definirea relaţională de acest tip poate fi cu greu interpretată riguros de către un nespecialist. Dicţionarele specializate înregistrează un număr mult mai mare de sintagme importante în limbajul economic: VENIT agregat = VENIT naţional (sinonime greu de identificat de către un nespecialist), VENIT curent, VENIT impozabil, VENIT mediu, VENIT naţional brut.

Mult mai riguroasă şi chiar mai uşor decodabilă de către orice persoană interesată prin indicarea precisă a relaţiilor de hiponimie este definiţia din DEcM. Aici se face distincţia dintre nivelul micro- şi macroeconomic cu consecinţe asupra interpretării exacte a sensului specializat al termenului VENIT. La nivel microeconomic reprezintă „recompensa primită” de posesorii factorilor de producţie care îmbracă forme de salariu, profit, dobândă şi rentă, obţinute generic venituri fundamentale (subl. n)”. Termenii subliniaţi pot fi interpretaţi ca hiponime sau ca elemente ale aceleiaşi paradigme în care trebuie analizate nu numai elementele comune (forme de VENIT), ci şi diferenţele de sens, importante în alte situaţii de comunicare (vezi Partea a II-a). La nivelul macroeconomic, VENITUL este „expresia agregată a veniturilor fundamentale însuşite de posesorii factorilor de producţie care se manifestă sub următoarele forme: venit personal, venit disponibil şi venit naţional” (subl. n). Exprimarea sintagmatică a acestor tipuri de VENITURI MACROECONOMICE nu ne permite considerarea lor

95

ca hiponime din punct de vedere lingvistic, dar este foarte importantă pentru înţelegerea sensului altor forme de VENIT indicate şi definite de acest dicţionar , precum VENITURI din exploatare, VENITURI fiscale, VENUTURI în avans, VENITURI propriu-zise arată diferenţele de interpretare a termenului VENIT în comunicarea specializată faţă de cea obişnuită. Necunoaşterea acestor informaţii de către nespecialist şi aparenta accesibilitate a sensului economic al termenului VENIT conduc însă la o interpretare superficială, limitată de către nespecialist.

Un alt aspect interesant rezultat din interpretarea definiţiilor termenului VENIT este acela că şi în acest caz, există intercondiţionări ale elementelor utilizate în definiţie. Mai exact în definiţia terminografică a lui VENIT, elementele utilizate pentru definirea termenului îi sunt strict şi direct subordonate relaţiilor paradigmatice. Aceste relaţii pot fi analizate ca hiponime, dar, mai relevant ca paradigme lexico-semantice (vezi la Partea a III-a): VENITURI microeconomice: SALARIU, PROFIT, DOBÂNDĂ, RENTĂ; VENITURI fiscale: IMPOZIT (pe profit), ACCIZE, IMPOZIT pe VENITURILE din salarii, IMPOZIT pe venit din dividende, TAXĂ pe valoarea adăugată etc; VENITURI propriu-zise sunt: VÂNZĂRILE, DOBÂNZILE, DIVIDENDELE, REDEVENŢELE, CHIRIILE.

În presa economică de largă circulaţie, termenul de VENIT este utilizat frecvent, cu sensuri specializate economic, care pot fi interpretate mai mult sau mai puţin strict.

Unele contexte în care apare VENIT pun în evidenţă relaţiile semantice pe care le-am analizat la nivelul definiţiilor terminografice:”Cuantumul VENITURILOR brute, în funcţie de care se va calcula PENSIA funcţionarilor rămâne o nebuloasă întrucât la SALARIUL de bază se adaugă numeroase sporuri”, Capital 2007/30.

În alte cazuri apar alte relaţii de intercondiţionare, care nu pot fi interpretate de nespecialişti decât superficial „Preţurile de intrare mai mici decât realitatea şi cele de ieşire mai mari ca inflaţia programată le dă posibilitatea companiilor cu poziţie dominantă ca VENITURILE să depăşească CHELTUIELILE şi să înregistreze PROFITURI”. Săptămâna financiară, 2006/47. Relaţia paradigmatică de antonimie dintre VENIT şi CHELTUIELI precizează sensul şi e mai transparentă decât cea interconceptuală dintre VENIT şi PROFIT sau „VENITURILE din REDEVENŢE pentru exploatare şi transport de ţiţei”, Business St., 2007/92.

Sunt destul de numeroase situaţiile în care sensul lui VENIT este interpretat la modul general, fără determinări economice stricte:” În categoria A de clienţi ai băncilor ar trebui să intre clienţii cu VENITURI în moneda în care este exprimat creditul”, Capital 2005/36. Şi mai aproximativ este sensul lui VENIT în exemplul următor:”Anul trecut, mai bine de 1000 de români cu VENITURI mari şi-au petrecut vacanţa în . . .”, Capital, 2007/29,

96

sau „VENITURILE din baze de date şi licenţe au fost mai mari sau VENITURILE în creştere”, Business St, 2007/92.

Contextual se fac chiar distincţii de subordonare a tipurilor de VENIT:

„VENITURILE totale au crescut cu 26 % . . .iar VENITUL net a ajuns la 840 milioane de dolari, în creştere cu 25 % comparativ cu perioada similiară din anul trecut” (id.)

Presa economică valorifică în situaţii contextuale diferite sensuri mai mult sau mai puţin riguroase sub aspectul specializării. Interesant este că unele contexte obligă la relaţii interconceptuale, cum nu s-a remarcat în definiţii. În cazul unor termeni economici pentru care distanţa dintre definiţia terminografică şi cea lexicografică e mare (ca la VENIT), impresia de „cunoscut” dată de circulaţia frecventă în limba comună este un dezavantaj pentru interpretarea sensului specializat de către vorbitorii obişnuiţi.

2. Am grupat pentru analiză în această parte termeni economici cu mare circulaţie atât în limba comună cât şi în limbajul economic, aspect similar cu termenii analizaţi la 1. Spre deosebire de aceştia, termenii analizaţi în continuare nu mai sunt cuvinte vechi, ci aparţin fondului neologic latino-romanic, caracteristică simţită mai mult sau mai puţin. Interesează în ce măsură problemele definirii şi utilizării termenilor din a doua categorie sunt asemănătoare sau diferite cu cele ale celor utilizaţi înainte (la 1.). O primă constatare este că frecvenţa termenilor grupaţi sub 2. este în general mare, cu unele diferenţe de la unul la altul.

Am selectat pentru analiză următorii termeni: ACŢIUNE, PROFIT(ABIL), LICHID(ITATE), TAXĂ.

Termenul ACŢIUNE, deosebit de frecvent în limba romană actuală, fapt reflectat de circulaţia lui în presă, are o definiţie destul de complexă în DEX. Primul sens e definit ca „desfăşurare a unei activităţi; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop)”, ceea ce face clasarea mai abstractă. Nu se precizează ce fel de activitate. În continuare se procedează la o definire a termenului ACŢIUNE, utilizat în alte domenii, cum ar fi literatura („desfăşurare a întâmplărilor într-o operă literară”) sau domeniul juridic marcat diastratic şi definit prin sinonimul „proces”. În toate aceste cazuri, limba utilizează contexte care precizează sensul. De exemplu, pentru sensul juridic, dezambiguizarea e asigurată de sintagme ca: ACŢIUNE juridică, sau pentru cel literar ACŢIUNEA romanului.

Sensul economic este descris în DEX la II, fără marcare diastratică ca „hârtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă şi dinainte stabilită a capitalului societăţii şi care dă deţinătorului dreptul să primească dividende”. Genul proxim este „hârtie de valoare”, iar diferenţele specifice dau detalii despre scopul acesteia („dă deţinătorului dreptul să primească dividende”). Se remarcă faptul că definiţia lexicografică e obligată să

97

trimită la alţi termeni economici implicaţi în ierarhia conceptuală al căror sens nu e neapărat accesibil (precizaţi contextual prin: DIVIDENDE, CAPITALUL unei societăţi). De fapt, DIVIDEND în DEX este definit ca „parte din profitul unei societăţi pe acţiuni care revine fiecărui acţionar în raport cu acţiunile pe care le posedă”. ACŢIUNE, ACŢIONAR, DIVIDENDE, CAPITAL, sunt termeni aflaţi în interdependenţă şi în definiţia terminografică şi în cea lexicografică. Presa economică oferă contexte de dezambiguizare a sensurilor termenilor menţionaţi: ACŢIUNI listate la Bursă, capitalul social se dublează cu ACŢIUNI.

Definiţia terminologică e mult mai complexă, pornind de la clasarea ca „titlu de valoare prin care se dovedeşte partea pe care o deţine posesorul sau - acţionarul - din capitalul unei societăţi comerciale”, iar diferenţele specifice constau în explicitarea tipurilor de ACŢIUNI (în bani, de aport, comună, de garanţie, ascunsă, ordinară, revocabilă, cu drept plural, industrială, etc.), distincţii care apar frecvent în presa economică, contextul nefiind întotdeauna suficient pentru înţelegerea sensului acestor termeni şi sintagme. S-ar putea aprecia calitatea acestei definiţii ştiinţifice care poate fi accesibilă şi ne-specialistului. În acest caz dezambiguizarea sensului specializat e o operaţie mai complexă. Importanţa definiţiei lexicografice pentru ne-specialist se manifestă în diferenţierea (dezambiguizarea) sensurilor comune de cele specializate. Şi totuşi există contexte în materialul cercetat în care ACŢIUNE apare cu alt sens, nu cel economic, ceea ce demonstrează polisemantismul acestui termen, manifestat chiar în discursul economic. În fragmentul de mai jos ACŢIUNE e sinonim cu activitate, procedură care se întreprinde de către cineva: „Încet, dar sigur parlamentul a devenit o instituţie vidată de orice autoritate ... Rolul sau în controlul puterii nu a depăşit sfera ACŢIUNILOR procedurale (interpelări, moţiuni de cenzură) fără impact (Bursa 2006 nr. 32, p. 3). Relaţia dintre lexicul specializat şi cel comun este, deci, complexă în presa economică pentru că preponderenţa sensului specializat nu exclude apariţia unor sensuri din comunicarea obişnuită.

Un termen din fondul latino-romanic este PROFIT (şi derivatele lui), frecvent utilizat atât în comunicarea specializată cât şi în cea comună.

DEX-ul dă o definiţie care acoperă ambele utilizări: una generală „ceea ce reprezintă un folos (material sau spiritual) pentru cineva sau ceva”; a doua cu marca diastratică (ec.) „venitul adus de capitalul utilizat într-o întreprindere, reprezentând diferenţa dintre încasările efective şi totalul cheltuielilor aferente”, definiţie care presupune relaţii interconceptuale dificil de interpretat de către profani.

MDA-ul detaşează mai bine sensurile economice (4,5,6) şi definiţia „formă transformată a plusvalorii, reprezentând beneficiul capitalistului”

98

(s. 4); celelalte sensuri (5 şi 6) limitate sintagmatic PROFIT comercial şi PROFIT mijlociu sunt însoţite de definiţii preştiinţifice.

DEc dă o definiţie ştiinţifică relaţională în care intervin alte concepte importante economic (subliniate de noi): „Diferenţa (subl.n.) dintre veniturile generate prin vânzarea producţiei şi totalul costurilor de oportunitate ale factorilor utilizaţi în realizarea producţiei respective”. Dacă avem în vedere definiţiile specializate ale termenilor VENIT, COST şi ale sintagmelor specializate, definiţia devine cu atât mai greu decodabilă pentru profani.

DEcM dă o definţie şi mai specializată PROFITULUI ca „denumire generică dată diferenţei pozitive dintre venitul obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic şi costul lor considerat ca expresia eficienţei economice”. Sunt date o serie de sintagme specializate cu definiţiile lor accesibile: PROFIT admis, („care rămâne celui ce l-a obţinut după plata impozitului aferent”), PROFIT legitim sau legal („denumire a profitului obţinut în condiţiile prevederilor legale”) opus PROFITULUI nelegitim sau nelegal.

Frecvenţa termenului PROFIT în presa economică de largă circulaţie este deosebit de mare. În aceste condiţii se pot dezvolta variaţii de sens. Se înregistrează valori generale, cu implicaţii economice mai puţin stricte:”[această acţiune] necesită personal mai puţin şi asigură PROFITURI mari”, Capital 2007/30; PROFITURILE obţinute de instituţie îi permit să se gândească la proiecte importante”, Capital 2007/20. Este interesant că în unele dintreaceste situaţii, presa economică marchează cu ghilimele sensul obişnuit din limba comună: „Se constată coordonarea unor activităţi economice din ţară şi din ţările învecinate ... Principalul „PROFITOR” este turismul”, Capital 2007/ 39. În alte situaţii apar precizări cantitative mai mult sau mai puţin precise, care se apropie în mai mare măsură de sensul strict specializat:”PROFITUL a scăzut faţă de perioada similară din 2006”, Capital 2007/23; „VAMT S.A. Oradea vrea să-şi tripleze PROFITUL”, Bursa 2007/87. „îşi va diminua PROFITUL cu 83 milioane”, Capital 2007/18; „a înregistrat un PROFIT de 818 mil. de dolari”, JN 2007/4393; „PROFITUL net final este cu 2,43% mai mic decât cel preliminar” Bursa 2007/131.

În alte situaţii apar corelaţiile interconceptuale din definiţiile specializate şi la nivelul contextelor din presă, menţinându-se explicit interpretarea specializată: „îşi investeşte PROFITUL”, Capital 2007/20; sau, mai precis, „Compania a înregistrat PROFIT net de două mil. de dolari la o cifră de afaceri de 1 miliard de dolari…”- Capital 2007/30; „marjele de PROFIT au ajuns să fie foarte mici, crescând costurile şi salariile, iar specialiştii sunt din ce în ce mai puţini”, Business St. 2007/88; „vom merge pe o marjă de PROFIT net de 5% .faţă de anul trecut”, Business St. 2007/ 88.

Pentru a evita confuzii semantice, în presa economică se înregistrează substantivul PROFITABILITATE, cu un sens mai general abstract („faptul

99

de a fi PROFITABIL”); PROFITABILITATEA companiei este pusă parţial şi pe seama includerii acestora în grupul …..”, Capital 2007/29; „Efectul pervers al investiţiilor străine asupra PROFITABILITĂŢII”, Capital 2007/18. Se poate considera că, în acest exemplu, prin relaţia dintre lexicul comun şi cel specializat, cel din urmă beneficiază de termeni şi interpretări noi.

Adjectivul de la care s-a format acest substantiv (PROFITABIL) ca şi verbul A PROFITA „firmele de consultanţă PROFITĂ de ocazie pentru a încasa sume…” Business St. 2007/88, se întrebuinţează însă cu un sens general, uzual în limba comună: „trebuie să fim PROFITABILI”, Capital 2007/30.

Un termen frecvent din categoria analizată aici (care poate fi însă uşor analizat ca mod de formare de către mulţi vorbitori) este LICHIDITATE.

Cuvânt polisemantic în DEX, este înregistrat de dicţionarele generale cu al doilea sens economic, cu marcă diastratică (fin), importantă pentru a diferenţia sensurile de fizică, chimie sau din limba comună. Definiţia este preştiinţifică sau chiar uzuală:” totalitatea banilor de care dispune o întreprindere, un patron, etc., pentru a face plăţile în termen”. În MDA este înregistrat cu sens economic (15a) şi adjectivul LICHID, cu restricţii contextuale:”despre creanţe, oferte, etc., care poate fi transformat în bani prin vânzare imediată”.

In DEc. definiţia terminografică este relaţională, introducând condiţionarea interconceptuală cu termenul economic active: „calitatea activelor (subl.n.) de a fi imediat disponibile pentru acoperirea cheltuielilor”. Se menţionează că există grade diferite de lichiditate, în funcţie de două criterii economice (convertibilitatea în bani este pusă în relaţie şi cu titlurile de valoare, riscul de capital cu depozitele).

DEc.M dă o definiţie mai precisă sau limitată LICHIDITĂŢII „reprezintă capacitatea unui agent economic (subl.n.) de a-şi plăti obligaţiile faţă de terţi la scadenţă”. Solvabilitatea agentului depinde de numărul activelor, dar şi de posibilitatea de a le transforma în bani. Există indicatori de lichiditate şi se delimitează mai multe sintagme specializate: LICHIDITATEA IMEDIATĂ („ponderea disponibilităţilor pe termen scurt”), LICHIDITATEA INTERMEDIARĂ („reprezintă raportul dintre active circulante”), LICHIDITATEA BANCARĂ („mijloace de plată pe care o bancă le poate utiliza imediat”), LICHIDITATE MONETARĂ („măsura, capacitatea în care băncile pot recurge la banca de emisiune”), LICHIDITATE FINANCIARĂ („capacitatea unei întreprinderi de a-şi adecva rapid angajamentele financiare”), LICHIDITATE INTERNAŢIONALĂ („totalitatea mijloacelor de plată de care dispune banca centrală a unei ţări pentru a fi utilizate în vederea realizării soldului operaţiilor comerciale şi financiare”).

Atestările din presa economică arată că majoritatea utilizărilor sunt precis condiţionate în context de relaţii economice, iar termenul se impune

100

ca specializat: „Creşterea LICHIDITĂŢII prin schimbarea mecanismului de formare al preţului s-a făcut vizibilă”, Săptămâna Financiară, 2007/9 iulie; „LICHIDITATEA tranzacţiilor s-a situat pe un trend ascendent”. Capital, 2007/23; „LICHIDITATEA companiilor are în continuare de suferit de pe urma întârzierii rambursărilor datorate de stat . . .”, Capital, 2007/29.

Mai rar LICHIDITATE este utilizat fără precizări:”Nici LICHIDITATEA nu a mai fost la fel de ridicată precum în restul săptămânii”, Bursa, 2007/131 sau „LICHIDITATEA Bursei s-a diminuat”,Business St, 2007/88; „Deprecierea (leului) a fost provocată de retrageri de LICHIDITĂŢI din economiile emergente” (id.)

Aceleaşi observaţii se pot face şi despre utilizarea adjectivului LICHID: „schimbări frecvente de direcţie pentru majoritatea acţiunilor LICHIDE care se află în atenţia investitorilor”, Capital, 2007/23; „cotaţia celor mai LICHIDE zece titluri listate la Bursă”, Bursa, 2007/115 (unde superlativul adjectivului arată gradarea conceptului indicată de definiţia terminografică şi contextual prin „cele mai lichide” sau „foarte lichide”; „Cele mai LICHIDE titluri intră primele în vizorul administratorilor de fonduri”, Capital 2007/21; „Indicele BET care urmăreşte cotaţiile celor mai LICHIDE zece acţiuni”, Business St. 2007/88; „Manipulările sunt mai greu de făcut pe un emitent LICHID cu mulţi investitori” (id.). În această situaţie, deşi adjectivul LICHID este frecvent şi important în limba comună, substantivul corespunzător se diferenţiază ca statut în lexicul specializat. Sensul specializat economic poate fi apoi extins în comunicarea obişnuită asociind eventualele valori ironice: „nu am LICHIDITĂŢI” (nu am bani).

3. Analiza definiţiilor termenilor din cele două categorii (1. şi 2.) arată că nu apar deosebiri relevante între majoritatea termenilor din cele două categorii (sau datorate vechimii diferite), asemănările fiind date de frecvenţa mare, nu numai în comunicarea specializată, cât şi în cea obişnuită. Circulaţia mare în limba comună face ca dicţionarele generale să le dea, în cele mai multe cazuri, o definiţie preştiinţifică sau chiar uzuală.

Frecvenţa mare a termenilor analizaţi creează falsa impresie a cunoaşterii sensului şi nu avantajează vorbitorii obişnuiţi în însuşirea riguroasă a sensului specializat, care e folosit determinologizat(v.A.Bidu–Vrănceanu 2007:155-176). Definiţiile corespunzătoare din dicţionarele specializate (definiţiile terminografice) au cele mai multe un caracter relaţional, se bazează pe relaţii interconceptuale stricte, care fac dificilă interpretarea lor de către nespecialişti şi duc la interpretarea lor superficială..

Deci, pentru cele două categorii de termeni, circulaţia în limba comună nu este neapărat un avantaj în ce priveşte rigurozitatea sensului specializat şi nu ar asigura o „laicizare, democratizare a cunoaşterii” (v. A. Bidu–Vrănceanu 2007: 15-18). Mai mult, frecvenţa mare conduce la extinderi

101

semantice şi, de multe ori, la polisemie, ceea ce afectează, de asemenea, precizia sensului specializat.

Extinderea tuturor termenilor analizaţi sub 1. şi 2. în limba comună se poate explica prin importanţa lor extralingvistică, fiind vorba de concepte de interes larg la nivelul vorbitorilor obişnuiţi. Păstrarea nucleului dur al sensului specializat rămâne însă un aspect important din punctul de vedere al relaţiilor termenilor economici cu limba comună şi este asigurată, de cele mai multe ori, prin precizări contextuale.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

Bidu-Vrănceanu, A. coord. 2000 - Lexic comun, lexic specializat, Editura Universităţii din Bucureşti.

Bidu-Vrănceanu, A.2007 –Lexicul specializat în mişcare, Editura Universităţii din Bucureşti. Niţă Drobotă (coord.), 1999 – Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti. Sorica Sava (coord.), 1999 – Dicţionar de Economie Modernă, Editura Codecs, Bucureşti. Micul Dicţionar Academic (MDA), 2002, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), 1998, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.

Abstract

This paper tries to follow the principle of selecting economic terms that appear in the present economic mass media, terms characterized by frequency and importance. At the same time we are interested if the oldness and frequency of these economic terms are important for identifying the specialized sense both for specialized and non – specialized persons. We will analyse the definitions of the terms in different dictionaries (general and specialized) and we will compare to the contexts in the economic mass media. There are two categories of terms: 1. economic terms that come from the common language (market, price, income etc.); 2. economic terms that belong both to the specialized vocabulary and the common language (action, profit, tax, contribution etc.).

102

Daniela ŢUCHEL, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Obfuscation of Romanianness

1. Argument: glorification of ‘another’ taste A play upon words says, ‘public taste’ means ‘taste publics’ (cf. Curran & Gurevitch 1997: 170) – ultimately, a host of social characteristics, such as age, gender, ethnicity, occupation, etc. will decide upon what is acceptable or not on arbitrary impulses, even in lexical decision-making.

Probably it won’t do to say “glorification of bad taste”, though this is what we had at the back of our mind when formulating the subtitle above. Downtoning a tendency to protest, we can take things as they are: we become globalized by adopting foreign words – and it is a false pretence that we do not have vernacular resources. So, what is at stake?

To apprehend changes in progress in our daily idiom seems to be the most striking accomplishment in today’s linguistics, at least in Romanian linguistics. The present article is to be seen in line with older research interests of the author (Ţuchel 2006, 2007, 2008), with a clear motivation: it is very tempting to refine one’s abilities to study the dynamics of linguistic change in general. A second direction which can be motivating in turn is the recent impact of a diversity of cultural studies rooted in language values with a vengeance.

From time to time attempts are made to sever the Gordian knot by proclaiming the dogma of untranslatability (cf. Bassnett 2002) when it comes to an abuse in the loan of English words, particularly in the Romanian mass media. Anglicisms are found useful especially when speakers deal with a highlighted experiential domain. Alternatively, there is an attraction for whatever proves to be culturally salient.

2. Lexical options: ‘diseased’ or not? Although G. Priest (2007) offers a highly philosophical approach to thought, we find that one of his conclusions in this book suits our thematic concern in the present article. One of the limits hinted at is about what or about how much from the experience of reality (non-language) is apt to be expressed by language. And it is not apt enough, but Priest’s insight (p. 473) is that limits in our expression are not brought about by what causes expression to exist – viz. the way language is. They are due to whatever needs to get proper expression. Then, when Romanians knock against this very limit, they are excusably concerned with borrowing, linguistically speaking.

103

In order to step up investigation, we must put faith into the idea that every development in language is orchestrated for a purpose. Maybe using English lexemes instead of very familiar terms in the mother-tongue, we are not mere ‘ciorditori’ – the way playful remarks about Romanianness sound on television from time to time. Maybe we strive to become more competitive dealers, or better communicators, or at least better advocates of our beliefs if we disseminate information in English. Let us proceed with case study.

2.1. agent: what does the Romanian term of “impresar” lack to be now constantly replaced by “agent”? Is it that the facility of circulation lies in the homomorphy of the word in English and Romanian and its etymology from Latin for all modern idioms? We need, like in every other case debated below, to examine things from both international and intranational viewpoints. The Romanian agent suited indeed the espionage more than the artistic field, and we still use it primarily for a criminal or non-criminal investigator. It inspires us with a thought about forces of order and the outgroups, and it is only in the second place that we use it for someone who acts on behalf of a client. Impresar, defined as the person who acts towards organizing shows, concerts, etc., is of Romance origin (French, Italian) and lost ground owing to snobbishness: agent is a federal detective, with undisputed priority because it is on the lips of Americans. We will hear now with resignation that a certain singer has an agent and not impresar. Nobody loses, as long as the idea of official representation of someone is maintained. Agent turistic (travel agent) and agent imobiliar (real estate agent) indeed seem to have their rightful occurrence. Thus, I have sketched here the ideal image the lexical item agent suggests, beyond a text, because it refers to common knowledge for all cultures. For the fun of it, here is a quotation from Barry (1995: 51), a sentence that can alter the cultural code of “brisk efficiency”, inserting instead the interpretation of “bungling incompetence”: “Agent A. was the kind of man who sometimes arrives at work in odd socks.”

2.2. cool: in Romanian one alternatively exclaims E tare! or, less slangy, Excelent! – and, in all probability, many other possibilities of translating enthusiasm via this fashionable exclamation – which makes the overuse of the English term useless. Yet, its vogue has gone a long way to generate the rewriting of a Romanian syllable so as to play upon words: COOLmea distracţiei (a show on the national tv channel) or COOLtura (a show on the Cultural Channel), both instances being related with the cultural activities of teenage students or very young artists. The treatment of cool and the fashion set up by this word can make one think again of national brands and more or less successful propositions of how to forge them. Cool is

104

already a Romanian noun, a ‘newcomer’ in DOOM (second edition, p. 98) and also in the first edition of the dictionary. Here is an example of what ‘being cool’ signifies for Romanians. Nowadays it is very cool to put forth a successful brand. In our country, a personal brand is dependent upon exposure to the media, and, inside the media, exposure on television; brands are needed to the extent people want to be identified with objects (or things) and subjects (or themes). One knows that by means of actors, make-up, and set decorations, any advertising clip has for a goal the symbolic association of a brand with a certain category of people. A new specialisation has emerged: consultant de imagine (impossible to translate as such, it probably corresponds to expert in personal branding). Cezar Paul-Bădescu (DV no. 197/2007, p. 19) is of opinion that there are tv channels proven helpless when it comes to their own brand – „când vine vorba de propriul brand” – so the term is already well settled in usage even though DEX ignores it. It has started its family of words, for instance „relansare, rebranding, planuri măreţe” (DV no. 198/2007, p. 19). To create a brand and to see it ingrained is hard enough: it is an informational leap onto a newly assumed level of consciousness. We are reminded of a television talkshow (Inapoi la argument, H.R.Patapievici face-to-face with Sorin Alexandrescu) when there was an attempt to answer the question „ce suntem noi cu adevărat”, in other words the face and the mirror, an image versus real life, the identification with an object or maybe a slogan. Is the Gallic rooster a genuine French symbol? Do all Dutch wear wooden shoes or sabots? Do they also keep tulips in every vase? Seized by panic not to fail a brand or to propose an uninspired or unpopular formula, many nations are admitted to have scored failures, and one such false step was proved to be “Cool Britannia” – it simply did not catch. Finally, a word about cool Americans: the vogue of cool started in America, in a country where ‘being different’ has the prestige of a virtue and is in fact the equivalent of ‘being cool’. Funny thing: American higher-education graduates seem to be still nourishing a feeling of inferiority (an inferiority complex) towards Europe, the Old World, so to them Europe is a cool place. The trendy adjective cool is a ‘newcomer’ in DOOM (second edition, p. 182). It is surprising that in Albu (2006: 159) or Nichifor (2008: 607) one should find only the traditional interpretation of this epithet without any updating for the seme “trendy, excellent” with which even non-speakers of English in our parts use the adjective. Albu’s dictionary sorts out positive connotations in line with a judicious, unhasty style or attitude, as apart from the negative implications of lack of enthusiasm. Consequently, the positive exploitation of the epithet is recorded with a long synonymic series (composed, self-possessed, collected, quiet, dispassionate, unruffled, etc.) with appended comments for each. The ignored sense of today (implicitly, an ignored young

105

generation of speakers worldwide) betrays the antiquated spirit of the cited reference book.

2.3. grant: in MDA (vol. II: 566), indicated with etymology from the English language, it is simply explained as subvenţie. From the translations in Cozma (2007: 247), it comes out as polysemantic: 1. donaţie, dar; 2. eliberare a unui patent; 3. bursă de studii; 4. subvenţie, alocaţie, compensaţie; 5. cesiune; 6. concesionare a unui teren. It is also interesting to see that a grantee or a donee can be granted many things, for the direct objects accepted by the transitive verb again make a long list: to grant a bonus, funds, a licence, an overdraft, a credit, a subsidy, a loan, a scholarship. Someone allocates grants and another is awarded a grant. In the academic world, it is known that a grant is money oriented to certain fields: health, human rights, education, humanitarian causes. The beneficiaries are NGOs (in Romanian, ONG-uri) and universities. The main activities can be synthetically indicated as development aid, dissemination of information, teaching and training. It is important also to retain the following feature of a grant: it is a support to organisations for which – geographically or thematically – specific financing does not exist. In the end, everyone understands that grant is preferably untranslatable for Romanians because it signals with one short word many possibilities. Additionally, two kinds of reinforced respect can be discerned: on the one hand, for the rights of minorities (such as gypsies); on the other hand, for indigenous peoples and their human rights all over the world. We have already been critical of a particular lexicological work (Albu 2006: 350) where our entry is stipulated with plenty of synonyms just for the ‘giving’ area, namely: donation, benefaction, contribution, gift, present, offering, charity, gratuity, largesse, alms, boon. We remark once again on the neglect to update terms, despite well-meant specifications in the preface of this dictionary intended to promote modern thinking in ways conditional upon a cultural and even linguistic training.

2.4. hobby: the spare time recreational pursuits denoted by this international term are understood as such worldwide. Maybe in Romania the term is simplified when DEX defines it as favourite occupation outside a profession. It is relevant that ‘hobbies’ for some people may be ‘professions’ for others. It is easy to exemplify with cooking for a gourmand or a gourmet versus cooking for the chef of a restaurant.Westerners are careful to point out that there is personal fulfilment in the aims followed and there is no financial reward expected, at least theoretically. Two notions come out as triggers of hobbies: on the one hand, someone’s intellectual interest; on the other hand, someone’s sheer enjoyment of it. What can contradict such initial emotions? It is frequent and understandable that your hobby may seem trivial or boring to

106

me and my hobby may seem non-entertaining and time-consuming to you. Romanians enjoy hobbies that belong to artistic pursuits, sports and collecting. Upon reflection, one may see a wider preoccupation of Romanians in our day with ‘animal-related’ hobbies (keeping pet animals and even keeping show animals), ‘amateur science-related’ hobbies (astrology) and ‘do-it-yourself’ (interior repairs and design). Abroad, the range is vaster, unexpectedly going under the umbrella term of ‘adult education’ or, to give another example of expansion, under the label ‘political commitment’. That is why it is significant enough to remember that hobbies may very well develop into other ventures. The Internet gives us an example in point. In older times, interest in nature was not believed or perceived to be a hobby. However, when this became the germ of the conservation movement that flourished in Britain, first of all, from 1965 onwards, within a generation, the credibility of this hobby increased to the point of turning it into a global political movement. As a result, we already have a long list of synonyms for these ‘hobbyists’: greens, environmentalists, conservationists, preservationists, nature-lovers, eco-activists, etc. Investigating the quality of Romanian spare time, the conclusion reached by an institute (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii) a few years ago was that, when compared to other European nations, the Romanians have less free time (work is on the increase) with fewer pursuits and poorer ideas about diversifying them. The causes for that might not be so much a low lifestyle as their customs and frame-of-mind. Asked what their wishes might be if they were to dispose of more leisure, 31% of respondents claimed hours for a good rest. They also wanted to dedicate themselves more to family and friends, as simple as that. I reproduce from the final sentence of an article in DV (no. 178/2007, p. 11): „[…] nu prea mai ai, de fapt, timp liber (numai al tău), nici măcar la sfârşit de săptămână, fiind prea ocupat cu team-building-uri, training-uri, workshop-uri, party-uri aniversare şi alte asemenea delicii corporatiste, toate cu denumiri de import.” From the concept of indulging in a hobby, a Romanian will easily reconsider the necessary activity of shopping as falling under this title; we will further expand on this fake hobby to some length, as long as shopping mania is a ‘vice’ asumed by our conationals with airs of self-indulgence and the mall is a favourite destination for hobby-adepts. Mall in WEUD is only explained as “a large area, usually lined with shade trees and shrubbery, used as a public walk or promenade” (p. 868). ODT (2001: 787) indicates it to be “a large, enclosed shopping area from which traffic is excluded” and this explanation suits better the application given to this term by Romanians who casually speak about a merge la mall. One further gets to know that in the city of X „a mai apărut un mall pe piaţa de retail (!)” and „un mall pentru amenajarea căruia s-au cheltuit […] a fost deschis la […]”.

107

There is also a possibility to be informed that there has come a new “mall online” (translatable as magazin virtual), in a word one can safely equate for Romanians the word mall with the syntagm shopping centre. We Romanians have the promenade inside the multi-storey building, and trees or traffic are inappropriately invoked in a local definition of mall. Grammatically, the plural malluri is accepted and recommended by DOOM (mall is a ‘newcomer’ in DOOM, second edition, p. 462). Relatedly, shopping (sometimes misspelt for neglecting the double consonant) is a provider for tv titles. In an odd way, the creators of some titles seem to have felt that two words in English is overdoing it. So, we exemplify with „Shopping-ul, pasiunea mea” (Euforia channel) and we wonder that one cannot equally use „Cumpărăturile, hobby-ul meu”. One understands that, in Romanian circulation, the dictionary entry does not cover basic shopping needs, but an extravagant activity of examining high-quality goods, with much enthusiasm, dedication and expertise! In this case, shopping could become in Romanian (yet it does not) „febra cumpărăturilor de fiţe”, whereas shopping around is „a lua pulsul pieţii” (Gheorghiţoiu, 1996: 165). Mania is already a clue about a diseased mind, although the English use refers to excitement. The intriguing fact about the root shop is that it comes out from DEX as the carrier of an outdated communist application of meaning, namely „magazin în care se vând mărfuri cu plata în valută”. It is outrageous that one decade after the anticommunist upheaval and in full free-market policies, the reference to the restrictional currency trade should survive! In close connection with the topic under discussion, let us consider the Romanian expression „la mâna a doua”, by the side of another one, „de ocazie”, both having been quickly replaced by the English version: second-hand. The invariable adjective second-hand is a ‘newcomer’ in DOOM, second edition, p. 715. Maybe what helped in the process was the quick understanding occasioned by a seconda/ a secunda with the gloss „a ocupa locul doi în ierarhie” (MDA IV: 417); in ownership, the present purchaser succeeds a former (perhaps the very first) owner. It seems to me that ocazia referred to by the Romanian speaker is the full half of the glass, whereas the second hand, referred to by an Englishman, is the empty half.

2.5. A tv-viewer’s enriched vocabulary For the English noun crawl, the media have found a specialized application. The translation burtieră may be adopted by some tv specialists, but the word, in spite of a difficult spelling, has begun a career in Romanian texts (plural crawluri!). The ‘news crawl’ is definable as a moving line at the bottom (sometimes on top) of the screen, practically a text that seems to carry an urgency about it, since it catches the eye and the attention of viewers. Sometimes the crawl is a text originated by viewers; hence, it is extremely informative about the levels of literacy in the country and

108

philologists can help themselves to very useful examples of linguistic developments. Eventually, one must say that „mesaje scrise” on the television screen can be subclassified into titrări and crawluri; the difference between them is scored by immobility versus movement of the text. At the same time, there can be two or three crawls displaying different speeds and informing on different issues; this complex arrangement is a challenge to viewers, who thus learn that there is a layered process in the vertical dimension, side by side with a horizontal segmentation. The screen is not a monotonous field but a visual fancy with a key of its own, and the pictorial image suffers embedding of the language of news discourse, not necessarily, and most often not at all, referring to one and the same topic. In the highly competitive environment of telecasts, the way in which news is framed and presented is obviously changing. Live coverage in broadcast news is not by far associated with a diminishing role for scriptic parts.

Playback means the replaying of recorded media, so that one should discriminate between „înregistrare” and „mimare acum pe înregistrare din trecut”. It is already a Romanian noun, a ‘newcomer’ in DOOM (second edition, p. 607) and also in the first edition of the dictionary. Because this act of reproducing recorded sound or pictures after recording (immediately or with a delay) gives a degree of comfort to performers, it is frequently resorted to nowadays. Live („transmisiune în direct”) has not entered dictionaries of Romanian either. The National Council of the Audiovisual has issued a norm that televisions are supposed to put the words playback or live on the screen. So these terms are known for their meaning by all Romanians (though only the first is in a dictionary of the Romanian language) and the interlingual transfer is not performed. Subjectively, the viewing public is not perfectly happy with the first solution (playback), yet delights in live broadcasts. Whatever can be witnessed by countless numbers around the world, be they a cataclysm, an international crisis, a sports event or something artistic, is priceless because, without exaggeration, one can say that ‘the whole world is watching’. Another Anglicism, replay, is preferred to the Romanian ‘reluare’. A city square, or other sites from where an event is transmitted live, has become a global stage. In co-temporality, the viewers are absent from the event which is unfolding or has unfolded in real space. If the coverage is, at times, non-live, with replay of significant bits from previous happenings, commentators are still in direct exhortation to the audience, for instance, mediating their personal view of a past situation. To see something live is no more authentic than seing it on the screen; each slice of reality is as real or as unreal as the image. And the camera can be said to be an agent of misrepresentation because it cannot lie or, on the contrary, it does nothing

109

but lie. The dilemma, then, stays: is the playback as good as the live concert?

The term rating is now familiar to the Romanian public to the extent of admitting of inflectional endings, for instance „prizoniera unui format care o obliga, de dragul ratingului (şi nu numai) să invite …etc.”. Here it is, even neighbours with its lexical rival within the same text: „Audienţa talk-show-urilor a scăzut drastic şi e invers proporţională cu inflaţia lor […], ratingurile emisiunilor de dezbateri politice, sociale sau economice depăşesc etc.” (DV no. 196/2007, p. 19). Surprisingly enough, the term is not included in DEX, and its older relative „audienţă” is listed with just two meanings – 1. întrevedere … etc.; 2. acceptare entuziastă …etc. Tudorel Urian in RL (no. 49/2007, p. 14) supplies another instance of perfect integration of the term, first in the title (Supuşii regelui rating), then in the body of the article („Trăim într-o societate care funcţionează după o singură regulă: a spectacolului, măsurabilă în rating TV.”) The most recent dictionary among our reference books (Nichifor 2008: 835) gives only the third meaning of rating as „(procentaj de) audienţă la public”, although our choice of bracketed words would have been the last two and not the first two. Anyway, the much-invoked concept of rating has taught Romanians that the entertainment industry is built upon one unshakeable principle: give the public what the public will buy (cf. Curran & Gurevitch 1997: 98).

The syntagm prime time is a ‘newcomer’ in DOOM (second edition, p. 637), definable as the evening broadcasting hours, generally between 8 and 11 p.m., considered to draw the largest available audience (WEUD, 1143). We presume the translation into ore de maximă audienţă has some hidden drawback since television experts keep up the English terminology untranslated. However, in România literară no. 50/dec. 2007 (pp. 16-7), we read the Report of the National Audio-Visual Council drafted by the Institute of Linguistics so as to represent „monitorizarea a şase posturi de radio şi douăsprezece posturi TV în transmisiuni de la ore de vârf” („Televiziunile şi gramatica”).We can further presume that the evening period (anyway, it is striking how often the English say night where Romanians say and understand evening), during which television has its largest number of viewers, differs slightly from culture to culture.

As for talkshow, despite frequency of use nowadays, not included in DEX or MDA (nonetheless, talkie-walkie, much less used or necessary in casual talk, is an Anglicism recorded and explained). The word show alone in MDA (IV: 467) is first explained as „spectacol de varietăţi în care rolul principal este susţinut de un actor sau de o formaţie cu renume”, which actually is a narrowing down of the ways in which the term is used in our country. Informed users of the word show can adjust it correctly to texts in Romanian, like Marius Chivu (DV no. 199/2007, p.15): „Prezentul volum

110

este un one man writing show, dar rareori despre sine.” A talk-show, whether on television or on the radio, corresponds to nothing in the MDA definition given above, but ironically it seems to accept what MDA explains in the second place: in colloquial contexts, show is read as scandal. A gossipy or vehement feature is apparently present in every talk-show, or this is the direction for most of our performances, because participants become passionate about their arguments and the show may develop into an ‘argument’. One negative contribution to the generation of inimical feelings is the impatience interlocutors – and most of all moderators of shows – display, overlooking their obligations as polite listeners once a question is launched. Frequent interruptions become frustrating not only for the guests, but also for viewers who regret not having enjoyed the reception of a statement to its end. Romanians turn such meetings into quarrelsome events almost always, forgetting about self-restraint and respect for others. I further reproduce (translating into English) from an intelligent commentary on Forum Roportal issued on 29 April 2006 (last available at http://www.roportal.ro/discutii/ftopic8733.html): talk-show moderators would do better to take the model of their homologues abroad. At home, there is a stupendous lack of communicative skills, missing knowledge of when best to pause, an annoying way of never-ending narcissistic monologues, while often betraying the fact that their background reading has been rather meagre. By the side of moderators, guests in their turn receive their own amount of criticism, for example the manner in which they pass from one talk-show to the next basking in their egotistical self-love (RL no. 40/2007): „[…] înstăpânindu-se pe un buget şi trecând din talkshow în talkshow cu un sentiment accentuat al propriei importanţe” (p. 6). In the end, I would like to quote from a professor of journalism in the States (Curran & Gurevitch, 1997: 129) : “[…] the experiences and opinions of ‘ordinary people’ are being aired more often and they are encouraged to discuss social and political problems in a number of new formats. These include call-in programmes, electronic town meetings, mock ‘People’s Parliaments’, extended interviews with call-in segments and, especially, television and radio talk shows. In the USA these developments have been dubbed ‘Talk Show Democracy’ […] and are being celebrated as having released discourse about civic issues from a constricting straitjacket.” The most ambitious project in a talkshow can be pointed out as being the fact of „a spune adevărul” - the translation for to go public in a movie line, without doubt correct circumstantially. Private space and public space are projected in this case as desirably merged for ethical purposes. With ancient Greeks, the ability to go public and be effective best guaranteed access to public life; they needed to cover (go beyond) the gap between probability and conviction and they could also go on the other side of an issue. In our day, going public means covering the gap between uninformativity and

111

informativity. (It is very interesting to examine the power of fictionalized truth over life itself or the power of talkshows over a sense of facts. Numbers are still wondering in our country: has the policeman killed Elodia or not?) Rather than the translation which I indicated for ‘going public’ (and which was correct in its context, in the movie), I would translate the verb phrase into either „a face cunoscut” or „a se destăinui”, which seem to me to be better choices for the deictic go, in a dynamic situation oriented outwardly. Unfortunately, in our life, there is still an unpleasant confusion between things ‘private’ and things ‘public’, with possible illustrations in a variety of fields where ownership is double (health units, school network, television stations, etc.). Here I mean to focus my comment on communication in general. While socialising, our conationals sometimes look hasty in crossing the decent borderline: they soon begin confessions and spill out intimate data to strangers from what could be either naivety to trust unconditionally or a degree of eccentricity, a wish to shock. Foreigners may wonder at Romanian conduct upon occasion. Here is a true story (the incident is narrated by I. Popovici, DV no. 184/2007, p. 17): the storyteller’s brother-in-law coming from Australia noticed a fellow of about fifty addressing a little girl in the marketplace at Sinaia. He happened to know her: she was the grandchild of the housekeeper at the villa where he had put up. The Australian instantly pigeonholed the case to be pedophilia. He refused to accept explanations that this outgoing manners (going public) can happen in our country without criminal implications, just as a southerner’s extroversion: a se băga în vorbă / ciorbă, namely to volunteer to take part in a conversation unasked and uninvited but with perfectly honest intentions.

Target is not included (yet) in DOOM. Still, it gets inserted in a more recent print (Cozma, 2007: 507), with two basic meanings: 1. obiectiv managerial (“a production target”) and 2. grup potenţial de cumpărători (“a sales target”). Its replaceability by public-ţintă in most of its contexts of use nowadays cannot do away with this foreign presence (culture more than business), so Romanian speakers might do better assimilating it! Let us exemplify with two such cases of use, one nominal (1) and one verbal (2) presentation in which we observe the paradigmatic inclusion into our vocabulary: (1) „Pensionarii români […] nu constituie un target pentru mesajele comerciale” (DV no. 196/207, p. 19). (2) „Dacă mai adăuga şi nişte copii, căţeluşi sau pisici, ieşea o comedie targetată pe familişti.” (RL no. 10/2006). A special issue of DV (no. 194/2007) is dedicated to the ways culture gets to the public and in the article entitled “Cultural tastes under the magnifying glass of the researcher” (Lucian Dobraca, „Gusturile culturale sub lupa cercetătorului”, DV no. 194/2007, p. 9), the very last statement reads: „Le rămâne ofertanţilor sarcina să se orienteze profitabil

112

spre categoria–ţintă ideală.” My underlining by italics puts forth the best, though long enough, translation for target. As for research on consumer tastes, the conclusions sadly point to a low demand of cultural products. There is a wish to go beyond stereotyped appreciations such as males watch games, females watch soaps („bărbaţii se uită la meciuri, iar femeile la telenovele”, art. cit.). It may be instructive to compile a list of identified Romanian targets (classes of people with a potential for receiving cultural products on the market): ethnocentric traditionalists (15% of the respondents, in love with folk music, historical movies, home affairs, news); Internet-addicted (9%, access to culture beginning with www.); metropolitans (7%, book readers, museum visitors, concert-goers etc.); football / other sports fans (6% ‘microbişti’, sports shows, games, action movies); soap-viewers (7% ‘telenoveliste’, soaps and all ‘romance’ products) and so on - data carefully processed by sociologist Marius Lazăr (art. cit.). These are a few targets that can constitute the happiness or frustration of Romanian marketing specialists.

3. Postscript: “made in …” This opening of a statement is the first signal of recognition of paternity, it is the greatest claim to originality and the condition of primogenitor. Pride accompanies the label made in Romania beyond any possible doubt. Let us exemplify. Romania is „ţara Miticilor”. This admission has crossed the centuries from Caragiale to Ioana Pârvulescu, see her latest book (In Ţara Miticilor) published in 2007. Mitică irrefutably is our product of genius. He is proud to speak the language of globalization, even if imperfectly, articulating bodyguard and glamour, two words for which „însoţitor/apărător/gardă” and „strălucire” will never do, with embarrassing phonetic distortions. Mitică truly existed and still exists dissipated into tiny bits of numberless males around; we should look for him as Caragiale did, in the correctly dressed clerk, the laughable Member of Parliament, the educated passer-by in the street, the customer in the stores and the guest in the alehouse. After bits of here and there have been added up, thickened, distorted, blown, inflated, the result is a character that has nothing, absolutely nothing out-of-the-common, yet he lives his own unique moments of ridicule. Mitică made in România draws upon national realities like any of us. If the sarcastic side of made in Romania is left aside, one can consider the poetical side which can be contained in a word much analysed and admired by philosopher Noica (1987: 308-313): întruchipare. The fascination is double, he says: on the one hand, R. chip, on the other R. întru. On the superior rungs of life’s ladder, everything has to get chip, the lexical fashion today using icon for the same understanding as Noica’s. Mitică made in România has been given features on the inside and

113

on the outside. Noica (1987: 309) says: „Dar înfăţişarea nu e numai cea a contururilor, ea poate fi şi a naturii lăuntrice (chip de om bun) sau a fiinţei întregi.” The prototype easily becomes symbol and image, says Noica. When something is fully accomplished („când un lucru se desăvârşeşte, începe să se şi piardă”, p. 310), it starts down the slope decomposing itself and the face loses its visual substance. An eponymous word, miticii, can only accept translation by substitution, occasionally a smart Aleck, or tail-end Charlie, or the one in between them. Popescu (2006: 248) points out: “A smart Aleck (derog. sl.) a person who thinks he is cleverer than others finds its meaning suggested by buricul pământului, while tail-end Charlie, a label for somebody habitually slow, late or ineffective, will be rendered by the colloquial superlative coada cozilor […]” For this last connotation, we may be reminded that overuse of Anglicisms is a palpable illustration of the principle of minimum effort in speech.

We arrive at the end of this article by conceiving of “good translation work” as a permanent cultural challenge. Possibly there are lucky few who “translate” instantaneously, and all the others who take time and reflection, pressing ahead with the labour of revisiting the translations. We mean, of course, what happens when professionally translating great literary works. Otherwise the translational efforts in the glossary items we put together are, as a rule, minimal. One can even meet the English way of saying something in the midst of a statement in Romanian to produce rhetorical effects, but translations or a paraphrase are, again as a rule, provided. For instance, I. Popovici (DV no. 194/2007, p. 17) narrates in the following way: „pe ecran se lăfăia un domn vertically challenged, mai pe româneşte foarte mic de înălţime etc.” Not far from this lexical option is A. Manolescu (DV no. 191/2007, p. 6) – but attention! violating English grammar - with his story about a guy described politically correct: „mă convingeam tot mai mult că este un singur individ, aşa cum se spune politically correct la americani - horizontally challenge (sic!) (provocare pe orizontală), adică, mai pe româneşte, gras.” A. Fumurescu (ibid., p. 21) estimates that the Americans have „un patriotism construit, făcut de la zero (from scratch)”. Can the Romanian reader be, in this way, complimented with a capacity to read alternatively Romanian and English? The key – we could underline this twice – to writing or circulating a successful translation is to recognize the differences between cultures.

What has been attempted in the guise of analysis in this research may be dubbed, with a recent phrase, a-ţi seta imaginaţia on bilingual usage. This is exactly what a young speaker brought up with a computer under his eyes might say when a perfectly authentic expression for a Romanian is nothing simpler than a-ţi folosi imaginaţia. The verb a seta is recorded in DOOM (second edition, p. 722). According to Cozma (2007: 468), the English verb

114

to set can get the following translations and be used with the following direct objects: a pune (e.g., to set a term); a regla (e.g., to set a value); a ajusta (e.g., to set a high price); a stabili (e.g., to set an hour); a îndemna. For this last shade of meaning, I found nothing fit in Cozma’s dictionary, but it can perfectly substitute for a seta which makes the discussion now (ceva îţi îndeamnă imaginaţia). What is noticeable is an incongruity between the verb and the noun in the construction a-ţi seta imaginaţia: it is something like a failure to create the marriage between the computer world and the poetic world. English-based computerese in Romanian can dominate the scene more than it does, in some near future.

The contemporary generations have been raised on the visual media of photography, cinema, television, videos; our contemporaries accept – due to them – existential fragmentation as a normal condition, so they are far from rejecting linguistic fragmentation caused by the interference of foreign languages.

REFERENCES

Albu, R. et al. (2006) Dicţionar de sinonime comentate ale limbii engleze, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.

Barry, P. (1995) Beginning theory. An introduction to literary and cultural theory. Manchester and New York: Manchester University Press.

Bassnett, S. (2002) Translation Studies. London and New York: Routledge. Cozma, M. (2007) Dicţionar de afaceri englez-român. Oradea: Tipografia RomFlair. SC Imprint

Com SRL. Curran, J. & M. Gurevitch (eds.) (1997) Mass Media and Society. London, N.Y., Sydney,

Auckland: Arnold. Gheorghiţoiu, A. (1996) Dicţionar englez-român de verbe cu particulă adverbială. Bucureşti:

Teora. Nichifor, G. (2004/2008) Dicţionar român-englez englez-român, Meteor Press, Bucureşti. Noica, C. (1987) Cuvînt împreună despre rostirea românească. Bucureşti: Editura Eminescu. Popescu, F. (2006) “Non-referential eponyms. Aspects of their translatability”. The Fellowship

of Cultural Rings. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. 242-253. Priest, Graham (2002/2007) Dincolo de limitele gândirii / Beyond the Limits of Thought. Trans. by

Dumitru Gheorghiu. Bucureşti: Paralela 45. Ţuchel, D. (2006) “Linguistics like music or music like linguistics? Notes on artistic

fellowship” în The Fellowship of Cultural Rings, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, pp. 70-75.

Ţuchel, D. (2007) “An Anti-Project: Ronglish Alias Romgleză” în Translation Studies: Retrospective and Prospective Views, Ed. Europlus, Galaţi, pp. 201-208.

Ţuchel, D. (2008) “The Rhetorical Argument Called Culture” în Culture, Subculture, Counterculture, Ed. Europlus, Galaţi, pp. 131-136.

*** DEX (1998) Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a doua. Academia Română . Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”. Bucureşti: Univers Enciclopedic.

*** DOOM (2005) Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia a II-a. Academia Română. Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.

*** MDA (2002) Micul dicţionar academic, Vol. I, II, Academia Română. Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.

115

*** MDA (2003) Micul dicţionar academic. Vol. III, IV. Academia Română. Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.

*** ODT (2001) Oxford Dictionary, Thesaurus, and Wordpower Guide. Catherine Soanes (ed.). Oxford University Press.

*** WEUD (1996) Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language. New York: Gramercy Books.

Other abbreviations used in the article DV: Dilema veche RL: România literară

Rezumat

Articolul de faţă argumentează ideea că este necesar ca actualii utilizatori ai limbii române să devină mai responsabili cu valoarea naţională pe care aceasta o are. Pentru a concluziona că un subiect vorbitor poate deveni cu resurse „interne” suficient de comunicativ, persuasiv, uneori chiar cu o vehemenţă de factură recentă, se propune un comentariu pragmatic-cultural sub forma unui mini-glosar de anglicisme cu care s-a îmbogăţit vocabularul: cool, grant, hobby, playback, rating, talkshow, target, şi alte câteva în plus. Evident se traversează un moment de sincopă între cum se vorbea şi ce se întâmplă acum cu o exprimare „pestriţă”; mulţi vorbitori sunt surprinşi (ne)plăcut de reformare şi reformulare într-un limbaj care să fie „universal” înţeles. Titlul articolului mizează pe apropierea fonică între „obfuscation” – traductibil prin „înceţoşare” – şi termenul neologic „ofuscare”, paronimic diferit de anglicism dar sugerând, în mod util, iritarea faţă de orice exces lexical, cu sau fără şanse de a fi acceptat de lexicografi.

116

Liliana AGACHE, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan- Al. Rosetti”, Bucureşti

Note asupra circulaţiei unor regionalisme moldoveneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea până azi

Studiul de faţă reprezintă o mică secţiune dintr-o contribuţie largă privitoare la cercetarea graiurilor moldoveneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea, pe baza documentelor şi textelor editate, constituite într-un corpus de izvoare istorice care, fără a fi exhaustiv, poate oferi imagine destul de clară asupra aspectului dialectal al graiului aflat în discuţie.

Este vorba despre o prezentare monografică a unor lexeme a căror primă atestare indică secolul al XVII-lea, care au pătruns în graiul moldovenesc din epocă, în general, în calitate de împrumut lexical.

În această încercare am folosit ca sistem de referinţă situaţia din perioada anterioară secolului al XVII-lea şi cea din graiurile dacoromâne, numite, „actuale”, chiar dacă atlasele lingvistice, un important instrument de lucru pentru noi, au o oarece vechime şi reflectă o situaţie lingvistică anterioară datei apariţiei lor.

Confruntarea pe care am realizat-o în permanenţă între materialul dialectal actual furnizat de ALR şi materialul nostru de limbă veche acoperă numai o parte din bogăţia fenomenelor pe care le-am putut observa, foarte multe dintre tipurile de probleme neavând nicio reprezentare în atlas, fie ca urmare a caracterului „selectiv” (non-exhausiv) al acestuia, fie pentru faptul că destule fapte de limbă veche, find astăzi complet dispărute, nu mai au nicio relevanţă pentru dialectologia sincronică.

Limitele spaţiului cercetat sunt acelea ale Moldovei istorice, cu specificările de rigoare, atunci când este vorba despre graniţele actuale.

Materialul este prelucrat în scheme lexicografice complexe, monografii în care s-a urmărit din perspectivă diacronică evoluţia şi schimbările de semnificaţie ale termenilor.

Au fost incluse în cercetarea noastră şi unele texte literare ale epocii, pentru o mai bună documentare asupra faptelor de limbă analizate.

Lucrarea reprezintă o privire succintă asupra unor aspecte ale lexicului întâlnit în graiul moldovenesc din secolul al XVII-lea, mai exact, surprinzând fenomenele lexicale din punct de vedere al sensului etimologic, al circulaţiei termenului în epoca veche, în cea actuală.

Prin urmare, selecţia realizată pentru acest studiu are drept criteriu fundamental ca termenii să aibă prima atestare consemnată în secolul al

117

XVII-lea, chiar dacă înregistrările se fac în documente private ori în lucrări literare.

CALIC „olog, paralitic, ciung [1]

„Calicii şi orbii şi şchiopii şi nevolnicii..” (Varlaam, C., 359)

Termenul calic este de origine ucraineană (ucr. kalika „olog”). Primele atestări ale termenului, consemnate în texte literare moldoveneşti, indică prima jumătate a secolului al XVII-lea. Aria de răspândire acoperă Moldova şi Bucovina, zonă în care circulă cu mai multe sensuri.

Primului sens, cel etimologic, „olog, paralitic, ciung”, i se adaugă altele, realizate prin extensie, cel de „cerşetor olog, om care trăieşte din mila altora”[2] şi a devenit generic pentru „sărac”, lexemul căpătând în timp nuanţă peiorativă.

În Bucovina, cei doi termeni, calic şi sărac, s-au apropiat foarte mult ca înţeles, ambii însemnând „lipsit de cele trebuincioase ale vieţuirii”. Diferenţa constă în faptul că sărac numeşte orice fel de lipsit, în timp ce calic este perceput cu un sens care nu-l cinsteşte pe cel căruia îi este atribuit, numindu-l pe săracul ce stă la drum şi cere milă de la trecători.

În Moldova însă, calic înseamnă numai „sărac, sărman, cerşetor”. Cu acest înţeles este consemnat şi în secolele următoare (a. 1748)[3], cu precădere în operele literare ale scriitorilor moldoveni în decursul secolelor, fiind prezent la Creangă, Negruzzi ori Pamfile[4].

Un alt sens al lexemului calic este cel de „om sărăcit, persoană care vrea să trăiască de pe spinarea altuia, parazit”. Purtând şi acest sens, calic a circulat în sinonimie şi cu lichéa (întrebuinţat adesea numai ca un epitet care arată necazul sau antipatia faţă de cineva)[5]. Prin asociere cu acest sens, s-a dezvoltat cel de „(om) care, deşi are destul, tot caută să mai apuce şi de la alţii; zgârcit de la care nu poţi scoate nimic, care se caliceşte la fiecare ban, avar”.

Asocierea lui calic cu cuvinte care au sensuri ce poartă încărcătură negativă a fost dusă la extrem, ajungând să însemne, în cazuri rare, “om care nu spune drept, făptuitor de rele”[6].

Este consemnat şi un al şaselea sens, „slab, slăbănog, uscăţiv”, întrebuinţat mai rar, cu care calic circulă astăzi, în Bucovina.

În ce priveşte productivitatea termenului, sunt înregistrate forme derivate cu sufix: calicos, -oasă „care face pe lipsitul, căruia îi place să se calicească, fără a avea absolută nevoie, care umblă şi cere ca un calic, care strânge, pune bine, ascunde ca un calic, zgârcit”, calicie „sărăcie, lipsă, mizerie, zgârcenie, avariţie”[7]şi verbul a calici „a ologi”, consemnat mai ales în secolul al XVIII-lea: "Stăpânii....calicesc cu bătăi cumplite” [8].

Din citarea acestui lexem în lucrările lexicografice consultate de noi şi din cercetarea documentelor de arhivă şi a celor literare pentru o perioadă

118

de aproape patru secole rezultă că aria de difuzare, cu toate sensurile menţionate mai sus, a fost limitată la Moldova şi Bucovina.

Prin urmare, calic poate fi încadrat în seria regionalismelor moldoveneşti din secolul al XVII-lea şi până astăzi.

Răspândirea actuală Calic circulă astăzi în Bucovina[9] şi în Moldova.

Răspândirea în epocă Termenul a circulat în aria nordică, în limitele regiunii reprezentate de

Bucovina şi Moldova.

CAMĂNĂ „unitate de măsură pentru greutăţi (a cincea parte dintr-un chintal)”[10]

„...şi suma aceiia datorii face dzeace mii de camene de galbeni” (Varlaam, C, 273)

Lexemul camănă este de origine slavă (sl. kameni (kamy) „piatră”), prima atestare fiind consemnată la 1470[11].

A circulat în epoca veche, cu precădere în secolul al XVII-lea, în special ca termen specializat pentru registrul comercial, însemnând unitate de măsură pentru greutate, făcută la început din piatră, cu care se cântăreau îndeosebi mărfurile de băcănie, reprezentând, în general, a cincea parte dintr-un chintal[12].

Este citat în dicţionare[13] ca purtând două sensuri, ambele din registrul juridic-administrativ, primul desemnând unitatea de măsură mai sus menţionată, iar cel de-al doilea însemnând, prin extensie, “impozit (pe pivniţe şi cârciumi)”, impozit care, în Moldova, constituia venitul lui vel-cămănar. Acest ultim sens are o circulaţie largă în prima jumătate a secolului al XVII-lea, fiind consemnat în multe documente oficiale (1633, DRH, XVII, A, Mold., XXI, d. 65, vezi şi DRH, XVII, A, Mold., XXI, d. 46; 1632, DRH, XVII, A, Mold., XXI, d. 65).

Iniţial, impozitul se percepea doar pentru pivniţe şi cârciumi şi era, cel puţin în secolul al XVII-lea, de două feluri, o camănă mare şi una mică. În afară de taxa pe vadră ori pe cârciumă, se mai practica şi o taxă pentru fiecare bute sau poloboc de vin ori de holercă vândute pe la târguri.

Camăna a fost impus apoi şi la alte feluri de prăvălii, şi chiar la meseriaşi, generalizându-se ca denumire pentru orice tip de impozit din ramura comerţului. Doar pivniţele cu băuturi ale multor mănăstiri şi ale boierilor erau scutite de acest impozit, lucru care reiese clar din cuprinsul unor documente oficiale ce poartă chiar semnătura domnitorului.

Cât priveşte productivitatea termenului, putem înseria ca derivate pe căminar (caminar), format prin derivarea cu sufixul de agent –ar, lexem care

119

circula în Moldova şi îl desemna pe cel însărcinat cu strângerea dijmei de ceară pentru domnie sau a camenei (1633, DRH, XVII, A, Mold., XXI, d. 461).

Documentele şi dicţionarele consemnează existenţa unui rang superior de cămănar mare sau vel-cămănarul, care era boierul însărcinat cu strângerea dijmei de ceară pentru domn, plătită în bulgări de ceară[14].

Termenul circulă şi în secolul al XIX-lea, mai ales în Moldova, cu aceeaşi frecvenţă (a. 1803)[15], semn că taxa rămâne în curs, şi, mai mult, pare să fie într-un proces de extindere, aria de difuzare depăşind limitele Moldovei. A fost semnalat şi în sud, în Muntenia, alături de derivatul cămănărie, care desemneză rangul sau slujba cămănarului.

Răspândirea actuală Desfiinţarea taxei care se percepea pentru pivniţe şi cârciumi a dus la

ieşirea din uz a termenului.

Răspândirea în epocă Lexemul circula în epocă în Moldova şi, izolat, şi în Muntenia.

CĂSAŞ “om căsătorit, persoană care locuieşte într-o casă”[16] “Un om oarecare era căsaş şi răsădi o vie ” (Varlaam, C., 280)

Căsaş, „care are casă, om stabilit, cu casă, căsătorit, soţ, casnic, căsar, gospodar”[17], este un termen care se încadrează în seria celor specifici civilizaţiei rurale.

Cercetările asupra dicţionarelor arată că prima atestare a fost consemnată la jumătatea secolului al XVII-lea, în Pravila lui Vasile Lupu.

Este derivat din casă prin sufixul nume de agent –aş şi circulă în sinonimie totală cu căsar, format prin derivare de la aceeaşi rădăcină, cu sufixul -ar (cf. lat. casarius, a, -um, “servitor”): “... să despart căsarii, ce să zice bărbat de fămeae-şi” (Prav. Mold. V.L., 76). Uneori, lexemele sunt folosite cu valoare adjectivală: „Să va prileji un om căsariu în casa lui să-şi dăruiască avuţia fămeii sale” (Prav. Mold. V. L., 595); „Să dea de tot omul căsaş câte o sută şi cinci părale la civert, iar holteii cei cu părinţi să dea câte cincizeci şi cinci de părale”[18].

Căsaş a fost consemnat mai ales la plural, căsaşi, cu sensul „persoane care locuiesc într-o casă (sub un cap de familie), membri ai familiei”[19], în operele scriitorilor moldoveni, începând din secolul al XVII-lea (Varlaam, C 359, Prav.Mold. V. L., 599) şi până în secolul al XVIII-lea, moment în care este citată şi forma căsaci (pl.): „S-ai milostivit Ion Orăşteanu împreună cu soţia, Stană şi toţi ai dumisale căsaşi, de l-au cumpărat” (a. 1768, Iorga, S.D. XIII, 39).

120

Dincolo de sensul propriu, cuvântul a fost înregistrat în scrierile moldovenilor şi cu sens figurat de „credincioşi”: „Slugilor şi căsaşilor lui Dumnezeu” (Varlaam, C).

Răspândirea actuală Lexemul are o circulaţie restrânsă la aria extrem nordică, fiind

consemnat izolat în Maramureş cu sensul unic de „casnic”, „cel ce rămâne acasă ”.

Răspândirea în epocă A circulat în Moldova începând din prima jumătate a secolului al XVII-

lea.

CINIE „unealtă”[20] „Veastea tuturor şi fuga robului, ce să dzice a nămitului, arată furtuşagul; aşijdere căndu să vor găsi scări, pre unde s-au suit, sau alte cinii, carele slujesc la descuiat, sau să strice loc, ce va fi închisoare ” (Prav. Mold. V. L.., 78)

Termenul cinie este un cuvânt rar, de origine slavă <činjie, scr. čini şi desemnează instrumentul ori maniera în care se acţionează pentru a săvârşi o faptă, în general nepermisă, inacceptabilă ori care încalcă legile moralei.

Aria de răspândire a lexemului în epoca veche este reprezentată prioritar de Moldova.

Din atestările deţinute, înscrise în dicţionare[21], puţine la număr de altfel, reiese că acest lexem a avut o arie de difuzare destul de extinsă pe zona nordică, dar izolat, înregistrările lui în documente ori în opere literare fiind de asemenea izolate. Trimiterile care se pot face sunt în general restrânse la registrul beletristic.

Din acelaşi registru, menţionăm pentru perioada imediat următoare celei de care ne ocupăm, Vieţile Sfinţilor semnată de Dosoftei, ori Istoria hieroglifică a lui Cantemir.

Prin urmare, cinie este un cuvânt ce denumeşte un concept general, pe care, în aria sudică, cu un secol mai târziu, îl găsim înlocuit de sinonimul său făcătură, vrajă[22].

Nu deţinem atestări care să marcheze supunerea acestui cuvânt la vreun fenomen de expansiune ori de regres anume, pentru că, de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, termenul nu mai apare în documentele şi lucrările care au intrat în aria interesului nostru, ceea ce ne face să presupunem că, dacă nu a dispărut, termenul a fost izolat în limbă la zone lipsite de acces pentru cercetarea noastră.

Dată fiind situaţia circulaţiei termenului în epocă şi prezenţa lui mai cu seamă în texte literare, ne permitem să-l încadrăm în seria regionalismelor moldoveneşti literare care au avut o viaţă scurtă.

121

Răspândirea actuală Nu deţinem consemnări actuale care să indice prezenţa lui cinie în limbă.

Răspândirea în epocă Cinie a circulat în Moldova, cu precădere în secolul al XVII-lea.

DECĂSI „a se îmbulzi, a se înghionti”[23] „Doamne, năroadele să decăsesc şi te împresură” (Varlaam, C., 340).

Deşi este semnalată o posibilă provenienţă a termenului din magh. dögönyözni, etimologia lui decăsi rămâne necunoscută.

Decăsi este înregistrat de Dicţionarul Academiei în varianta dicăsi “a (se) îmbulzi, a (se) înghionti”, prin extensie “a se bate”, funcţionând ca tranzitiv şi reflexiv totodată, cu menţiunea că forma decăsi este rară şi poartă marca învechit şi regional. Atestării din Cazania lui Varlaam i se adaugă o consemnare din Ardeal[24], arie în care circulă în calitatea de verb tranzitiv şi în care a fost semnalat şi cu sensul regional “a constrânge; a stoarce”: “Mă dicăseşte de bani”[25].

Prin urmare, termenul a avut o circulaţie limitată la aria nordică, fiind clasat în cele mai multe dintre dicţionarele consultate de noi drept regionalism.

În Ardeal, izolat, au fost înregistrate variantele dicosî (com. din Straja – Vicovu de Sus)[26] şi dicozi (Viciu, Gl.)[27], varianta decăsi, care face obiectul analizei noastre, fiind marcată de dicţionare drept cea mai rară.

Răspândirea actuală Atestările actuale ale termenului sunt rare, consemnări dialectale fiind

prezente în Glosar de cuvinte dialectale, întocmit de Alexiu Viciu.

Răspândirea în epocă Aria de difuzare a termenului în epocă a fost redusă la zona nordică.

HORCIŢÃ “muştar”[28] “De aţi avea credinţă cât un grăunţ de horciţă” (Varlaam)

Provenit dintr-o formă ruteană, corespunzând rus. gorèica, horciţă “muştar” este un termen citat în dicţionare[29] ca moldovenism autentic, prima atestare fiind consemnată la mijlocul secolului al XVII-lea, în opera lui Varlaam.

Există însă lucrări lexicografice[30], puţine, e drept, care, după ce încadrează termenul ca fiind moldovenism, consemnează atestări ale lui, isolate, şi în aria sudică, atestări înregistrate tot în lucrări literare: “Pâinea… ce-i plămădită cu horciţă de cea sălbatecă, amară “[31], fapt care, sub rezerva unor scăpări inerente datorate lipsei de material, întăreşte ipoteza noastră

122

că avem a face cu un regionalism literar, cu o arie de difuzare ce depăşeşte izolat aria nordică.

Răspândirea actuală Termenul nu a fost consemnat în atlasele lingvistice actuale şi nu a fost

înregistrat în monografiile dialectale din aria nordică, fapt care indică, foarte posibil, ieşirea lui din limbă.

Răspândirea în epocă Consemnările lexemului din epoca veche sunt puţine şi marchează cu

predilecţie aria nordică, fiind consemnat, izolat, şi în sud.

ISŢELI „a vindeca”[32] „Însă Măria Sa, domnul Hristos nu vru să-i isţelească pre cale, până nu întră în casă” (Varlaam,C., 246)

Isţeli este un termen vechi, verb tranzitiv şi reflexiv, care provine din slava veche (iscęljati „a vindeca”). A fost înregistrat la scriitorii moldoveni din secolul al XVII-lea: „Orbul...spuind cum (Hristos) l-au isţelitu...” (Varlaam, C., 175), cu două semnificaţii: pe de o parte, sensul propriu, indicat mai sus, iar, pe de altă parte, cel de „a repara, a îndrepta”, tranzitiv, dezvoltat prin extensie: „Văpsitorilor ce nu le îmbla văpsealele bine le-au isţealit” (Dosoftei, VS). În opera lui Dosoftei apar ambele sensuri[33].

Dată fiind aria de difuzare a lexemului, respectiv zona Moldovei, şi consemnările exclusiv literare şi limitate la secolul al XVII-lea, credem că isţeli este un regionalism literar moldovenesc aflat în uz doar în această epocă.

Alături de isţeli, în texte au fost înregistrate forma substantivală, isţeleanie „vindecare”: „...iară de isţeleanii în multe chipuri de boale şi de ciudeasele ce-s în multe chipuri de-atunci” (Varlaam, C., 85) şi cea adjectivală isţelitor „vindecător”, consemnată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la Dosoftei, VS[34]: „Isţelitori s-au arătat a toate boale”, ori isţelit, -ă, neisţelit, -ă: „Rana şi boala poftei meale... de tot neisţelită va să rămâie” (Cantemir, Ist. 272) [35].

Sensul abstract al termenului isţeleanie, cel de „mântuire”, s-a dezvoltat în paralel cu cel propriu de „vindecare” şi a fost consemnat în operele scriitorilor moldoveni încă din secolul al XVII-lea: „ Isţeleaniia unui om ce s-au isţealit de svântul Ioan” (Dosoftei, V.S. 112)[36].

Răspândirea actuală Nu există atestări actuale ale acestui lexem.

Răspândirea în epocă Isţeli a circulat în Moldova, ca regionalism literar.

123

Concluziile asupra vechimii termenilor analizaţi mai sus vor rămâne cu siguranţă relative, cunoscut fiind faptul că cercetări filologice viitoare pot scoate la iveală atestări mai vechi ale acestor lexeme, iar faptul că un termen nu apare consemnat în scris nu înseamnă că nu ar fi putut circula în limbă, la un moment dat. Prezentarea de mai sus a lexemelor selectate include prin urmare, rezervele de rigoare.

Note

[1] Vezi DA, s.v., DLRTR, s.v. [2] Vezi DA, s.v. [3] Vezi DA, s.v. [4]Idem, s.v. [5] Idem, s.v. [6] Idem, s.v. [7] Vezi DA, s.v. [8] Vezi DLRTR, s.v. [9] Vezi DA, s.v. [10] Vezi DLRTR, s.v. [11] Vezi DA, s.v. [12] Idem, s.v. [13] Idem, s.v., DLRTR, s.v. [14] Vezi DA, s.v. [15] Idem, s.v. [16] Vezi DLRTR, s.v. [17] Vezi DA, s.v. [18] Idem, s.v. [19] Vezi DA, s.v. [20] Vezi DLRTR, s.v. [21] Vezi DA, s.v, DLRTR, s.v. [22] Vezi DA, s.v.. [23] Vezi DA, s.v. [24] Vezi Alexiu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal, Bucureşti, 1906. [25] Vezi DA, s.v.; cf. MDA, s.v. [26] Vezi DA, s.v. [27] Idem, s.v. [28] Vezi DLRTR, s.v. [29] Vezi DLRTR, s.v., DA, s.v. [30] Vezi DLRTR, s.v. [31] Idem, s.v. [32] Vezi DA, s.v. [33] Vezi DLRTR, s.v. [34] Idem, s.v. [35] Idem, s.v. [36] Idem, s.v.

REFERINŢE:

Atlasul lingvistic moldovenesc, redactat de R. Udler şi V. Comarniţchi cu participarea lui V. Melnic şi V. Pavel, vol. I, 1.2, Chişinău, 1968-1973.

124

Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj. Partea I (ALR I) de S. Pop, vol. I, Cluj, 1938, vol II, Sibiu – Leipzig, 1942.

Atlasul lingvistic român pe regiuni – Maramureş , vol II – IV, Bucureşti, 1971 – 1997. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania. Bucureşti, vol I (1992), vol II (1997). Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române. Partea II (ALR II) de E. Petrovici,

vol. I, Sibiu –Leipzig, 1940. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, Nordul Bucovinei, Transnistria, vol II, Chişinău,

1998. Arvinte, Vasile, Atlasul lingvistic al Moldovei şi Bucovinei, îN AnL. A. Lingvistică, XXXIII, 1992-

1993, Iaşi, 1993. Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, vol II- IV, Bucureşti, 1970 – 1980. Noul atlas lingvistic al României. Moldova şi Bucovina, vol I – II, Bucureşti, 1987. Noul atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina. Texte dialectale, culese de Stelian

Dumistrăcel şi publicate de Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, Editura Academiei Române, Iaşi, vol. I, partea I, 1993, partea a 2-a, 1995.

Bogdan, D.P., Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române, Bucureşti, 1946.

DA Dicţionarul limbii române.Tom I (părţile I – III) – II (părţile I – III), Bucureşti, 1913 – 1949.

Dicţionar dialectal (cuvinte, sensuri, forme) Tom. I – V, Chişinău, 1985-1986. O. Densusianu, Istoria limbii române, Bucureşti, 1961. DERS Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române 1374 – 1600,

Bucureşti, 1981. DIR, Mold. Documente privind istoria României. Veacul XVII. A. Moldova, vol. I- V, Bucureşti,

1952 – 1957. DÎR Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979. DLR Dicţionarul limbii române , serie nouă, Bucureşti, tom. VI, 1965 – 1969, tom. VII, 1969

– 1971, tom. VIII, partea I-V, 1972-1984, tom. IX, 1975, tom. X, partea I – IV, 1986 – 1994, tom XI, partea I – III, 1978 – 1983, tom. XII, partea I, 1997, tom XIV, partea I, 1994, tom XIV, 2000.

DLRTR Dicţionarul limbii române literare vechi (1640 – 1780) Termeni regionali, Bucureşti, DRH, Mold. Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol XIX, XXII– XXVI Bucureşti,

1969 – 2003. Gheţie, Ion, Al. Mareş, Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1974. Gheţie, Ion, Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, 1975. Iorga, SD N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol I – XXII,

Bucureşti, 1906 – 1913. Ivănescu, Gh., Istoria limbii române, Iaşi, 2000. Lexic regional, vol II, Bucureşti, 1967. MDA Micul dicţionar academic, vol I – IV, Bucureşti, 2003. Mihăilă, G.,Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul secolului al X-lea – începutul secolului

al XVI-lea), Bucureşti, 1974. Rosetti, Al., Istoria limbii române, Bucureşti, 1964-1966 Tamás, L., Etymologisch – historisches wörterbuch der ungarischen elemente im

rumänischen, Budapest, 1966. Tratatul de dialectologie românească, Craiova, Editura “Scrisul românesc”, microglosar de

dialectologie,1984. Tiktin, H. ,Rumänisch-deutsches Wörterbuch, vol. I – III, Bucureşti, 1903 – 1924.

Gheţie- Teodorescu, Manuscrisul de la Ieud, text stabilit, studiu filologic, studiu de limbă şi indice de Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie, Bucureşti, 1977

125

Istoria limbii române, vol II, Bucureşti, 1969. Prav. Mold., 76 – Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte

giudeaţe, cu zisa şi cu toată cheltuiala lui Vasilie Voivodul,. Iaşi, 1646. Ivănescu, Gh., Istoria limbii române, Iaşi, 2000. Varlaam, C., Cazania, Iaşi, 1643. Viciu, Gl, - Alexiu Viciu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului roman din Ardeal.

Adunate şi explicate de… Bucureşti, Carol Göbl, 1906. (Extras din Analele Academiei Române. Seria II, Tom XXIX. memoriile secţiunii literare).

Résumé

Ce travail se propose d’enregistrer et d’analyser divers aspects lexicaux trouvés dans des textes moldaves privés, de 1601 à 1650. On fait l’analyse de l’origine des termes, on marque le cadre sémantique où ils se trouvent, le territoire linguistique, leur typologie de formation structurale. Notre intérêt s’oriente aussi sur leurs possibilités de démontrer que le language moldave du XVII-ème siècle est un language qui détient déjà des termes-types, “très spécialisés”, pour le secteur administratif ou de commerce (bien sûr peu “standardisés”, parce qu’il s’agit d’un standard fondé sur le critère de la fréquence). Ce sont des termes utilisés très fréquemment dans des actes de vente-achat, de donation, etc.

126

Ionel APOSTOLATU, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Aspecte ale trunchierii în româna actuală

Trunchierea este un tip de abreviere sui-generis care constă în scurtarea unor cuvinte (cu unul sau mai multe sunete, una sau mai multe silabe), fie prin eliminarea părţii finale (cazul tipic), fie prin înlăturarea unor fragmente iniţiale [1].

Din punct de vedere lexico-gramatical, cuvintele care servesc ca bază pentru trunchieri sunt cel mai adesea substantive (comune şi proprii), mai rar adjective, numerale sau forme verbale.

Ca procedeu lexical formativ, trunchierea funcţionează în primul rând la nivelul vorbirii, având drept cauze comoditatea vorbitorilor, economia lingvistică, mimetismul, căutarea expresivităţii şi a originalităţii sau, în anumite situaţii, criptarea mesajului (vezi Stoichiţoiu-Ichim, 2001: 38).

În graiurile populare (în cel maramureşean, mai ales) suprimarea unor foneme finale din cuvânt (fenomen cunoscut şi sub numele de apocopă) ca urmare a unui debit rapid, a unor tendinţe articulatorii (masarea energiei articulatorii la începutul cuvântului şi neglijarea pronunţării părţii sale finale) şi a neglijenţei în pronunţare, se întâlneşte relativ frecvent. Lucrările de dialectologie înregistrează, în acest sens, rostiri precum: colea (coleaşă „mămăligă”), s-or fa „s-or face”, îmi pla „îmi place”, să trezę „se trezeşte”, sîmţę „simţeşte” (=simte), grăię „grăieşte”, Ioá! „Ioane!”, D’o! „Gheorghe!”, Dumńí! „Dumitre!” etc. Uneori, formele cu apocopă apar alături de cele prime: o face cine ştie fa.

Deşi acest procedeu secundar de formare a cuvintelor nu este specific românesc (fiind cel mai probabil o influenţă a limbii franceze, limbă din care am împrumutat numeroşi termeni obţinuţi prin trunchiere [2]), totuşi în româna actuală (în special în vorbirea familiară şi în cea argotizantă) circulă un număr relativ mare de forme trunchiate, unele specializate pentru anumite limbaje, cum ar fi cel al elevilor şi studenţilor (cu referire, în special, la activităţile şcolare, examene şi forme de control sau la persoanele implicate în învăţământ): bac (< bacalaureat), anato (< anatomie), bio (< biologie), bota (< botanică), dirig(a) (< diriginte), filo (< filologie), geogra (< geografie), mate (< matematică), profu (< profesorul), psiho (< psihologie) etc., al militarilor (cu referire la grade şi stagiul miltar): loco (din locotenent), pluto / pluti (< plutonier), colo (< colonel), liba / libi (< liberare „încheierea stagiului militar”) etc. sau al tinerilor, în general: iubi (< iubit/ă), cas (< casetofon), mag (< magnetofon) etc.

Alte trunchieri caracterizează argoul în ansamblu: lesbi (< lesbiană), popo (< poponar „homosexual”), homo (< homosexual), naşpa (< naşparliu), şto (<

127

mişto), şme (< şmecher) etc. Pe de altă parte, există numeroase forme trunchiate (creaţii interne sau împrumutate ca atare) care au pătruns şi în limbajul standard: grep < grepfrut (din engl., fr. grape-fruit) [3], volei (din engl. volley-ball), baschet (din engl. basket-ball), blugi (din engl. bluejeans), balon „pardesiu de ploaie” < balonzaid (din germ. Ballonseide), porno < pornografie (cf. fr., engl. porno), disco < discotecă (cf. fr., engl. disco) etc.

Dintre acestea, unele au pătruns şi în scris, fiind înregistrate în diferite contexte. Acest fapt a contribuit la lexicalizarea lor, ceea ce, din punct de vedere lexicografic, a însemnat includerea în dicţionare, independent de forma-bază sau în acelaşi articol, eventual cu specificarea „familiar” sau „colocvial”.

Lăsând la o parte trunchierile care au pătruns în limbajul standard şi care şi-au găsit de mult locul în dicţionarele generale, o serie de formaţii folosite mai degrabă în limbajul colocvial şi care se bucură de o anumită vechime şi putere de circulaţie, au fost la rândul lor înregistrate în dicţionare de tipul DCR2, DAEF sau DALR. E vorba aici de cuvinte ca: bac, diriga, mate, profu, naşpa şi chiar şme etc

Diriga mea din liceu era femeie cu trasaturi aspre (um-zum.ablog.ro). Eu, în perioada aceea eram student la Filo

(www.cetateanulclujean.ro).

Ştiri cu şi despre 'proful de geogra dansează dezbrăcat' (rss.astazi.ro) Cred în continuare că trebuia să iau o notă la bio dar n-o să fac nici o contestaţie. (forum.portal.edu.ro) Şi când mă gândesc că în armată strigam şi eu împreună cu ceilalţi „Hai libi!” (www.egophobia.ro).

Foarte multe trunchieri au pătruns în scris în special prin intermediul limbajului publicistic (mai apropiat de registrul colocvial) [4], iar, în ultima vreme, şi prin intermediul aşa-numitului „stil” al conversaţiei asistate de calculator (e vorba de conversaţia în spaţiile virtuale de tip messenger, chat sau forum). Iată câteva exemple în acest sens:

secu s.f. < securitate

Udrea îi cere socoteală „Danei de la Secu”. (www.click.ro)

Lista lui Secu: supliment cu numele şi faptele a peste 4000 de securişti. (secu.catavencu.ro)

O astfel de abreviere, larg răspândită în presa postdecembristă, a fost favorizată, probabil, de aluziile pe care le permitea prin omonimie cu adjectivul sec, dar şi în jocul de cuvinte Mănăstirea Secu, aşa cum o demonstrează şi următorul context: IPS Teodosie s-a spovedit la Secu (www.9am.ro), în care se speculează o dublă ambiguitate: pe de o parte, cea izvorâtă din polisemia verbului a se spovedi (care, figurat, a ajuns să

128

însemne şi „a pârî, a denunţa pe cineva”), iar pe de altă parte, cea tributară jocului omonimic amintit.

tov/ă s.m., s.f.< tovarăş/ă [5]:

Fie că apărea tovul suprem, fie vreun tov mai mic, traseul vizitei trebuia să arate impecabil. (www.adevarul.ro)

Cum zicea tova dirigintă? Repetiţia e mama învăţăturii, nu? (conexiuni.net)

roto subst., adj. < (ciocan / maşină) rotopercutor / rotopercutoare „maşină electrică de găurit cu percuţie”:

După ce ai trecut de faianţă poţi să dai pe roto ca să dai gaură în beton. (forum.softpedia.com)

Au o promoţie la un ciocan roto (1.299.000 lei) şi cred că se merită ...(www.misiuneacasa.ro)

traf s.n. < transformator:

S-a ars motorul, l-am schimbat, după care s-a ars traful de 110 V. (forum.softpedia.com)

Acum vreau să schimb toate trafurile doar să încapă acet tip de traf AEM. (forums.rgc.ro)

merţ s.n. < Mercedes (pronunţat şi [merţedes]), denumirea argotică pentru automobilele marca Mercedes: Ştiu pe cineva care şi-a luat un Merţ c180 fabricat la sfârşitul lui 2004, adică 2005, cu 40.000 km în 15.000 de euro. (forum.softpedia.com) cum poţi compara merţul cu seat????!!!! cumnatul meu a avut o ibiza şi a picat motorul de nouă aproape. eu am un merţ din 91 şi şi acuma merge brici. (forum.softpedia.com)

calc s.n. < calculator:

Cum controlez un calc de la distanţă...(forum.computergames.ro)

Am o reţea de vreo 50 de calcuri la „o firmă de stat” pe care de curând m-am apucat s-o „managiuesc”. (forum.softpedia.com)

mess s.n. < engl. messenger „formă de comunicare instantanee derulată online prin intermediul anumitor programe, în special Yahoo Messenger”:

Primesc pe mess tot felul de mesaje... Unele chiar mişto...(razvan-mustata.blogspot.com)

40% dintre români „stau pe mess” în timpul serviciului. (www.tehnopol.ro)

lap s.n. < laptop „microcalculator personal portabil, de greutate şi dimensiuni reduse”:

129

Cu lapul desfăcut, cu grijă împachetat, fiecare subansamblu în folie de plastic cu bule de aer şi toate într-o cutie... (forum.softpedia.com)

(...) nu aveam somn, deschid lap-ul, intru pe mess, unde erau câţiva prieteni. (sorinandronic.blogspot.com)

hard s.n. < engl. hardware „partea fizică a unui sistem informatic”, dar şi de la hard disk „dispozitiv de stocare codificată digital a datelor”:

Firmă dinamică din domeniul IT, se ocupă şi de partea de hard a calculatoarelor, dar şi softul e un punct forte. (www.ghidafaceri.ro)

Firma dvs. oferă harduri externe? (cauta.afacerist.ro)

soft s.n. < engl. software „partea logică a unui sistem computerizat, cea care comandă hardware-ul prin intermediul unor programe”, „aplicaţie, sistem de operare, program”:

Firmă de soft angajează secretară. (bursa.rol.ro)

Recomandările PC World pentru softuri de securitate reprezintă un argument de luat în seamă. (hoinar-pe-web.blogspot.com)

celu s.n. < (telefon) celular:

Nokia e doar un brand cu nume pt. că diferenţa dintre ce ştie să facă celu şi preţ e enormă. (forum.softpedia.com)

poze de pe celu lu blaku (www.radioguerrilla.ro)

mob s.n. < (telefon) mobil:

Unicul lucru bun la acest mob e sunetul, în rest nimic. (www.torrentsmd.com)

Poate problema la mob-urile cu win mobile mai întâlnite la noi (spv, mpx) şi mai ieftenache e fiabilitatea. (forum.computergames.ro)

emo (scris şi EMO) s.m., adj., adv. < engl. emo (prescurtare de la emotional) - iniţial numele unui curent muzical (cu origini în punk şi goth), a ajuns astăzi să denumească o întreagă mişcare a tinerilor teribilişti, care se îmbracă în haine de culoare închisă, cu machiaj strident (în general negru) şi frizură asimetrică ce acoperă faţa, având un comportament retras, marcat de izolare şi gânduri sinucigaşe:

Fetele şi băieţii emo au un comportament şi o ţinută aparte. (kosmin.net/category/emo)

Unii băieţi încep să se costumeze ca nişte emo pentru că fetele cad pe jos când îi văd. (mausyo.miserupia.ro)

Unii dintre ei ascultă şi manele deşi se imbracă EMO. (fantasya.wordpress.com)

130

De fapt, aşa-numitul „stil al conversaţiei asistate de calculator” sau al comunicării în mediile electronice în general (şi aici includem şi comunicarea te tip textspeak, prin SMS, abreviere uzuală cu caracter internaţional de la engl. Short Message Service „serviciul de mesaje scurte”) folosit de obicei între „internauţi”, se caracterizează, printre altele (sau chiar în primul rând), prin utilizarea până la exces a unor prescurtări (acronime, sigle, trunchieri etc.) care au generat un soi de argou specializat, inspirat din termenii folosiţi pe chat-uri sau din cei imprumutaţi din limba engleză. Caracteristica principală a acestora este abrevierea realizată prin combinaţii de litere, litere reprezentând silabe şi „logogrme” cum ar fi „&” sau numere: NE1 (internet), 2day (today), l8er (later), 22ror (tuturor), 2≠ / 2ne (bine), lol (laughing out loud), BKOL (be cool), brb (be right back), THX (Thanks), pic (picture), nici1 (niciodată), priv (private) etc. În română s-a preluat modelul american care obţine termeni prin reducerea vocalelor. Mai mult, româna reduce nu numai vocalele, ci şi o parte mai mare a cuvintelor (ex. qlsc = chiulesc, ek = eşti ok?, cv = ceva, intrb = întrebare, sal = salut, re = salutare, am revenit, vzt = văzut etc.). Nevoia unui limbaj ,,cifrat”, care să nu poata fi înţeles de cei din jur [7], este cauza principală a apariţiei acestui cod „secret” (cunoscut doar de cei care folosesc programe de mesagerie instantanee în mod frecvent), pe care părinţii nu-l cunosc şi nu-l înţeleg şi prin intermediul căruia adolescenţii pot comunica foarte rapid.

Desigur, o altă cauză ar fi, cel puţin în cazul comunicării prin SMS, şi economia de spaţiu, care înseamnă, până la urmă, şi costuri mai reduse, căci un text mai scurt poate fi trimis printr-un singur SMS. În acest sens, ca un amănunt interesant, în data de 26 iulie 2001, compania CONNEX a lansat Arta Conversaţiei prin SMS, un fel de manual care oferă pasionaţilor de mobile communication o nouă metoda de comunicare, mai distractivă si mai putin costisitoare, folosind telefonul mobil. Cărticica-dicţionar pune la dispoziţia utilizatorilor 450 de prescurtări codificate ale unor cuvinte şi expresii din viaţa de zi cu zi, care să-i ajute să se faca mai bine înţeleşi numai de cine vor ei. Iată câteva dintre acestea: ATB - all the best, 2BVN2B - to be or not to be, ((+)) - sunt cu ochii pe tine, TNVBR - te invit la o bere, TNVKF - te invit la o cafea, OVIC - ochii văd, inima cere, :-ZZZZZ - mor de plictiseală, Mob - mobil, { } - no comment, (^O^) - mă stric de râs, "U" - muşcă-ţi limba, NOC NOC - bate-n lemn, 8^) - râde ciob de oală spartă, =^(O) - nu-mi vine să cred, >[:-) - nu mă mişc din faţa televizorului, :") - e cu nasul pe sus etc. (sursa: vodafone.ro).

De remarcat este că acest cod tinde să depăşească graniţele comunicării în spaţiile virtuale, putând fi întâlnite numeroase cazuri de persoane care se exprimă astfel (în scris şi chiar oral) şi în alte circumstanţe. În acest sens, este interesant de urmărit felul in care evoluează un cod strict de

131

comunicare prin internet (sau SMS) în limba comună. Este acest fenomen un pericol de deteriorare a limbii sau, dimpotrivă, este un exerciţiu de creativitate sub presiunea nevoii constante de expresivitate a tinerilor? Ce relevanţă are pentru evoluţia limbii române această avalanşă de cuvinte „amputate”, care face ca grădiniţa să devină grădi, prăjitura, prăji, ciocolata, cioco, revelionul, rev sau mulţumesc / mulţumit, mulţu, precum în următoarele contexte?

Înscrierea la grădi a început! (www.kidz.ro)

Cât ne costă mersul la grădi? (www.presaonline.com)

În concluzie eu la nuntă voi avea doar tortul miresei şi prăji. (www.miresici.ro)

Nu vrem prăji pe mese, nu vrem prăji la pachet!!! Pe noi prăjiile date la pachet ne-au deranjat la fiecare nuntă şi nu prea am luat. (www.mireseonline.info)

Cozonăcel cu cremă de cioco şi profiterol. (dobrinisabela.blogspot.com)

Voi puteţi să puneţi cioco simplă, bombonele de cioco...etc... (savalaura.blogspot.com)

Cum a fost la party-ul de Rev? (www.ele.ro)

Unde îţi petreci revul? (estiopruna.blogspot.com)

james crissilv spunea... luni, 08 septembrie, 2008

Cu ocazia Naşterii Fecioarei Maria, îţi şi vă doresc un sincer La Mulţi Ani şi toată fericirea din lume! o zi minunată îţi doresc.

Gogu Kaizer spunea... luni, 08 septembrie, 2008

mulţu, mulţu! la fel şi ţie, astea, zic! (kaizergogu.blogspot.com)

O situaţie aparte o reprezintă trunchierile având ca bază cuvinte compuse cu prefixoide. Prin decupare, aceste prefixoide ajung să funcţioneze independent, ca adjective invariabile sau, mai rar, ca substantive [8]. Dintre cele mai des întâlnite astfel de trunchieri, amintim: mini (v. minijupă), vice (v. vicepreşedinte), foto (v. fotograf), cinema (v. cinematograf), disco (v. discotecă), homo (< homosexual), audio, auto, etno, tele, video, meteo, melo etc (vezi Stoichiţoiu-Ichim, 2001: 38-40): Logitech lansează două sisteme audio pentru iPod şi iPhone. (www.realitatea.net)

132

Auto.ro e site-ul cu şi despre lumea auto. Analize auto, ştiri auto, test drive, servicii auto, sfatul expertului, tuning şi moto sport... (www.auto.ro)

Ascultă Radio Fly Etno online, post de radio live din România ce difuzează muzică etno şi muzică populară. (www.radiourionline.ro)

Uneori, sensul cuvântului rezultat din decuparea unui prefixoid poate fi ambiguu [9], din cauza faptului că poate proveni din trunchierea unor cuvinte de bază diferite, situaţie în care am putea vorbi de omonimie. Astfel, prefixoidul tele („la distanţă”), întâlnit mai ales ca element de compunere, este folosit în mod curent astăzi şi ca abreviere pentru televiziune, având valoare adjectivală: Cablu tele, video şi audio tele, video şi audio HAMA 43163 SCART/SCART 21PIN,2м(S-VHS) (http://foxtrot.md) sau substantivală: Postul de televiziune Tele 7 abc urmează să fie preluat de către omul de afaceri Silviu Prigoană (www.hanuancutei.com). De asemenea, tele apare şi ca abreviere pentru televizor: Am încercat să mă uit la filme pe tele ăsta al meu şi am o problemă mare în a înghiţi rezoluţia televizorului vs a monitorului (www.daewooclub.ro) [10]. O a treia valoare înregistrează tele atunci când provine din trunchierea adj. telescopic(ă): Vând vargă tele 8m spro premium power x cumpărată cu 230 ron vând cu 150 ron neg (www.rapitori.ro). Prefixoidul tele mai poate fi întâlnit şi în compusul telecomunicaţii, de la care s-a obţinut abrevierea telecom, atât cu valoare de substantiv, cât şi de adjectiv: Lucrez în telecom de câţiva ani, am participat la interviuri de recrutare în Ro şi mi s-a făcut părul măciucă (www.franta-romania.com). Experienţă de peste 12 ani pe piaţa telecom din România şi internaţională (www.hipo.ro) [11].

Un alt exemplu este bio („referitor la viaţă”), care, ca trunchiere a lui biologie, funcţionează substantival, ca nume de materie şcolară în argoul elevilor (vezi supra), iar ca trunchiere a lui biologic se foloseşte astăzi în legătură cu anumite produse şi înseamnă „natural, sănătos, organic, fără aditivi chimici”, având, prin urmare, valoare adjectivală (eventual, adverbială):

Aceste produse, fie că sunt alimente bio, produse cosmetice bio, de îngrijire bio, de curăţenie bio sau suplimente nutritive sunt compuse strict din plantele, din ingrediente organice, fără a fi modificate genetic sau fără să li se fi adăugat alte produse chimice (http://ro.wikipedia.org).

S-a observat că nivelul de pesticide din urina şi saliva unui copil hrănit convenţional este de şase ori mai mare decât în cazul micuţilor care mănâncă bio (http://www.121.ro).

Prin urmare, şi aici avem a face cu un caz de omonimie, putând vorbi despre un bio1 s.f. „materie predată în şcoli” < biologie şi un bio2 adj., adv. „natural, ecologic” < biologic.

133

În aceeaşi situaţie cu bio se află prefixoidul eco („referitor la mediul şi condiţiile de viaţă”). Astfel, sinonim cu bio2 funcţionează în româna actuală adjectivul eco1 (< ecologic) „natural, organic, viu, sănătos” [12]:

Korodi vrea ambalaje eco în centrele comerciale din ţară (www.green-report.ro).

Sony Ericsson lansează telefoane eco şi garantează reciclarea (www.green-report.ro).

Liderii mănâncă eco (www.green-report.ro).

Ca substantiv, eco1 apare doar în nume proprii (de organizaţii, firme, societăţi etc.): SC ECO EUROPEAN CONSULTING SRL, SC Eco Cortina SRL, Eco Alpin Club Montaniard, ECO ANVELOPE S.A. etc.

În jargonul medical circulă însă şi un eco2, substantival, ca prescurtare a lui ecograf „aparat pentru investigarea organelor interne, bazat pe ultrasunete” şi ecografie „metodă de diagnosticare prin ultrasunete”:

Eu am facut eco la recomandarea medicului la 24 de săptămâni (www.parinti.com).

Astăzi am făcut o eco endovaginală la cererea medicului (i s-a părut ceva suspect la palapare) (forum.anticonceptionale.ro) [13].

Şi abrevierea kilo (la origine, element de compunere care intră în denumirea unităţilor de măsură pentru a exprima multiplicarea de o mie de ori) trimite la două realităţi diferite: kilo1 s.n. < kilogram [14] şi kilo2 s.m.< kilobit15 „unitate de măsură (folosită în domeniul tehnologiei informaţiei) a transferului de date egală cu 1000 de biţi”:

Îţi trimit o foto cu mine ca să vezi câte kilo am! (moldova.net/)

M-ar interesa şi pe mine să pot scăpa de vreo 15 kilo până la Revelion (www.culinar.ro).

Chiar sunt curios, la câţi kilo/s va creşte viteza informaţională? (www.xtrempc.ro).

Au abonamente de 6mbps şi ei descarcă cu 15 kilo (www.brancusi.org).

Rar, abrevierea kilo3 e folosită în locul formei de bază kilometru (care cunoaşte, cum se ştie, abrevierea mult mai uzuală, km):

Antrenamentul din săptămâna 11.02.-17.02. Luni: 5 kilo alergare uşoară. Marţi: Viteza, 5X1000 de metri. Miercuri: 5 kilo alergare uşoară plus sesiune de exerciţii de forţă. Mâine o să alerg 24 de kilometri. O să fiu interesat de timpul pe care-l obţin la semimaraton (21 de kilo). Nu am voie să trag foarte tare (www.evz.ro/isaila/?m=200802&paged=2).

134

Un procedeu „la modă” în limbajul presei actuale este trunchierea numelor proprii de persoană (în special a numelor de familie). Marcă a unui exces de familiaritate, acest procedeu se aplică mai ales personalităţilor zilei: oameni politici, persoane publice, vedete, actori, cântăreţi, sportivi etc. Dincolo însă de notorietatea numelui, acesta trebuie să se preteze şi din punct de vedere lingvistic la o astfel de trunchiere, în sensul că sunt preferate numele mai lungi, segmentabile astfel încât rezultatul să fie un cuvânt bisilabic, terminat în vocală (de regulă aceeaşi în ambele silabe): Băse (< Băsescu), Hrebe (< Hrebenciuc), Isă (< Isărescu), Lăcă (< Lăcătuş), Lobi (< Lobonţ), Măgu (< Măgureanu), Oli (< Olăroiu), Pata (< Patapievici), Piţi (< Piţurcă), Stolo (< Stolojan), Tări (< Tăriceanu), Văcă (< Văcăroiu) [16] etc.:

Băse luptă cu corupţia la fel de mult şi de real ca Al Capone! (www.cotidianul.ro)

Se spune despre Hrebe că este „combinatorul nr.1” (www.ciutacu.ro)

I-am zis lui Becali să-l ia pe Lăcă, dar Meme nu l-a vrut. (www.presaonline.com)

Problema nu este dacă mai rămâne Piţi la naţională ci întrebarea este CÂND PLEACĂ? (blogsport.ro/ioanitoaia)

Domnule preşedinte, dragă Stolo, ne-aţi minţit şi ştim asta. (www.evz.ro/articole)

Cea mai adevărată explicaţie a ciondănelii dintre Tări şi Băse... (chinezu.eu/2008/01/11/)

Procedeul s-a extins şi asupra unor nume proprii străine cu notorietate, aşa cum o demonstrează abrevierea Sarco pentru numele preşedintelui Franţei, Nicolas Sarkozy :

Sarco este foarte credibil în domeniul cunoaşterii fidelităţii, el fiind la a treia căsătorie. (www.telegrafonline.ro)

Sarko este crescut ca om politic şi ştie ce înseamnă să-ţi onorezi invitaţiile. (www.ciutacu.ro/articol-625.html)

În loc de concluzii, dorim să subliniem productivitatea în continuă creştere a procedeului trunchierii (ca de altfel a mecanismului abrevierii în general), fapt justificat în primul rând prin economia de timp şi de spaţiu grafic care se obţine şi care e atât de preţioasă într-un secol al comunicării şi al vitezei transmiterii de informaţii. Chiar dacă răspândirea lui depăşeşte sfera necesităţii obiective, ajungând să fie o adevărată modă, acest fapt nu ilustrează decât capacitatea limbii române de a adopta şi dezvolta în forme specifice un procedeu internaţional de formare a cuvinteloră [17]. Viabilitatea procedeului se dovedeşte şi prin tendinţa de răspândire a

135

unora dintre formaţiile create cu ajutorul lui în limbajul literar standard (prin intermediul mass-mediei şi al internetului, mai ales). Mai mult decât atât, e de remarcat şi uşurinţa cu care numeroase forme trunchiate se adaptează morfologic, flexionând după categoriile de gen, număr sau determinare: prof / profă / profi / profe / proful / profului / profei / profilor; şto / ştouri / ştoul; mess / messul etc. Altele au devenit la rândul lor productive, servind ca bază pentru derivate cu circulaţie în comunicarea orală (sau scrisă) marcată familiar sau argotic: Merţ > Merţan, prof > profic, naşpa > naşpetă, şto > ştocăreală, homo > homălău, blugi > blugişori etc. Totodată, e de menţionat că prin acest procedeu se valorifică creativ şi expresiv funcţia ludică a limbajului. În felul acesta sunt satisfăcute cele două determinări finaliste ale oricărui fapt de inovaţie lingvistică: finalitatea comunicativă şi finalitatea expresivă (vezi Coşeriu, 1997: 62). Mai rămâne de văzut cum vor fi reflectate aceste inovaţii lexicale în lucrările normative şi în cele lexicografice.

Note

[1] Unii autori preferă să facă distincţie între trunchierile „autentice” şi alte tipuri de scurtări mai mult sau mai puţin accidentale ale cuvintelor, precum apocopa, afereza, haplologia, derivarea regresivă sau elipsa (vezi Hristea, 1997: 16). [2] Vezi formaţii ca: metrou (din franţuzescul métro, prescurtare din métropolitain), taxi (fr. taxi, din taximètre), cinema (fr. cinéma, din cinématographe), pneu (fr. pneu, din pneumatique), bac (fr. bac, din baccalauréat), foto (fr. photo, din photographie) etc. Relativ la specificitatea acestui procedeu, Iorgu Iordan afirma, acum mai bine de o jumătate de secol, că nu se potriveşte deloc cu sistemul nostru lingvistic, dându-i puţine şanse ca el să devină productiv (vezi Iordan, 1947: 248). [3] De o oarecare putere de circulaţie se bucură şi varianta neliterară (creată analogic), grefă (cu pluralul grefe), creată de la o formă gref, ce se justifică, la fel ca şi grep, prin trunchierea variantei grefrut (cu disimilarea lui p). [4] Şi aici includem şi aşa-numita presă online (respectiv, varianta electronică a unor publicaţii, blogurile etc). [5] În unele cazuri ca acesta nu avem a face cu simple apocope produse în stilul oral, ci mai degrabă cu abrevieri folosite în scris (vezi şi mai jos exemple ca mob sau calc). Prin urmare, aici s-a petrecut fenomenul invers, şi anume influenţa cuvântului scris asupra vorbirii. [6] Şi aici ne referim, pentru limba română, desigur, la abandonarea diacriticelor în scrierea literelor ă, î, ş, ţ (pentru ş şi ţ fiind foloste adesea şi combinaţiile de litere sh, tz), neglijarea cvasitotală a punctuaţiei (în special plasarea corectă a virgulei), încălcarea flagrantă a unor reguli de ortografie (cum ar fi scrierea cu majusculă ori utilizarea cratimei) etc. De altfel, multe dintre exemplele selectate de noi din internet ilustrează din plin aceste suspendări mai mult sau mai puţin voluntare ale normelor limbii literare în comunicarea asistată de calculator. [7] Un exemplu în acest sens este prescurtarea ploms care avertizează „parent looking over my shoulder”, adică „părinţii sunt lângă mine şi mă urmăresc”. [8] Unele dintre ele apar frecvent şi în structura unor nume proprii (denumiri de mărci, firme, organizaţii, instituţii etc.). [9] Chiar şi aşa, semnificaţia de bază se păstrează, întrucât, cum se ştie, prefixoidele sunt la origine cuvinte autonome şi autosemantice.

136

[10] De remarcat aici apariţia în acelaşi context a lui tele o dată cu valoare de substantiv şi a doua oară ca element de compunere. [11] Compusele cu prefixoidul tele sunt astăzi deosebit de numeroase. Dintre cele mai recente, menţionăm: tele-conferinţă, tele-voting, tele-shopping, tele-comerţ, tele-consultanţă, tele-asistenţă, tele-conversie, tele-eveniment, tele-angajat etc. [12] Ca şi prefixoidul bio, eco se regăseşte astăzi în numeroase compuse: eco-responsabil, eco-funcţionar public, eco-biotehnologie, eco-anarhism, eco-sensibil, eco-diversitate, eco-rural, eco-rock, eco-piramidă, eco-etică, eco-cosmetice etc. [13] Alte exemple interesante de trunchieri înregistrate în jargonul medical sunt: micro < microradiofotografie, neo < neoplasm, polio < poliomielită, strepto < streptomicină, cardio < cardiologie, copro < coprologie, coprocultură etc. (vezi şi Hristea, 1997: 14-16). [14] Mult mai uzuală este însă abrevierea kil (scrisă uneori şi chil), cu pluralul kile. [15] Din aceeaşi categorie cu kilo2 fac parte şi următoarele trunchieri uzuale ale unor unităţi de măsură a transferului de date: mega (< megabit = 106 biţi), giga (< gigabit = 109 biţi), tera (< terabit = 1012 biţi), peta (< petabit = 1015 biţi), exa (< exabit = 1018 biţi), zetta (< zettabit = 1021 biţi), yotta (< yottabit = 1024 biţi). [16] După cum se poate observa, unele nume abreviate sunt modificate prin adăugarea finalei vocalice -i, ca în hipocoristicele prenumelor de tipul Adi, Costi, Emi, Gabi etc. [17] Cel puţin în formele pe care le îmbracă astăzi în limbajul internetului, trunchierea poate fi considerată un nou aspect al fenomenului de globalizare lingvistică.

REFERINŢE:

AVRAM, Mioara (1995), Abrevieri din actualitate, în LLR, vol. I, p. 3-4. AVRAM, Mioara (2001), Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura Cartier,

Bucureşti – Chişinău. BIDU-VRĂNCEANU, Angela et. alii (2001), Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira,

Bucureşti. COŞERIU, Eugen (1997), Sincronie, diacronie şi istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti. COTEANU, Ion, BIDU-VRĂNCEANU, Angela (1985), Limba românână contemporană.

Vocabularul, ediţie revizuită şi adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. DIMITRESCU, Florica (1997), Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a II-a, Editura Logos,

Bucureşti. HRISTEA, Theodor (1997), Trunchierea cuvintelor şi fenomenele înrudite, în LLR, vol. I, p. 13-17. IORDAN, Iorgu (1947), Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”, Editura Socec,

Bucureşti. SALA, Marius (coord.) (2006), Enciclopedia limbii romane (ediţia a II-a), Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti. STOICHIŢOIU-ICHIM, Adriana (2001), Vocabularul limbii române actuale. Dinamică.

Influenţe. Creativitate, Bucureşti. ŞERBAN, Vasile, EVSEEV, Ivan (1978), Vocabularul românesc contemporan, Editura Facla,

Timişoara. VOLCEANOV, Anca şi VOLCEANOV, George (1998), Dicţionar de argou şi expresii familiare

ale limbii române, Editura Livpress, Bucureşti (= DAEF). VOLCEANOV, George (2006), Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu,

Bucureşti (= DALR). ZAFIU, Rodica (2001), Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din

Bucureşti, Bucureşti. ZUGUN, Petru (2000), Lexicologia limbii române, Editura Tehnopress, Iaşi.

WEBOGRAFIE

http://lumealuifleanca.blogspot.com/2007/12/limbajul-tinerilor-on-fashion.html

137

http://www.hunedoreanul.ro/reportaj/vocabularul-de-messenger-al-tinerilor-internauti-2366841 http://news.softpedia.com/news/Generatia-Messenger-si-noua-ei-limba-ro-22435.shtml http://ambra78.blogspot.com/2007/12/limba-romana-sau-limba-messenger.html http://www.pcforum.ro/viewtopic.php?t=1340 http://catalin.3x.ro/sms2.htm http://hoinar-pe-web.blogspot.com/2006/05/argou-si-acronime-pentru-internet.html http://www.noslang.com/dictionary/p http://www.galateni.net/forum/viewtopic.php?f=22&t=2997 http://www.123urban.ro

Abstract

Word clipping as a secondary formative lexical method has an increasing productivity in contemporary Romanian. There is a relatively large number of clipped lexical units, especially in familiar speech and slang, some being specific to certain languages (the ones of pupils, students, soldiers, etc.). Numerous forms obtained by clipping may also be encountered in the mass-media language, a special case being the clipping of proper names, which expresses excessive familiarity. Last but not least, communication mediated by computer (especially the spaces of virtual communication such as instant messaging, chat-rooms and forums), and also by other media (such as mobile telephony through its short message service) is nowadays an almost inexhaustible source of terms obtained by clipping some simple or compound words.

138

Doina Marta BEJAN, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

O istorie a vocabularului politic comun european modern din perspectiva lingvistică şi culturală românească. Prezentarea unui proiect de studiu al terminlogiei

politice.

Domeniul lexical politico-social are o foarte îndelungată istorie, s-a creat odată cu organizarea primelor comunităţi umane, unde au fost necesare şi cuvintele care să denumească tipul de organizare, relaţiile sociale şi politice. În societăţile moderne terminologia politică este larg difuzată prin mass-media, fiind în permanent contact cu limba comună. Studiile din ultimele două decenii arată diversitatea punctelor de vedere din care lexicul politic poate fi studiat: lexico-semantic, etimologic, discursiv şi pragmatic. Beneficiind de rezultatele deja obţinute, ne-am propus o abordare interdisciplinară şi din perpectivă diacronică a terminologiei politice.

Proiectul se sprijină pe observaţia că întreaga istorie a gândirii moderne şi principalele împliniri ale culturii intelectuale în spaţiul european sunt legate de crearea şi utilizarea câtorva zeci de cuvinte, al căror ansamblu constituie, iniţial, zestrea comună a limbilor Europei occidentale, preluată apoi şi de limbi din răsăritul continentului, cum ar fi limba română. Recenta includere a României între statele Uniunii Europene face necesară evidenţierea racordării gândirii şi culturii româneşti la valorile europene şi prin intermediul lexicului. Pentru că în societatea modernă, cultura politică şi-a asigurat un vocabular comun, necesar depăşirii clivajelor determinate de factorii etnico-lingvistici, cercetarea comparativă a acestor cuvinte în limba română şi în limbile de circulaţie europeană evidenţiază circumstanţele propagării lor, distribuţia socio-lingvistică a întrebuinţării lor, interesul fixându-se asupra unităţilor trecute din lexicul specializat în uzul general; se urmăreşte evoluţia semantică, implicând contextul lingvistic în precizarea sensurilor cuvântului. Ştiută fiind relaţia dintre limbă şi istorie, se fac observaţii privitoare la mentalitatea şi cultura colectivităţii umane care utilizează vocabularul, urmărindu-se evoluţia gândirii politice şi a mentalităţilor în spaţiul românesc, raportat la cel european. Cercetarea capătă astfel caracter interdisciplinar, oferind o viziune largă asupra vieţii cuvintelor. Rezultatul final va fi o lucrare cu caracter de unicitate dată de faptul că prezentarea fiecarei unităţi lexicale se face prin intermediul unei micromonografii cu conţinut interdisciplinar. Organizarea alfabetica a gloselor într-un dicţionar explicativ-enciclopedic

139

facilitează accesul rapid la o informaţie cu caracter enciclopedic, concisă şi clară. Cartea va fi publicată on-line şi pe suport tradiţional.

Abordând o problemă fundamentală a lumii contemporane - deţinerea unui limbaj cu tendinţe de universalizare, de a cărui înţelegere depinde capacitatea de integrare şi succes a individului în societate - autorii au în vedere că pentru atigerea ţintei propuse sunt de urmărit mai multe aspecte. Pe de o parte, trebuie să se identifice şi să se descrie geneza, evoluţia semantică şi circulaţia vocabularului politic comun european, a cărui existenţă a asigurat realizarea unui model cultural ce a contribuit la transformarea lumii şi a condiţiei umane de la sfârşitul secolului al XVIII-lea până astăzi; pe de alta parte, se va da atenţie pătrunderii acestor cuvinte în lexicul limbii române, în corelaţie cu evoluţia poporului român în contextul est-european. Prin istoria cuvintelor se va reconstitui drumul desprinderii de mentalităţile levantine, şi acceptarea idealurilor şi a valorilor occidental-europene, filtrate de individualitatea naţională. Rezultatul cercetării interdisciplinare a lexicului va evidenţia apartenenţa spirituală a României la spaţiul cultural comun european actual. Gândite ca intrări într-un dicţionar explicativ-enciclopedic, studiile realizate asupra fiecărei unităţi lexicale comune limbilor europene vor oferi o perspectiva româneasca asupra modelului european de cultură şi de civilizaţie, şi vor fi o cale spre mai buna înţelegere a istoriei Europei unite, din care face parte şi România. O astfel de lucrare lexicografică reprezintă, în epoca contemporană, o cale de acces rapid la informaţii din diferite domenii. Diversificarea tipului de dicţionare răspunde dorinţei de întâlnire şi completare între domenii diferite, creându-se orizonturi epistemice largite.

La baza cercetării noastre vor sta o seamă de lucrări importante din domeniul lexicografic românesc şi străin, dintre care vom aminti: ***Dicţionarul limbii române, (A - LOJNIŢA), Academia Româna, Bucureşti, 1913 – 1948; ***Dicţionarul limbii române, (serie nouă), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1965 şi urm.; Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, sub coordonarea acad. I.Coteanu şi dr. Lucreţia Mareş, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996; ***Dicţionar Enciclopedic, vol I, A-C, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993; vol. II, D-G, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996; Sergiu Tamas, Dicţionar Politic, ediţia a II-a revazută şi adaugită, Editura Şansa, Bucureşti, 1996; Florin Marcu, Dicţionar de neologisme, editia a IX-a, Editura SAECULUM VIZUAL, Bucureşti, 2007; I.Oprea, C.Pamfil, R.Radu, V. Zăstroiu, Noul dicţionar universal al limbii române, editia a II-a, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2000; Georgeta Ciobanu, Romanian Words of English Origin, Second revised edition, Timişoara, 2004; *** Trésor de la Langue Française informatisée, www://atilf.atilf.fr/; Dictionnaire de l’Académie Française, neuvième édition, 1986 - cette édition est encore inachevée (en avril 2007, les entrées publiées

140

vont de a a patte); A.Hatzfeld, A.Darmesteter, A.Thomas, Dictionnaire général de la Langue Française du commencement du XVIIe siècle à nos jours, 2 vol., Paris, Ch. Delagrave, [s.d.] et disponible sur Gallica – http://gallica.bnf.fr/; Larousse du XXe siècle (1928-1933), Dictionnaire de la Langue Française et encyclopédie, en 6 volumes, sous la direction de Paul Auge; Carl Darling Buck, A Dictionary of Selected Synonyms in the Principal Indo-European Languages, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1988; ***The Oxford English Dictionary, Clarendon Press, Oxford, 1993; *** Webster’s New Encyclopedic Dictionary, Konemann, Colgne, 1994; ***Dictionary of Contemporary English, Third Edition, Longman, Great Britain, 1993; ***Language Activator, Longman Group U K Limited, 1993; *** Dictionnaire de l’Union Europeéne, Editions Armand Colin, 2000; Das Digitale Wörterbuch der Deutschen Sprache, editat de Academia de Ştiinţe din Berlin (1961-1977); De Mauro, Il dizionario della lingua italiana, editat de Paravia, http://.demauroparavia.it/; dicţionare etimologice: Friedrich Kluge, Etymologisch - historisches Wőrterbuch des deutschen Sprache, 22 Auglage, Berlin, New York, 1989; Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri Mitterand, Dictionnaire etymologique et historique du français, Editions Larousse, Paris, 1993; J.Pioche, Dictionnaire etymologique du français, Le Robert, Paris, 2002: H. Tiktin, Rumanische-Deutsches Wörterbuch, Wiesenbaden, 1986-1989; Al. Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, (traducere), Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002; ***The Oxford Press, 1997; N. Eisenstadt, Wolfganf Schluchter, Bjőrn Wittrock, (eds.) Public spheres & Collective Identities, New Bruswick, London, Transaction Publishers, 2001; Pierre Nora, Entre Memoire et Histoire, , Tome I, în Les Lieux de la Memoire. La Republique. La Nation. Les Frances, 7 volume, Paris , Gallimard, 1984 -1997; On line Etymological Dictionnary, 2001, http://www.etymonline.com/. Corpusul va fi ilustrat cu contexte extrase din articole de presă din diverse perioade ale epocii moderne; se vor cerceta colecţiile ziarelor: Timpul (1937-1946, condus de fostul ministru de externe Grigore Gafencu); Adevărul (prima serie 1888-1916, a II-a serie 1919-1937, a III-a serie, puternic politizată, 1946-1951); Scânteia (1940-1989); Facla (1910, sub conducerea lui N.D. Cocea, şi 1930-1940 – sub directoratul lui Ion Vinea); Universul (fondat in 1884, reaparut în diaspora, în S.U.A. sub direcţia lui Aristide Buhoiu, şi readusă în ţară dupa revoluţia din 1989); Revista 22 (editor Grupul pentru Dialog Social, 1990 - până la zi); Dilema veche (2004 - până la zi, director fondator Andrei Pleşu).Vom utiliza informaţiile oferite de lucrările Angelei Bidu – Vrănceanu Lectura dicţionarelor, Editura Metropol, Bucureşti, 1993, sau coordonate de Angela Bidu – Vrănceanu, Lexic comun, lexic specializat, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000, şi Lexic ştiinţific interdisciplinar, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001. Latura enciclopedică a dicţionarului va beneficia de permeabilizarea graniţelor dintre disciplinele

141

ştiinţelor sociale, istoria croindu-şi în ultimele decenii metodologia în colaborare cu antropologia, lingvistica, semiotica, filozofia.; s-a realizat astfel „cotitura culturală” în studiile istorice, fapt reflectat de un impresionant număr de studii româneşti şi străine (vom cita dintre cele mai apropiate ca dată de apariţie): Al.Duţu, Cultura română şi civilizaţia europeană modernă, Bucureşti, Editura Merdiane, 1978 ; Al. Zub, De la istorie critică la criticism, Editura Academiei R. S.R, Bucureşti 1985;. St. Lemny,.Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română, Bucureşti, Editura. Meridiane, 1986; Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti (1369 – 1878), Munchen, 1987; Dan Berindei, Românii şi Europa: istorie, societate, cultură, Bucureşti, 1991; Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Bucureşti, Editura Litera, 1994; Andrei Marga, Filosofia unificării europene, colecţia Studii europene, bibl.Apostrof, Cluj Napoca, 1995; Adrian Marino, Politica şi cultura: pentru o nouă cultură română, Iaşi, Polirom,1996; Laurenţiu Vlad (coord.), Pouvoris et mentalités. Á la memoire du Professeur Alexandru Duţu, Bucarest, Editions Babel,1997; Simona Nicoară, Istorie şi imaginar. Eseuri de antropologie istorică, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999; Sorin Antohi, Adrian Marino, Al treilea discurs: cultură, ideologie şi politică în România, Iaşi, Polirom, 2001; Lucian Boia, Doua secole de mitologie naţională, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999; Lucian Boia, România, ţara de frontieră a Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005; Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006; Lucian Boia, Occidentul. O interpretare istorică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007; Dan Berindei, Mentalitae şi trezire naţională: cultura naţională română modernă, Bucureşti, 2003; Al. Zub, Cunoaştere de sine şi integrare: identitate, durată, devenire istorică, Editura Universităţii AL.I.Cuza, Iaşi, 2004; Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, Polirom, 2007; Samuel P. Huntington, The Crash of Civilization and the Remaking of World Order, New York, Simon & Shuster, 1996; Lynn Hunt (eds.) Histoire. French Construction of the Past, New York, The New Press, 1995; Maria Todorova, Imaging the Balkans, Oxford, Oxford University Press, 1997; N. Eisenstadt, Wolfganf Schluchter, Bjőrn Wittrock, (eds.) Public spheres & Collective Identities, New Bruswick, London, Transaction Publishers, 2001; Pierre Nora, Entre Mémoire et Histoire, Tome I, în Les Lieux de la Mémoire. La République. La Nation. Les Frances, 7 volume, Paris , Gallimard, 1984 -1997 etc. Informaţie de istorie culturală şi de istorie a mentalităţilor vom extrage din volumele traduse şi publicate în colecţia A treia Europa, la editura Polirom din Iaşi, din numerele tematice ale revistei Xenopoliana, Buletinul Fundaţiei Academice A.D.Xenopol din Iaşi, din colecţia Studii europene, Biblioteca Apostrof, publicată la Cluj.

142

Obiectivul general al întreprinderii noastre este deschiderea orizontului de cunoaştere pentru o mai bună comunicare în lumea contemporană, prin evidenţierea integrării valorilor spirituale româneşti în spiritualitatea paneuropeană. Obiectivele specifice vizează: 1) formularea metodologiei de cercetare; 2) stabilirea inventarului de termeni politici comuni europeni care, prin frecvenţa utilizării, au devenit cuvinte din fondul activ al limbilor contemporane cercetate comparativ. Cercetarea noastră este interesată de descrierea cât mai riguroasă a genezei vocabularului culturii politice moderne, reţinând acele unităţi lexicale care au trecut din sfera lexicului specializat în uzul comun. În corpusul dicţionarului vor intra cuvinte ca: politică, modernitate, globalizare, influenţă, parlament, convrgenţă, civilizaţie, cultură, patrie, discriminare, rasism ş.a. Stabilirea corpusului se va face pornind de la inventarul pe care îl vom stabili întâi pentru limba română, în urma cercetarii lucrărilor lexicografice explicative româneşti şi a dicţionarului specializat politic. Unităţile reţinute vor fi căutate în dicţionarele principalelor limbi de circulaţie europeană pentru a se verifica caracterul lor universal. 3) analiza paradigmatică a sensurilor cuvintelor din corpusul stabilit. Se va face analiza sferei semantice a unităţilor corpusului în limba română şi in limbile de circulaţie europeană, evidenţiind-se elementele relevante din definiţiile lexicografice (notele generale şi cele speciale), din perspectiva cititorului modern cultivat, indiferent de specializarea sa. 4) determinarea contextuală a sensului unităţilor lexicale studiate. Analiza trăsăturilor semantic relevante se va face în şi prin contexte diagnostice, informaţia fiind completată prin analiza textuală, pentru mai buna cunoaştere prin descriere adecvată a lexicului românesc. 5) determinarea raportului dintre istoria vocabularului şi istorie, în general. Pentru atingerea acestui obiectiv va fi stabilită prima menţionare a unităţii lexicale în limbile europene, circulaţia lui în Europa, momentul atestării lui în limba română. Se va evdenţia, acolo unde este cazul, concurenţa între termenul nou intrat în limba noastră şi cuvintele mai vechi pe care treptat le-a substituit, fiindcă desemna o realitate istorico-politică nouă. 6) reflectarea în definiţia de dicţionar a gândirii politice din epoca modernă din diverse zone geografice ale Europei şi din România. Se vor schiţa câteva coordonate esenţiale ale conceptului numit de unitatea lexicală reţinută, rădăcinile sale intelectuale, evoluţia termenului în diferite arii de răspândire geografică şi contribuţia originală românească. 7) analiza sensurilor cuvintelor, pentru evaluarea consecinţelor schimbării mentalităţilor tradiţionale, cu cele moderne. Aplicându-se un filtru de lectură interdisciplinară a vocabularului politic comun european, se trece de la cercetarea istoriei vocabularului, la istoria culturală, câmp de reflecţie unde se intersectează metode de cercetare diferite care se ocupa de configuraţia intelectuală, de semiotica culturală, lărgindu-se astfel orizontul de cunoaştere şi înţelegere corectă a sensului evoluţiei lumii în care trăim.

143

Vom prezenta fazele activităţii de cercetare şi elaborare a dicţionarului. Faza I. Lucrări anterioare elaborării dicţionarului: 1) stabilirea bibliografiei; 2) Alcătuirea unui glosar maximal de termeni politici intraţi în sfera uzului comun, prin consultarea comparativă a lucrărilor lexicografice româneşti; 3) Validarea inventarului prin parcurgerea unor texte de dificultate medie (articole de ziar), realizarea unor fişe de material şi a unor fişe de citat, pentru stabilirea frecvenţei, care le asigură importanţa şi statutul pătrunderii în dicţionar; 4) Stabilirea caracterului internaţional al termenilor prin consultarea izvoarelor lexicografice străine; 5) Definitivarea corpusului. Faza a II-a. Elaborarea fişei de studiu a fiecarei unităţi selectate.1) Prin aplicarea metodei analizei paradigmatice se realizeaza: a. descrierea sensului unui cuvant (definiţia semantică, diviziunile sensurilor, unitatea sensului în semn), b. evidenţierea relaţiilor paradigmatice (hiponimie, sinonimie, antonimie); 2) Determinarea contextuală a sensului prin contexte ilustrative (se valorifică fişele de citat realizate în faza anterioară); 3) prin aplicarea metodei comparative între limbi se urmăreşte gradul de echivalenţă a sferelor semantice, şi se evidenţiaza aspectele particulare ale sensului în limba română. 4) Corelarea informaţiei lingvistice cu cea istorică ( istorie a limbii, istorie politică, istorie culturală, istoria mentalităţilor) – realizarea componentei enciclopedice a studiului. 5)Prezentarea şi discutarea periodică a rezultatelor parţiale ale cercetării în vderea armonizării activităţii colective. Faza a III-a. Standardizarea şi rafinarea fişelor: eliminarea contradicţiilor de conţinut şi a unor eventuale neclarităţi. Faza a IV-a. Realizarea dicţionarului. 1)Elaborarea monografiei fiecărei unităţi lexicale din corpus. 2) Ordonarea alfabetică a studiilor. 3) Revizia finală a lucrării. Faza aV-a. Editarea dicţionarului Susţinerea lansării cărţii proiectate prin campanii de marketing în ţara şi în afara graniţelor.

Lucrarea se adresează, în primul rând tinerilor, studenţi, cercetători, persoanelor din domeniul diplomatic, dar şi unor cititori care doresc să-şi însuşească sau să-şi consolideze cunoştinţele lingvistice iniţiindu-se în istoria vocabularului politic, pentru a deveni capabili să-l utilizeze cât mai adecvat.

REFERINTE:

AVRAM, Mioara, “Comentarii lingvistice despre POLITICĂ şi probleme conexe”, în “Limbă şi literatură”, XLVIII; nr. 3-4, p.181 ş.u., 1999.

BIDU-VRĂNCEANU, Angela, “Mărcile stilistice (diastratice) ale lexicului specializat în DEX 2”, în” Limba Română” , XLVIII, nr. 1-2, p. 19 ş.u., 1990.

BIDU-VRĂNCEANU, Angela, Lectura dicţionarelor, Editura Metropol, Bucureşti, 1993. BIDU-VRĂNCEANU, Angela, Lexic comun, lexic specializat, Editura Universităţii din

Bucureşti, 2000. BIDU-VRĂNCEANU, Angela, Lexic ştiinţific interdisciplinar, Editura Universităţii din

Bucureşti, 2001.

144

BIDU-VRĂNCEANU, Angela, “Tradiţie şi inovaţie în lexicul politic. Există terminologie politică?”, în vol. Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, p. 225 ş.u., coord. Gabriela Pană Dindelegan, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004.

BIDU-VRĂNCEANU, Angela, “Structură şi funcţionare a lexicului specializat – termeni politici” în vol. Limba română – structură şi funcţionare, p. 283 ş.u., coord. Gabriela Pană Dindelegan, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005.

BIDU-VRĂNCEANU, Angela, Lexicul specializat în mişcare. De la dicţionare la texte, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007.

COŞERIU, Eugeniu, “Limbaj şi politică”, în Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, nr.5, Chişinău, 1996.

COTEANU, Ion, “Despre polpularizarea termenilor tehnico-ştiinţifici”, în « Limba Română », XXXIX, nr.3, 1990.

DIMITRESCU, Florica, “Termeni politici în Pruncul român”, în „Limbă şi Literatură”, 1998. MIHUŢ, Liliana, “Echivalenţe în limba română ale unor termeni consacraţi în ştiinţa politică

americană”, în „Limbă şi Literatură”, XLIII, vol.II, p.20 ş.u., 1998. STOICHIŢOIU-ICHIM, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică. Influenţe.

Creativitate, Editura ALL, Bucureşti, 2001. STOICHIŢOIU-ICHIM, Adriana, “Observaţii privind semantismul termenului LIDER în

româna actuală”, în „Analele Universităţii din Bucureşti, Limba şi Literatura Română”, LII, p. 129 ş.u., 2003.

STOICHIŢOIU-ICHIM, Adriana, “Strategii lexico-semantice în discursul politic actual”, în vol. Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, p. 325 ş.u., coord. Gabriela Pană Dindelegan, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004.

STOICHIŢOIU-ICHIM, Adriana, Aspecte ale influenţei engleze în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006.

ZAFIU, RODICA, Limbaj şi politică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007

Résumé

Ce travail remet en discussion les idées qui se trouvent à la base d’un projet de recherche sur le lexique politique commun européen du présent, dans une perspective diachronique et interdisciplinaire. On met en évidence les circonstances de la propagation des unités lexicales, la distribution sociolinguistique de leur usage, l’intérêt se concentrant sur les termes qui ont migré depuis le lexique spécialisé vers la langue commune. La présentation de chaque unité lexicale retenue se fera à travers une micro-monographie de contenu interdisciplinaire. L’organisation par ordre alphabétique des items dans un dictionnaire explicatif-encyclopédique facilitera l’accès rapide à une information à caractère encyclopédique, concise et claire.

145

Ludmila CABAC, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălti, Republica Moldova

Les argotismes poetiques français: problemes de lexicographie

Le vocabulaire contemporain français dont «… l’inventaire de toutes les formes distinctes (…) n’a pas encore été fait» [1] présente un vrai problème pour les lexicographes. Les dictionnaires qui existent sont vastes mais toujours incomplets. «Chaque jour se créent des mots nouveaux, et dans sa course perpétuelle contre le lexique, le lexicographe est inévitablement perdant: il sera toujours devancé par le dernier apparu des néologismes» [2].

On étudie l’ensemble des lexèmes du français contemporain indépendamment du lieux de son fonctionnement, du type social de langage et du genre littéraire dans lequel le langage est souvent re-créé, parce que seulement l’ensemble de tous les faits accessibles d’une langue peut constituer la base qui détermine son évolution ultérieure et son perfectionnement. L’unité et la diversité sont la face et le revers de la même médaille. L’unité de la langue française et en particulier de son lexique est incontestable pour l’ensemble des territoires où elle fonctionne. Il n’en demeure pas moins que cette langue présente une diversité, surtout lexicale, qui est devenu possible grâce à son adaptation aux besoins communicatifs des sociétés différentes.

Le changement dans le vocabulaire reflète les tendances générales de l’évolution de la langue qui est toujours conditionné par l’interaction des facteurs internes et externes. Le rôle primordial revient à la contradiction entre la structure de la langue et sa fonction. La spécialisation fonctionnelle du français dans la société moderne, sa capacité de desservir diverses sphères d’activité demande l’enrichissement continu de son vocabulaire, en particulier la création des moyens susceptibles de dénommer de nouvelles notions. Les terminologies adaptées à des secteurs particuliers ne se créent pas dans le vide. Elles s’appuient sur les ressources linguistiques internes ainsi que sur l’emprunt de certains termes.

Une autre explication des variations lexicales est liée avec la contradiction entre le vocabulaire français écrit et celui du français parlé. Il parait que dans chacune des variétés du français cette contradiction est résolue le plus souvent au profit des formes du langage parlé. B. Quemada a souligné que «… c’est l’oralisation du français qui marque, par le poids de son omniprésence dans les échanges, les normes usuelles de la langue. Aux models du discours écrit et à leurs clichés qui prévalaient, hier encore,

146

dans l’organisation de l’écrit succèdent aujourd’hui, dans la pratique la plus générale, le parlé oral et le parlé écrit» [3]

La democratisation du français comme suite de l’elargissement des spheres de communication orale a eu comme resultat un effacement des notions «bon usage» et «mauvais usage». Un nombre considerable d’elements lexicaux qui viennent du français familier s’enracinent de plud en plus dans le français ecrit. Des mots appartenant a l’argot penetrent dans le langage litteraire. Plus l’autorite de la source est grande, plus il y a des chances pour un mot de passer a l’usage commun et devenir norme. Les lexicographes modernes ne s’ebornent pas aux mots du bon usage, ils fixent dans les dictionnaires les occurences les plus inattendues.

Si on considère historiquement l’argot comme une langue spéciale, un idiome professionnel des marginalisés, il fonctionne comme une langue parlée, une langue créée pour l’instant dont l’existence est égale à la durée e l’énonciation. La seule constante paradoxale de l’argot, ce système linguistique le plus variable et le plus fluctuant, c’est le changement.

Le renouvellement considérable du lexique de la langue française est provoqué par le manque de stabilité. La quantité des acquisitions et de disparitions en quelques décennies peut atteindre des proportions inhabituelles. L’attitude envers la lexicographie de l’argot est différente à travers les siècles et les types de dictionnaires. Les linguistes constatent des désaccords entre les argotismes enregistrés dans les dictionnaires d’argot du XVIIIe et du XIXe siècles [4]. A partir de la fin du XIX siècle certains vocables argotiques apparaissent dans les dictionnaires de langue française mais leur interprétation est parfois très différente. La norme linguistique est une notion socioculturelle, donc multiple, qui ne permet pas de classifier avec exactitude les nouveaux vocables.

Pour confirmer cette affirmation nous avons procédé à une comparaison des vocables fixés à la lettre «a» dans le Dictionnaire de l’argot (DA), Larousse, Paris, 1991 et Le Petit Robert (PR), Paris, 1991. Le DA enregistre 207 vocables qui commencent par la lettre «a». 131 d’eux sont enregistrés dans le PR, 66 d’eux n’existent pas dans le PR. 92 vocables de 131 enregistrés dans le PR, n’ont pas d’explication argotique, familière ou populaire. Seulement 39 mots possèdent le qualificatif «arg.», «pop.» ou «fam.». 3 de ces mots ont une explication complètement différente:

DA Allumeur, allumeuse 1) compère, indicateur jouant un rôle de faux complice 2) juge d’instruction PR 1) Femme qui cherche à exciter des hommes DA Artiste 1) travailleur plus ou moins sérieux 2) fabriquant de fausse monnaie PR 1) fantaisiste DA Assiettes 1) Cour d’assises

147

PR 2) Source de profit

Le Petit Robert contient 1/5 des vocables argotiques fixés à la lettre «a» par le Dictionnaire de l’argot. Seulement 3 vocables sont qualifiés comme argotiques: aboule, alonges, alpaquer. Les autres portent le qualificatif «fam.» et «pop.».

Les argotismes ne sont pas toujours faciles à placer dans le contexte linguistique et poétique. Le nombre des vocables argotiques à valeurs stylistiques pourrait faire concurrence aux métaphores, aux épithètes et aux comparaisons poétiques. La métaphorisation des argotismes évolue d’une manière intense. Ce procédé est largement utilisé par les écrivains et les poètes en fonction de leur style, individualité, spiritualité. Comme résultat on a plusieurs argotismes dont la signification est difficile à décoder et la provenance est difficile à expliquer.

Louis Ferdinand Céline a employé l’argot non seulement comme on le faisait auparavant dans les dialogues des personnages, mais dans sa propre narration. Ses romans, en particulier Mort à crédit et Les beaux draps restent des documents marqués par le style particulier, par le mélange des académismes, vulgarismes et des trouvailles personnelles. L’argot de Céline est souvent qualifié comme argot fantaisiste mais l’écrivain n’a jamais visé à faire œuvre lexicographique.

Et qu’est-ce qu’on en a? Rien! Des coups de trique seulement, des misères, des bobards et puis des vacheries encore. On travaille! qu’ils disent. C’est ça encore qu’est le plus infect que tous le reste, leur travail. On est en bas les cales à souffler de la gueule, puants, suintants des rouspignolles, et «puis voilà! (Mort à crédit)

Albert Simonin (Touchez pas au grisbi!) et Auguste le Breton (Du rififi chez les hommes, Razzia sur le schnouf) sont parmi les premiers auteurs connus du genre policier à écrire des romans en argot authentique.

Au zinc, Larpin et Maffeux, les deux bourres, restaient muets eux aussi. Depuis une demi-heure qu’ils s’accrochaient au comptoir, les condés, on pourrait se demander pour qui ils étaient là. Peut-être n’étaient-ils entré qu’en sondeurs, au flanc. Maintenant ils semblaient plus décidés à les mettre! La salade du petit Frédo, c’était une vraie providence pour eux: dès qu’on allait le trouver butté, Riton descendait au bing d’autor. Surtout que des piqueurs, de nos jours, on en rencontre plus les bottes. (Touchez pas au grisbi!)

Actuellement la langue française tend à se teinter d’argot pour signaler une contestation ou pour évoquer des clins d’oeuil amusés d’une société qui savoure les trouvailles de Raymond Queneau ou Frédérique Dard (San-Antonio).

Y aurait pas une frangine pour me faire les paluches?

148

Monsieur désire une manicure, finit par traduire le garçon. (San-Antonio, Standine selon Bérurier)

Raymond Queneau a cree une quantite importante de neologismes en se servant des prefixes familiers (en - enlyrer, enrimer; re – re-etre, reremerde, rerentrer; de – dejamber, dessieger; sur - surtellectuel ), des sufixes (-asse crepusculasse, -aill mousticaille, -ard tartufiard, -ot pensoter), de l’ortographe phonetique (patenotres, houature, heraut) et d’autres. Une place importante dans les neologismes de Queneau occupent les formations telescopiques: pleurire, foultitudiner, diabolicosceptiquement et d’autres.

Comme le plus souvent la valeur des néologismes d’origine argotique se manifeste seulement dans un contexte individuel, ils présentent des difficultés pour le lexicographe. Dans ce cas la solution la plus convenable serait la composition des glossaires d’auteurs. Les néologismes mentiones sont différents d’après la structure et d’après le contenu. Ils sont stylistiquement marqués par le contexte. Un dictionnaire de néologismes de Raymond Queneau, par exemple, pourrait faciliter le travail des traducteurs, qui s’adresse assez souvent à l’œuvre de l’écrivain.

Note

[1] MITTERAND, Henri, Les mots français, 6e édition, P.U.F., Paris, 1981, p. 7. [2] Ibidem. [3] QUEMADA, Bernard, “L’evolution du français” în: BLANCPAIN, M., REBOULLET, A., Une langue: le français aujourd’hui dans le monde, Hachette, Paris, 1976, p. 37. [4] Voir les dictionnaires de Francisque Michel (1856), Jean la Rue (1894), Jean Lacassagne (1928) et d’autres.

RÉFÉRENCES

DAUZAT, Albert, Les argots, caracteres, evolution, influence, Paris, 1956. GUIRAUD, Pierre, “Place de l’argot et de la langue populaire dans le thesaurus d’une

langue romane “în: Lexicologie et lexicographie française et romane, 1961, pp. 177-183.

FRANCOIS, Denise, Les Argots în: Le Langage (ed. Andre Martinet), 1968, pp. 620-646. MITTERAND, Henri, Les mots français, 6e édition, P.U.F., Paris, 1981. QUEMADA, Bernard, “L’evolution du français” în: BLANCPAIN, M., REBOULLET, A., Une

langue: le français aujourd’hui dans le monde, Hachette, Paris, 1976, p. 37.

DICTIONNAIRES

CARADEC, Francois, Dictionnaire du français argotique et populaire, 1977. COLIN, Jean-Paul, MEVEL, Jean-Pierre, Dictionnaire de l’argot, Larousse, Paris, 1991. PERRET, Pierre, Le Petit Perret illustre par l’exemple, Plon, Paris, 1995.

ŒUVRES CONSULTÉES

SIMONIN, Albert, Touchez pas au grisbi !, Paris, 1983 CELINE, Louis-Ferdinand, Mort à crédit, Paris, 1979. QUENEAU, Raymond, Battons, chiffres et lettres, Paris 1973.

149

QUENEAU, Raymond, Zazie dans le métro, Paris, 1977. SAN-ANTONIO, Standine selon Bérurier, Paris 1988.

Résumé

La lexicographie des vocables argotiques dans le contexte poétique reste encore un problème peu étudié. Il convient de mettre en évidence la contradiction entre la lexicographie moderne, d’un côté, et le contexte linguistique et poétique, d’autre côté. Le nombre des vocables argotiques à valeurs stylistiques pourrait faire concurrence aux métaphores, aux épithètes et aux comparaisons poétiques. La métaphorisation des argotismes évolue d’une manière intense. Ce procédé est largement utilisé par les écrivains et les poètes en fonction de leur style, individualité, spiritualité. Comme résultat on a plusieurs argotismes dont la signification est difficile à décoder et la provenance est difficile à expliquer. Les argotismes ne sont pas toujours faciles à placer dans le contexte linguistique et poétique. La norme linguistique est à son tour une notion socioculturelle, donc multiple, qui ne permet pas de classifier avec exactitude les nouveaux vocables.

150

Gabriela DIMA, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi

On Word Borrowing

Argument The study of vocabulary is a very practical as well as a very challenging pursuit achieved within the vast territory of language by ‘harmless drudgers who busy themselves in racing the original and detailing the signification of words’ (c.f. Samuel Johnson).

As a tool of thought and a means of communication, language can never remain static and has never remained static. It has always been dynamic, continually changing its shape to meet the historical, social, political, economic and cultural demands of the moment: “Language was not stumbled on, invented, or given by the gods. It grows with us, almost as intimately as our arms and legs.” (Bolinger, in Clark et. Al, 1981: 43)

Language is species-specific to humankind, is extremely complex and has distinctive characteristics: flexibility, versatility, arbitrariness, duality, which all converge towards productivity (see Saussure 1974, Lyons 1971, Chomsky 1968, etc.). Linguistic productivity is taken for granted in the definition of language but, in fact, it is one of the features that make human communication unique, either through the oral or written medium.

In any act of communication there is a goal or purpose stated according to the needs of the protagonists. This view might lead us to a functional perspective upon the study of language in general, and upon the English language in particular, with the expression of several functions among which we here mention the ideational function. This function is interpreted as the expression of the ‘content’ resulted from unifying the speaker’s experience of the outer world with the inner world of his own consciousness by means of ideational knowledge defined as ‘the world of ideas’, the knowledge resources of a culture. More specifically it refers to the factual, institutional and ideological background knowledge prevalent within every society or culture, gained by means of direct experience, or as “intertextual knowledge, that is,the knowledge derived from the existing set of texts in that culture” (Leckie-Tarry, 1995: 23 ).

Endowed with this function, human language ‘gives structure to experience and helps to determine our way of looking at things’, understanding, experimenting and communicating them as the effects or results of our actions ( Dima, 2003). Word Borrowing Every language is the product of change and continues to change as long as it is spoken. One way language changes is through the influence of other

151

languages. And this is achieved by means of what linguists call word borrowing as the adoption of new ‘foreign’ features which differ from those of the main or local tradition. Within the sphere of word borrowing, we may distinguish between dialect borrowing, when the borrowed features come from within the same speech-area and cultural borrowing, where the borrowed features come from a different language following the route: every speech-community learns from its neighbours; objects, both natural or manufactured, pass from one community to the other , and so happens with patterns of action, such as technical procedures, religious rites or fashions of individual conduct. This spread of things and habits is studied by ethnologists, who call it cultural diffusion while linguists and lexicologists call the linguistic units standing for all these, borrowed words or loans: “Loan words have been called the milestones of philology because in a great many instances they permit us to fix approximately the dates of linguistic changes. But they might, with just as much right, be termed some of the milestones of general history, because they show us the course of civilization and the wanderings of inventions and institutions, and in many cases give us valuable information as to the inner life of nations […] (Jespersen, 1956: 192). As Langacker (1973) and other linguists have stated, languages differ strongly with respect to the proportion of lexical items counted in their vocabularies and attributed to borrowing. English has often been cited as a language that has borrowed heavily, since half of the English lexicon is of foreign origin. “English may be considered an insatiable borrower, in the sense that, while other languages take special measures to exclude foreign words from their lexicons, English seems to have welcomed such words throughout its history.” (Jackson, Amvela, 2000: 33). Several important historic events have had their contribution to that, starting with the Roman invasion, the Norman Conquest, continuing with the Middle Ages and Renaissance scientific and artistic developments, and the spreading of English as a commercial language in the flourishing times of English colonialism until present times when English has become an international language. Criteria of Analysing Borrowed Words There are several criteria which should be mentioned in connection with borrowed words in English: the criterion of origin, the grammatical and word formation rules and the so-called loan-translations or calques. Origin The criterion of origin makes that half of the English vocabulary contains words of English (Anglo-Saxon) origin, and the other half is being constituted from words of other origins: French, Latin, Greek, Scandinavian which are most predominant while words from Italian, Spanish, German, Dutch, Russian and other languages are less predominant. As Jespersen

152

stated “[…] loan words are nearly always technical words belonging to one special branch of knowledge or industry, and may be grouped so as to show what each nation has learnt from each of the others […] (Jespersen, 1956: 193) Here are some illustrations grouped according to their origin and the semantic field, they belong to:

Latin: a) religion and religious practices: candle, chest, monastery, disciple, altar, temple, shrine; b) matter (as articles of consumption or materials): cheese, butter; copper; c) technical and scientific matters: dissolve, mercury, acid, illuminate, medicine, vehicle, vindicate, medium, engineer, absolute, antenna, formula, vacuum; d) plants and vegetables: beet, lily, rose, fennel; e) scholastic activities: library, scribe, simile, etc.

French: a) govern ,government and administration :rule ,to govern, power, state government, reign ; b) war and warfare : glory, army, defeat, corporal, glorious, sergeant, victory, victorious, war, battle, etc.; c) law and legislation : justice, judge, jury, to acquit, to condemn, to accuse, court; d) religion and moral signification : preach abbot, divine, venerate, dignity, adore, cherish; e) cosmetics, luxuries and precious stones : perfume, amethyst, diamond, pearl, ruby, sapphire, etc.

Greek: a) medicine: anasthesia, encephalitis, gastritis, psoriasis, zymosis b) linguistics and its branches : lexicology, phonetics, synonym, antonym, polysemy, apocope, etc.

Scandinavian: a) common objects and actions: sky; scorch, scrabe, scowl; gate, kettle, keg, skirt, to hit, rotten, fellow, to die; skill; ill;

Italian: a) art and music: piano, sonata, scherzo, virtuoso, concert; niche; bust; b) army: colonel, campaign, infantry, alarm; c) other: balcony, carnival, inferno, umbrella

Spanish: a) varia: Negro, armada, guerilla, bonanza, avocado, canoe, tomato, vanilla, chocolate, cork, ranch, tobacco;

German: a) varia: plunder, swindler, iceberg, waltz, zinc, zigzag, quartz, wolfram; b) food: delicatessen; noodle, hamburger, wiener, lager-beer, pretzel; c) other : leitmotiv, rucksack, zeitgeist, angst, umlaut, wanderlust; waltz; Gestalt, etc.

Dutch: a) varia: aloof, deck, jacket, brandy, buoy, nap, dolar, to cruise, lasel, mart, landscape, skipper, wagon, yacht, toy.

Other languages: Arabic: a) science: alchemy, algorithm, zero, zenith, algebra, sherbet,

alcohol, cipher; b) social status : sheik, emir, yellah; Persian: a) varia: caravan, serai, dervish, shawl, divem, bazaar, bashaw. The paths of lexical borrowing reflect to a certain extent the paths of

cultural and scientific influence: ”English still borrows, and is likely to continue borrowing from other languages of the world. However, borrowing in recent times is characterized by two main factors: the

153

frequency of borrowing is considerably reduced; and English seems to be spreading its tentacles to reach and borrow from less and less known languages. A study by Garland Cannon (1987) of more than a thousand recent loanwords from 84 languages shows that ‘about 25% are from French, 8% each from Japanese and Spanish, 7% each from Italian and Latin, 6% each from African languages, German and Greek, 4% each from Russian and Yiddish, 3% from Chinese, and progressively smaller percentages from Arabic, Portuguese, Hindi, Sanskrit, Hebrew, Afrikaans, Malayo-Polynesian, Vietnamese, Amerindian languages, Swedish, Bengali, Danish, Indonesian, Korean, Persian, Amharic, Eskimo-Alent, Irish, Norwegian, and 30 other languages’ (quoted in Jackson, Amvela, 2000 : 42) Grammar and word-formation rules

In what grammar and word-formation rules are concerned, the borrowed word is subjected to the system of English, the borrowing language, regarding: a) the syntax determination system (e.g.some rouge (Fr.), this rouge (Fr.) ; b) the indispensable grammatical inflections, such as ‘s-‘ plural (e.g. garages (Fr.)); the “living” constructions of composition e.g. rouge-pot and d) word formation rules by means of conversion ,(e.g.The clown is rouging his face) and affixation. Interesting cases occur when many forms are borrowed from one language and the foreign words may exhibit their own grammatical relations. An example in point is provided by the Latin-French semi-learned vocabulary of English which may lead to new-formations such as the family of words mutinous, mutiny, mutineer, obtained in English by derivation, according to Latin-French morphology, from an old mutine, a loan from French mutin.

An analysis of highly specialized studies in the domain of lexicology has led us to point to some aspects concerning the contribution that affixation plays in word formation through borrowing. Thus, we can speak about at least two cases that are manifest in the process of borrowing through affixation: a) a foreign word is combined with a native affix :

e.g. clearness → clear (French-Latin) + ness (Old English) unbutton → un (Old English) + button (French)

Native suffixes such as –ful, -less, -ness were early used with French words so we find faithful, faithfulness, clearness and others recorded by the year 1300. b) foreign affixes are added to native words:

e.g. breakage → break (Old English) + age (French) hindrance → hindr (Old English)+ ance (French-Latin) yeomanry →yeo-man (Middle English) –ry (Old French)

When an affix occurs in enough foreign words, it may be extended to new formations with native material. Thus the Latin-French suffix –ible, -

154

able, as in variable, agreeable, excusable has been extended to forms like bearable, eatable, drinkable, where the underlying verb is native. Other examples of French suffixes with native English underlying forms are breakage, hindrance, murderous, bakery; -ance, -al, -ity have never become productive with native words.

Apart from these two general lines of word formation rules by affixation in the case of borrowing, we may further distinguish four ways or methods of suffixing in English by means of derivation.

a) Derivation by means of native suffixes, e.g. good-ness, the process involving no changes of stress, vowels or consonants in derivative as against the basis.

b) Derivation by means of imported suffixes under the same phonologic conditions as in a) above, e.g. lovable

c) The suffix is attached not to an English word but to a Latin stem which closely resembles, however, the word that stands for it in English, e.g. scientist-science

d) The suffix is tacked on to a Latin or Greek stem which has, however, no adapted English equivalent, e.g. lingual from Latin lingua. By way of conclusion, for native suffixes, the derivative basis is always native but with suffixes of foreign origin the basis may be either native or foreign or both.

In what prefixation is concerned, only particles that are prefixed to full English words of general, learned, scientific or technical character can be termed prefixes, e.g. hyper( Greek) in hypersensitive, poly (Greek) in polysaturated, multi(Latin) in multilingual, semi(Latin-Greek) in semispherical, ante(Latin) in anteposition, extra(Latin) in extramuscular, meta(Greek) in metalanguage, etc.

A prefix combination may be based on three different conceptual patterns and accordingly present the prefix in three functional aspects:

a) the prefix has adjectival force ( with nouns ) e.g. archbishop (Greek), ex-king (Latin), anteroom (Latin) b) the prefix has adverbial force( with adjectives and verbs) e.g. unconscious (Old English), informal (Latin); unroll (Old English),

rewind (Latin) c) the prefix has prepositional force e.g. prewar (Latin) time, postgraduate (Latin), antiaircraft (Latin), en cage (Latin), afire (Germanic), anti-Nazi (Latin). It is estimated that by the end of the 13th century over 70 per cent of

borrowed words, were abstract nouns constructed using French affixes, such as: con-, trans, pre-, -ance, -tion, -ment. Crystal 1995 states that three-quarters of these French loans are still in use in English today in the spheres of law and administration, medicine, fashion and that in ESP texts, there is

155

often either some kind of ‘competition’ or ‘overlapping’ between prefixes of various origin as there is between suffixes and independent words: over- /vs/ out-; un- /vs/ in-,un-; dis-/vs/ de-; ante- /vs/ pre-; super- /vs/ trans- ; super- /vs/ supra-.

Loan – translations or calques Loan translation or calque is a loan process where the morphemes in the

borrowed word are translated item by item. The following illustrations hint at pointing out that this phenomenon can be multidirectional. a. English words calque French words and expressions Adam’s apple < pomme d’Adam Old guard < Vieille Garde Free verse < vers libre Marriage of convenience < mariage de convenance By heart < par coeur b. English words calque German words superman < Ubermensch c. French words calque English words disque compact < compact disc grate ciel < skyscraper

There are cases when loan-translations involve a semantic change, i.e. native words or their compounding elements undergo an extension of meaning. The more literate and elevated style in all the languages of Europe is full of semantic extensions of this sort, chiefly on ancient Greek models ,with Latin and often also French or German as intermediaries […] The use of terms like call, calling for ‘professional occupation’ ,derives from a familiar notion of Christian theology. Our terms imitate the late Latin use in this sense of Vocâtio, abstract noun of vocāre ‘to call’; similarly German Beruf ‘ calling, vocation, profession’ is derived from rufen ‘to call’, and Russian [ ‘ z v a n i j e ] ‘calling, vocation’ is the abstract of [ z v a t ] ‘to call’. By Way of Conclusion

The ‘English hospitality’ to borrowings has been widely accepted even if the Englishness of the English vocabulary has remained untouched, irrespective of the influence from other languages but it is this feature that contributes to its being unique and the lingua franca of the world.

REFERENCES

Bolinger, Dwight, 1981, The Origin of Language, in Language, Introductory readings, Virginia P. Clark, Paul A. Escholz, Alfred F.Rosa-editors, St. Martin’s Press, New York.

Chomsky, Noam, 1968, Language and Mind , Harcourt,Brace and World Crystal,D., 1995, A Dictionary of Linguistics and Phonetics, Blackwell. Dima, G., 2003, Outlines of English Semantics, Editura Fundatiei Universitare Dunarea de Jos

Galati, Galati Jackson,H., Amvela, E, Ze, 2000, Words, Meaning and Vocabulary, Cassel Jespersen, Otto, 1956, Growth and Structure of the English Language, ninth Edition, New York.

156

Langacker, Ronald, W., 1973, Language and Its Structure. Some Fundamental Linguistic Concepts, Harcourt, Brace and World.

Leckie-Tarry, 1995, Helen, Language and Context. A Functional Linguistic Theory of Register, Pinter.

Levitchi,L., 1970, Limba engleza contemporana.Lexicologie, EDP, Bucuresti. Lyons,John, 1971, New Horizons in Linguistics, Penguin Books, Harmondsworth Saussure, Ferdinand de, 1974, Course in General Linguistics, Fontana/Collins. Stubbs, M., 2001, Words and Phrases.Corpus Studies of Lexical Semantics, Blackwell

Publishers.

Rezumat

Considerat mijloc de promovare a interculturalităţii, împrumutul este reevaluat ca mijloc principal de îmbogăţire a vocabularului limbii engleze prin intermediul următoarelor criterii: origine, reguli gramaticale şi de formare a cuvintelor, calcuri. Ilustrările sunt menite să sublinieze “ospitalitatea “limbii engleze în acceptarea împrumuturilor, dar şi caracterul sau de unicitate din punct de vedere structural

157

Sofia DIMA, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi

Elemente problematice în redactarea unui dicţionar bilingv specializat

Un dicţionar de termeni de cultură şi credinţe religioase circumscrie un domeniu specializat vast şi complex. Redactarea unei astfel de lucrări ridică lingvistului o serie de probleme privitoare la tipologia produsului lexicografic, bazele teoretice ale demersului, delimitarea corpusului, a domeniului şi a subdomeniilor în funcţie de publicul vizat precum şi o serie de decizii privind adoptarea normelor lexicografice de redactare.

Un astfel de dicţionar de specialitate poate satisface nevoia de cunoaştere, înţelegere (şi comunicare) a tuturor categoriilor de utilizatori, de la cel neavizat şi până la specialiştii domeniului pentru care comunicarea interlingvistică profesională este imperios necesară. Articolul (intervenţia) prezintă dificultăţile unei astfel de întreprinderi şi modul în care, o bună parte din acestea au fost rezolvate. Plecăm de la ideea că activitatea lexicografică are întotdeauna o influenţă benefică asupra practicii lexicografice. La o prvire atentă asupra literaturii de specialitate observăm că există două tipuri de dicţionare importante care au fost lăsate în penumbră de metalexicografi şi anume dicţionarele de specialitate şi cele bilingve, ca şi când acestea nu ar fi fost demne de o judecată metodologică.

Intensificarea evidentă a schimburilor de orice fel dintre comunităţile umane a făcut ca anglofonia şi francofonia să nu mai poată supravieţui, nici prospera izolat şi asta mai ales în domeniul publicaţiilor de specialitate. Pluralismul lingvistic înseamnă a construi punţi între limbi care să permită transferuri pertinente, uşoare şi eficace.

General vorbind, dicţionarul este o lucrarea lexicografică, terminologică şi terminografică. Aceasta înregistrează cuvintele uneia, a două sau mai multe limbi, de obicei într-o ordine alfabetică sau semasiologică, mergând de la semnificantul grafic la semnificat(aţi). Notăm, între altele, existenţa unor dicţionare onomasiologice care practică demersul invers având la bază mecanismul analogiei.

O tipologie mai rafinată a dicţionarelor ne face să distingem: (a) dicţionarele non lingvistice (Dicţionar de media, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2005) şi dicţionarele enciclopedice care pot lua în discuţie termeni aparţinând unui singur domeniu al ştiinţelor sau culturii (Dicţionar enciclopedic al Bibliei, Humanitas, Bucureşti, 1998); (b) dicţionarele lingvistice, categorie din care fac parte dicţionarele monolingve, bilingve, poliglote, primele din acestă categorie calsificându-se în dicţionare de

158

neologisme, de arhaisme, de sinonime, antonime, omonime, de nume proprii etc.

Dicţionarele bilingve, la rândul lor, pot avea un caracter general sau pot circumscrie un anumit vocabular de specialitate, ştiinţific sau tehnic. Ordinea alfabetică a dominat întotdeauna lexicografia bilingvă a limbilor cu scriere alfabetică, din raţiuni de înlesnire a utilizării. Tradiţia lexicografică a oscilat mult timp între includerea şi excluderea termenilor ştiinţifici şi tehnici în/din dicţionarele generale pe motivul diversităţii şi al specificităţii acestor termeni. Una din diferenţele dintre lexicul general şi cel de specialitate constă în faptul că primul este purtător de conotaţii infinit mai complexe care duc până la ambiguitate şi polisemie, în timp ce al doilea, dimpotrivă, tinde către univocitate, către monosemie.

De obicei, terminologii, terminografii şi lexicografii disting la nivelul lexicului o zonă nucleară de termeni de mare frecvenţă, urmată, spre periferie, de zone de frecvenţă din ce în ce mai redusă, minimală chiar în care se situează termenii ştiinţifici şi tehnici specializaţi.

În acest context, cum ar putea fi tratat vocabularul religios? Nefiind nici ştiinţific, nici tehnic, la drept vorbind, cu excepţia unui număr redus de termeni, acesta este un vocabular care nu aparţine exclusiv specialiştilor, deşi subsumează un domeniu special(izat). În fapt, el este rezultatul unei permanente osmoze cu lexicul general din care împrumută şi căruia îi împrumută o serie întreagă de termeni. O altă trăsătură care distinge vocabularul religios de celelalte vocabulare de specialitate este faptul că acesta este puternic impregnat de polisemie, mai ales în cazul termenilor care pot funcţiona şi în dicţionarele generale. O altă diferenţă constă în deschiderea permanentă a vocabularelor ştiinţifice şi tehnice, permeabilitatea lor la împrumuturi şi creativitate terminologică, în comparaţie cu tendinţa conservatoare, tradiţionalistă, înţepenită uneori a vocabularului religios.

Lexicul general este în acelaşi timp un loc privilegiat de creativitate lexicală şi de multiplicare a polisemiei. La rândul lor, vocabularele ştiinţifice şi tehnice sunt rezultatul unui proces neologistic, în măsura în care terminologii, terminografii şi lexicografii înregistrează noi nomenclaturi datorate progreselor din domeniul respectiv. Domeniul religios realizează însă puţine schimbări care să poată conduce la înnoirea, fie ea şi lentă, a terminologiei. În plus, o abordare lingvistică a discursului religios ridică mari probleme metodologice din pricina specificităţii, eterogenităţii şi caracterului său hieratic, a cărui formă este deci fixă, rigidă, impusă de tradiţia religioasă.

Cum am putea, aşadar, caracteriza vocabularul religios? Nu ca un vocabular ştiinţific, nici tehnic, ci ca un vocabular specializat.

159

În cazul unui dicţionar de termeni religioşi, opţiunea pentru o variantă bilingvă (francez - român) se justifică prin dorinţa de a realiza un dicţionar care vizează fenomenele de decodaj şi de a atinge prin acesta un public cât mai larg, cu aşteptări diverse, mergând de la specialist, sau viitorul specialist, la utilizatorul începător în ale domeniului sau în ale uneia din limbile vizate. În această optică, o astfel de lucrare trebuie să răspundă atât nevoilor specialistului (lingvist şi/sau teolog) cât şi celor ale utilizatorilor mai puţin specializaţi dar care vor fi parcurs deja o formă de instruire şi deţin deja competenţele necesare pentru a-şi satisface nevoia de informare.

Dicţionarele de terminologie religioasă apărute în ultimul timp prezintă, fiecare în felul său, inventarii lexicale care sunt departe de a satisface întreaga gamă a utilizatorilor posibili ai unui astfel de instrument de lucru. În plus, tipologia lucrărilor lexicografice nu este atât de diversificată, majoritatea având la bază o concepţie enciclopedică ce oferă în special informaţii asupra conceptelor şi a surselor. În varianta lor cea mai simplă, dicţionarele bilingve de specialitate se prezintă sub forma unor table de echivalenţă 1:1 sau într-o manieră uşor mai consistentă dar care nu se poate nici pe departe compara cu proporţiile unui dicţionar general. Trebuie deasemenea menţionat faptul că astfel de dicţionare inventariază în special substantive.

În cazul dicţionarului nostru, bogăţia domeniului, complexitatea lingvistică şi semantică a celor două limbi, aspectele contrastive care le personalizează, ne-au determinat să schimbăm această formulă lexicografică simplistă şi păgubitoare şi să creăm o bază de date care să includă definiţii, serii sinonimice şi contexte pentru sensurile şi nuanţele semantice inventariate. Adresele aparţin celor patru clase gramaticale principale, substantivul, verbul, adjectivul şi adverbul. Am adoptat acest demers deoarece considerăm că utilizarea unui dicţionar bilingv nu interesează ca lectură în sine, ci ca modalitate de a ameliora şi a îmbogăţi competenţa (lingvistică sau/şi în domeniu) a utilizatorului. Concepute spre a constitui un instrument de lucru pentru un public larg şi variat, articolele dicţionarului nostru ilustrează contexte sintagmatice ale domeniului, de la cele mai comune la cele mai specializate, integrând sintagme, colocaţii, lexii complexe, expresii idiomatice, enunţuri paremiologice şi, acolo unde a fost posibil, citate din Biblie pentru ambele limbi. Uzul comun al cuvintelor este dat de contexte concrete, frecvent repetate în situaţii tipice ca în cazul substantivului culte: care pentru sensurile 3, 4 şi 5 înregistrează sintagme uzuale:

(1) culte s.m. 1. cult, omagiu adus prin acte religioase divinităţii sau unui sfânt, manifestare a sentimentului religios, prin rugăciuni şi prin acte rituale // (Trinidad) le ~ shango cultul shango; (Cuba) le ~ santeria cultul santeria; (Haiti) le ~ vodou cultul voodoo; (Jamaica) les ~s

160

pacomania cultele pacomania; (Africa) ~ de possession par les esprits cult de posedare de către spirite. 2. (teol. catol.) (în sint.) ~ de latrie cult de latrie, cult închinat doar lui Dumnezeu; ~ de dulie cult închinat sfinţilor; ~ d’hyperdulie cult marial, închinat Sfintei Fecioare. 3. cult, veneraţie faţă de o fiinţă, un obiect privilegiat // ~ des ancêtres, des héros, des morts, des idoles cult al strămoşilor, al eroilor, al morţilor, al idolilor; (Egiptul antic) le ~ des animaux cultul animalelor; (islamul javanez) ~ des tombes sacrées cultul mormintelor sacre. 4. ansamblu al formelor exterioare, al manifestărilor colective ritualice prin care omul aduce un omagiu lui Dumnezeu şi, eventual, sfinţilor săi // ministre du ~ preot; lieux de ~ locuri de cult; objets de ~ obiecte de cult, destinate celebrărilor liturgice. 5. religie, formă de practică religioasă // pratiquer un ~ a practica o religie; ~ religieux monothéiste, polythéiste, prophétique, décadaire religie monoteistă, politeistă, profetică, decadală; ~ catholique, orthodoxe, protestant, évangélique, musulman, etc. religie catolică, ortodoxă, protestantă, evanghelică, musulmană etc.

pentru primul sens, sintagme mai puţin cunoscute, iar pentru cel de-al doilea, sintagme specializate în domeniu. Prin urmare, alegerea sintagmelor a fost făcută atât în funcţie de frecvenţa utilizării lor cât şi de particularitatea specializării în cadrul câmpului semantic studiat.

Decupajul domeniului semantic acoperit de un cuvânt-titlu este diferit de la un dicţionar monolingv la unul bilingv, sau de la un dicţionar monolingv general, la unul de specialitate. De aceea, nu am inventariat anumite sensuri care nu ar fi putut ilustra aria semantică propusă. De exemplu, pentru adresa grâce nu am reţinut decât forma substantivală şi am eliminat anumite sensuri precum "farmec", "drăgălăşenie", "fineţe" pentru a nu trata decât pe acelea care figurau în câmpul semantic al religiei: "har", "dar divin", "binecuvântare divină", "mulţumire", "recunoştinţă". În acelaşi timp, am căutat să includem cât mai mulţi termeni ai domeniului şi subdomeniilor conexe, fapt pentru care dicţionarul nostru include termeni pe care un dicţionar general nu îi inventariază ca de exemplu:

(2) kimbanguisme s.m. (Kenya, Congo, Zair) kimbanguism, mişcare religioasă (1921) înfiinţată de Simon Kimbagu, membru al Bisericii baptiste.

kimbanguiste s.m.f., adj. (Kenya, Congo, Zair) kimbanguist, (adept) al kimbaguismului // l’Église ~ Biserica kimbanguistă.

Un alt aspect ar fi faptul că în dicţionarele de specialitate omonimia este aproape inexistentă. E drept, într-un limbaj specializat, cazurile acestea sunt rare. Dar nu imposibile.

(3) accolade1 s.f. formă de salut şi recunoaştere între ecleziaşti sau între călugări // se donner l’~ (d. ecleziaşti sau călugări) a se îmbrăţişa.

161

accolade2 s.f. (arhit.)(m. ales în stilul gotic flamboiant) arc în formă de acoladă cu curbură dublă sau cvadruplă // arc, ogive en ~ arc, ogivă în formă de acoladă.

De asemenea, ţinând cont de întinderea şi pretenţiile unui astfel de domeniu semantic, dicţionarul a inventariat şi corespondentele familiare, învechite, livreşti, uneori chiar şi pe cele regionale.

Natura contextelor, criteriile care au sta la baza selectării lor, autenticitatea acestora, au constituit pentru noi o preocupare constantă deoarece ne-am propus să oferim utilizatorilor nu atât modele frumoase cât productive.

Amintim aici că, pentru partea de limbă română, am fost nevoită să ţinem seama de varietatea sinonimică ce caracterizează vocabularul român din domeniul religios, beneficiar a cel puţin trei filiere etimologice (latină, greacă şi slavonă), extrem de productive fiecare, ceea ce depăşeşte cu mult partea de limbă franceză.

Soluţii lexicografice şi metalimbaj în structurarea articolelor Ca orice lucrare lexicografică de gen, dicţionarul este precedat de o listă de abrevieri şi de operatori lexicografici convenţionali. Printre cei din urmă numărăm: // cele două bare oblice care delimitează traducerea definiţia şi

eventualele sinonime de exemple, făcând totodată diferenţa dintre limbă şi uzul limbii;

~ tilda, care înlocuieşte cuvântul titlu din raţiuni de economie de spaţiu tipografic şi de evitare a redundanţei;

I., II,.. cifrele romane care introduc valorile gramaticale; 1., 2., ..cifrele arabe care introduc sensurile. Intrările lexicale sunt prezentate în ordine alfabetică, cu caractere boldate pentru limba bază (franceza) şi cu caractere normale pentru limba ţintă (româna). Pentru a facilita reperarea termenilor, cuvintele-titlu au fost scrise cu paragraf indentat negativ la 0,63 cm. În anumite cazuri, cuvântul-titlu este urmat de varianta sa (variantele sale) ortografică (ortografice) ca în exemplul următor:

(4) babi var. bâbi s.m. (rel.) partizan al doctrinei politico-religioase a lui Bab // la secte des ~s secta partizanilor doctrinei politico-religioase a lui Bâb.

bailli I. s.m. var. baillif (înv.) judecător // (în Franţa) ~ épiscopal, abbatial judecător episcopal, abaţial; (Ordinul de Malta) ~s capitulaires judecători care aparţineau unui consiliu de canonici sau călugări şi care aveau circumscripţii în diferite state catolice; ~s conventuels judecători mănăstireşti cu reşedinţa în Malta; grand ~ unul dintre cei opt judecători ai consiliului de canonici, inspector al

162

fortăreţei din Tripoli; ~ drapier judecător care răspundea de cheltuielile afectate veşmintelor sacerdotale ale ordinului de Malta; ~ de grâce / ~ ad honores judecător al ordinului de Malta care, deoarece nu era ales de un capitul general, primea învestitura de la papă sau de la marele maestru. II. s.f. baillie var. baillive soţia unui astfel de judecător.

Variantele lexicale ale cuvintelor-titlu sunt scrise cu aceleaşi caractere boldate şi introduse de abrevierea V. (vezi, a se vedea), ca în exemplele:

(5) balsamier s.m. V. baumier.

iconologue s.m. V. iconologiste.

Dacă intrările balsamier şi iconologue nu sunt tratate din punct de vedere lexicografic şi semantic, înseamnă că variantele baumier şi iconologiste sunt mai frecvente şi, prin urmare, traducerea şi dezvoltarea lexico-semantică se face la nivelul celui de-al doilea termen indicat care-l evocă şi pe cel dintâi:

(6) baumier s.m. var.. balsamier arbore sau arbust din regiunile calde care produce o răşină parfumată din care se face balsamul // ~ de myrrhe arborele de smirnă.

iconologiste s.m. var. iconologue specialist în iconologie.

Pentru notarea categoriei morfologice am folosit abrevierile tradiţionale folosite de normele lexicografice româneşti scrise în litere cursive: s.m., s.f., s.m.f., v.t., v.i., v.r., adj, adv., prep. etc.

(7) maigre I. adj. (rel. catol.) (în sint.) jour(s) ~(s) zi(le) de post, în care nu se mănâncă nici carne nici alimente grase. II. s.m. post practică religioasă care constă în abţinerea de la carne şi de la alimente grase, în zilele în care Biserica interzice consumarea lor. III. adv. de post // (în sint.) faire ~, manger ~ le Vendredi Saint a mânca de post, a se abţine de la carne şi alimente grase în Vinerea Mare.

Dacă o categorie morfologică subordonează mai multe sensuri, ca în cazul cuvintelor polisemantice, aceasta nu a fost scrisă decât o singură dată pentru toate aceste sensuri.

(8) malédiction I. s.f. 1. blestem, invocare a unei nenorociri (sau a mâniei divine) împotriva cuiva // ~ épouvantable, funeste, terrible blestem înfricoşător, funest, îngrozitor; proférer des ~s a profera blesteme, a blestema; donner sa ~ à son fils a-şi blestema fiul; frappé de ~ lovit de blestem; sous peine de ~ sub ameninţarea blestemului. 2. (fig.) fatalitate, nenorocire, destin necruţător, soartă nemiloasă adusă de blestem // ~ du sort blestem al sorţii. 3. afurisenie, anatemă. 4. (ocult.) procedeu magic care, prin formule rostite la adresa unei persoane, a unui lucru sau a unui animal, poate cauza stricăciune, boală sau

163

moarte. 5. (rel.) (p. refer. la Biblie) cuvânt care anunţă o pedeapsă pentru un păcat săvârşit, ameninţare cu blestem // ~s du Deutéronome, de Jérémie, des prophètes ameninţările cu blestem din Deuteronom, din Cartea lui Ieremia, din Cartea profeţilor; ~ des païens blestemul (lui Dumnezeu) asupra păgânilor. II. interj. nenorocire! fir-ar să fie!, imprecaţii prin care se invocă mânia, răzbunarea lui Dumnezeu asupra cuiva.

În notaţie, am folosit paranteze rotunde, tot italice, care conţin precizări de uz cum ar fi: (m. ales la pl.), (art.) (cu prep. à) sau (cu maj.) în cazul substantivelor proprii sau al folosirii unui substantiv comun drept substantiv propriu:

(9) ecclésiastique I. adj. 1. ecleziastic, bisericesc, (rar) eclezial, privitor la biserică sau la cler // administration, hiérarchie ~ administraţie, ierarhie ecleziastică; vocabulaire ~ vocabular ecleziastic; histoire ~ istorie ecleziastică; (înv.) collateur ~ presoană care avea dreptul să confere un beneficiu ecleziastic. 2. ecleziastic, bisericesc, care aparţine bisericii sau clerului // diocèse ~ dioceză ecleziastică; milieu ~ mediu ecleziastic; fonction ~ funcţie ecleziastică; habits ~s veşminte ecleziastice. II. s.m. 1. cleric, membru al clerului // un ~ luthérien un cleric luteran. 2. (art.) (cu maj.) Ecleziastul, una din părţile Bibliei atribuită împăratului Solomon.

(10) trône s.m. 1. (bis. catol.) tron, scaun special pe care stau prelaţii (ori suveranii sau alte personalităţi) în timpul unor slujbe pontificale // ~ épiscopal, abbatial tron episcopal, abaţial. 2. (în expr.) le ~ papal, pontifical a. scaunul papal, pontifical; b. papalitatea. 3. (fig.) (în expr.) le ~ de Dieu sălaşul lui Dumnezeu, cerul. 4. (teol. şi rel. creşt.) (m. ales la pl.) ceată de îngeri care-l laudă pe Dumnezeu.

(11) convertir I. v.t. (rel.) (cu prep. à) a converti pe cineva la o credinţă religioasă // ~ un athée à la foi a converti un ateu la credinţă. II. v.r. (rel.) (cu prep. à) 1. a se converti la, a trece la // se ~ au christianisme a se converti la creştinism; les Iraniens se sont convertis à l’Islam iranienii s-au convertit la islam; prêcher pour ~ a propovădui o credinţă pentru a converti (pe cineva) la o credinţă. 2. (în expr.) se ~ à Dieu, à l’Éternel, au Seigneur a-şi întoarce faţa către Dumnezeu, către Cel Veşnic, către Domnul, a se supune voinţei lui.

Abrevierile folosite pentru domenii şi subdomenii sunt semnalate în paranteze rotunde, italice. Codificarea acestora este dată în primele pagini ale dicţionarului şi respectă normele generale de codificare lexicografică:

(12) (teol.) = teologie; (bis. catol.) = biserica catolică; (ist. rel.) = istoria religiilor; (dr. canon.) = dreptul canonic; (muz. liturg.) = muzica liturgică; (ist. eclez.)= istoria ecleziastică; (filoz. rel.)= filozofia religiilor; (arheol.) = arheologie; (liturg. catol.) = (în) liturghia catolică; (arhit. bis.) = arhitectură bisericească etc.

164

Aceşti indicatori de câmp semantic pot subsuma unul, două sau mai multe sensuri ale cuvântului-titlu:

(13) chanceau s.m. var. cancel, chancel (arhit. bis.) 1. sanctuar. 2. balustradă care separă sanctuarul de spaţiul navei // le ~ des églises romanes balustrada bisericilor romane.

Aceleaşi paranteze încadrează indicaţia de vechime:

(14) cathédrant s.m., adj. 1. (înv.) persoană care prezidează o comisie de doctorat în teologie sau filozofie. 2. ecleziast sau credincios care se adresează mulţimii de la amvon. 3. teolog (sau persoană oarecare) care vorbeşte oficial, cu autoritate.

de frecvenţă:

(15) ablégation s.f. (bis. catol.) (rar) demnitate, funcţie de ablegat.

sau nuanţele stilistice:

(16) prophétique adj. profetic, care prezice. 2. care are caracter de profeţie. 3. (livr.) mesianic, (înv.) (reg.) pitliv, care comunică o profeţie // (sincret. rel.) mouvements ~s indigénistes et révivalistes mişcări profetice indigeniste şi revivaliste.

(17) trépassé, ~e s.m.f. (lit.) mort, decedat, răposat, defunct, persoană care nu se mai află în viaţă // les membres ~s d’une famille membrii răposaţi ai unei familii; glas des ~s dangăt de clopot la funeralii; clocheteur des ~s clopotar care bate clopotul la funeralii; office, prière des ~s slujbă, rugăciune pentru morţi; (bis. catol.) le jour, la fête des ~s ziua, sărbătoarea morţilor (2 noiembrie).

(18) étole s.f. 1. (liturg. catol.) etolă, stolă, paliu, orar, fâşie lungă de mătase sau de stofă, brodată cu motive religioase, pe care preoţii catolici o poartă petrecută pe după gât în timp ce oficiază o slujbă religioasă iar diaconii, ca o eşarfă, pe umăr // l’~ au cou cu etola pe după gât; ~ et surplis etolă şi stihar alb; ~ blanche etolă albă; l'~ au flanc comme un prêtre qui va être consacré cu etola pe umăr ca un preot ce urmează a fi hirotonit. 2. (liturg. ortod.) epitrahil, (pop.) patrafir, veşmânt preoţesc confecţionat din acelaşi material cu sacosul şi felonul, prevăzut cu o răscroitură pentru cap şi care, pe fâşia ce atârnă pe piept are brodată o cruce // broder une ~ a broda un epitrahil.

(19) messé, ~e adj. (fam.) care a participat la slujbă.

(20) chanteau s.m. 1. codru, bucată de pâine. 2. (liturg.) (reg.) bucată de pâine trimisă persoanei care trebuie sa facă ofranda de pâine sfinţită în duminica următoare // le pain bénit est offert par la mariée qui en réserve un ~ pour sa meilleure amie comme souhait de son prochain mariage pâinea sfinţită este împărţită de mireasă care păstrează o bucată pentru prietena ei cea mai bună în semn de urare de căsătorie apropiată.

165

Atunci când adresa este polisemică, dicţionarul foloseşte indicatori de raport semantic (p. ext.), indicatori retorici (p. metaf.), (p. meton.) sau indicatori care semnalează o etapă dicronică în evoluţia adresei (înv.):

(21) madelonnette s.f. 1. femeie de moravuri uşoare închisă cu voia sau fără voia ei într-o mănăstire pentru a se putea pocăi. 2. (p. ext.) (înv.) (la pl.) aşezare monahală de călugăriţe care primea astfel de femei.

(22) nymphe s.f. 1. (mitol. gr., rom.) nimfă, zeiţă personificând forţele naturii // ~ bocagère nimfă a crângurilor; ~ champêtre nimfă a câmpurilor; ~ des arbres, des bois, des montagnes nimfă a copacilor, a pădurilor, a munţilor; ~ des sources, des rivières, des fontaines nimfă a izvoarelor, a râurilor, a fântânilor. 2. (p. meton.) reprezentare artistică a unei nimfe.

(23) paître v.t. (rel.) (p. metaf.) a păstori, a îndruma conform cu legile bisericii // le pontife romain a reçu la puissance de ~, et gouverner l’Église de Jésus-Christ pontiful roman a primit puterea de a păstori şi a guverna Biserica lui Iisus Hristos.

(24) pandémonium s.m. (liv.) (înv.) 1. pandemoniu, capitală imaginară a Infernului în care spiritele diavoleşti se adună în jurul Satanei. 2. consiliu al demonilor.

Alte paranteze explicative sunt folosite pentru a semnala domeniul de referinţă sau o restricţie combinatorie a termenului în cauză pentru a evita folosirea improprie a acestuia: (d. un obiect), (d. călugări), (d. Dumnezeu) etc.:

(25) crucifère I. adj. 1. (persoană) care poartă o cruce // le Christ ~ Hristos cu crucea în mână; (bis. catol) l’enfant de chœur ~ copilul care ajută preotul la altar în timpul slujbei şi care duce crucea. 2. (d. un obiect) al unei cruci, care are o cruce, prevăzut cu o cruce // colonne ~ coloană support al unei cruci. II. s.m.f. (înv.) (în expr.) ordre des ~s ordinul celor care poartă cruce.

(26) provident, ~e adj. (înv.) (d. Dumnezeu) care îşi exersează înţelepciunea divină în conducerea destinelor lumii.

Cum pentru folosirea adecvată a cuvintelor în exprimare traducerea şi definiţia sensului nu sunt suficiente, dicţionarul inventariază o serie de sintagme, colocaţii, locuţiuni, unităţi frazeologice, proverbe care ilustrează totodată modul de îmbinare a cuvintelor şi contextele frecvente sau speciale în care acestea figurează.

(27) cornette s.f. 1. bonetă cu colţuri la unele călugăriţe catolice // (în sint.) la ~ de la bonne soeur boneta măicuţei, călugăriţei; (în expr.) prendre la ~ a se călugări. 2. bonetă cu boruri largi laa călugăriţele din ordinul Saint-Vincent de Paul.

În selectarea exemplelor, cu excepţia dozei de arbitrar inerentă unui astfel de travaliu de amploare, am căutat să intoducem atât sintagmele şi

166

colocaţiile frecvente cât şi contextele particulare folosite cu precădere îântre specialişti. Pentru abbaye, de exemplu, am reţinut combinaţii ferecvente precum bâtir, fonder, détruire une ~; ~ gothique, dar şi exemple ca l’obituaire d’une ~ (regisrul în care se înscriu numele morţilor dintr-o abaţie) sau ~ de / en commende (abaţie condusă de un abate secular, laic). Traducerea cuvintelor a inclus, acolo unde a fost cazul şi sinonimia aferentă:

(28) catholicisation s.f. 1. catolicizare, catol(n)icire, catol(n)icit; (înv.) papistăşire, papistăşit, trecere la catolicism, convertire (a cuiva) la catolicism.

şi definiţia care respectă genul proxim, diferenţa specifică şi care evită mai ales circularitatea:

(29) ablution s.f. 1. abluţiune, spălare rituală a corpului prescrisă de unele religii. 2. (bis. ortod. şi catol.) rit de purificare cu agheasmă, la botez, în Joia Mare, prin vărsarea vinului şi a apei pe mâinile preotului după împărtăşanie.

Am considerat introducerea exemplelor în dicţionar ca absolut necesară nu numai pentru a arăta funcţionarea cuvântului vedetă în contexte uzuale sau specifice ci şi pentru a aduce un plus de lămurire în identificarea sensurilor. Nu am adoptat varianta cu adrese formate din structuri lexicalizate cuprinzând două sau mai multe cuvinte. Structurile respective şi-au găsit locul la cuvântul adresă care constituia nucleul lor.

Desigur că, anizomorfismul celor două limbi a cerut o analiză contrastivă minuţioasă: semnalăm cazul adjectivelor sincretice într-o limbă şi nesincretice în alta sau pe cel al tranzitivităţii directe într-o limbă şi indirecte în cealaltă.

Deviaţiile de sens de la domeniul vizat nu au fost luate în consideraţie. Caracterul normativ, ca domeniu, al dicţionarului nu ne-a permis inventarierea sensurilor care atestau desacralizarea termenilor religioşi şi reinvestirea lor semantică în alte domenii. Pentru prosélyte, de exemplu am reţinut doar:

(30) prosélyte I. adj. prozelit, (păgân) care îmbrăţişa religia iudaică primind circumciziunea şi păzind legile iudaice // religion ~ religie prozelită. II. s.m.f. 1. prozelit, personană convertită de curând la o credinţă, la o doctrină. 2. adept al unei credinţe, al unei doctrine.

sensul de „persoană care a aderat de curând la o ideologie” nefiind inventariat.

Vom încheia prin a spune că dicţionarele de terminologie religioasă apărute recent, mai mult în format electronic decât în format clasic prezintă, fiecare în felul său, inventarii lexicale care nu pot satisface nici pe departe toată gama utilizatorilor care ar putea apela la astfel de

167

instrumente de lucru. De obicei, astfel de lucrări au la bază o concepţie enciclopedică iar lucrările cu caracter bilingv nu reuşesc să depăşească dimensiunile unui vocabular şcolar de nivel elementar.

Necesitatea apariţiei unui adevărat dicţionar bilingv de termeni de cultură şi credinţe religioase se impune de la sine într-un mileniu şi într-o societate care îşi deschid porţile, în care ecumenismul capătă sensuri largi. Intervenţia noastră, fără a avea pretenţia de a fi epuizat toate aspectele problematice ridicate de conceperea şi realizarea unui astfel de dicţionar, şi-a propus să demonstreze necesitatea apariţiei unui astfel de dicţionar, să semnaleze problematica variată şi complexă a lingvistului şi a lexicografului care se lansează într-o astfel de încercare şi să propună soluţii viabile şi petinente de rezolvare.

Résumé

L’article synthétise quelques points de vue et réflexions générés par la rédaction d’un dictionnaire bilingue (Français – Roumain) spécialisé (termes religieux): sélection du corpus, ajout de termes qui ne figurent pas dans les dictionnaires généraux, solutions lexicographiques, découpages sémantiques, modalités d’illustration, contextes. L’article a comme but de signaler les problèmes qui apparaissent au cours du travail et de donner des solutions concrètes qui conduisent à la réussite d’un tel exploit.

168

Silvia DOBRIN, Universitatea Piteşti

A propos des mots-valises dans Le Canard enchaîné et Eulenspiegel

1. Introduction La langue de la presse satirique produit des dizaines de ces mots bizarres, nés de la fusion de deux mots existants, que nous avons choisis comme l’une des cibles principales de cette étude. L’analyse, qui se place dans une approche morphologique, va définir d’abord le concept de mot-valise, puis elle va établir une typologie de formation des mots-valises recueillis dans l’hebdomadaire français Le Canard enchaîné ainsi que les spécificités des créations allemandes du magazine satirique Eulenspiegel.

Le mot-valise soulève le paradoxe suivant: c’est une forme de la néologie lexicale qui révèle non seulement sa viabilité, mais aussi sa vitalité, et, en même temps, il est parfois difficile de l’identifier à un procédé de création (Wortbildungstyp) tels les mécanismes de composition et de dérivation. Il s’agit donc d’une forme de création lexicale assez contestée. C’est dans cette situation particulière, où le mot-valise tient simultanément d’une certaine régularité et d’une certaine irrégularité, qu’il devient un point d’interrogation sur la langue dans la presse écrite politique.

Le va-et-vient entre les deux corpus français et allemand s’est révélé très productif, comme nous le verrons plus loin dans ce travail. La méthode d’analyse se fonde sur la description des mécanismes de production et d’interprétation tels qu’ils se dégagent des déconstructions systématiques du mot-valise.

2. Autour du mot-valise ou du Kombiwort En français, la profusion des métaphores qu’on a employées pour mot-valise est révélatrice d’un phénomène qui ne cesse d’échapper à la dénomination: mots en portefeuille (Galliot 1955), mots-centaures (Rigaud 1969), mots-sandwiches (Ferdière 1964), mots sauvages (Rheims 1969), bloconyme (Dupriez 1980), acronyme (Guilbert 1975), téléscopage (Dierickx 1966). Morier H. consacre, sous le terme de téléscopage, sept pages au phénomène en question, en le définissant comme suit: «Combinaison de deux vocables qui fondent leurs sonorités en un seul mot, dit mot-valise, dont le sens est lui-même un croisement des signifiés ainsi liés.» [1].

L’allemand non plus ne dispose pas d’un terme technique unique qui désigne le mot-valise. Depuis la Mischwortbildung que Sigmund Freud a proposée en 1905, on utilise, pour désigner ce procédé de création lexicale,

169

Kontamination, Wortmischung, Wortkreuzung, Wortverschmelzung, Wortzusammenziehung, Kontraktion ou, sur l’exemple anglais, Blend. Grésillon Almuth [2] propose, «à des fins d’unification», le terme Kofferwort. Plus récemment, Donalies Elke définit la Kontamination (zu lat. contaminare «miteinander in Berührung bringen») comme suit: «Bei der Kontamination werden Wörter, offenbar nie mehr als zwei, miteinander verschachtelt, z.B. Mammut und Elefant zu Mammufant. Dabei fallen Laut- bzw. Buchstabenfolgen weg.» [3]. A son tour, Elsen Hilke [4] emploie dans son ouvrage également le terme Kontamination, que nous allons adopter dans la suite de notre travail.

Ce sont, par conséquent, autant de tentatives amusantes de nommer ces productions bizarres et singulières et de les faire rentrer dans le cadre régulier des faits de langue. Le mot-valise est défini comme «la production d’une forme tout à fait singulière, obtenue par la fusion de deux termes qui, […], peuvent être phonétiquement proches, mais entre lesquels il n’existe en général aucun lien sémantique «naturel» (par exemple, de synonymie)» [5].

Par ailleurs, le mot-valise est doué de sa double nature, c’est-à-dire qu’il possède une forme nouvelle et un sens nouveau; il désigne «un mot fantaisiste obtenu par la combinaison télescopée de deux ou plusieurs mots qui subissent des altérations de leur signifiant, entraînant ainsi un amalgame des signifiés» [6]. Il se permet donc de mélanger deux mots qui, au lieu de se succéder, imbriquent leurs syllabes. Par conséquent, un mot-valise est un mot nouveau composé de deux mots connus ou, plus exactement, deux mots existants que l’on marie de telle façon qu’ils en forment un nouveau, insolite, amusant, qui est formé par l’amalgame de deux autres mots existants. Il emprunte à la fois au sens de l’un et de l’autre. Il en résulte un signifiant qui contient dans son signifié des aspects de la signification des mots composants (par exemple, nazional, soliphone, etc.):

«Le «soliphone»: autrement dit le «téléphone anti-solitude», telle est l’ «idée originale» et forcément géniale que Renaud Dutreil, fringant sous-ministre aux PME, au Commerce et à l’Artisanat, vient d’avoir pour les personnes âgées.»

(Le Canard enchaîné, N 4323, 3 septembre 2003, p. 8)

«Front nazional» (Le Canard enchaîné, N 4395, 19 janvier 2005, p. 1)

Enfin, le Dictionnaire des procédés littéraires publié par Dupriez sous le titre GRADUS indique à la rubrique mot-valise ceci: «Amalgamer deux mots sur la base d’une homophonie partielle, de sorte que chacun conserve de sa physionomie lexicale de quoi être encore reconnu» [7]. Alain Finkielkraut,

170

quant à lui, parle de la puissance de l’hybridation de la langue par le mot-valise:

«En mélangeant les significations des mots qui sont dans votre valise, vous ferez advenir un sentiment compliqué, une réticence impalpable, un animal chimérique, ou un concept fou. Là réside le vrai plaisir. […] Abâtardir, au lieu de juxtaposer des entités closes sur elles-mêmes. Traiter en atomes justiciables de toutes les combinaisons possibles, ces petites unités - les mots - qu’on nous enseigne à considérer comme des individus. Le mot-valise prend au sérieux cette hypothèse déraisonnable: les termes du dictionnaire n’ont que l’apparence de l’autonomie; ce sont, en fait, des particules vagabondes, les morceaux errants d’autres vocables.» [8]

Parallèlement, certains travaux d’inspiration linguistique ou littéraire décrivent et analysent en termes de rhétorique classique des occurrences qui, pour nous, relèvent du mot-valise. Par exemple, Louis Guilbert intègre l’ensemble des mots-valises à la figure de l’acronyme, défini comme «nom formé par les syllabes de l’extrémité des composants» [9].

Nous nous en tiendrons, pour notre part, au terme mot-valise. Nous pouvons certainement rapprocher le mot-valise des figures rhétoriques telles le calembour ou l’à-peu-près, car il relève, comme elles, de phénomènes d’équivoque et de double entente. Mais si ces figures évoquent un deuxième sens par référence à un deuxième mot phonologiquement proche du premier, le mot-valise comporte en lui-même sous forme de fusion les deux termes. Ainsi, Sarkolage, juppépère ne sont pas des calembours, mais des mots-valises, puisqu’ils se caractérisent par la fusion de deux lexies.

3. Analyse du corpus La création de mots-valises permet un nombre illimité de combinaisons dans la presse française, qui ne peuvent manquer de déclencher le rire. Du fait de leur forme insolite, des néologismes comme les mots-valises renforcent la mémorisation des prestations diversifiées. Les exemples suivants sont fournis par Le Canard enchaîné:

«Sarkogne à tout va!» [sous-titre] (Le Canard enchaîné, N 4290, 15 janvier 2003, p. 1)

«Sarkauses communes» [sous-titre] (Le Canard enchaîné, N 4323, 3 septembre 2003, p. 1)

«Un certain M. Sarkozy, alias «Nick les belles châsses», vient de se faire pincer pour Sarkolage poussif dans la 17e circonscription de Paris, où il était venu comme souteneur d’un certain Stefanini, qui a toujours eu des élections difficiles.»

(Le Canard enchaîné, N 4292, 29 janvier 2003, p. 3)

171

Le mot Sarkolage résulte de la fusion de deux noms: le nom propre Sarkozy et le nom commun racolage. De même, derrière Sarkogne, on reconnaît le nom du candidat aux élections présidentielles Sarkozy et le verbe cogner. Les phonèmes constitutifs des unités originelles se retrouvent, dans le mot résultant, avec suppression des éléments redondants et il y a création d’un signifiant et, par conséquent, d’un signifié unique qui suscite le rire du lecteur.

Après l’affirmation de Berlusconi «Mussolini n’a tué personne», nous retrouvons dans le Canard enchaîné le commentaire suivant: «Bizarrement, l’écart du Premier ministre italien n’a pas eu trop d’échos hors de la Péninsule. En France, des journaux qui, au début de l’été, avaient consacré des pages à l’écart de Silvio sur l’eurodéputé allemand «Kapo de camp de nazi» ont traité la mussolinerie en quelques lignes. Et, en début de semaine au moins, aucun chef d’Etat ou de gouvernement n’avait protesté. Comme si les berlusconneries devenaient toutes naturelles.» (Le Canard enchaîné, N 4325, 17 septembre 2003, p.1)

Nous remarquons que le nom de l’ex-premier ministre italien Silvio Berlusconi sert à la formation d’un mot-valise on ne peut plus expressif pour tourner en dérision l’homme politique connu pour ses propos classés comme berlusconneries.

C’est toujours au Canard enchaîné que nous empruntons l’exemple suivant:

«Une retraite juppépère» (Le Canard enchaîné, N 4291, 22 janvier 2003, p. 1)

Le principe de construction consiste à juxtaposer la partie initiale d’un mot, le nom de l’homme politique Alain Juppé, ancien premier-ministre français, et la partie finale d’un autre, (pé)père, mais nous remarquons souvent, en outre, la présence d’homophonies entre les mots utilisés, comme dans l’exemple Sarkolage>Sarkozy+racolage.

Comme nous le voyons, le mot-valise consiste à amalgamer deux mots sur la base d’une analogie phonétique partielle. Les exemples en abondent dans l’hebdomadaire français:

«La sarkommunion solennelle» (Le Canard enchaîné, N 4385, 10 nov 2004, p. 1)

«Une sarkohabitation armée entre l’UMP et l’Elysée qui va encore durer deux ans et demi.»

(Le Canard enchaîné, N 4388, 1 dec 2004, p. 1)

«Chirac le grand Palestisraélien» (Le Canard enchaîné, N 4384, 3 nov 2004, p. 2)

«Berluscomique troupier» [sous-titre] (Le Canard enchaîné, N 4324, 10 septembre 2003, p. 8)

172

Ce sont des mots-valises qui réunissent deux signifiants Sarkozy + communion > Sarkommunion, Sarkozy + cohabitation > Sarkohabitation, Berlusconi + comique > berluscomique, Palestine + Israélien > Palestisraélien. Ce rapprochement, par un jeu combinatoire, d’éléments hétérogènes appartenant au lexique usuel de la langue provoque un effet de surprise. Nous observons, par ailleurs, dans ces exemples le phénomène de l’haplologie, fréquent dans la formation des mots-valises, puisque beaucoup d’entre eux se fondent sur l’existence d’un segment homophone commun à chacun des constituants: berluscomique, Sarkommunion, Sarkohabitation. L’haplologie consiste donc «à articuler une seule fois un phonème ou groupe de phonèmes qui aurait dû l’être deux fois dans le mot» [10]. La différence entre mots-valises et haplologie est que «les produits de l’haplologie historique sont des signes historiques linguistiques inscrits dans le lexique usuel» [11], ce que les mots-valises ne sont pas. Donalies Elke [12] distingue elle aussi ces deux types de créations par Kontamination: d’une part, les créations du type Mammufant, où des suites de phonèmes des deux mots Mammut et Elefant disparaissent, selon les critères de la prononciation, par exemple; d’autre part, les créations comme Lakritzelei [13] (Lakritz et Kritzelei) dont les composants ont un groupe de phonèmes commun.

Si l’haplologie risque d’inscrire le mot-valise du côté des régularités, l’emploi d’une figure rhétorique risque de le faire pencher du côté des irrégularités. C’est dans ce sens que nous avons choisi de parler d’un phénomène langagier régulier ou irrégulier, dans la mesure où nous ne savons pas si ses propriétés sont intégrables à la langue, entendue comme ensemble de régularités, ou si elles sont en excès par rapport à celle-ci.

En allemand, par exemple, les mots-valises sont traités également comme troncation (Kürzung) [14], comme une forme spéciale de composition (Donalies Elke et Fleischer Wolfgang et Barz Irmhild): «Die Wortkreuzung ist eine von der «normalen» Komposition abweichende Verschränkung von lexikalichen Einheiten […] Ihre Spezifik besteht darin, dass zwei oder weniger komplexe Segmente der beiden unmittelbaren Konstituenten einander überlagern und dass die beiden Konstituenten keinerlei semantische Beziehungen aufzuweisen brauchen. Doch ist die Bildungsweise nicht willkürlich, sondern durch gewisse Regeln (vor allem phonetisch phonemischer Art) bestimmt.» [15]

Donalies Elke souligne qu’il ne s’agit pas d’abréviation dans le cas des mots-valises et parle du mot-valise comme une sous-catégorie de la composition: «Vielmehr ist Kontamination ein Untertyp der Komposition. Wie bei anderen Komposita (Z. B. Königsmantel) wird auch bei der Kontamination ein Wort gebildet durch Zusammensetzung von mindestens zwei Wörtern. Die Besonderheit ist die Verschachtelung.» [16]

173

Les mots-valises ont été traités aussi comme Kunstwörter dans la néologie (Wortschöpfung) [17]. Etant donné qu’il n’y a apparemment pas de schéma structurel pour le mot-valise, Grésillon Almuth considère que ce genre de production lexicale n’appartient pas vraiment à la création lexicale (Wortbildung) proprement dite [18], car les mots-valises (Kontaminationen) sont presque toujours des créations occasionnelles [19] dont le rôle est de provoquer des effets stylistiques [20]. Par conséquent, ils sont rarement intégrés dans les dictionnaires standard (par exemple, Kurlaub). Par contre, Simmler F. [21] ainsi que Peschel C. soulignent que, morphologiquement, la Kontamination s’inscrit dans les structures compositionnelles: «Morphologisch gesehen wird die Kontamination in die Nähe kompositioneller Strukturen gerückt.» [22]

Dans notre corpus allemand, nous avons repéré trois occurrences (historabel, glosartig, drohnenhaft) qui peuvent être analysées comme mots-valises:

«Glosartig! Ist er nicht glosartig, unser Bundeswirtschaftsmichel? Kürzlich hat er sich für die Tiefkühlindustrie stark gemacht. Einfrieren will er die Lehrlingsgehälter, denn für kleine Betriebe seien die Ausbildungvergütungen ein «echtes Problem».» [23]

(Eulenspiegel, 09/2006)

«Da trat Schröder vor die Presse, stellte sich als Freiherr Karl Freiherr August von Freiherr Hardenberg vor und sagte den wahrhaft historablen Satz: «Das Land muβ sich bewegen. Das ist das, was wir hier gemacht haben. ».» [24]

(Eulenspiegel, 08/2003, p. 16)

«Kein Geringerer als Arnulf Baring, «unser bedeutendster Historiker» (BILD), nennt die Schröder-Clique eine «drohnenhafte Herrscherkaste».» [25]

(Eulenspiegel, 01/2003, p. 21)

L’intention du journaliste a été de trouver ici une forme d’expression frappante, drôle et énigmatique. Si nous prenons en compte le fait que l’occurrence glosartig apparaît également dans le titre, nous en déduisons qu’elle a été pensée aussi comme un stimulant pour éveiller et attirer l’attention du lecteur. Le titre acquiert, par ce jeu et par l’adjonction du texte qui suit, un ton légèrement ironique. Une autre intention du journaliste a été sûrement que le signifié exact ne soit pas nécessairement évident dès le début. Ainsi, nous nous apercevons en lisant le fragment du début de l’article que les parties composantes de ce mot-valise glosartig sont Glos, le nom du ministre allemand de l’économie, et grossartig, ce dernier étant d’ailleurs l’homophone du nouveau mot-valise créé. Cette possibilité

174

de décomposer et identifier les constituants de ce mot-valise est conditionnée par la connaissance de l’actualité politique en Allemagne.

Le décodage du mot-valise historabel et drohnenhaft, par contre, requiert moins de connaissances extralinguistiques et d’efforts d’interprétation. Cela n’empêche qu’il agit sur le lecteur et suscite l’ironie. Historabel réunit les deux signifiants historisch («historique») et memorabel («mémorable») et drohnenhaft rassemble les signifiants Drohne («parasite») et drohenhaft («menaçant»); il en résulte de nouveaux signifiés qui englobent les deux autres.

4. Conclusion En conclusion, nous pouvons affirmer que lire Le Canard enchaîné ou Eulenspiegel, c’est découvrir le plaisir des formes. A part cet aspect ludique, l’emploi des mots-valises dans la presse favorise la formation d’un lectorat qui s’identifie par la même culture et la même capacité de décodage des sens concomitants mis en œuvre. Les mots-valises s’appuient sur des formes connues, ce qui rend possible, par exemple, la mémorisation des titres des journaux. C’est pour cette raison aussi que le journaliste joue sur les mots, et cela surtout dans les titres et les sous-titres, mais c’est également pour le plaisir de l’humour. Il joue avec mots-valises, expressions figées etc. au point que, en France, c’est devenu une caractéristique du Canard enchaîné et un style qui s’est imposé.

Nous concluons que les «Kontaminationsprodukte lenken in der Tat die Aufmerksamkeit auf sich» [26]; la plupart sont des hapax et ils sont très rares ceux qui se retrouvent dans la langue standard, par exemple Kurlaub «congé de traitement». La singularité du signifiant des mots-valises oblige les lecteurs à un travail d’interprétation spécifique. «Chaque cas de mot-valise est un cas particulier qui demande d’abord d’identifier les lexies auxquelles des formants sont empruntés, puis de trouver les relations sémantiques qui peuvent les unir dans le signifié nouveau qui constitue la raison d’être du mot-valise» [27]. Si, à la différence des dérivés ou des mots-composés, le repérage des mots-valises dans un texte ou un énoncé est facile, l’opération d’identification des lexies qui les composent n’est pas toujours évidente, et ce d’autant plus qu’elle suppose des connaissances extralinguistiques.

Notes

[1]. MORIER, H., 1975, Dictionnaire de Poétique et de Rhétorique, PUF, Paris, p. 1076. [2]. GRESILLON, Almuth, 1984, «La règle et le monstre: le mot-valise. Interrogation sur la langue, à partir d’un corpus de Heinrich Heine», Linguistische Arbeiten 152, Max Niemeyer, Tübingen, p. 6. [3]. DONALIES, E., 2000, «Wortbildungspflege. Folge 2: Den Mammufanten aus dem Ei pellen», Sprachreport 3, p. 22.

175

[4]. HILKE, Elke, 2004, Neologismen. Formen und Funktionen neuer Wörter in verschiedenen Varietäten des Deutschen, Günter Narr, Tübingen, p.36. [5]. GRESILLON, Almuth, 1984, «La règle et le monstre: le mot-valise. Interrogation sur la langue, à partir d’un corpus de Heinrich Heine», Linguistische Arbeiten 152, Max Niemeyer, Tübingen, p. 7. [6]. MOUNIN, G., 1974, Dictionnaire de la linguistique, PUF, Paris, p. 225. [7]. DUPRIEZ, B., 1980, GRADUS Dictionnaire des procédés littéraires, Paris, p. 8-9. [8]. FINKIELKRAUT, A., 1979, Ralentir: mots-valises!, Seuil, Paris, p. 76. [9]. GUILBERT, L., 1975, La créativité lexicale, Larousse, Paris, p. 245. [10]. GRESILLON, Almuth, 1984, «La règle et le monstre: le mot-valise. Interrogation sur la langue, à partir d’un corpus de Heinrich Heine», Linguistische Arbeiten 152, Max Niemeyer, Tübingen, p. 8. [11]. GRESILLON, Almuth, 1984, «La règle et le monstre: le mot-valise. Interrogation sur la langue, à partir d’un corpus de Heinrich Heine», Linguistische Arbeiten 152, Max Niemeyer, Tübingen, p. 8. [12]. DONALIES, E., 2000, «Wortbildungspflege. Folge 2: Den Mammufanten aus dem Ei pellen», Sprachreport 3, p. 22. [13]. Exemple de HERINGER, Hans Jürgen, 1998, Grammatik und Stil, p. 192. [14]. DUDEN, 1998, Die Grammatik, Dudenverlag, Mannheim. [15]. «Le mot-valise est un croisement déviant de la composition «normale» des unités lexicales […] leur particularité réside dans le fait que deux ou des segments moins complexes des deux constituants directs se masquent l'un l'autre et n'ont besoin de comporter aucune relation sémantique. Mais la manière de formation n'est pas arbitraire, elle est déterminée par certaines règles (avant tout de nature phonétique et phonémique)», dans FLEISCHER, Wolfgang/ BARZ, Irmhild, 1995, Wortbildung der deutschen Gegenwartssprache, Max Niemeyer, Tübingen, p. 47. [16]. «Le mot-valise est au contraire un sous-type de la composition. Comme pour d'autres mots composés (par exemple le manteau de roi) un mot-valise est aussi formé par la composition d'au moins deux mots. La particularité est leur imbrication», dans DONALIES, Elke, 2002, Die Wortbildung des Deutschen. Ein Überblick, G. Narr, Tübingen, p. 93. [17]. RONNEBERGER-SIBOLD, E., 1992, Die Lautgestalt neuer Wörter. Kürzungen und Kunstwörter im Deutschen und Französischen, Freiburg im Breisgau. [18]. GRESILLON, Almuth, 1984, «La règle et le monstre: le mot-valise. Interrogation sur la langue, à partir d’un corpus de Heinrich Heine», Linguistische Arbeiten 152, Max Niemeyer, Tübingen, p. 88. [19]. DUDEN, 1998, Die Grammatik, Dudenverlag, Mannheim. [20]. HANSEN, K., 1963, «Wortverschmelzungen», Zeitschrift für Anglistik und Amerikanistik, 11, p. 117-142. [21]. SIMMLER, F., 1998, Morphologie des Deutschen, Weidler Buchverlag, Berlin, p. 492. [22]. PESCHEL, C., 2002, Zum Zusammenhang von Wortneubildung und Textkonstitution, Max Niemeyer, Tübingen, p. 177. [23]. «N'est-il pas extraglos, notre homme politique de l’économie fédérale ? Récemment, il s'est défoncé pour l’industrie des produits surgelés. Il veut geler les salaires des apprentis, car les remboursements pour la formation seraient un «véritable problème» pour de petites entreprises.» [24]. «Là Schröder parut devant la presse, se présenta comme baron Karl Freiherr August du baron Hardenberg et dit la phrase vraiment historable: «le pays doit bouger. C'est ce que nous avons fait ici.» [25]. «Personne d’autre qu'Arnulf Baring, „notre historien le plus important“ (BILD), appelle la clique de Schröder une "caste de souverains parasitaire.» [26]. «les mots-valise dirigent, en effet, l'attention sur eux-mêmes», dans DONALIES, Elke, 2002, Die Wortbildung des Deutschen. Ein Überblick, G. Narr, Tübingen, p. 93.

176

[27]. SABLAYROLLES, Jean-François, 2002, «Des néologismes au signifiant très significatif», dans GRUAZ, Claude (dir.), Quand le mot fait signe. Pour une sémiotique de l’écrit, Publications de l’Université de Rouen, p. 113.

RÉFÉRENCES:

DONALIES, Elke, 2000, «Wortbildungspflege. Folge 2: Den Mammufanten aus dem Ei pellen», Sprachreport 3, p. 22.

DONALIES, Elke, 2002, Die Wortbildung des Deutschen, G. Narr, Tübingen. DUDEN, 1998, Die Grammatik, Dudenverlag, Mannheim. DUPRIEZ, B., 1980, Gradus. Dictionnaire des procédés littéraires, Paris. FINKIELKRAUT, Alain, 1979, Ralentir: mots-valises!, Seuil, Paris. FLEISCHER, Wolfgang/ BARZ, Irmhild, 1992, Wortbildung der deutschen Gegenwartssprache,

Max Niemeyer, Tübingen. GUILBERT, Louis, 1975, La créativité lexicale, Larousse, Paris. HANSEN, K., 1963, «Wortverschmelzungen», Zeitschrift für Anglistik und Amerikanistik 11, p.

117-142. HERINGER, H. J., 1998, Grammatik und Stil. HILKE, Elsen, 2004, Neologismen. Formen und Funktionen neuer Wörter in verschiedenen

Varietäten des Deutschen, Günter Narr, Tübingen. MORIER, H., 1975, Dictionnaire de Poétique et de Rhétorique, PUF, Paris. MOUNIN, G., 1974, Dictionnaire de la linguistique, PUF, 1ère édition, Paris. PESCHEL, Corinne, 2002, Zum Zusammenhang von Wortneubildung und

Textkonstitution, Max Niemeyer, Tübingen. RONNEBERGER-SIBOLD, E., 1992, Die Lautgestalt neuer Wörter. Kürzungen und

Kunstwörter im Deutschen und Französischen, Freiburg im Breisgau. SABLAYROLLES, Jean-François, 2002, «Des néologismes au signifiant très significatif», dans

GRUAZ, Claude (dir.), Quand le mot fait signe. Pour une sémiotique de l’écrit, Publications de l’Université de Rouen, p. 113.

SIMMLER, F., 1998, Morphologie des Deutschen, Weidler Buchverlag, Berlin.

Abstract

Blends deal with the abridgement and then combination of different lexemes to form a new word. However, the process of defining which words are true blends and which are not is more complicated. The difficulty lies in determining which parts of a new word are recoverable. Most of them are, as we shall see in our study, ad-hoc formations and they aim to an immediate effect that is to draw the attention, rather than a long-term survival.

177

Cătălin Enică, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Completări, corecţii şi precizări etimologice la DICŢIONARUL LIMBII ROMÂNE (DLR)

Aplicaţia directă s-a realizat pe DICŢIONARUL LIMBII ROMÂNE (DLR), SERIE NOUĂ, TOMUL XIV, LITERA Z, apărut la EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE în 2000. Temenii luaţi în discuţie sunt menţionaţi în ordine alfabetică strictă, iar trimiterile, cu puţine excepţii, au în vedere numai conţinutul acestei lucrări. Abrevierile, simbolurile şi semnele specifice aparţin fondului de notaţii curente şi vocabularului de specialitate. Intenţia de a îmbogăţi conţinutul DICŢIONARULUI şi de a contribui, de asemenea, la precizarea unor sensuri s-a materializat într-o serie de observaţii, dintre care le notăm pe următoarele:

1. DLR ar putea să-şi completeze materialul prin inserarea unor categorii de cuvinte vechi şi neologice nemenţionate până acum în dicţionarele noastre sau existente în alte lucrări lexicografice, însă absente din paginile sale. Dintre acestea, menţionăm seriile:

- cuvinte tradiţionale de origine turcă: zade/zadea „fiu(de domn)” – ca şi beizadea –, zanet „credinţă”, zâlzen „instrument muzical de percuţie, talgere”, zurnac (sârmaci) „gornist, trompetist”;

- cuvinte tradiţionale de origine greacă: zefs/zevs „zeu”, zeta/zita „numele literei z din alfabetul grecesc”, zoi/zoe „viaţă”, zoon „animal”;

- neologisme şi cuvinte savante: a zapa, zapping, zlataust, zoantrop, zooblast, zooiatru, zoom, zwinglinism etc.

2. Argumentele de ordin fonetic şi accentual, morfologic (sufixe, desinenţe), sintactic (contextual), semantic avute în vedere în stabilirea originii cuvintelor din limba română, în multitudinea ipotezelor posibile, dezvăluie uneori căi sau cel puţin ipoteze nebănuite anterior, prilej de clarificare a unor supoziţii şi de înlăturare a „petelor albe” de pe harta lexicală a unei limbi. Este ceea ce vom expune în continuare. zábăr. Este menţionat în DLR cu specificarea et. nec. şi înseamnă „zor”: „A apucat-o zabărul naşterii.”(p. 2). Alte sensuri atestate sunt „învălmăşeală” şi „vreme rea”. Cuvântul provine din turcescul sabır (sızlık), care are sensurile „nerăbdare, nelinişte, impacienţă”. În sintagma „zabăr de lume” asistăm la o confuzie semantică, termenul fiind obţinut prin denaturare din sobor(mulţime) de lume. Traseul urmat de termenul slav este probabil sobor → zabor → zabar → zabăr (cu modificarea silabei accentuate). zacón2. Are sensurile: „datină, obicei”. Pe lângă etimologia înregistrată (scr. zacon) pentru acest cuvânt poate fi invocat şi etimonul din limba greacă, ζακóνι, cu aceeaşi semnificaţie.

178

zágă. Înregistrat în judeţul Tulcea, cu sensul de „titirez”. Provine probabil din turcescul zağ „tăiş, ascuţiş”. Ar putea fi acelaşi cu zagále, înregistrat, de asemenea, ca formă de plural (după modelul aga/ agale, oca/ ocale), cu sensul de „suliţe primitive”. zaharicá. Nu este cuvânt autonom, ci pluralul lui ζαχαρικó (vezi şi zumaricá, cu sensul „dulciuri”). zaharma. Consemnat cu sensul „mâncare nedefinită mai de aproape” la Pecineaga – Măcin; provine evident din ngr. ζαχάρι „zahăr” + sufixul verbal turcesc -ma(k), după modelul atâtor alte substantive nume de mâncăruri (tuzlamak > tuzlama, çullanmak > ciulama, kapanmak > capama etc.). záică. Apare regional, în Banat, cu sensul de „gaiţă”. În limba turcă există termenul soyga, cu acelaşi sens, care, prin transformările fonetice specifice trecerii cuvintelor turceşti în română poate constitui etimonul lui zaică (sonorizarea iniţialei consonantice şi asurzirea lui g intervocalic). zalatínă. Înregistrat cu etimologie necunoscută. Provine din ngr. ζελατίνα „gelatină” (vezi şi ζελέ „jeleu”). Sensul este identificat şi în citatul oferit: „Sunt duşmanul hotărât al pişcoturilor, şampaniei, zalatinelor şi al altor vinograduri.”(p.16), apud C. Hogaş, Pe drumuri de munte. zamârdácă. Are înregistrat sensul „zer cu brânză” sau „lapte searbăd”. Cuvântul poate fi apropiat de variantele în circulaţie zămârdacă şi zămârdac, care, la rândul lor l-au generat pe zămârzac („salţă cu mult usturoi, unde se moaie pastrama”). Cuvântul provine din zămurcă sau zemurcă „zemuşoară”. zambílă. Provine din ngr. ζoυμπoύλι, nu din ζυμπίλι, cum apare notat. Cuvântul turcesc referitor la numele florii este sümbül, nu zümbül. Prin considerarea formei a doua ca etimon, se creează premisele confuziei cu turcescul zimbil „baniţă,coşarcă” (vezi la p. 42 expresia „trei lulele în două zambile”, apud A. Pann, care apare citată greşit la cuvântul zambilă). zandán. „închisoare, temniţă, sub zidul sau turnul unei mănăstiri”. Provine din turcescul zindan, nu din zyndan,cum este consemnat în dicţionar. zangára. Dat cu etimologie nesigură, Cf. zdrancana. Este de fapt turcescul zangırda(-mak) „a zdrăngăni”, cuvânt care explică şi sensurile rezultate în limba română (p. 20): 1. „podoabe de nichel şi alamă pentru hamuri”; 2. „lucruri mărunte”; 3. „încurcătură” (a pica într-o zangara); 4. „melodie şi dans popular”. Prin acest termen se poate explica şi anteriorul, zangalấc „moft, toană, nărav”, creat cu sufixul turcesc tipic pentru abstracte nominale peiorative; vezi şi mascaralâc, haimanalâc etc. Cuvântul zanganeá, înregistrat în Moldova, este un singular refăcut incorect din expresia „de-a zanganelile”, în care recunoaştem termenul zăngăneală, -eli (provenit, la rândul său, din a zăngăni < zang!). „De-a zăngănelile” se referă probabil la zăngănit sau la zăngănitorile pe care le poartă sau le folosesc cei care se prind în acest dans popular. Tudor Panfile precizează că-l joacă numai băieţii. zap3. Este atestat în Moldova cu sensul „obrăznicie”. Cuvântul pare să provină din turcescul zapt „samavolnicie, furtişag”, mai ales că apare în expresii de tipul „a face zapuri”: „Copilul s-a luat cu joaca şi a uitat să facă obişnuitul zap bunică-sei.” (p. 21, apud revista „Ion Creangă”). De considerat şi expresia „a se ţine numai de zapuri” (obrăznicii, necuviinţe).

179

zarafír. Este o variantă a lui serasir (tc. serraser „brocart, material scump ţesut cu fir de aur”). Nu se justifică includerea lui în DLR ca termen independent. zaraphaneá. Sensul dat în DLR este contestabil. Mai curând provine din zarafhane „casă de amanet”, decât din tarapana „monetărie”. Sensurile fiind apropiate, probabil că de aici provine şi confuzia. zárdalea. Accentul este marcat greşit; corect, cuvântul se accentuează zardaleá < tc. zerdali „zarzără”, neidentificat drept cuvânt diferit faţă de zarzără, ci, în mod greşit după părerea noastră, ca variantă a acestuia din urmă, la p. 33. zarmaclíu. Înregistrat cu etimologie necunoscută, este o monedă turcească de mică valoare, iar numele îi provine din sarmak „cu spirale, înfăşurat”, după modelul imprimat pe respectiva monedă. zarmacúp. De asemenea, monedă turcească. Este de fapt varianta lui zermacup (p. 224) < tc. zeri mahbub „monedă de aur”. zavaláş. E înregistrat în Dobrogea şi în estul Munteniei (cu varianta zăvălaş) ca sinonim al lui „sărman”. Tremenul poate proveni din turcescul zavalh < ngr. ζάβαλης „nenorocit, sărac”, ajuns la forma actuală prin modificarea accentului. zăgáră. Dat cu etimologie necunoscută. Înseamnă „catifea”. Ar putea proveni din tc. zagara „blană pentru tivit”, pe de o parte, prin modificarea accentului, dar şi prin alunecarea sensului dinspre centrul logic al sintagmei spre determinant, „de tivit”; apoi, „garnitură” şi, în fine, „garnitură de catifea”. zălán. Cu sensul „neînţelegere”. Nu poate avea etimologie necunoscută, de vreme ce în turcă zalam înseamnă acelaşi lucru: „şicanare, sâcâire”. zălăvát. „stânjenire”. Ar putea fi turcescul salavat, „rugăciune musulmană”,conotat negativ. zălấng. Dat cu etimologie necunoscută, Cf. zoală, zoaie, şi cu sensul de „zăpăcit”. Este mai curând rezultatul contaminării dintre zălud şi nătâng. zănát. Înregistrat cu sensul de „meşteşug”. Poate proveni din scr. zanat, dar are etimologie multiplă, deoarece în turcă exsită termeni asemănători ca formă şi sens: sanat şi zanaat „meserie, meşteşug”. În aceeaşi familie lexicală se înscrie şi termenul zăneádă „adăpostul meseriaşului” ori „locuinţă ciobănească pentru iarnă” (zanat > zanată > zănadă > zăneadă). zăotí. Înregistrat cu etimologie necunoscută şi cu sensul „a lătra”. Poate proveni din zăvodi > zăvoti, prin sincoparea şi asurzirea consoanelor;înseamnă deci „a lătra ca zăvodul”. De altfel, în DLR este menţionat şi zăoz, provenit şi el, prin sincopă şi asimilare, din zăvod. zăpăúc. Înregistrat cu sensul de „zăpăcit”. Provine clar din zăbăuc, prin asurzirea lui b intervocalic; în consecinţă, e variantă a termenului amintit şi nu cuvânt independent. La rândul său, zăbăuc este o contaminare între zăpăcit şi hăbăuc. zăpsí. Este considerat cu etimologie necunoascută şi are următoarele sensuri: „a sili”, „a fura”, „a surprinde”. Provine din tc. zapt „luare cu forţa” + sufixul verbal al aoristului din ngr. -psi (-ψα;ca şi lipo > lipsi, pedevo > pedepsi etc.). Vezi şi zap3. zăr. Este înregistrat ca „monedă care circula în Moldova în secolul al XVIII-lea”(p.92). Nu are etimologie necunoascută, ci provine din turcescul sarι „galben” (vezi şi zermacup).

180

zărgán. Are sensul de „peşte marin”. Ca etimologie, provine în primul rând din turcescul zargana (nu zarghana, cum este înregistrat), cu care are forma aproape identică şi abia apoi din ngr. ξαργάνα. zărgeá. Atestat în sintagma „fote zărgele”. DLR nu precizează sensul şi-i dă etimologie necunoscută. Provine din turcescul sarιca „gălbui”, obţinut prin anaptixă şi sonorizarea consoanei iniţiale. zărpălátic. Cu sensul de „zăpăcit, neserios”, dar cu etimologie necunoscută. Poate proveni din turcescul zorbalι „zurbagiu” + sufixul adjectival -atic (zorbălatic > zărpălatic). zằuăt. Identificat în formularea „Câinii pun zăuăt.” = „latră întruna”. Vezi şi zăuăti (p. 82) „a lătra”. Ambele cuvinte se înregistrează în zona Olteniei. Zăuăt poate însemna „lătrat”, după cum demonstrează şi variantele zaot şi zăot (probabil, derivate regeresive de la zăoti). Nu se menţine în acest caz explicaţia dată în DLR că ar proveni din zăpăi. zăúc. Este folosit regional pentru „zău”. DLR menţionează la etimologie” Cf. zău”(p.105). Citatul din literatura populară dezvăluie provenienţa termenului: „Draga mamii, zăuc da/ Că nu vrei a m-asculta.”. Evident, zăuc este rezultatul contragerii dintre zău şi că. În felul acesta, zău + că > zăucă > zăuc (ca şi „se zice că > cică”). zăvt. Înregistrat şi ca zăft, cu sensul de „smoală”. Nu are etimologie necunoscută, ci este turcescul zift, cu acelaşi sens (vezi şi varianta zeft, la p. 211). zâzánie. Provine din ngr. ζιζάνιo, cu pluralul în -α.. Etimonul dat în DLR, ζαζάνια, nu poate explica nici cuvântul românesc şi nici varianta lui zizanie. Deşi aici este considerat cu etimologie greacă, unii cercetători (vezi H. Mihăescu) îl cred intrat în română prin filieră slavă. zbalţ şi zbanţ1. Sunt variante ale aceluiaşi cuvânt, nu termeni diferiţi, cum sunt înregistraţi. De altfel, zbanţ este explicat la un moment dat prin zbalţ.In plus, ambele au sensul de „verigă metalică pentru fixarea diferitelor piese”(p.121). zbâc. Are sensul de „enervare”: „... intră în casă cu zbâc.”; „... ţi-a venit zbâcul?” (p. 125). Provine din onomatopiecul zvâc, aşa cum zbâcâi este dat ca variantă a lui zvâcâi, la rândul lui provenit din acelaşi zvâc, eventual prin intermediul lui zvâcni. Tot aici am putea menţiona şi termenul zbâcléte, care desemnează o pasăre mică şi vioaie, „sticlete” sau „piţigoi”. Pornind de la mişcarea continuă a respectivelor păsări, zvâcul, probabil că s-a format zvâclet sau, direct zvâclete, devenit apoi, prin betacism, zbâclete. zbârlí. Înregistrat cu etimologie necunoscută. Ar putea fi de origine onomatopeică, provenit din zbâr!, de unde şi sensul: „a se ridica în dezordine, a se înfoia”. Nu este exclusă nici apropierea ca formă şi ca sens de a zbura. zbeg. Este o variantă a lui zbeng şi nu un cuvânt autonom. Sensurile identice ale termenilor demonstrează acest lucru: „zbenguială, forfotă”. În acest caz, mai curând zbeng poate fi considerat că provine din zbeg, care are un etimon sârbo-croat. De aceea zbeng nu mai poate fi interpretat ca derivat postverbal al lui zbengui, ci, dimpotrivă, verbul se poate explica prin zbeng + suf. -ui. La fel se pot explica termenii din întreaga serie: zbeguială > zbenguială, zbeguire > zbenguire etc.

181

zbenghi. Deşi este înregistrat ca un cuvânt distinct, constituie de fapt o variantă a lui benghi „aluniţă, semn pe faţă”, cu un z protetic. zbirlónţ. Apare rar, regional, cu sensul de „leagăn cu funii sau cu lanţuri, scrânciob”(p.142). Etimologia necunoscută ar putea fi înlocuită cu o explicaţie cel puţin plauzibilă, mai ales că termenul înregistrează şi variante: zbârlonţ, zborlonţ, zborlanţ. Considerăm că acest cuvânt ar putea fi un compus, în care primul termen de compunere e „zbâr” sau „zbor” (vezi şi zbârli, p. 130), iar al doilea pare a fi „lanţ”, deci „zbor pe lanţ” sau „zbor cu lanţurile”. Nu trebuie exclusă nici contaminarea cu un alt termen, cârlionţ, rezultatul putând fi zbârlionţ „care zburleşte părul” (vezi şi zbori2: „... să ne zborăm părul.”; „Ea-şi zbureşte penele.”). zborí3. Provine din scr. zboriti „a tăifăsui”.Tot la el s-ar putea raporta şi zbórnă „zarvă”, dat în DLR cu etimologie necunoascută. zbrotăcí. Are sensul de „a cotrobăi”. Nu-l putem considera cu etimologie necunoascută, deoarece originea lui poate fi identificată în zburătăci > zbrotăci. zburdúclă. DLR îl înregistrează cu etimologie necunoascută şi cu sensul „numele unui peşte nedefinit mai de aproape”. Variantele sale zvurduclă şi zvârduclă nu sunt menţionate în DLR. De fapt peştele respectiv este zvârluga şi apare înregistrat la Dinicu Golescu, în Însemnare a călătoriei mele: ”…ţaganii, petalide, zvurducle, pine, stacoji.” Probabil că numele s-a obţinut prin contaminarea lui zvârlugă cu verbul a zburda. zdrobicá şi zdrumicá. Sunt variante ale aceluiaşi cuvânt, cu sensul de „a zdrobi, a fărâmiţa”. S-au obţinut prin contaminarea unor segmente diferite ale cuvintelor zdrobi şi dumica. zevchi. Turcism rar, cu sensul de „petrecere”. Etimonul său este zevki, nu forma zevk, înregistrată în DLR (p. 208), care n-ar putea explica menţinerea lui i final asilabic în cuvântul românesc. De observat şi derivatul său, zevcliu “petrecăreţ”,devenit în română zefliu. zeflemeá. Cuvânt popular destul de răspândit, având semnificaţia „batjocură, derâdere”. Este un substantiv postverbal. Provine din tc. zevklenmek „a-şi bate joc”, nu dintr-un substantiv zevklenme, neatestat în turcă. zemét. Se aude prin Banat, cu sensul de „prundiş”. Ar putea fi un derivat de la zeamă, cu sufixul colectiv -et, având în vedere că prundişul se caracterizează prin amestecul materiilor solide într-un mediu lichid. zgấrvă. Este înregistrat, alături de zgârvoace (fără formă de singular), cu etimologie necunoascută. Se referă la cojile de dovleac folosite pentru a lua cenuşa de pe vatră, prin extensie,la „obiecte de scurmat”. Ar putea proveni din zgârmă, cu pluralul zgârmace, la rândul lui, obţinut din scurmace, prin sonorizare. zghihuí. Se înregistrează cu sensurile: „a zgâlţâi”, „a se zbengui”. Nu are etimologie necunoascută, ci, evident, este o variantă a lui zbihui (vezi p. 140-141), obţinută prin palatalizarea labialei b, specifică Moldovei, unde s-a înregistrat termenul. Cu aceeaşi provenienţă sunt şi cuvintele: zghihăt „stare de nelinişte”, zghihardă, zghihuială, zghihuit şi zghihară „soi de struguri”. zián. Înseamnă „risipă” şi provine din turcescul ziyan, nu din zijan, cum este consemnat în DLR (p. 292).

182

zilotís. Este un grecism învechit, cu sensul de „zelos” (vezi numele cronicarului Zilot Românul). Tremenul provine din ngr. ζηλωτής. În DLR este consemnată o formă cu η�, neatestată în dicţionarele greceşti. zimitíc.Cuvânt regional, cu sensul „terci de mălai nefiert care se dă puilor de găină”. Prin Banat, unde se foloseşte, pare a fi o variantă a lui zematic sau zămetic (din zeamă + suf. -atic/ -etic), având sensul „cu zeamă, zemos”; vezi şi zemet (p. 217). Din zimitic pare a proveni şi zimiticar („rămăşiţe de vreascuri sau de fructe”, p. 319). Cuvântul este auzit aproximativ prin aceeaşi zonă, vestul Transilvaniei, în Ţara Haţegului, în ţinutul Crişurilor. zmarágd. Este varianta lui smaragd „smarald”, termen provenit din ngr. σμαράγδι, obţinută prin sonorizarea consoanei iniţiale.In cazul său, trebuie făcută o distincţie clară între variantele terminologice cu etimon diferit, identificate prin tratarea specifică a grupului consonantic din final: gd pentru varianta din greacă, nd pentru filiera slavă, ld pentru provenienţa occidentală. zográf. Are sensul de „zugrav, pictor” şi este un grecism mai vechi (ζωγράφoς). Vezi şi numele propriu Adrian Zografi în proza lui Panait Istrati. zografíe2. Este varianta lui zugrăvie, “pictură”. Provine din ngr. ζωγραφιά,cu acelaşi sens. zoháde. Are sensul „hemoroizi” şi este înregistrat cu etimologie necunoscută. De fapt, provine din ngr. ζoχάδες, cu acelaşi sens. zóică. I se consemnează următoarele accepţii: 1. „numele unei păsări neidentificate mai îndeaproape”; 2. „epitet depreciativ pentru o femeie; haimana”. Cuvântul provine din zaică „gaiţă” (vezi p. 15), împrumutând şi din sensul unor cuvinte peiorative, precum zoi/ zoaie sau teleleică (de unde, expresia „a umbla zoica”, p. 347) zoní. Poate proveni, ca şi zonăt „gălăgie, pălăvrăgeală”, din zvon, a zvoni, alunecat în planul semantic al peiorativelor. Astfel se explică sensurile actuale ale acestui regionalism: „a vorbi necugetat” sau chiar „a delira”. zordolínă. Are sensul „zarzără” şi provine din tc. zerdali (vezi şi zardalea, p. 27).Inruditul zordalíni nu are consemnată forma de singular, probabil zordalin, cu acelaşi etimon şi cu sensul „zarzăr”. Este evident că explicaţia oferită în DLR cu privire la accent şi mai ales la originea polonă a cuvântului(zardela) nu se susţine. zoroclíe. Înseamnă regional „cămaşă bărbătească din pânză groasă”. Având în vedere faptul că se foloseşte şi varianta zaraclie, considerăm că acest cuvânt îşi găseşte etimologia în turcescul sarikli „de pânză galbenă”, probabil, prin contaminare formală şi semantică cu sarică(vezi supra şi zărgea). zósmen. Este turcescul yasemin „iasomie”, care a devenit iasmin prin sincopare, apoi iasmen şi zosmen, cu sensul originar. zumíşcă. A fost înregistrat cu sensul de „pâinişoară”. În DLR apare cu accent necunoscut şi fără o etimologie certă (Cf. zumarica). Este probabil un derivat al lui ζύμη „plămădeală”, format şi prin contribuţia lui ζύμωσης „frământare” (cu varianta atestată zimişcă). Diminutivul este constituit după modelul celor ca femeiuşcă, biciuşcă etc. zurla. În DLR apare ca termen cu accentuare necunoscută şi cu etimologie obscură. Sensul dat este „pe nepusă masă,în mod neaşteptat”. E posibil să provină din turcescul zorla! „cu forţa”, sau din ngr. ζoύρλ(ι)α „nebunie”. Un eventual accent,

183

consemnat în vorbire sau în scris, ar putea preciza ori diferenţia originea variantelor, avându-se în vedere poziţionarea consecventă a mărcii accentuale pe ultima silabă în limba turcă. zurlíu. Are următoarele sensuri: „zăpăcit”, „fără minte” şi chiar „smintit, nebun”. Ar putea proveni din turcescul zorlu „violent, nestăpânit” (ca şi deli/ deliu „nebun”), dar nu din zuraliu,cum se consideră. În precizarea etimologiei poate interveni şi grecescul ζoυρλóς „nebun, dement, zăpăcit”.

Rezumat

Studiul unui corpus de texte, selectate, după gradul lor de reprezentativitate, din literatura română modernă şi contemporană, ansamblu constituit din lucrările a peste o sută de autori, ne-a relevat o serie de unităţi şi particularităţi lexicale pe care dicţionarele noastre nu le înregistrează sau cărora le lipseşte o interreptare etimologică adecvată. Pentru înlăturarea acestor omisiuni, am reluat lectura şi analiza „Dicţionarului-tezaur”, având următoarele obiective: - introducerea cuvintelor neînregistrate (cu accent pe terminologia de origină turcă şi greacă); - înregistrarea şi interpretarea ocurenţelor, prin apelul la secvenţele-diagnostic; - identificarea şi/sau corectarea (precizarea) etimologiei; orientarea spre originea posibilă a respectivelor cuvinte, pentru ca numărul vocabulelor ce apar în dicţionare cu menţiunea „et. nec.” să fie redus cât mai mult posibil.

184

Petru IAMANDI, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Neologismele în SF

Una dintre frecventele acuzaţii aduse SF-ului este aceea că naraţiunile sale abundă în cuvinte noi, cu tentă ştiinţifică, greu de înţeles, fapt care îl face pe cititorul mai puţin familiarizat cu terminologia ştiinţifică să le respingă sau, în cel mai bun caz, să se apropie de ele cu scepticism. Această abundenţă apare însă doar în comparaţie cu naraţiunile care aparţin literaturii generale. Dacă luăm primele pagini ale unui roman sau, mai ales, ale unei povestiri SF, unde concentraţia de neologisme este mai mare, dat fiind că universul SF trebuie evocat pe un spaţiu restrâns, vom găsi în ele locuri noi, maşini noi, grupuri sociale noi şi foarte multe obiecte, toate purtând nume inventate de autor. Dar, dacă luăm primele pagini ale unui text din literatura generală, nu vom afla decât numele personajelor şi, eventual, numele unor locuri imaginate de scriitor.

Fie că împrumută oameni şi locuri din istorie, fie că le creează ea însăşi, literatura generală are posibilităţi limitate de a-şi popula lumile. Pe de altă parte, SF-ul se distinge prin utilizarea unor concepte şi obiecte noi, ceea ce presupune deschiderea spre un număr mai mare şi o mai mare varietate de neologisme.

Sursele neologismelor care apar în SF sunt multiple, unele reprezintă rodul imaginaţiei autorilor, altele provin din ştiinţele reale, în vreme ce un număr limitat (cyberpunk sau steampunk, de pildă) denumesc specii ale genului. Neologisme inventate. Neologismele inventate de autori au o tentă exotică şi denumesc îndeosebi personaje (Terl, Numph, în Pământul-câmp de luptă de Ron Hubbard, 1982), planete (Quebahr în Cuceritorii spaţiului de Gordon R. Dickson, 1965, Fanglith în Fanglith de John Dalmas, 1985), rase (eloii şi morlocii lui Wells din Maşina timpului), grupuri sociale (geşelii şi naderii lui Greg Bear din Eon, 1985) sau filosofii (odonismul Ursulei LeGuin din Dezmoşteniţii, 1975). Scopul lor este de a accentua stranietatea lumilor SF dar şi de a-i da cititorului o idee despre caracteristicile lingvistice ale acelor lumi. Neologisme împrumutate. Limba latină şi limba greacă sunt principalele surse de împrumut pentru neologismele SF. Astfel cuvântul latin Terra a devenit termenul standard pentru planeta Pământ, ca şi Sol pentru soare. Solar, derivat din Sol, este folosit în mai multe combinaţii precum vânt solar sau energie solară. La fel şi lunar, de la lună, în modul lunar. Latinescul „mutare” a dat mutant şi mutaţie, iar teleportare este greco-latin. Din limba greacă au pătruns în SF cuvintele utopie (nicăieri), android (asemănător

185

omului), clonă (vlăstar), criogenie (producerea frigului), tahion (iuţeală), telekinezie (mişcare la distanţă), telepatie (comunicare prin intermediul gândurilor) şi telepat.

Singura, dar şi celebra contribuţie a limbii cehe o reprezintă cuvântul robot, datorită scriitorului Karel Čapek, din care au derivat robotica (ştiinţa care se ocupă cu designul, construcţia şi utilizarea roboţilor) şi robotizat. Neologisme derivate. Majoritatea prefixelor care creează neologisme în SF sunt tot de origine latină sau greacă şi „reflectă procesul obişnuit de formare a cuvintelor în ştiinţele naturii”[1], cele mai frecvente forme prefixate fiind distopie, antimaterie, nanotehnologie, psihoistorie, superman, hiperspaţiu (spaţiu diferit de cel euclidian) şi cyberpunk.

În ceea ce priveşte sufixele, cuvinte precum dezintegrator, pulsar, esper (persoană înzestrată cu puteri paranormale), ca şi nume de specii derivate care trăiesc pe planete reale sau închipuite – marţieni, ghetenieni – au intrat de mult în lexicul SF.

O categorie aparte de neologisme o reprezintă cele formate prin schimbarea categoriei gramaticale a cuvintelor. Exemplul clasic este oferit de substantivul credit, derivat din verbul „a credita”, care în SF constituie moneda de schimb a viitorului, toate plăţile aici realizându-se în credite. Neologisme compuse. Neologismele compuse sunt un fapt comun în SF datorită forţei lor descriptive şi a aerului ştiinţific pe care îl degajă. Multe dintre ele sunt termeni ştiinţifici veritabili, alcătuiţi dintr-o entitate familiară care este modificată de un adjectiv sau un substantiv: farfurie zburătoare, inteligenţă artificială, găuri negre, realitate virtuală, câmp de forţă, spaţiu interior, lume paralelă, curbare a spaţiului, punct Lagrange (al echivalenţei gravitaţionale dintre obiectele din spaţiul cosmic), creier pozitronic, habitate spaţiale, paradox temporal, sfera Dyson (un glob artificial înscris pe orbita unui sistem solar). Procedeul ilustrează mecanismul unei descoperiri ştiinţifice, asemănător celui SF, anume înţelegerea noului prin intermediul familiarului. Neologisme prescurtate. Prescurtările în SF servesc la crearea unui limbaj pseudo-tehnic, urmând acelaşi proces care este folosit în lansarea pe piaţă a unui nou produs tehnologic. Printre cele mai des întâlnite se numără fax (de la „facsimil”), bionică (de la „electronică biologică”), parsec (de la „secundă paralaxă”, unitate de măsură a distanţei astronomice), plurivers (de la „univers pluridimensional”).

O extensie a abrevierilor, care, de asemenea, sugerează o formă de comunicare legată de tehnologia avansată, este acronimul: ET (extraterestru), OZN (obiect zburător neidentificat), IA (inteligenţă artificială), IT (tehnologie informaţională). Neologismele şi fandomul. Neologismele în SF nu sunt numai creaţia autorilor ci şi a cititorilor, a aşa-numitului fandom, cuvânt englezesc compus

186

din fan şi sufixul –dom, care desemnează totalitatea iubitorilor acestui gen. Fandomul SF este o adevărată subcultură cu originile în SUA dar care a prins rădăcini în întreaga lume. De la înfiriparea lui, la sfârşitul anilor ’20 [2], a avut un impact extraordinar asupra SF-ului, influenţând destinul multor scriitori, dând unii dintre marii istorici, bibliografi şi critici ai genului. În timp, fandomul şi-a dezvoltat propriul jargon, mai ales în fanzine – reviste ale fanilor (cuvânt format prin alăturarea lui fan şi a pseudo-prefixului zine din magazine, englezescul pentru revistă) pe care membrii l-au folosit mai mult pentru a-şi colora conversaţia şi a-şi declara apartenenţa la grup decât pentru a crea o terminologie secretă. Iată câţiva dintre termenii cei mai populari [3], proveniţi din limba engleză, unii dintre ei intraţi şi în vocabularul fanilor SF români:

actifan – active fan: cel care scrie pentru un fanzin sau scoate un fanzin

fanac – fannish activity: activitate în cadrul fandomului

femme fan: fan de sex feminin.

femmezine: revistă scoasă de o femeie

fen – pluralul lui fan

Hugo – premiul acordat anual în cadrul convenţiilor SF internaţionale, numit după Hugo Gernsback, fondatorul revistelor SF

neofan – nou venit în fandom

prodom – opusul, profesionist, al fandomului

prozine – professional magazine: revistă profesionistă

sercon – serious and constructive: serios şi constructiv (adjective care se referă la un fan sau la o revistă de gen)

sci-fi – science fiction: SF de proastă calitate

trufan – true fan: fan adevărat

zine – magazine: fanzin sau prozin

Neologismele, SF-ul hard şi SF-ul soft. Prin natura lor, neologismele ajută la diferenţierea SF-ului hard de cel soft. SF-ul hard etalează o mai mare concentrare de neologisme împrumutate, derivate sau compuse, fiindcă acestea sunt caracteristice discursului ştiinţific. Prin contrast, SF-ul soft, mai aplecat spre spaţiul interior şi psihologie, conţine mai puţine neologisme, de preferinţă cele inventate.

187

Dacă neologismele care sunt împrumutate, compuse, abreviate sau afixate provin numai din anumite câmpuri lexicale, atmosfera acestor câmpuri este transferată naraţiunii SF. Neologismele compuse şi prescurtate, atât de frecvente în cyberpunk, de pildă, contribuie în mare parte la crearea unei atmosfere de tehnocapitalism avansat. În aceeaşi măsură, cuvintele de origine latină sau greacă, agreate îndeosebi de SF-ul hard, conferă credibilitate ştiinţifică lumilor imaginate de autori. Neologismele devin astfel o componentă obligatorie a genului, „cea mai paradigmatică expresie a stilului SF”[4], un mijloc sigur de a spori plauzibilitatea textelor SF.

NOTE

[1] Peter Stockwell (2000), The Poetics of Science Fiction, Longman, Essex, p. 127. [2] Edward James (1994), Science Fiction in the 20th Century, Oxford University Press, Oxford, p. 130. [3] Mike Ashley (1982), The Illustrated Book of Science Fiction Lists, Virgin Books Limited, London, pp.177-178. [4] Carl Freedman (2000), Critical Theory and Science Fiction, Wesleyan University Press, Hanover, p. 37.

REFERINŢE

Mike Ashley (1982), The Illustrated Book of Science Fiction Lists, Virgin Books Limited, London.

Carl Freedman (2000), Critical Theory and Science Fiction, Wesleyan University Press, Hanover.

Edward James (1994), Science Fiction in the 20th Century, Oxford University Press, Oxford. Peter Stockwell (2000), The Poetics of Science Fiction, Longman, Essex.

Abstract

One of the most frequent accusations directed at SF is that its narratives abound in new scientific-like words, hard to understand, which makes the reader who is less acquainted with scientific terminology reject them or, in the best of cases, approach them skeptically. This abundance, however, becomes evident only if we compare SF to mainstream fiction. If we take the first pages of an SF novel or short story, where the concentration of neologisms is greater because the SF universe has to be evoked in a relatively short space, we will find new places, new machines, new social groups, and a multitude of objects, all of them.

188

Adina MATROZI MARIN, Universitatea Piteşti

Etymological Aspects of the Medical and Biological Terminology in Romanian and English

The medical terminology is made up of various terms, most of them extremely stable and with a precise meaning as required by a scientific terminology. Yet, some of them have the tendency to be used not only in the medical field but also as part of the common vocabulary, appearing in common dictionaries, such as DEX. But the transition is not always beneficial because the terminology is one of the most difficult of the scientific terminologies, representing a closed code.

The terms are created either at the national level (the terminology of a language or culture) or at the international level (borrowed words based on Greek or Latin elements, easily accepted in the European languages with the status of internationalisms).

Greek and Latin have the role to unify the national scientific terminologies, reducing the informational confusion, designating a clearly delimitated concept, the proper semantics of the term and the structural aspect, being adapted at the same time to the grammatical norms of that particular language. The terms are adopted because there is a need to name a new concept; it is easy to remember and to memorize and ensures the linguistic uniformity.

For example, according to Farlex dictionary, diabetes “is named for one of its distressing symptoms. The disease was known to the Greeks as diabt s, a word derived from the verb diabainein, made up of the prefix dia-, "across, apart," and the word bainein, "to walk, stand." The verb diabeinein meant "to stride, walk, or stand with legs asunder"; hence, its derivative diab t s meant "one that straddles," or specifically "a compass, siphon." The sense "siphon" gave rise to the use of diab t s as the name for a disease involving the discharge of excessive amounts of urine. Diabetes is first recorded in English, in the form diabete, in a medical text written around 1425”.

The term is diabet in Romanian, but also exists in Spanish (diabetes), French (diabète) and Italian (diabete). The word diabet has evolved afterwards in the affix diabet(o), such as in diabetogen – “producing diabetes” or diabetolog – “specialist in diabetology”.

In English, it seems that the term diabetologist is slightly different in meaning. In North America it is used for an internist who develops expertise in diabetes care without having formal training or board certification in endocrinology. Diabetology is not a recognized medical

189

specialty and has no formal training programs leading to board certification. On the other hand, the term diabetologist may refer to any physician, including endocrinologists, whose practice and/or research efforts are concentrated mainly in diabetes care. (cf. Wikipedia)

There is a long series of examples of this type: hepatită corresponds to the English hepatitis, the Spanish hepatitis, the French hépatite, the German hepatitis and the Italian epatite; Rom. laringită - En. laryngitis - Sp. laryngitis - Fr. laryngite - It. laringite; Rom. nefrită – En. nephritis; Rom. amigdalită/tonsilită – Fr. tonsilite/amygdalite – Germ. Tonsillitis; En. tonsilitis; Rom. gingivită – En. gingivitis („inflammation of the gums, characterized by redness and swelling”).

Many new words (neologisms) put together in an original manner already existent morphemes. The term miocardiodistrofiewas introduced by the Russian therapeutist Lang G., joining the Greek myos meaning muscle + kardia (heart) + dys (dysfunction) + trophe (food), non autonomous lexical units found in the general lexicon; the new term has the advantage of being easily decoded. The general lexicon has acquired the term, (designating a dysfunction of the cardiac muscle) and from here, it was borrowed by other languages: English - myocardiodystrophy, French - myocardiodystrophie, German - Myocardiodystrophie (cf. Mincu, 2007, p. 8).

Other examples of very productive lexical elements coming from Greek via French are:

- cardio- (< Fr. cardio-; cf. Gr. kardia), En. cardio- = “referitor la inimă”, “cardie”/ “heart”:

Rom. cardioaccelerator – En. cardioaccelerator cardiocel – cardiocele cardiograf – cardiograph cardiogramă – cardiogram cardioinhibitor - cardioinhibitor cardiologie – cardiology cardiolog – cardiologist

It seems that the Greek word kardia is the common origin of the homonymous meanings “inimă” /”heart” on the one hand and “orificiul superior al stomacului, situat la locul de unire între esofag şi stomac”/ “the upper orifice situated at the place where the esophagus and the stomach are joined”. It is not certain whether the meaning kardia – “stomac”/ “stomach” derives from kardia – “inimă”/ “heart” or from kardia – “cerc, sac”/”circle, bag”, the latter being the primary meaning of the Greek lexeme. (cf. Mincu, 2007, p. 14)

- hepato- (< Fr. hépato-; cf. Gr. hepar, hepatos), En. hepato- = „ficat”/ „liver”:

hepatocel – hepatocele hepatocit – hepatocyte hepatografie – hepatography

190

hepatologie – hepatology hepatom – hepatoma

-mio- (< Fr. myo-; cf. Gr. mys, myos), En. myo- = “muscular/referitor la muşchi”/“muscular, involving muscles”: (biol.) Rom. mioblast – En. myoblast; (med.) miocard – myocardium; miofibrom – myofibroma; mioglobină – myoglobin; miograf- myograph; miologie – myology - neuro- (< Fr. neuro-; cf. Gr. neuron), En. neur(o)- = „nerv”/ „nerve”, „neural”:

neuroblast – neuroblast neurobiologie – neurobiology neurocit – neurocyte neurochirurgie – neurosurgery neurolog – neurologist neurologie – neurology neuroplegic – neuroplegic.

The prefix zoo- (< Fr., It. zoo, cf. Gr. zoon) = „animal” is used mainly in biology, both in Romanian and English:

- (bot.) zoocor – zoochore zoobiologie – zoobiology

zoocenoză – zoocenosis zoofag – zoophagous

zoofit - zoophyte zoografie – zoography.

Different prefixes, such as cito-/ cyto- are used in the related fields of biology, medicine and biochemistry:

- cito- (< Fr. cyto-; cf. Gr. kytos), En. cyto- = (referitor la) „celulă”/ „cell”: (biochem.) citobiologie – cytobiology (biol.) citocinoză – cytokinesis (med.) citodiagnostic – cytodiagnosis (biol.) citofagie - cytophagy (biol.) citogamie - cytogamy (biol.) citoliză – cytolysis (med.) citoscop - cytoscope

There are also synonyms involving a different first element: adipozurie (lat. adipis, „grăsime” + < gr. ouron, „urină”) = lipurie (<gr. lipos, „grăsime” + < gr. ouron, „urină”) or synonyms where the final element is different: glosalgie (< gr. glossa, „limbă”/”tongue” + < gr. algos, „durere”/”pain”) = glosadenie (< gr. glossa, „limbă” /”tongue” + < gr. dynia, „ durere” /”pain”), the equivalent of the English glossodynia (Mincu, 2007, p. 12).

191

Some affixes are used both in medicine and in biology. It is the case of angio- (vas, canal, receptacul - cf. DEI), used mainly as a prefix (or –ange as suffix), coming from the Greek aggeion, the diminutive of aggos (first meaning a shelter, then a barrel and finally, blood vessels) → aggein „albie a râului” → angeia „adăpost, butoi, rezervor” → angeion „vas anatomic”: angiocolită, angiografie, angiologie, angiom, angiopatie, angiospasm, angioragie (med.) or angiosperm (bot.)

As for the botanical names, they were created by the Swedish naturalist Carl von Linné in order to make plant names easier. Before Linnaeus created the binomial (bi = two and nom = name) system, each plant had several names, situation which was ambiguous and confusing both for professionals and for ordinary people.

Before the binomial system was adopted, plants were referred to using long descriptions that varied according to the different regions, and similar to the common names used today.

The proposed binomial system works because of two general rules: the genus, which is usually expressed by means of a noun (Acer is a maple, Mentha is a mint), must be unique across all plant families and the species (an adjective, “the specific epithet”, describing the member of the genus) must be unique within a genus.

Together they make up a species or a name of a plant (we should take into account the fact that they must agree in case and number): Paphiopedilum philippinense and Phalaenopsis philippinensis, describing a Paphiopedilum and a Phalaenopsis, both from the Philippines. As seen above, by convention, the genus is always capitalized, and the species is always lowercase.

Thus, the fundamental opposition distinguishable within the botanical terminology (of all languages) is that between the scientific (Latin, international) nomenclature and the folk (common) one.

The Romanian nomenclature of plants is divided into two major groups: names belonging to the primary lexical layer and names belonging to the secondary layer). In the first layer one can distinguish: names of plants inherited from the language of the natives (Thraco-Dacian - brad, brusture, mazăre), names inherited from Latin, more numerous than the former ones (ai, alună, ceapă, cucută) and borrowings from various languages with which the Romanian language has had a direct or indirect contact: Slavic (dediţă, hrean), Hungarian (agriş), Turkish (anason), Bulgarian (bălur, castravete), Croatian (dafin), French (ananas, banană), German (cartof, lucernă), Polish (scumpie, sisinei), English (duglas), names that have a unique etymology. The names in the first two categories, due to their age, importance and frequency, as well as their possibility of forming derivatives and compound words, are basic words.

192

There are also loan translations, usually done by botanists after the scientific names or invented by them for their specialized language and, in addition to the above mentioned procedures, names created by the people in order to facilitate the exchange of information. The Romanian names (mostly compound words) reproduce the structure of the scientific names, either by translation or by adapting them to our language: brad-de-balsam (Abies balsamaea), frasin-de-Pensilvania (Fraxinus Pensylvanica), larice-carpatin (Larix deciduas ssp carpatica), plop tremurător (Populus tremula).

The Romanian popular names are simple words (basic and derivatives), compound words and words formed by means of conversion. The last two categories are the most numerous, followed by the derivatives with suffixes (diminutive, regressive, augmentative and prefixes) and the basic words.

There are no specific diminutive suffixes concerning the names of plants, but among the most frequent, mention should be made of: –el, -ică, -ior, -işor, -uşor, -iţă, -uş and –uţ, to which the following can be added –ar, -ăriţă, -ă, -esc (ească), -niţă, -tor (toare). On the other hand, some of the augmentative suffixes are: -an, -au, -ean, -oancă, -oc, -oi, -oaie, -oaică.

The regressive derivation has the role of forming the names of trees and bushes, starting from their fruits and it is mainly based on the suppression of the suffix -ă: banană >banan, cireaşă > cireş. This procedure may be rarely applied to other plant categories: brânduşă > brânduş. In English, the names of trees are compound words in which the basic word is the name of the fruits: cherry/cherry-tree, apple/apple-tree.

We should be aware of the fact that a series of names have corresponding terms in other languages, names that could be considered loan translations or independent combinations. These are mostly metaphors and their number is smaller than that of the internal creations.

Among these, there are terms appearing in several languages at the same time, such as:

arborele vieţii (Thuja) - En. arbor vitae, Fr. arbre de vie; fasole soia (Ghycine hispida) - Engl. soy bean; nu-mă-uita (Myosotis) - Engl. forget-me-not, Fr. ne-m’oublier-pas; salcie plângătoare (Salix babylonica) - En. weeping willow, Fr. saule pleureur.

Others do not have the same structure in the languages in which they appear, but each shows an invariant: iarba lui Timofte > timoftică (Phleum pratense) - En. Timothy grass, timothy, Fr. timothy; scara domnului, scara doamnei (Polemonium coeruleum) - En. Jacob’s ladder, Fr. échelle de Jacob.

A series of Romanian names corresponds to some names of plants that existed in Latin at the beginning of the Middle Ages. By various means, these terms came to be known by our botanists and pharmacists who translated them. Their nomenclature reached the scholars in the country, and through them, it was transmitted to the people.

193

The terminology was also transmitted to some other languages, languages that kept their original Latin structure: arborele-Iudei, arborele–lui-Iuda (Cercis Siliquastrum) < old nomenclature: arbor Judae, Judaica arbor - En. Judas tree, Fr. arbre de Judée; iarba Cristoforului > cristoforea, cristoforiţă (Actaea spicata) < Middle Ages: herba Christofori - En. herb Christopher, Fr. herb de Saint- Christophe.

Apart from the common biological vocabulary, the English and Romanian medical as well as botanical and zoological terminologies are closely related, most of the scientific terms being created using lexemes from Latin and Greek, lexemes that have been turned into affixes, a process that makes them easily recognizable and understood.

REFERENCES

Bejan, D., 1991, Nume româneşti de plante, Editura Dacia, Cluj-Napoca; Benson, L., 1962, Plant taxonomy: Methods and principles, Ronald Press, New York; Bidu-Vrănceanu, Angela, Lexic comun, lexic specializat, Universitatea din Bucureşti, 2002,

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/vranceanu/part347bibl.htm; ***DEI, Editura Cartier, Chişinău, 1999; Mincu, Eugenia, 2007, Afixoidele în limba română, Chişinău,

www.cnaa.acad.md/files/theses/2007/6444/eugenia_mincu_abstract.pdf.

Rezumat

Articolul se concentrează asupra structurii terminologiei medicale şi biologice, două dintre cele mai complexe şi mai importante terminologii din structura vocabularului ştiinţific. Terminologia medicală, cea botanică, dar şi cea zoologică au evoluat după aceleaşi principii, termenii fiind creaţi fie la nivel naţional, fie la nivel internaţional, cei din urmă pe baza unor elemente latine sau greceşti . O serie de nume (în special din domeniul botanic) au termeni corespondenţi în alte limbi, acestea reprezentând fie împrumuturi lingvistice, fie creaţii independente, în special metafore.

194

Cristian MOROIANU, Universitatea Bucureşti

Derivarea prin substituţie de afixe. Sufixe neologice

I. Dintre principalele mijloace interne de îmbogăţire şi de sistematizare a vocabularului (derivare, compunere, conversiune, la care adăugăm specializarea semantică a variantelor de diverse tipuri: fonetice, accentuale, grafice, morfologice şi lexico-morfologice), derivarea rămâne, inclusiv la nivelul limbii actuale, cea mai importantă prin numărul foarte mare de exemple, prin multitudinea şi varietatea afixelor, prin diversificarea posibilităţilor de combinare între bază şi morfemele derivative, prin mecanismul psihologic pe care îl declanşează, prin rolul ei necesar şi, de multe ori, expresiv etc. După cum se ştie, derivarea cunoaşte trei mari aspecte: a) progresivă (prin adăugare de prefixe şi sufixe, succesiv sau simultan, la o bază lexicală), b) regresivă (prin eliminarea de prefixe şi sufixe, reale sau aparente, de la o bază lexicală) şi c) prin substituţie de afixe. Dacă primele două tipuri derivative au fost studiate în amănunt de către cercetători, derivarea prin substituţie de afixe nu cunoaşte, încă, un studiu detaliat, în ciuda faptului că este un fenomen pe cât de răspândit, pe atât de interesant. Ea se realizează, deopotrivă, la cuvintele vechi, moştenite şi împrumutate (având rolul de a reface unele opoziţii şi echilibre lexico-semantice „tocite” prin evoluţie istorică şi uz) ca şi la împrumuturile neologice (care îşi regăsesc analogic, la nivelul limbii române, relaţiile şi conexiunile din limbile de origine).

II. Derivarea prin substituţie presupune înlocuirea analogică a unui afix derivativ (prefix sau sufix, real sau aparent), existent în structura unui cuvânt analizabil, cu un alt afix derivativ, fapt care are ca urmare obţinerea unui alt cuvânt analizabil aflat, de regulă, într-o relaţie simetrică, formal şi/sau semantic, cu baza sa derivativă. Cuvântul rezultat prin substituţie de afixe are, în consecinţă, cel puţin acelaşi număr de silabe comparativ cu baza şi se explică, semantic, prin raportare directă la aceasta. Modelul analogic îl reprezintă prezenţa unor perechi existente deja la nivelul limbii în care are loc derivarea prin substituţie. Componentele perechilor analogice sunt, la rândul lor, a) ambele moştenite; b) unul moştenit şi celălalt derivat din primul; c) ambele împrumuturi mai vechi sau formate pe teren românesc. Sub a) încadrăm exemple de tipul căţel (< lat. catellus) / căţea (< lat. catella), purcel (< lat. porcellus) / purcea (< lat. porcella), viţel (< lat. vitellus) / viţea (< lat. vitella), care au creat modelul derivativ pentru rândunel (din rândun[ea]), turturel (din turtur[ea]) etc. Sub b) aducem ca exemple rândunea < lat. hirundinella / rândunică (din rândun[ea]), turturea <

195

lat. turturella / turturică (din turtur[ea]), după care s-au creat bombonea/bombonică, cercevea/cercevică, mieluşea/mieluşică, micşunea/micşunică, nepoţea /nepoţică, păsărea/păsărică, pietricea/ pietricică, rămurea/ rămurică, sălăţea/sălăţică etc. În sfârşit, sub c) încadrăm exemple de tipul berbecel/berbecică, rândunel/rândunică etc., care stau la baza unor derivate ca Aurel/Aurică, băieţel/băieţică, pătrunjel/pătrunjică, taburel/taburică etc. La rândul lor, derivatele neologice au ca model împrumuturi culte analizabile, provenite din alte limbi sau formate în limba din care le-am împrumutat, tot prin substituţie de sufixe. Acest tip derivativ îşi justifică frecvenţa în principalele limbi de cultură europene cel puţin din două puncte de vedere: în primul rând, este un procedeu sistematic de îmbogăţire a vocabularului, semnalat de către cercetători începând cu limbile vechi dintre care amintim latina, mai ales în aspectul ei târziu şi popular [1]; în al doilea rând, reprezintă o modalitate de diversificare lexicală comentată, la nivelul limbilor romanice, în studii de lingvistică sincronică [2] şi diacronică, de analiză a limbajelor populare, argotice etc.

III. Din punctul de vedere al tipului de afix derivativ substituit, derivarea prin substituţie poate fi clasificată în două moduri: a) cu prefixe şi b) cu sufixe. Derivarea prin substituţie de prefixe presupune înlocuirea analogică a unui prefix cu altul, după un model preexistent şi foarte frecvent în limbă. Cel mai des întâlnită este substituirea prefixului în- cu des-, dez-, de-, prin analogie cu perechile antonimice moştenite. Astfel, prin această modalitate derivativă s-au format în limba română verbele (şi adjectivele participiale) descătuşa (din des- + [în]cătuşa), descăuna (din des- + [în]scăuna), deschinga (din des- + [în]chinga), descifra (des- + [în]cifra), descrucişa (din des- + [în]crucişa), descurca (din des- + [în]curca), descuviinţa „a dezaproba” (din des- + [în]cuviinţa, cdp fr. désapprouver), desfiinţa (din des- + [în]fiinţa), desfrâna (din des- + [în]frâna), desfunda (din des- + [în]funda), deshăma (din des- + [în]hăma), despacheta (din des- + [îm]pacheta), despăduri (din des- + [îm]păduri), despături (din des- + [îm]pături), desperechea (din des- + [îm]perechea), despiedica (din des- + [îm]piedica), despleti (din des- + [îm]pleti), despovăra (din des- + [îm]povăra), desproprietări (din des- + [îm]proprietări), desputernicit (din des- + [îm]puternicit), destinde (din des- + [în]tinde), desţeleni (din des- + [în]ţeleni), deşuruba (din des- + [în]şuruba), dezbina (din des- + [îm]bina), dezbrobodi (din dez- + [îm]brobodi), dezgropa (din des- + [în]gropa), deznoda (din dez- + [în]noda), dezvălui (din dez- + [în]vălui), dezvăţa (din des- + [în]văţa), dezveli (din dez- + [în]veli) etc. Bazele derivative cu prefixul în- sunt atestate înaintea sau cel puţin simultan cu cele care conţin prefixul des-; din punct de vedere logic, acţiunea de „a descătuşa pe cineva” presupune mai întâi acţiunea de „a încătuşa”, pentru „a descăuna” pe cineva trebuie mai întâi să-l „înscăunezi”, „despovărezi” pe cineva care este deja „împovărat”, „dezveţi” pe cineva deja „învăţat” etc. Teoretic, multe dintre aceste derivate

196

cu prefixul des- pot fi analizate şi prin raportare directă la rădăcină (vezi descătuşa, cf. cătuşă, descăuna, cf. scaun, deschinga, cf. chingă, despodobi, cf. podoabă etc.) [3], însă ele trebuie explicate, diacronic, direct din verbele cu sens opus, prin atracţie antonimică, derivare influenţată şi de perechi similare vechi, dintre care unele moştenite: îmbrăca/dezbrăca, încălţa/descălţa, încăleca/descăleca, încheia/descheia, încuia/descuia etc. După cum se poate observa, multe dintre dubletele prefixale de mai sus sunt cuvinte vechi, derivate de la baze vechi, în timp ce altele sunt calcuri neologice (după franceză, vezi descifra, descuviinţa, despacheta, destinde) sau derivate de la baze neologice (desnobila, desproprietări).

La rândul ei, derivarea cu sufixe se realizează în două feluri: a) prin înlocuirea unui sufix real cu un alt sufix şi b) prin înlocuirea unui fals sufix. Ca urmare, baza derivativă este, în primul caz, un cuvânt independent, iar, în al doilea caz, poate să aibă caracter nonlexical. Din punctul de vedere al tipului de sufixe substituite, ele pot contribui la crearea aceleiaşi părţi de vorbire (adjectiv de la o bază adjectivală, adverb de la o bază adverbială, substantiv de la o bază substantivală, verb de la o bază verbală) sau pot forma derivate diferite morfologic de cuvântul-bază (substantiv de la adjectiv, adjectiv de la substantiv şi verb de la adjectiv). De obicei, la acelaşi nivel de limbă şi în cazul unor construcţii lexicale necesare (determinate structural), sufixele şi bazele derivative sunt concordante din punctul de vedere al vechimii: afixe vechi se substituie la baze vechi şi afixe neologice la baze neologice. Din punctul de vedere al originii, cuvintele derivate prin substituţie pot avea: a) etimologie unică internă; b) etimologie multiplă internă şi c) etimologie multiplă mixtă, adică se explică, în egală măsură, prin substituirea unuia sau mai multor sufixe cu un alt sufix şi prin împrumut dintr-o sursă externă analizabilă.

IV. Vom discuta în continuare, cu ajutorul exemplelor extrase din principalele dicţionare româneşti [4], substituţia de sufixe neologice prin raportarea la baze neologice. Aceasta se explică, pe de o parte, prin existenţa unor modele analogice şi, pe de altă parte, prin criterii de ordin eufonic (când lungimea sau/şi o succesiune fonetică particulară a bazei derivative fac dificilă ataşarea unui nou sufix). Multe dintre exemplele care urmează se regăsesc în limbile cu care româna s-a aflat în contact cultural începând cu epoca modernă. Prezenţa lor în franceză, italiană, germană, engleză sau, eventual, rusă nu înseamnă, însă, că au fost împrumutate exclusiv din aceste limbi [5], ci că, la nivelul limbii române, s-au putut subordona unor structuri şi mecanisme derivative comune principalelor limbi de cultură şi civilizaţie europene. Am grupat exemplele în funcţie de numărul derivatelor create prin substituţie şi de numărul de sufixe înlocuite. Sufixele care participă cel mai frecvent la acest tip derivativ sunt, în primul rând, -ism şi -ist, care se substituie reciproc şi intră, de asemenea,

197

în relaţii de dublete mai ales cu -ic, -ică şi -iza. Lor le urmează, ca frecvenţă, sufixele -anţă/-enţă şi -ant/-ent.

1. Ism î.l.d. -ist: bonjurism, s.n. (din bonjur[ist] + -ism); ghinionism, s.n. (din ghinion[ist] + -ism); ilegalism, s.n. (din ilegal[ist] + -ism şi/sau din ilegal[itate] + -ism), navetism, s.n. (din navet[ist] + -ism); parolism, s.n. (din parol[ism] + -ist); securism, s.n. (din secur[ist] + -ism şi/sau din Secur[itate] + -ism); şantajism, s.n. (din şantaj[ist] + -ism); teribilism, s.n. (din teribil[ist] + -ism) etc. [6]; -ism î.l.d. -ic: analitism, s.n. „caracter analitic” (din analit[ic] + -ism[7]; cf. it. analitismo, germ. Analytismus, fr. analytisme); anistorism, s.n. „caracter anistoric” (din anistor[ic] + -ism; cf. fr. anhistorisme); aniconism, s.n. „lipsa unei reprezentări iconice” (din anicon[ic] + -ism; cf. it. aniconismo, fr. aniconisme); apolinism, s.n. „caracter apolinic” (din apolin[ic] + -ism); bucolism, s.n. „caracter bucolic” (din bucol[ic] + -ism; cf. fr. bucolisme, it. bucolismo, sp. bucolismo); diabolism, s.n. „caracter diabolic” (din diabol[ic] + -ism; cf. fr. diabolisme, it. diabolismo; excentrism, s.n. „caracter excentric” (din excentr[ic] + -ism); flegmatism, s.n. „atitudinea omului flegmatic” (din flegmat[ic] + -ism; cf. fr. flegmatisme); gnomism, s.n. „caracter gnomic” (din gnom[ic] + -ism; cf. fr. gnomisme); herostratism, s.n. „tendinţa unor debili mintal de a provoca mari pagube” (din herostrat[ic] + -ism); luciferism, s.n. „caracter luciferic” (din lucifer[ic] + -ism; cf. it. luciferismo, fr. luciférisme); melodramatism, s.n. „caracter melodramatic” (din melodramat[ic] + -ism); retorism, s.n. „caracter retoric” (din retor[ic] + -ism); serafism, s.n. „atitudine serafică” (din seraf[ic] + -ism); tragism, s.n. „caracter tragic”(din trag[ic] + -ism; cf. fr. tragisme, rus. трагизм) etc. [8]; -ism î.l.d. -os: libidinism, s.n. „atitudine libidinoasă” (din libidin[os] + -ism, după modelul lui albinism/albinos, tendenţionism/ tendenţios etc.).

2. Ist î.l.d. -ică: bionist, s.m. „specialist în bionică” (din bion[ică] + -ist); electronist, s.m. „muncitor specializat în electronică” (din electron[ică] + -ist; cf. it. elettronista); electrotehnist, s.m. „muncitor specializat în electrotehnică” (din electrotehn[ică] + -ist); filarmonist, s.m. „instrumentist într-o orchestră filarmonică” (din filarmon[ică] + -ist); fonetist, s.m. „adept al ortografiei fonetice” (din fonet[ică] + -ist; cf. it. fonetista); frigotehnist, s.m. „specialist în frigotehnică” (din frigotehn[ică] + -ist); politehnist, s.m. „student sau profesor la Politehnică” (din politehn[ică] + -ist) etc.; -ist î.l.d. -ism: eroist, -ă, adj. (din ero[ism] + -ist şi/sau din ero[ic] + -ist); europeist, -ă, adj. (din europe[ism] + -ist); familiarist, -ă, adj. (din familiar[ism] + -ist) [9]; franţuzist, -ă, adj. (din franţuz[ism] + -ist) [10]; idilist, -ă, adj. (din idil[ism] + -ist şi/sau din idil[ic] + -ist); protocronist, -ă, adj., s.m.f. (din protocron[ism] + -ist); somnambulist, -ă, adj., s.m.f. (din somnambul[ism] + -ist); -ist î.l.d. -eu: instantanist, s.m. „fotograf specializat în instantanee” (din instantan[eu] + -ist).

3. Iza î.l.d. -ic: antipatiza, vb. „a avea antipatie pe cineva; a considera pe cineva antipatic” (din antipat[ic], antipat[ie] + iza; cf. it. antipatizzare, at. 1829) [11]; antiseptiza, vb. „a trata lemnul cu substanţe antiseptice” (din antisept[ic] + -iza) [12]; arhaiza, vb. „a da unui text un caracter arhaic” (din arha[ic] + -iza; cf. it. arcaizzare, fr. archaiser, germ. archaisieren); atlantiza, vb. „a adera la Pactul Atlanticului de Nord” (din Atlant[ic] + -iza; cf. fr. atlantiser, it. atlantizzare, ambele, însă, rare) [13]; bolşeviza, vb. „a se face bolşevic, a da un caracter bolşevic” (din bolşev[ic] + -iza, după rus. болшевизировать) [14]; cosmetiza, vb. „a îngriji cu produse cosmetice” (din cosmet[ic] + -iza; cf. engl. cosmetize); cronologiza, vb. „a dispune cronologic” (din cronolog[ic] + -iza; cf. it. cronologizzare); diaboliza, vb. „a face să devină diabolic” (din

198

diabol[ic] + -iza; cf. it. diabolizzare, fr. diaboliser); electroniza, vb. „a dota cu mijloace electronice” (din electron[ic] + -iza; cf. fr. électroniser); exotiza, vb. „a da un caracter exotic” (din exot[ic] + -iza); frenetiza, vb. „a deveni, a se manifesta frenetic” (din frenet[ic] + -iza); hieratiza, vb. „a da un caracter hieratic” (din hierat[ic] + -iza); mimetiza, vb. „a se comporta mimetic, a se comporta prin mimetism” (din mimet[ic] şi/sau din mimet[ism] + -iza); periferiza, vb. „a da un caracter periferic, a duce la periferie” (din perifer[ic], perifer[ie] + -iza; cf. it. periferizzare); peripatetiza, vb. „a discuta probleme savante plimbându-se, după modelul peripateticilor” (din peripatet[ic] + -iza) [15]; platoniza, vb. „a se manifesta la modul platonic” (din platon[ic] + -iza; cf. fr. platoniser, it. platonizzare); poematiza, vb. „a da un caracter poematic” (din poemat[ic] + -iza); pragmatiza, vb. „a face să devină pragmatic” (din pragmat[ic] + -iza; cf. fr. pragmatiser, it. pragmatizzare); problematiza, vb. „a sistematiza pe probleme, a crea inutil situaţii problematice” (din problemat[ic] + -iza; cf. germ. problematisieren, fr. problématiser, it. problematizzare); sintagmatiza, vb. „a forma o sintagmă, a da un caracter sintagmatic” (din sintagmat[ic] + -iza); ştiinţifiza, vb. „a da un caracter ştiinţific” (din ştiinţif[ic] + -iza) etc. [16]; -iza î.l.d. -ism: iotaciza, vb. reflex. „a se palataliza sub influenţa unui iot; a suferi un iotacism” (din iotac[ism] + -iza), după modelul perechilor împrumutate centralism/centraliza, dinamism/ dinamiza, idealism/idealiza, legalism/legaliza, moralism/ moraliza, sincronism/sincroniza, terorism/teroriza, tiranism/tiraniza, vitalism/vitaliza etc.

4. Anţă/enţă î.l.d. -ant/-ent: absolvenţă, s.f. „calitatea de a fi absolvent” (din absolv[ent] + -enţă); ardenţă, s.f. „ardoare” (din ard[ent] + enţă; cf. fr. ardence, it. ardenza); componenţă, s.f. „compoziţie” (din compon[ent] + -enţă; cf. it. componenza); consultanţă, s.f. „oferirea de sfaturi calificate în materie de organizare şi conducere” (din consult[ant] + -anţă, după engl. consulting) [17]; contondenţă, s.f. „caracter contondent” (din contond[ent] + -enţă) [18]; corigenţă, s.f. „situaţia unui elev corigent” (din corig[ent] + -enţă); deconcertanţă, s.f. „caracter deconcertant” (din deconcert[ant] + -anţă) [19]; excedenţă, s.f. „ceea ce este în excedent” (din exced[ent] + -enţă) [20]; excremenţă, s.f. (din excrem[ent] + -enţă); expectanţă, s.f. „expectativă” (din expect[aţie], expectat[ivă], expect[ant] + -anţă; cf. engl. expectancy); fluctuanţă, s.f. „caracter fluctuant” (din fluctu[ant] + -anţă); fulguranţă, s.f. „însuşirea de a fi fulgurant” (din fulgur[ant] + -anţă; cf. fr. fulgurance); inoperanţă, s.f. „faptul de a fi inoperant” (din inoper[ant] + -anţă; cf. fr. inopérance) [21]; lubrifianţă, s.f. „proprietatea unui material de a fi folosit ca lubrifiant” (din lubrifi[ant] + -anţă; cf. fr. lubrifiance); repetenţă, s.f. „faptul de a fi repetent, repetenţie” (din repet[ent] + -enţă); superintendenţă, s.f. „teritoriu aflat sub autoritatea unui superintendent; reşedinţa superintendentului” (din superintend[ent] + -enţă; cf. germ. Superintendenz) [22].

5. Itate î.l.d. -ic: arhaitate, s.f. „caracter arhaic” (din arha[ic] + -itate) [23]; ezoteritate, s.f. „ezoterism” (din ezoter[ic] + -itate), după modelul lui romanic/ romanitate, vasalic/vasalitate etc. sincronitate, s.f. „sincronicitate” (din sincron[ic] + -itate); -itate î.l.d. -al: universitate, s.f. „universalitate” (din univers[al] + -itate).

6. Ic î.l.d. -ism: bovaric, -ă, adj. „propriu bovarismului” (din bovar[ism] + -ic, după modelul lui consonantic/consonantism, egocentric/egocentrism, homeric/homerism, liric/lirism, titanic/titanism etc.) [24]; -ic î.l.d. -ură: acupunctic, -ă, adj. „referitor la acupunctură, acupunctural” (din acupunct[ură] + -ic, după modelul lui cvadratic/cvadratură); -ic î.l.d. -(o)ză: virotic, -ă, adj. „care se datoreşte unui virus”

199

(din vir[oză] + -(t)ic, după modelul perechilor ciroză/cirotic, hipnoză/hipnotic, nevroză/nevrotic, psihoză/psihotic etc.; cf. it. virotico) etc.

7. (T)iv î.l.d. –(ţ)ie: conversativ, -ă, adj. „referitor la conversaţie, conversaţional” (din conversa[ţie] + -iv; cf. it. conversativo); distractiv, -ă, adj. „care produce distracţie” (din distrac[ţie] + -iv, după modelul lui atracţie/atractiv); interdictiv, -ă, adj. „cu caracter de interdicţie” (din interdicţ[ie] + -iv; cf. fr. interdictif); malformativ, -ă, adj. „referitor la malformaţie” (din malforma[ţie] + -iv; cf. fr. malformatif, it. malformativo) [25]; -iv î.l.d. ic: profilactiv, -ă, adj. „profilactic” (din profilact[ic] + -iv) etc.

8. Tor î.l.d. -iune: jonctor, s.m. „muncitor specialist în legarea cablurilor electrice” (din joncţ[iune] + -tor, după modelul narator/naraţiune) [26]; -tor î.l.d. -tură: legumicultor, -toare, s.m.f. „cultivator de legume, care se ocupă cu legumicultura” (din legumicul[tură] + -tor, după modelul pomicultor/pomicultură, viticultor/viticultură etc.); manufactor, s.m. „care fabrică obiecte de manufactură” (din manufac[tură] + -tor) [27] etc.

9. Ură î.l.d. -(t)or: editură, s.f. „întreprindere care editează cărţi” (din edit[or] + -ură, după modelul agricultor/agricultură, dictator/dictatură, filator/filatură, nomenclator /nomenclatură, pomicultor/ pomicultură, scriitor/scriitură etc.) [28].

10. Ifica î.l.d. -ic: rustifica, vb. „a da un caracter rustic” (din rust[ic] + -ifica), după modelul perechilor autentic/autentifica, cuantic/cuantifica, mistic/mistifica etc.

11. Ent î.l.d. -enţă: licent, -ă, s.m.f., adj. „licenţiat” (din lic[enţă] + -ent) [29]. 12. In î.l.d. -ist: renascentin, -ă, adj. „renascentist” (din renascent[ist] + -in) [30]. 13. Al î.l.d. -us: infraviral, -ă, adj. „referitor la infravirus” (din infravir[us] + -al;

cf. viral). 14. Etă î.l.d. -al: litoretă, s.f. „autocar deschis, folosit pe litoralul Mării Negre”

(din litor[al] + -etă; cf. cabrioletă, şaretă) [31]. 15. Esc î.l.d. -ie: camaraderesc, -ă, adj. „de camarad, care exprimă camaraderie”

(din camarader[ie] + -esc; cf. fr. camaradesque); jandarmeresc, adj. „de jandarm” (din jandarmer[ie] + -esc) [32]; pirateresc, -ă, adj. „de pirat, privitor la piraţi” (din pirater[ie] + -esc; cf. it. piratesco) [33].

16. Iteţă î.l.d. -itate, -itudine: exactiteţă, s.f. „caracterul a ceea ce este exact, exactitate, exactitudine, exacteţe” (din exact[itate], exact[itudine] + -iteţă, după modelul lui nobilitate/nobleţe, regulateţe/regularitate, simpleţe/simplicitate etc.).

17. Ez î.l.d. -ian: lacedemonez, -ă, adj., s.m.f. „lacedemonian” (din lacedemon[ian] + -ez, după danez, englez, francez, maltez, portughez etc.).

V. Argumentele în favoarea derivării prin substituţie sunt a) de ordin formal (structura derivatului nu se poate explica decât prin înlocuirea unui morfem, real sau aparent, din structura cuvântului de bază), b) de ordin semantic (sensul derivatului se explică prin raportare directă la sensul cuvântului de bază), c) de ordin cronologic (cuvântul de bază este atestat înaintea celui obţinut prin derivare), d) de ordin structural (derivarea prin substituţie se subordonează unor modele derivative preexistente şi corespunde, adesea, unor necesităţi structurale), e) de ordin stilistic (este preferată construirea unui termen sinonimic mai expresiv) etc. De cele mai multe ori, aceste argumente contribuie împreună la susţinerea derivării prin substituţie.

200

Astfel, spre exemplu, electrotehnist, s.m. nu se poate forma decât de la cuvântul de bază electrotehnică, prin înlocuirea finalei -ică (la origine sufix real) cu sufixul -ist, care ajută la construirea agentului. Derivatul electronist are sensul, primar şi unic, de „specialist în electronică”, aşadar se explică semantic plecând de la cuvântul electronică, atestat anterior în limbă ca împrumut şi care denumeşte o ştiinţă, un domeniu, o sferă de activitate etc. Opţiunea pentru un derivat de agent în -ist de la numele unui domeniu de activitate terminat în -ică este sprijinită de existenţa, cel puţin în limba română, a destul de multe perechi de tipul botanică/botanist, dogmatică/dogmatist, energetică/energetist, estetică/estetist, mecanică/ mecanist, pragmatică/pragmatist etc. Rolul analogic al existenţei dubletului sufixal -ică/-ist este cu atât mai important cu cât româna avea deja un nume de agent, respectiv electrotehnician, s.m. (din fr. électrotechnicien). Argumentaţia este valabilă pentru toate cuvintele de sub IV.2.: bionist din bionică (vezi şi bionician), electronist din electronică, filarmonist din filarmonică, fonetist din fonetică (vezi şi fonetician) etc.

Aceleaşi probe pot fi aduse în cazul perechii lexicale construite cu sufixele -anţă/-ant şi -enţă/-ent. Din punct de vedere formal, unele derivate în -enţă şi în -anţă nu se pot explica decât prin raportare la corespondentele lor în -ent şi -ant, care sunt împrumuturi pătrunse în limbă anterior: spre exemplu, absolvenţă, s.f., care nu are corespondent în niciuna dintre limbile de cultură cu care româna a intrat în contact în epoca modernă, trebuie dedus din absolvent, s.m. împrumutat din germ. Absolvent, lat. absolvens, -ntis şi atestat în DA (1913). Modelul analogic al perechilor în -anţă/-ant şi -enţă/-ent [34] este bine reprezentat încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu împrumuturile directe din latină şi/sau prin diverse filiere, în primul rând franceză (-ance/-ant, -ence/-ent), italiană (-anza/-ante, -enza/-ente) şi germană (-anz/-ant, enz/-ent). Astfel, circulau începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea numeroase dublete lexicale împrumutate de tipul absent şi absenţă, abundent şi abundenţă, adolescent şi adolescenţă, aparent şi aparenţă, arogant şi aroganţă, clement şi clemenţă, coerent şi coerenţă, concurent şi concurenţă, confident şi confidenţă, consecvent şi consecvenţă, consonant şi consonanţă, distant şi distanţă, elegant şi eleganţă, elocvent şi elocvenţă, extravagant şi extravaganţă, frecvent şi frecvenţă, important şi importanţă, independent şi independenţă etc., care au impus „necesitatea” existenţei ambelor componente [35]. Din punct de vedere semantic, absolvenţa este calitatea de a fi absolvent, consultanţa este dată de unul sau mai mulţi consultanţi, contondenţa este trăsătura unui obiect contondent, corigenţa este situaţia de a fi corigent etc.

Criteriul formal este susţinut şi de argumente ce ţin de economie şi de eufonie. Astfel, prin derivare progresivă s-ar fi creat cuvinte de tipul *analiticism, *aniconicism, *apolinicism etc., *atlanticiza, *bolşeviciza, *diaboliciza

201

etc., *ilicititate, *periclititate etc., care nu au un suport analogic consistent [36], sunt mai lungi şi au o sonoritate, de multe ori, dezagreabilă. Acestea sunt, probabil, explicaţiile pentru care, în situaţiile amintite, limbile de provenienţă au optat pentru derivarea prin substituţie şi nu pentru cea progresivă. În plus, deseori, sunt substituibile, în ambele direcţii, sufixe care sunt extrase din părţi de vorbire derivate de la acelaşi cuvânt de bază: -ism şi -ist, -tor şi -tură, -ant şi -anţă, -ent şi -enţă etc. Fiind alcătuite, în consecinţă, din relativ aceleaşi sunete, ele nu se puteau adăuga unul celuilalt decât cu riscuri cacofonice.

Din punctul de vedere al originii imediate, derivatele neologice obţinute prin substituţie sufixală pot proveni: a) dintr-un etimon intern unic (care, la rândul său, poate fi creaţie internă sau împrumut): bonjurism < bonjur[ist] < bonjur; excentrism < excentr[ic] < fr. excentrique; libidinism < libidin[os] < fr. libidineux, lat. libidinosus, it. libidinoso etc.; b) din două etimoane interne (care pot fi create în interiorul limbii sau pot fi împrumuturi): securism < secur[ist], Secur[itate]; eroist, -ă < ero[ism], ero[ic]; idilist, -ă < idil[ism], idil[ic] etc; c) dintr-un etimon intern, prin derivare, şi/sau dintr-unul sau mai multe etimoane externe, prin împrumut: analitism < analit[ic], cf. it. analitismo, germ. Analytismus, fr. analytisme; bucolism < bucol[ic], cf. fr. bucolisme, it. bucolismo, sp. bucolismo; fonetist < fonet[ică], cf. it. fonetista; arhaiza < arha[ic], cf. it. arcaizzare, fr. archaiser, germ. archaisieren; diaboliza < diabol[ic], cf. it. diabolizzare, fr. diaboliser; inoperanţă < inoper[ant], cf. fr. inopérance; interdictiv < interdic[ţie], cf. fr. interdictif etc.; d) dintr-un etimon intern, după modelul unui etimon extern, aşadar prin calc lingvistic: bolşeviza < bolşev[ic], după modelul rus. болшевизировать; consultanţă < consult[ant], după modelul engl. consulting etc.; e) din două etimoane interne, prin derivare, şi dintr-unul extern, prin împrumut: periferiza < perifer[ic], perifer[ie], cf. it. periferizzare. Aşadar, la posibilitatea (de multe ori, certitudinea) derivării prin substituţie se adaugă etimologia externă (unică sau multiplă) şi etimologia multiplă mixtă sau combinată.

O analiză exclusiv formală poate conduce, în unele cazuri, inclusiv la derivarea progresivă: spre ex., ghinionism se raportează şi la ghinion, şi la ghinionist (ambele mai vechi şi mai frecvente), navetism se raportează şi la navetă, şi la navetist, şantajism se raportează şi la şantaj, şi la şantajist etc.; europeist se poate explica prin europeu şi prin europeism, familiarist prin familiar şi prin familiarism, franţuzist prin franţuz şi prin franţuzism etc.; cronologiza prin cronologie şi prin cronologic, platoniza prin Platon şi prin platonic etc.; absolvenţă prin absolvi şi prin absolvent etc. Fără să negăm posibilitatea derivării progresive, dăm prioritate celei prin substituţie cel puţin din două motive: a) sensurile derivatelor puse în discuţie sunt evident mai apropiate de derivatul corespondent (ghinionist, navetist, şantajist; europeism, familiarism, franţuzism etc.) decât de baza comună; b)

202

este importantă, pentru înţelegerea fenomenului de „proces derivativ”, respectarea etapelor care conduc, succesiv, la obţinerea de noi derivate plecând de la cele deja existente.

Din punct de vedere semantic, sunt de observat mai multe situaţii: a) substantive abstracte obţinute din nume de agent: -ism î.l.d. -ist, -ent î.l.d. -enţă; b) substantive abstracte provenite din calităţi: -ism î.l.d. -ic, -ism î.l.d. -os, -itate î.l.d. -ic, -itate î.l.d. -al; c) nume de agent din substantive care denumesc activităţi, meserii, domenii ale ştiinţei: -ist î.l.d. -ică, -ist î.l.d. -ism, -ant/ent î.l.d. -anţă/enţă, -tor î.l.d. -iune, -tor î.l.d. -tură d) nume de agent obţinute din abstracte; e) nume de acţiune provenite din nume de stări, calităţi, activităţi concrete etc.: -iza î.l.d. -ic, -iza î.l.d. -ism, -ifica î.l.d. -ic; f) nume de calităţi provenit din abstracte, domenii de activitate: -ic î.l.d. -ism, -ic î.l.d. -ură, -ic î.l.d. -oză, -iv î.l.d. ie etc. Dacă în situaţiile amintite mai sus este de observat, prin derivare, schimbarea categoriei lexico-gramaticale, atunci când aceasta se menţine ne aflăm în prezenţa unei substituţii sufixale dublate, la nivel semantic, de o substituţie sinonimică. Astfel, anacronistic are acelaşi sens cu anacronic, neologistic este sinonim cu neologic, renacentin cu renascentist, exactiteţe cu exactitate şi cu exactitudine, lacedemonez cu lacedemonian etc. Opţiunea pentru crearea internă a acestor dublete sinonimice se explică, în primul rând, prin concurenţa numeroaselor împrumuturi cu forme analizabile şi cu acelaşi sens, pătrunse în română începând cu jumătatea secolului al XIX-lea: academic şi academician, ardoare şi ardenţă, concubinat şi concubinaj, demoniac şi demonic, dilatant şi dilatator, dimorfie şi dimorfism, diplomatic şi diplomat, distructiv şi distructor, dogmatic şi dogmatist, echipaj şi echipament, edematic şi edematos, edifiant şi edificator, excitator şi excitant, executant şi executor, feudalitate şi feudalism, legislativ şi legislator, locandist şi locandar, modificativ şi modificator, narcotism şi narcoză, nobilitate şi nobleţe, pauperism şi paupertate, pedanterie şi pedantism, persan şi persic, perversitate şi perversiune, prezbitism şi prezbiţie, rectificativ şi rectificator, senzualism şi senzualitate, tubular şi tubulos, vaccinal şi vaccinic, vaporaţie şi vaporizaţie, vascular şi vasculos etc.

În concluzie, derivarea prin substituţie de afixe şi, în mod particular, cea prin substituţie de sufixe sunt fenomene analogice care s-au manifestat şi se manifestă, deopotrivă, în limba veche şi în cea modernă, la nivel popular, argotic, familiar, ca şi la cel literar, contribuind la sistematizarea şi, în egală măsură, la diversificarea vocabularului românesc.

Note

[1] Vezi Le latin d’Espagne d’après les inscriptions. Etude linguistique par A. Carnoy. Deuxième édition, revue et augmentée, Bruxelles, 1906, p. 46, Maurice Grammont, Traité de phonétique, Paris, Librairie Delagrave, 1950, p. 333, Edouard Bourciez, Précis historique de phonetique française, Paris, C. Klincksieck, 1937, p. 86, Albert Dauzat, Histoire de la langue française, Payot, Paris, 1930, p. 226 etc.

203

[2] Vezi Vlasta Křečková, Les tendances de la neologie terminologique en français contemporain, în „Studia minora Facultatis Philosophicae Universitatis Brunensis”, 1997, p. 65 – 66, Georgette Dall, Analogie et lexique construit: quelles preuves?, în „Cahiers de grammaire”, 28, 2003, „Morphologie et lexique”, p. 17 – 20, Danielle Corbin, «Une hypothèse à propos des suffixes -isme, -ique, -iste du français: la troncation réciproque», în Aspects de linguistique française. Homage à Q.I.M. Mok. Editeur Ronald Landheer, Amsterdam, Rodopi, 1988, p. 63 – 75, Stéphanie Lignon, «Suffixasser ou suffixouiller?», în D. Corbin, G. Dall, B. Fradin, B. Habert, F. Kerleroux, M. Plénat et M. Roché (dir.), Les dérivés évaluatifs. Actes du colloque tenu à l’Université de Toulouse-le Mirail, 29-30 avril 1999 [= Silexicales 2], Lille, SILEX, 1999, pp. 117-126, Michel Roché, «Logique lexicale et morphologie: la dérivation en -isme», în Selected Proceedings of the 5th Décembrettes: Morphology in Toulouse. Edited by Fabio Montermini, Gilles Boyé, and Nabil Hathout, Somerville, M.A. Cascadilla Proceedings Project, 2007, p. 45 – 58. [3] Vezi articolul monografic Des- (dez-, de-1), de-2, de Florica Ficşinescu şi Magdalena Popescu-Marin, în Formarea cuvintelor în limba română, vol. al II-lea. Prefixele (redactori responsabili : Al. Graur şi Mioara Avram), Bucureşti, Editura Academiei, 1978, p. 84 - 94, în care autoarele consideră substituţia doar ca simplă posibilitate (p. 88), dând prioritate aproape absolută derivării progresive. [4] Pentru exemple, am folosit MDA, DEX, DLR, NDN şi MDN, s.v. [5] De multe ori, aceste posibile etimoane externe nici nu au o atestare lexicografică „oficială”, ele fiind creaţii lexicale neologice construite independent la nivelul limbilor respective, după acelaşi mecanism derivativ care le justifică prezenţa şi în limba română. [6] Vezi modelul extrem de bine constituit în română al perechilor împrumutate alpinism/alpinist, anarhism/anarhist, ateism/ateist, calvinism/calvinist, capitalism/capitalist, clasicism/clasicist, iluminism /iluminist etc. Despre derivarea cu ajutorul sufixelor ism şi ist, vezi Cristian Moroianu, Precizări etimologice la derivatele în -ism şi -ist, comunicare ţinută la Simpozionul naţional de lingvistică organizat la Bucureşti, 13 – 14 noiembrie 2007, la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, sub egida Academiei Române. [7] În DEX şi în MDA, s.v., este propusă derivarea progresivă: din analitic + -ism. Tot o imposibilă derivare progresivă este propusă, în aceleaşi dicţionare, şi pentru diabolism, luciferism. [8] Modelul analogic este reprezentat de perechi de tipul machiavelic/machiavelism, paludic/paludism, tabagic/tabagism, vampiric/ vampirism etc., extrase din DI, s.v. Prin acelaşi procedeu derivativ al substituţiei s-au obţinut în franceză numeroase dublete lexicale, dintre care menţionăm: civisme, n.m. (de civique, adj.), classicisme, n.m. (de classique, adj.), consonantisme, n.m. (de consonantique, adj.), didactisme, n.m. (de didactique, adj., n.f.), dogmatisme, n.m. (de dogmatique, adj., n.f.), éclectisme, n.m. (de éclectique, adj.) égocentrisme, n.m. (de égocentrique, adj.), érotisme, n.m. (de érotique, adj.), ésotérisme, n.m. (de ésotérique, adj.), exotérisme, n.m. (de exotérique, adj.), exotisme, n.m. (de exotique, adj.), fanatisme, n.m. (de fanatique, adj.), flegmatisme, n.m. (de flegmatique, adj.), hébraisme, n.m. (de hébraique, adj.), hépatisme, n.m. (de hépatique, adj.), hiératisme, n.m. (de hiératique, adj.), hippisme, n.m. (de hippique, adj.), historisme, n.m. (de historique, adj.) ibérisme, n.m. (de ibérique, adj.) etc. Pentru exemple şi etimologii, vezi LE GRAND ROBERT (1992), LE PETIT ROBERT (2008). [9] Vezi MDN, s.v.: «care încurajează, care practică familiarismul». [10] Franţuzist poate fi format, în funcţie de context, şi de la adj. franţuzesc, tot prin schimbare de sufix. [11] Vezi Filippo Ugolini, Vocabolario di parole e modi eratti che sono comunemente in uso, Firenze, Barbera, Bianchi e Comp., 1855, s.v.: „Antipatizzare, simpatizzare (…) sono brutte voci, da fuggirsi da chi ama la purità della lingua”. [12] În MDA este trecut substantivul antiseptizare. [13] În MDA, s.v.: din Atlantic + -iza.

204

[14] Ibidem, s.v.: din bolşevism + -iza. [15] În DEX şi în MDA, s.v., din peripatetic + -iza. [16] Vezi şi fr. botaniser, vb. (de botanique, adj., n.f.), britanniser., vb. (de britannique, adj.), bucoliser, vb. (de bucolique, adj.), héroïser, vb. (de héroïque, adj.), marotiser, vb. (de marotique, adj.), mécaniser, vb. (de mécanique, adj.), narcotiser, vb. (de narcotique, adj.), sataniser, vb. (de satanique, adj.), soviétiser, vb. (de soviétique, adj.), systématiser, vb. (de systématique, adj.), thématiser, vb. (de thématique, adj.) etc. [17] Etimologia lui consultanţă mi-a fost dată, într-o discuţie particulară, de prof. dr. Theodor Hristea. În MDN, s.v.: din consult + -anţă, ceea ce nu corespunde criteriului semantic. [18] Toate dicţionarele consultate îl consideră un derivate progresiv: din contondent + -enţă. [19] În NDN, s.v., din deconcertant + -anţă. [20] În MDA, s.v., din excede + -enţă. [21] În NDN, s.v., din inoperant + -anţă. [22] În MDA, s.v., din super + intendenţă, ceea ce este, categoric, greşit. [23] În NDN, s.v.: după it. arcaicità, iar în MDN, s.v.: din it. arcaità (sic!). [24] Vezi şi fr. botulique, adj. (de botulisme, n.m.), brahmanique, adj. (de brahmanisme, n.m.) etc. [25] Modelul analogic românesc este bine reprezentat, vezi perechile împrumutate aplicativ/aplicaţie, comunicativ/comunicaţie, creativ/creaţie, explicativ/explicaţie, multiplicativ/multiplicaţie, negativ/negaţie, predicativ/predicaţie, relativ/relaţie, revendicativ/revendicaţie etc. Despre relaţia dintre sufixele -(t)iv şi -(ţ)ie, vezi şi sugestiile lui Iorgu Iordan (Cuvinte româneşti cu dublă derivare, în Omagiu lui Alexandru Rosetti, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p. 410), unde, plecând de la contexte particulare, raportează, implicit, adj. constructiv, -ă, interogativ, -ă la subst. construcţie (complex ~, plan ~, problemă ~), respectiv la interogaţie (caracterul ~ al fenomenului). Vezi şi numeroasele adjective franţuzeşti obţinute, tot prin substituţie de sufixe, din adjectivele corespunzătoare: commémoratif, adj. (de commémoration, n.f.), concessif, adj. (de concession, n.f.), convulsif, adj. (de convulsion, n.f.), corporatif, adj. (de corporation, n.f.), démarcatif, adj. (de démarcation, n.f.), dénotatif, adj. (de dénotation, n.f.), dépressif, adj. (de dépression, n.f.), diffractif, adj. (de diffraction, n.f.), dissertatif, adj. (de dissertation, n.f.), dissociatif, adj. (de dissociation, n.f.), duplicatif, adj. (de duplication, n.f.), érosif, adj. (de érosion, n.f.), évasif, adj. (de évasion, n.f.), évolutif, adj. (de évolution, n.f.), expansif, adj. (de expansion, n.f.), explosif, adj. (de explosion, n.f.), expressif, adj. (de expression, n.f.), extensif, adj. (de extension, n.f.), introductif, adj. (de introduction, n.f.), introversif, adj. (de introversion, n.f.), inversif, adj. (de inversion, n.f.), obsessif, adj. (de obsession, n.f.), punitif, adj. (de punition, n.f.) etc. [26] În franceză există un termen tehnic joncteur, care are, însă, sensuri instrumentale (« element de suborbonare în sintaxă », « dispozitiv electronic situat la intrarea sau la ieşirea unui comutator » etc.). Vezi şi fr. castrateur, -trice, adj. (de castration, n.f.), collimateur, n.m. (de collimation, n.f.), germinateur, -trice, adj. et n. (de germination, n.f.), imprécateur, -trice, adj. et n. (de imprécation, n.f.), maturateur, -trice, adj. et n. (de maturation, n.f.), réacteur, -trice, adj. et n. (de réaction, n.f.) etc. [27] Vezi şi fr. floriculteur, n.m. (de floriculture, n.f.). [28] Vezi şi fr. legislature, n.f. (de législateur, -trice, adj. et n., legislation, n.f.), sacrificature, n.f. (de sacrificateur, n.m.). [29] Vezi şi câteva exemple din franceză, derivate tot prin substituţie: coalescent, adj. (de coalescence, n.f.), décadent, adj. (de décadence, n.f.), dégénérescent, adj. (de dégénérescence, n.f.), grandiloquent, adj. (de grandiloquence, n.f.), inadvertant, adj. (de inadvertance, n.f.), munificent, adj. (de munificence, n.f.), performant, adj. (de performance, n.f.) etc. [30] În MDA, s.v.: din Renaştere, cf. it. rinascita. [31] Vezi Al. Graur, Sufixul -etă, în SMFC, vol. IV, 1967, p. 86: „Se vede că aici etă a fost socotit sufix de nume de vehicule (după bicicletă, camionetă, furgonetă, motocicletă, motoretă, tanchetă, trotinetă, vagonetă)”.

205

[32] Cuvântul nu este atestat în dicţionarele consultate. [33] La camaraderesc şi pirateresc, dicţionarele consultate indică derivare progresivă (+ -esc), în ciuda impedimentelor de ordin formal. Dacă menţinem derivarea progresivă, corectă din punct de vedere semantic, atunci trebuie luat în considerare un sufix compus -eresc, extras, prin falsă analiză, din derivate ca boieresc, cavaleresc, grăniceresc, ingineresc, îngeresc, ofiţeresc, tineresc etc. [34] Despre originea, circulaţia şi variaţia formală a acestor sufixe, vezi N.A. Ursu, Despina Ursu, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare. I. Studiu lingvistic şi de istorie culturală, Iaşi, Editura Cronica, 2004, p. 297 – 301. [35] Această derivare analogică prin substituţie este productivă, de asemenea, şi în franceză: antécédence, n.f. (at. 1576), de antécédent , adj. (at. 1361), arborescence, n.f. (at. 1834), de arborescent, adj. (at. 1553), ascendance, n.f. (sf. sec. XVIII), de ascendant, adj. (at. 1503), bienveillance, n.f. (at. sec. XII), de bienveillant, adj. (at. sec. XII), bivalence, n.f., de bivalent, adj., constance, n.f., de constant, adj., continence, n.f., de continent, adj., contingence, n.f., de contingent, adj., convergence, n.f., de convergent, adj., diffluence, n.f., de diffluent, adj., dominance, n.f., de dominant, adj., émergence, n.f., de émergent, adj., équidistance, n.f., de équidistant, adj., évanescence, n.f., de évanescent, adj., exorbitance, n.f., de exorbitant, adj., expédience, n.f., de expédient, adj., flagrance, n.f., de flagrant, adj., gérance, n.f., de gérant, adj., immanence, n.f., de immanent, adj., impertinence, n.f., de impertinent, adj., incandescence, n.f., de incandescent, adj., incidence, n.f., de incident, adj., incompeténce, n.f., de incompétent, adj., indépendance, n.f., de indépendant, adj., insignifiance, n.f., de insignifiant, adj., intermittence, n.f., de intermittent, adj., intransigeance, n.f., de intransigeant, adj., invariance, n.f., de invariant, adj., irradiance, n.f., de irradiant, adj., luxuriance, n.f., de luxuriant, adj., nonchalance, n.f., de nonchalant, adj., pertinence, n.f., de pertinent, adj., prédominance, n.f., de prédominant, adj., proéminence, n.f., de proéminent, adj., protubérance, n.f., de protubérant, adj., putrescence, n.f., de putrescent, adj., récalcitrance, n.f., de récalcitrant, adj., récurrence, n.f., de récurrent, adj., stridence, n.f., de strident, adj., tangence, n.f., de tangent, adj., transparence, n.f., de transparent, adj., urgence, n.f., de urgent, adj., vacance, n.f., de vacant, adj. etc. [36] Există, spre exemplu, un arhaiciza, vb., considerat rar în MDA, s.v., şi alte câteva verbe similare: laiciza, plasticiza, tehniciza.

BIBLIOGRAFIE SI ABREVIERI

Bourciez, Edouard, 1937, Précis historique de phonetique française, C. Klincksieck, Paris. Carnoy, A., 1906, Le latin d’Espagne d’après les inscriptions, Bruxelles. Corbin, Danielle, 1988, „Une hypothèse à propos des suffixes -isme, -ique, -iste du français: la

troncation réciproque”, în Aspects de linguistique française. Homage à Q.I.M. Mok. Editeur Ronald Landheer, Rodopi, Amsterdam, p. 63 – 75.

Dall, Georgette, 2003, „Analogie et lexique construit: quelles preuves?”, în Cahiers de grammaire, 28, p. 9 – 30.

Dauzat, Albert, 1930, Histoire de la langue française, Payot, Paris. Dicţionarul explicativ al limbii române, 1996, ediţia a II-a (sub conducerea acad. I. Coteanu şi

dr. Lucreţia Mareş), Univers Enciclopedic, Bucureşti (DEX). Dicţionarul limbii române, 1965 – 2005 (Serie nouă întemeiată de Iorgu Iordan, Alexandru

Graur şi Ion Coteanu), Editura Academiei Române, Bucureşti (DLR). Ficşinescu, Florica şi Popescu-Marin, Magdalena, 1978, Des- (dez-, de-1), de-2, în Formarea

cuvintelor în limba română, vol. al II-lea. Prefixele (redactori responsabili : Al. Graur şi Mioara Avram), Editura Academiei, Bucureşti, p. 84 – 94.

Grammont, Maurice, 1950, Traité de phonétique, Librairie Delagrave, Paris. Graur, Alexandru, 1967, Sufixul -etă, în Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în

limba română, vol. IV (Redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram), Editura Academiei, Bucureşti, p. 81 – 86.

206

Iordan, Iorgu, 1965, Cuvinte româneşti cu dublă derivare, în Omagiu lui Alexandru Rosetti, Editura Academiei, Bucureşti, p. 409 – 412.

Křečková, Vlasta, 1997, „Les tendances de la neologie terminologique en français contemporain”, în Studia minora Facultatis Philosophicae Universitatis Brunensis, L 18, p. 61 – 70.

Le Grand Robert de la langue française. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, de Paul Robert. Deuxième édition, entièrement revue et enrichie par Alain Rey, 3 vol., Paris, Dictionnaires Le Robert 1992 (ed. reimprimată 1996) (LE GRAND ROBERT 1992).

Le nouveau Petit Robert. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française. Text remanié et amplifié sous la direction de Josette Rey-Debove et Alain Rey, Le Robert, 2008 (LE PETIT ROBERT 2008).

Lignon, Stéphanie , 1999, « Suffixasser ou suffixouiller ? », în D. Corbin, G. Dall, B. Fradin, B. Habert, F. Kerleroux, M. Plénat et M. Roché (dir.), Les dérivés évaluatifs. Actes du colloque tenu à l’Université de Toulouse-le Mirail, 29-30 avril 1999, SILEX, Lille, p. 117-126.

Marcu, Florin, 1997, Noul dicţionar de neologisme, Editura Academiei Române, Bucureşti (NDN).

Marcu, Florin, 2000, Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti (MDN). Micul dicţionar academic, 2001 - 2003 (redactori responsabili: acad. Marius Sala şi Ion

Dănăilă), vol. I – IV, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti (MDA). Pascu, G., 1916, Sufixele româneşti, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti. Roché, Michel, 2007, «Logique lexicale et morphologie: la dérivation en -isme», în Selected

Proceedings of the 5th Décembrettes: Morphology in Toulouse. Edited by Fabio Montermini, Gilles Boyé, and Nabil Hathout, Somerville, M.A. Cascadilla Proceedings Project, p. 45 – 58.

Ugolini, Filippo, 1855, Vocabolario di parole e modi eratti che sono comunemente in uso, Barbera, Bianchi e Comp., Firenze.

Ursu, N.A, şi Ursu, Despina, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare. I. Studiu lingvistic şi de istorie culturală, Iaşi, Editura Cronica, 2004, p. 297 – 301.

207

Aliona POPA, Şcoala Doctorală „Limbi şi Identităţi Culturale”, Universitatea Bucureşti

Aspecte ale adaptării grafice ale împrumuturilor recente din limba engleză în limba ucraineană

1. Sistemele grafice ale celor două limbi şi importanţa lor pentru adaptarea împrumuturilor în ucraineană. Adaptarea termenilor împrumutaţi de către o limbă este un proces diacronic complex, condiţionat pe de o parte de relaţiile şi legăturile limbii receptoare cu limba din care se împrumută, iar pe altă parte de particularităţile sistemului limbii care împrumută.

Aspectul grafic al cuvântului constă în aranjamentul grafic al acestuia, adică depinde de principiul care coordonează ortografierea lui. Principiul ortografierii formei externe (grafice) a cuvântului depinde la rândul său de asemenea factori ca principiul şi caracterul sistemului de scriere pe care o foloseşte limba respectivă, particularităţile fonetice şi gramaticale ale limbii. Nu în ultimul rând, un rol important îl au tradiţiile, care sunt legate de un anume sistem de scriere sau de o anumită limbă.

Limbile literare se supun sistemului de scriere pe care îl folosesc. Acesta se reflectă în forma grafică pe care o îmbracă unitatea lexicală. În conformitate cu tradiţiile ortografice ale limbii, scrierea cuvintelor primeşte anumite caracteristici care sunt dependente de caracteristicile specifice ale limbii.

Pe de altă parte, aspectul grafic al cuvântului poate fi influenţat de anumiţi factori lingvistici şi extralingvistici. Printre factorii lingvistici putem enumera particularităţile sistemului fonetic şi silabic al limbii (distribuţia fonetică, diferitele tipuri de îmbinări) şi structura gramaticală (în special cea morfologică). Printre factorii extralingvistici putem identifica anumite tradiţii de scriere a limbii respective. Aceste tradiţii se pot reflecta în principiul care guvernează ortografia (etimologic, morfologic, fonetic), în tendinţa sa de a păstra ortografia originală sau, dimpotrivă, unitatea lexicală împrumutată să fie transcrisă conform tradiţiilor ortografice ale limbii receptoare.

Dacă considerăm că ortografia, spre deosebire de celelalte categorii este mai mobilă, mai predispusă la schimbări, atunci ajungem la concluzia că regulile ortografice se reglementează şi se schimbă mult mai uşor decât categoriile conservatoare precum gramatica.

208

2. Principii de redare al aspectului grafic la unităţi lexicale împrumutate Redarea grafică a unui cuvânt se referă la elemente străine care sunt asimilate de o limbă, pentru că unitatea lexicală care este compusă din elemente autohtone în mod normal se ortografiază conform regulilor ortografice ale limbii respective. O altă problemă, se referă la situaţia împrumuturilor care impun multe excepţii. În funcţie de aspectul grafic îmbrăcat de împrumuturi putem deosebi următoarele categorii: - Împrumuturi care s-au supus în totalitate regulilor ortografiei naţionale; - Împrumuturi parţial supuse regulilor ortografice ale limbii receptoare; - Termeni care şi-au păstrat scrierea originală.

Forma grafică a împrumuturilor şi a elementelor internaţionale se supune anumitor tradiţii ale limbii respective. Dacă limba nu are asemenea tradiţii din diverse cauze, aceste tradiţii se formează progresiv. Astfel, în perioada lui Kotlearevski, limba ucraineană şi-a definitivat limba literară şi a elaborat o serie de reguli de scriere cu ajutorul împrumuturilor din poloneză, franceză şi rusă, care cereau păstrarea pronunţării şi pe cât posibil a scrierii cuvântului împrumutat.

Conform opiniei cercetătoarei ucrainene, Superanskaja [1], ortoepia şi ortografia împrumuturilor din limba ucraineană pot fi calificate într-o anumită măsură, pentru că orice transcriere este relativă, şi până la urmă trebuie să se facă o alegere între pronunţie şi scriere.

3. Principiul etimologic Principiul etimologic incorporează două aspecte: păstrarea scrierii istorice şi transplantul ortografic. Referitor la împrumuturi şi internaţionalisme, principiul etimologic al scrierii insistă asupra păstrării scrierii originale.

Acest principiu este prezent şi răspândit mai ales la limbile latine de pe continentul european, unde există o tradiţie de a păstra scrierea originală a cuvântului. Superanskaja denumeşte acest fenomen interferenţă ortografică lingvistică sau transplant ortografic. Această tradiţie este foarte răspândită la popoarele cu sistem de scriere latin, care încearcă să păstreze scrierea originală a numelor proprii Milano, Paris, Budapest, Kraków, Kecskemet. În limba engleză, principiul etimologic este o proprietate a ortografiei naţionale.

Limba ucraineană, deşi nu respectă acest principiu, în ultima perioadă achiziţionează tot mai multe cuvinte care se ortografiază ca în limba originală: blue chip, deadweight.

Revenirea la ortografia etimologica a cuvintelor intrate în limbă mai demult este o manifestare a snobismului lingvistic, acel orgoliu de a pronunţa şi scrie ”like in English”. Aceasta se manifestă în cazul

209

împrumuturilor deja asimilate sub aspect fonetic şi grafic: leader, ferry-boat, meeting.

4. Principiul fonetic Principiul fonetic este opusul principiului etimologic. El constă în asimilarea completă a cuvântului împrumutat în limba receptoare şi ignorarea scrierii originale. Când limba sursă este diferită ca grafie de limba receptoare se aplică, de obicei, principiul fonetic. Principiul este respectat în majoritatea limbilor asiatice, dar şi de răsărit, ucraineana făcând parte dintre acestea. Însă spre deosebire de limbile asiatice care compun cuvintele în mod diferit de limbile europene, principiul fonetic se aplică diferit la acestea din urmă. Adică se ignoră scrierea şi pronunţia originală a elementului împrumutat în limba receptoare precum şi structura morfologică a cuvântului, atât în limba originală, cât şi în cea receptoare. Însă se întâlnesc destul de rar limbi care respectă numai principiul etimologic sau numai principiul fonetic la ortografierea împrumuturilor. Cauza acestui fenomen este că nici o limbă nu are un alfabet care să fie ideal fonografic, adică unul care să reflecte perfect toate fonemele prezente într-o limbă sau alta.

Orice ortografie reflectă doar aproximativ şi relativ fonemele, cu o exactitate mai mică sau mai mare. Un alfabet ideal fonografic poate fi creat numai pentru o limbă recentă. La limbile cu tradiţii vechi ar trebui să vorbim mai degrabă despre principiul fonetico-morfologic, fiind cea mai răspândită metodă de redare grafică a cuvintelor împrumutate.

5. Interferenţe ortografice În ultima perioadă se observă o tendinţă pentru unificarea ortografiei pentru numele proprii şi a elementelor internaţionale care se împrumută din limbile actuale fără a ţine cont de tradiţiile ortografice şi ortoepice ale limbii receptoare. Acest fenomen ajută la comunicarea între reprezentanţii a două limbi diferite şi simplifică identificarea terminologiei internaţionale. Mai ales că, tradiţia europeană urmăreşte mai mult scrierea cuvântului şi mai puţin pronunţia lui. Observaţiile asupra limbilor europene remarcă tendinţa de globalizare şi internaţionalizare a limbilor, care constă în faptul că împrumuturile nu întotdeauna se supun legilor fonetice sau regulilor ortografice ale limbii receptoare.

6. Importanţa respectării normelor ortografice. Tendinţa generală a limbii ucrainene actuale este de a transcrie împrumuturile din engleză. Însă procesul de adaptare este în mod deliberat frânat prin acţiunea unor factori de natură psiho- şi sociolingvistică. Aici trebuie menţionată conştiinţa vorbitorului cunoscător de engleză, de obicei vorbitorul în cauză va scrie şi citi exact cum a învăţat el că se

210

scrie/pronunţă în engleză. O altă problemă este pusă de o anumită categorie de vorbitori în raport cu terminologia folosită. Acesta este cazul specialiştilor pentru care păstrarea împrumuturilor din diverse terminologii în forma originară este motivată de caracterul lor internaţional şi de funcţia denotativă pe care o îndeplinesc în cadrul comunicării între profesionişti.

Problema concordanţei între scriere şi rostire, mai exact între ortografie şi ortoepie este bogată în implicaţii în cazul limbilor pentru scrierea cărora s-a optat pentru o ortografie fonetică/fonologică. Întemeindu-se pe principiul fonetic/fonologic normele unei asemenea ortografii ar trebui să asigure în condiţiile ideale o corespondenţă perfectă între şirul de litere, grafeme şi secvenţa de unităţi sonore. În realitate, raporturile dintre formele ortografice şi ortoepice sunt departe de acest ideal (Valeria Guţu-Romalo, p. 27). Normele sunt variante existente în uz într-un anumit moment din istoria limbii considerate cele mai adecvate şi instituţionalizate prin includerea lor în lucrări normative cu caracter istoric, deşi la intervale relativ mari normele trebuie să se adapteze evoluţiei limbii.

Prin elementul de continuitate pe care îl asigură limbii literare, normele sunt asociate de regulă nivelului langue (sistem) în timp ce inovaţiile aparţin nivelului parole (vorbirii), fiind reflectarea caracterului viu, dinamic al limbii. Eugen Coşeriu plasa norma între limbă şi vorbire (vorbire →normă→limbă).

În sistemul ortografic românesc, regulile care afectează raportul dintre scriere şi rostire presupun interferenţa a două principii: etimologic şi morfologic. Din suprapunerea lor rezultă în unele cazuri discrepanţe între ortografiere şi pronunţie literară, iar interpretarea în sensul principiului fonologic al sistemului conduce la apariţia unor variante fonetice care nu corespund normelor ortoepice .

Principiul care guvernează ortografia limbii ucrainene este definită ca fiind fonetico-morfologic (Iuščuk, p. 102). Conform principiului fonetic se scrie identic cu pronunţarea literară: птаство (від птах), усний (від уста), убозтво (від убогий). Principiul morfologic cere ca acelaşi morfem să se scrie la fel, indiferent de pronunţie: se pronunţă [агенство], [ш’іс:от], dar se scrie: агентство (агент), шистсот ( шість).

7. Frecvenţa utilizării grafiei engleze în împrumuturile recente din limba ucraineană O particularitate tot mai prezentă în mass-media ucraineană este inserarea cuvintelor cu grafie latină în textul scris cu caractere chirilice: Швидкорозчинні» каші, макарони, fast food, солодкі газовані напої, продукти фритюрного способу виготовлення”(UM, Nr. 020, 03.02.2005). Însă în cadrul aceleiaşi publicaţii găsim şi varianta transcrisă: Максиме, ви відкривалися як

211

фаст-фуди, а функціонуєте вже більше як арт-фуди (UM, Nr. 075 / 23.04.2005). În acelaşi exemplu găsim şi compusul арт-фуди la plural, formaţiune lexicală apărută în lexicul ucrainean.

O caracteristică a împrumuturilor recente este redarea în forma originală şi traducerea lor în ucraineană: „Якщо вірити одній з фотографій про цю подію, на них було написано «Made in USA» — «Зроблено у США» (Den’,

Nr.13, 24.01.2003); Hормами ISO — міжнародних стандартів”. „Для порівняння, у Сполучених Штатах Америки над цим працює так звана Food and Drug Administration (Адміністрація харчів та ліків) (UM, Nr. 075, 23.04.2005);

Багатьох підкорила його «жахливо кохана жінка» (назва проекту «My terribly loved woman», куратор Ольга Лагутенко) (Den’, Nr.116/ 5.06. 2001);

…переважає образ самостійної жінки, така self- made woman. (Den’, Nr.44,

07.03.2001). În articolul Nataliei Bilocerkivec’, care se intitulează „Чи можливий

український bestseller?” (Krytyka, nr. 1, 2000) anglicismele sunt scrise cu grafie originară aceste exemple sunt numeroase şi în mass-media: VIP-жінка (o emisiune pe Canal 5), good-bye: під стінами посольства Російської Федерації в Україні (проспект Повітрофлотський, 27) відбудеться акція Russian goodbye (Gazeta po-ukrajinski, 27.05.2008)

În diferite surse regăsim şi variante grafice aceleaşi împrumuturi se pot ortografia împrumuturile ca în limba donatoare sau se pot transpune folosind mijloacele limbi receptoare: секонд-хенд - second-hand: ... у велелюдних місцях представниці слабкої статі, вбрані у секонд-хенд. (Den’, Nr.229, 28.11.2008); Ласкаво просимо! Эксклюзивний Second hand» (Den’, nr.30,15.02.2002) селф-мейд-мен - self-made man: Едвардс є живим прикладом того, що в Америці називають self-made man («людина, яка сама себе зробила») або poor-boy-made-good («з бідного хлопця — у багатії») (UM, nr. 047, 15.03.2007); Є таке поняття — селф-мейд-мен, людина, котра створила сама себе. Спортсмени-олімпійці повною мірою відповідають цьому визначенню”. (DT, nr. 40 (515), 9-15.10.2004).

De obicei, când aceste forme se folosesc în cazuri indirecte, ele se scriu în general în forma chirilică pentru că astfel terminaţia impusă de caz va arăta natural. Folosind grafia latină nu putem folosi terminaţiile specifice. Astfel, în unele anunţuri de publicitate se foloseşte cuvântul Internet în forma sa engleză care se întâlneşte deseori în poziţii care cer cazuri indirecte, dar totuşi nu apare cu terminaţie cazuală de exemplu: Ваш ключ до Internet”, “Все, що потрібно для життя в Internet”. Щорічні телефонні довідники. Компакт-диск, Internet- та Wap-довідка. Запрошуємо в «Жовті сторінки”. (Dilovyj Visnyk, nr.12 (151), 2006 ).

212

În textele ucrainene sunt foarte folosite numele proprii ale unor companii sau mărci: Mc Donald’s, Coca-Cola, Sony, Motorola, Panasonic, UMC, Kyiv Star, iar logotipurile acestora nu se transliterează în ucraineană, datorită implicaţiilor financiare, acestea sunt foarte des întâlnite în mass-media. În periodicele ucrainene apar cu grafie latină, nu numai denumirilor firmelor străine, ci şi numele companiilor autohtone: jurnalul “Art Line”, care deşi are denumirea în engleză, se tipăreşte în limba ucraineană, televiziunea ICTV este bilingvă, ucraineană-rusă, iar formaţia rock Green Grey are un repertoriu format din piese în limba rusă. În limba ucraineană se tipăresc o serie de jurnale cu denumiri englezeşti: “Hot Line”, “Internet UA”, “Mobile Radio”, “Visual & Herbal Arts”, “Motor News”, “Parents”, “PC World Ukraine”.

În Ucraina se vând şi se fac abonamente pentru o serie de ziare cu denumiri în engleză, care se tipăresc în Rusia: “Hard’n’Soft”, “MegaGame +CD”, “Play Station +CD”, “Upgrade”, “Windows”, “Hi-Fi Music”, “Car & Music”, “Cool Girl”, “Yes, Beauty”. În afară de acestea se vând versiunile ruseşti ale publicaţiilor internaţionale: “Shape”, “Cosmopolitan”, “Playboy”, “She”, “Vogue”. În ultima perioadă a devenit o adevărată modă de a numi firma în engleză, chiar dacă scrierea ei se face cu chirilice: “Бест лайн”,“Ньювінд”,“Комп’ютерленд”, “Електроленд, chiar s-a сreat un serviciu special la care poţi apela pentru a găsi denumirea potrivită pentru firma nou-înfiinţată, serviciu care se numeşte în mod corespunzător наймінг.

Câteodată se regăsesc cazuri când se fac greşeli în cuvintele care sunt împrumuturi internaţionale Vestern Union (în loc de Western Union).

Un alt exemplu de inserare a grafiei latine în text scris cu caractere chirilice: Увесь світ говорив: ”It’s cool! USA is the best!”,“Apocalypses now! An Apocalypse is show! Show must go on! (Postup, nr.139 (979), 13-19.09.2007). Moda pentru intertextualitate poate să se producă nu numai în textul unui articol de ziar, ci şi în numele propriu al unei companii. Exemplele sunt date de formaţia roc "The вйо", ziarul "Книжник-review", jurnalul "Ярмарки & Виставки".

Se observă folosirea atributivă a substantivului: UMC магазин, поліпшена Windows 95/98/2000 клавіатура SVEN , Високоякісний dial-up доступ від 0.28 у. о., он-лайн магазин, Інтернет магазин. În acest caz, elementul atributiv poate să fie scris cu litere chirilice sau latine.

Astfel, putem spune că deşi limba ucraineană respectă principiul fonetico-morfologic în ceea ce priveşte transpunerea grafică a împrumuturilor, inovaţiile recente şi moda pentru exprimările în engleză fac ca principiul etimologic să devină frecvent folosit pentru ortografierea cu caractere latine a anumitor cuvinte împrumutate şi inserarea acestora în texte chirilice.

213

Note [1] Superanskaja, 1978, Teoretičeskie osnovy praktčeskoj transkripcii, conform A. D'jakov, Grafičnyj aspekt zovnišn’oij formy.

BIBLIOGRAFIE

Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, 2001, Vocabularul limbii române actuale. Bucureşti, ALL Guţu –Romalo, Valeria, 2000, Corectitudine şi greşeală. Bucureşti, Humanitas Д'яков, А., 2001, „Графічний аспект зовнішньої форми термінологічних одиниць”,

Вісник Чернівецького університету: збірник наукових праць, Вип. 114. Германська філологія Чернівці, Рута, 102-108

Ющук, I., 2004, Українська мова, Лібідь, Киів

ABREVIERI:

Den’ – День (Den’), săptămânal DT - Дзеркало тиждня (Dzerkalo tyjdnja)- săptămânal UM - Україна Молода (Ucraina Moloda), cotidian Gazeta po-ukrajinski - Газета по-українскі, cotidian Dilovyj Visnyk - Діловий вісник, jurnal economic

214

Cristina UNGUREANU, Universitatea din Piteşti

Problèmes des étymologies roumaines

Pour que l’on puisse observer les évolutions curieuses de sens au fil du temps, on doit y retracer l’étymologie des mots respectifs.

La présence de la même unité lexicale dans plusieurs langues dont l’histoire est marquée par des contacts culturels différents rend assez difficile la détermination de leur source immédiate. Donc, l’aspect de l’étude des emprunts est plutôt un problème d’histoire culturelle que de linguistique proprement dit. En conséquence, nous allons mentionner brièvement les faits principaux liés à l’histoire des emprunts à l’anglais en roumain.

Grâce à sa position géographique, la Roumanie a été exposée à des influences culturelles variées tout au long des siècles. L’enrichissement du lexique contemporain roumain et spécialement la formation de notre terminologie scientifique a vécu essentiellement sur ses acquis du français, mais d’autres sources comme le grec moderne, l’allemand, le russe, l’italien, l’anglais, ont aussi apporté leur pierre à ce processus.

Pour une période très longue, en couvrant presque tout le XIXème siècle et les premières décennies du XX, la culture et la civilisation roumaines ont subi une très forte influence française. A l’époque, bien des membres des couches culturelles de la société roumaine parlaient le français aussi bien que leur langue native. Une interférence lexicale est intervenue et bien des mots français sont passés en roumain. Et comme le français lui-même comprenait des mots anglais dans son vocabulaire, quelques-uns de ceux-ci ont été adoptés en roumain à côté d’autres mots français authentiques.

Mais pendant la dernière décade une nouvelle vague d’emprunts à l’anglais s’est enregistrée dans le vocabulaire roumain et dans des circonstances différentes. D’un côté, de plus en plus de Roumains se sont orientés vers l’acquisition de la langue anglaise (ce qui rend évident le fait que le français est en perte de vitesse ici), et de l’autre côté la connaissance de l’anglais a été stimulée par le développement des contacts culturels et économiques de plus en plus proches entre la Roumanie et les pays anglophones dans le domaine des sciences et des arts. Donc, on peut parler alors de deux périodes d’emprunts de l’anglais en roumain: une période primaire quand le français ou toute autre langue a constitué un médiateur des mots anglais, et une période ultérieure qui a comme hypothèse l’emprunt direct à l’anglais. Dans ce cas-ci, nous pourrions parler d’étymologie directe et de filière indirecte.

215

Étymologie directe Les chercheurs ont admis l’existence d’une influence anglaise directe sur le roumain premièrement dans des études concernant le vocabulaire sportif (Ion Ghetie (1957), Mircea Seche (1959), Ilinca Constantinescu (1972)) et la meilleure preuve pour soutenir cette idée est le fait que ces termes n’ont pas d’équivalent en français, leur étymon étant exclusivement anglais.

Après 1990, le processus d’emprunt s’est amplifié en même temps que l’échange du système socio-économique, avec la démocratisation du pays, avec l’accès à l’information et à la culture. Il y a des mots comme: software, computer, manager, desktop, modelling, play-boy, broker, bodyguard, western, designer, spot, look, glamour, show, jeans, top, shopping, gloss, fitness, casting, piercing etc. qui puisent directement leur origine dans la langue anglaise.

Étymologie multiple Il est reconnu qu’un mot passe par plusieurs étapes pendant le processus d’emprunt et par conséquent il a sa propre histoire. Tracer en détails le chemin parcouru par un mot à partir de la langue donatrice à une langue cible jusqu’à ce que l’emprunt soit entièrement accepté et devienne une partie de la section stable du vocabulaire d’une langue, est une tâche assez difficile. Tout en considérant cela, quelques linguistes roumains ont conclu qu’il est nécessaire d’admettre une source double ou multiple pour les mots empruntés dont la structure phonologique ou le contenu sémantique ne peuvent pas être autrement expliqués. De la sorte, A. Graur a été le premier linguiste roumain qui a mis en circulation, dans les années 60, le concept d’étymologie multiple qui évoque la possibilité qu’un mot ait simultanément plusieurs étymons. Il a tellement bien développé ce concept en argumentant plus tard que l’étymologie multiple est une réalité, et en montrant également que cette théorie doit aussi être prise en considération dans le cas des suffixes, qu’une bonne partie des linguistes roumains se sont penchés dans leurs études sur ce concept.

Le premier exemple que Graur [1] donne est le mot lampă. Ce mot est d’abord venu en roumain du grec moderne comme lambă, une forme qu’on entend encore dans le parler populaire; la signification primaire était de lampe à huile (en utilisant des huiles végétales). Plus tard, quand les lampes à kérosène ont été inventées, le mot est entré de nouveau en roumain mais avec une nouvelle signification et une nouvelle forme (lambă est restée une forme populaire, périphérique tandis que lampă est devenu la forme littéraire; au fil du temps quand plusieurs types de lampes sont apparus comme les lampes à gaz, les lampes électriques, les lampes radio). Le mot a acquis des significations nouvelles, pas seulement sous l’influence du mot allemand Lampe mais aussi sous celle française enregistrée depuis 1150. En français le mot a beaucoup de significations et il est utilisé dans des expressions dont la traduction littérale peut aussi être trouvée en roumain:

216

lampă cu petrol (lampe à pétrole); lampă de miner (lampe de mineur); lampă de lipit/sudat (lampe à souder); lampă de birou (lampe de bureau). Donc, l’auteur montre que le mot roumain lampă vient de l’allemand, mais aussi du français, et régionalement le mot a aussi été emprunté au russe et au hongrois.

Le principe établi par Graur ne s’applique pas seulement quand il y a des adaptations phonétiques mais aussi quand des processus identiques n’ont pas lieu. A. Graur est parti aussi de ce genre de cas, en argumentant avec des exemples comme ofiţer qu’on ne trouve prononcé de la sorte dans aucune des langues qui auraient pu nous le donner (fr. officier; it. ufficiale; rus. ofiţer prononcé afiţer; bulg. ofiţer avec o non-accentué prononcé très fermé, comme un ‘u’ roumain).

Theodor Hristea (Etimologia multiplă şi aspectele ei fundamentale) a continué à approfondir et à développer la théorie de l’étymologie multiple créée par Graur en essayant d’apporter des arguments d’ordre graphique par exemple le mot race, avait deux orthographes rasă et rassă ce qui explique la double provenance de ce mot (race-français; Rasse - allemand). Outre l’orthographe, Hristea argumente que c’est aussi l’accent qui trahit l’origine multiple d’un mot comme il y a dans le cas de caracter (< fr. caractère) et caracter (lat. character, allem. Character), intim (< lat. intimus) et intim (< fr. intime), profesor (< fr. professeur, it. professore) et profesor (lat. profesor, germ. Professor), superfluu (< lat. superfluus) et superfluu (< fr. superflu), vestibul (< lat. vestibulum) et vestibul (< fr. vestibule) etc.

A part le niveau de l’expression, quelques emprunts sont témoins du mode dont deux langues source contribuent à la formation d’un nouveau terme dans la langue cible également au niveau du contenu et de l’expression. C’est le cas des emprunts qui indiquent une seule langue source, mais dont les significations correspondent à leurs équivalents dans d’autres langues: ex. absolut a la structure phonologique d’origine latine (absolutus) mais le sens est celui du mot français (absolu); de même avec le mot roumain primar (du lat. primarius) mais qui correspond au contenu sémantique du maire français [2].

Donc Graur et ses successeurs linguistiques ont voulu de la sorte démontrer que la forme phonétique et le contenu sémantique d’un mot sont souvent le résultat des influences étrangères convergentes qui ont agi simultanément à un certain intervalle d’espace ou de temps.

Ivanescu [3], dans Istoria Limbii Române, explique que le principe de l’étymologie multiple doit être pris en compte dans toute étude sur des néologismes, surtout quand il s’agit de la langue des peuples qui se sont développés culturellement plus tard sous le signe d’influences riches et variées. Si, en ce qui concerne les grandes langues internationales modernes, surtout celles qui se sont formées premièrement (l’italien et le

217

français), ce principe ne trouve pas d’application sur une large échelle parce que dans le cas présent un néologisme est d’habitude emprunté à une seule langue, les langues des peuples qui ont souffert des multiples influences culturelles (comme le peuple roumain) ont emprunté un néologisme en même temps ou dans des temps différents par le même homme ou par des gens différents à plusieurs langues.

Il considère que dans la majorité des cas un néologisme est d’origine latine ou italienne, ou d’origine latine, italienne et française, ou d’origine latine et française, ou d’origine italienne et française ou d’origine française et anglaise, ou bien italienne et anglaise etc. C’est pour cela qu’il est faux de réduire tout ou presque tout dans l’emprunt roumain à l’influence française, comme quelques chercheurs du passé l’ont fait. Ivanescu donne deux exemples de dictionnaires Dicţionarul Academiei et Dicţionarul enciclopedic ilustrat par Adamescu et Candrea où tout néologisme roumain est considéré comme étant presque exclusivement d’origine française.

Pour identifier des étymologies il faut chercher des motivations internes, linguistiques ou externes, extralinguistiques, d’après Florica Dimitrescu [4] dans Consideraţii asupra etimologiei neologismelor din română.

Pour établir une bonne étymologie, on doit recourir absolument aux critères sémantiques parce que la sémantique offre les clefs de l’étymologie surtout s’il n’y a pas d’indices formels pour identifier la provenance réelle des mots. F. Dimitrescu donne comme exemple le substantif drugstore qui ne désigne pas la même réalité en français comme dans la langue source, l’anglais d’Amérique. Aux Etats-Unis, au Canada, drugstore est un magasin où l’on vend des produits d’alimentation, d’hygiène, de pharmacie, des cigarettes, des journaux, et où l’on peut manger comme dans un snack (généralement sans alcool). Conformément à cette signification le roumain drugstore a une étymologie américaine. En France, (1958) ce mot désigne un magasine de luxe à entrée libre, presque constamment ouvert, où l’on trouve quantité de produits de première nécessité et des objets de luxe, avec un restaurant, un bar, éventuellement une agence, un cinéma. Alors que le drugstore est aux Etats-Unis le magasin ordinaire par excellence, il s’est implanté en France sous le signe du luxe, en accord avec le mythe américain de la richesse et bien que la richesse des Etats-Unis ne se manifeste justement pas dans ce type de biens de consommation[5]. Donc il est évident que drugstore a acquis une connotation spéciale en français. Dimitrescu, en le cherchant dans le dictionnaire, le trouve dans le DN avec la première explication mais paradoxalement avec une double étymologie (français et anglais américain). Nous partageons l’idée de Dimitrescu sur l’étymologie mais tout en cherchant dans les plus récents dictionnaires, nous avons trouvé dans MDN et MDA que ce mot a seulement une

218

étymologie américaine tandis que dans le dictionnaire le plus utilisé de Roumanie, le DEX, ce mot n’existe pas. Qu’est ce que cela signifie?

De plus, en questionnant quelques personnes, nous avons constaté que ce mot n’est pas du tout utilisé, les gens ne le connaissent pas et ceux qui le connaissent, le savent comme occurrence en anglais mais pas en roumain. S’agit-il d’un néologisme enregistré dans le dictionnaire à un moment donné?

F. Dimitrescu vient avec des arguments concernant le fait que du point de vue extralinguistique il est bon de prendre en considération les conditions socio-économiques culturelles. On ne peut pas tracer une bonne étymologie si, dans la mesure du possible, on ne prend pas en considération les facteurs externes liés aux conditions de vie de tel ou tel pays, aux circonstances concrètes, à certaines inventions et aux priorités de production de certains objets.

Un critère extralinguistique de grand intérêt est donc représenté par la source d’information constituée par le contexte ou les références de l’origine d’un procédé, d’un produit, d’une invention. Concernant le mot microelectronică qui existe aussi en français et en anglais on pourrait se demander si en roumain le mot a: 1) une origine unique (française ou anglaise) ou 2) une étymologie multiple. On doit savoir que cette branche de la science s’est développée dans les Etats-Unis au début des années 60 et que les premiers ouvrages de microélectronique sont parus en anglais en 1962 et 1963. Un des premiers livres sur ce sujet a été traduit en roumain en 1966 ce qui représente un argument décisif pour soutenir que le terme a été introduit en roumain directement de l’anglais. A ce moment-là, le français exprimait le même concept par la périphrase électronique moléculaire et le nouveau mot a été utilisé assez tard (en 1969, un livre apparaît dans la collection «Que sais-je?» intitulé Microélectronique) [6]

Théodore Hristea souligne le fait qu’on doit admettre une étymologie multiple de bien des termes, à savoir anglo-russe, anglo-allemande et spécialement anglo-française.

Pendant la période entre les deux guerres, quelques termes d’origine anglaise, surtout du domaine technique, ont pénétré dans la langue roumaine par l’intermédiaire de l’allemand: boiler, cocs, tubing etc. Anglais Allemand Roumain

Une autre langue qui a agit aussi comme intermédiaire pour un nombre assez important d’anglicismes pendant le siècle dernier, est le russe, fournisseur de termes anglo-américains comme buldozer, conveier, dispecer, motoplug, radiolocatie, screper etc. Anglais Russe Roumain

219

Filière française Dans certains cas, il est presque impossible de démontrer qu’un néologisme est entré dans notre langue exclusivement de l’anglais, mais en revanche nous pourrions démontrer grâce à des arguments d’ordre linguistique, qu’il y a des anglicismes que nous avons reçus par filière française.

Comme le français a été pendant longtemps la principale langue étrangère, connue et utilisée par les Roumains, il est naturel qu’après l’influence latinisante elle ait servi pendant plus d’un siècle comme un intermédiaire, comme le canal principal pour l’assimilation en roumain du vocabulaire grec - latin et aussi international.

On va démontrer dans ce qui suit que beaucoup de mots ayant une étymologie anglaise nous sont venus par l’intermédiaire de la langue française, sans changement de signification ou parfois avec des suppressions ou ajouts. On a donc la formule suivante: Anglais Français Roumain

Prenons quelques exemples: superviza – Que fait-on fait avec un mot du genre superviza dont le MDN

donne les coordonnées suivantes: vb. tr. a controla, şi revizui din nou (<fr. superviser). Accepte-t-on donc que ce mot ait une étymologie française? Cela ne peut être qu’une recherche superficielle de ce dictionnaire d’admettre tout simplement qu’il s’agit d’une étymologie française parce que si on va plus loin on découvre que ce mot a, en fait, une étymologie anglaise enregistrée même par les dictionnaires français. (superviser - (1921) contrôler la marche d’un travail, les activités de quelqu’un, sans entrer dans les détails. *adaptation de l’anglais to supervise v. tr. (1588 "inspecter", sens ci-dessus), lat. supervidere proprement "regarder au-dessus". Introduit en français dans le langage du cinéma (1921, PR1) [7]. supervise superviser superviza

barbecue - Paradoxalement, un mot dont la prononciation / l’occurrence peut être entendue souvent (surtout en été) barbecue ne trouve pas sa place dans les dictionnaires les plus récents comme DEX ou MDA mais à peine peut-il être trouvé dans MDN avec une signification partielle et une étymologie un peu discutable.

barbecue- s. n. grătar cu mangal pentru pregătirea mâncării în aer liber (<fr. barbecue)

Nous voudrions souligner que le dictionnaire ne fait qu’ignorer le sens le plus souvent utilisé par les Roumains faire des grillades en plein air versus le sens d’appareil sur lequel on fait la viande. Si on regarde les dictionnaires français on constate que ce mot a une étymologie anglaise (appareil au charbon de bois, pour faire des grillades en plein air). * mot anglais barbecue n. m. barbecue (1697, anciennes formes barbecu, barbacot, barbicue) emprunté au haïtien barbacoa (d’ou vient aussi le fr. barbaque)

220

"piquets de bois où l’on accroche, au-dessus d’un feu, de la viande à sécher ou à fumer" et appliqué par la suite à une rôtissoire (XVIIIe s.) puis à une bête rôtie en entier; il a pris spécialement aux Etats-Unis le sens de «pique-nique où l’on fait des viandes rôties» (1733), celui de «viande grillée, rôtie» (1947) et celui de «rôtisserie» [8].

Au Canada, barbecue possède le sens américain particulier de «poulet rôti». Donc, le dictionnaire roumain mentionné donne une fausse étymologie car le mot n’a pas été crée par les Français, mais c’est peut être par l’intermédiaire de cette langue qu’il est arrivé chez nous.

On voudrait ajouter que l’équivalent français proposé par le Conseil international de la langue française est grilauvent mais il est inusité tandis que pour le roumain il y a le mot grătar qui concurrence barbecue (à première vue, sans aucune différence).Donc le fil de l’histoire suit de la sorte:

barbacoa (amérindien) barbecue (anglo-amér.) barbecue (fr.) barbecue (roum.)

Le domaine sportif est celui qui regorge le plus d’anglicismes venus par filière française; il a été développé avec ces termes à la fin du XIXème siècle et au début du XXème. Ilinca Constantinescu a reconstitué d’ailleurs dans son ouvrage Influenţa limbii engleze în vocabularul sportiv românesc [9]le chemin de ces termes sportifs venus d’ailleurs: aut, baschet, base-ball, bowling, bridge, cnocaut, corner, a dribla, dribling, fault, fiiniş, fotbal, gol, golf, henţ, ofsaid, meci, ousider, polo, presing, ring, rugbi, scor, set, start, suporter, şut, a şuta, tenis, upercut, volei etc.

Quelle étymologie choisir? Nous avons déjà des doutes quand nous consultons des mots dans les dictionnaires roumains plus récents comme MDA [10]ou le MDN [11] ou bien le DEX [12] parce que nous nous demandons si l’étymologie de tel mot est celle indiquée ou si c’est seulement une filière par laquelle le mot respectif est entré dans la langue.

inflation - s. f. fenomen caracteristic economiei de piaţă, prin creşterea cantităţii de hârtie-monedă peste nevoile reale ale producţiei şi circulaţiei mărfurilor, ceea ce determină deprecierea puterii de cumpărare a banilor. (< fr. inflation)

Voilà une définition exacte, unitaire dont l’étymologie est indiquée comme française dans tous nos dictionnaires. Alors, nous nous plongeons dans les dictionnaires français:

inflation - accroissement excessif des instruments de paiement (billets, capitaux) qui entraîne une hausse des prix et une dépréciation de la monnaie (1935 figure dans le dict. de l’Académie).

221

Josette Rey-Debove explique dans son Dictionnaire des Anglicismes que le mot anglais inflation n. «gonflement» (XIVe s.) a pris le sens financier (1838) vraisemblablement aux Etats-Unis; inflation vient du latin inflationem qui a donné inflation «gonflement» en ancien français, mot disparu depuis. Inflation et déflation ont eu une grande vogue en anglais lors de la grande crise monétaire européenne qui succéda à la guerre de 1914-1918; c’est le cours forcé des billets et la disparition des pièces d’or qui entraîna l’inflation. Inflation est pénétrée en français vers cette époque et se porte bien depuis, les occasions d’employer ce mot ne manquant pas [13].

Donc, à ce que nous comprenons il y a le chemin suivant: celtique → latin → français → anglais → français → roumain buget – bilanţ al veniturilor şi cheltuielilor unui stat, ale unei

întreprinderi etc. pe o perioadă determinată; totalitatea prevederilor de venituri şi de cheltuieli ale unei familii sau ale unei persoane pentru o anumită perioadă de timp (< fr. budget)

De nouveau, tous les dictionnaires roumains marquent ce mot comme ayant une étymologie française.

Regardons aussi Merriam–Webster Dictionary: Etymology: Middle English bowgette, from Middle French bougette, diminutive of bouge leather bag, from Latin bulga, of Celtic origin; akin to Middle Irish bolg bag; akin to Old English belg bag -- more at belly

1. chiefly dialect: a usually leather pouch, wallet, or pack; also: its contents 2. stock, supply 3. a quantity (as of energy or water) involved in, available for, or assignable to a particular situation; also: an account of gains and losses of such a quantity 4. a: a statement of the financial position of an administration for a definite period of time based on estimates of expenditures during the period and proposals for financing them b: a plan for the coordination of resources and expenditures c: the amount of money that is available for, required for, or assigned to a particular purpose;

Et maintenant en feuilletant plusieurs dictionnaires français (Robert, Larousse etc.) on trouve: Etymologie - mot anglais issu de l’ancien français bougette, dimin. de bouge «sac». Josette Rey-Debove vient avec des explications supplémentaires: budget est emprunté à l’anglais budget d’abord «sac de voyage, bourse, cassette», (XVe s.) sous les formes booget, bowget, boudget, boudget. Le sens financier vient de ce que le Chancelier de l’échiquier a dit «open his budget» («ouvrir sa bourse pour l’année à venir). Budget est lui-même emprunté au moyen français bougette, diminutif de bouge «valise» et «poche», latin bulga d’origine gauloise. Le mot budget a été repris tardivement aux Anglais d’abord pour parler du système anglais qui seul, à l’époque, avait un plan fixe de dépenses et de recettes. On l’a

222

appliqué aux finances françaises en 1806; on disait auparavant état de prévoyance, plan de finance [14].

Alors, est-ce que le mot français budget peut être répertorié avec une étymologie anglaise ou pas? Pourquoi les Français n’ont ils pas dit ou gardé le mot bougette? Le mot roumain buget est-il dans ce cas-ci enregistré correctement avec une étymologie française?

Voilà beaucoup de questions qui n’ont pas de liaison directe avec le roumain mais qui nous obligent à leur trouver des réponses pour en tirer des conclusions.

Si l’on essaie de schématiser l’étymologie du mot budget, voilà ce que cela donne:

Forme: celtique → latin → français → anglais → français → roumain Sens: celtique → latin → français → anglais

↓ → français → roumain On constate donc que c’est la néologie sémantique qui permet de

parler d’un début anglais. C’est plus facile dans ce cas-ci de prendre en compte la direction découverte par le linguiste Al. Graur qui renvoie à l’étymologie multiple.

Si l’étymologie est le tracé du parcours d’un mot, tout au long de ce parcours le sens évolue avec l’usage dans la langue, de même l’écriture évolue avec la langue qui l’utilise. Un mot ne peut pas ne pas changer en changeant de langue même si tout cela n’est qu’une question de temps pour l’intégration ... Dans ce cas pour être clair, on peut distinguer l’étymologie qui serait l’arbre généalogique du mot, de la filière qui serait la langue étrangère où le mot est en usage avec sens le plus proche au moment de l’emprunt. En effet, on ne peut pas s’appuyer sur l’orthographie ou l’écriture phonétique propre à chaque langue pour définir l’étymologie des mots, chaque langue transformant l’orthographe pour vraiment intégrer le mot emprunté.

On pourrait donner la première étymologie du mot et puis créer une sorte d’étymologie conventionnelle du genre: Etym. Angl / Fr / ou étymologie directe vs étymologie indirecte.

Est-il normal de considérer le mot sociolingvistică par exemple comme ayant une étymologie multiple (dans les deux dictionnaires roumains DEX et MDA ce mot est enregistré comme venant du fr. sociolinguistique et de l’anglais sociolinguistics) quand les racines de cette discipline sont en Amérique? Nous considérons qu’il devrait être enregistré avec une étymologie anglaise, bien que le mot ait pénétré en roumain par le français (c’est aussi le cas des mots comme ecosistem, biomedicina, etnolingvistica etc. enregistrés en roumain avec une étymologie française).

223

Conclusions Il est évident que dans bien des cas, la structure d’un mot montre la participation de la source anglaise et de sa contrepartie française en se complétant pour couvrir l’équivalent roumain.

Le but de notre recherche n’est pas de résoudre la controverse qui existe parmi les linguistes concernant l’étymologie des mots empruntés directement ou indirectement à l’anglais mais seulement de signaler ou de tracer le chemin des mots.

Notes

[1] Graur, Alexandru, 1950, “Etimologie multipla”, în SCL, nr. 1,, p. 67-77 [2] Băncilă, Florica, Chiţoran, Dumitru, 1982, „The English Element in Contemporary Romanian”, in The English Element in European Languages, vol. 2, edited by Rudolf Filipovic, Zagreb, p. 385 [3] Ivănescu, Gheorghe, 1980, Istoria Limbii Române, Editura Junimea, Iaşi, p. 671 [4] Dimitrescu, Florica, 1995, „Consideratii asupra etimologiei neologismelor din romana”, in Dinamica Lexicului Romanesc, Clusium - Logos, Bucuresti, p. 270 [5] Rey-Debove, Gilberte Gagnon, 1990, Dictionnaire des anglicismes, Les Usuels du Robert, Paris, , p. 252 [6] Dimitrescu, op. cit., p. 272 [7] Rey-Debove, J., Gagnon, Gilberte, 1990, Dictionnaire des anglicismes, Les Usuels du Robert, Paris, p. 1002 [8]Rey-Debove, J., Gagnon, Gilberte, op. cit., p. 48 [9] Constantinescu, Ilinca, 1973, “Influenţa limbii engleze în vocabularul sportiv românesc”, III, LR, 2 [10] Academia Română, 2003, Micul Dicţionar Academic, Editura Univers Enciclopedic 11] Marcu Florin, 2002, Marele Dictionar de Neologisme, Editura Saeculum, Bucuresti [12] Academia Română Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", 1998, Dicţionar Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II -a, Univers Enciclopedic, Bucureşti [13] Rey-Debove, J., Gagnon, Gilberte, op. cit., p. 424 [14] idem, p. 98

RÉFÉRENCES :

Academia Română Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", 1998, Dicţionar Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II -a, Univers Enciclopedic, Bucureşti

Academia Română, 2003, Micul Dicţionar Academic, Editura Univers Enciclopedic Băncilă, Florica, Chiţoran, Dumitru, 1982, „The English Element in Contemporary

Romanian”, in The English Element in European Languages, vol. 2, edited by Rudolf Filipovic, Zagreb

Constantinescu, Ilinca, 1973, “Influenţa limbii engleze în vocabularul sportiv românesc”, III, LR, 2

Dimitrescu, Florica, 1995, „Consideratii asupra etimologiei neologismelor din romana”, în Dinamica Lexicului Romanesc, Clusium - Logos, Bucureşti

Ivănescu, Gheorghe, 1980, Istoria Limbii Române, Editura Junimea, Iaşi Marcu Florin, 2002, Marele Dictionar de Neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti Rey-Debove, J., Gagnon, Gilberte, 1990, Dictionnaire des anglicismes, Les Usuels du Robert,

Paris

224

ABSTRACT

The present paper deals with some important and controversial issues related to some Romanian etymologies. The presence of the same lexical unit in several languages whose history is marked by different cultural contacts makes very difficult the determination of their immediate source. Therefore, the aspect of the loanwords is rather related to a cultural history issue than to linguistics properly speaking. Consequently, we shortly mention the main facts related to the history of the English loanwords in Romanian.

225

Floriana POPESCU, Universitatea „Dunarea de Jos”, Galaţi

The Morphology of Eponyms in English and Romanian. A Case Study of Eponyms in Physics

Introduction The current approach is a subdivision of an individual research project on the study of eponyms, which has also benefited from the collaboration with some colleagues along the years.

The previous stages of the project involved the exploration of some topics whose findings were published in various reviews and conference proceedings volumes. Out of the topics mention will be made of : aspects regarding definitions and possible classifications of eponyms (Popescu 2006) ; the flexibility of proper names in producing nouns, adjectives, verbs and adverbs either through recategorization (by which we mean the substitution of the capital by the small initial in order to express an object or an abstraction) or through the integration of the proper name into a set phrase [1] (Popescu 2006) ; the use of eponyms in various English registers (Popescu, Maftei 2003a, Popescu, Maftei 2004, Popescu, Maftei 2005, Popescu, Maftei 2006) ; the productivity of proper names and their resourcefulness in the enrichment of the English and Romanian vocabularies (Popescu 2007b); aspects rearding the translation of English eponyms into Romanian (Popescu, Maftei 2003b, Popescu 2004, Popescu 2007a, Popescu 2007c). Through the current study, a new direction of investigation is advanced and it considers a few morphological features of English and Romanian words derived from proper names.

The English literature of speciality has recorded a peculiar interest of lexicographers in the study of eponyms as early as the beginning of the 20th

century. As a consequence, at least seven dictionaries of eponyms have been published so far and they could be grouped into (a) encyclopedias of eponyms (Rodin 1987), (b) general dictionaries accounting for eponyms used in everyday speech (Manser 2004) and (c) specialized dictionaries giving information about eponyms peculiar fields of (scientific and research) activities (Trahair 2001). The particular interest in medical denominations has been described as a(n incurable) disease, eponymophilia (Matteson, Woywodt 2006), which may have either positive or negative consequences, but this is a topic to be further discussed in a different article. Most interventions regarding English eponyms concern possible definitions and classifications of eponyms, their origins, as well as their being attributed to both realia and irrealia as a token of respect or recognition of scientific merits of famous people. The greater majority of

226

these people have had a contribution to the discovery of chemical elements, plants, microorganisms, to the observation, description and full research of diseases or to the creation of a theorem, approximation or identity in mathematics. As fine and refined observers of their surrounding world, they tried to find relationships as well as proper theoretical explanations for ’natural’ phenomena such as the falling down of an apple.

The Romanian literature of speciality, on the other hand, has hardly investigated this category of words through the perspective of lexicology, not to mention the behaviour of proper nouns turned into common words. In fact, the lexical category of eponyms has but been recently accepted. This happened with the publication of the first dictionary of eponyms in (Laiu-Despău 2006). Therefore, although a first attempt has been made (Popescu 2007d) it is, nevertheless, difficult to try and compare the approaches to eponyms in the two languages and cultures. Being fully aware of the discrepancy between the English and the Romanian morphological systems, we still have established the aims of our study, namely to create an outline of the morphology of eponyms and to investigate their capacity to function as common nouns. The materials for our corpus were textbooks of physics, informative books and dictionaries (see the corpus list in the annex to the paper) and the methods to lead us to the right conclusions will mainly consider the semantic description and comparison or contrast, whenever required by the context.

I. Materials and method To reach the proposed aim two corpora were created after scanning different sources of documentation.

On the one hand, textbooks of physics, studies on eponyms, general and specialized dictionaries and, on the other hand, informative books and booklets intended for the less documented readers, so that a wide range of word usages could be mastered. Once the corpora were established, tables and groups of eponyms and eponymous structures were devised and they were interpreted through the presence of certain morphological features.

Out of the three comprehensive lexical classes, nouns, verbs, adjectives and adverbs which may be taylored from proper names, nouns were selected for morphological analysis. The choice is supported by the author’s strong conviction that a profitable parallel could be drawn which relies on exemplifications from the two languages. If verbs had been the core of the approach, things would have shown considerable discrepancy, considering the Romanian verb conjugation system compared to its highly simplified English counterpart.

227

II. Findings To tackle the problems of morphology, no matter the lexical class in focus, it is worth remembering that Graur (1954: 164) accounts for the relationship between morphology and vocabulary since vocabulary provides morphology with the language material required to build up categories of words. That is why, our findings will first describe very few lexicological features of proper names, which are common to the two languages.

From a morphological perspective, a first glance at both English and the Romanian eponyms in physics and applied physics will lead to the distinction between (a) formally unaltered eponyms and (b) formally altered eponyms. For practical reasons, the findings of our lexico-morphological investigation will be presented in two subsections, based on the two above-mentioned categories.

A. The lexicology of eponyms Derived from proper names, eponyms tend to represent a special lexical category in that they become more numerous by the day, they seem to bring a certain colour in the daily speech and, by way of consequence, they are rather frequently used in conversations.

As compared to general English, eponyms are much more frequent in E.S.P., particularly in medicine, physiology, physics, chemistry, astrology and mathematics, to name just a few specialized registers. In physics, eponyms may accept the addition of affixes or they may juxtapose other nouns to create compounds. Since affixes are active both in English and Romanian, the following will be parallel illustrations:

- prefixes expressing dimensions or size: milli- /mili- , micro-, kilo- and mega- (milliamper/miliamper), microhenry, kilovolt, megawatt; - noun-creating suffixes: -age (amperage, voltage) and –aj (amperaj, voltaj), -ization (galvanization, vulcanization) and –izare (galvanizare, vulcanizare) - adjective-creating suffixes: -ian (newtonian telescope and telescop newtonian), hertzian waves, brownian movement and -iană its Romanian equivalent, mişcare browniană, - verb-creating suffixes: -ize (galvanize, vulcanize) and –iza (a galvaniza, a vulcaniza)

Eponyms in the two languages juxtapose common words and they produce compound nouns: wattmeter, ampermeter (ampermetru), galvanometer (galvanometru), wattsecoond, watt-hour, marconigram (a special type of radiogram and its name comes from the name of an Italian engineer and inventor, Marchese Gugliermo Marconi (1874-1937) and –gram, a noun combining form of Latin origin which means drawing, record or writing.

Although English and Romanian spelling rules of compounds are different, for practical reasons we shall consider and adopt the flexibility of

228

English rules which admit compounds to be solid-styled, hyphened or spelt in independent lexemes.

B. The morphology of eponyms Morphology focuses on those morphemes which involve determination, possession and plurality. From this perspective, statements with a high degree of generalization will be valid for the categories of eponyms described in what follows.

1. The morphology of the formally unaltered eponyms A former group of eponyms including elements from the corpora of the two languages consists of those proper names, usually one-word family names which behave as modifiers. They play the role of morphologically unmarked determiners. By the syntagm ’morphologically unmarked eponyms’ we refer exclusively to proper names, and we mean that (a) they lack plural morphemes and (b) they lack possession morphemes.

This is the case with two-element set phrases whose structures include such common nouns as:

distribution / distribuţie: Raman distribution, distribuţie Raman difraction / difracţie: Fresnel difraction, difracţie Fresnel effect / efect: Joule effect, efect Joule module / modul: Young module, modul Young scale / scară: Beaufort scale, Richter scale, scara Beaufort, scara Richter temperature / temperatură: Celsius temperature, Kelvin temperature, Fahernheit

temperature, temperatură Celsius, temperatură Kelvin, temperatură Fahernheit

Nevertheless, the English structure Debye’s temperature, bearing the mark of possession is translated or it has been accepted in the metalanguage of physics also with a possessive structure, temperatura lui Deybe. This is because, unlike the examples in the above illustrations [2], which all represent systems used for the measuring of temperatures, the Debye’s temperature is a constant value, well determined for each substance and presented in tables specially designed for this purpose (Halliday and Resnick 1973: 581). Of course, by way of analogy, and due to the meaning of this syntagm, it would have been proper to name it Debye’s temperature coefficient and contsanta de temperatură a lui Deybe, but the preference for brevity must have prevailed in the choice of the syntagm structure.

A second common feature of the use of eponyms in the two languages points to the presence of doublets where the proper name may or may not bear the morpheme involving possession. Thus, the most frequent situations of the kind appear in the set phrases whose structure is eponym + common noun, which is one of the following: number / coefficient / law / constant / theorem / principle. Although there are numerous examples, only

229

two situations were chosen for the sake of illustration: Mach number or Mach’s number, Planck constant or Planck’s constant are familiar in Romanian with their two versions as well, i.e, numărul Mach or numărul lui Mach, and constanta Planck or constanta lui Planck.

2. The morphology of the formally altered eponyms This latter group of eponyms is considerably richer and includes three groups of proper names: (a) those which have been recategorized into common words, and which are spelt with a small initial letter; (b) the proper name-derived common words which accept affixes to produce new (specialized) terms or to provide the necessary metalanguage; (c) the proper names which have become elements of compound set phrases.

The proper names undergoing (both lexical and morphological) alterations express, in the metalanguage of physics, one of the following:

units of measurement (henry, coulomb, ohm) devices and tools designed for measuring operations (Daniel cell, ampermeter) systems or apparata designed for particular experiments (Michaelson

interferometer/ interferometrul Michaelson), physical (or chemical) processes, procedures and phenomena whose relevance

in physics studies has been fully demonstrated (Airy’s disc/ discul lui Airy)

Elements of the morphology of eponyms will consider few major problems to be illustrated in what follows and they focus on articles, possession and plurality.

a) The use of articles Articles usually accompany common nouns and out of the proper nouns hardly ever names of persons. Nevertheless, when proper names are common nouns they take numerals as determinatives and more frequently articles. In the examples [1] and [2] the words in italics are eponyms with definite articles: in the English excerpt the definite article is proclitic, while in the Romanian one the same definite article is enclitic and it was printed in bold.

[1] In 1893 the name of the 19th-century American physicist Joseph Henry was given to the standard electrical unit of inductive resistance, the henry. [2] Kelvinul, o unitate de temperatură termodinamică este fracţiunea ... [3] Acesta poartă numele special de weber/metru2 (Wb/m2) sau tesla (T). Amintindu-ne că un coulomb/secundă este un amper... (1975: 176) [4] Unitatea de măsură pentru inductanţă [...] poartă numele de henry. (1975: 259)

230

The Romanian corpus also includes situations of the types presented in example [3] where weber, tesla and henry have no article whatsoever, while both coulomb and amper are preceded by un the indefinite article, which is proclitic in Romanian as well. In example [4] the recategorized eponym henry has no article determination, which does not affect the grammaticality of the sentence.

b) Ways of expressing the relationship of possession The two languages have well-established rules to express possession and they are also active in the case of eponyms or eponymous constructions.

Those eponymous constructions, which have the proper name unaltered by affixes or by recategorization, mainly rely on the Saxon genitive in two-word eponymous patterns (de Moivre’s theorem, Taylor’s hypothesis).

There have also been recorded few instances of implicit genitive (Cauchy residue theorem) and possessive doublets (when the same structure is constructed with both the Saxon and the prepositional genitive) as Attenborough’s model and model of Attenborough. In examples [5], [6] the prepositional genitive patterns were applied in the case of those patterns where the proper name is a derived form of adjective Brownian (< Robert Brown, 19th century Scottish botanist) or another pattern in the genitive, Bernoulli’s principle.

[5] ... the result of Brownian motion in a liquid as a function of the radius a of the particle… [6] ... the presentation of the Bernoulli’s principle

Example [7] illustrates an instance of genitive construction with both proclitic and enclitic elements a and –i together with –ene, respectively. In examples [8] and [9] only the enclitic element of possession is observable in the case of the recategorized eponyms, amperului and kelvinului.

[7] ... o teorie a mişcării browniene... [8] Observaţi că în această relaţie folosită la definirea amperului apare... (1975: 212) [9] Definiţia kelvinului a fost adoptată prin rezoluţia a 4-a a celei de-a XIII-a Conferinţe generale de Măsuri şi Greutăţi, 1964 ... (1973: 207)

The expression of the genitive in Romanian is more complex than the English one, and it affects both elements of any two-word patterns, such as mişcare browniană, dinamcă newtoniană, geometrie euclidiană.

c) Plurality with eponyms The rules for the creation of English noun plural forms are included in dictionary entries as the extract below, which gives plural doublets for an arbitrarily chosen eponym.

[10] As a common noun, henry has two plural forms: “henries and henrys.“

231

The plural of Romanian eponyms is a bit more complicated in that nouns, particularly those borrowed from other languages behave differently. In example [11] the singular form has the German spelling, watt with a double final consonant which is not peculiar to Romanian, our phonetic language, and this is also the case with joule and farad. The same example [11] shows the plural form in italics which has lost one final –l and accepted the replacement of –t by –ţ and the –i plural morpheme.

[11] “Unitatea J/s este atât de obişnuită încât i s-a dat un nume special, watt; [...] Puterea, evident, nu este un concept exclusiv electric şi putem deci să exprimăm în waţi puterea ...“ (1975: 145)

Joule loses the mute –e and takes the –i plural morpheme, especially in speech, whereas farad undergoes another type of transformation, the change of the final –d consonant in the singular into –z, followed by the –i plural morpheme.

The corpus revealed an exception to plural forms, where an eponym resulting from the back clipping of the Italian name Torricelli, torr is invariable in the metalanguage of physics:

[12] “... conţinând aer la presiunea 10-7 torr.“ (1973: 632) By way of analogy, torr , a monosyllabic foreignism almost phonetically similar to watt could have replaced one of the two final consonants with the –i plural morpheme, to produce a genuinely Romanian plural form, yet all the instaces in the corpus always show the same single form.

Plurality in the case of English and Romanian eponyms reveals cases of similarity, common nouns form their plural according to the general rules and it equally reveals specific features against the morphological framework of the latter language.

Conclusions The common words originating in proper names may be used as verbs, adjectives and most frequently as nouns.

Briefly approached from a lexicological point of view, eponyms may accept affixes or they may become parts or elements of coumpound nouns.

Interpreted through the morphological perspective, the words originating in proper names reveal the same morphological features which are to be understood semantically through the morphology of each language in discussion. Thus, they have a system of determination, they take plural morphemes and they express possession either overtly or implicitly.

Note

[1] The eponym + temperature structures suggest a different meaning: they may represent a temparature system in different countries of the world (for example, the Fahernheit temperature is a system of measuring the temperature in the English speaking countries,

232

other than Great Britain) or for other purposes than everyday life concerns (thus, the Kelvin temperature is used for scientific purposes exclusively). Corpus Trigg, G (ed.),1991a, Encyclopedia of Applied Physics, vol. 1, New York, Weinheim, Cambridge, VCH Publishers Trigg, G (ed.), 1991b, Encyclopedia of Applied Physics, vol. 2, New York, Weinheim, Cambridge, VCH Publishers Trigg, G (ed.), 1992a, Encyclopedia of Applied Physics, vol. 3, New York, Weinheim, Cambridge, VCH Publishers Trigg, G (ed.),1992b, Encyclopedia of Applied Physics, vol. 4, New York, Weinheim, Cambridge, VCH Publishers Trigg, G (ed.), 1993a, Encyclopedia of Applied Physics, vol. 5, New York, Weinheim, Cambridge, VCH Publishers Trigg, G (ed.), 1993b, Encyclopedia of Applied Physics, vol. 6, New York, Weinheim, Cambridge, VCH Publishers Halliday, D., Resnick, Robert, 1973, Fizică, vol. I, traducerea în limba română de A.Hristev, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Halliday, D., Resnick, Robert, 1975, Fizică, vol. II, traducerea în limba română de C. Rusu, M. Rusu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Lemons, Don S., Gythiel, A., 1997, “Paul Langevin’s 1908 paper ‘‘On the Theory of Brownian Motion”, American Journal of Physics, 65 (11), pp. 1079 – 1081 Moţoc, C.,1994, Fizică. Bazele fizicii clasice, Editura All, Bucureşti Tănăsescu, Teodor Florin, Valerius Stanciu, Aurel Bădescu, 1981, Agenda Tehnică, Editura tehnică, Bucureşti * * * * * 1972, Dicţionar de fizică, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti

BIBLIOGRAPHY

Graur, Alexandru, 1954, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii romîne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti

Laiu-Despău, O., 2006, Dicţionar de eponime, Editura Saeculum I.O., Bucureşti Matteson, E. L., Woywodt, A. 2006, “Eponymophilia in Rheumatology“, Rheumatology, 45,

1328 - 1330 Popescu, Maftei 2003a, “Eponyms in Physics”, in Mélanges de terminologie et de sémantique,

Galati: Academica, pp. 208 -224 Popescu, Maftei 2003b, “Translating Eponyms in Physics and Applied Physics”, în Colocviile

Filologice Gălăţene, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2003, pp. 219-233 Popescu, F., 2004, “Translating English Eponymous Idioms”, in Annals of the “Dunărea de

Jos” University of Galatz, Fascicle XIII, Language and Literature, pp. 107- 110 Popescu, Maftei 2004, “Eponyms in Anatomy and Physiology”, în Cultural Matrix Reloaded:

Seventh International Conference of RSEAS: Galaţi, 8-10 October, pp. 174-180 Popescu, Maftei 2005, “Eponyms in Politics”, in “Innovations and Reproductions in Cultures

and Societies”, 8-9 Decembrie 2005, Viena, Austria In: TRANS.Internet – Zeitschrift für Kulturwissenschaften. No.16/2005. WWW: http://www.inst.at/trans/16Nr/14_1/popescu 16.htm

Popescu, Maftei 2006, “Eponyms in Computerese”, în Adela Drăgan and Anca Gâţă (eds.) Discursul specializat: Teorie şi practică, Galati: Europlus, pp. 139-145

233

Popescu, F., 2006, Creation and Creativity with Proper Nouns, in the conference proceedings volume of the 12th National Symposium of Construction Machinery, SINUC 2005. Section V – Creation and Creativity, Bucureşti, pp. 172- 178

Popescu, F., 2007a, ”Translating Shipbuilding and Maritime Eponyms”, in Antofi, S. (ed.) Discursul intelectual la răspântiile istoriei, Galaţi: Europlus, pp. 107 – 110

Popescu, F., 2007b, ”Eponyms in Lexicology”, în Elena Bonta, Adriana-Gertruda Romedea (ed.) Individual and Specific Signs.Paradigms of Identity in Managing Social Representations., Bacău: Alma Mater, pp. 260-263

Popescu, F., 2007c, Translating English Legalese Eponyms, in Gabriela Colipcă (ed.) Translation Studies: Retrospective and Prospective Views, 1 – 2 November 2007, Galati: Europlus, pp. 175 – 181

Rodin, A.,E., Kez, J.D., 1987, Medicine, Literature and Eponyms: Encyclopedia of Medical Eponyms Derived from Literary Characters, CRC Press Inc.

Popescu, F., 2007d,”Studiul eponimelor in limbile engleza si romana”, în Luminiţa Hoarţă Lăcătuşu (ed.) Rezultate şi perspective actuale ale lingvisticii româneşti şi străine, Iaşi 27 - 28 Octombrie 2006, Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, pp. 305 – 315

Trahair, C.S., 2001, From Aristotelian to Reaganomics: A Dictionary of Eponyms with Biographies in the Social Sciences, Greenwood Press, Westport

Abstract

Orice explorare comparativă a unei categorii bine determinate de cuvinte, cum este cazul eponimelor, se poate realiza cu un anume grad de dificultate deoarece bibliografiile venind din cele culturi sunt foarte deosebite, cel puţin din punct de vedere cantitativ. În studiul nostru vom prezenta eponimele ca fiind o clasă lexicală aptă să se comporte ca orice alt subtantiv, apărând în sintagme cu elemente ale sistemului determinării, cu morfeme ale pluralităţii şi ale posesiei. Lucrarea constă din mai multe diviziuni alcătuite pentru a descrie etapele realizării şi finalizării oricărui studiu comparativ: (a)scopul abordării, (b)materialele şi metoda de lucru, (c)rezultatele cercetării şi (d)concluziile. Studiul de faţă urmăreşte să demnstreze că deşi eponimele provin din nume proprii care, de regulă au o gramatică apecifică, odată acceptate, în primul rând, de către lexicografi ca substantive comune sau chiar ca verbe, se comportă asemeni celei mai mari majorităţi a clasei lexicale căreia îi sunt asimilate. care scot în evidenţă aspecte şi trăsături comune ambelor limbi dar şi proprietăţi specifice morfologiei fiecărei limbi în atenţie. Materialele care au stat la baza studiului sunt, pe de o parte, manuale de fizică şi dicţionare specializate şi, pe de altă parte, publicaţii informative destinate publicului mai puţin avizat, scrise în limbile engleză şi română şi dicţionare monolingve specializate, care au furnizat cele două corpusuri necesare comparaţiilor şi evidenţierii particularităţilor descoperite. Rezultatele cercetării duc la concluzia mai mult decât aşteptată că, în cazul limbii române, se poate observa o mai mare varietate morfologică decât în cazul limbii engleze, dat fiind sistemul morfologic românesc mai bogat.

234

Melu STATE, Colegiul Naţional „Costache Negri”, Galaţi

Aspecte ale adaptării unor termeni străini în doom²

1. Avem în vedere, mai întâi, avatarurile adaptării la sistemul fonologic românesc a substantivelor nume de agent împrumutate din limba franceză incluzând sufixul – eur, -euse. În DOOM², ca şi în DOOM1, există următoarele situaţii de adaptare: 1. cuvinte adaptate parţial, care păstrează grupul de litere franţuzesc eu, marcând sunetul [ö]: cozeur, grimeur, machieur, pozeur, grimeură, machieuză, remaieuză, în combinaţie cu elemente autohtone (chi, ă, z: machieuză); 2. mai vechiul sufleor, adaptat complet, scris cu –eor [-ör]; 3. cuvintele dibler, ramer, scrise şi pronunţate cu –er; 4. donor, scris şi pronunţat cu –or. Considerăm că prima soluţie este tranzitorie şi, complicând lucrurile, improprie pentru limba română. Ar fi suficiente ultimele trei soluţii, care se potrivesc spiritului limbii române şi evoluţiei ei de până acum: în –eor, în –er şi în -or. Precizăm că, între formele următoare, unele nu sunt reperabile în uz, ci doar „reconstituite” logic:

cu -eor, -eoră/-eor, -eoză: cozeor, cozeoră; dizeor, dizeoză); dribleor, dribloare; friteoză; gafeor, gafeoră/gafeoză; grimeor, griomeoră; machieor, machieoză (Vezi Notă 1); maseor, maseoră/maseoză; pozeor, pozeoră/pozeoză; remaeor, remaeoză (Notă 2); sufleor; şanteoză; şuteor, şuteoră/şutoare; tapeor, tapeoră/tapeuză; troteor, troteoră/troteoză;

cu -er, eră/-er, -eză: broder, brodeză; jongler, jongleriţă; ramer, rameră (Notă 3); sabrer, sabreră (Notă 4); scrimer, scrimeră (Notă 5); tricoter, tricoteză;

cu -or: coafor, coafeză; donor, donoare; farsor, farsoare; modelor, modeloare; montor, montoare; reglor, regloare; sudor, sudoriţă.

Totodată, considerăm necesară introducerea unor forme de feminin care circulă, dar au fost ignorate până acum, din pricina unui „misoginism lingvistic” persistent. De pildă, dacă un fotbalist cu o tehnică deosebită este un bun dribleor, de ce o fată care joacă fotbal şi are o tehnică deosebită nu ar fi o bună dribloare? Profesorul George Pruteanu explica predominanţa masculinului în mai multe feluri: „Tendinţa de glisare spre masculin e tot mai puternică şi nu poate fi frînată (cel puţin în combinaţii de tipul: dna academician sau dna Popescu, coordonator principal al...). Factorii care contribuie sunt: a) contaminarea cu situaţiile cînd nu există feminin (dna ministru); b) legea minimului efort (dna director e mai scurt decît dna directoare); c) poate chiar un subliminal sentiment antidiscriminatoriu: "funcţia e una, indiferent de sex".” Acelaşi specialist observa: „Lingviştii privesc cu atenţie tendinţa de impunere a formei masculine, care pare să

235

confere mai mult "prestigiu". Întrebat cum e corect: Doamna Director sau Doamna directoare, profesorul Pruteanu preciza: Doamna directoare. Dar trebuie să recunoaştem că forma doamna director prinde teren. Există şi "specializări": în şcoală, doamna profesoară; în universitate, doamna profesor. La doctor (medic), e corect fără probleme doamna doctor ("doctor" în medicină). Numele meseriei rămîne doctoriţă.” (citate de pe site-ul George Pruteanu). Fără a contesta aceste opinii, nu putem trece pe lângă ele fără a observa aerul lor uşor conservator.

TABEL- ANEXĂ Includem în tabelul de mai jos situaţia adaptării în limba română a substantivelor franţuzeşti terminate în –eur, -euse, de la DOOM1 (1982) la DOOM² (2005), cu referiri la ÎO3 - Îndreptarul Ortografic, Ortoepic şi de Punctuaţie, ediţia a III-a (1971), şi cu raportări, în note, la DEX (1975). Pentru o reflectare a procesului fixat în timp, am ales ca repere cronologice anii 1971, 1975, 1982 şi 2005. Absenţa unor termeni în ÎO3 (1971) se explică prin dimensiunile reduse ale lucrării. De aceea am luat un alt reper apropiat în timp, DEX-ul (1975), deşi acesta nu este un normativ ortografic propriu-zis, dar a putut impune anumite forme, prin frecventa sa folosire. Nr. crt.

Termenii în franceză DOOM² (2005)

DOOM1 (1982) ÎO3 (1971)

1. fr.brodeur; brodeuse *broder; brodeză brodeză brodeză 2. fr.coiffeur; coiffeuse coafor [coa-]; coafeză coafor [coa-] ;

coafeză [co-a]

3. fr.causeur; causeuse cozeur [-zör] s.m. cozeur [-zör] - 4. fr.diseur; diseuse dizeur [-zör]; dizeuză [-

zë-] dizeur [-zör]; dizeuză [-zë-]

dizeur [-zör] (Notă 6)

5. fr.donneur; donneuse donor s.m. donor - (Notă 7) 6. fr.dribleur; dribleuse dribler; dribleră dribler; dribleră - 7. fr.farceur; farceuse farsor; farsoare farsor; farsoare farsor (Notă 8) 8. fr.friteuse *friteuză [-tö-] - - 9. fr.friseur frizer; frizeriţă frizer; frizeriţă frizer 10. fr.gaffeur; gaffeuse *gafeur [-för]; *gafeuză

[-fö-] - -

(Notă 9) 11. fr.grimeur; grimeuse grimeur [-mör];

grimeură [-më-] grimeur [-mör]; grimeură [-më-]

grimeur [-mör] (Notă 10)

12. fr.jongleur; jongleuse jongler s.m. jongler jongler 13. fr.maquilleur;

maquilleur machieur[-chi-ör]; machieuză[-chi-ö-]

machior[-chi-or]; machieză

machior[-chi-or] (Notă 11)

14. fr.masseur; masseuse maseur [-sör]; maseuză [-sö-]

masor ; maseză

masor (Notă 12)

15. fr.modeleur; modeleuse

modelor; modeloare modelor; modeloare

-

16. fr.monteur; monteuse montor; montoare montor; montoare

montor (Notă 13)

236

17. fr.poseur; poseuse pozeur [-zör] s.m. poseur [-zör] - (Notă 14) 18. fr.rameur; rameuse *ramer; rameră - - (Notă 15) 19. fr.régleur reglor s.m. reglor - (Notă 16) 20. fr.remmailleuse remaieuză [-ma-ö-] s.f. remaieză remaieză

(Notă 17) 21. fr.sabreur sabrer s.m. sabrer - (Notă 18) 22. fr.escrimeur;

escrimeuse scrimer; scrimeră scrimer;

scrimeră - (Notă 19)

23. fr.souffleur; souffleuse

sufleor[-flĕor] s.m. sufleor[-flĕor] sufleor[-flĕor]

24. fr.soudeur; soudeuse sudor; sudoriţă sudor; sudoriţă sudor; sudoriţă

25. fr.chanteuse şanteză s.f. şanteză - (Notă 20) 26. fr.chauffeur şofer; şoferiţă şofer; şoferiţă şofer 27. fr.shooter, din

engl.shoot şutor s.m. şuter - (Notă 21)

28. fr.tapeur; tapeuse tapeur[-pör] s.m. tapeur[-pör] - 29. fr.tricoteur; tricoteuse tricoter; tricoteză tricoter;

tricoteză -

30. fr. trotteur; trotteuse trotteur [-tör] s.m. trotteur [-tör] - 2. Altă tratare diferenţiată care nu se justifică o întâlnim la substantivele englezeşti compuse cu elementul man. Soluţii în DOOM² pentru adaptarea substantivelor care includ elementul „man”:

- cuvinte scrise şi pronunţate cu -man: barman, *cameraman, cocainoman, dragoman, erotoman, galoman, grafoman, grandoman, megaloman, meloman, piroman; - cuvinte scrise cu –man şi pronunţate cu –men: gentleman [a pron e]; pl. gentlemeni (în DOOM1: gentleman [gentl-men]; pl.gentlemeni), *superman [-men]; (pl. supermeni); - cuvinte scrise şi pronunţate cu –men: clubmen (în DOOM1: clubman), congresmen (în DOOM1: congresman), recordmen (în DOOM1: recordman), sportsmen (în DOOM1: sportsman), tenismen (în DOOM1: tenisman), trustmen (în DOOM1: trustman).

În sfârşit, câteva substantive compuse recente incluzând elementul man sunt preluate întocmai din engleză: businessman [biz-nis-men] (în DOOM1: businessman [biz-nis-man]), *one-man show [ǔan-men-şou], *self-made-man [self-meĭd-men].

Este limpede că soluţia din DOOM1 era şi mai simplă, şi mai bună, iar DOOM² complică din nou şi inutil. 3. Substantivul stripper are în engleză mai multe sensuri: "persoană care cojeşte etc". (apud Dicţionar englez-român, ediţia a II-a, redactor responsabil prof. dr. Leon Leviţchi, Univers Enciclopedic 2004, p. 907); sensuri pe care le-am întâlnit în diferite dicţionare on-line: „cilindru deburator/curăţitor"; "excavator de (lucrări de) descopertare"; "muncitor

237

care execută asemenea lucrări"; "heder"; "culegător de spice"; "instalaţie de stripare"; "maşină de defrişat". Mai nou, cuvântul a dobândit sensul "persoană care se dezbracă într-un show erotic". Forma este folosită, în engleză, pentru ambele genuri, dar în româneşte cuvântul ar putea avea formă şi la feminin, ţinând cont de incidenţa practicii respective la sexul frumos: stripperă/striperă sau stripteză/stripteuză [-tö-]/stripteaseuză [-ti-zö- ]/striptizeuză [-zö-] sau, mai aproape de structura fonetică autohtonă, striperă/stripteză/striptizeoză. Am întâlnit, pe un site în germană, forma de feminin stripperin. În DOOM², nu se precizează sensul cuvântului *stripper, dar, după forma indicată pentru plural (stripperi), înţelegem totuşi că este vorba despre persoane, şi nu despre obiecte. În cazul acestui cuvânt, rămân, aşadar, sensuri ignorate şi lipseşte forma de neutru plural strippere, pentru denumirea obiectelor. 4. Câteva cuvinte despre reetimologizare. În 1982, DOOM1 înregistra unii termeni străini, recent intraţi, cu forma din limba de origine: dumping, flash, rummy, software, dar opera, de regulă, adaptarea lor la sistemul românesc: ghem (la tenis), penalti, rugby, bungalou, luping, parching. Din contră, DOOM2 se întoarce hotărât la formele originare, reetimologizând majoritatea cuvintelor străine care aveau deja, în DOOM1, o haină românească: bungalow, looping, parking şi, doar în câteva cazuri, dublează cu variante adaptate: bodyguard/bodigard, cocktail [cocteĭl]/cocteil, derby/derbi, penalty/penalti, pocher/poker [-căr], pizza/pizză, rugbi/rugby [ragbi].

Pentru mai recentele management şi manager, DOOM2 propune variante de pronunţare: management [me-nigĭ-ment/ma/nagĭ-ment] (în DOOM1: management [me-nigĭ-ment]), sau schimbă norma: manager [manager/manager] (în DOOM1: manager [manager/meniger]). Tot o schimbare se înregistrează la cuvântul sandwich, mai vechi în limba română, dar la fel de rebarbativ: sandvici/sendviş (în DOOM1: sandviş/ sandvici). Obstinaţia de a găsi o formă românească potrivită pentru sandwich, de la un îndreptar la altul (ultima soluţie fiind variantele libere sandvici/sendviş), ar fi, credem, demnă de o cauză mai nobilă. În condiţiile în care atâtea cuvinte englezeşti se scriu ca în limba de origine şi ţinând seamă de faptul că peste tot, pe stradă şi la restaurant, cuvântul este scris ca în engleză, nu văd de ce ne încrâncenăm să-l adaptăm (este adevărat, este mai vechi în limba română), atâta timp cât variantele găsite până acum probează recalcitranţa vocabulei respective. Sau, în spiritul ideii pentru care pledăm, mai bine, ne-am opri la o formă românească, dar la una singură, apropiată de pronunţia originară; sendvici, de pildă.

Fiind conştienţi de dificultatea întreprinderii, în acţiunea de adaptare a neologismelor recent intrate în limba română, şi de efortul autorilor, ca şi

238

de lucrurile bune din DOOM2, ceea ce reproşăm totuşi acestui normativ, excesiv de complicat, este că nu a făcut aproape nimic în vederea restrângerii variantelor libere, acolo unde era cazul. Se lasă prea multă libertate de alegere pentru vorbitor, iar faptul că unele variante au fost înlocuite cu altele nu face decât să încurce treaba, în sensul că multe deprinderi de bună practică a limbii care abia deveniseră familiare vorbitorilor, prin cultivarea lor asiduă în şcoală şi la examene, sunt brusc abandonate. Nu ni se pare mai inspirată nici revenirea la unele norme mai vechi, cum se întâmplă în cazul locuţiunilor odată cu şi odată ce, scrise astfel şi până în 1982 şi înlocuite cu grafiile o dată cu şi o dată ce, în 1982.

Credem că un normativ bun, adică unul uşor de urmat, ţine seamă de inventarul formelor care circulă la un moment dat în limba maternă şi de consecinţele globalizării în plan lingvistic, dar îşi asumă şi răspunderea alegerii şi a cultivării/impunerii celor benefice pentru progresul limbii naţionale.

Note:

[1] Sau, şi mai bine, vechiul machior[-chi-or]. [2] Sau, şi mai bine, remaior. [3] Sau, mai bine, rameor, rameoră. [4] Sau, mai bine, sabreor, sabreoră. [5] Sau, mai bine, scrimeor, scrimeoră. [6] Ambele forme dizeur [-zör]; dizeuză [-zë-] se găsesc şi în DEX. [7] Forma donor se găseşte şi în DEX. [8] Ambele forme farsor; farsoare se găsesc şi în DEX. [9] Forma gafeur se găseşte şi în DEX. [10] Forma grimeur [-mör] se găseşte şi în DEX. [11] Forma machior[-chi-or] se găseşte şi în DEX. [12] Forma masor se găseşte şi în DEX. [13] Formele montor; montoare se găsesc şi în DEX. [14] Forma poseur [-zör] se găseşte şi în DEX. [15] În DOOM1 lipsesc ramer, rameră; apare doar paronimul rameză (fără precizarea sensului „maşină pentru întinderea ţesăturilor”). În DEX, se găsesc ambele forme: ramer; rameră. [6] Forma reglor se găseşte şi în DEX. [17] Forma remaieză se găseţte şi în DEX. [18] Forma sabrer se găseşte şi în DEX. [19] Formele scrimer; scrimeră se găsesc şi în DEX. [20] Forma şanteză se găseşte şi în DEX. [21] Forma şuter se găseşte şi în DEX. [22] Forma tapeur[-pör] se găseşte şi în DEX. Între intrări, în DOOM2 ar fi trebuit să figureze şi tapeură [-pö-] sau tapeuză [-pö-], femininul de la tapeur [-pör]; [23] Forma trotteur [-tör] se găseşte şi în DEX. Între intrări, în DOOM2 ar fi trebuit să figureze şi trotteură [-tö-] sau trotteuză [-tö-], femininul de la trotteur [-tör];

239

BIBLIOGRAFIE

1. Colectiv, 1975, DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti. 2. Colectiv (redactor responsabil: Mioara Avram), 1982, DOOM1 - Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti 3. Colectiv (coordonator: Ioana Vintilă-Rădulescu), 2005, DOOM² - Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. 4. Colectiv (coordonator: Valeria Guţu-Romalo), 2005, GLR – Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti. 5. Colectiv, 2002, NODEX – Noul dicţionar explicativ al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti. 6. Bidu-Vrănceanu, Angela, 1986, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 7. Marcu, Florin, 2000, MDN - Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti8. State, Melu, 1996, Lexicul limbii române în comunicare. Repere teoretice şi exerciţii, Editura Geneze, Galaţi. 9. State, Melu, 2001, Limba română. Ghid lexico-semantic de testare şi învăţare rapidă,

Editura Polirom, Iaşi. 10. State, Melu, 16 iunie-1 septembrie 2005, Cum e corect (Noul DOOM), articole de

prezentare a noului DOOM, în cotidianul „Viaţa liberă”, Galaţi. 11. State, Melu, 2005, Noul DOOM, articole de prezentare a noului DOOM, în publicaţia de

informaţie şi opinie pedagogică „Şcoala Gălăţeană”, nr. 131,132, 133, Galaţi. 12. State, Melu, 2007, Limba română în comunicare. Repere teoretice şi exerciţii, Editura „Şcoala

Gălăţeană”, Galaţi. 13. Vasilache, Gh. N., 2006, Ghid ortografic şi ortoepic al limbii române, Editura Polirom, Iaşi. 14. Site-ul George Pruteanu: http://www.pruteanu.ro

Résumé

Nous envisageons, ci-dessous, quelques aspects concernant l’adaptation, dans le Dictionnaire Ortographique, Ortoépique et Morphologique de la Langue Roumaine (DOOM², 2005, Institut de linguistique de l’Académie Roumaine, „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, Bucarest), des termes étrangers, relativement récents en roumain: les noms d’agent français en –eur (-euse), les mots anglais qui incluent l’élément man, autres termes (stripper, management, manager, sandwich et caetera). On souligne, en même temps, l’impératif d’un traitement cohérent, quand il s’agit de l’adaptation des termes étrangers reçus par le roumain, en respectant, tout à la fois, l’esprit de la langue maternelle et le contexte de la mondialisation..

240

Raluca BONTA, Universitatea Bacău

Alegerea şi specializarea lexicului – principii de generare a stilului în negociere

La baza generării stilului stau câteva principii esenţiale, precum alegerea (opţiunea stilistică) şi devierea (abaterea), la care se adaugă specializarea, „care orientează (sau poate orienta) alegerea şi (sau) substitui devierea.” [1]

Din punct de vedere pragma-stilistic considerăm stilul ca o proprietate a oricărui text care se manifestă în modul de realizare al actelor de limbaj, ştiind că, într-un text, acestea se suprapun, mai multe acte realizându-se în acelaşi timp. Stilul unui text, „modul” său de realizare, transmite o informaţie secundară, suplimentară în raport cu actul de limbaj realizat, dar această informaţie suplimentară este necesară, obligatorie pentru ancorarea şi funcţionarea textului în situaţie. Stilul determină şi reflectă în acelaşi timp situaţia comunicativă şi enunţiativă (o determinare reciprocă). Un stil nu poate fi interpretat decât în funcţie de alternative ipotetice, iar rolul factorilor pragmatici ai situaţiei comunicative este constitutiv, întrucât stilul nu are o existenţă structurală şi funcţională proprie.

Stilul ca alegere presupune în primul rând un raport între subiectul vorbitor şi „totalitatea posibilităţilor lingvistice din care el îşi extrage părţile construcţiei” [2], raport orientat către mesaj şi către destinatar şi care aduce totodată în prim plan atitudinea subiectului vorbitor.

Subiectul vorbitor poate alege, din sistemul limbii naţionale, orice semn dintr-o serie, între elementele căreia există echivalenţă semantică. De exemplu, pentru substantivul acord subiectul vorbitor poate opta pentru unul din substantivele înţelegere, învoială, vorbă, convenţie, consens, concordanţă, încuviinţare. Libertatea de alegere este însă doar aparentă, ea fiind limitată de „virtualităţi ale sistemului limbii” [3] (posibilităţile de opţiune sunt doar aparent infinite, uneori inventarul de semne pentru o realitate extraverbală fiind foarte redus) şi de relaţiile dintre emiţător şi limbă, pe de o parte, emiţător, mesaj şi destinatar [4] pe de altă parte. În ceea ce priveşte limba, opţiunea stilistică a subiectului vorbitor depinde de competenţa şi de performanţa sa, de cunoştinţele sale cu privire la limbă (strâns legate de gradul său de cultură, sex, vârstă) şi de folosirea concretă a limbii într-o situaţie dată. De exemplu, în următoarele fragmente de negociere:

Ex: 1.Y: vă puteţi interesa despre aceste_aspecte de la colegul nostru Z ↑ şi <R vă ofer cartea lui de vizită> (scoate cartea de vizită şi i-o dă) X: (luând cartea de vizită) mulţumesc ↓ discut şi cu partenerul ↑ şi dac’ajungem la o înţelegere ↑ vă vom contacta ↓

241

(negociere între patronul unei firme şi reprezentantul unei bănci) 2. X: banii mai întâi↓ o mie de euro

Y: <R dă-o dracu’↓ da’ cum sî dau banii aşa>? ↑ aşa ne-a fost învoiala? ↑ < Î dă-mi copilu’>↓

(negociere între două persoane din mediul rural)

Este puţin probabil ca patronul unei firme, într-o bancă (exemplul 1), să facă referire la o învoială. Termen din limbajul popular şi familiar, substantivul învoială este cu precădere folosit de persoane cu un grad mai scăzut de cultură sau evoluând într-un cadru informal.

În situaţia concretă de comunicare subiectul vorbitor alege în funcţie de destinatar; prin alegerile sale, el vrea să sugereze o anumită identitate (culturală, socială) destinatarului şi, totodată, prin privilegierea acţiunii funcţiei conative, vrea să orienteze în direcţia dorită de el receptarea mesajului de către destinatar. Să considerăm următoarele două fragmente:

Ex: 1. X: pe treisprezece octombrie ↑ declaraţi <L FOARTE CLAR> ↓ nu s-a aprins lumina decât la bucătărie ↑ şi-au preferat să_ORBECĂIE prin casă ↑ nici <R nu ştiu cum au văzut să sune la poliţie> ↓ Y: da. <Î haideţi să ajungem la un consens>. nu vreţi [să spuneţi dumneavoastră

(negociere între doi avocaţi)

2. W: cel mai greu este să produceţi şaizeci de tone. dup’ aceea ++ puteţi apgrada şi puteţi face = X: = fără nici un fel de problemă ↑ în momentu’n care producem şaizeci de tone ↑ venim încheiem acordul şi intraţi în afacere.

(negociere între o persoană care propune o afacere şi potenţialii investitori)

În exemplul 1 Y vrea să-şi întărească poziţia de pe care vorbeşte, cea de avocat, pentru a da mai multă credibilitate argumentelor sale şi foloseşte termenul consens, cu precădere utilizat în mediul juridic [5]. Pe de altă parte, în exemplul 2, X, din dorinţa de a părea credibil şi a convinge posibilul investitor să intre în afacere, foloseşte termenul acord, utilizat în special în domeniul afacerilor.

Procesul de selecţie al semnelor lingvistice este dublat de cel de combinare a lor. Prin acţiunea funcţiei referenţiale, alegerea este condiţionată de compatibilitatea semantică a termenilor, care le permite să intre în relaţii sintactice: a amortiza (investiţia) – a stinge (lumina; focul); a înfiinţa (firma) – a întemeia (familia), aşa cum se poate observa în exemplele următoare:

Ex: 1. W: am făcut nişte calcule referitor la la amortizarea investiţiei ↓ şi:: vreau să vă recomand ↑ <R să nu faceţi această investiţie> ↑ dacă <R vreţi să o amortizaţi într-un an de zile> pentru că <F nu se POATE>.

2. X: [...] urmează să-mi înfiinţez o nouă FIRMĂ ↑

242

Alegerea semnelor lingvistice în comunicarea orală poate fi pusă şi în legătură cu dorinţa subiectului vorbitor de a evita anumite alăturări nefericite de cuvinte. Astfel, într-un enunţ precum:

Ex: X: aceste spaţii frigorifice să fie <R adică incinte frigorifice lăzi frigorifice în speţă> ↑ să ++ fie identificate cu numele firmei pentru:: ca:: clienţii fi <R ca virgulă clienţii fideli> să aibă conştiinţa:: lucrului cumpărat de la:: <R firma noastră să-i spunem> ↓

substantivul virgulă nu a fost ales pentru conţinutul său semantic, ci pentru a corecta o alăturare de sunete simţită de subiectul vorbitor ca fiind o cacofonie.

Opţiunea stilistică operează, prin acţiunea funcţiei expresive, şi la nivel paraverbal, unde evidenţiază clar afectivitatea subiectului vorbitor. De exemplu, în fragmentul următor din corpusul nostru:

Ex : X : deci actualmente ↑ eu am <L o clădire de patruzeci de metri pătraţi> ↑ unde funcţionează :: atelierul [cu =

W : = <R patruzeci de metri pătraţi aţi spus> ? ↓ enunţul interogativ este rostit cu un contur melodic descendent, sugerând nu o cerere de informaţii (cum ar fi fost cazul dacă enunţul ar fi avut un contur melodic ascendent: patruzeci de metri pătraţi aţi spus ? ↑ = am înţeles bine ?) ci neîncredere însoţită de uimire ( = doar atât ?)

Conform principiului opţiunii stilistice, subiectul vorbitor are posibilitatea de a alege dintr-o serie de semne, care diferă însă în funcţie de specificul situaţiei de comunicare. Anumite situaţii de comunicare au impus, în timp, folosirea unor termeni care s-au specializat doar pentru respectivele situaţii tip, orice folosire a lor în alte circumstanţe fiind percepută ca deviere [6].

O analiză a unor tipuri diverse de negociere (politice, sociale, economice) a relevat faptul că termeni precum investiţie, costuri fixe, costuri variabile, distribuţie aparţin comunicării într-o negociere de afaceri:

Ex : 1. X : […] investiţia totală ar fi de :: <L o sută treizeci de mii de euro> ↑

2. Y: ce COSTURI aveţi ↓ LUNARE ↓ <R aveţi angajaţi ↓ n’aveţi angajaţi > ↓ cât e <S curentu’ electric> ↓ care’s <R costurile fixe ↓ care’s costurile variabile> ↓

3. X: are două preţuri ↓ preţu’ pe <F vânzare> CĂTRE distribuţie ↑ şi preţul pe vânzare în spaţiu propriu. <F către> distribuţie ar fi de unu virgulă şaptezeci şi cinci ↑ doi virgulă cincisprezece ↑ în funcţie de sortiment ↑

Comunicarea într-o negociere cu sindicatele foloseşte termeni proprii acestei situaţii: sindicate, creştere salarială, salarizare, reformă, resurse umane:

243

Ex: 1. Y: deci propunerea mea este URMĂTOAREA ↓ guvernu’şi menţine în continuare disponibilitatea de a FINANŢA proiectele de infrastructură şi alocarea celor cinci la sută din produsul intern brut ↑ şi’n acelaşi timp SOLICITĂ sindicatelor ca împreună cu:: ministerul învăţământului să aloce creşterea salarială DIFERENŢIAT

2. X: dacă realizăm o salarizare corectă ↑ ne trebuie bani [mai mulţi de opt la sută

3. X: [...] <R haideţi să ne_aşezăm cu documentele pă masă> ↑ şi să vedem totuşi că REFORMA MENEGIMENTULUI RESURSEI UMANE este şi el un program de reformă ↑ pe care trebuie să-l finanţaţi din acel cinci la sută ↑ pe care DEOCAMDATĂ îl promiteţi pe hârtie ↓

Prin acţiunea principiului specializării subiectul vorbitor utilizează termenii a achiziţiona, a avea / a aduce un aport, fezabil într-o negociere de afaceri [7], iar sinonimele lor neutre a cumpăra, a contribui, posibil în comunicarea curentă, de zi cu zi. [8]

Ex: 1. a) X: [...] intenţionez să achiziţionez o:: <F licenţă> din statele unite ↑ un fel de <F franciză> ↑

b)[9] L: [...] prin nouăză’ şî patru nouză’ şî [cinci ↑ A: <Î AŞA> era] L: altceva nu puteai sî cumperi.

2. a) X: [...] DORIND să am un aport în această <Î societate::> nu’mi <F permit> să <S aduc un aport> MAI MARE ↓

b) [10] B: urăsc foarte tare ↑ oamenii ↑ + care ↑ + au contribuit la oroarea ↑ + lumii în care am trăit noi.

3. a) W : da <R asta este şi părerea mea> ↓ dacă:: puteţi să:: repoziţionaţi planul ↑ şi găsiţi alte <R alte directive> ↓ adică în special nu numai restaurarea ↑ cred că :: este mult mai FEZABIL

b) [11] B : da am plătit îă [xxx] înainte de mai =

A : = deci i posibil + deci i posibil pentru douî_mii ă : patru să aveţi de primit nişte bani în condiţiile astea.

Observăm cum elementele cotextuale ajută la o mai bună observare a specializării termenilor: de exemplu, în exemplul 2 a), expresia a avea un aport cere lângă ea substantivul societate, care prin conţinutul său semantic ([+contribuţie materială]) ţine de domeniul afacerilor. În exemplul 2 b, verbul au contribuit se combină cu substantivul oroare, fără vreo determinare specifică unui anumit domeniu.

Am observat că anumiţi termeni din negocierile de afaceri intră în relaţie de omonimie cu termeni din comunicarea uzuală. Aşa, de exemplu, pilot cu sensul de început din:

Ex: X: ştiu ce este faza <F pilot> ↑

244

îşi dovedeşte specializarea prin omonimia cu substantivul pilot = persoană calificată care conduce o aeronavă[12].

La rândul său, verbul a desface s-a specializat în domeniul afacerilor cu sensul de a funcţiona, a desfăşura

Ex: Y: actualmente UNDE <L desfaceti + activitatea>? ↓ în opoziţie cu a desface = a (se) descompune în părţile componente; a deschide. [13]

Polisemia demonstrează efectul specializării asupra organizării conţinutului semantic al anumitor termeni. De exemplu, substantivul piaţă poate să apară într-o negociere cu sensul curent de loc cuprinzând amenajări speciale, unde se face comerţ de mărfuri [14]:

Ex: X: luând un exemplu CONCRET. <J fiindcă:: am cercetat acest lucru> ↑ ăă este situat în piaţa berceni ↑ ăă vinde în medie două sute treizeci de prăjituri

Cu înţelesul de sfera circulaţiei mărfurilor, substantivul piaţă apare cu precădere în negocierile economice / de afaceri:

Ex: 1. Z: care-i piaţa <F totală> în românia pentru:: glicerină ? ↓ X: Mare ↓ peste’n jur de_o mie de tone. Z: deci i_o piaţă de cam cinşpe milioane de_euro pe an.

2. W: asta’nseamnă clienţi destul de mari şi de puternici ca să vândă o mie şapte sute PE ZI ↓

X: <R da ↓ după cum am scris acolo::> pentru a forma această piaţă:: ↑ trebuie un timp de:: patru luni de zile. deci nu se poate:: porni:: imediat şi să:: <RF adică s’avem profit din prima>. din primele luni.

Specializarea termenilor relevă, totodată, trăirea afectivă a subiectului vorbitor.

Astfel, zero, din simplu numeral, ajunge să fie folosit ca adjectiv, cu înţelesul gol, fără nici o sumă. Folosirea sa cu acest înţeles, dublată şi de o rostire accentuată, este sugestia unei nemulţumiri din partea subiectului vorbitor:

Ex: X: = numai că dumneavoastră dacă veniţi cu <L mandatul ZERO de negociere> ↓ nu putem negocia ↓

Termenul politică apare, prin sensurile sale, în două situaţii de comunicare diferite. Cu sensul ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat caracterizează negocierea dintre guvern şi sindicatele din învăţământ (exemplul 1); cu sensul tactică, comportare (abilă) folosită de cineva pentru atingerea unui scop se foloseşte într-o negociere bancară (exemplul 2):

Ex: 1. X: […] <R deci aicea nu este vorba de politica din românia> sau <R de un partid politic sau altul> ↓

2. X: […] aveţi clienţi destul de importanţi +++

245

Y: <L politica_a fost aşa gândită> ↑ încât s’avem o arie de_adresabilitate cât mai mare ↓

Substantivul clasă poate să apară şi el, prin sensurile sale, în două situaţii de comunicare diferite. Cu sensul sală în care se ţin cursuri apare într-o negociere semi-oficială într-o grădiniţă (exemplul 1); cu sensul categorie, rang el este folosit într-o negociere formală de afaceri (exemplul 2):

Ex. 1. Y: […] lista s-a închis. ştiţi ↑ clasele sunt micuţe ↑ şi nu pot primi peste capacitate ↓

2. X: mi s-a părut că aş dori + <F pentru’nceput> ↑ bănuiesc + firma să lupte cu cei din clasa a <R cred c’ar trebui> o:: investiţie mult mai MARE ↓

Unii termeni din vocabularul de bază au un caracter expresiv, care poate rezulta din dezvoltarea de expresii cu originea, în general, într-un proces metaforic [15]:

Ex: 1. Y: […] <L primul lucru este că> +++ ne_aplecăm asupra problemelor lor ↑ şi vrem ca împreună cu reprezentanţii sindicatelor + precizez + ÎMPREUNĂ + să găsim soluţii la această grevă.

A se apleca asupra problemelor indică, în contextul nostru, bunăvoinţa subiectului vorbitor (ministru). Expresivitatea poate fi explicată pornind de la semantismul verbului a se apleca = a face o mişcare de sus în jos. Ministrul, de la înălţimea conferită de statutul social (postul ocupat), împreună cu ceilalţi membri din guvern (cooperare sugerată de alegerea pronumelui personal de persoana I plural ne) vor „coborî privirile” şi asupra nemulţumirilor celor cu statut social inferior.

2. X: […] deci din opt la sută ceea ce spuneţi dumneavoastră este imposibil de realizat ↑ <R corectarea unui sistem care de cincisprezece ani de salarizare este CATASTROFAL nu se poate face înlocuind o sărăcie cu altă sărăcie>

Prin metafora înlocuind o sărăcie cu altă sărăcie (susţinută cotextual de adjectivul cu valoare de superlativ, rostit accentuat, CATASTROFAL şi de tempo-ul rapid) subiectul vorbitor îşi exprimă nemulţumirea. Aceasta este sugerată şi de sunetele constitutive din adjectivul CATASTROFAL, intervenind aici ceea ce Iordan numea simbolism fonetic [16]. Citându-l pe M. Grammont, Iordan consideră vocalele a şi o ca fiind „grave”, spre deosebire de i şi u (care, în ceea ce priveşte deschiderea cavităţii bucale, sunt mai închise, producând astfel o impresie mai delicată). În exemplul nostru, prezenţa lui a în trei silabe şi a lui o în una adaugă ideea de „mare, enorm”, cu efecte negative.

3. X: […] <R deci aicea nu este vorba de politica din românia> sau <R de un partid politic sau altul> ↓ ci de o politică constantă dusă împotriva <Î sistemului educaţional> ↑ împotriva <Î stimulării

246

personalului didactic> ↑ o politică care duce la o <Î contraselecţie în învăţământ> ↑ <R tinerii pleacă [pe capete> ↑

A pleca pe capete = a pleca în număr foarte mare. Subiectul vorbitor alege această expresie metaforică cu valoare de superlativ pentru a plasticiza şi a dramatiza mesajul, sugerând în acelaşi timp atitudinea sa de iritare.

Caracterul expresiv al termenilor poate rezulta şi din dezvoltarea de sensuri figurate, în esenţa lor metaforice [17] Ex: Y: atunci cea mai înţeleaptă alegere ar fi firma noastră de lizing ↓

Alegerea adjectivului înţeleaptă în locul neutrului bună indică implicarea afectivă a subiectului vorbitor şi totodată atitudinea sa subiectivă faţă de ceea ce transmite: vorbeşte în cunoştinţă de cauză şi doreşte să insufle încredere interlocutorului. În acelaşi timp, întrucât acest adjectiv comportă trăsătura semantică [+ uman], se sugerează interlocutorului să fie înţelept în decizia pe care o va lua.

Implicarea unei atitudini subiective în conţinutul semantic al termenului conferă, la rândul ei, expresivitate termenilor.

Ex: 1. Z: domnu’ ministru ↓ haideţi să lăsăm încălzirea. daţi-le daţi-le o propunere ACUM [ÎN DIRECT LA OBSERVATOR

Alegerea substantivului încălzirea, datorită trăsăturii sale semantice [+pregătire] denotă atitudinea ironică a subiectului vorbitor cu privire la refuzul indirect al interlocutorului de a intra în miezul problemei.

2. Z: = sper că nu suntem la interogatoriu] adică modulaţi-vă un pic tonul ↓ [vă rog frumos ↓

Substantivul interogatoriu, prin conţinutul său semantic [+judecată] indică sarcasmul vorbitorului, iar verbul a modula la imperativ denotă nemulţumire.

3. X: ochei. ştiţi care-i problema ↑ aicea practic licităm ambii pe nişte <R cărţi necunoscute> ↓

Alegerea expresiei a licita pe cărţi necunoscute realizează o plasticizare a mesajului, introducând o nuanţă de dispreţ, printr-o asociere cu jocul de cărţi.

4. Y: […] după_aceea dumneavoastră_aicea în cifre ne ++ <F povestiţi> c-am putea s’avem şapte mii de euro profit lunar ↑

Subiectul vorbitor adoptă o atitudine ironică, dispreţuitoare redată prin semantismul verbului a povesti, a cărui trăsătură specifică este [+invenţie] şi care conduce la concluzia că ceea ce spune interlocutorul nu este adevărat.

Analiza unor negocieri neinstituţionalizate a relevat caracterul expresiv al următorilor termeni:

Ex: 1. Y: în sensul ăsta ↓ da’ TRE’ să le dăm ceva ↓ <R că eu dacă le dau asta (xxx) şi asta n-am nevoie de cunoştinţe noi>. doar îi spun nişte chestii ↓ şi el îşi foloseşte ce are’n cap.

247

Alegerea expresiei ce are’n cap în locul verbului a şti (el foloseşte ce ştie) plasticizează mesajul, indicând implicarea afectivă a subiectului vorbitor faţă de cei despre care vorbeşte.

2. Z: = trebuia de la început ++ să mergem după aceleaşi cărţi.

X: că tu mergi după LEECH ↑ te duci la internet vezi FUNCTIONAL GRAMMAR ↑ eu mă duc după SWAN ↑ mă duc după QUIRK ↑ mă duc după ăsta ↑ de_aia n-am făcut nimic.

Expresivitatea este determinată de caracterul polisemantic al sinonimelor a merge şi a se duce, folosite în cazul de faţă cu sensul de a urma modelul (unui autor).

3. X: [...] nu mai sunteţi la:: <R balada infractorului murit la datorie şi care vrea pensie_alimentară>

Expresivitatea este provocată de o alăturare de termeni neaşteptată şi şocantă (dublată şi de folosirea participiului murit în locul adjectivului mort), un paradox de fapt, în care baladă, infractor, datorie şi pensie alimentară nu fac parte din acelaşi câmp semantic (baladă = [+ eroic], datorie = [+obligaţie], infractor = [-legal], pensie alimentară = [+ întreţinere]). Se semnalează astfel persiflarea, luarea în derâdere a acţiunii interlocutorului.

4. X: pe treisprezece octombrie ↑ declaraţi <L FOARTE CLAR> ↓ nu s-a aprins lumina decât la bucătărie ↑ şi-au preferat să_ORBECĂIE prin casă ↑

Formarea verbului a orbecăi de la adjectivul orb (prin schimbarea clasei morfologice) duce la apariţia unui termen caracterizat printr-un grad ridicat de expresivitate, subliniind atitudinea ironică a subiectului vorbitor.

5. X: am şi eu o fetiţă pe care <R vreau s-o dau la grădiniţa_asta> ↑ că ştiu că-i cea mai bună ↓ am auzit că s-au completat locurile ↑ da’nu cred [că-i vreo problemă ↓

Y: aţi auzit bine] ↓ lista s-a închis. ştiţi ↑ clasele sunt micuţe ↑ şi nu pot primi peste capacitate ↓

Sufixul diminutival folosit cu substantivul fată indică atitudinea de tandreţe a subiectului vorbitor faţă de obiectul comunicării. În alcătuirea adjectivului micuţă, sufixul diminutival exprimă o atitudine de apreciere afectivă (directoarea vorbeşte despre clasele din grădiniţa pe care o conduce).

6. X: uitaţi ↓ (strecoară nişte bani pe birou) o mică atenţie. în fond ↑ fiecare [trebuie să trăiască.

Alegerea substantivului atenţie, eufemism utilizat în locul substantivelor bani sau mită, însoţit de adjectivul mică, sugerează intenţia de minimalizare a actului realizat de subiectul vorbitor, atenuând totodată forţa imperativului uitaţi şi a actului non-verbal strecoară nişte bani pe birou.

248

7. X: <R am ajuns în pragu’ disperării> ↑ nu mai pot ↓ să vină concubina mea_ICEA şi sora mea

Pentru a exprima gradul maxim de iritare şi nervozitate la care a ajuns, subiectul vorbitor foloseşte o expresie cu originea într-un proces metaforic.

8. X: (xxx) <L îmi ţine> ++ concubine însărcinată_n şase luni ↓ ++ mi-o ţine_n jegul ăla acolo ↓ ++ când la MINE ↑ a stat +++ în familia MEA + numa_n curăţenie

Substantivul jeg îşi lărgeşte aria semantică de la strat de murdărie pe pielea omului sau a animalelor la mizerie într-un loc (în sens general). Alegerea substantivului jeg în locul mai generalului mizerie (sau murdărie) denotă aprecierea afectivă dispreţuitoare a subiectului vorbitor, pentru a crea un contrast şi mai mare cu substantivul curăţenie (ceea ce se găseşte la el acasă: când la MINE ↑ a stat +++ în familia MEA + numa_n curăţenie)

9. X: [...] <L aaveţi cuvântu’ meu de_onoare> ↓ <L pe copiii mei> de nu m_arunc în cap de_aici şi-mi iau beregata cu_acest (xxx)

Folosirea substantivelor cap şi beregată referitoare la părţile corpului are rolul de a adăuga dramatism mesajului prin implicarea fizică a subiectului vorbitor (în locul neutrului mă arunc de aici şi mă omor / tai) fiind totodată expresie a surescitării. Alegerea substantivului beregată (în locul neutrului gât) adaugă expresivitate mesajului.

10. X: nu nu sunt de loc colaterale. da’ ne-aţi tocat aicea MĂRUNT : nu aţi fost <F DUMNEAVOASTRĂ> ↓ STIMAŢI colegi ↓ tocaţi mărunt. a

fost +++ CAZUL

Caracterul expresiv al verbului a toca provine din originea lui onomatopeică, dar şi din asocierea cu adjectivul mărunt, asociere pleonastică, întrucât sensul propriu al termenului este a tăia în bucăţi foarte mărunte. Prin folosirea lui subiectul vorbitor exprimă o atitudine ironică.

11. X: MAJORITATEA ++ se supuni ↑ ++ MINORITATEA <zâmbet> se supuni majorităţii ↓ <râs> <J m-am [stâlcit>

Y: te-ai stâlcit?] (râs)

Folosirea verbului a stâlci la reflexiv constituie o deviere de la normă: de la sensul obişnuit a se lovi tare (izbindu-se de ceva, căzând) trece la înţelesul a greşi, marcă a umorului şi pentru a genera umorul.

Note

[1] Irimia, Dumitru, 1999, Introducere în stilistică, Polirom, Iaşi, p.40 [2] Coteanu, Ion, 1973, Stilistica funcţională a limbii romîne – stil, stilistică-limbaj, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, p.54 [3] Ceea ce Irimia ((1999): op.cit., p.41) numeşte condiţionări obiective [4] Condiţionări subiective, cf. Irimia (1999): op.cit., p.42 [5] Cf. Dicţionar explicativ al limbii române (ediţia a IIa), 1998, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, p.58

249

[6] Vorbind de principiile de generare a stilului, Irimia ((1999): op.cit, p.50) consideră specializarea ca principiu de gradul II, care orientează opţiunea stilistică şi condiţionează deviere [7] Exemplele a, b şi c [8] Exemplele a1, b1 şi c1 [9] Hoarţă-Cărăuşu, Luminiţa (coord.), 2005, Corpus de limba română vorbită actuală, Ed. Cermi, Iaşi, p.65 [10] Idem, p.214 [11] Idem, p.167 [12] Dicţionar explicativ al limbii române (ediţia a IIa), 1998, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti [13] Idem [14] Idem [15] Irimia, Dumitru, 1999, op.cit., p.99 [16] Iordan, Iorgu, 1975, Stilistica limbii romîne, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p.83 [17] Ibidem

BIBLIOGRAFIE

Bally, Charles, 1951, Traité de stylistique française, Paris Bellenger, Lionel, 1984, La négociation, Presses Universitaires de France, Paris Coteanu, Ion, 1973, Stilistica funcţională a limbii romîne – stil, stilistică-limbaj, Ed.

Academiei RSR, Bucureşti, p.54 Cressot, Marcel, 1963, Le style et ses techniques, Presses Universitaires de France, Paris Fromilhague, Catherine & Sancier-Chateau, Anne, 1996, Introduction à l’analyse stylistique,

Dunod, Paris Guiraud, Pierre, 1961, La stylistique, Presses Universitaires de France, Paris Hoarţă-Cărăuşu, Luminiţa (coord.), 2005, Corpus de limba română vorbită actuală, Ed. Cermi,

Iaşi, p.65 Iordan, Iorgu, 1975, Stilistica limbii romîne, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p.83 Irimia, Dumitru, 1999, Introducere în stilistică, Polirom, Iaşi, p.40 Laurent, Nicolas, 2001, Initiation à la stylistique, Hachette, Paris Marouzeau, Jean, 1941, Précis de stylistique française, Masson, Paris Spitzer, Leo, 1980, Études de style, Gallimard, Paris Dicţionar explicativ al limbii române (ediţia a IIa), 1998, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, p.58

Abstract

Starting from two basic principles for generating style in any type of text – the choice of words and the lexical specialization – we try to see how they function in several fragments of recorded negotiations in order to render their importance in emphasizing the speakers’ attitudes and feelings.

250

Mihaela CÎRNU, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Particularităţi lexicale în textul publicitar

După aproape cincisprezece ani de existenţă (dacă excludem perioada interbelică şi pe cea comunistă), publicitatea românească dă dovadă astăzi de vigoarea necesară dezvoltării prin propriile puteri şi chiar de valoarea recunoscută la diferite concursuri internaţionale de profil.

“Arzând etapele” – aşa cum ne-am obişnuit la aproape toate nivelurile culturale – şi în publicitate, ne aflăm în faţa unui proces foarte complex, cu foarte multe date care cer a fi studiate. Numai la nivel lingvistic se constată un imens câmp de lucru, deoarece creatorii de reclamă devin din ce în ce mai subtili în folosirea limbii, “educându-i” totodată pe receptori în acest sens.

Apariţia unor termeni sau lărgirea sferei semantice a celor existenţi poate duce, uneori, la confuzii. Câteva aspecte de acest fel fac obiectul studiului de faţă.

A. ADVERTISING – MARKETING - RELAŢII PUBLICE Într-o analiză a textului publicitar, indiferent de perspectivă, sunt întâlniţi adesea termenii: publicitate, reclamă, promovare, promoţional, campanie promoţională etc. Ei fac parte din limbajul de specialitate, din care “s-au desprins”, extinzându-se aproape în toate domeniile de activitate. Pentru a delimita sensul lor, trebuie să pornim de la disciplinele şi domeniile de activitate, în care au apărut: marketing, advertising, relaţii publice. Deşi, ca manifestare şi mod de lucru, există zone de intersectare între cele trei, fiecare dintre ele are specificul său.

Marketingul, ca disciplină, este ”o filozofie a afacerilor, care vede în satisfacerea cerinţelor clienţilor cheia succesului în afaceri şi recomandă utilizarea practicilor manageriale care ajută în identificarea şi rezolvarea cerinţelor clienţilor” (Hill, O’Sullivan, 1997, p. 9). Cei care lucrează în departamentul de marketing se ocupă cu lansarea de noi produse, realizarea de studii de piaţă şi oferirea suportului pentru cei responsabili de vânzări.

Advertising-ul este “procesul plasării unor reclame identificabile, în media bine definite, contra unor costuri cunoscute ale spaţiilor sau timpilor folosiţi pentru aceasta” (M.J. Baker, 1998, p.6). Puţine firme au propriul departament care să creeze pagini sau spoturi publicitare. Cele mai multe apelează la firmele specializate.

Pentru Relaţii Publice [1] există mai multe definiţii, dar s-au impus două orientări: definiţia Institului Britanic de Relaţii Publice (a) şi cea rezultată în

251

urma unei conferinţe ale instituţiilor specializate din Mexic (b) (Nicola, Petre, 2001, p. 11). a) “Relaţiile Publice reprezintă planificarea şi implementarea de acţiuni susţinute, pentru a obţine şi menţine bunăvoinţa şi înţelegerea mutuală dintre o organizaţie şi mediul său.” b) “Relaţiile Publice reprezintă arta şi ştiinţa de a analiza tendinţele, a prezice consecinţele acestora şi a acorda asistenţă conducătorilor de organizaţie şi de a implementa un set de acţiuni care să servească atât interesele organizaţiei cât şi pe cele ale publicului său.”

Ambele definiţii au în vedere atât realizarea scopurilor ofertantului (organizaţia), cât şi ale celui care primeşte oferta. Există un mediu intern al organizaţiei, reprezentat de angajaţi, un mediu extern apropiat, adică suporturile media, furnizorii, colaboratorii financiari, şi un mediu extern îndepărtat, constituit din consumatori, publicul larg.

Publicitatea şi marketingul au ca scop comun vânzarea şi creşterea cotei de piaţă, în timp ce Relaţiile Publice urmăresc construirea imaginii unei mărci sau a unei companii, precum şi câştigarea interesului publicului. Cele mai dese confuzii apar între publicitate şi Relaţii Publice, deoarece acestea au metode şi tehnici comune, bazate pe teorii pragmatice ale comunicării de masă. Totuşi, spre deosebire de publicitate, care este, de cele mai multe ori, subiectivă, Relaţiile Publice trebuie să comunice faptele obiectiv, fără interpretări, să prezinte viziunea şi crezul firmei/organizaţiei. Între cele două aspecte comunicaţionale trebuie să existe o strânsă corelaţie, pentru reuşita publicităţii. Relaţiile Publice presupun un transfer de atitudine de la ostilitate la simpatie, de la prejudecată la acceptare, de la dezinteres la interes şi de la ignorare la cunoaştere.

E. Hill şi T.O’Sullivan au sintetizat astfel diferenţele între publicitate şi Relaţii Publice (Hill, O’Sullivan, 1997, p.263):

RELAŢII PUBLICE PUBLICITATE Funcţie informativă Funcţie persuasivă Oferă un background Este orientată spre viitor Editorială Are sponsor identificabil Gratis Plătită Credibilă Părtinitoare Unică Repetabilă Ca o concluzie la aceste caracteristici, cei doi autori consideră că

distincţia majoră dintre cele două aspecte o constituie dialogul. Relaţiile Publice presupun un permanent contact cu publicul, în timp ce publicitatea este rezultatul acestuia.

252

B. PUBLICITATE = PROPAGANDĂ? Pentru cei mai mulţi vorbitori, publicitatea şi propaganda sunt unul şi acelaşi lucru. Teoretic, ambele presupun comunicare persuasivă, dar, dacă la ora actuală în România, am ieşi pe stradă şi am face un sondaj de opinie, majoritatea persoanelor intervievate ar susţine că sunt două lucruri (total) diferite – chiar dacă nu ar şti să explice în ce constă fiecare fenomen în parte. După aproape jumătate de secol de comunism, românii asociază noţiunea de propagandă cu inculcarea unei ideologii politice. Între ceea ce receptăm astăzi (mai ales prin intermediul televiziunii) ca publicitate şi ceea ce a însemnat propaganda, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, mai ales în Europa de Est, este o mare diferenţă.

Termenul “propagandă” provine din latinescul “propagare”, care înseamnă “a răspândi sau a cultiva”. Propaganda a fost instituită oficial în secolul al XVII-lea, de către papa Grigore al XV-lea în Sacra Congregatio de Propaganda Fide, cu scopul răspândirii credinţei creştine în lume. Aşadar, în 1623, a face propagandă era o cauză nobilă (v. Larson, 2003, p. 391). Este de mirare că acest termen are astăzi conotaţii negative şi este întâmpinat cu ostilitate. Această schimbare radicală se datorează, pe de o parte, propagandei naziste, din timpul celui de-al doilea Război Mondial, pe de altă parte, aşa cum am precizat deja, propagandei comuniste, desfăşurată pe o durată mult mai mare.

Webster’s Collegiate Dictionary defineşte astfel propaganda: “Idei, fapte sau alegaţii răspândite intenţionat pentru a susţine o cauză ori a denigra o alta potrivnică” (apud Larson, 2003, p. 391). Prima distincţie pe care o putem face între propagandă şi publicitate este că prima susţine o cauză pe când a doua promovează un produs. Există totuşi o serie de reclame care ar putea contrazice această diferenţiere; este vorba despre campaniile publicitare împotriva fumatului, a consumului abuziv de alcool sau droguri, a traficului de fiinţe umane, a molestării copiilor sau care luptă pentru adoptarea unei atitudini pozitive faţă de persoanele cu handicap sau cu anumite boli. Şi acestea sprijină o cauză, o idee. Trebuie să mai amintim câteva observaţii asupra propagandei. Joseph Göbbels, ministrul nazist cu probleme de propagandă, afirma: “Propaganda devine ineficientă în momentul în care suntem conştienţi de existenţa acesteia”, aşadar ea trebuia să fie secretă (v.Larson, 2003, p. 396). J.A.C. Brown, un cercetător britanic, spunea că: “propaganda este o schemă de promovare a unei doctrine sau de influenţare a atitudinilor emoţionale” şi făcea următoarea diferenţă între educaţie şi propagandă: “prima le spune oamenilor cum să gândească, cea de-a doua ce anume să creadă” (ibidem). Campaniile publicitare amintite sunt o modalitate de educaţie a maselor şi obiectivul urmărit nu este ţinut secret, dimpotrivă, este exprimat foarte clar: se urmăreşte formarea unei mentalităţi în virtutea căreia receptorul să aibă un

253

anume comportament: să renunţe la consumul de tutun, droguri sau alcool, să manifeste toleranţă faţă de persoanele cu handicap etc.

Dacă în cazul propagandei are loc un fel de “spălare a creierului”, publicitatea este cea care apeleză la argumente pentru a produce o schimbare de opinie în rândul receptorilor. Şi astăzi mai putem vedea, în filme documentare, pelicule pronaziste, în care apar şiruri interminabile de soldaţi germani care salută cu “Heil Hitler”. Imaginea soldaţilor, pe fondul muzical al unui marş militar, este copleşită de cea în prim-plan a lui Hitler, care domină cu privirea şi cu glasul, al cărui volum creşte treptat până la urlet, contopindu-se cu uralele frenetice ale mulţimii. Această realizare nu se poate compara cu spotul publicitar în care apare un maestru de şah într-o sală imensă, în care jucătorii sunt copii. El îi provoacă executând pe tabla fiecăruia câte o mutare. Unul dintre copii îi răspunde imediat, maestrul se opreşte, continuă jocul şi, în cele din urmă, este învins de copil. La plecare, observă scaunul cu rotile în care este aşezat copilul – este un spot din seria celor care propun o atitudine pozitivă faţă de persoanele cu handicap. Nimic spectaculos, este doar un motiv logic prezentat receptorului, pentru ca acesta să adopte atitudinea declarată în spot.

În alte ţări, mai ales în America, există multe tipuri de publicitate care au un conţinut propagandistic evident, de natură religioasă, politică sau economică. În România ultimului deceniu, s-a dezvoltat foarte mult publicitatea electorală (aproape inexistentă în regimul comunist). Aceasta reprezintă un proces complex, mixt (foloseşte atât mijloacele specifice publicităţii, cât şi mijloace ale propagandei şi/sau ale relaţiilor publice), care urmăreşte stabilirea unei (unor) axe de comunicare, reductibilă(e) la un slogan (v. Popescu, 2002, p. 212).

Prezentarea candidatului, în sine, este partea vizibilă, publicitatea. De cele mai multe ori, mesajul este foarte clar exprimat: “Votaţi-l pe … pentru a ”. Aceasta (prezentarea) este suţinută de propaganda ideologică, prin care sunt speculate valorile de stabilitate/schimbare socială, miturile politice dominante (progres economic, Europa) şi ecoul unor fapte de actualitate. La acestea se adaugă publicarea sondajelor de opinie (metodă a relaţiilor publice), care influenţează nedeclarat opinia publică. Propaganda politică diferă de publicitatea electorală prin faptul că scopul ei este de a-i implementa receptorului o anumită ideologie, convingându-l (prin metode “paşnice” sau prin constrângere) să adere la un partid sau la o grupare politică. Spre deosebire de aceasta, publicitatea electorală foloseşte, în cea mai mare parte, mijloacele întânite, de obicei, în publicitatea comercială. Pe baza unei promisiuni, încearcă sa-l convingă pe receptor să aleagă o anumită variantă dintre cele existente.

Chiar dacă există zone de interferenţă între publicitate şi propagandă, cei doi termeni nu trebuie confundaţi, deoarece denumesc procese

254

asemănătoare, nu identice, care folosesc mijloace şi procedee diferite pentru a-şi atinge scopul.

C. PUBLICITATE SAU RECLAMĂ? “Publicitate” sau “reclamă”? În publicitate există o terminologie destul de bogată, pe care, de cele mai multe ori, o folosim fără să ştim exact semnificaţia fiecărui termen, sau diferenţiem conceptele intuitiv. În limba română, termenul “publicitate” este explicat în DEX astfel: “faptul de a face cunoscut un lucru publicului; difuzare de informaţii în public; caracterul a ceea ce este public”(DEX, 1998, p. 868). Preluat din franceză (publicité), termenul pare, din punct de vedere semantic, o copie fidelă a cuvantului englez publicity. La origine, termenul desemna difuzarea gratuită a informaţiilor prin media, mai ales în urma unui eveniment; el se referea la orice tip de prezentare în media a unui produs/serviciu, informaţiile având astfel mai degrabă valoare de ştiri (newsworthness) (v. Nicola, Petre, 2001, p. 11). Tot prin “publicitate” se traduce în română şi termenul englezesc advertising. Acesta apare pentru prima oară în 1655 într-o traducere a Bibliei, sub forma advertisement şi avea sensul de înştiinţare, iar din 1660 începe să fie folosit tot mai mult ca titlu general pentru pentru informaţiile comerciale puse în circulaţie de către negustori (Moldoveanu, Miron, 1995, p. 38). Folosirea acestui termen, astăzi, presupune plasarea unor reclame vizibile în mass media, contra unor costuri cunoscute. Diferenţa între advertising şi publicity are în vedere aspecte privind atât preţul, cât şi gradul de control al procesului. Publicitorii (cei care plasează reclame) plătesc pentru spaţiul acordat, iar proprietarul canalului de informare are obligaţia de a nu modifica în nici un fel mesajul şi imaginile. Dacă este vorba de publicity, nu există un cost sau acesta este foarte mic, iar controlul este foarte redus: proprietarul canalului poate aduce modificări, fără să i se reproşeze acest lucru.

Advertising-ul (definit anterior ca domeniu de activitate al unui departament sau al unei firme) are şi alte semnificaţii, care îl apropie mai mult de obiectul studiului nostru: comunicarea publicitară. Termenul este înţeles şi ca “ştiinţa, afacerea sau profesia creării şi diseminării mesajelor, o instituţie socială care afectează viaţa de zi cu zi a fiecărui individ, o forţă care modelează cultura de masă, o componentă a activităţii de marketing sau o sursă de informare despre produse, servicii, evenimente, indivizi sau instituţii (companii)” (Baker, 1998, p. 6).

Descriind procesul şi nu conceptul, advertising-ul poate fi definit şi altfel: “… este o formă de comunicare de tip persuasiv, având rolul de a modifica atitudinea receptorilor în sensul achiziţiei unui serviciu anume, ale cărui calităţi anunţate sunt reale”(O’Guinn T., “Advertising” – apud Nicola, Petre, 2001, p.9).

255

“… desemnează orice tip de comunicare prin intermediul căruia sunt promise destinatarilor beneficii reale legate de un produs/serviciu de cumpărat.” (ibidem) Aşadar românescul publicitate cuprinde cea mai mare parte din încărcătura semantică a celor doi termeni din engleză. Pentru a denumi departamentul sau firma de specialitate, în România la ora actuală, se foloseşte tot mai des advertising. O explicaţie ar putea fi asocierea termenului, la acest nivel, cu cel de marketing .

Apare frecvent confuzia publicitate – reclamă. Totuşi conceptele sunt diferite: publicitatea desemnează în special domeniul, procesul, ştiinţa diseminării reclamelor, reclama reprezintă produsul efectiv al procesului (machetă, spot etc.)

În DEX găsim următoarea definiţie a reclamei: ”1. Activitate (comercială) prin care se urmăreşte, pe calea publicităţii (prin tipărituri, radio, televiziune, cinematograf etc.), suscitarea, câştigarea interesului public asupra anumitor mărfuri, a unor cărţi, a unui spectacol, a folosirii unor servicii etc. Răspândirea de informaţii elogioase (despre cineva sau ceva), cu scopul de a-i crea renume sau popularitate. 2. Articol (dintr-o publicaţie), afiş, placardă, panou, prospect etc. prin care se face reclamă” (DEX, 1998, p. 901).

Terminologia curentă include şi alte unităţi. Adesea spoturile publicitare TV apar sub genericul PROMO. Este o prescurtare a adjectivului promoţional, împrumutat din engleză şi foarte utilizat astăzi în limba română: campanii promoţionale, ofertă promoţională, preţuri promoţionale, vânzare promoţională, expresii imitate după sales promotion şi promotional (engl).

Sensurile comerciale noi, în limba română, s-au grefat pe elementele lexicale existente deja în limbă, extinzându-se aria lor semantică (v. Zafiu, 1999 ). Verbul a promova este înregistrat în DEX cu următoarele sensuri: “1. A ridica, a înainta pe cineva în funcţie, în grad, într-o demnitate etc.; a avansa. A declara pe cineva absolvent al unui an de învăţământ, permiţându-i trecerea în anul următor. A termina cu succes o clasă sau un an de învăţământ. 2. A susţine, a sprijini făcând să progreseze, să se dezvolte” (DEX, 1998, p. 858). La aceste sensuri s-a adăugat unul nou, comercial (actualizat, de exemplu, în “a promova o idee”), împrumutat din engl. promote şi anume “a face reclamă unui articol de comerţ” (Dicţionar englez-român p. 736). Adjectivul promoţional, cu sensul din engleza americană “privind reclama”, are, în limba română, un sens clar şi precis, dar verbul rămâne ambiguu, unii vorbitori necunoscând decât utilizările sale mai vechi; astfel ei nu-şi pot explica exprimări ca: “noul produs va fi promovat printr-o campanie în forţă”, “pe piaţa românească au fost promovate autoturisme de fabricaţie japoneză” (v. Zafiu, 1999 ).

În limba engleză, familia lexicală a lui promote este bogată: promoting: 1. Promovare, avansare. 2. Încurajare, promovare;

256

promotion: “ 1. Încurajare, sprijinire, promovare. 2. Înălţare în grad. 3. Promovare; promotor: “1. Persoană/lucru care favorizează ceva; iniţiator al unui proiect, fondator al unei societăţi; animator. 2. Autor de proiecte năstruşnice. 3. Promotor, accelerator.

Este interesantă evoluţia românescului PROMO. Dacă, atunci când a apărut pe ecrane (în 2001), unele posturi îl foloseau ca sinonim pentru “publicitate”, astăzi el a ajuns să se diferenţieze semantic şi cele mai multe canale de televiziune românească îl folosesc pentru a face diferenţa între publicitate – adică spoturile pentru diverse bunuri sau servicii - şi promovarea propriilor emisiuni sau filme. Aşadar, termenul s-a impus, este sinonim parţial cu “publicitate” şi reprezintă publicitatea pe care şi-o face un canal de televiziune pentru propriul post.

Promovarea, ca proces, desemnează un ansamblu divers de tehnici specifice, destinate să stimuleze vânzarea mai rapidă (sau într-un volum mai mare) a unor produse/servicii. Presupune o acţiune pe termen scurt, care aduce consumatorului avantaje economice şi materiale imediate, incluzând toate activităţile menite să atragă atenţia consumatorului asupra produsului, să-l aducă aproape de el, să-l convingă să-l cumpere.

Putem conchide că publicitatea oferă motivul, iar promovarea stimulentul pentru a cumpăra.

Reţinem faptul că prin publicitate înţelegem întregul proces, desfăşurat în cadrul departamentelor specializate (advertising, marketing şi relaţii publice), cu scopul de a vinde cât mai bine şi cât mai repede un produs/serviciu. Tehnica prin care produsul respectiv este adus în prim-plan (faţă de alte produse similare) se numeşte promovare. Reclama este produsul (rezulatul) finit al întregului proces, forma sub care este făcută invitaţia: “Cumpăraţi acest produs!”. Rolul său este de a atrage atenţia destinatarului, de a-i imprima în memorie mesajul conţinut şi de a-l determina, în ultimă instanţă, să cumpere produsul sau să apeleze la serviciul promovat. Pentru a îndeplini cu succes această misiune, creatorul de reclamă are la dispoziţie o gamă foarte variată de mijloace şi metode. Cel mai important factor de care trebuie să ţină cont este publicul-ţintă.

Aspectul lingvistic al reclamelor a făcut să curgă multă cerneală şi acest lucru va continua deoarece în fiecare zi apar spoturi sau clipuri noi, fiecare constituind o provocare pentru lingvişti. Adevărata sursă o reprezintă textul în sine al reclamei. Deci, pot încheia aici cu «va urma».

Notă

[1] Prima formă de manifestare a RP. datează din perioda primului război mondial, când preşedintele Americii a cerut o ecipă de “comunicatori” care să optimizeze vânzarea unui anumit produs (încasările fiind destinate finanţării războiului) şi care să convingă poporul american de necesitatea intrării SUA în război (C.F. Popescu, 2002, p. 321).

257

BIBLIOGRAFIE

*** Dicţionar englez-român, 2004, ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti *** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), 1998, Ed. Academiei, Bucureşti Baker, M.J., 1998, Macmilan Dictionary of Marketing & Advertising, Macmilan Business, Londra Hill, E., T. O’Sullivan, 1997, Marketing, Antet, 0radea, 1997 Larson, Ch., 2003, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Iaşi, Polirom, 2003 Moldoveanu, M., M. Miron, 1999, Psihologia reclamei,Libra, Bucureşti Nicola, P., D. Petre, 2001, Publicitate, Bucureşti, SNSPA, Bucureşti Popescu, C. Florin, 2002, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Ed.

Tritonic, Bucureşti, 2002 Zafiu, Rodica, 1999, « Promo » în « România literară », nr. 35 / 1999

Zusammenfassen

Jede Abteilung benützt Fachwörter, die, manchmal, neue oder mehrere Bedeutungen bekommen können. Darum, am Anfang, sollen alle Fachleute die Fachterminologie feststellen. Im Rumänisch ist die Werbung ein neuer Bereich, die sehr viele neue Wörter haben und viel Konfusität schaffen können. Unsere Forschung erklärt die wichtigste Termini und ihre Benutzung.

258

Oana Magdalena CENAC, Universitatea "Dunărea de Jos", Galaţi

Despre repetiţie în lingvistica românească

Ca fenomen general, repetiţia este un procedeu al cărui randament este determinat de factori de natură stilistică. Din această perspectivă, repetiţia este un interpretant al bazei, răspunzând unui registru variat de stări subiective ale vorbitorului. Privită din perspectiva relaţiilor şi mijloacelor de expresie care o caracterizează, repetiţia cunoaşte două realizări distincte: repetiţia integrată structural şi repetiţia neintegrată.

Întrucât se proiectează ca expresie a intenţiei vorbitorului de a reliefa semnificaţia termenului repetat (bază), printr-o insistenţă marcată de o serie de mijloace specifice, repetiţia apare ca un fenomen sintactic cu multiple întrebuinţări în plan stilistic. Practic, poate fi consierat repetiţie orice câmp lexical, semantic şi gramatical foarte larg dar ale cărui extensiuni nu sunt delimitate cu rigoare. Analizată din punctul de vedere la structurii ei, repetiţia este de două feluri:

1. o repetiţie integrată pe baza unei relaţii de dependenţă faţă de termenul bază, la nivel sintagmatic.

Vom visa un vis ferice. Mergeam braţ la braţ.

sau la nivel frastic:

A aşteptat cât a aşteptat după care a plecat. A făcut ce-a făcut şi a reuşit să promoveze.

2. o repetiţie neintegrată prin care termenul bază se repoziţionează printr-o relaţie de apoziţionare.

Repetiţia este, alături de apoziţie şi reluare, unul din mijloacele de exprimare a raportului de apoziţionare. Ca modalitate de expansiune a raportului de apoziţionare, repetiţia prezintă o serie comune cu apoziţia şi reluarea. Astfel:

a) repetiţia de tip apoziţional se realizează întotdeauna în prtezenţa unei baze pe care o repoziţionează prin juxtapunere;

b) baza şi termenul de repetiţie sunt coreferenţiali având acelaşi referent; c) cele două unităţi se dispun linear ca o expansiune poziţională şi nu

structurală; d) fiind vorba de un raport de apoziţionare, repetiţia, ca să apoziţia şi

reluarea, se realizează ca unitate afuncţională, nesintagmatică, neintegrată într-o unitate de rang superior;

e) repetiţia poate fi omisă fără a afecta informaţia explicită a antecedentului.

259

Totodată, repetiţia prezintă şi o serie de trăsături de expresie şi de conţinut specifice. Astfel, în planul expresiei, antecedentul este repoziţionat prin aceeaşi bază lexicală (de unde şi denumirea de repetiţie). Ca modalitate de apoziţionare, repetiţia se plasează după Tbază (conform sensului etimologic „ap + positio = a pune alături). Apoziţionarea prin repetiţie se poate exprima şi prin juytapunere fără alte mijloace semantice sau gramaticale explicite.

În planul conţinutului, repetiţia este motivată de factori de natură stilistică întrucât fenomenul se defineşte drept procedeu expresiv, afectiv, care, prin insistenţă, evidenţiază trăsăturile unui obiect, acţiuni sau însuşiri.

Structural, repetiţia apare ca o unitate sintactică neintegrată, a cărei bază lexicală reproduce baza lexicală a antecedentului. Astfel, structura repetiţiei va fi determinată de structura antecedentului iar o descriere a repetiţiei independent de bază ar fi un lucru inutil. Repetiţia poate fi:

simplă, când repoziţionează o bază cu o structură simplă, exprimată prin substantiv: Frate, frate, dar brânza e pe bani.; adjectiv: La noi sunt cântece şi flori şi lacrimi multe, multe (O.Goga); pronume: Nu-l vede nimeni, nimeni. (Blaga); numeral: Nouă suflete, coane Fănică, nouă şi renumeraţie mică, după buget...” (Caragiale); verb la moduri nepersonale: „A iubi, a iubi e cel mai nobil sentiment „; adverb sau locuţiune adverbială: „Mie-mi place să joc scurt, scurt.” (Caragiale); interjecţie: „Abia se mişcă, abia se aşază, cleaf-cleaf, parcă i-ai da să manânce otravă.” (Preda).

complexă, când repoziţionează o bază cu structură dezvoltată, constituită ca o sintagmă (ex. „Are mama fată mare, fată mare / Cu ochi dulci, cu gura mică / Şi cu glas de rândunică.” (Blaga)); ca o propoziţie (ex. „Ei! Dac-am văzut şi-am văzut, zic.” (Caragiale)) sau o frază (ex. „Lasă-mă să plec. Lasă-mă să plec, că m-am săturat.”).

Şi repetiţia simplă şi cea cu structură dezvoltată pot să apară într-o serie multiplă cu doi sau mai mulţi termeni, accentuându-se astfel gradul de intensitate al acţiunii sau al însuşirii: „Trădare, trădare. De trei roi trădare!” (Caragiale)

Analizând identitatea expresieie repetiţiei cu baza, se evidenţiază două situaţii aparte:

a) repetiţia totală - când aceasta repoziţionează baza în aceeaşi formă: „Doină, doină, cântec dulce. / De la mine când te-ai duce. (Teodorescu)

b) repetiţia parţială – când aceasta repoziţionează baza cu variaţii de ordin lexical sau gramatical, fără modificarea relaţiei apoziţionale, a sensului sau a valorilor gramaticale: „Pe genunchii mei şede-vei, / Vom fi singuri, singurei.” (Eminescu)

Un caz de variaţie lexicală este reprezentat de derivarea cu prefixul intensiv răs-:

„M-am gândit, m-am răsgândit, dar n-a găsit nicio soluţie.”

260

Variaţiile gramaticale ale repetiţiei pot fi de natură morfologică sau de natură sintactică. Cele de natură morfologică se produc prin schimbarea parţială a formei cuvântului cu ajutorul unor morfeme a căror funcţie gramaticală este neutralizată. Asemenea situaţii apar la: substantiv, în cazul genitiv (frumoasa frumoaselor, în vecii vecilor) sau la vocativ („Ionel, Ionelule, nu mai bea, băiatule.”), la verb (Mă gândesc, dragă, gândesc / Să râmâi ori să pornesc.”; „Mânca-te-ar lupii să te mănânce” (Preda)). La adjectiv şi adverb, variaţia se realizează în cadrul gradelor de comparaţie ca mijloc de accentuare a intensităţii: „Îşi aminteşte de fapte petrecute de mult, tare de mult.” (Stancu). Variaţiile de natură sintactică amplifică sau retrâng semnificaţia repetiţiei în raport cu baza şi se realizează fie printr-o expansiune (ex. „Şi-a ţipat, şi-a ţipat cât a putut.”) fie prin contragere, în raport cu o bază cu structură complexă: ”Nouă suflete, coane Fănică, nouă şi renumeraţie...” (Caragiale). În alte situaţii, variaţia sintactică vizează aspectul afirmativ sau negativ al unităţilor apoziţionate prin repetiţie, fiind vorba de un procedeu de atenuare prin concesie a unei acţiuni: „Unchiaşul se bucura, nu se bucura de fiul său, dară baba ştiu că nu mai putea de bucurie.” (Ispirescu).

După poziţia faţă de termenul bază, repetiţia poate fi: continuă (ex.”Nu mai iubit nicodată, niciodată, niciodată. „ (Caragiale)) sau discontinuă, izolată de termenul bază prin interpunerea altor unităţi: „O să vie vremea, o să vie.” (Z.Stancu).

Motivarea utilizării fenomenului de apoziţionare prin repetiţie este determinată, din punctul de vedere la intenţiei subiectului vorbitor, de trei situaţii aparte:

a) prin repetiţie, vorbitorul se angajează afectiv în interpretarea semnificaţiei termenului bază;

b) prin repetiţie, vorbitorul asigură o emisie şi o receptare corectă a mesajului în funcţie de context şi de situaţie;

c) prin repetiţie, vorbitorul urmăreşte un efect de ordin prozodic, pentru a asigura condiţiile de rimă şi ritm.

Angajarea afectivă a vorbitorului se realizează prin repetiţia de intensitate.

„Şi merse, şi merse, şi merse = Şi merse foarte mult

După conţinutul exprimat, repetiţia de intensitate cunoaşte trei valori: 1. intensitatea propriu-zisă, în cadrul căreia se pot distinge alte câteva

subvalori: calitatea (ex. „Era un om sărac, sărac..”; „El avea o fată frumoasă, frumoasă.”); cantitatea (ex. „Cât vedeai cu ochii apă, apă şi iar apă.”); gradaţia prin augmentare (ex.”Era bătrână, prea bătrână pentru el.”) şi prin diminuare (ex.”Amorule, amoraş, / Vedea-te-aş călugăraş.” (Teodorescu)); evaluarea termenului bază la modul absolut (ex. „Am auzit tot, tot, tot.” (Caragiale)); repetiţia bazei verbale accentuează tensiunea (ex. „Să nu uiţi, Darie!Nimic să nu uiţi!... Să spui copiilor tăi... Să nu uiţi... Să nu uiţi, Darie.” (Stancu).

261

2. Funcţia intensivă a repetiţiei prin apoziţionare poate evalua termenul bază din perspectiva duratei. V.G. Romalo consideră repetiţia de acest tip drept „un procedeu sintactic de exprimare a aspectului în limba română”. Ex. Ea se uita, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune. (Eminescu) În limba vorbită, prin elipsa verbului, valoarea durativă poate fi exprimată de repetiţia unui substantiv. Ex. Toată noaptea, tunete şi tunete; Toată ziua, joacă şi iar joacă.

3. Baza poate fi evaluată şi printr-o repetiţie al cărei suport intensiv actualizează diverse valori circumstanţiale cum ar fi: continuitatea (ex. ”Lin, lin, lin – picuri de lumină” (Blaga); succesiunea (ex. „Flori de tei deasupra noastră or să cadă rânduri-rânduri.”( Eminescu)); alternanţa (ex. „Pe urmă dăi cu bere, dăi cu vin, dăi cu bere, dăi cu bere.” (Caragiale)); progresia (ex. „Laptele s-a umflat, s-a umflat până a dat peste oală”.); concesia (ex. „De unde o fi, de unde n-o fi, dacă l-oi găsi al meu să fie.” (Creangă)

Semnificaţia unei baze poate fi analizată şi printr-o repetiţie al cărei rol este de a surprinde prin insistenţă o acţiune, obiect sau însuşire. Spre deosebire de repetiţia de intensitate, repetiţia de insistenţă vizează modalitaea de comunicare a mesajului pentru ca acesta să fie corect receptat. Modalitatea poate fi:

enunţiativă, atunci când, în calitate de bază, apare o propoziţie enunţiativă: „Mă miram, puică, miram / Mă miram de ce slăbeam.” (Teodorescu)

exclamativă: „Peşte, peşte prospăt.” (Stancu) imperativă: „Lasă jos! Lasă jos! Lasă jos, n-auzi?” (Preda) optativă: „Mărita-m-aş mărita, / Pâne nu ştiu frământa.” interogativă: „Ce vreau? Ce vreau ? Ştii bine ce vreau.” (Caragiale)

Funcţia prozodică a repetiţiei este evidenţiată în cadrul poeziei populare unde se repoziţionează baza la nivelul versului ca „sprijin prozodic” pentru armonizarea condiţiilor metrice.

„Verde, verde şi iar verde, / Ce-am iubit nu se mai vede.”

„Am plecat să colindăm, /Domn, domn, să-nălţăm, /Pe la case să urăm, / Domn, domn, să-nălţăm” „De când badea mi s-a dus,/ Tra, la, la, la, la, / La gât salbă n-am mai pus...”

Ca o concluzie, se poate spune că repetiţia, ca procedeu gramatical, este sursa cea mai bogată a figurilor de stil (considerate a fi „de repetiţie”), valoarea ei stilistică rezultând din faptul că ajută la accentuarea a ceea ce trebuie fixat mai bine în mintea acultătorului.

Prin caracterul ei stereotip, repetiţia are calitatea de a pune în valoare noi unităţi lexicale sub forma locuţiunilor sau de a exprima diferite categorii gramaticale, cum ar fi gradele de comparaţie sau aspectul.

262

BIBLIOGRAFIE

***, Gramatica limbii române. Sintaxa, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p.412-414 Berea-Găgeanu, Elena, Aspecte ale repetiţiei în limbajul popular, în “Analele Universităţii

Bucureşti”, XXVIII, 1979, p.111-123. Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române. Stil, Stilistică, limbaj, I, Bucurelti,

Editura Academiei R.SR., 1973. Diaconescu, Paula, » Repetiţia, procedeu artistic în poezia lui Eminescu », în LL, III, 1957,

p.27-48. Dragomirescu, Gh. N., Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura Ştiinţifică, şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1975. Guţu-Romalo, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1973. Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.

Abstract

As a general phenomenon, the repetition may be considered at syntactic and morphologic level as well as at stylistic level. No matter its structure, the repetition points out the speaker’s intention to emphasize the significance of the repeated term. The purpose of our paper is to present its different forms of manifestation as well as its meanings.

263

Alina GANEA, Anca GÂŢĂ, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi

Ilustrări ale categoriei evidenţialităţii în limba română contemporană

1. Evidenţialitate – delimitări conceptuale şi definiţionale Teoria evidenţialităţii reprezintă o arie lingvistică puţin investigată pe teritoriul lingvisticii româneşti şi puţin studiată în general. La începutul lor, studiile privind evidenţialitatea au vizat limbi cu o arie restrânsă de circulaţie (limbi amerindiene) care indică prin mijloace gramaticale (afixe verbale) sursa informaţiei transmise de un enunţ. Astfel, percepţia, citarea (raportarea spuselor cuiva) sau inferenţa devin cele trei mijloace fundamentale de cunoaştere care se pot exprima printr-o serie de mărci gramaticale specifice. Preluând un exemplu din limba takelma (Sapir, 1912: 158):

mená yap’a t’omõk’wa bear man kill (REALIS)-3 human obj “the bear killed the man

mená yap’a dõm-k’wa-k’” bear man kill (IRREALIS)-3human obj-NFERENTIAL “It seems that the bear killed the man/The bear must have, evidently has killed the man”

se observă prezenţa afixului verbal responsabil pentru prezentarea acţiunii ca rezultat al unui proces inferenţial, aceasta fiind exprimată printr-o formă verbală de tip irrealis.

Termenul evidenţialitate, calc lingvistic după evidentiality (evidence) vizează studiul mijloacelor de justificare pe care un enunţător le aduce în enunţul său pentru a specifica modul în care i-au parvenit informaţiile în cauză.

Noţional, conceptul de evidenţialitate nu este ferit de controverse. Pe de o parte preluarea modului de denumire a conceptului în limba franceză este contestată de unii lingvişti care atrag atenţia asupra contrasensului pe care évidentialité îl introduce:

“[conceptul évidentialité] face să se creadă că această categorie este fondată pe noţiunea de evidenţă” denotând ceea ce se impune cu o asemenea forţă spiritului că nu mai avem nevoie de nicio dovadă pentru a-i recunoaşte […] realitatea (Grand Robert, 1985); “or, mediativul introduce contrariul evidenţei” (Guentchéva, 1994: 9)

Termenul corelativ propus este mediere, introdus iniţial de Lazard (1956) şi preluat de Z. Guentchéva (1996), dar care se dovedeşte a fi un

264

corespondent parţial al noţiunii evidenţialitate, care suportă, la rândul său diverse interpretări (cf. Infra).

Unii lingvişti definesc evidenţialitatea ca identificarea lingvistică a sursei informaţiei, fiind uneori menţionată şi natura mărcilor (gramaticale sau gramaticale şi lexicale) implicate în proces:

mărcile evidenţiale sunt mărcile care indică sursa informaţiei (Chafe & Nichols, 1986: 2),

sau

mijloace morfologice, lexicale şi de alt tip de care locutorul dispune pentru a semnala modul în care a aflat ceea ce a enunţat (Dendale & Tasmowski, 1994: 3)

iar

evidenţialitatea este o categorie lingvistică al cărei sens prim este specificarea sursei informaţiei (Aikhenvald, 2004: 3)

Definiţiile pot face referire la modul de acces la aceste informaţii - sursă vizuală, citare / raportare, inferenţă:

Evidenţialitatea desemnează procedeele formale care servesc la exprimarea distincţiei gramaticale între constatare, experienţă sau dovadă (evidenţă) directă, considerată ca ne-marcată, şi constatarea, experienţa sau dovada indirectă fondată pe spuse relatate sau pe o inferenţă. (Willett in Guentchéva, 2004: 14)

Evidenţialitatea este deseori asimilată domeniului modalităţii epistemice, fiind incluse în definiţia noţiunii aprecieri cu privire la atitudinea enunţătorului în termeni de angajament faţă de conţinutul transmis şi de calificare a conţinutului drept mai mult sau mai puţin sigur/ fiabil. Mărcile evidenţiale reprezintă:

mărci epistemice care indică atitudinea enunţătorului faţă de enunţ (Willett in Guentchéva, 2004: 13),

mărci epistemice care exprimă natura cunoştinţelor enunţătorului (Palmer in Guentchéva, 2004: 13)

sau

semnalează tipul de indicii de care se dispune cu privire la fiabilitatea informaţiei (Hoff in Dendale & Tasmowski, 1994: 4).

Suprapunerea domeniului evidenţialităţii celui al modalităţii epistemice este evidentă în aceste extrase, asimilare contestată de o serie de lingvişti (Aikhenvald, Haan) care explică astfel confuzia: cele două domenii vizează aceeaşi problematică – studiul mijloacelor de justificare aduse într-un enunţ (evidence), dar scopul este diferit.

265

Modalitatea epistemică evaluează evidenţa şi pe baza acestei evaluări acordă un grad de certitudine enunţului vorbitorului care poate fi mare, diminuat sau redus. Un modal epistemic va fi folosit pentru a reflecta acest grad de certitudine. Un evidenţial afirmă că există evidenţă pentru enunţul vorbitorului, refuză să interpreteze evidenţa în vreun fel (Haan 1999). Evidenţialitatea corespunde “modului în care informaţia a fost obţinută, fără a fi legată în mod necesar de gradul de siguranţă al vorbitorului cu privire la aserţiunea sa sau daca este adevărată sau nu” (Aikhenvald, 2004: 3).

Aceste poziţii diferite au generat două abordări ale fenomenului evidenţialităţii: într-o concepţie restrânsă, evidenţialitatea reprezintă strict studiul categoriei gramaticale care exprimă sursa informaţiei dintr-un enunţ. Într-o viziune lărgită, evidenţialitatea studiază sursa informaţiei dintr-un enunţ responsabilă pentru sugerarea unei atitudini propoziţionale a enunţătorului faţă de enunţ. Evidenţialitatea în sens ‘restrâns’ se referă la marcarea sursei cunoştinţelor. Evidenţialitatea în ‘sens larg’ înseamnă marcarea atitudinii vorbitorului faţă de cunoaşterea realităţii (Chafe in Aikhenvald, 2004: 5). În concepţie lărgită, evidenţialitatea înglobează noţiunea de modalitate ca exprimare a atitudinii epistemice a locutorului. În concepţie restrânsă, evidenţialitatea este complementul epistemic al modalităţii (Dendale & Tasmowski, 1994: 4).

Confuzia noţională provine din faptul că este tratată ca universală proprietatea unor limbi de a se servi de aceleaşi resurse lingvistice în exprimarea evidenţialităţii şi a gradului de siguranţă şi nesiguranţă a vorbitorului în raport cu conţinutul transmis. Din moment ce în aceste limbi categoria evidenţialităţii nu este gramaticalizată nedispunând de mărci evidenţiale specifice, este dificilă operarea cu distincţia evidenţialitate vs. modalitate epistemică, ceea ce constituie în fapt principala dificultate în studiul evidenţialităţii în aceste limbi.

Revenind la opoziţia evidenţialitate/mediere, aceasta din urmă este definită ca un fenomen pe care începem să îl repertoriem în multe limbi neînrudite şi care este denumit printr-o serie de termeni concurenţi percum “testimonial / non testimonial, distantiv, prezumtiv, inferenţial…” şi recent “ evidenţial” (calc după evidential) sau “modalitate epistemică, mod epistemic, modalitate cognitivă, evidenţialitate (Guentchéva, 2004: 11).

Constituind o categorie semantică distinctă, medierea reprezintă un act complex de enunţare care constă în a prezenta fapte a căror cunoaştere nu corespunde unei constatări sau unei experienţe a enunţătorului, ci un raport mediat pe care enunţătorul îl instituie între el şi conţinutul propoziţional al enunţării sale, acesta din urmă putând fi atribuit unui terţ nespecificat, unei citări, unui raţionament care pleacă de la indicii care vin

266

în general din percepţie, sau din fapte care implică o constatare neaşteptată (Guentchéva, 2004: 25).

Reiese astfel că noţiunea mediere exclude ideea pecepţiei directe ca sursă de cunoaştere a conţinutului unui enunţ. În plus, medierea nu se referă la specificarea sursei informaţiei sau, dacă aceasta este specificată, este doar pentru a semnala o atitudine propoziţională a enunţătorului şi se suprapune mai curând concepţiei lărgite asupra evidenţialităţii. Folosind forme mediative, locutorul nu face doar să enunţe pur şi simplu mesajul său, ci îl prezintă mediat, prin prisma modului în care a luat cunoştinţă de acesta şi în raport cu care afişează o anumită distanţă. Distincţia între aceste concepte, deşi netă, este doar tehnică, nefiind operaţională în limbile în care evidenţialitatea nu beneficiază de mărci specifice.

2. Mărci ale evidenţialităţii în limba română În limba română categoria evidenţialităţii nu este marcată în morfologia verbului românesc, aceasta fiind exprimată prin intermediul unor forme care pot fi, după părerea noastră, validate contextual ca indicatori ai evidenţialităţii. Fenomenul lingvistic este repertoriat de lingvistul Rodica Zafiu în Gramatica Academiei (2005: 686–689) ca subdomeniu al modalităţii epistemice, responsabil pentru specificarea sursei informaţiei. Deşi îl distinge de evaluarea cognitivă, cele două arii se suprapun la nivelul mărcilor de care se servesc, astfel încât semnalarea sursei informaţionale machează implicit şi atitudinea propoziţională a enunţătorului.

Cele trei surse de cunoaştere aferente evidenţialităţii – percepţia, citarea (raportarea spuselor cuiva) – inferenţa beneficiază de indicatori lexicali şi gramaticali, în acest ultim caz valorile fiind înscrise în unele forme verbale specifice cu precădere stilului oral.

2.1. Percepţia În acest caz locutorul semnalează faptul că a experimentat în mod direct acţiunea / starea descrisă de conţinutul propoziţional. La nivelul asumării propoziţionale, aceste enunţuri exprimă un grad ridicat de certitudine. În ceea ce priveşte mărcile implicate, acestea sunt în mare măsură de natură lexicală. Alături de verbe precum a vedea, a simţi, a auzi, etc. care lexicalizează formele percepţiei, există o altă serie de verbe, adjective şi adverbe (a părea, parcă, în aparenţă, vizibil, vădit, evident, după x) care, corelate ideii de percepţie vizuală, pot funcţiona ca indicatori ai cunoaşterii perceptive a unei stări / unui fapt.

Văd că eşti în formă. Parcă e mai bine. Aparent s-a rezolvat totul. Era vizibil afectat de poveste. După mers era evident că încă nu se refăcuse dupa accident.

267

Funcţionând ca un semnal pentru a atrage atenţia interlocutorului asupra unei realităţi, situaţii etc., expresiile prezentative de tipul iată, uite, ia te uită! implicitează aceeaşi idee de cunoaştere perceptivă directă, putând să conoteze contextual şi valori expresive de tip indignare, mirare etc.

Uite ce frumos e afară. Iată de ce scuză s-a folosit!

Nu în ultimul rând, elemente deictice precum acum, aici alături de verbe de percepţie, denotă cunoaşterea sau experimentarea directă a unei situaţii circumscrise unui spaţiu sau moment, prezentată ca sursă a conţinutului transmis de enunţ:

Aici mă simt în largul meu! Acum văd că nu a exagerat deloc când vorbea despre frumuseţea acestui loc!

2.2. Inferenţa Enunţătorul semnalează că informaţia comunicată este rezultatul unui raţionament care porneşte de la anumite premise, cel mai adesea explicitate. La nivel lexical, verbe care denotă procese cognitive (a se gândi, a deduce, a înţelege, a presupune etc.) şi verbe modale (a trebui + că; a se putea ) pot interveni în exprimarea acestui tip de sursă a cunoaşterii.

Trebuie că a ajuns deja. Se poate să fie acasă, i-am vazut maşina în parcare. Presupun (Deduc, Înţeleg, Îmi dau seama) că este plecat, din moment ce maşina nu este în parcare.

Adverbele modale pesemne, poate, probabil specializate în exprimarea incertitudinii, pot, în anumite contexte, valida o interpretare evidenţială de tip inferenţial.

Era vinovat pesemne, dacă a evitat să se arate.

La nivel gramatical, modurile prezumtiv şi conjunctiv conotează ideea de deducţie logică în contexte în care premisele sunt de asemenea explicit exprimate:

V-o fi sete după atât efort. O fi fost refuzată de o fi aşa de tristă. Să mă fi aşteptând la ora asta? I-am vazut maşina în parcare. Să fi trecut vreo zece ani de atunci. Era prin 1997...

Verbul a părea, în uzaj impersonal construit cu un dativ, poate primi interpretare inferenţială: deşi structura trimite la o evaluare subiectivă a unei situaţii, menţionarea datelor care conduc la evaluarea în cauză serveşte la validarea raţionamentului locutorului:

268

Date fiind rezultatele analizelor, situaţia firmei este, mi se pare, dintre cele mai grave.

2.3. Citarea (raportarea spuselor altcuiva) Informaţia vehiculată de un enunţ poate fi semnalată ca fiind preluată de la un enunţător distinct. Printre mărcile gramaticale implicate în citare, menţionăm modul condiţional şi modul prezumtiv. Condiţionalul poate apărea singur în enunţ sau susţinut de verbe de declaraţie. Când nu apar verbe de declaraţie, condiţionalul concentrează atât funcţia de raportare cât şi nuanţa de incertitudine şi implicit de neasumare enunţiativă a informaţiei transmise.

Avocaţii susţin că ar fi nevinovat. Preşedintele ar fi plecat de la Palat acum două ore.

Prezumtivul folosit în structuri adversative serveşte la punerea în opoziţie a două puncte de vedere, enunţătorul marcându-şi dezacordul faţă de cel raportat prin intermediul prezumtivului:

O fi el director, dar nu ştie să se impună.

Printre procedeele lexicale, verbele de declaraţie funcţionează ca mărci consacrate ale citării. Acestea pot fi neutre cu privire la atitudinea enunţătorului vizavi de enunţ (a susţine, a menţiona, a prinde de veste etc.), în timp ce altele precum a pretinde, a-şi imagina etc. marchează explicit distanţa enunţătorului faţă de enunţ.

Pretinde că a susţinut echipa de-a lungul întregii perioade.

Expresii de tipul conform lui X, după X, vorba lui X, după părerea lui X , precum şi construcţiile impersonale generice precum se zice că..., din câte se ştie..., vorba ceea... servesc ca introductori al punctul de vedere vehiculat de enunţ.

După părerea lui, situaţia de faţă se datorează unui prost management. Se zice că vorba dulce mult aduce. Vorba ceea, vorba dulce, mult aduce.

În registrul oral, cică sau cum că funcţionează ca marcatori ai citării, aceştia prefixând conţinutul preluat.

Cică s-ar fi instalat deja în capitală.

Adverbele şi locuţiunile adverbiale chipurile, vezi (dragă) Doamne!, cum că pot fi consideraţi mărci ale relatării, însă mai puţin responsabile pentru introducerea unui punct de vedere, ci implicate mai curând în marcarea distanţei pe care locutorul o ia în raport cu punctul de vedere transmis:

Era – vezi (dragă) Doamne! – obosit de călătorie!

269

Concluzie Studiul evidenţialităţii se relevă a fi un demers complex datorat deopotrivă unor suprapuneri terminologice şi conceptuale, dar şi absenţei unor mărci specifice în majoritatea limbilor. Desemnând un repertoriu de mărci care codează diverse tipuri de justificări pentru a semnala modul în care informaţia i-a provenit enunţătorului, studiul evidenţialelor în comunicare are implicaţii directe asupra gradului de asumare a enunţului de către enunţător. In limba română nu exista mărci evidenţiale specifice, ci indicatori de natură lexicală şi gramaticală care nu au nici folosire uniformă, nici o utilizare sistematică. Fiind contextual responsabili pentru marcarea percepţiei directe, a relatării şi a inferenţei ca surse ale cunoaşterii unei informaţii, analiza indicatorilor evidenţiali din limba română subliniază faptul că studiul contrastiv al categoriei evidenţialităţii este realizabil doar in condiţiile abordării unui criteriu semantic de analiză pentru a putea identifica modul de realizare lingvistică a diferitelor subcategorii constitutive noţiunii de evidenţialitate. NOTĂ: Cercetarea beneficiază de susţinerea financiară oferită de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului în cadrul programului PNII, Proiect ID 1209/2007.

BIBLIOGRAFIE

Aikhenvald, Alexandra (2004). Evidentiality. Oxford: Oxford University Press. Boas, Franz (1947). Kwakiutl Grammar with a glossary of suffixes. In Transactions of the

American Philosophical Society: 37/3. Chafe, Wallace & Johanna Nichols (eds) (1986). Evidentiality: The Linguistic Coding of

Epistemology. Norwood, New Jersey: Ablex. Delamotte-Legrand, Régine (dir.) (2004). Les médiations langagières: Des faits de langue aux

discours vol.1. Rouen: DYALANG, CNRS: PUR. Delamotte-Legrand, Régine (dir.) (2004). Les médiations langagières: Des discours aux acteurs

sociaux vol.2. Rouen: DYALANG, CNRS: PUR. Dendale, Patrick (1993). Le Conditionnel de L’information Incertaine: Marqueur Modal Ou

Marqueur Évidentiel?. In Hilty Gerold (ed.). Actes du XXe Congrès de Linguistique et Philologie Romanes: 165-176. Tübingen: Francke.

Dendale, Patrick & Liliane Tasmowski (éds) (1994). Présentation. L’évidentialité ou le marquage des sources du savoir. Langue Française n° 102: 3-7.

Dendale, Patrick & Liliane Tasmowski (eds) (2001). Journal of Pragmatics: 33,3. Guentchéva, Zlatka (1990). L'énonciation médiatisée en bulgare. In Revue des Études

Slaves vol. 62, n°1-2: 179-196. Guentchéva, Zlatka. (1994). Manifestations de la catégorie du médiatif dans les temps du

français. In Langue Française n°102: 8-23. Guentchéva, Zlatka (1996). L' Énonciation Médiatisée. Louvain-Paris: Peeters. Guentchéva, Zlatka (2004). La notion de médiation dans la diversité des langues.

In Delamotte-Legrand, Régine (dir.) Les médiations langagières: Des faits de langue aux discours vol.1: 11-33. Rouen: DYALANG, CNRS: PUR.

Haan de, Ferdinand (1999). Evidentiality and epistemic modality: Setting boundaries. In Southwest Journal of Linguistics, 18: 83-101. (www.u.arizona.edu/~fdehaan/papers/ SWJL99.pdf)

270

Johanson, Lars & Bo Utas (eds) (2000). Evidentials: Turkic, Iranian and Neighbouring Languages. Berlin: Mouton de Gruyter (Empirical Approaches to Language Typology 24).

Lazard, Gilbert (1956). Caractères distinctifs de la langue tadjik. Bulletin de la Société de linguistique de Paris n° 52/1: 117-186. Myong Soon, Kim (2004). Une description des marqueurs évidentiels on dit que et on dirait

que [*]. In Travaux de linguistique: 41-52. no. 48/1. De Boeck Université. Montaut, Annie (2006). Mirative Meaning as Extensions of Aorist in Hindi/Urdu. In R.

Singh (ed.). The Yearbook of South Asian Languages and linguistics: 49-70. (http://ceias.ehess.fr/docannexe.php?id=560)

Rosier, Laurence (2004). Désignation, approximation et médiation du sens. In Delamotte-Legrand, Régine (dir.) Les médiations langagières: Des faits de langue aux discours vol.1: 239-248. Rouen: DYALANG, CNRS: PUR.

Sapir, Edward (1912). Le langage. Paris: Payot. ***(2005). Gramatica limbii române II. Enunţul. Bucureşti: Editura Academiei Române.

Rezumat

Studiul evidenţialităţii, arie lingvistică colaterală polifoniei, cu multiple şi complexe valenţe modale, corespunde într-o accepţiune largă analizei sursei informaţiei transmise de un enunţ, cu implicaţii asupra atitudinii asumate de vorbitor cu privire la credibilitatea conţinutului comunicat. Fenomenul lingvistic în cauză cunoaşte delimitări conceptuale şi aplicaţii pe limbi al căror sistem gramaticalizează categoria specificării sursei informaţionale (engl. evidence) precum limba bulgară (Z. Guentchéva 1990, 1996), limba turcă (Lars Johanson & Bo Utas (eds) 2000, Z. Guentchéva (éd.) 1996), limbile amerindiene (Chafe W. and Nichols J. (eds), 1986) etc. În limba română, asemenea majorităţii limbilor europene, evidenţialele constituie o clasă eterogenă şi instabilă, putându-se vorbi mai curând de strategii de evidenţialitate (A. Aikhenvald, 2004), respectiv forme şi categorii care dobândesc sensuri secundare ce se referă la specificarea sursei informaţiei transmise de un enunţ. În acest context, studiul de faţă propune inventarierea şi analiza mărcilor evidenţiale de natură diversă din limba română contemporană, ca primă etapă în încercarea de a sistematiza, defini şi descrie categoria (semantică) a evidenţialităţii în această limbă.

271

Anca GÂŢĂ, Alina Elena GANEA, Gabriela SCRIPNIC, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi

O abordare conceptuală şi terminologică a subdomeniului lingvistic al evidenţialităţii

Studiul de faţă prezintă o serie de consideraţii de ordin conceptual şi terminologic, cu relevanţă pentru domeniul lingvisticii româneşti contemporane.

Pe baza literaturii de specialitate din ultimii 30 de ani, publicată în limbile engleză şi franceză, propunem o trecere în revistă a principalelor concepte lingvistice dezvoltate în domeniul teoriei evidenţialităţii – engl. evidentiality, fr. évidentialité vs mediativité – cu scopul de a sistematiza şi trasa liniile fundamentale ale terminologiei specifice acestei zone conceptuale.

În prima parte a studiului se prezintă sintetic conceptul de evidenţialitate, fiind discutată pe scurt, conform literaturii menţionate, relaţia acestei categorii semantice cu modalitatea epistemică.

În a doua parte a studiului, cea mai amplă, sunt prezentaţi termenii corespunzători conceptelor din domeniul evidenţialităţii, sub formă de glosar trilingv (engleză, franceză, română), cu definiţii în limba română; această prezentare este, după ştiinţa noastră, unica existentă în limba română şi reprezintă o contribuţie originală în cadrul propus de conferinţa Lexic comun – Lexic specializat. Prin dezvoltările ulterioare pe care le avem în vedere, considerăm că studiul conceptual şi terminologic întreprins poate fi deosebit de util cercetării lingvistice româneşti. Prezentarea termenilor însoţiţi de definiţii nu este făcută alfabetic în acest moment, ci într-o ordine pe care am considerat-o adecvată pentru înţelegerea conceptelor înrudite şi derivate. Elementele ontologice, conceptuale şi terminologice prezentate sunt prelevate pe baza documentării din literatura de specialitate tradiţională şi recentă în domeniul evidenţialităţii (Jakobson 1957; Chafe & Nichols 1986; Langue française, vol. 102, no 1, 1992; Journal of Pragmatics, vol. 33, Issue 3, March 2001; Aikhenvald 2004, etc.).

1. Conceptele evidenţialitate şi mediativitate Conceptul de evidenţialitate a fost lansat cu aproximativ 30 de ani în urmă, necesitatea sa fiind resimţită în urma identificării într-o serie de limbi puţin vorbite, cunoscute şi studiate a unor mărci de tip sufixal, care, în cazul unor anumite limbi [1], apar obligatoriu în enunţ – ca sufixe verbale – pentru a indica sursa informaţiei transmise prin intermediul enunţului, modalitatea în care sau calea pe care informaţia prezentată a fost obţinută. În conformitate

272

cu studiile din domeniu, informaţia transmisă prin intermediul unui enunţ poate fi obţinută pe cale vizuală sau auditivă de către enunţător, pe baza unor inferenţe, sau pe baza spuselor altcuiva.

Frans Boas, în gramatica limbii kwakiutl, publicată postum, identifică un sufix care, marcând probabil inferenţa, este inclus într-o categorie restrânsă de sufixe “care exprimă sursa şi certitudinea cunoştinţelor” (Boas 1947: 206). Sufixele identificate în limba kwakiutl sunt analizate de Boas ca “modalităţi ale verbului” care trimit la sursa unor cunoştinţe subiective ce pot avea ca origine visul sau pot fi dobândite din auzite.

Cercetarea lingvistică ulterioară identifică mărci care pot servi pentru a indica: a) sursa informaţiei – mărci evidenţiale propriu-zise; b) natura şi statutul cunoştinţelor enunţătorului (the status of the speaker’s knowledge); c) atitudinea enunţătorului faţă de enunţ – mărci de natură epistemică.

2. Scurt glosar de concepte din domeniul evidenţialităţii Abordarea conceptuală şi terminologică a subdomeniului lingvistic al

evidenţialitaţii este necesară din mai multe motive: 1) evidenţialitatea este un concept lingvistic relativ nou, încă nu pe deplin consacrat, însă suficient de interesant pentru a suscita vii discuţii şi polemici în conferinţele şi revistele de specialitate; 2) conceptul evidenţialitate este tratat fie ca o categorie gramaticală, fie ca o categorie semantică, cea dintâi poziţie (Aikhenvald 2004) părând mai justificată şi mai bine argumentată decât cea de a doua; 3) evidenţialitatea, ca fenomen lingvistic, este văzută în cele mai multe situaţii în relaţie directă cu modalitatea epistemică, fapt ce uneori complică poziţionarea lingvistului; 4) relaţia dintre evidenţialitate şi mediativitate (engl. evidentiality, fr. évidentialité vs mediativité) rămâne încă destul de neclară.

Cea mai mare parte a termenilor prezentaţi şi discutaţi sunt propuşi pe baza lecturilor de specialitate în limbile engleză şi franceză. Am încercat de fiecare dată să indicăm sursa sau modul în care am identificat necesitatea glosării termenului respectiv. Lipsa unor astfel de indicaţii indică faptul că am simţit necesară “crearea” termenului corespondent în limba română, considerându-l relevant pentru domeniu. Pentru limbile în care nu există evidenţiale de tip sufixal, de natură verbală sau, mai larg, gramaticală, crearea termenului este necesară pentru menţinerea categoriei, care, după părerea noastră, este importantă în plan semantico-pragmatic sau enunţiativ. [2] Am propus, de asemenea şi un echivalent al termenului în limba franceză, atunci când în literatura de specialitate în această limbă termenul lipsea.

273

evidenţialitate engl. evidentiality – fr. évidentialité 1. categorie gramaticală [3] – specifică unor grupuri de limbi ne-indo-europene, în special limbi sud- şi nord-americane (ex.: quechua şi aymara, primele limbi în care au fost identificate mărci ale sursei informaţiei la nivelul sistemului lingvistic). 2. categorie lingvistică – definită semantic – corespunzătoare propoziţiilor despre care enunţătorul presupune că au o probabilitate acceptabilă, dar pentru care nu poate garanta din lipsă de observaţie directă sau de participare efectivă [4]; categoria nu este omogenă din punct de vedere structural într-o limbă dată; elementele lingvistice care îi corespund fie aparţin altor paradigme cărora le corespund alte concepte, fie sunt dispersate în mai multe paradigme. (Jacobsen 1986: 3) [5]

evidenţial (subst. n.) [6]; marcă evidenţială engl. evidential (n.) – fr. évidentiel (n.); marqueur évidentiel [Lexemul engl. evidential (adj.) are drept echivalent lexicografic în limba română sintagma bazat pe mărturie (oculară); folosit cu prepoziţia of, în structura evidential of, este echivalat cu demonstrând / trădând (+ Acuzativ) (Leviţchi 1974). Ist.: Potrivit lui Jacobsen (1986: 4-7), prima utilizare a termenului engl. evidential se datorează lui Frans Boas (Kwakiutl Grammar, 1947), care identifică un sufix pe care îl numeşte astfel, semnificaţia termenului corespunzând mai curând celei de inferenţial. Tot Boas, în alte lucrări ale sale (1938, 1942), referindu-se la sursa informaţiei, precizează că aceasta poate fi de natură vizuală, auditivă sau prin inferenţă. Pe urmele lui Boas, elevul său, Edward Sapir vorbeşte în Language (1921) despre anumite forme lingvistice care exprimă sursa sau natura cunoştinţelor locutorului, acestea putând fi obţinute pe baza unei experienţe, din auzite sau prin inferenţă. Morris Swadesh, discipol al lui Sapir, în lucrarea sa Nootka Internal Syntax (1939), foloseşte eticheta engl. evidential când recurge la o categorizare a unor forme verbale din limba nootka ca engl. modes of evidence (“moduri ale evidenţei” – pentru moment preferăm această echivalare imperfectă a sintagmei); în această clasă sunt incluse engl. the quotative (“modul citării”) şi engl. the inferential (“modul inferenţei”); clasa cuprinde de altfel şi modul indicativ. Dorothy D. Lee identifică în limba wintu – fără a le numi evidenţiale – cinci sufixe verbale care indică sursa informaţiei, corelându-le cu cele cinci moduri diferite de a spune, spre exemplu, Harry is chopping wood (“Harry taie lemne”). Roman Jakobson, în Shifters, Verbal Categories, and the Russian Verb, propune – după părerea noastră, pe bună dreptate – ca eticheta evidential să fie aplicată categoriei verbale în mod generic. Cu alte cuvinte, în interpretarea noastră, categoria verbului exprimă în mod obligatoriu, implicit sau explicit, sursa informaţiei. Potrivit lui Jakobson, ar exista patru posibile surse de informaţie de natură evidenţială: a) spusele (alt)cuiva (sursă citată, informaţii din auzite); b) visul (sursă revelatoare); c) bănuiala (sursă de natură presupoziţională); d) propriile experienţe (propria memorie). Termenul engl. evidential s-a încetăţenit în anii 60, însă rămâne în mare măsură absent din manualele de lingvistică, poate şi pentru faptul că majoritatea limbilor vorbite astăzi în Europa nu posedă evidenţiale distincte. 1. structură lingvistică specifică categoriei gramaticale a evidenţialităţii, care dă indicaţii asupra sursei informaţiei comunicate sau transmise în enunţ; specifică limbilor indiene din America de Nord, ca sufixe verbale. 2. element lingvistic care dă indicaţii destul de clare asupra existenţei unor dovezi de natură fizică sau pe baza unor percepţii. (Jacobsen 1986: 24)

274

3. expresii sau structuri lingvistice care trimit la sursa informaţiei, precum formele verbale temporale şi aspectuale, modurile verbale, mărci ale modalizării – (Aikhenvald 2004: 382) – o astfel de abordare a conceptului de evidenţialitate, în cadrul categoriei modalităţii, în special a celei epistemice, este considerată neadecvată (Aikhenvald 2004). 4. expresii sau structuri lexicale care redau sau trimit la sursa informaţiei (Aikhenvald 2004: 382) [7] – o astfel de abordare a conceptului de evidenţialitate, în afara zonei gramaticalizării, este considerată, de asemenea, neadecvată. (Aikhenvald 2004: 382; v. nota precedentă).

evidenţial gramatical; marcă evidenţială gramaticală; marcă gramaticală a evidenţialităţii

engl. grammatical evidential (Aikhenvald 2004: 382) – fr. évidentiel grammatical v. evidenţial 1; termen care s-a impus tocmai în condiţiile extinderii clasei evidenţialelor – care, pentru limbile cărora le sunt specifice, sunt percepute ca elemente de tip morfematic sau sintactic – până la a îngloba sau a fi înglobate de categoriile modului, timpului, aspectului şi în zona lexicului. [8]

evidenţial experienţial / de experienţă directă engl. (suffix indicating) direct evidence (Oswalt 1986: 34), experiential evidential (Schlichter 1986: 47) – fr. (suffixe indiquant l’)observation directe, évidentiel expérientiel sufix care desemnează sau denotă evenimente sau stări percepute în mod direct, prin diverse mijloace, de către vorbitor (Oswalt 1986: 34).

evidenţial experienţial performativ engl. Performative suffix (Oswalt 1986: 34) / evidential – fr. suffixe performatif, évidentiel performatif sufix care arată că vorbitorul ştie despre ce vorbeşte pentru că el însuşi realizează o acţiune sau a realizat-o deja.

evidenţial experienţial factual engl. Factual suffix (Oswalt 1986: 36) / evidential – fr. suffixe factuel, évidentiel factuel sufix (imperfectiv) care arată că vorbitorul ştie despre ce vorbeşte pentru că vede că se petrece acel lucru sau pentru că a văzut acel lucru petrecându-se de un număr suficient de ori pentru a face o generalizare şi a prezenta lucrurile ca pe un adevăr general valabil.

evidenţial de aşteptare / expectaţional engl. expectational evidential / suffix (Schlichter 1986: 52) – fr. suffixe / évidentiel d’attente sufix care arată că vorbitorul crede că ceea ce afirmă este adevărat pentru că a avut experienţa unor situaţii similare, a unor scheme identice de evenimente, a unor circumstanţe repetate care se petrec mereu la fel; experienţa e totdeauna a vorbitorului, în timp ce evenimentul sau starea despre care se vorbeşte prin analogie cu experienţa este denotat la persoana a II-a sau a III-a. (Schlichter 1986: 52-53)

evidenţial experienţial vizual engl. Visual suffix (Oswalt 1986: 36), visual (experiential) evidential – fr. suffixe visuel, évidentiel (expérientiel) visuel sufix (imperfectiv) care arată că vorbitorul ştie despre ce vorbeşte pentru că a văzut că acel lucru s-a petrecut.

275

evidenţial experienţial auditiv engl. Auditory suffix (Oswalt 1986: 37), auditory (experiential) evidential – fr. suffixe auditif, évidentiel (expérientiel) auditif sufix (imperfectiv) care arată că vorbitorul ştie despre ce vorbeşte pentru că a auzit sunetul care în mod normal corespunde unei anumite acţiuni (însă nu a văzut acea acţiune săvârşindu-se).

evidenţial inferenţial I / nonvizual senzorial engl. Inferential (Oswalt 1986: 38) / nonvisual sensorial (Schlichter 1986: 47) suffix / evidential – fr. suffixe inférentiel, évidentiel inférentiel sufix care indică o inferenţă a vorbitorului bazată pe circumstanţe, dovezi, semne plasate în spaţiu sau timp distinct de evenimentul sau starea cu care sunt astfel puse în legătură; informaţia este obţinută prin intermediul altor simţuri decât cel vizual şi cel auditiv (miros, gust, pipăit, chiar şi “al şaselea simţ”, v. Schlichter 1986: 47); din punct de vedere epistemic, astfel de evidenţiale indică acelaşi grad de certitudine ca şi evidenţialele de experienţă directă (vizual şi auditiv). (Spre exemplu, în limba română nu există altă modalitate de a indica sursa informaţiei pe care o transmite un mesaj ca A copt pâine decât o inferenţă indicată prin instrumente lexicale, eventual suprasegmentale, intonaţie, etc., într-un enunţ de tipul (Mmmmm) Miroase a pâine coaptă / scoasă acum din cuptor.)

evidenţial inferenţial de predicţie engl. prediction (nonvisual sensorial) inferential suffix, prediction (nonvisual sensorial) inferential evidential – fr. suffixe inférentiel (sensoriel nonvisuel) de prédiction, évidentiel inférentiel (sensoriel nonvisuel) de prédiction sufix folosit (mai ales cu verbe la persoana a III-a) când se vorbeşte despre supranatural, în profeţii şi predicţii ale unor evenimente reprezentate ca iminente (Schlichter 1986: 47).

evidenţial narativ de experienţă personală engl. Personal Experience suffix (Oswalt 1986: 38) / evidential – fr. suffixe d’expérience personnelle, évidentiel narratif d’expérience personelle sufix care indică faptul că vorbitorul a participat personal la evenimentele narate; astfel de enunţuri corespund în oarecare măsură următoarelor enunţuri din limbile engleză, franceză, română: I have had / had / had had dinner, J’ai pris / Je pris / J’avais pris le dîner, Am luat / Luai (numai regional, în unele zone ale Olteniei) / Luasem cina; în limbile menţionate, precum şi în numeroase alte limbi în care categoria persoanei este bine reprezentată, folosirea persoanei I la un timp trecut este dovada – până la alte noi dovezi / mărturii [9] prezentate de altcineva – că evenimentele expuse la modul narativ sunt reale pentru că reprezintă activităţi sau acţiuni efectuate sau stări trăite de către vorbitor însuşi sau la care acesta a fost martor; prezenţa evidenţialului narativ în enunţ face facultativă prezenţa altor evidenţiale, percepute ca nefiind necesare mai ales dacă este vorba despre evenimente petrecute cu mult timp în urmă, deoarece nu se mai percepe ca fiind importantă indicaţia precisă asupra tipului sursei informaţiei (vizuală, auditivă, inferenţială).

evidenţial de răspuns engl. Responsive suffix (Oswalt 1986: 33, 40) / evidential – fr. suffixe de réponse, évidentiel de réponse

276

1. categorie semantică / sufix care indică – spre deosebire de evidenţialul mirativ, de cel narativ, de cel de distanţiere – faptul că enunţul este o reacţie verbală, un răspuns la spusele altcuiva, şi nu la starea sau evenimentul la care se face referire în enunţ; este un evidenţial de reacţie (verbală) şi poate fi considerat un evidenţial conversaţional pentru că presupune în mod obligatoriu că enunţul în care apare se înscrie într-o conversaţie sau discuţie; enunţul produs poate fi un răspuns la o întrebare sau o reacţie normală, oarecum obligatorie în schimbul conversaţional. 2. clasa mai largă în care pot fi incluse evidenţialele de tip factual, vizual, auditiv, inferenţial, de citare; uneori poate apărea şi cu evidenţialul de tip narativ, pentru a indica faptul că ascultătorul este considerat ca un posibil interlocutor, putând eventual interveni în povestire.

(evidenţial) mirativ / de spontaneitate engl. (ad)mirative (evidential) – fr. (évidentiel) miratif 1. categorie semantică / sufix care indică – spre deosebire de evidenţialul de răspuns şi de cel narativ – faptul că enunţul este o reacţie spontană la starea sau evenimentul la care se face referire, enunţul în cauză nefăcând parte dintr-o conversaţie / discuţie sau dintr-o povestire adresată unui public / interlocutor, neimplicând în niciun fel relaţia precedentă cu eventuali auditori / interlocutori, şi referindu-se cel mai adesea la o acţiune efectuată sau la o stare trăită de vorbitor. 2. clasa mai largă în care pot fi incluse evidenţialele de tip performativ, factual, vizual, auditiv, inferenţial, de citare. (Din punct de vedere semantico-pragmatic, în limba română ar putea fi vorba, prototipic, de enunţuri precum Ce deştept / prost sunt ! produse când, spre exemplu, nu este nimeni de faţă.)

evidenţial de distanţiere (în timp) engl. Remote Past suffix (Oswalt 1986: 40) / evidential – fr. suffixe de passé éloigné, évidentiel de passé éloigné sufix care indică faptul că enunţul face referire la experienţele personale ale vorbitorului din trecutul îndepărtat, din tinereţe, uneori dintr-o perioadă mai apropiată, însă mult diferită de prezent (pentru că unele persoane au murit, pentru că s-a schimbat un regim socio-politic, o situaţie economică). (Din punct de vedere semantico-pragmatic, în limba română, ar putea fi vorba de enunţuri care includ structuri de tipul Pe vremea mea…, În timpul războiului…, Pe front…, În 1900 toamna, Când era bunica fată mare…. Ultimele două expresii stereotipice pot apărea ca strategii retorice care utilizează ironia în atacarea unui punct de vedere sau a unui argument. [10])

evidenţial de relatare / de citare / de raport (Zafiu 2008 : 715) engl. Quotative (suffix) (Oswalt 1986: 40) / evidential, hearsay evidential (Schlichter 1986: 49) – fr. suffixe de rapport, évidentiel de rapport / de discours rapporté sufix care indică faptul că enunţul face referire la fapte, întâmplări, evenimente, stări despre care vorbitorul are informaţii din spusele altcuiva şi nu din proprie experienţă; spusele altcuiva nu sunt neapărat raportate în discurs direct sau indirect.

277

evidenţial inferenţial II engl. Inferential suffix (Oswalt 1986: 42) / evidential – fr. suffixe inférentiel II, évidentiel inférentiel II sufix care se compune cu alte sufixe şi care indică faptul că sursa de informaţie cu privire la un eveniment este reprezentată de dovezi sau mărturii identificate după ce evenimentul a avut loc; poate fi folosit şi în cazul în care evenimentul / starea la care se face referire în enunţ a fost parţial perceput(ă) de vorbitor prin experienţă directă, indicând totodată faptul că dovezi / mărturii ulterioare atestă că evenimentul s-a petrecut cu adevărat.

evidenţial de natură revelatorie engl. TERMEN NEIDENTIFICAT – fr. évidentiel de nature révélatoire structură lingvistică folosită pentru a indica faptul că evenimentul la care se face referire este cunoscut prin vis, datorită unei revelaţii sau unei viziuni.

ierarhizarea evidenţialelor engl. hierarchy of evidentials – fr. hiérarchie des évidentiels ordonarea evidenţialelor după forţa acestora, la vârful ierarhiei plasându-se evidenţialele cu cea mai mare forţă, deci care prezintă evenimentul / starea ca fiind sigur(ă) şi adevărat(ă); ierarhia cea mai larg acceptată şi valabilă şi pentru limbi care nu au evidenţiale gramaticale propriu-zise este: Performativ > Factual – Vizual > Auditiv > Inferenţial > (de) Raport (Oswalt 1986: 43); poziţionarea în ierarhie este justificată, spre exemplu, de faptul că atunci când vedem şi auzim pe cineva apropiindu-se de uşă e cel puţin ciudat să spunem Aud pe cineva că se apropie de uşă (idem).

3. Remarci cu privire la studiul evidenţialităţii Tabelul plasat la sfârşitul acestui studiu prezintă o clasificare schematică

a evidenţialelor realizată după cea propusă de Oswalt (1986: 30) pentru limba kashaya. Ea poate servi drept o clasificare pragmatică a evidenţialelor în sens larg, considerate ca structuri lingvistice care precizează sursa informaţiei la care se face referire într-un enunţ.

Punctul de vedere pe care îl avansăm în cercetarea noastră este că evidenţialitatea poate fi considerată o categorie semantico-pragmatică cu realizatori morfo-sintactici în limbile care nu dispun de categorii gramaticale elaborate ale timpului, modului, persoanei. Suntem de acord cu punctul de vedere că se poate vorbi despre evidenţiale doar în limbile în care acestea sunt gramaticalizate sub forma unor sufixe sau morfeme verbale.

Abordarea conceptuală şi terminologică prezentată parţial în studiul de faţă serveşte cercetării pe care o realizăm asupra discursului argumentativ. Chiar dacă în limbile vorbite în Europa evidenţialele gramaticale sunt cvasi-inexistente, ni se pare utilă şi importantă identificarea categoriilor semantice corespunzătoare diverselor evidenţiale din limbile în care acestea se organizează în sistem sau subsistem al verbului. Tipologia şi posibilele clasificări şi categorizări ale evidenţialelor rezultate şi prezentate în cele de mai sus sunt de natură a ne ajuta să determinăm, în discursul

278

argumentativ, resorturi pe care le considerăm specifice acestuia: a) elementele care indică, semnalează, fac referire la sursa informaţiei; b) mecanismul semantico-pragmatic care se află la baza integrării în discurs a unor astfel de elemente; c) funcţionalitatea retorică a acestora, precum şi modul în care ele se încadrează într-un demers dialectic, prin strategii discursive mai mult sau mai puţin adecvate în cadrele raţionalităţii. Abordarea noastră propune integrarea studiului categoriei evidenţialităţii în limbi precum româna, engleza, franceza în relaţie cu ajustarea strategică a discursului argumentativ la deziderate retorice şi dialectice. Ipoteza cea mai importantă care ne motivează interesul pentru domeniu este următoarea: Indicarea sursei informaţiilor în discursul argumentativ are atât rol dialectic cât şi retoric: obiectivul dialectic poate fi atins prin intenţia de a pune în comun cu cealaltă parte implicată în schimbul argumentativ cunoştinţe şi provenienţa acestora, la care se poate presupune că are acces doar vorbitorul; obiectivul retoric poate fi atins prin apelul la interlocutor sau la public, pe aşteptările căruia se mizează şi a cărui adeziune este scontată în cazul indicării sursei informailor incluse în enunţ. Această ipoteză poate fi discutată şi în lumina unor afirmaţii cu privire la limba wintu, în care se întâlnesc evidenţiale: “Interpretarea relaţiei dintre evenimente este subiectivă şi este marcată prin evidenţiale. Este la latitudinea destinatarului să interpreteze dovezile care i se aduc privindu-l pe vorbitor să vadă dacă glumeşte sau este serios, dacă pare sincer sau mincinos, dacă îl doare ceva sau e mulţumit, dacă e deştept sau suficient de matur ca să ştie ceea ce afirmă, sau dacă doar se laudă. Folosind sufixe evidenţiale, vorbitorul face apel la ascultător ca la o persoană raţională care poate estima corect puterea evidenţei (…). Într-o anumită situaţie, un anumit fapt poate fi o bună dovadă că un alt fapt s-a petrecut, pe când în alte circumstanţe acelaşi fapt poate să nu funcţioneze la fel. Când vorbitorul face o afirmaţie folosind o expresie evidenţială, ascultătorul trebuie să decidă dacă sursa informaţiei justifică propoziţia avansată în acea situaţie dată astfel încât vorbitorul să fie sigur că lucrurile sunt aşa cum susţine.” (Schlichter 1986: 57)

Acest studiu se înscrie într-o cercetare mai amplă, finanţată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, prin programul PN II, modulul de cercetare exploratorie CE, Proiect ID 1209 / 2007. Printre obiectivele cercetării, în relaţie cu studiul prezentat, pot fi menţionate următoarele: 1) identificarea statutului argumentativ al elementelor şi structurilor lingvistice care indică în discurs sursa cunoaşterii sau informaţiilor transmise prin intermediul uni enunţ; 2) examinarea rolului dialectic şi a celui retoric al indicatorilor de tip evidenţial în strategiile argumentative.

279

ANEXĂ: Încercare de clasificare pragmatică a evidenţialelor

Performativ

Perfectiv spontan /

(ad)mirativ

narativ de distanţiere

de răspuns

Imperfectiv spontan /

(ad)mirativ de răspuns

Factual Imperfectiv spontan /

(ad)mirativ de răspuns

Vizual Perfectiv spontan /

(ad)mirativ de răspuns

Auditiv spontan /

(ad)mirativ de răspuns

Inferenţial I (alte simţuri) spontan /

(ad)mirativ de răspuns

De Raport spontan / (ad)mirativ de răspuns

Inferenţial II spontan / (ad)mirativ de răspuns

Note

[1] Primele limbi identificate ca posedând astfel de instrumente sunt cele din California de Nord. [2] Numeroase limbi folosesc morfeme sau sufixe evidenţiale. Studiul acestor limbi din perspectivă evidenţială este consemnat în Chafe & Wallace (Eds) 1986, într-o serie de articole care se referă la diverse limbi puţin cunoscute şi studiate. Ni se par deosebit de utile remarcile din lucrare cu privire la limba wintu, spre exemplu: “… a proposition is marked by an evidential if the speaker believes its content because (a) he hears, feels, senses it; (b) he heard about it from someone else; (c) he infers it from circumstantial sensory evidence; or (d) he has experienced similar situations.” (Schlichter 1986: 55) [3] Lingviştii care studiază îndeaproape evidenţialitatea au furnizat o serie de sugestii, critici şi aprecieri importante cu privire la abordarea fenomenului lingvistic de indicare a sursei informaţiei în discurs, precizând că extinderea categoriei evidenţialităţii dincolo de limitele procesului de gramaticalizare nu este benefică unei conceptualizări corecte, evidenţialitatea reprezentând o categorie gramaticală – sau o categorie semantică care manifestă un grad înalt de gramaticalizare – în limbile în care a fost studiată mai întâi tocmai pentru că le conferea respectivelor sisteme lingvistice o anume specificitate: “Once evidentials had been ‘discovered’ through the ground-breaking work of Boas, Jakobson, and Barnes, to name but a few, there has been an upsurge in attempts to show that familiar Indo-European languages are not deprived of this fascinating category. Studies of lexical expressions of information source in English, Dutch, or Modern Greek under the label of ‘evidentiality’ run the risk of

280

submerging this grammatical category and obscuring its status in languages wher it does exist.” (Aikhenvald 2004: 382) [4] “I take evidentials to constitute a linguistic category which applies to predications that the speaker assumes have a reasonable likelihood of being true, but which he cannot vouch for out of direct observation or experience.” (Jacobsen 1986: 3) [5] În primele abordări ale categoriei evidenţialităţii, conţinutul conceptual al acesteia este diferit de cel pentru care lingviştii manifestă preferinţa în ultimul deceniu. Vezi sensurile următoare. [6] În această schiţă de glosar a fost indicată categoria morfo-sintactică a termenului numai în situaţiile care prezentau o oarecare neclaritate sau ambiguitate. Indicaţia (marca lexicografică) din paranteze este abrevierea curentă şi îndeobşte răspândită a respectivei categorii în limba de prezentare a termenului (ex.: n. = noun, pentru limba engleză; n.= nom, pentru limba franceză; subst. = substantiv, pentru limba română). [7] “lexical expressions of information source” (Aikhenvald 2004: 382). [8] În unele limbi, sau poate în toate limbile în care evidenţialele sunt de natură gramaticală, fiind reprezentate cel mai des de clase de sufixe specializate în acest sens, evidenţialele au fost la origine verbe fără ca în limbile respective să existe categoria persoanei. Una dintre limbile discutate din acest punct de vedere este limba wintu (Schlichter 1986: 52). Părerea noastră este că acest caz este asemănător cu cel al auxiliarelor temporale şi modale, care au evoluat din verbe cu sens lexical deplin. Amintim în acest sens fenomenul de SUBDUCŢIE, discutat pe larg în diverse contexte de lingvistul francez Gustave Guillaume. [9] Termenul “mărturie” nu este folosit în studiul de faţă cu sensul de “depoziţie”, ci cu sensul său cel mai larg, aproximativ sinonim cu termenul “dovadă”. Alte sinonime ar putea fi “indiciu”, “semn”. [10] Pentru cercetarea noastră, care îşi propune să identifice rolul evidenţialelor în discursul argumentativ, astfel de structuri sunt deosebit de importante deoarece permit vorbitorului să prezinte informaţiile la care face referire enunţul ca fiind deosebit de bine ancorate în real. Forţa unor astfel de structuri stereotipice vine mai ales din faptul că acestea fac referire la o perioadă de timp în care poate cea mai mare parte a publicului sau interlocutorul – în cazul unei discuţii argumentative, cealaltă parte – nu exista încă sau era la o vârstă prea fragedă pentru a cunoaşte realitatea. Folosirea unor expresii stereotipice precum Pe vremea mea…, În timpul războiului…, Pe front…, implică de cele mai multe ori şi faptul că informaţia transmisă prin intermediul enunţului este inaccesibilă publicului / interlocutorului / celeilalte părţi pe căi obişnuite, adică prin lectura unor documente sau lucrări cu caracter istoric, şi că experienţa trăită este diferită de cea povestită în astfel de scrieri. Pe de altă parte, o expresie stereotipică precum În 1900 toamna…, Când era bunica fată mare…, (De) La Adam şi Eva permite vorbitorului să facă referire nu neapărat la propria sa experienţă, ci poate la una a comunităţii în ansamblul ei pentru a ataca un punct de vedere sau un argument avansat de cealaltă parte în care se face referire la o perioadă de timp îndepărtată sau fără legătură cu prezentul. (Spre deosebire de expresia discutată, structura de (pe) / din vremea când era bunica fată mare este folosită cu sens temporal, pentru a arăta că o stare sau o activitate se desfăşoară de foarte mult timp, dintotdeauna. Nici în astfel de enunţuri nu trebuie ignorată poziţia pe care o asumă vorbitorul, de cunoscător al faptelor care s-au petrecut în respectivul interval de timp.) Următoarele schimburi de mesaje extrase de pe forumuri electronice ilustrează astfel de situaţii (în toate cazurile a fost menţinută grafia / forma originală a mesajelor):

(1) A: A fost o peroada buna marcata de trei mari echipe:Chinezul, Ripensia si Venus. La nivel de echipa nationala au fost trei participari la Campionatul Mondial:1930,1934 si 1938. B: Si cand bunica era fata mare nu existau fast-fooduri. Vax , ce spui e un vax. Altele erau conditile pe vremea aceia. Fotbalul nu era asa de mediatizat. De fapt unde dracu

281

vrei sa ajungi, la Adam si Eva si sa ne demostrezi ca Socrates si Alexandru Adamescu se trag din Eva, fiind fan al sarpelui iar tu ai ceva din sufletul lui Adam?

(http://www.sport365.ro/forum/showthread.php?p=756254)

(2) A: http://www.sport.ro/fotbal-intern/vezi-un-clasament-al-punctelor-castigate-de-echipele-romanesti-in-cupele-europene.html ce ziceai ? B: ma lasi ma cu ce a fost pe vremea cand bunica era fata mare. (http://www.romanianultras.net/wordpress/suporterii-cfr-cluj-pe-olimpico.html) Cand bunica era fata mare poate atunci erau valabile aceste presupuneri despre barbati.

(http://www.gardianul.ro/index.php?pag=nw&id=117080)

REFERINŢE

Aikhenvald, Alexandra Y. (2004). Evidentiality. Oxford: Oxford University Press. Chafe W. and Nichols J. (Eds) (1986). Evidentiality: The Linguistic Coding of Epistemology,

Volume XX in the Series “Advances in Discourse Processes”. Norwood, NJ: Ablex Publishing Corporation.

Jacobsen, William H., Jr. (1986). The Heterogeneity of Evidentials in Makah. In Chafe and Nichols (Eds): 3-28.

Jakobson, Roman (1957). Shifters, verbal categories, and the Russian verb. In Selected Writings, vol. II, Word and Language, The Hague: Mouton, 1971.

Leviţchi, Leon (ed.) (1974). Dicţionar englez – român. Institutul de lingvistică, Bucureşti, Academia Republicii Socialiste România. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România.

Oswalt, Robert L. (1986). The Evidential System of Kashaya. In Chafe and Nichols (Eds): 29-45.

Sapir, E. (1912). Le langage. Paris: Payot. Schlichter, Alice (1986). The Origins and Deictic Nature of Wintu Evidentials. In Chafe and

Nichols (Eds): 46-59. Whistler, Kenneth W. (1986). Evidentials in Patwin. In Chafe and Nichols (Eds): 60-74. Zafiu, Rodica (2008). Modalizarea. In Gramatica limbii române II. Enunţul (tiraj nou, revizuit):

702-726. Bucureşti: Editura Academiei Române.

Résumé

Cette étude est une proposition de terminologie roumaine et d’une taxonomie concernant le sous-domaine linguistique de l’évidentialité. La présentation va de pair avec des définitions et de brèves explications concernant les termes en question. On n’a pas choisi pour l’instant l’ordre alphabétique de présentation des termes aynat en vue une perspective analytique et descriptive du domaine. La littérature utilisée pour cette présentation est représentée par une partie des études dédiées à l’évidentialité. Les remarques concernant chaque terme seront complétées par d’autres précisions.

282

Luminiţa HOARŢĂ CĂRĂUŞU, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Mărcile schimbării rolului conversaţional în limba română vorbită actuală

Etnometodologia este o orientare în sociologia americană, al cărei fondator a fost, în anii ’50, H. Garfinkel [1]. Termenul de etnometodologie, propus de către Garfinkel, după modelul „etnobotanică” şi alte „etnoştiinţe”, ar trebui înţeles astfel: este vorba despre descrierea „metodelor” pe care le întrebuinţează membrii unei societăţi date, pentru a rezolva convenabil ansamblul de probleme comunicative, pe care le întâmpină în viaţa cotidiană. Normele care susţin comportamentele sociale le sunt acestora din urmă, în parte, preexistente, fiind, în acelaşi timp, în permanenţă reactualizate de practica cotidiană, într-o mişcare fără sfârşit de construcţie interactivă a ordinii sociale. Viaţa în societate apare, deci, ca o „realizare” continuă („accomplissement continu”) [2], ca o „muncă permanentă pentru construirea identităţii sociale, pentru a face inteligibil ansamblul comportamentului şi pentru a fi admis ca membru abilitat al acelei societăţi” [3]. În opinia etnometodologilor, ordinea socială „nu este determinată de norme impuse din afară, cărora membrii unei comunităţi trebuie să li se conformeze, ci este creată din interior; organizarea, coordonarea şi înţelegerea activităţilor cotidiene se bazează pe principiile bunului simţ” [4]. Pentru etnometodolog, „un medic nu este medic, decât în măsura în care „o face pe doctorul”, afişându-şi statutul prin ansamblul conduitei sale” [5]. Demersul etnometodologic este, teoretic, aplicabil în toate domeniile sociale de activitate. Obiectivul analizei conversaţionale (sub impulsul lui H. Sacks, E. Schegloff şi G. Jefferson) este acela de a descrie derularea conversaţiei cotidiene în situaţii naturale. Modelul etnometodologic de analiză a conversaţiei, propus de către H. Sacks, E. Schegloff şi G. Jefferson „are ca punct de plecare observarea felului în care participanţii înşişi produc şi interpretează conversaţia, ca formă de interacţiune socială” [6]. Conversaţia apare, de fapt, ca „un loc privilegiat de observare a organizării sociale în ansamblul ei” [7]. Ceea ce interesează în cadrul analizei conversaţionale, în opinia etnometodologilor, este „tehnologia conversaţiei” [8] (asigurarea alternanţei sau schimbului de roluri, repararea eventualelor greşeli ale schimbului comunicativ, negocierea temelor în conversaţie, deschiderea şi încheierea schimbului comunicaţional etc), tehnologie care poate fi reconstituită plecându-se de la observaţii minuţioase ale eşantioanelor înregistrate.

Cei care au propus modelul etnometodologic de analiză a conversaţiei [9]susţin ideea că există un sistem implicit de organizare a conversaţiei,

283

acest sistem având două componente: una vizează structura intervenţiilor dintr-o conversaţie dată, cealaltă regulile accesului la cuvânt. În acest sens, analiza conversaţiei pe baza modelului etnometodologic a fost interesată, în principal, de problema secvenţialităţii şi, în special, de regulile sau principiile care permit participanţilor la conversaţie să-şi ajusteze luările de cuvânt. Astfel, sistemul de alocare a intervenţiei (fr. tour de parole) propus de către Sacks, Schegloff şi Jefferson „se bazează pe noţiunile de selectare a următorului vorbitor, de autoselecţie şi de punct de tranziţie pertinent” [10].

Orice act conversaţional este determinat de prezenţa a cel puţin doi protagonişti, care, alternativ, joacă rolul vorbitorului şi al receptorului. Vorbitorul, care îşi planifică discursul la nivel cognitiv, trebuie să semnaleze acest proces de planificare receptorului, pentru a-i indica faptul că mai are să-i spună ceva sau că este dispus să-i cedeze cuvântul, marcând, astfel, posibilitatea unei intervenţii a partenerului. Rolul receptorului, însă, constă în a asculta, în linişte, discursul vorbitorului şi a-i semnala, frecvent şi în mod regulat, că îl ascultă, că înţelege, că este de acord cu ceea ce acesta spune, satisfăcând, astfel, scopul „controlului vorbitorului”, fără a întrerupe fluxul dialogului. Cu alte cuvinte, pentru a exista schimbul comunicativ, nu este suficient ca doi sau mai mulţi locutori să vorbească în mod alternativ, ci trebuie ca ei să-şi vorbească, adică să fie ambii „angajaţi” în schimbul comunicativ şi să producă „semne” ale acestui angajament mutual, recurgând la diverse „procedee de validare interlocutivă” [11].

Emiţătorul trebuie să semnaleze faptul că vorbeşte cuiva prin orientarea corpului, direcţia privirii sau „producerea” unor formule de adresare. Trebuie, de asemenea, să-i menţină trează atenţia interlocutorului prin diverse mărci de captare a atenţiei, de tipul nu-i aşa, ştii, îţi voi spune, nu-ţi spun etc şi, eventual, să elimine dificultăţile de ascultare a mesajului sau problemele de comprehensiune printr-o creştere a intensităţii vocale sau prin reformulări.

Şi receptorul trebuie să emită anumite semnale care să-i confirme locutorului faptul că este bine „activat” la circuitul comunicativ. Aceste mărci pragmatice [12] , numite şi „semnale de ascultare” (”régulateurs”) [13] au diverse realizări: nonverbale (priviri şi ridicări din cap, zâmbete scurte, mici schimbări ale locului în care se află etc), vocalice (de exemplu, îhî sau hmm) sau verbale (da, de acord etc), toate aceste realizări fiind reluate, repetate. Producerea, în mod regulat, a acestor tipuri de mărci este indispensabilă bunei funcţionări a schimbului comunicativ.

Sintagma „sincronizare interacţională” [14] vizează „ansamblul mecanismelor de „influenţă reciprocă” pe care o exercită interactanţii, mecanisme de acomodare care intervin la toate nivelurile funcţionării interacţiunii comunicative” [15], fenomenul de sincronizare interacţională acoperind atât modul de funcţionare a schimbului de replici

284

conversaţionale, alegerea temelor, a registrului de limbă, a vocabularului utilizat, cât şi comportamentul „corporal” al diverşilor parteneri conversaţionali (în interacţiunea comunicativă, participanţii „par a dansa un balet perfect pus la punct” [16], adaptându-şi, în mod instinctiv, poziţia, gesturile şi mimica la cele ale partenerului de conversaţie).

În conversaţie, este evident faptul că protagoniştii comunicării vorbesc pe rând, motivul pentru care comunică pe rând fiind reprezentat „de limitele funcţionale ale creierului nostru: nu putem vorbi şi asculta în acelaşi timp” [17]. Chiar dacă regula universală a conversaţiei este „câte o persoană pe rând”, există şi momente când „oamenii vorbesc în acelaşi timp şi nu se ascultă unul pe altul”, unele cazuri de „dialog suprapus” apărând fiindcă „ascultătorul încearcă să întrerupă pentru a prelua rolul vorbitorului” [18].

În punctul relevant pentru schimbarea emiţătorului, intră în acţiune două reguli de alocare a rolului de emiţător, şi anume, desemnarea emiţătorului următor de către cel care vorbeşte şi autoselectarea ca emiţător [19]. Astfel, psihologii au descoperit că „între momentul în care o persoană îşi termină mesajul şi momentul în care cealaltă începe să vorbească poate fi un interval de timp atât de scurt încât poate fi considerat aproape inexistent – în anumite cazuri este mai mic de 50 de miimi de secundă” [20], acest lucru numindu-se „tranziţie lină” [21], pentru că trecerea de la un vorbitor la altul este atât de netedă.

Cele două reguli ale accesului la cuvânt permit ocurenţa unor fenomene, printre care se numără suprapunerile unor intervenţii comunicative, suprapuneri ce pot fi definite ca fiind „vorbirea simultană a doi (sau mai mulţi) participanţi la o conversaţie” [22] . Există două tipuri de suprapuneri, şi anume, suprapunerile propriu-zise, care „apar în punctul relevant pentru schimbarea emiţătorului, când locutorul în curs nu-şi desemnează succesorul, mai mulţi participanţi fiind la fel de îndreptăţiţi să-şi asume rolul de emiţător”, suprapunerile fiind în acest caz un rezultat al competiţiei pentru rolul de emiţător, şi suprapunerile- rezultat al întreruperii locutorului, care sunt „produse înainte de încheierea intervenţiei locutorului în curs, ca urmare a întreruperii acestuia de către un alt participant”, acest tip de suprapuneri fiind „forme de violare teritorială, grave prin aceea că pot constitui preludiul unui conflict” [23].

Carla Bazzanella [24] include suprapunerile într-o tipologie a întreruperilor, utilizând trei criterii: prezenţa discursului simultan, încheierea enunţului de către primul emiţător şi schimbarea emiţătorului. Disputele pentru rolul de emiţător se rezolvă prin „retragerea unuia dintre cei care încearcă să îşi asume acest rol, „învingătorul” reluând adesea partea mai puţin clară pentru receptor din cauza suprapunerii” [25].

285

În opinia Carlei Bazzanella [26], există mai multe tipuri de mărci utilizate „pentru a întrerupe replica vorbitorului sau pentru a se suprapune pe unul dintre cuvintele discursului vorbitorului”, numite mecanisme de întrerupere, mărci de tipul: dar, deci, scuze, scuză-mă, scuzaţi-mă, un moment etc.

Pentru a vorbi pe rând într-o conversaţie „este necesar ca vorbitorul şi ascultătorul să îşi poată indica unul altuia dacă vor sau nu cuvântul”, vorbitul pe rând fiind organizat „printr-un set de semnale convenţionale pe care oamenii le emit în timp ce vorbesc şi ascultă” [27]. Din acest motiv, „orice conversaţie funcţionează pe două niveluri – un dialog „oficial”, în care se schimbă idei şi opinii, şi un dialog „neoficial”, în care se schimbă semnale despre momentul intervenţiei şi se exprimă gradul de hotărâre în a continua conversaţia” [28].

Folosind mărci care indică momentul intervenţiei, ascultătorul poate indica dacă vrea să evite sau să preia rolul vorbitorului iar vorbitorul în curs poate indica dacă vrea să păstreze rolul de emiţător sau să îl cedeze receptorului.

Studiul nostru analizează mărcile schimbării rolului conversaţional având la bază corpusuri de limbă română vorbită dialectală şi nedialectală: Texte dialectale Muntenia, sub conducerea lui Boris Cazacu, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, vol 1 şi 2 [= TDM]; Corpus de limbă română vorbită actuală, coordonator Luminiţa Hoarţă Cărăuşu, Editura Cermi, Iaşi, 2005 [= Cărăuşu, Corpus].

Mărci ale ascultătorului 1. Mărci care servesc la evitarea preluării cuvântului Există mai multe moduri în care ascultătorul poate arăta că nu vrea să preia rolul vorbitorului în curs. Unul dintre acestea este producerea aşa-numitor „semnale de fond” [29]. Edith Mara[30] numeşte acest tip de mărci semnale de receptare („Hörersignale”), considerând că acestea sunt „elemente discursive prin intermediul cărora ascultătorul contribuie la coordonarea rolurilor interactive, manifestându-şi, astfel, propria atenţie la procesul conversaţional” [31]. Aceste mărci pragmatice sunt numite şi semnale de ascultare („régulateurs”) [32], producerea în mod regulat a acestor tipuri de mărci fiind indispensabilă bunei funcţionări a schimbului comunicativ. Diverse experienţe comunicative au demonstrat faptul că absenţa acestor „semnale de ascultare” introduc „importante perturbări în comportamentul locutorului” [33].

Semnalele de ascultare au diverse realizări nonverbale şi verbale. Printre semnalele nonverbale de ascultare pot fi amintite aprobările din cap

şi zâmbetele scurte, „care au rolul de a arăta că ascultătorul este de acord cu vorbitorul sau înţelege mesajul acestuia” [34]. Sensul aprobării din cap

286

„depinde de viteza cu care este făcut gestul: dacă gestul este lent, el exprimă acordul, dacă este rapid el exprimă fie un acord entuziast, fie nerăbdarea şi dorinţa de a prelua rolul vorbitorului” [35]. Şi negarea din cap poate fi un semnal de ascultare, atunci când capul este mişcat lent[36]. Dacă vorbitorul tocmai a povestit un lucru incredibil şi ascultătorul răspunde negând lent cu capul, poate indica „faptul că ascultătorul împărtăşeşte incredulitatea vorbitorului şi implicit că nu doreşte să îşi asume rolul vorbitorului” [37].

Există încă două moduri, în opinia lui Peter Collett [38], în care ascultătorul poate indica că nu doreşte să preia cuvântul. Primul este producerea unor indicatori de „atenţie”: dacă păstrează tăcerea, se orientează spre vorbitor şi îl priveşte intens, „ascultătorul poate arăta că este interesat de ceea ce are de spus vorbitorul şi din acest motiv nu doreşte să preia rolul lui”. Al doilea este producerea unui indicator de „nonintenţionalitate” [39]. Indicatorii nonintenţionalităţii „constau din acţiuni care împiedică vorbitul, ca încrucişarea braţelor, strângerea buzelor sau acoperirea gurii cu mâna ori cu un deget – cu alte cuvinte, acţiuni opuse pregătirii pentru vorbit” [40].

Semnalele verbale de ascultare sunt reprezentate de mărci pragmatice de tipul: da, mda, sigur, caracteristica lor pertinentă fiind aceea că „nu servesc niciodată la schimbarea rolurilor în actul de comunicare lingvistică: „Când ascultătorul foloseşte semnalele de receptare, pare a fi o înţelegere reciprocă în privinţa faptului că vorbitorul continuă să vorbească” [41]:

„L: <S s-închidi automat>. D: porneşti digeaba. +++ ăsta-l porneşti ↑ ++ da’ o <F CLACAT>. L: da da ↓ D: < F S-O TERMINAT>.” (Cărăuşu, Corpus, p. 48); „B: da] da’ + nu ↓ iniţial un so so soţul moşteneşte [jumătati ↑ A: da da] C: copiii jumătate.] (Cărăuşu, Corpus, p. 55); „L: cî mă gândeam cî altfel ↑ [...] cum sî zic eu? voi aţi fi împrumutat di la bancî ↑ + A: da ↓ L: şî ăştia [xxx] ar fi vândut î: ↑ ++ [casa” (Cărăuşu, Corpus, p. 61); „B: nu-i în mod obligatoriu. deci agenţia imobiliarî se obligî doar sî-ţi găseascî ţie un apartament ↑ cari sî-l închiriezi. aceasta este obligativitatea ↑ pe care şi-o asumî ↑ agenţia imobiliarî prin contractul di prestări servicii ↑ cari-l închei tu cu agenţia imobiliarî. deci agenţia imobiliarî nu faci altceva decât sî intermedieze. ++ pur şi simplu. şi_nchei cu agenţia imobiliarî un contract di prestări servicii ↑ plăteşti comisionu’ respectiv pi cari_l percep ei ↑ A: da ↑ B: pentru aceastî ↑ î ↑ activitati. pentru acest serviciu pi cari ţi-l oferă ↑ şi-ţi găsesc un apartament. ++ că + vrei sî_nchei contractul ulterior în formă autentică sau nu ↑ este problema între părţile respectivi. întri chiriaş şi cel cari_nchiriazî.” (Cărăuşu, Corpus, p. 187).

287

Un alt mod verbal prin care ascultătorul arată că nu doreşte să vorbească este punând întrebări. Este vorba despre aşa-numitele întrebări disjunctive de tipul „nu-i aşa?” „nu?”, care se adaugă la o afirmaţie a vorbitorului şi care „îl invită pe celălalt să continue să vorbească” [42]:

„L: < Î CUM>? da’ asta a noastrî i_n o mii nou’ suti: = A: treiză’ şî ceva. nu? L: treiză’ şî şapti. parcî [xxx] A: asta-i din o mii opt suti nou’ zeci şî ceva.” (Cărăuşu, Corpus, p. 66);

2. Mărci care servesc la preluarea cuvântului Există mai multe moduri în care ascultătorul poate să-i arate vorbitorului că vrea să vorbească. Carla Bazzanella [43] numeşte acest tip de semnale mărci care servesc la preluarea replicii, considerând că acestea „ajută la stabilirea contactului lingvistic şi la preluarea cuvântului” [44].

Printre mărcile nonverbale de preluare a cuvântului de către ascultător pot fi amintite aşa-numitele „semnale de avertisment” [45], cum ar fi ridicarea mâinii sau mărirea uşoară a ochilor pentru a-i arăta celuilalt că doreşte să vorbească, deschiderea gurii şi tragerea aerului în plămâni cu zgomot – cu alte cuvinte, producerea unor versiuni uşor exagerate ale „mişcărilor pregătitoare” pe care le-ar face ascultătorul în mod normal chiar înainte să vorbească. De asemenea, un alt mod prin care ascultătorul poate încerca să-l convingă pe vorbitorul în curs să renunţe la cuvânt este producerea unor „semnale de fond negative” [46], de exemplu, ascultătorul poate ofta, se poate uita în altă parte sau poate da nerăbdător din cap, făcând lucruri care îl pot descuraja pe vorbitor.

Mărcile verbale de preluare a cuvântului de către ascultător pot fi clasificate în două grupe: 2.1. Semnalele de turn-taking (de schimbare a rolului conversaţional) [47], prin intermediul cărora „ascultătorul comentează enunţul partenerului, asumându-şi, în acelaşi timp, rolul vorbitorului” [48]de tipul: vreau să spun, dar etc. Ascultătorul poate încerca să preia cuvântul întrerupându-l pe vorbitor, cele două intervenţii, cea a vorbitorului şi cea a ascultătorului, suprapunându-se. Ascultătorul poate face o remarcă pozitivă în timp ce partenerul vorbeşte, de tipul „sunt complet de acord”, dar poate dori şi să-şi exprime un punct de vedere care să destabilizeze vorbitorul, ascultătorul utilizând mărci de tipul „prostii!” sau „nu sunt de acord” [49]:

„D: <S titlul lucrării mele de doctorat> ↑ = A: = spuneţi mai tare. B: puţin mai tare dacă ↑ A: aşa. D: titlul lucrării mele de doctorat ↑ [xxx] spus şi nespus în în interacţiunea comunicaţională. deci în + interacţiunea în + comunicarea interpersonală.” (Cărăuşu, Corpus, p. 168-169).

288

2.2. Semnale care servesc la preluarea replicii [50], care ajută la stabilirea contactului lingvistic între protagoniştii actului lingvistic şi la preluarea cuvântului de către ascultător. Pot fi utilizate, în acest sens, mărci de tipul: deci, în concluzie, iată, dar şi, şi, dar etc:

„L: vreo trei metri ↑ nu? A: nu ştiu. [...] L: şî ↑ +++ ci voiam eu sî ti-ntreb? a ↑ deci sî poati intra şî di pi: hol ↑ A: da. poţi sî intri-n camera mari.” (Cărăuşu, Corpus, p. 62); „L: da. da. A: depindi cu [xxx] L: şî ci voiam eu sî ti mai întreb. +++ A: a ↑ + (râde) + L: a ↑ şî ari debara?” (Cărăuşu, Corpus, p. 64); „L: aha ↓ <S da da da da>. deci n_ari debara ↓ = A: = nu. nu. poţi sî + ţ [faci: = L: dar] dispri bai. baia ci: +++ ari faianţî ↓ ari [gresii? A: ari faianţî şî gresii. ari tot da’ eu vreau s-o schimb cu alta ↓ =” (Cărăuşu, Corpus, p. 64); „B: = şî eu am spus treaba voastrî ↑ eu nu vă pot da dicît + cin’ suti di mii ↑ ++ şî lu’ adi i-am luat papuci di casî ţi-am spus ↑ = C: da’ i-ei luat deja? B: lu’ doina la fel ↑ DA. i-am luat ↑ doar la treiză şî opt. la magazinu’ treiză şî opt ↑ undi sî vând foarti ieftin. faţî di + piaţî. pentru cî la + bără + asta cum sî cheamî?” (Cărăuşu, Corpus, p. 71); „C: tre’ sî-i storc? A: nu. puni-i acolo: ↑ +++ B: şî vreau sî mă suc sî văd la fel ă ↑ la mitropolii ↑ cî sî fac colinzi ↑ ş-am sî mă duc în ziua di crăciun.” (Cărăuşu, Corpus, p. 73).

Mărci ale vorbitorului 3. Semnale de încheiere Când vorbitorul în curs doreşte să îşi încheie discursul, îi trimite receptorului semnale că cedează cuvântul. Unele dintre aceste semnale sunt transmise înainte de sfârşitul intervenţiei în curs a vorbitorului, „dând ascultătorului posibilitatea unei „tranziţii line”, în care momentul de începere coincide cu momentul în care partenerul termină ce avea de spus” [51].

Aceste semnale sunt atât verbale, cât şi nonverbale. Unul dintre modurile nonverbale prin care vorbitorul semnalează

sfârşitul intervenţiei sale este schimbarea pattern-ului privirii – „dacă vorbitorul se uita în altă parte, poate semnala că se apropie sfârşitul mesajului începând să îl privească din nou pe ascultător” [52]. Peter Collett este de părere că acest gest este foarte important atunci când conversaţia implică mai multe persoane - „în această situaţie persoana pe care o

289

priveşte vorbitorul va deveni probabil următoarea care va lua cuvântul” [53]. Gesturile făcute cu mâna pot servi şi ele ca semnale că vorbitorul se pregăteşte să-şi încheie intervenţia, iar unii oameni ridică din umeri, transmiţând un mesaj similar la sfârşitul intervenţiei [54].

Prin intermediul mărcilor verbale de cedare a cuvântului de către vorbitorul în curs, acesta anunţă sau marchează sfârşitul discursului său conversaţional.

În structura diverselor intervenţii conţinute în conversaţie, sunt incluse elemente ce fac previzibilă încheierea lor şi, deci, posibilitatea transferului rolului de emiţător. O astfel de funcţie pot avea diverse tipuri de unităţi lingvistice (vocative şi interjecţii, anumite adverbe şi locuţiuni adverbiale, repetiţii, construcţii interogative, formule tipice care marchează sfârşitul unei relatări mai ample) şi paralingvistice (accent sintactic, intonaţie, debit verbal etc) [55]. Urmărim, în textele dialectale, câteva exemple de mărci pragmatice de încheiere a intervenţiei comunicaţionale, mărci ce fac previzibilă posibilitatea transferului rolului de emiţător:

• repetiţii: ”da n-a vrut/am trăit... opt ani/opt ani am trăit cu el/da n-a vrut să-n spuie.” (TDM, 2, p. 208); „Acum merge ei care cum apucă iese pă uşe nu mai aştiaptă să...nu mai aştiaptă să /” (TDM, 2, p. 226);

• construcţii interogative: „Ce iera să fac? să mă sui în târşar sau să zvârlu după iei?” (TDM, 2, p. 219);

• vocative şi interjecţii: „şi l-a zvârli cu băţu iel // şi l-a... l-a lovit aşa-n pulpa piciorului // ş-a fugit lupu mă!/s-a dus.” (TDM, 2, p. 233);

• formule tipice care marchează sfărşitul unei relatări mai ample: noi după ele, noi alergam după vacă să le-ntuarcem îndărăt/ş-aşa am păţit am păţit dăstule.” (TDM, 2, p. 213); „cu hainili ne-nveleam/ca să nu ne fiie frig/ş-aşa făceam atunci când ieram noi la pădure.” (TDM, 2, p. 217); „Şi vrecea aia făceam o groapă ş-o-ngropam/ca să n-apuce alte ligioni // şi spălam tucu bine bine/şi asta iera/povestea săpunului asta ie.” (TDM, 2, p. 237); „Le dedeam pă toate şi luam porumb pă iele // asta ie.” (TDM, 2, p. 238); „când a vin colo parcă mi s-a-torz aşa pielea acolo în vârfu capului aşa dă...dă... frică // ş-aia e.” (TDM, 2, p. 239).

K. Lichem [56] consideră că vorbitorul îşi marchează sfârşitul discursului său conversaţional prin intermediul unor mărci pragmatice caracteristice pentru această grupă de semnale de tipul: bine, iată, da, sigur, evident, nu? şi deci? etc:

„A: aţi spus bine. nenorocirii altora ↑ de pe urma nenorocirii altora ↑ înseamnă de pe urma nenorocirii <F LOR>. nu? am putea altfel exprima. ă ↑ + deci nu

290

este + ALTĂ nenorocire. dac_ar fi fost altă nenorocire ↑ ar fi fost atribut adjectival. ++ pentru că numai caracteriza substantivul nenorocire. dar aşa ↑ dac_avem nenorocirii altora ↑ substituie. şi_atunci evident că ↑ nu mai este adjectiv. este pronume. bine. H: exprimat prin pronume nehotărât ↑ [xxx] numărul plural ↑ cazul genitiv.”(Cărăuşu, Corpus, p. 197).

4. Mărci pragmatice menţinătoare ale replicii Vorbitorii care vor să păstreze cuvântul folosesc o gamă diferită de stratageme de „eliminare a tentativelor de intervenţie” [57] pentru a-l împiedica pe receptor să ia cuvântul. Pentru a păstra cuvântul, vorbitorul trebuie să ofere impresia că mai are multe informaţii de transmis. Poate face asta prin mai multe semnale nonverbale.

Foarte importante sunt, în acest sens, mişcările ochilor. Astfel, pentru vorbitorul care vrea să-şi continue intervenţia „este mai bine să nu îşi privească ascultătorul prea mult în ochi – ar putea lăsa impresia falsă că se pregăteşte să abandoneze cuvântul” [58].

Mâinile sunt uneori utilizare în acelaşi scop. De exemplu, nu este ceva neobişnuit pentru italieni să păstreze cuvântul numărând pe degete: „după ce a indicat că va prezenta o listă de puncte, vorbitorul fie ridică, fie apasă fiecare deget pe rând pentru a arăta unde se află în lista de lucruri despre care vorbeşte şi deci câte puncte mai intenţionează să acopere”.[59]

O tehnică similară de păstrare a cuvântului este folosirea de către vorbitor a mărcilor pragmatice menţinătoare ale replicii („riempitivi”) [60], care sunt utilizate pentru a păstra cuvântul, indicând „dificultatea planificării, tipică vorbirii spontane” [61]. Pot fi folosite, în acest sens, mărci de tipul: şi, de asemenea, mai mult, în plus [62], cum pot să spun, să spunem, pentru a spune astfel [63] etc:

„B: s-o furat în iarnî inclusiv stâlpii di beton mai = A: da B: ş-o angajat un om la pazî în anu’ următor ↑ şî tot n-o reuşit ↑ tot ++ <R şî n-ai ci să faci altceva pi pământu ăla > + cî-i argilos aşa A: la noi (tuşeşte) la noi sî furî stâlpii ăia + cini n-ari vii pi + deal + dealurili aşa + ă: sî furî stâlpii di lemn ↑ că ăia sî pun sî pun pi foc ↑ (râde) da’ ăştia di beton nu ↑” (Cărăuşu, Corpus, p. 58-59).

Concluzii Studiul de faţă face referiri la una dintre componentele de bază ale sistemului implicit de organizare a conversaţiei încadrat în modelul etnometodologic de analiză conversaţională: regulile accesului la cuvânt. În structura diverselor intervenţii conţinute în schimburile verbale, sunt incluse elemente ce fac previzibilă încheierea lor şi, deci, posibilitatea transferului rolului de emiţător. În punctul relevant pentru schimbarea emiţătorului, intră în acţiune două reguli de alocare a rolului de emiţător, şi

291

anume, desemnarea emiţătorului următor de către cel care vorbeşte şi autoselectarea ca emiţător. În acest sens, sistemul de alocare a intervenţiei (fr. tour de parole) se bazează pe noţiunile de selectare a următorului vorbitor, de autoselecţie şi de punct de tranziţie pertinent.

Studiul ia în discuţie două categorii de mărci: 1) mărci ale ascultătorului, care conţin mărcile care servesc la evitarea preluării cuvântului şi mărcile care servesc la preluarea cuvântului; 2) mărcile vorbitorului, ce includ semnalele de încheiere şi mărcile pragmatice menţinătoare ale replicii.

Note

[1] H. Garfinkel, Remarks on Ethnomethodology, în J.J. Gumperz, D. H. Hymes, Directions in Sociolinguistics, New York, 1972. [2] Catherine Kerbrat-Orecchioni, La conversation, Paris, 1996, p. 14 [= Kerbrat, Conversation]. [3] Idem, ibidem. [4] Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura All Educational, Bucureşti, 1999, p.43 [= Ionescu, Conversaţia]. [5] Kerbrat, Conversation, p. 15. [6] Ionescu, Conversaţia, p. 43. [7] Kerbrat, Conversation, p. 16. [8] Idem, ibidem. [9] Vezi H. Sacks, E. Schegloff, G. Jefferson, A simple Systematics for the Organization of Turn-taking in Conversation, în Language, 50, 1974, p. 696-755. [10] J. Moeschler, Anne Reboul, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Editura Echinox, Cluj, 1999, p. 450 [= Moeschler, Reboul, Dicţionar]. [11] Kerbrat, Conversation, p. 4. [12] Pentru teoretizarea noţiunii de marcă pragmatică, vezi Luminiţa Hoarţă Cărăuşu, Elemente de analiză a structurii conversaţiei, Editura Cermi, Iaşi, 2003, p. 69-96. [13] Kerbrat, Conversation, p. 4. [14] Kerbrat, Conversation, p. 5. [15] Idem, ibidem. [16] Kerbrat, Conversation, p. 6. [17] Peter Collett, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor, Editura Trei, Bucureşti, 2005, p. 88 [= Collett, Cartea]. [18] Idem, ibidem. [19] Ionescu, Conversaţia, p. 45. [20] Collett, Cartea, p. 88. [21] M. Walker, Smooth transitions in conversational turn-taking: implications for theory, în Journal of Psychology, 1982, 110, p. 31-37, apud Collett, Cartea, p. 88. [22] Ionescu, Conversaţia, p. 46. [23] Ionescu, Conversaţia, p. 46-47. [24] Carla Bazzanella, Le facce del parlare: un approcio pragmatico all italiano, Firenze, 1994, p. 175, apud Ionescu, Conversaţia, p. 47. [25] Ionescu, Conversaţia, p. 47. [26] Carla Bazzanella, I segnali discorsivi, în L. Renzi, Grande grammatica italiana di consultazione, Bologna, 1995, p. 236 [= Bazzanella, Segnali]. [27] Collett, Cartea, p. 89. [28] Idem, ibidem.

292

[29] V. J. Yngve, On getting a word in edgewise, în Lucrările celei de-a şasea conferinţe regionale a Societăţii Lingvistice din Chicago, Chicago: Chicago Linguistic Society, apud Collett, Cartea, p. 89. [30] Edith Mara, Per un analisi dei segnali discorsivi nell’italiano parlato, în K. Lichem, Edith Mara, Susanne Knaller, Aspetti della Sintassi dell’italiano contemporaneo, Tübingen, 1986, p. 183 [= Mara, Analisi]. [31] Idem, ibidem. [32] Kerbrat, Conversation, p. 4. [33] Kerbrat, Conversation, p. 5. [34] Collett, Cartea, p. 89. [35] Idem, ibidem. [36] Dacă capul este mişcat repede, negarea din cap arată dezacordul ascultătorului şi faptul că acesta ar dori să preia cuvântul (vezi în acest sens, Collett, Cartea, p. 89). [37] Collett, Cartea, p. 90. [38] Idem, ibidem. [39] În opinia lui Peter Collett, exită şi indicatori ai intenţionalităţii, prin care ascultătorul poate cere cuvântul, cum ar fi: aplecarea în faţă, ridicarea unui deget sau deschiderea uşoară a gurii (Collett, Cartea, p. 90). [40] Collett, Cartea, p. 90. [41] Donald Duncan-Fiske, Face-to-face interaction, New York, 1977, p. 101. [42] Collett, Cartea, p. 90. [43] Bazzanella, Segnali, p. 232. [44] Idem, ibidem. [45] Collett, Cartea, p. 91. [46] Idem, ibidem. [47] Mara, Analisi, p. 183. [48] Idem, ibidem. [49] Collett, Cartea, p. 91. [50] Bazzanella, Segnali, p. 232. [51] Collett, Cartea, p. 93. [52] A. Kendon, Some functions of gaze-direction in social interaction, în Acta Psychologia, 26, 1967, p. 2-63, apud Collett, Cartea, p. 93. [53] Collett, Cartea, p. 94. [54] Vezi Collett, Cartea, p. 94. [55] Vezi Ionescu, Conversaţia, p. 44-45. [56] K. Lichem, Bemerkungen zu den Gliederungssignalen im gesprochenen Italienisch, în Ch. Schwarze, Italienische Sprachwissenschaft, Tübingen, 1981, p. 71. [57] Collett, Cartea, p. 96. [58] Ibidem, p. 94-95. [59] Collett, Cartea, p. 95. [60] Bazzanella, Segnali, p. 232. [61] Idem, ibidem. [62] Collett, Cartea, p. 95. [63] Bazzanella, Segnali, p. 232.

IZVOARE

Hoarţă Cărăuşu, Luminiţa (coordonator), 2005, Corpus de limbă română actuală, Editura Cermi, Iaşi [= Cărăuşu, Corpus].

1973, Texte dialectate Muntenia, sub conducerea lui Boris Cazacu, Editura Academiei, Bucureşti, , vol 1 şi 2 [= TDM].

293

BIBLIOGRAFIE GENERALA

Bazzanella, Carla, 1995, „I segnali discorsivi”, în L. Renzi, Grande grammatica italiana di consultazione, Bologna [= Bazzanella, Segnali].

Collett, P., 2005, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor, Editura Trei, Bucureşti [= Collett, Cartea].

Hoarţă Cărăuşu , Luminiţa, 2003, Elemente de analiză a structurii conversaţiei, Editura Cermi, Iaşi.

Ionescu Ruxăndoiu, Liliana, 1999, Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura All Educational, Bucureşti [= Ionescu, Conversaţia].

Kerbrat-Orecchioni, Catherine, 1996, La conversation, Paris [= Kerbrat, Conversation]. Lichem, K., 1981, „Bemerkungen zu den Gliederungssignalen im gesprochenen Italienisch”,

în Ch. Schwarze, Italienische Sprachwissenschaft, Tübingen. Mara, Edith, 1986, „Per un analisi dei segnali discorsivi nell’italiano parlato”, în K. Lichem,

Edith Mara, Susanne Knaller, Aspetti della Sintassi dell’italiano contemporaneo, Tübingen [= Mara, Analisi].

Moeschler, J., Reboul, Anne, 1999, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Editura Echinox, Cluj [= Moeschler, Reboul, Dicţionar].

Abstract

The paper refers to the ways in which the linguistically encoded information of sentence meaning provides an indication of the direct, literal messages intended by the speaker. Every sentence has a Direct Message Potential. Sentence meaning can be divided up into two separate and distinct parts. On the one hand, sentence encodes a proposition, which represents a state of the world which the speaker wishes to bring to the addressee’s attention and, on the other hand, there is everything else: Mood markers such as lexical expressions of varying length and complexity. This nonpropositional part of sentence meaning can be analyzed into different types of signals, called Pragmatic Markers. These pragmatic markers signal the speaker’s potential communicative intentions. Pragmatic markers are not part of the propositional content of the sentence. Pragmatic markers have procedural (pragmatic) meaning and specify how the sentence of which they are part is related to the preceding discourse.

294

Cristina ILINCA, Universitatea din Piteşti

Les marques de presence du tiers dans l’editorial politique français

Introduction Cette communication fait partie d’une étude plus étendue sur la constitution des instances énonciatives dans l’éditorial politique. Notre corpus est composé d’éditoriaux de quatre journaux quotidiens (L’Humanité, Le Monde, Libération, Le Figaro) et un hebdomadaire (Le Point). Ces cinq journaux représentent, par leurs sympathies politiques, les principales directions du monde politique français: il y a un discours journalistique de gauche, voire d’extrême- gauche (Libération, dans son ancienne formule L’Humanité avait même comme sous-titre organe du Parti Communiste Français), un discours de centre (Le Monde) et un discours de droite (Le Point, Le Figaro). Nous allons analyser les éditoriaux de ces journaux parus au cours d’une période de trois mois: mars, avril, mai 2007. Il s’agit de la période avant la campagne pour les élections présidentielles de cette année –là (le premier tour ayant lieu le 22 avril, le second le 6 mai 2007), la campagne proprement- dite et une période de trois semaines après cet événement.

Dans une étude précédente nous nous sommes occupés de l’analyse des marques de présence du locuteur et du destinataire. Bien que l’éditorial soit un discours engagé, nous n’avons pas trouvé le JE en tant que trace du locuteur. L’éditorialiste parle très souvent au nom du Nous inclusif, en se fondant dans une communauté. Le NOUS d’auteur apparaît fort peu. Un autre masque de l’éditorialiste c’est le pronom ON, interprété comme NOUS. Lorsqu’il apparaît individuellement, c’est sous la forme de ON = je dilaté, pour rendre ses propos désubjectivisés.

Cette étude sera consacrée aux marques de présence du tiers. Le tiers ou les «autres» constituent le troisième acteur de la situation de communication à la suite du locuteur et du destinataire. Nous allons adopter ici la division de Bakhtine qui répartit les «autres» en surdestinataire et auteur des discours rapportés. Bakhtine précise le caractère du surdestinataire: «(…) l’auteur de l’énoncé imagine, en en étant plus ou moins conscient, un surdestinataire supérieur (un tiers) dont la compréhension répondante absolument juste et protégée soit dans le lointain métaphysique, soit dans un temps historique éloigné (un destinataire de secours). A des époques différentes et dans des conceptions du monde différentes, ce surdestinataire et sa compréhension répondante

295

(idéalement juste) reçoivent différentes expressions idéologiques concrètes (Dieu….le peule, le jugement de l’histoire, la science, etc.)»[1].

Autrement dit, on peut faire appel à ce surdestinataire pour soutenir son jugement qui est toujours subjectif, mais qui se veut objectif, persuasif. La représentation du surdestinataire par le locuteur est différente selon l’évaluation du locuteur et l’époque donnée. Une autre conclusion qu’on peut tirer c’est que le statut du surdestinataire est supérieur à tous les sujets parlants, et donc à l’égard de la force du dire, il se trouve premier. Pour notre travail en corpus, nous proposons de classer les marques de présence des autres en marques du surdestinataire et du discours «d’autrui» (comme discours des autres.)

1. Les énoncés doxiques. Quelques remarques s’imposent sur la notion de doxa. Dans l’Antiquité, elle s’opposait à l’epistémè, à la connaissance authentique, comme aujourd’hui l’opinion publique s’oppose au savoir scientifique. «Dans la mesure où elle possède une valeur de probabilité, non de vérité, la doxa se situe au fondement de la vraisemblance sur laquelle s’appuie le discours à visée persuasive. Elle fournit les points d’accord susceptibles de s’établir sur un sujet donné dans une assemblée composée d’hommes de bon sens. (…) La doxa est donc l’espace du plausible, tel que l’appréhende le sens commun»[2].

Le surdestinataire désigne «la voix de qui serait le représentant le plus typique, le plus idéal»[3] de la classe sociale à laquelle appartient le locuteur. Sophie Moirand reprend ce terme dans son analyse sur le discours scientifique: le surdestinataire réfère ici à une sorte d’archétype de la conscience collective du domaine scientifique dont «l’auteur se réclame ou auquel il prétend accéder.»[4] Au – delà du discours scientifique, ce tiers – parlant est un «énonciateur représentant celui à qui le locuteur prête parole, persona, grâce à qui, le locuteur construit son dire des autres.»[5] Le tiers – parlant pourra être repéré dans des énoncé prêtés à des énonciateurs figurés: «les gens disent que», «beaucoup disent que», «on dit», «on prétend». Ce sont des énoncés doxiques. Nous pourrons diviser ces énoncés en deux groupes: les énoncés avec ON doxique et le reste des expressions doxiques (qui peuvent être assumées par le surdestinataire).

La doxa assumée par ON. Nous avons trouvé 37 ON doxiques qui se répartissent de la manière suivante: Le Figaro – 1, Le Point – 2, Le Monde – 10, Libération – 8, L’Humanité -16.

296

Dans la plupart des cas, ON est accompagné par les verbes «savoir», «dire» ou «volitifs» à l’indicatif présent. On peut dire que ce type d’énoncés est exprimé sous la forme d’un constat:

«Ou bien un centrisme plus conservateur, quand on sait qu’il ne mord guère, pour l’instant, sur les catégories les plus populaires?» (Libération le 5 mars 2007) «Car ce coeur - là, situé comme on le sait du côté du portefeuille d’actions, ce n’est pas les institutions» (L’Humanité, le 24 mai 2007) «C’est en vérité un nouveau piège tendu a tous les électeurs de gauche, à qui on veut tout simplement interdire la possibilité d’exprimer dans cette élection présidentielle deux exigences qui, pourtant, rassemblent la majorité d’entre eux: ne pas connaître cinq nouvelles années de pouvoir de droite, et signifier à la gauche qu’on attend d’elle autre chose que les déceptions du quinquennat Jospin.» (L’Humanité, le 17 avril 2007)

Même si ON représente un groupe indéfini, le ON réfère à l’unicité d’une grande voix qui a pour effet d’augmenter la crédibilité des assertions du locuteur. Ce fait est renforcé aussi par l’utilisation du présent de l’indicatif.

1.2 Autres expressions doxiques. «Faire mentir les sondages, et muscler la gauche en faisant monter le vote Buffet, dont le programme, beaucoup le reconnaissent, est à la hauteur.» (L’Humanité, le 20 mars 2007)

«Après tout, beaucoup pensaient que le vrai vote utile s’appelait François Bayrou.» (Libération, le 23 avril 2007) «Une majorité de Français ne savent pas encore qu’ils ont profité, qu’ils profitent et profiteront de la mondialisation.» (Le Point, le 19 avril 2007) «Cela n’exonère pas les candidats de leurs responsabilités, tant il est évident que l’attente des citoyens n’a pas faibli et que les juges perdent de vue leur mission.» (Le Monde, le 19 mars 2007)

La doxa est exprimée différemment selon les textes. Dans le dernier exemple, nous avons une doxa évaluée dont l’objectif est d’attirer l’attention sur un certain fait et de modifier l’état actuel des choses. On pourrait dire que l’éditorialiste se met en énonciateur légitime reconnu, ce qui contribue à la constitution du sujet énonciatif doxique.

1.3 Les lieux communs. Les lieux communs (ou les topoï) sont des expressions par lesquelles le locuteur peut adosser ses dires «à un principe ou une convention admise dans sa communauté de parole»[6]. Dans certains cas, un terme désigne le lieu commun comme tel:

297

«La sagesse est même d’attendre - et quelle que soit, dans quinze jours, la nouvelle présidence - ce qu’elle fera, voudra et pourra faire.» (Le Point, le 26 avril 2007) «Il n’aura que son bon sens pour cheminer aujourd'hui dans les fleurs et, demain, dans les ronces.» (Le Point, le 10 mai, 2007) «Les voies qui se sont portées sur François Bayrou seront en effet décisives. C’est le paradoxe de cette campagne; pour que le débat puisse avoir lieu au centre, il fallait que le centre ne soit pas lui - même présent au second tour.» (Le Monde, le 24 avril 2007)

Dans d’autres cas, l’éditorialiste se fait l’applicateur d’un proverbe, d’une maxime:

«Faut- il jeter le bébé avec l’eau du bain?» (Le Point, le 8 mars 2007) «Qu’elle paraît démodée, d’un autre siècle, d’une autre ère, la fameuse formule de François Mitterrand: « Il faut laisser du temps au temps.» (Le Figaro, le 14 mai 2007) qui fait penser au proverbe issu de l’Ecclésiaste: «Il a du temps pour tout»

On peut dire que les lieux communs sont un moyen neutre par lequel l’éditorialiste veut obtenir l’opinion du cela – va – de soi.

2. Le discours d’autrui. L’éditorial constitue aussi le discours d’autrui. Nous allons s’attarder ici sur les discours direct et indirect comme formes simples et puis sur les formes mixtes.

Formellement, le discours direct se caractérise par les frontières nettes entre le discours rapporteur et le discours rapporté (les guillemets à l’écrit). Le rapporteur assure donc la textualité de ce qu’il rapporte. Le discours direct est la «manifestation d’une opération de citation»[7], car il est le mode de l’autonymie. Le rapporteur présente le discours rapporté à part, en le disjoignant des autres éléments de la situation:

Ex: Elle a dit: «Quel mauvais temps!»

Dans le cas du discours indirect, les frontières formelles entre le discours rapporteur et le discours rapporté tendent à s’effacer et les voix tendent à se mêler. Quant aux références personnelles, spatiales, temporelles, le discours rapporté est soumis aux repères de l’énoncé rapporteur. La conception traditionnelle du discours indirect fait du «que» un marqueur de subordination (X dit que Y). Avec le discours indirect, on fait une opération de «traduction»[8]. Le rapporteur se propose de rendre le sens de l’énoncé original, mais cet énoncé original ne peut jamais être reconstitué:

Ex: Situation d’origine: A →B: «Je partirai d’ici demain.»

Discours indirect: C →D: «Il a dit qu’il partirait de Paris le lendemain»

298

2.1 Le discours direct. Nous avons identifié peu de cas de discours direct dans notre corpus:

«Le directeur général délégué d' Airbus, également membre du directoire d'EADS, Fabrice Brégier, expliquait hier dans les colonnes de notre confrère la Dépêche du Midi qu’il «ne faudrait pas mélanger management et politique»» (L’Humanité, le 6 mars 2007) «Michel Rocard affirme que «plus rien ne sépare les sociaux - démocrates des démocrates - sociaux, c’est - à - dire les socialistes et les centristes »» (L’Humanité, le 14 avril 2007)

Le plus souvent, la présentation du discours rapporté n’est pas neutre. Dans les exemples présentés ci –dessous, on peut deviner la voix du locuteur qui laisse voir son opinion:

«Jean Peyrelevade, ancien patron du Crédit lyonnais et qui représente le grand patronat dans l’entourage de François Bayrou, affirme sans ambages: Le PS « n’a plus de ligne directrice dominante » et « n’est plus en état de gouverner durablement le pays »» (L’Humanité, le 26 avril 2007) «Sur cette pente, Dominique Strauss - Kahn glisse le plus vite et affirme: «Nous avons là une occasion historique de faire que la donne change.» A l’inverse, Jean - Luc Mélenchon ouvertement et d’autres, encore bouches closes dans les rangs socialistes, s’inquiètent en rappelant que «François Bayrou, c’est la droite»» (L’Humanité, le 26 avril 2007) «C’est de surcroît tendre bien inutilement la joue à la réplique du candidat de l ' UMP qui raillait hier cette proposition «d’avoir 0, 6% du capital sans droit de vote » (L’Humanité, le 6 mars 2007)

Nous avons aussi identifié des cas de discours direct «au seconde degré»[9]. Il s’agit des cas où, par exemple, le commentaire rapporte le discours d’un journal qui rapporte lui –même un autre discours:

«Je serai un président comme Louis de Funès dans le Grand Restaurant: servile avec les puissants, ignoble avec les faibles. J’adore.» Nicolas Sarkozy plaisantait, rapporte le Parisien, ce jour de février dernier dans la piscine d’un palace de la Réunion.» (L’Humanité le 9 mai 2007) «Il y a des territoires, des femmes et des hommes qui sont des laissés - pour - compte de la mondialisation. Nous ne pouvons pas les laisser tomber», déclarait aux Échos, avant l’élection présidentielle, le candidat Sarkozy.» (L’Humanité, le 29 mai 2007)

Notre corpus présente aussi des faux discours directs. Il s’agit des discours rapportés qui n’ont pas été énoncés réellement mais qui sont des discours directs formellement:

«Il y a des services si grands qu’on ne peut les payer que par l’ingratitude», pourrait leur répondre le président avec Alexandre Dumas.» (Le Figaro, le 16 mai 2007)

299

«C’est le lot habituel, me direz-vous, des campagnes présidentielles où l’exécration se substitue à la compétition et l’anathème au dialogue.» (Le Figaro, le 5 mai 2007) «Mais où diable est passée la gauche? A moins de six semaines maintenant du premier tour, toute une part d’entre elle semble tétanisée. Paniquée par ceux qu’elle craint, à juste titre, Le Pen, Sarkozy , elle prie la bonne dame en espérant un miracle ou se laisse fasciner par celui qui lui répète: « Je suis la réconciliation et la nouvelle voie, aie confiance et crois en moi .»» (L’Humanité, le 15 mars 2007) «Faire mentir les sondages, et muscler la gauche en faisant monter le vote Buffet, dont le programme, beaucoup le reconnaissent, est à la hauteur. « Vous rêvez », nous serine- t – on» (L’Humanité, le 20 mars 2007)

Le discours direct sert à amplifier les propos de l’énonciateur. Le discours direct est une sorte de preuve authentique de la vérité de l’assertion précédente. L’éditorialiste utilise le faux discours direct pour commenter l’événement en cause. Le rapporteur essaie de présenter ce qu’il croit être la vraie pensée du sujet rapporté. Le discours direct est un artifice auquel le locuteur fait appel pour cacher sa présence; il s’agit donc d’une marque de subjectivité.

Le locuteur- rapporteur peut aussi «inviter» le discours d’autrui en tant que garant à autorité, ce qui institue entre le discours direct et celui rapporteur, un accord, une complicité. Nous avons à faire à des arguments d’autorité qui viennent soutenir l’idée avancée par le locuteur:

«Le peuple, disait Rousseau, est le souverain.» (L’Humanité, le 15 mars 2007) «La maison brûle», selon l’expression de Jacques Chirac, et l’ancien vice - président américain Al Gore, converti en paladin de l’écologie caméra au poing , a su créer un climat, et faire monter la pression.» (Le Figaro, le 28 mars 2007) «Winston Churchill disait que « la démocratie est le pire des systèmes, à l’exception de tous les autres». On pourrait appliquer cet aphorisme à la règle des parrainages pour être candidat à l’élection présidentielles.» (Le Monde, le 1 mars 2007)

De même, le rapporteur peut convoquer le discours d’autrui pour le réfuter, le critiquer, ce qui institue un rapport conflictuel entre le discours rapporteur et celui rapporté. A cela s’ajoute presque toujours un commentaire de l’éditorialiste:

«L’Europe doit cesser d’ignorer le cri de révolte des peuples qui se sentent dépossédés de leur destin. » Cette envolée à la Hugo, à la Jaurès, c’est du Nicolas Sarkozy, en février dernier, à Strasbourg.» (L’Humanité, le 24 mai 2007) «La démocratie sera «oxygénée» comme dit M. Hortense. Mais, nonobstant des démentis officiels, on ne peut que s’interroger sur le

300

moment de cette déclaration et sur la stratégie du chef de l’UMP vis –à – vis du Front National.» (Le Monde, le 14 avril 2007)

L’utilisation du faux discours direct est orientée vers la critique des dires supposés. Le rapport entre le discours rapporté et celui rapporteur est toujours conflictuel. Par la simulation du discours direct, l’éditorialiste se positionne contre les idées reçues.

L’éditorial semble avoir la tendance de ne pas utiliser trop souvent le discours direct. Cela pourrait être expliqué par le fait qu’il ne s’agit pas d’un genre journalistique informatif, mais d’un genre de commentaire. L’éditorialiste se sert du discours direct pour prouver que ses opinions se fondent sur des preuves authentiques et pour «répondre» aux éventuels contre- arguments de la part de son lecteur (cas de prolepse).

2.2 Le discours indirect. «Par le discours indirect, on se fait l’écho du propos formulé, pensé, imaginé par l’autre.» Le discours indirect ne peut garantir la littéralité des propos rapportés, car il n’est plus une citation mais une «reformulation à responsabilité partagée»[10]. Dans les quelques exemples trouvés dans le corpus étudié, l’éditorialiste mêle sa voix avec celle d’autrui:

«Tout indique qu’il ne va pas s’arrêter. Plus définitif encore, l’autre motif d’empêchement d’un tel mariage est que Sarkozy ne veut pas en entendre parler. Il l’a dit et répété sur tous les tons: pas de ministre FN, pas d’alliance, locale ou nationale, avec le FN.» (Le Figaro, le 14 avril 2007) «On l’a dit, c’était la première fois sous la Ve République qu’aucun candidat en lice n’avait jamais exercé la charge de président ou de premier ministre, la première fois qu’on ne comptait aucun ministre ou chef d’État en exercice chez les prétendants.» (Le Figaro, le 23 avril 2007)

Nous avons repéré aussi des formes mixtes de discours rapporté. Nous allons s’arrêter ici aux citations qui sont fort nombreuses par rapport aux cas de discours direct et indirect.

La valeur d’une citation est une valeur «d’usage», les valeurs de «répétition» étant des valeurs de «mentions». Le mot entre les guillemets a donc la capacité d’accumuler «la mention» et «l’usage» et de produire la connotation autonymique.

La modalisation autonymique sert à insister sur le fait qu’il s’agit des traces d’une activité par laquelle le sujet d’énonciation marque une distance à l’égard de son propre énoncé: l’énonciateur dédouble pour ainsi dire son discours pour commenter sa parole en train de se faire, il produit une sorte de boucle dans son énonciation.

Outre la typographie (italique, guillemets, points de suspension, parenthèses ou doubles tirets), la modalisation autonymique mobilise une grande variété de tournures: «en quelque sorte», «passez-moi l’expression»,

301

«si je peux dire», «ou plutôt», «c’est-à-dire», «pour parler comme X», «je devrais dire», «à tous les sens du mot»[11]:

«C’était le sens de la dénonciation par Jacques Chirac de la «fracture sociale»; c’est celui de «l’union nationale» prônée par François Bayrou, en ce sens candidat de l’«extrême centre». Mais il est vrai que le succès apparent de la candidature Bayrou se nourrit surtout d’une déception Ségolène, et d’une inquiétude Sarkozy.» (Le Monde, le 13 mars 2007) «Il n’est pas faux de redouter, comme le fait Ségolène Royal, une « colère » sociale de grande ampleur.» (Le Monde, le 13 mars 2007) «Mais aucun ne parvient encore a convaincre que ses propositions remettront le pays dans le jeu d’une Europe qui lui échappe, «L’Europe – puissance», «L’Europe – politique», c’est – à - dire l’Europe que la France a si obstinément cherché a construire.» (Le Monde, le 13 mars 2007)

A la différence d’autres participants (le destinataire, le surdestinataire) qui sont en consensus avec le locuteur, le discours d’autrui est le plus souvent convoqué pour être critiqué, dévalorisé.

La faible présence du discours direct et du discours indirect nous mène à la conclusion que l’éditorial ne commente pas nécessairement le discours d’autrui mais plutôt les faits, l’événement, en les faisant passer par son propre discours.

Le discours rapporté est d’habitude un moyen de présenter les dires d’autrui. Il a pourtant un rôle particulier dans le mécanisme argumentatif de l’éditorial: le locuteur l’utilise pour pouvoir exprimer ses opinions d’une manière plus ou moins voilée. L’éditorialiste semble s’y engager fortement, notamment lors de l’utilisation du faux discours direct. D’une certaine manière, nous nous trouvons devant une situation paradoxale: le discours rapporté qui est censé apporter de l’objectivité au discours, contribue ici à la manifestation de la subjectivité du locuteur, de l’éditorialiste dans notre cas.

L’éditorialiste construit la doxa comme énonciateur collectif, ce qui lui permet de parler sous forme de constat. La doxa est représentée ici par le ON doxique (les communautés, les français, les citoyens) et les lieux communs. Le tiers est présenté massivement dans notre corpus. Quant aux autres voix, elles ne servent que d’instrument afin de faire valoir les propos du locuteur. On remarque que le sujet énonciatif se construit dans l’éditorial à l’aide de NOUS, de ON et de la doxa. Mais la différence entre ces moyens c’est une différence d’ordre formel. Quoique l’éditorial a droit de manifester une pleine subjectivité, son sujet énonciatif semble avoir tendance à se désubjectiviser. On pourrait dire que par cette désubjectivisation, il essaie donc de rendre de la légitimité à son discours, à s’instituer comme énonciateur légitime de son discours.

302

Notes

[1] Todorov, Bakhtine, le principe dialogique, Seuil, Paris, 1981, p. 170 [2] Amossy, R. L’argumentation dans le discours, Armand Colin, 2e éd. Paris, 2006, p. 100 [3] Todorov, op.cit., p. 295 [4]Moirand, S., Une histoire de discours, Hachette, Paris, 1988, p.458 [5] Ibidem. p.119 [6] Plantin, C., L’Argumentation, Seuil, Paris, 1996, p.26 [7] Authier, J. Les formes du discours rapporté, DRLAV no.17, p.1-18, 1978 [8] Ibidem., p. 152 [9] Gardin, J.-C.„Discours patronal et discours syndical” in Langages no.44/ 1976, p.26 [10] Le Goffic, Grammaire de la phrase française, Hachette, Paris, 1993, p.270 [11] Authier –Revuz, J., Ces mots qui ne vont pas de soi, Larousse, Paris, 1995

Abstract

This paper has as aim the pragmatical analysis of the traces of the others in the press discourse. The study will take into account as corpus the political editorials treating the presidential elections in France (2007) published in five French newspapers: L’Humanité, Libération, Le Monde, Le Figaro, Le Point.

303

Antoine KOUAKOU, Universitatea din Bouaké, Coasta de Fildes

Le corpus lexical heideggerien: un philosopher hors du commun

INTRODUCTION S’il faut parler d’un élitisme philosophique, nul doute que tous les regards doivent se tourner vers Martin Heidegger, l’un des plus grands penseurs de notre temps. Chez lui, la constante référence au grec, l’utilisation des étymologies (gréco-allemandes), ainsi que le déploiement d’un langage tout particulièrement propre à lui, en somme, cet ensemble lexical ne manque pas de dérouter. Serait-ce là un jeu d’exclusion? En apparence, il est clair que cet univers heideggérien ne manque pas de disqualifier, de mettre hors-jeu le premier venu. Cependant, au-delà d’une telle apparence, n’y aurait-il pas une con-vocation à l’Essentiel? Mais quel peut bien être cet Essentiel? Une fois disposé à entrer en familiarité avec le corpus lexical heideggérien, comment ne pas être édifié par la parole qui a cours dans ses œuvres? Cette parole, en tant que voie et voix de l’Etre, comment s’articule-t-elle chez Heidegger? Dit autrement, quel est le sens fondamental du déploiement de l’Onto-logie chez Heidegger? Deux points essentiels conduiront cette analyse. D’abord, nous partirons de la déconstruction du lexique philosophique commun pour ensuite dégager les significations profondes du lexique spécifique chez Heidegger.

1. DECONSTRUCTION DU LEXIQUE PHILOSOPHIQUE COMMUN CHEZ M. HEIDEGGER Au cœur du philosopher heideggérien, est en marche une œuvre d’envergure: La déconstruction, la destruction ou la désobstruction de l’histoire de la philosophie. Si donc l’effectivité de l’entreprise heideggérienne apparaît comme le déploiement de la déconstruction, la question première qui impose sa compréhension est la suivante: Qu’est-ce que déconstruire? Il faut d’emblée le rappeler, ce terme est employé dans Sein und Zeit, précisément au paragraphe 6 où Heidegger évoque «la tâche de la désobstruction de l’histoire de l’ontologie.»[1] Comme on le voit, la désobstruction concerne l’histoire de l’ontologie ou la métaphysique traditionnelle. Aussi est-il que «dans Sein und Zeit, le sens de ce mot est clairement circonscrit. Destruction ne signifie pas anéantissement, mais démantèlement, déblaiement et mise à l’écart des énoncés purement historisants sur l’histoire de la philosophie. Détruire signifie ouvrir une oreille, la rendre libre pour ce qui, dans la tradition qui délivre, nous est

304

intenté comme être de l’étant. C’est en ayant un tel appel que nous parvenons à la correspondance.» [2]

La métaphysique traditionnelle se présente comme le symbole de l’oubli de l’Etre. Celle-ci s’est fourvoyée quant à l’approche de son objet privilégié, l’Etre; lequel a été malheureusement congédié, au commencement, par une confusion malveillante entre l’Etre et l’étant. Et depuis, cette erreur primordiale s’est transmise à toute la tradition métaphysique occidentale. Bien plus, «la tradition (…) rend d’abord et le plus souvent ce qu’elle «transmet» si peu accessible qu’elle l’occulte bien plutôt. Elle livre ce dont elle s’empare au «cela-va-de-soi» et barre l’accès aux «sources» originales d’où les catégories et concepts ont été tirés pour une bonne part de manière légitime. La tradition va même jusqu'à faire entièrement perdre mémoire qu’ils ont eu une telle origine.» [3] Devant une telle tradition oublieuse, instituant l’oubli de l’oubli qui est indifférence à la différence ontologique (nécessaire distinction à établir entre l’Etre d’une part et l’étant de l’autre), on ne peut que comprendre qu’elle soit soumise à une destruction. Ne pas la soumettre à cette impérieuse tâche laisse courir le danger de gauchissement conceptuel qui conduirait la philosophie à son propre tarissement, mieux, à n’être qu’un «non-sens», à tomber ainsi dans le bavardage du sens commun. Ce qui viendrait à faire d’elle un «no man’s land» où tout le monde aurait droit de cité, voire de légiférer.

Comme tel, il s’agissait, au fond, de restaurer l’édifice philosophique par ce que le fribourgeois a appelé la franche répétition de la question de l’Etre. «Car toute déconstruction implique la remise à jour, la monstration à neuf d’une expérience de l’Etre qui a été dissimulée, enfouie, recouverte par les concepts mêmes grâce auxquels elle devait être exhibée.» [4] Autrement dit, «s’il importe à la question de l’Etre elle-même d’arriver à voir clair dans sa propre histoire, il faut alors rendre à la tradition sclérosée sa fraîcheur et décaper les revêtements qu’elles a accumulés avec le temps. C’est cette tâche à accomplir, dans la perspective de la question de l’Etre que nous entendons par la désobstruction du fonds traditionnel provenant de l’ontologie antique pour renouer avec les expériences originales dans lesquelles avaient été atteintes les premières et désormais directrices déterminations de l’Etre.» [5]

Ainsi qu’il est clairement indiqué, la désobstruction de l’ontologie demeure en son fond une révision de concepts fondamentaux de la philosophie. Ces concepts, faut-il le mentionner, ont perdu de leur signifiance fondamentale pour n’être plus que de termes génériques ou généraux dont l’entente semble aller de soi. C’est donc l’avènement dans le lot commun où tout le monde emploie tout, sans vraiment savoir ce que tel ou tel concept signifie. Il en est ainsi des concepts d’Etre, de Temps, de Vérité et de l’Homme, lesquels nous analyserons parmi le vaste corpus

305

heideggérien. Comment déconstruit-il alors ces concepts philosophiques communs?

Les différentes phases de l’Histoire, entendue comme déploiement de l’Etre, vont passer au crible de la déconstruction conceptuelle. Et si pour Heidegger, «Philosopher n’est rien d’autre qu’être constamment en chemin sur le glacis des questions préalables»[6], la question de l’Etre qui confesse sa primauté va être interrogée en sa dimension de profondeur. Etre, qu’est-ce donc qu’Etre? Que veut bien dire Etre? A ses questions, «s’ajoute qu’on peut désirer savoir à quoi doit servir cette question. Reste-t-elle seulement dans l’éther des généralités les plus générales – ou bien n’est-elle pas plutôt la question de principe par excellence et du même coup la question la plus concrète?»[7]

Cette interrogation heideggérienne est digne d’intérêt dans la mesure où, tout au long de l’Histoire, l’Etre a tantôt été considéré comme un concept général, et qui, de par cette entente même, est tantôt considéré comme allant de soi, pour enfin choir dans une pure fumée, particulièrement avec Nietzsche. Ainsi, dans l’introduction de Sein und Zeit, il mettra en exergue trois principaux préjugés, à savoir: «L’«Etre» est le concept «le plus général» (…) Le concept «Etre» est indéfinissable. (…) L’«Etre» est le concept qui va de soi.»[8] Une fois le terrain ontologique circonscrit, Heidegger va déblayer ses fausses ententes au sujet de l’Etre, et lui redonner toute sa résonnance. C’est bien pourquoi, dépassant l’entente grecque qui saisit l’Etre comme subsistance ou présence, il va la saisir en son originalité. «Etre», il faut l’entendre non pas au sens de l’Etre-présence comme substance ou subsistance tel qu’exprimé depuis Platon, mais au sens où l’entendaient les penseurs matinaux: αληθεια: «L’Etre des grecs, (...) nous ne l’interprétons donc pas à partir de cette subjectivité mais à partir de l’Αληθεια grecque, en tant que déploiement de la présence à partir de, et dans l’éclosion.» [9] L’Etre comme déploiement, advenue en présence dans l’ouvert, tel l’épanouissement d’une rose, c’est-à-dire φύσἰς, telle est la véritable entente que lui donne le penseur de Messkirch.

Cette entente, convient-t-il de le relever, est dépouillée de toute connotation théologico-religieuse comme c‘est le cas chez Hegel. Dès lors, pour tous ceux qui feraient cette confusion, il peut encore écrire: «Mais l’Etre – qu’est-ce que l’Etre? L’Etre est Ce qu’Il est. Voilà ce que la pensée future doit apprendre à expérimenter et à dire. L’«Etre» – ce n’est ni Dieu, ni un fondement du monde. L’Etre est plus éloigné que tout étant et cependant plus près de l’homme que chaque étant.»[10] Cette approche de l’Etre invite à porter un nouveau regard sur l’Homme. Celui-ci, dans chaque saisie heideggérienne de l’Etre, se tient là, présent, à proximité de l’Etre. Cela a déterminé ainsi la déconstruction de l’animal rationale, tel que

306

la tradition, sous diverses autres appellations (sujet, personne, etc.), nous l’aura fait connaître.

En effet, de l’homme comme «animal politique» ou «animal raisonnable», ou encore l’homme comme «le vivant doué de langage», images auxquelles nous sommes habitués, Heidegger, par une rupture iconoclaste, proposera une définition qui, à ses yeux, élève l’homme à la dimension de son rang. «Heidegger s’interroge sur ce qui caractérise en propre l’être de l’homme dans son vécu, dans son existence d’être-là. Il rompt avec les anthropologies traditionnelles qui représentent l’homme soit comme substance, soit dans sa subjectivité.»[11] Cette rupture se comprend aisément par le fait que l’anthropologie, l’humanisme, la Psychologie, la biologie, en un mot, toutes les ontologies régionales appréhendent pauvrement l’essence humaine. En cela, elles se sont fourvoyées. D’où cette affirmation: «Ou bien on dit: l’homme est regard créateur de la nature revenant sur soi-même (Schelling); l’homme est une bête de proie (Spengler); l’homme est quelque chose qui doit être surmonté (Nietzsche); l’homme est un animal malade, une fausse voie, une impasse en laquelle le flux de la vie a fini par se fourvoyer.»[12]

A partir du constat de ces errances et sur la base d’un nouveau terme, d’un concept authentique, Heidegger en vient à saisir l’essence vraie de l’Homme comme Da-sein. Ce concept traduit l’unité d’être entre l’Etre et l’Homme. En réalité, «afin de designer en même temps et en un seul mot, à la fois la relation de l’Etre à l’homme et le rapport essentiel de l’homme à l’ouverture («là») de l’Etre comme tel, fut choisi, pour le domaine essentiel où l’homme se tient comme homme, le terme de Dasein.»[13] Heidegger, soulignons-le au passage, soucieux de redorer le champ lexical de la philosophie, ne laissera aucun concept échapper à la déconstruction. Aussi, dans le cadre restreint de cette analyse, nous est-il inenvisageable d’en toucher le tiers! Néanmoins, pour ce qui est des concepts de Temps et Vérité, on retiendra qu’il y aura le même dépassement. Ainsi, relativement au Temps, en lieu et place des trois dimensions connues, à savoir le passé, le présent et le futur, les modifiera-t-il, en accordant plus de profondeur à l’avenir comme «phénomène primitif de la temporalité originale et propre» [14]. Par ailleurs, il innove en indiquant une quatrième dimension qu’il nomme Porrection[15]. Il affirme sans ambages, au sujet de la Temporellité: «L’usage de cette expression dans notre terminologie doit en proscrire d’emblée le «futur», le «passé», et le «présent», ces significations envahissantes, toutes issues du concept courant du temps. On en écartera également les concepts d’un temps qui serait «subjectif» et d’un temps qui serait «objectif» voire d’un «temps immanent» et «transcendant»»[16]

De façon explicite, toutes les conceptions qui ont prévalu jusqu’alors sont rejetées: il y a le souci du philosophe a faire passer toute l’ossature

307

conceptuelle de la philosophie à la loupe. Par la fine observation conceptuelle heideggérienne, parce que «les concepts de «futur», de «passé «et de «présent» sont dus tout d’abord à une entente impropre du Temps» [17], celui-ci doit se comprendre désormais comme pur «Rien», l’«Absence» qui, cependant, rend présent ou donne à être, qui donne de l’Etre. D’où l’entente même de l’Etre comme Temps et le Temps comme Etre[18]. Quant au concept de Vérité, comme il en a toujours été ainsi, les connotations traditionnelle, classique et moderne seront abandonnées au profit d’une haute et originale entente. «A l’origine, Vérité veut dire: ce qui a été arraché à une occultation. La Vérité est cet arrachement toujours en mode de dévoilement.»[19],

En cela, est niée l’entente classique qui détermine la Vérité comme «adéquation de l’esprit avec la réalité». Ainsi que l’a bien dit Heidegger, «la vérité n'est pas une caractéristique d'une proposition conforme énoncée par un sujet relativement à un objet laquelle alors “aurait valeur” sans qu'on sache dans quel domaine; la vérité est le dévoilement de l'étant grâce auquel une ouverture se réalise.»[20] Si la recherche philosophique est une quête permanente de la Vérité, posons la question suivante: Quelle est cette ouverture à laquelle la déconstruction heideggérienne du lexique philosophique commun nous donne accès? Autrement dit, que se cache-t-il au cœur d’une telle entreprise et qui semble se désigner dans le lexique spécifique qui est le sien?

2. USAGE D’UN LEXIQUE SPECIFIQUE CHEZ MARTIN. HEIDEGGER: SENS ET IMPLICATIONS Dans la lecture des œuvres heideggériennes, plus que chez tout autre auteur, il se remarque une référence intempestive aux étymologies et une construction néologique toutes particulières. Cela même qui l’occupe et le préoccupe, qui est la recherche du fondement, semble rebuter la presque totalité des lecteurs voire les penseurs les plus avertis. C’est bien le cas de Levinas. Suivons son entretien avec Philippe Nemo: «En quoi la seconde partie de l’œuvre heideggérienne vous déçoit-elle? Peut-être (…) par la première place que commencent à occuper dans ses analyses l’exégèse de la poésie de Hölderlin et les étymologies.»[21] La référence heideggérienne aux étymologies apparaît en réalité comme un obstacle, souvent inattendu, sur la chemin de lecture en tant que route de compréhension voire de réécriture. L’auteur navigue entre le grec et l’allemand, et cela constitue une véritable brouille pour le lecteur. Tout est fait comme si, pour parvenir à la clairière, espace ouvert où l’on accède enfin au dénouement du mystère, il faut, au préalable, passer par l’épaisseur dense de la Forêt-Noire.

308

Saisissons, à ce propos, deux exemples dont le premier se rapporte à l’approche de la Poésie, et le second, à celle de l’Habitation. Ainsi que le relevait Mattei, à la question: «Que signifie alors poétiser (dichten)? A son habitude, Heidegger tente une remontée vers l'étymologie du mot allemand qui, par l'intermédiaire de la vieille forme tihton, provient du Latin dictare, forme fréquentative de dicere “dire” Dictare, c'est répéter une parole, la dicter (...) “Poétique” en Allemand comme en Français est issu du Grec Ποιησις, la “production” d'une chose , dans le sens le plus général du terme (...) Le terme latin de dicere nous met sur la voie. (...) Il signifie “montrer” et “rendre manifeste”; le mot français “doigt” a la même origine: “montrer du doigt”, c'est rendre manifeste la chose vers laquelle on tend l'index.» [22]

Qu’en est-il de la saisie de l’Habiter? A ce sujet, le Maitre d’Allemagne nous invite à entendre ceci: «Là où le mot bauen parle encore son langage d’origine, il dit en même temps jusqu’où s’étend l’être de «l’habitation». Bauen, buan, bhu, beo sont en effet le même mot que notre bin (suis) dans les tournures ich bin, du bist (je suis, tu es) […] Que veut dire alors ich bin (je suis)? Le vieux mot bauen auquel se rattache bin, nous répond: «je suis», «tu es», veulent dire: j’habite, tu habites. La façon dont tu es et dont je suis, la manière dont nous autres hommes sommes sur terre est le buan, l’habitation. Etre homme veut dire: être sur terre comme mortel, c’est-à-dire habiter.» [23].

Ces deux illustrations montrent et montrent bien que pour véritablement entrer dans une lecture aisée de Heidegger, il faut un certain prérequis: la connaissance de l’Allemand ou du Grec. C’est bien, en quelque façon, au-delà de la recherche de la facilité, actionnée aujourd’hui par la pensée calculante, ce qui soutend le refus d’étudiants sinon leur impuissance à le choisir comme auteur dans le cadre des travaux d’études et de recherche (TER). On peut ainsi apprécier, à sa juste valeur, cette interrogation: «La pensée de Heidegger sera-t-elle enfin un véritable recours en ce «temps de détresse»? Comment nier que bien des lecteurs de bonne foi soient rebutés par un discours sur (et de) l’Etre, auquel rien ne les a préparés et dont ils n’ont ni le temps ni les moyens intellectuels de tester la solidité?» [24] Comment ne pas s’en inquiéter quand, dans certains ouvrages tels que Platon: Le sophiste, l’auteur semble ne pas se soucier du lecteur, précisément de sa capacité ou aptitude à comprendre le Grec? Des phrases entières sont exprimées en Grec sans prendre généralement la peine de les traduire comme il en a l’habitude! Ou alors, selon le mot de Fédier, sommes-nous en présence de «l’Intraduisible» [25]?

En cela, ne se joue-t-il pas précisément l’établissement d’une philosophie spécialisée? De là, il s’ensuit naturellement un lexique spécialisé, lequel requiert un lectorat spécialisé. Somme toute, «ce livre fait prendre

309

conscience que la maîtrise du matériau ne suffit pas à une compréhension qui ne saurait jamais être assurée par quelque connaissance philosophique standard acquise au petit bonheur.» [26] Cette remarque faite au sujet du livre de Paul Nartop[27], à l’ occasion de son cours de Marbourg (semestre d’hiver 1924-1925), en mémoire dudit auteur, s’applique bien à Heidegger lui-même. C’est dire qu’avec lui, il faut un supplément d’âme philosophique confinée dans le maniement des langues. Mais faut-il, pour cette raison, ne voir que du compliqué ou de l’incompréhensible dans l’édifice heideggérien?

A cette interrogation, Levinas, revenant sur son grief de départ, répond en ces termes: «Bien entendu, je sais que les étymologies ne sont pas, dans sa pensée, une contingence: pour lui, le langage porte une sagesse qui doit être explicitée.» [28] Nous voici introduits au cœur de l’essentiel. L’usage d’étymologies, de néologismes tels que «disposibilité», «Mêmété», «Choséité», «l’ek-sistence», les constructions terminologiques à base de substantifs verbaux, en l’occurrence «le questionner», «le mourir» ou «le périr», «l’exister», sans oublier les concepts unitaires comme «le ne-plus-être-Dasein», «l’être-en-faute» ou «l’être-pour-la-mort»; tout cela recèle une sagesse à expliciter. Quelle peut être cette sagesse, sinon que le philosophe invite à la quête du fondement!

Ce n’est donc point par lubie que sont utilisées ces connotations langagières: un haut dessein s’y manifeste qui invite aussi à l’élévation. Comment comprendre donc cette herméneutique du fondement à partir du corpus lexical heideggérien? En regard de la déconstruction évoquée ci-haut, il nous a été donné de saisir que pour chaque questionnement conceptuel, Heidegger fait une remontée vers la source sinon une redescente dans le bas-fond pour redonner aux concepts leurs lettres de noblesses. Au fond, «Cette revue des concepts ontologiques fondamentaux pour en démontrer l’origine ne vise qu’à retrouver et à produire leur «acte de naissance».» [29] Cet exégétisme conceptuel oblige le penseur à établir un dialogue constant avec l’histoire de la philosophie ne serait-ce que pour extirper du sol historico-philosophique, l’élément primordial.

Ainsi, s’éclaire cette pensée: «Pour Hegel, la loi d’un dialogue avec l’histoire de la philosophie est de pénétrer dans la vigueur et dans toute l’étendue de ce qu’on a pensé avant nous. (…) Pour nous, la loi d’un dialogue avec la tradition historique est la même, pour autant qu’il s’agit de pénétrer dans la vigueur de la pensée d’autrefois. Seulement, nous ne cherchons pas cette vigueur dans ce qui a été déjà pensée, mais dans un impensé d’où la pensée reçoit le lieu de son essence.» [30] Par ce dialogue essentiel, par cette confrontation même, vient au jour la Parole initiale. Cela donne bien évidemment toute sa valeur à l’œuvre de déconstruction: «La dé-construction n’est pas une analyse, un démantèlement, une mise en

310

pièces sans but, des concepts hérités, et dont le sens est devenu banal, évident, allant de soi, «selbsverständlich» Mais elle implique un double retour, un «double pas en arrière», constructif et fondateur: retour à la tradition, retour «aux sources» de la tradition, c’est-à-dire à tels ou tels modes de l’expérience de l’Etre qui a donné naissance à tel ou tel ordre conceptuel.» [31]

Dans ce cadre précis, se pose alors la question de la Traduction, voire de l’intraduisible. Peut-on en effet, à souhait, s’adonner aux modifications fantaisistes d’un acte de naissance? Le lieu de naissance, le lieu d’où le concept reçoit, ou a reçu son essence, c’est-à-dire son être tel, doit-il être occulté? Ces interrogations situent d’une certaine manière sur de termes par moments inchangées! Car, à l’analyse, au-delà du fait que bien souvent, le passage d’un concept d’une langue vers une autre n’est pas aisée, – à moins de risquer une déformation –, il importe de distinguer le concept même de Traduction. «C’est qu’il y a deux traductions! Celle que nous connaissons sous ce nom, c’est-à-dire le passage d’une langue à une autre. Mais aussi et surtout, primordiale à cette dernière, la traduction proprement dite, qui est un tout autre passage.» [32] La Traduction proprement dite, le proprement traduit, serait-ce bien ce qui, se faisant par «transmission» ou tradere, ne peut qu’être recueilli; cela veut dire qu’il s’accueille, dans l’ouvert des mains, tel quel, tel que conçu, dans les mains, en tant qu’acte de penser; quitte, après cette conception, à le «transcrire» aisément, c’est-à-dire aussi, dans ce contexte-ci, à l’écrire autrement dans une autre langue.

Une telle explicitation dispose à écouter ce qui suit: «Anecdote: à Cerisy, quelqu’un avait apostrophé Heidegger en lui posant la question: «Pourquoi vous complaisez-vous dans l’intraduisible?». Heidegger a répondu du tac au tac par la question: «Intraduisible en quelle langue?» Ce n’est pas seulement ce qu’on appelle une repartie cinglante, mais une invitation à nous mettre au travail, c’est-à-dire à apprendre – comme on apprend, quand on est un être humain (…) – à appendre, donc, qu’il n’y a d’intraduisible, au seul sens acceptable, que ce qui ne mérite pas d’être traduit.» [33]

Comment ne pas apprécier la profondeur ou la richesse de cette exhortation? Il nous faut toujours apprendre et apprendre pour nous, comme pour Heidegger, c’est désapprendre. Désapprendre, n’est-ce pas découvrir que ce sur quoi on a établi nos savoirs, loin d’être ce qui doit être su et qui se donne à voir à présent comme ça-voir, est bien plutôt in-visible dans le fond où il a toujours trouvé séjour! Désapprendre, n’est-ce pas aussi et encore abandonner le «terrain commun» de l’apprendre pour un sol original, particulier? Apprendre est toujours en effet ce mouvement de remontée de la caverne vers le lointain et lumineux horizon; ce mouvement de conquête de l’inexprimée qui n’attend qu’à être traduit. «Man kann

311

schliesslich nie zu lernen!» (On ne finit jamais d’apprendre!) Car la fin est toujours à-venir. En somme, la grandeur dans cette exhortation se dévoile dans le fait que la compréhension d’un texte, d’un auteur nécessite l’effort d’appropriation de la langue à partir duquel celui-ci écrit. Ainsi, bien des personnes sans base germanique ou grecque, ont pu, au sortir de ou par (l’effort de) la lecture de Heidegger, obtenir un acquis consistant. Par ce fait même, se manifeste une pédagogie du langage.

Cette pédagogie s’exprime bel et bien dans le terme d’«Appropriation» ou de copropriation, une autre consonance heideggérienne. Ce terme qui détermine l’Ereignis, correspond bien à ce qui est en débat. Nous disions que toute situation de lecture-compréhension d’un texte, exige un effort d’Appropriement. Or ««quand on prête attention au terme «Ereignis» dans une entente conforme à ce que les linguistes nomment «l’étymologie populaire» (…), on entend dans ce mot parler le verbe «eignen». «Er-eignen», dès lors s’entend comme le fait d’amener à devenir propre, de rendre propre – bref: approprier. (…) Le mot lui-même dit non pas que quelqu’un s’approprie quelque chose, mais bien que: appropriement il y a – entendons: que (quel que soit ce qui est en question) quelque chose, par là, est rendu propre à être ce qu’il est.» [34]

Il y a alors un phénomène extraordinaire: tout est fait comme si, non pas dépendamment de «Nous», mais par une présence insoupçonnée, se produit l’Appropriement. S’il en est ainsi, c’est parce que «toute langue est constitutivement capable d’articuler non pas la totalité de l’expérience humaine, (…), mais bien l’entièreté de cette expérience (à quoi chaque expérience humaine ne cesse d’être tout entière ouverte).» [35] Il devient ainsi clair que la présence mystérieuse qui amène à faire sien le langage est l’Etre. L’Etre est cela qui tient et entretient la Pensée, c’est-à-dire aussi le langage humain. Voilà pourquoi les penseurs et les hommes qui habitent en poète, doivent s’y maintenir. Se maintenir en quelque chose, y trouver son séjour, cela, les Anciens le nommaient êthos. En ce sens, la pédagogie du langage se fait éthique du dire de l’Etre.

Alors, cette poéthique, en tant que le Poème de l’Etre comme Ethique, entre-deux du Poétiser et du Penser, peut se faire entendre comme suit: «Quand les mots se feront-ils de nouveau parole? Quand le vent sera-t-il levé d’un tournant dans le signe? Lorsque les paroles, lointaine largesse, diront – sans qualité pour donner sens – lorsque montrant elles mèneront au lieu d’immémoriale convenance, – rendant les mortels à l’Usage convenant – là où le chœur du silence appelle, où le matin de la pensée, vers l’unisson, en docile clarté se hausse.» [36] Parce qu’au matin de la Pensée (grecque) était la révélabilité de l’Etre; parce que Dire, c’est montrer, l’homme qui correspond à l’habitation poéthique, c’est-à-dire qui se tient dans la convenance originelle, se fait Monstre dans la Parole. Cela ne

312

signifie point qu’il doit divaguer, à la manière du monstre légendaire qui, apparaissant, montre simplement par ses actes, qu’il n’a rien à démontrer, tant il est hors de la maison de l’Etre. Il s’agit du Monstre, non pas «privé de sens», ou ayant «perdu la langue à (de) l’étranger», mais au sens où «Hölderlin emploie le mot grec Mνημοσύνη comme le nom d’une Titanide. Elle est selon le mythe, la fille de Ciel et Terre. Mythe veut dire: la parole disante. Dire, c’est pour les Grecs rendre manifeste, faire apparaître, exactement faire apparaître le paraître et ce qui est dans le paraître, ce qui est dans son Epiphanie.» [37]

Au total, nous avons à témoigner de la Présence. Témoigner veut dire ici, répondre de sa mémoire, la rendre vivace et vivante. Comme Monstre, nous devons être le signe de cette Présence et la designer à chaque fois qu’elle risque de tomber ou tombe dans l’oubli. Il nous est alors enjoint de reconnaître la vérité suivante: «Ce qu’il y a de plus ancien parmi les choses anciennes nous suit dans notre pensée et pourtant vient à notre rencontre. C’est pourquoi la pensée s’attache à la venue de ce qui était et pourquoi elle est commémoration. Etre ancien veut dire: s’arrêter à temps, là où l’idée unique d’une voie de pensée a trouvé sa place et s’y est logée. Nous pouvons risquer le pas qui ramène de la philosophie à la pensée de l’Etre, dès lors qu’à l’origine de la pensée, nous respirons un air natal.» [38] Par voie de conséquence, notre «monstriosité» consiste en ce que, par notre monstration en direction de l’Etre, nous commémorons, dans telle ou telle langue particulière, dans tel ou tel langage particulier ou spécialisé, le dire des Anciens, c’est-à-dire la sauvegardons dans la perte de sens caractéristique de notre temps. «Etant celui qui montre dans cette direction, l’homme est le Montrant.» [39]

CONCLUSION «Le moment est venu de cesser de surestimer la philosophie et par le fait même de trop lui demander. Tel est bien ce qu’il nous faut dans la pénurie actuelle du monde: moins de philosophie et plus d’attention à la pensée; moins de littérature et plus de soin donné à la lettre comme telle.»[40] Ce projet heideggérien est bien ce qui l’a toujours déterminé et se déploie dans sa philosophie depuis Sein und Zeit. Il suffit de parcourir son corpus lexical pour s‘en rendre bien compte. Du Dasein à l’Ereignis, du Pas-en-arrière à l’eksistence en passant par le Geviert ou le Quadriparti pour un séjour dans le lieu de l’Ouvert; sans oublier le Tournant (die Kehre) du Gestell ou péril, une seule chose est à l’œuvre: Heidegger explicite avec rigueur et pertinence, en une langue où, selon le mot de T. S. Eliot, every word is at home. Cette demeure essentielle de la langue est le nécessaire retour à la provenance du Dire. C’est pourquoi, hommes, en tant qu’êtres parlant, nous avons, dans la manipulation de nos langues, a toujours prêter attention a ladite

313

provenance, c’est-à-dire, là où, originellement, Parler a été parlé comme tel. Cela ne détermine-t-il pas alors, de façon indubitable, qu’en dépit du mouvement global au sein des langues du monde, il subsiste toujours un fond, une source intarissable se réservant comme l’Essentiel?

Notes

[1] Heidegger 1986: 45. [2] Idem, 1968: 335. [3] Idem 1986: 47. [4] Haar 2002: 123. [5] Heidegger, op. cit: 48. [6] HEIDEGGER 2008: 35. [7] ] Idem, 1986: 33. [8] Op. cit, 26-27. [9] ] Idem, 1962: 130. [10] ] Idem, 1966: 88 [11] Paulhac 2006: 19. [12] Heidegger 2008: 44. [13] ] Idem, 1968: 32 [14] ] Idem, 1986: 390. [15] La Porrection s‘entend, à proprement parler, comme l’unité des trios dimensions temporels. Cette unité, selon Heidegger, «repose dans le jeu par lequel chacune se tient et se tend pour chacune. Ce jeu de tension s’avère comme la véritable Porrection, celle qui joue dans le propre du temps, donc en quelque sorte comme la quatrième dimension - et non pas seulement «en quelque sorte», mais en tant que tel… Le Temps véritable est quadridimensionnel. Ce qu’en énumérant nous nommons la quatrième selon la question est la première, i.e. la Porrection qui détermine et accorde tout.» (Voir Questions IV, pp. 212-213). [16] Op. cit, 1986: 386-387. [17] ] Idem, 387. [18] Depuis Sein und Zeit en effet, la co-appartenance de l’Etre et du Temps qui n’a pu pleinement s’établir dans cet ouvrage s’est accomplie sous le titre de Temps et Etre. Selon François Fédier, le titre «Temps et Etre» caractérise dans le plan proposé pour le livre Etre et Temps (…) la troisième section de la première partie de l’’etude annoncée. L’auteur n’étant pas alors de taille pour une élaboration suffisante du titre «Temps et Etre», il aura fallu attendre trente cinq ans après, c’est-à-dire en 1962, pour voir Heidegger s’atteler à cette question au cours de la conférence prononcée au Studium générale de l’Université de Fribourg -en-Brisgau (Voir Questions IV, Op.cit.). [19] Heidegger 1968: 449. [20] Op. cit, 178. [21] Levinas 2007: 32. [22] Mattéi 2001: 93. [23] Heidegger 1958: 173. [24] Janicaud 1983: 488. [25] Fédier 2008: 115. [26] Heidegger 2001: 11. [27] Nartop, Paul, Platos Ideenlehre, Eine Einfϋhrung in den Idealismus, Leipzig, 1903. [28] Levinas Op. cit: Ibid. [29] Heidegger 1986: 48. [30] ] Idem, 1968: 282-283.

314

[31] Haar, op, cit, ibid. [32] Fédier Op. cit: 121-122. [33] ] Idem, 125. [34] ] Idem, 143. [35] ] Idem, 125. [36] Heidegger 1983: 391. [37] Heidegger 1959: 29. [38] ] Idem, 1966: 33. [39] ] Idem, 1959: 28. [40] ] Idem, 1964: 171.

Abstract:

For anyone who has tasted philosophy in First and Terminal classes, the general feeling like the non-philosophizing human masses or the common people express it, is that philosophy is a hermetic discipline because of its confusing concepts. Even more, when it comes to a writer like Martin Heidegger, at which there is use of specially technical and complex vocabulary on the basis of Greco-Germanic etymologies and constant neologies, the enigmaticity of philosophical language is at its heighest. However, more than just an effect of stylization and even complication, a work of "deconstruction" of the history of philosophy is on doing. And beyond, there is expressed, from a rooting in the land (linguistic), a heuristic of the foundation, but also and above all, a pedagogy of determining the language as "home of Being"

315

Simona MAZILU, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Lexical Indicators of Dissociation in Ethical Argumentation on Abortion

Introduction Perelman and Olbrechts-Tyteca conceive of dissociation as an argumentative scheme by means of which a unitary concept is split up into two new concepts, of which, one (term II) is intended as more important, more essential than the other (term I) (1969: 190). Dissociation is used to resolve a contradiction present in the original concept by distinguishing various aspects within that concept. One step further in accounting for dissociation is taken by pragma-dialecticians who explore the dialectical and rhetorical potential of dissociation for strategic maneuvering in argumentative dialogue. In their view, by means of dissociation, a speaker can clarify or delineate his/her position with respect to the matter under discussion and at the same time choose those aspects that serve his/her purpose of winning the argument (van Rees 2002, 2003, 2005a, 2005b, 2006).

The present paper is concerned with how dissociation manifests itself in ethical argumentation on abortion focusing on the lexical indicators of this technique that can be found in argumentative texts pro and against abortion. In ethical argumentation on abortion, dissociation is strategically used to define the dispute object, abortion, to establish the starting points of the discussion and to argue in favor or against abortion as well. By means of dissociation, both the protagonist and the antagonist attempt at creating a new perspective on the dispute object, the audience’s attention being drawn to those aspects that can have double significance.

The paper is structured in two main parts. The first part is devoted to the notion of dissociation and its indicators from the pragma-dialectical perspective (van Rees 2003). The second part aims at investigating what lexical indicators are used in ethical argumentation on abortion to signal the presence of this argumentative technique.

I. Theoretical background Association and dissociation are the two main argumentative schemes discussed by Perelman and Olbrechts-Tyteca in their influential treatise on argumentation, The New Rhetoric (1969). Complementary to association, dissociation “assumes the original unity of elements comprised within a single conception and designated by a single notion. The dissociation of notions brings about a more or less profound change in the conceptual data that are used as the basis of argument” (1969: 411-412). The technique of

316

dissociation serves to resolve an incompatibility or a contradiction that an initial concept gives rise to.

According to the authors, through dissociation, our conception of reality is remodeled because an original term is split up into two new terms, term I which corresponds to “appearance” and term II which corresponds to “reality”. The “appearance-reality” pair is the prototypical example of conceptual dissociation that they provide. The two terms of the couple are not equally valued. Thus, term I “corresponds to the apparent, to what occurs in the first instance, to what is actual, immediate, and known directly. […] Term II provides a criterion, a norm which allows us to distinguish those aspects of term I which are of value from those which are not” (1969: 416).

Unlike Perelman and Olbrechts-Tyteca who conceive of dissociation as an argumentative scheme, van Rees in line with other pragma-dialecticians (Garssen 1997, Grootendorst 1999) views it as an argumentative technique whose “argumentative potential is based on the fact that the two concepts resulting from the separation of the original notion are portrayed as non-equivalent: the one is represented as more important or more essential than the other” (2005a: 383). Dissociation is defined as “a move which brings the discussion back to the opening stage, since [it] brings about a change in the starting points of the discussion. This is because through dissociation an existing and accepted conceptual unity which in some way or another serves as a point of departure for the discussion, is broken up” (2005b: 37).

Among other aspects of dissociation, van Rees has shown interest in investigating the textual indicators of this argumentative technique. Starting from the definition of dissociation as a technique of separating a single unitary concept into two concepts to which different values are assigned, van Rees (2003) makes a classification of the clues for dissociation that can indicate the use of this technique in a discourse. The author mentions that none of these clues unambiguously indicates the use of dissociation but a combination of them definitely signals the presence of this argumentative technique in a text. Van Rees identifies three main groups of clues which derive from the three major features of dissociation: separation, negation and value.

The first group of clues results from separation: “from a single unitary concept one or more parts or aspects are separated and are brought under a different denominator” (2003: 888). Van Rees offers as an example a context in which the separation of “jury sports” from the concept of competitive sports is explicitly signaled by the indicator “except”: “sports are sports except jury sports”. According to van Rees the sentence represents “a quasi-definition of sports, through ‘except’ separating what does not belong there” (idem). Other indicators of separation are present in the

317

sentences stating that jury sports should be distinguished from “the real sports events” and that “they shouldn’t be made into competitive games” (idem).

Precization and definition are also clues for dissociation because they are performed to clarify the new meaning or content of a term after being dissociated. The example provided by the author is a fragment from a newspaper article in which the notion “nationality” is separated into “cultural” and “constitutional nationality”. By the use of “we should precizate” the writer of the article performs an explicit precization before distinguishing between the two aspects of the Dutch nationality. Precization in its turn can be signaled by the use of “a reference to the possibility that a term can be interpreted in various ways” (idem). Expressions such as “in the meaning of” or “in the sense of” serve as clues for precization. Van Rees offers as an example a fragment in which the presence of the dissociation of the term “fraudulent declaration” into “the technical sense of the word” and another sense is signaled by the indicator “in the sense of”. Pointing out that there is “confusion” between the two aspects of a concept is another indicator of the necessity for precization. The author provides an example in which the speaker explicitly underlines the confusion between “genetically identical” and “identical” in order to reject the viewpoint that human cloning should not be allowed as it leads to identical people.

Another clue for dissociation is represented by words and expressions which introduce a distinction: “distinction”, “difference”, “not the same as”, “something else than” (idem). According to van Rees, these indicators fall into two categories: explicit and semi-explicit. Explicit distinction occurs when “the speaker or writer separates so many words that a distinction must be made” (idem). Van Rees gives as an example of explicit distinction a fragment from a newspaper article in which the concept “allowing the violation of legal regulations” is split up into two different concepts: “tolerance” and “anticipating a change of law that everybody thinks should be put into effect”. This dissociation is introduced by the expression “is something quite different from” which in pragma-dialectical terms represents a usage declarative, a speech act by means of which a precization or clarification is performed. A semi-explicit distinction is not introduced by a usage declarative but “is presupposed and as such referred to” (idem). One of the examples provided by the author is taken from a newspaper article in which the concept of “sponsor” is separated into “solid”, “bona-fide financiers” and “opportunist sponsors”. This separation is presented as self-evident by means of the indicator “the difference”.

There are cases, as the author suggests, in which dissociation occurs by means of an implicit distinction between the two aspects in which a unitary

318

concept is split up. In this sense, following Perelman and Olbrechts-Tyteca (1969), van Rees mentions paradox (“She loved beautiful clothes, but was not vain”), tautology (“You’ve got beer and you’ve got Grolsch”) or opposition of synonyms (“the difference between pleasure and delight”) as indirect indicators for dissociation (2003: 889).

The second group of clues identified by van Rees derives from the function of dissociation “to resolve a contradiction or paradox. The speaker asserts that a statement in which a term occurs is true in one interpretation of that term and denies its truth in another interpretation. Through this denial dissociation functions as a critical technique” (idem). In this category the author includes: explicit (“it is not a question of”) and semi-explicit (concessive and replacement “but”) indicators of dissociation. One example of explicit use of an indicator of negation is discussed by van Rees with reference to a fragment from a newspaper article in which the term “agreement to encounter the press through public relations officers appointed for the task” is split off from the unitary concept “bar on public speaking” by means of the expression of denial “it is not a question of”.

The combination of “but” and negation is, according to van Rees, an indicator for opposition which signals the presence of dissociation. The author distinguishes between concessive “but” and replacement “but”. In the case of concessive “but”, “the negation following the connective, the speaker agrees with the statement that he criticizes in one of the dissociated interpretations, but not in the other” (idem). An example of concessive “but” is identified by van Rees in “She loved beautiful clothes but was not vain” in which the speaker agrees with one aspect of the dissociated term and disagrees with the other aspect. In the case of replacement “but”, “the negation preceding the connective, the speaker rejects the statement that he criticizes in one of the dissociated interpretations, and replaces it with a statement in the other interpretations” (idem). An example of replacement “but” is identified by van Rees in “not in the technical sense of the word, but in the sense of cooperating in giving a patently false impression of things with regard to my tax declaration” (idem). In this instance of replacement “but”, the speaker rejects one aspect of the dissociated term and replaces it with a statement containing the other aspect of the respective term.

The third group of clues derives from “the fact that the two dissociated concepts are valued differently. The one is considered more important or essential than the other” (2003: 890). Following Perelman and Olbrechts-Tyteca (1969), van Rees points out that expressions such as “real”, “pseudo” or “true” serve as indicators of dissociation. She gives as an example the dissociation between “jury sports” and “the real sports events” which is signaled by the use of “real”. Another example is the dissociation

319

between “sponsors” and “opportunist sponsors”, the former term being qualified as positive, the latter as negative.

Another clue for dissociation van Rees takes from Perelman and Olbrechts-Tyteca is the pair theory-practice. Expressions such as “in theory” vs. “in practice”, “theoretically speaking” vs. “practically speaking” function as indicators of dissociation. An example of dissociation signaled by the indicator “practically speaking” is found by van Rees in a dialogue in which the practical implications of a policy are split off from the unitary concept of policy.

Besides value scales of the essential-incidental and real-pseudo type, as van Rees argues, ”often a second value scale is applied to the two members of the dissociated pair, in which the one member is valued as good, the other as bad” (idem). Not always the term viewed as essential or central is assigned a positive value. So, it is possible for peripheral or incidental terms to be valued positively and for central or essential terms to be valued negatively.

Nevertheless, van Rees emphasizes the fact that “none of these clues in itself points unambiguously to dissociation” (2003: 891). A combination of clues for the different functions of dissociation – separating, denying, qualifying – strongly indicates the presence of this argumentative technique. Moreover, there are cases of dissociation in which no explicit or semi-explicit clues are present. In such cases, clues for possible dissociations should be looked for in the context.

II. Lexical indicators of dissociation in ethical argumentation on abortion This part of the paper is concerned with how dissociation manifests itself in ethical argumentation on abortion and what lexical indicators there are for this technique in ethical argumentative texts pro and against abortion.

In ethical argumentation on abortion, abortion and the fetus are two concepts which are based on contradictions such as “interruption of pregnancy” vs. “deliberate killing” and “newly fertilized ovum” vs. “innocent human being”. Arguers in an ethical dispute over abortion try to solve these contradictions by means of dissociation which can be performed explicitly, implicitly, indirectly or just presupposed. Therefore the lexical indicators of dissociation may sometimes be easily identified in the text while other times they have to be searched for in the context.

II. 1. Lexical indicators of dissociation in pro life argumentation on abortion From the pro life perspective, abortion is considered a crime because the fetus holds the status of a human being or a person from the very moment of conception. In their argumentation, opponents of abortion accuse pro

320

choice advocates of misleading people by the use of ambiguous terminology meant to hide “abortion’s true nature”. In other words, pro life supporters pretend to be the only ones capable of showing what abortion really is. Dissociation is strategically used to point out the difference between the two views of the concept of abortion as a “crime” vs. “interruption of pregnancy”, the former being considered the real interpretation.

In the following fragment, a combination of the three types of clues for dissociation - separation, negation and value - strongly indicates that this argumentative technique is used.

Among all the crimes which can be committed against life, procured abortion has characteristics making it particularly serious and deplorable. The Second Vatican Council defines abortion, together with infanticide, as an "unspeakable crime”. (…) But today, in many people's consciences, the perception of its gravity has become progressively obscured. The acceptance of abortion in the popular mind, in behaviour and even in law itself, is a telling sign of an extremely dangerous crisis of the moral sense, which is becoming more and more incapable of distinguishing between good and evil, even when the fundamental right to life is at stake. Given such a grave situation, we need now more than ever to have the courage to look the truth in the eye and to call things by their proper name, without yielding to convenient compromises or to the temptation of self-deception. (…) Especially in the case of abortion there is a widespread use of ambiguous terminology, such as "interruption of pregnancy", which tends to hide abortion's true nature and to attenuate its seriousness in public opinion. Perhaps this linguistic phenomenon is itself a symptom of an uneasiness of conscience. But no word has the power to change the reality of things: procured abortion is the deliberate and direct killing, by whatever means it is carried out, of a human being in the initial phase of his or her existence, extending from conception to birth. The moral gravity of procured abortion is apparent in all its truth if we recognize that we are dealing with murder and, in particular, when we consider the specific elements involved. The one eliminated is a human being at the very beginning of life. (…) (Excerpt from John Paul II’s Evangelium Vitae. Encyclical Letter on the Value and Inviolability of Human Life (1995) http: //www.newadvent.org/)

By means of dissociation, from the unitary concept of abortion, the term “procured abortion” is split off and negatively qualified as “particularly serious and deplorable”. The other dissociated term, “accidental abortion/miscarriage”, remains implicit and should be viewed as “less bad” than the other one. Separation is also signaled by the sentence stating that abortion differs from other crimes committed against life through its particular characteristics (“Among all the crimes which can be committed

321

against life, procured abortion has characteristics making it particularly serious and deplorable”). The qualifying adjectives “serious” and “deplorable” modified by the adverb “particularly” are lexical indicators of negative value attributed to the notion “procured abortion” distinguished within the general concept of abortion. After introducing the distinction between “procured abortion” and other crimes committed against life, the speaker, as a representative of the Church, makes use of an explicit definition of abortion quoting a religious authority (“The Second Vatican Council defines abortion, together with infanticide, as an ‘unspeakable crime’”). By this definition, the speaker indirectly precizates that the real interpretation of the term abortion is “crime” and not “interruption of pregnancy”.

According to van Rees (2003), pointing out that a term can have various interpretations or that a concept gives rise to confusions is another clue for precization. In the fragment above, the speaker explicitly states that “crime” and “interruption of pregnancy” are two possible interpretations of the term abortion, of which only the former is the correct one. Moreover, he makes explicit reference to the fact that the ambiguous terminology related to abortion has created a lot of confusion about this concept (“in many people's consciences, the perception of its gravity has become progressively obscured”, “the acceptance of abortion in the popular mind, in behaviour and even in law itself, is a telling sign of an extremely dangerous crisis of the moral sense, which is becoming more and more incapable of distinguishing between good and evil” , “in the case of abortion there is a widespread use of ambiguous terminology, such as ‘interruption of pregnancy’, which tends to hide abortion's true nature and to attenuate its seriousness in public opinion”). As one can notice, the text abounds in lexical clues for ambiguity and confusion: “obscured”, “incapable of distinguishing between good and evil”, “ambiguous terminology”, “to hide”, “to attenuate”.

The existence of such confusion, as shown in the text, justifies the speaker’s need to precizate the real meaning of abortion by an appropriate redefinition intended to change the public opinion’s perception of this deed. A dissociative distinction between truth and falsity is indirectly performed by means of the expressions “we need to look the truth in the eye” and “to call things by their proper name” which simultaneously indicate a separation of the real interpretation of abortion from other possible interpretations, a negation of the false interpretation of abortion as “interruption of pregnancy” and also the application of a value scale of the real/false type to the meaning of abortion. The speaker dissociates between “abortion’s false nature” and “abortion's true nature”. The former term which remains implicit is attributed to the pro choice perspective and is

322

qualified as negative while the latter is positively connoted since it represents the real interpretation of what abortion is.

Furthermore, the pro choice definition of abortion as mere “interruption of pregnancy” is replaced by a new one which includes the criminal aspect of this operation (“But no word has the power to change the reality of things: procured abortion is the deliberate and direct killing, by whatever means it is carried out, of a human being in the initial phase of his or her existence, extending from conception to birth”). “Reality of things” is another indicator of value signaling a dissociation between reality and appearance. Other clues of value that indicate the dissociation between the real meaning of abortion and the false meaning of abortion are: “unspeakable”, “gravity”, “grave”, “seriousness”, “apparent”, “truth”, “murder” vs. “ambiguous terminology”, “convenient compromises” or “temptation of self-deception”. The redefinition of the concept of abortion from the pro life perspective contains the major argument that underlies ethical argumentation against abortion: “The one eliminated is a human being at the very beginning of life”. Pro life advocates argue that the fetus is a human being from the very moment of conception and therefore that human development is continuous from conception to birth. It appears that they make no distinction between the fetus at the moment of conception and the fetus at the moment of birth as their pro choice opponents do.

II. 2. Lexical indicators of dissociation in pro choice argumentation on abortion From a pro choice perspective, the fetus is not a person from the moment of conception and consequently abortion is not a crime but simply an operation by means of which a woman gets rid of an unwanted pregnancy. Interestingly, when assigning personhood to the fetus, pro choice supporters distinguish between the fetus as “a newly fertilized ovum” or “a newly implanted clump of cells” at conception, and the fetus as a person at the moment of birth. This dissociation is strategically used in order to justify the moral permissibility of abortion when the fetus lacks the attributes of personhood.

In the following example, the dissociative distinction between “a potential human being” and “a real human being” and between abortion as “termination of a pregnancy” and “not the killing of a baby” is signaled by a combination of clues for separation, negation and value.

A pregnancy is an embryo or a fetus, that is a mass of tissues, a product of conception, not a baby. Abortion is the termination of a pregnancy, not the killing of a baby. (…) The fetus is a potential human being, not a real one; it is the draft of the house, not the house itself; it is the acorn, not the oak tree. (my translation) (www.provita.ro)

323

From the unitary concept of baby, the speaker splits off the terms “product of conception” or “mass of tissues” in order to refer to the earliest stage of a baby’s development in the womb. Moreover, the single unitary concept of human being is separated into “potential human being” and “real human being”. Defining the fetus as “a mass of tissues”, “a product of conception” or “a potential human being” is an indirect manner of precizating that in its initial phase of life the fetus is not a person, contrary to what pro life advocates support. As a result, the interpretation of abortion as a crime is rejected being implicitly considered false. Instead, the interpretation of abortion as “termination of a pregnancy” is qualified as the real one. As one can notice in the text, separation is indicated by the lexical items corresponding to the new aspects distinguished within the notions of abortion and fetus respectively: “termination of a pregnancy”, “mass of tissues”, “product of conception” or “potential human being”. As already known, another function of dissociation is negation. In the present case, the speaker asserts the truth of the statement that the fetus is “a mass of tissues” or “a product of conception” but views the other possible interpretation of the fetus as “a baby” or “a real human being” as false. The same thing happens with the concept of abortion whose interpretation as “the termination of a pregnancy” is considered true while the other potential interpretation as “the killing of a baby” is regarded as not true. Denial is signaled in the text by the adverb of negation “not”. The potential/real pair is a lexical indicator for the application of a value scale to the dissociated terms “potential human being” vs. “real human being” of which the former is negatively connoted as peripheral or not essential whereas the latter is viewed as central. Of the two dissociated terms, term I (“potential human being”) is the marked one which matters in viewing the fetus as not a person and abortion as “not the killing of a baby”.

In the following fragment, the use of dissociation is indicated by a similar combination of clues of separation, negation and value.

(…) I think that the premise is false, that the fetus is not a person from the moment of conception. A newly fertilized ovum, a newly implanted clump of cells, is no more a person than an acorn is an oak tree. (…) while I am arguing for the permissibility of abortion in some cases, I am not arguing for the right to secure the death of the unborn child. It is easy to confuse these two things in that up to a certain point in the life of the fetus it is not able to survive outside the mother's body; hence removing it from her body guarantees its death. But they are importantly different. (Excerpt from Judith Jarvis Thomson - A Defense of Abortion, Philosophy and Public Affairs, Vol. 1, 1971, No. 1, p. 47-66)

From the unitary concept of fetus, the terms “newly fertilized ovum” or “newly implanted clump of cells” are split off to refer to the initial stage of

324

the fetus’ development when it cannot be considered a person. Thus, a distinction is made between two stages of development: up to a certain moment of the pregnancy period the fetus is not a person (“up to a certain point in the life of the fetus it is not able to survive outside the mother's body”) and after that moment it becomes a person. Moreover, the speaker dissociates between “arguing for the permissibility of abortion in some cases” and “not arguing for the right to secure the death of the unborn child”. Therefore, having an abortion during the period of pregnancy when the fetus is not a person is morally permissible while having an abortion after the fetus becomes a person is questionable.

Separation is indicated by the terms introduced through dissociation “newly fertilized ovum” or “newly implanted clump of cells”. Pointing out that “the permissibility of abortion in some cases” can be confused with “the right to secure the death of the unborn child” is an indicator of the necessity to make a precization. By an explicit distinction signaled by the indicator “different” (“they are importantly different”), the two statements made by the speaker are meant to be perceived as completely different. In order to resolve a possible contradiction between these two statements, the speaker asserts that abortion is permissible in certain cases but denies that she supports “the right to secure the death of the unborn child”. “While” (“while I am arguing”) and “not” (“I am not arguing”) are two lexical indicators of negation present in the text. The application of a value scale to the pro life premise that “the fetus is a person” is explicitly signaled by the lexical indicator “false” (“I think that the premise is false, that the fetus is not a person from the moment of conception”). Implicitly, the pro choice definition of the fetus is positively qualified as being the real one.

Conclusion The analysis of some excerpts from ethical argumentative texts pro and against abortion has shown that the use of dissociation in this type of discourse is signaled by a combination of lexical indicators of separation, negation and value. Based on the contradiction between “crime” and “interruption of pregnancy” and between “human being” and “mass of tissues”, abortion and the fetus are the two concepts that undergo a process of dissociation.

By means of this argumentative technique, disputants try to decide the discussion in favor of their position. Thus, from the unitary concept of abortion, pro life supporters separate the notion of “procured abortion” which is negatively qualified as “particularly serious and deplorable”. Moreover, of the two possible interpretations of abortion, “crime” vs. “interruption of pregnancy”, the former is considered the real one. As concerns the fetus, pro life supporters argue that it is a person from the

325

moment of conception, so no distinction is made between the fetus at the moment of conception and the fetus at the moment of birth. Pro choice advocates, instead, split off the term “potential human being” form the unitary concept of “human being” to refer to the entity eliminated by abortion. Since the fetus is not a person from the moment of conception, abortion is permissible. Of the two possible meanings of abortion, “crime” vs. “interruption of pregnancy”, the latter is viewed as the real one.

BIBLIOGRAPHY

Eemeren, F. H. van & R. Grootendorst, 1984, Speech Acts in Argumentative Discussions, Foris Publications, Dordrecht-Holland/Cinnaminson-U.S.A.

Eemeren, F. H. van & P. Houtlosser, 2002, “Strategic Maneuvering. Maintaining a Delicate Balance”, F. H. Eemeren and P. Houtlosser (Eds.), Dialectic and Rhetoric. The Warp and Woof of Argumentation Analysis, pp. 131-159. Kluwer Academic Publishers, Dordrecht/Boston/London.

Gâţă, Anca, 2007b, “Dissociation as a way of strategic manoeuvring in an electronic forum debate”, F. H. van Eemeren et al. (Eds.), Proceedings of the 6th Conference of the International Society for the Study of Argumentation, 27-30 juin 2006, 1st vol., pp. 441-448, Sic Sat, Amsterdam.

Gâţă, Anca, 2007, “L’ajustement strategique par la technique de dissociation dans des situations argumentatives ordinaries”, Yolanda Catelly et al. (Eds.), Limbă, cultură şi civilizaţie la începutul mileniului al treilea, 7-8 iunie 2007, vol. I, pp. 289-296, Editura Politehnica Press, Bucureşti.

Goodwin, David, 1991, “Distinction, Argumentation, and the Rhetorical Construction of the Real”, Argumentation and Advocacy 27, pp. 141-158.

Grootendorst, Rob, 1999, “Innocence by dissociation. A pragma-dialectical analysis of the fallacy of incorrect dissociation in the Vatican document ‘We remember: A reflection on the Shoah’”, F.H. van Eemeren R. Grootendorst, J.A. Blair & Ch.A. Willard (Eds.), Proceedings of the Fourth International Conference of the International Society for the Study of Argumentation, pp. 286-289, Sic Sat, Amsterdam.

Perelman, Ch. and L. Olbrechts-Tyteca, 1969, The New Rhetoric. A Treatise on Argumentation, translated by J. Wilkinson and P. Weaver, University of Notre Dame Press, Notre Dame and London.

Rees, M. Agnes van, 2002, “Argumentative functions of dissociation in every-day discussions”, H.V. Hansen et al. (Eds.), Argumentation and its Applications, OSSA’01.

Rees, M. Agnes van, 2003, “Indicators of Dissociation”, Frans H. van Eemeren, J. Anthony Blair, Charles A. Willard and A. Francisca Snoeck Henkemans (Eds.), Proceedings of the Fifth Conference of the International Society for the Study of Argumentation, pp. 887-893, Sic Sat, Amsterdam.

Rees, M. Agnes van, 2005a, “Dialectical Soundness of Dissociation”, D. Hitchcock (Ed.), The Uses of Argument: Proceedings of a conference at McMaster University, pp. 383-392, Ontario Society for the Study of Argumentation.

Rees. M. Agnes van, 2005b, “Dissociation: A Dialogue Technique”, Argumentation in Dialogic Interaction, pp. 35-50.

Rees, M. Agnes van, 2006, “Strategic Maneuvering with Dissociation”, Argumentation 20, pp. 473-487.

Schiappa, Edward, 1993, “Arguing About Definitions”, Argumentation 7, pp. 403-417.

326

Schiappa, Edward, 2000, ”Analyzing Argumentative Discourse from a Rhetorical Perspective: Defining ’Person’ and ’Human Life’ in Constitutional Disputes over Abortion”, Argumentation 14, pp. 315-332.

Stevenson, L. Charles, 1944, Ethics and Language, Yale University Press, New Haven and London.

Rezumat

Disocierea este o tehnică argumentativă prin care un concept considerat iniţial unitar este divizat în două concepte diferite, dintre care unul este conotat pozitiv, iar celălalt negativ. În argumentarea etică despre avort disputanţii folosesc tehnica disocierii ca o manevră strategică pentru a defini obiectul disputei, avortul, pentru a stabili punctele de plecare ale discuţiei şi pentru a argumenta în favoarea sau împotriva avortului. Prin această tehnică atât protagonistul, cât şi antagonistul încearcă să creeze o nouă perspectivă asupra realităţii disputate, atenţia publicului fiind îndreptată către acele aspecte care pot avea o dublă semnificaţie. În plan lexical, există trei tipuri de indicatori ai disocierii corespunzători celor trei acţiuni ce se realizează simultan prin disociere: separare, negare, valorizare (van Rees 2003). Analiza unor texte argumentative etice pro şi contra avort arată că Avortul şi Fetusul sunt două concepte care presupun existenţa unor contradicţii între „ucidere deliberată” şi „întrerupere de sarcină” sau între „fiinţă umană” şi „ovul recent fertilizat”, contradicţii ce se pot rezolva printr-o disociere. Lucrarea de faţă urmăreşte identificarea indicatorilor lexicali ai disocierii prezenţi în argumentarea etică asupra problemei avortului.

327

Mariana NEAGU, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi

Relevance theory: claims and applications

1. Code vs. inferential models of communication. Generally, the study of communication has raised two major questions: (1) what is communicated and (2) how is communication achieved?

Informally talking, what is communicated is thoughts, assumptions, and information. Thoughts are conceptual representations (which are opposed to memory representations or emotional states); assumptions are thoughts treated by the individual as representations of the actual world, while information is not only facts, but also (dubious and false) assumptions presented as factual.

Communication can be achieved using two quite different modes: coded communication and ostensive inferential communication. Ostension makes much more manifest some information which would have been manifest anyhow, though very weakly so. Ostension consists in drawing someone’s attention to something in a manifestly intentional way.

From Aristotle through to modern semiotics all theories of communication were based only on the former model, called the code model. According to the code model, a communicator encodes her intended message into a signal which is decoded by the hearer using an identical copy of the code. It is true that an utterance is a linguistically coded piece of information and comprehension involves an element of decoding, but communication cannot be reduced to encoding and decoding only. Therefore the main shortcoming of this model is that it limits comprehension to the mere decoding of a linguistic signal. Another flaw of the code model is that it does not work in the case of utterances that contain vague words (e.g. some) as in It will take some time to repair your car.

An alternative to the classical code model of communication is the inferential model, proposed by Paul Grice and David Lewis. According to the inferential model, communication is achieved by the communicator providing evidence of her intentions and the audience inferring her intentions from the evidence (Sperber and Wilson, 1986: 24). The goal of inferential pragmaticists is to explain how the hearer infers the speaker’s meaning on the basis of the evidence provided.

Wilson and Sperber’s relevance theoretic account of communication is based on cognition, on mental abilities to comprehend language. According to Sperber and Wilson the code model and the inferential model are not incompatible or extreme views; on the contrary, they can be combined to provide an explanatory account of verbal communication.

328

Relevance Theory, intended to be more than are an improved inferential model of communication, claims that there is a wide gap between the coded (sentence) meaning and the (inferred) speaker’s meaning.

It is true that a language is a code which pairs phonetic and semantic representations of sentences. However, there is a gap between the semantic representations of sentences and the thoughts actually communicated by utterances. This gap is filled not by more coding, but by inference (Sperber and Wilson, 1986: 9).

Thus, utterances containing metaphors or irony such as He is a rat (metaphor) and Nice day today! (said on a rainy day) do not have to be interpreted in terms of the Gricean maxim of quality (truthfulness), that is as deviations from a convention required by successful communication. What RT claims instead is that a hearer is guided towards the speaker’s meaning because of expectations of relevance which are precise and predictable enough.

Taking the Gricean approach to communication as a starting point, Sperber & Wilson develop a theory, called Relevance Theory (RT) in which hearer’s expectations are explained in cognitive terms (proposing the existence of a Cognitive Principle of Relevance, that we will discuss later, in section 4) without reliance on a cooperative principle. For Sperber & Wilson no maxims (in the Gricean sense) are required for the explanation of communication. This view can thus account for cases when utterances need not to be regarded as literally true as in the examples given earlier. Grice’s conversational maxims are regarded not as rules but as implicit principles on which successful communication is built.

RT, which is more a cognitive psychological theory than a pragmatic theory, has been applied to a number of research areas, among which there are grammar, humour, media discourses, literature, politeness and translations.

In RT terms, humour is not a property of texts and what we need to characterize when we interpret humorous texts are the audience’s mental processes. Relevance theorists believe that communicators can predict and manipulate the mental states of others. Knowing that the addressee is likely to pick out the most relevant interpretation of the joke (or some part of it) the humorist may be able to produce a text that is likely to lead to the selection of an accessible interpretation, which is then invalidated at some point.

RT has also been successfully applied to media discourses such as films, newspaper headlines, comics, internet discourses and advertising. The predictability of consumer’s responses and the calculation of the effort to process information can easily be analyzed using a relevance-theoretical approach.

329

Because in literature it is more difficult to make assumptions mutually manifest, a greater load of responsibility is laid upon the addressee, i.e. the reader, in extracting the intended interpretation of the text, the emotions associated with the comprehension of the text.

In the field of translation, specialists exploit the idea of resemblance between the intended interpretations of utterances.

As metaphor and metonymy are pervasive in all the areas mentioned above, we will consider them separately and in detail in section 5.

2. The notions of relevance, cognitive environment and contextual implications. In relevance theoretic terms, any external stimulus or internal representation which provides an input to cognitive processes may be relevant to an individual at some time.

According to RT, utterances raise expectations of relevance not because speakers have to obey a Cooperative Principle and maxims but because the search for relevance is a basic feature of human cognition which communicators may exploit. The search for relevance is essential for the selection of a particular context out of wide range of possible contexts.

The stimulus (a sight, sound, an utterance, a memory) is relevant to an individual when it connects with background information he has available to yield conclusions that matter to him: by answering a question he had in mind, improving his knowledge on a certain topic, clarifying a doubt confirming a suspicion or correcting a mistaken interpretation or assumption. Sperber and Wilson (1995) argue that a piece of information is relevant to an individual when its processing in a context of available assumptions yields a positive cognitive effect, i.e. a world difference to the individual’s representation of the world.

Relevance is a potential property not only of utterances but thoughts, memories and conclusions of inferences (i.e. implicated conclusions).

An individual’s cognitive environment is the context as stored in his mind, i.e. his knowledge of the world, his perception (of context) and the previous discourse:

“An individual’s total cognitive environment is the set of all the facts than he can perceive or infer: all the facts that are manifest to him” (Sperber & Wilson, 1986: 39).

People never entirely share their cognitive environments because physical environments are never strictly identical and since cognitive abilities are affected by previously memorized information. We do not all construct the same mental representations because of differences in our narrower physical environments and in our cognitive abilities.

330

A contextual implication or inference is the most important type of cognitive effect achieved by processing an input in a context; it is a conclusion inferred from the input and the context together (but from neither input nor context alone). For example, on seeing my bus arriving, I might look at my watch, access my knowledge of bus timetable and derive the contextual implication that my bus is late.

Contextual implications result from an interaction between old and new information (Sperber and Wilson, 1986: 109). Consequently, there are two cases in which an assumption may lack contextual effects and be irrelevant in a context: (1) the assumption may contribute new information but this information does not connect up with any information present in the context (e.g. May 1881 was a sunny day in Kabul - example taken from Sperber and Wilson, 1986: 120); (2) the assumption is already present in the context and its strength is unaffected by the newly presented information (John has just glanced at his watch and seen the time. It is ten o’clock. Then he overhears somebody say”It’s ten.”); (3) the assumption is inconsistent with the context and it is too weak to upset it - processing the assumption leaves the context unchanged (e. g. You are fast asleep contradicts the assumption expressed by You’re writing that I might have uttered before it). The activity of writing being in contradiction with being fast asleep would lead to the erasure of the last assumption.

3. Assessing relevance: cognitive effects vs. processing effort Sperber and Wilson (1986) explain human communication by appealing to the notion of relevance. According to them, relevance is a function of two factors (1) cognitive (or contextual) effects and (2) processing effort. The former is the result of an interaction between a newly received stimulus and a subset of the assumptions that are already established in the cognitive system. The latter is the effort a cognitive system must expend in order to arrive at a satisfactory interpretation of incoming information.

Communication is a process that requires some mental effort and achieves some contextual effect in terms of alterations to the individual’s beliefs: the addition of contextual implications, the cancellation of existing assumptions or the strengthening of existing assumptions.

The assessment of relevance (like the assessment of productivity) is a matter of balancing output against input, namely contextual effects against processing effort: (1) an assumption with greater contextual effects is more relevant and (2) an assumption requiring a smaller processing effort is more relevant. Consider two situations involving John and Mary at the airport when they have to pick up someone they do not know but who they are supposed to be able to identify because he wears dark sunglasses and carries a black briefcase:

331

(1) Mary sees someone and says: “That man there wears dark sunglasses”. (2) Mary sees someone and says: “That man there wears dark sunglasses and a black briefcase”.

In the first case what Mary says is intuitively felt not to add very much in contextual effects therefore not to be relevant enough, while in the second case Mary’s utterance is relevant.

4. The Principle of Relevance and optimal relevance In the postface to the second edition of their book, Sperber & Wilson, (1995: 206ff) propose that we distinguish a broad cognitive principle of relevance according to which human cognition tends to be geared to the maximization of relevance, as well as a narrower communicative principle of relevance according to which every act of ostensive communication communicates a presumption of its own optimal relevance. The former principle, the cognitive principle, stresses the idea that we have a natural tendency towards processing the most relevant inputs available. Additionally, it is this potential we have that allows for the prediction of the mental states of others, which is crucial in human communication. The latter principle, i.e. the communicative principle, involves a definition of optimal relevance comprising two parts: (a) the ostensive stimulus/utterance is relevant enough to be worth the addressee’s attention; (b) the utterance will not require any gratuitous processing effort on the part of the hearer. Therefore, Sperber &Wilson’s definition of optimal relevance is based on these two conditions.

5. Relevance theory: stylistic applications Relevance theory distinguishes between interpretation (interpretiveness) and description (descriptiveness). Sperber and Wilson (1986: 231) assume that every utterance is an interpretive expression of a thought of the speaker’s. A thought, which is a mental representation with a propositional form, can be used descriptively or interpretively. When it is used descriptively, it can be a description of an actual state of affairs (See box c in the diagram below) or it can be a description of a desirable state of affairs (See box d in the diagram). When it is used interpretively, it can be an interpretation of an attributed thought (See box a in the diagram), or it can be an interpretation of a thought which is or would be desirable to entertain (See box b in the diagram).

332

The above chart designed by Sperber and Wilson (1986: 232) which

summarizes these major aspects of verbal communication points to at least two relationships involved by an utterance: a relationship between the propositional form of the utterance and a thought of the speaker’s and one

333

of the four possible relationships (labelled a, b, c, d) between that thought and what it represents.

The notions of interpretiveness (interpretive use) and descriptiveness (descriptive use) are central to the RT approach to tropes. Thus, “metaphor involves an interpretive relation between the propositional form of an utterance and the thought it represents; irony involves an interpretive relation between the speaker’s thought and attributed thoughts or utterances [...]. (Sperber and Wilson, 1986: 231).

The notion of literalness refers to the relationship represented by the upper part in the chart, between the propositional form of an utterance and the thought this utterance is used to express. “Literalness” is used by authors in the definition of explicit information, for example literal meaning or what is said. Sperber and Wilson (1986: 233) question the role of literal meaning in the study of verbal comprehension: “We are treating literalness or identity of propositional forms, as a limiting case rather than a norm.” An utterance is strictly literal if it has the same propositional form as the speaker’s thought. Sometimes, literal criticisms (e.g. You’re not a good friend) take longer to comprehend than ironic criticisms (e.g. You’re a fine friend) possibly because negatives take longer to process than positives or because they are somehow too direct.

From the perspective of RT there is no reason to believe that the optimally relevant expression of a thought is always the most literal one. The speaker is presumed to aim at optimal relevance, not at literal truth, as in the situation described below: I and a friend I have not seen for some years, asks me over a cup of coffee how much I am earning now. If I remember the exact figure, I can choose between the strictly literal answer, i.e. I earn £800 a month and a less literal one, i.e. I earn £797.52 pence a month. From either reply, my friend will be able to derive the same conclusions about my living standard. Given the principle of relevance, I should convey these conclusions as economically as possible, by choosing “£800 a month” answer, rather than choosing the truthful, literal but complex answer, i.e. £797.52 pence.

In general, the hearer “should take an utterance as fully literal only when nothing less than full literality will confirm the presumption of relevance (Sperber &Wilson, 1986: 234). Therefore, literal meaning is not automatically the preferred interpretation of an utterance; hearers commonly derive loose interpretations rather than purely literal ones:

“Hearers have no objection to strictly false approximations as long as the conclusions they bother to derive from them are true. In fact, they might prefer the shorter approximations to their longer-winded but strictly true counterparts for reasons of economy of effort.” (Wand S, 2002. “Truthfulness and relevance”. In Mind 111(443), 538-632.).

334

Loose uses of language do not coincide with figurative uses of language; they are related to them, in the sense that the latter are varieties of loose use. A speaker aiming at optimal relevance might convey her meaning more economically by speaking loosely rather than using literal language.

Although loose uses of literal language may be considered departures from truthfulness, they most of the time pass unattended and undetected in the normal flow of discourse. From the standpoint of RT, loose talk, metaphor and hyperbole involve no violation of any Gricean maxim, but are mere alternative routes to achieving optimal relevance.

5.1 Metaphor and relevance As we have mentioned earlier, according to the theory of relevance, metaphor is characterized as a kind of loose talk. Both in loose talk and metaphor, the propositional form of an utterance and the propositional form of the thought the speaker wants to communicate are not identical, but resemble each other, i.e. they share some, but not all logical properties.

Consider, for example an utterance like I have climbed to the top of the greasy pole. Here the speaker wants to indicate that the difficulty he had was much greater than the hearer would otherwise have thought, that he was in danger of falling down on some occasions. Besides, we can also think of another ‘weak implicature’ (i.e. an assumption that is made weakly manifest) which concerns the speaker’s attitude towards what he is saying - probably he hates his risky business. Through these possible effects the hearer may feel some mental closeness to the speaker.

Thus, metaphor may function to increase mental mutuality; the hearer is expected to take a large share of responsibility in searching for implications (contextual effects). However, on the effort side, this share of responsibility cannot be limitless. There must be constrains that limit the directions in which interpretation may proceed. To examine this issue let us now look at another example, taken from Nam Sun Song (1998: 95):

a) Peter: I’ve been a linguist for 20 years.

b) Mary: You’ve invested a lot of time.

Mary’s reply, with the implication that being a linguist is not profitable, includes the implicature that Peter has spent his time unprofitably. What set of assumptions make Peter get the point in Mary’s response? In other words, which line does the hearer go along in processing a given utterance? The answer is to be found in the individuals’ metaphorical conceptual system, e.g. the TIME IS A VALUABLE COMMODITY and TIME IS A LIMITED RESOURCE, which means that conventional metaphors lie at the basis of our perception of similarity.

335

5.2 Metonymy and relevance Metonymy resembles metaphor in that it is another kind of loose talk but differs from it because, in its case, the propositional form of an utterance and the speaker’s thought are correlated by contiguity. It is a well known fact that busy professionals could develop a little code for their own purposes to keep communication between them as simple and efficient as possible. Thus it would be no wonder to overhear, in a cafe, a waitress saying The ham sandwich is waiting for her bill, where ‘ham sandwich’ is used metonymically to stand for the customer who ordered it (and who is waiting for her bill).

Metonymy specialists (Radden and Kovecses, 1999, Ruiz de Mendoza and Otal Campo 2002, Panther and Thornburg 2003) argue that metonymy works when it contributes to its referent a ‘noteworthy property’, that is a property which offers a useful way of classifying its bearer to the immediate conversational interests. That this is true can be proved by an example like *The sweater is waiting for her bill where the outfit (e.g. the sweater) of the customer cannot serve the identification function underlying the use of metonymy. Therefore the use of metonymy is justified when it provides the hearer with the most appropriate cue to recover the intended referent.

Papafragou (1995: 160) points out that metonymy shows extreme context-dependency and idiosyncrasy although some types of metonymy are highly recurrent within a particular culture or subsection of a community. The theory of relevance can provide some account of why metonymy works in an utterance like I am in the Whitney Museum (said by a painter standing in Whitney Museum) whereas it does not work in * Mary won the cooking contest although Jane was very tasty as well (said in a conversation between common friends of Mary and Jane). In spite of the fact that both utterances rest on the PRODUCER FOR PRODUCT type of metonymy, the Whitney Museum example entails that the speaker is well established as a painter, whereas the cooking contest example does not entail such an implication. Like metaphor, irony – the trope we will discuss in the next section - involves “no departure from a norm, no transgression of a rule, convention or maxim.” (Sperber and Wilson, 1986: 242).

5.3 Irony and relevance In classical rhetoric, irony is analysed as a figure of speech in which the figurative meaning is the opposite of what was literally said. Even some modern pragmatic definitions of verbal irony remain in the classical tradition. For Grice (1975), irony violates communicative norms, i.e. it flouts the maxim of truthfulness, implicating the opposite of what was literally said. For relevance theorists, the only significant difference

336

between Grice’s view and the classical rhetorical account is that “what was classically analysed as a figurative meaning is reanalysed as a figurative implication or implicature” (Wilson and Sperber, 1992: 54). Therefore, the hearer can recover speaker’s meaning by inference or conversational implicature.

In Relevance Theory, ironic utterances are echoic, that is, they simultaneously refer to an attributed thought, utterance or assumption and express an attitude to it. Echoes can be explicit if the speaker repeats a previous word/utterance or implicit when the speaker only alludes to some previously mentioned statement or belief, unspoken thoughts and tacit agreements, or social norms and expectations that have been violated. Thus irony as echoic use is an attributive utterance where the speaker attributes the represented thought to which her utterance makes allusion, to someone else or to herself in the past in the case of self-irony, indicating that she has a disapproving attitude to it.

Consequently, the relevance of an ironic utterance invariably depends on the information it conveys about the speaker’s attitude, bearing in mind that the type of resemblance between the proposition expressed and the attributed thought is in content. For example, you know I’m normally late for meetings, and on the rare occasion I’m on time, you might say Oh, she’s early! not stating the obvious, but being ironic; an irony need not echo a real utterance (e.g. an assertion made earlier by someone) but merely a content really believed by someone or a group. The idea that an ironic utterance is not necessarily an interpretation of a thought that can be attributed to any specific person is stressed in Blakemore (2005: 167) who gives the following convincing example: “Suppose that you and I are looking at a shop window displaying what I believe to be particularly ugly china ornaments. At some point, I say I simply must have one of those; this utterance is not an interpretation of any particular person’s thought, but rather an interpretation of the kind of thought that I believe some people might have”.

What is important to stress here is that a speaker will leave his attitude implicit only if he believes that the hearer has immediate access to a context in which it can be identified with less effort than would be needed to process an explicit statement. This means that a speaker who leaves his attitude implicit suggests that the speaker and hearer share assumptions about what, for example is ridiculous, absurd or tasteless. In other words, by leaving his attitude implicit the speaker of an ironic utterance conveys a suggestion of complicity. In a situation comparable with the above-mentioned one, a hearer who is not particularly well acquainted with the speaker’s tastes may not recognize the utterance as echoic and may assume mistakenly that the speaker admires the ornament.

337

To sum up, we believe that the relevant echo in irony is selected by the principle of relevance (discussed in the fourth section) and that the derivation of the ironical meaning depends on three factors: (a) recognizing the utterance as echoic; (b) identifying the source of the opinion echoed; (c) recognizing the speaker’s disapproving attitude to the opinion echoed.

According to relevance theorists, there are types of ironic utterances such as ironical understatements, ironical quotations and ironical interjections that fail to fit the traditional account of irony. Here are examples for each of these cases:

ironical understatements, which say less than what is meant: In a shop a customer is complaining, almost blind with rage and I turn to you and say You can tell he’s upset

ironical quotations: During a rainy rush hour traffic jam in London, someone says When a man is tired of London he is tired of life (Boswell, Life of Johnson)

ironical interjections You invited me to visit you in Venice. Venice in May, you write, is the most beautiful place on earth. I arrive in a freak cold spell, wind howling, rain lashing down. As you drive me home along flooded roads, I turn to you and exclaim Ah, Venice in May! .

In all three situations the italicized utterances do not necessarily convey the opposite of what is literally said. What we finally have to stress is the complexity underlying irony comprehension to the effect that the hearer has to think about the speaker’s beliefs and intentions.

6. Conclusions Given the fact that any form of communication tests not only our powers of encoding and decoding, but also our powers of inference, in this paper I have tried to give a brief outline of Relevance Theory proposed by Sperber and Wilson. Although RT has been criticized for being hyperindividualistic and for avoiding the social aspects of communication, Sperber and Wilson have concentrated on the inferential activity of the individual, but inferential communication is also essentially social. We have seen that, according to the RT, communication is most effective when the costs of processing an utterance are minimized and its contextual effects maximized. The part devoted to applications was meant to point to the explanatory potential of RT by showing how it can be applied to problems of utterance interpretation. To this end we have focused on verbal exchanges involving metaphor, metonymy and irony.

338

REFERENCES

Blakemore, Diane, Understanding Utterances. An introduction to pragmatics. Oxford: Blackwell, 2005.

Horn, Laurence R. and Ward Gregory. eds. 2004. The handbook of pragmatics. Oxford: Blackwell.

Nam Sun Song “Metaphor and Metonymy”. Relevance Theory. Applications and Implications. Edited by Carston Robyn and Deiji Unchida. Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins, 87-104., 1998.

Neagu, Mariana.ed. Understanding and Translating Metaphor. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Papafragou Anna, “Metonymy and Relevance”. UCL Working Papers in Linguistics, 7, 141-75, 1995

Panther Klaus-Uwe and Linda Thornburg. eds.2003. Metonymy and Pragmatic Inferencing. Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins.

Radden Gunter and Zoltan Kovecses, “Towards a Theory of Metonymy”. Metonymy in Language and Thought. Edited by Panther Klaus-Uwe and Gunter Radden.Amsterdam/ Philadelphia: John Benjamins, 1999.

Ruiz de Mendoza, Francisco and Jose Luis Otal Campo, Metonymy, Grammar and Communication. Granada: Comares, 2002.

Sperber Dan and Deirdre Wilson, Relevance: Communication and Cognition. Oxford: Blackwell, 1986.

Sperber Dan and Deirdre Wilson, Postface to the second edition of Relevance:Communication and Cognition Oxford: Blackwell, 1995.

Sperber Dan and DeirdreWilson.. Relevance Theory. UCL Working Papers in Linguistics, 14, 2002.

Wilson Deirdre and Dan Sperber, “On verbal irony”. Lingua 87, 53-76, 1992.

Rezumat

Potrivit modelului clasic al comunicării, care a stat la baza tuturor teoriilor acesteia de la Aristotel la semioticienii moderni, comunicarea constă doar în codarea şi decodarea mesajului. Alternativa acestui model este modelul inferenţial, propus de Paul Grice şi David Lewis. Potrivit lor, comunicarea verbala se realizează prin exprimarea intenţiilor locutorului şi recunoşterea acestora de către co-locutor, pe baza inferenţei. Teoria pertinenţei, propusă de Dan Sperber şi Deidre Wilson (1986), întemeiată pe capacitţile mentale de înţelegere a limbii, se află la interfaţa dintre pragmatică şi cogniţie. După Sperber şi Wilson, cele două modele anterioare (cel clasic şi cel inferenţial) nu sunt incompatibile, ci dimpotrivă, pot fi complementare şi integrate într-un model nou, menit să elucideze comunicarea verbală. Plecând de la teoria lui Sperber si Wilson, lucrarea de faţă încearcă să pună în lumină modul în care această teorie poate fi aplicată în abordarea metaforei, metonimiei şi ironiei.

339

Ioan MILICĂ, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Vorbă, limbă şi cuvânt în paremiologia românească

1. Preambul teoretic. În ipostaza de enunţuri autonome [1], esenţializate, proverbele sunt fapte de limbă care oglindesc existenţa şi unicitatea arhitecturii cognitive umane. Observaţia pe care se întemeiază analiza de faţă este aceea că modelelor savante de conceptualizare a naturii şi funcţiilor limbii le corespunde, în cultura populară, un model empiric, fundamentat pe numeroase observaţii, trăiri şi experienţe de viaţă care, prin stilizare gnomică, a păstrat indicii relevante despre viziunea pe care vorbitorii o au asupra limbii şi a efectelor rezultate din întrebuinţarea acesteia ca instrument de comunicare. În paremiologia românească, noţiuni precum VORBA, CUVANT, GURA sau LIMBA cunosc realizări sapienţiale multiple, cu valori expresive reunite într-o reţea de semnificaţii reprezentative pentru ornamentul limbii (Vossler, 1972: 6). Fericita formulare vossleriană pune în lumină identitatea stilistică a limbii sau, în termenii autorului, tot ceea ce este „specific, caracteristic, individual, naţional, dialectal, idiomatic etc. dintr-o limbă” (idem). În viziunea acestui părinte al şcolii idealiste germane, caracterul ornamental se manifestă numai în conjuncţie cu şi prin raportare la caracterul structural al limbii, definit ca „sistem util” sau ca „mecanism al mijloacelor de exprimare” (ibidem).

Relaţia dinamică dintre ornament şi structură, dintre expresiv şi structural, dintre ceea ce considerăm a fi meşteşug stilistic şi ceea ce ni se înfăţişează ca organizare gramaticală, se întemeiază, consideră K. Vossler (1972: 7) pe ambivalenţă: „Cu cît caracterul ornamental şi cel structural se întrepătrund mai viu, cu atât mai multă fineţe stilistică câştigă limba. De aici cerinţa ca într-o limbă naţională desăvârşită elementele structurale să fie considerate şi înţelese şi ca ornamentale, şi viceversa”.

Originala concepţie potrivit căreia elementele limbii au, deopotrivă, identitate structurală (gramaticală) şi ornamentală (expresivă) are ca nucleu ideea că actele de comunicare sunt proiecţii ale unei conştiinţe creatoare iar arhitectul acestor realizări este mintea umană. Fără a adopta întregul ansamblu de aspecte teoretice de factură idealistă, ne mărginim să acceptăm că proverbele sunt produse culturale care pot fi interpretate ca modele de manifestare a creativităţii populare. Ornamentul şi structura participă în egală măsură la potenţarea acestor reprezentări emblematice pentru spiritualitatea populară.

În viziunea adepţilor lingvisticii cognitive, limba este oglinda simbolică în care se răsfrânge conştiinţa umană creatoare de simboluri. Pare un

340

truism să afirmăm că, fără vorbitori, limba nu ni se înfăţişează decât ca amprentă culturală mai mult sau mai puţin durabilă a trecerii fiinţei prin lume, însă această observaţie îşi dovedeşte importanţa numai dacă ţinem cont de următoarea teză humdoldtiană: „Limbajul este adânc implicat în dezvoltarea spirituală a umanităţii, o însoţeşte pe fiecare treaptă a progresului sau regresului local şi fiecare stadiu cultural, din fiecare epocă, este recognoscibil şi în limbaj” (Von Humboldt, 2008: 57).

Proiectată ca sistem de semne alcătuite din formă şi conţinut, limba este cea mai importantă dintre irizările conştiinţei, permiţând fiinţei umane să comunice şi să se comunice, după cum afirmă Tudor Vianu. Inspirată, probabil, de preceptele idealismului german, consideraţia esteticianului român are ca punct de plecare constatarea că orice fapt lingvistic, format dintr-un nucleu al comunicării şi o zonă expresivă, este „în aceeaşi vreme «reflexiv» şi «tranzitiv»”(Vianu, 1968: 32), cooperarea dintre cele două intenţii ale limbajului îndreptăţind afirmaţia că orice act de comunicare verbală ar putea fi identificate două straturi: inspiraţia personală şi tradiţia obştească (cf. Vianu, 1968: 22). Ornamentele reflexive şi structurile tranzitive ale limbii ilustrează, aşadar, profunzimea legăturilor dintre om şi lumea în care acesta trăieşte, contemplând-o şi construind-o, în acelaşi timp, ca realitate de limbaj.

Printre faptele de limbă reprezentative pentru a înţelege complexitatea legăturilor dintre ornament şi structură, dintre inspiraţia personală şi tradiţia obştească, proverbele ocupă un loc central. Produse de mare profunzime idiomatică, proverbele sunt, în accepţia lui Blaga (2003: 311), matrice care „fixează pentru eternitate o icoană grăitoare”. Un alt comentariu al filozofului (Trilogia culturii, 1969: 200) este cât se poate de potrivit pentru a argumenta că proverbele sunt enunţuri stilizate, ale căror rafinări expresive şi modelări imagistice sunt determinate de spaţiul spiritual în care ele se dezvoltă şi circulă: „Trebuie să deschizi pagini de mare literatură ca să mai găseşti imagini plastice şi pitoreşti ca aceasta: „făţarnicul mănâncă sfinţi şi scuipă draci”; ironii ca acestea: „fă-ţi cruce mare, că dracul e bătrân”; răutăţi naive ca aceasta: omul sărac şi nevoiaş „se îmbracă numai pe dinăuntru”; sau imagini sugestive precum următoarea: „ochii omului sunt din mare, fiindcă se bucură tot la mare”. Ca „sinteză rezumativă a geniului unui întreg popor” (Blaga, 2003: 311), proverbul se defineşte şi ca enunţ sapienţial ce trezeşte în conştiinţă imagini definitorii pentru viziunea populară asupra lumii.

Universale ca intuiţii fenomenologice şi particulare ca realizări idiomatice condiţionate de resursele limbii unui popor, proverbele sunt esenţializări comunicative care fixează în cadre distincte, o sumă de experienţe, trăiri şi observaţii care au ca erou „omul, cu toate calităţile şi metehnele, cu toate apucăturile, întocmirile şi rosturile sale, voite şi nevoite” (Blaga, 2003: 312). Fixate gnomic în proverbe, lumea şi omul se

341

reunesc metaforic într-o „icoană grăitoare”, adică într-un spaţiu simbolic şi paradoxal în care comunicarea despre lume, inspirată de viaţa de zi cu zi şi închegată într-o maximă, nu se mai supune, totuşi, habitudinilor discursive cotidiene. Întocmai ca imaginea dintr-o fotografie veche, proverbul capătă, o dată cu trecerea timpului, aureola unei lumi perene, care supravieţuieşte curgerii timpului.

Existenţa şi întrepătrunderea reţelelor cognitive ce stau la baza oricărui act de comunicare umană reprezintă o arie de cercetare interesantă şi plină de interogaţii. Ce înseamnă a vorbi ? Cum anume este fixată, în proverbe, conştiinţa de a vorbi o limbă ? Care sunt reprezentările dominante prin care o comunitate umană tezaurizează această conştiinţă ? Conştiinţa de a vorbi este, totodată, un act critic cu realizare implicită sau explicită, spontană sau premeditată. Uneori, ne alegem cu grijă cuvintele, alteori vorbeşte gura fără noi. În unele situaţii, putem asculta numai ceea ce ne convine sau, dimpotrivă, putem vorbi, cum s-ar spune, la pereţi, fără a fi luaţi în seamă de cei din jur.

Modelele savante, culte, de explicare a conştiinţei de a comunica „cuiva ceva despre ceva” (Coşeriu, 1999: 25) sunt tot atâtea puncte de vedere asupra fenomenului vorbirii. Cu mult înainte de apariţia lingvisticii ca ştiinţă, vorbitorii au ştiut să fixeze în tipare gnomice axiome discursive („reguli de a vorbi”) despre economia relaţiilor interumane. Spre deosebire de modelele culte, prin excelenţă legate de personalitatea unui creator individual, modelul empiric de reflectare a conştiinţei lingvistice este un model colectiv, redus la aserţiuni, adesea metaforice, cu grad maxim de generalitate.

Teoria metaforei conceptuale este unul dintre modelele savante ce pot fi valorificate pentru a descrie organizarea modelului empiric, paremiologic de reflectare a conştiinţei lingvistice. După cum se ştie, noţiunea de «metaforă conceptuală» a fost pusă în circulaţie de cognitiviştii americani George Lakoff şi Mark Johnson, fiind motivată de ipoteza că, pentru fiinţele umane, „modul obişnuit de ..conceptualizare, adică felul de a gândi şi acţiona este esenţialmente metaforic. Conceptele structurează ceea ce percepem, felul nostru de a fi în lume şi modul în care ne raportăm la ceilalţi. Sistemul nostru conceptual joacă un rol central în definirea realităţilor cotidiene.” (Lakoff & Johnson, 1980: 454).

Observând că „esenţa metaforei este înţelegerea şi reprezentarea (egl. experiencing) unui lucru sau a unei experienţe printr-un alt lucru sau printr-o altă experienţă” (Lakoff & Johnson, 1980: 455), cei doi cercetători americani consideră că vorbitorii conceptualizează (e adevărat, prin asocieri parţiale, niciodată totale) şi exprimă ceea ce ştiu despre lume realizând un transfer, o trecere a ideilor dinspre un domeniu-sursă spre un domeniu-ţintă.

342

Ca urmare, adoptând perspectiva cognitivistă, cercetarea noastră este axată pe descrierea şi interpretarea unor enunţuri paremiologice prin care este exprimată importanţa actului de a vorbi, şi a vorbirii, în general, cu scopul de a aduce în prim plan trăsăturile reprezentative ale modelului empiric de reflectare a conştiinţei lingvistice.

2. Metafore conceptuale ale vorbirii. În imaginarul proverbial românesc, VORBA, LIMBA şi CUVÂNTUL sunt componente esenţiale pentru înţelegerea şi exprimarea relaţiilor dintre fiinţă şi lume. Ca ilustrare a capacităţii de a lua în stăpânire resursele limbajului, vorbirea ocupă o poziţie privilegiată în stabilirea condiţiei umane, pornindu-se de la convingerea că actul de vorbire este o formă de manifestare a libertăţii: Gura nu cere chirie, poate vorbi orice fie, Din vorbă în vorbă, vorbă se deschide etc. După cum se observă din primul exemplu, sfera de înţeles a verbului a fi cuprinde însăşi lumea, adică tot ceea ce există, în timp ce verbul a vorbi se încarcă de conţinut numai acceptând că vorbirea este o activitate liberă de interpretare a lumii. Prin cel de-al doilea exemplu se arată că vorba devine o „poartă” prin care se realizează trecerea dinspre individualitate spre colectivitate, dinspre sine către ceilalţi, dinspre identitate spre alteritate. Deschiderea vorbei prin vorbă trimite în chip nemijlocit la ieşirea din spaţiul lăuntric, intim, simbolizat, cel mai adesea, de tăcere şi pătrunderea în spaţiul exterior, deschis al comunicării cu semenii. Vorba este, aşadar, un liant care scoate fiinţa umană din tăcere şi o transpune în spaţiul relaţiilor cu alţi oameni.

Reflectare a viziunii asupra relaţiei între individ şi limbă, proverbul Din vorbă în vorbă, vorbă se deschide poate fi discutat şi din perspectiva construcţiei de enunţuri, alăturarea de elemente ale limbii nefiind altceva decât o cristalizare de semnificaţii. Când alcătuim enunţuri, punând vorbă după vorbă, deschidem comunicarea cu celălalt şi formulăm construcţii sintagmatice unitare, potrivite cu intenţiile noastre comunicative şi în continuitatea modelelor tradiţionale, însuşite odată cu învăţarea limbii. Vorbim, aşadar, „cu cineva, despre ceva” (Coşeriu, 2004: 315) iar prin vorbire se creează nu numai o punte invizibilă către eul interlocutorului, ci se stabileşte şi o relaţie socială.

„Legarea” oamenilor cu vorba, imagine definitorie prin care se potenţează ideea că virtuţile libertăţii se întemeiază, totuşi, pe reguli şi modele tradiţionale, acceptate şi păstrate într-o societate este exprimată, de altfel, prin proverbe a căror sferă semantică se dezvoltă analogic: Boul se leagă cu funia, oamenii cu vorba.

În alte proverbe, convergenţele imagistice impun ideea că vorbirea este - parafrazându-l pe Buffon - „omul însuşi”: Omul se cunoaşte după umblet, ca şi după vorbă, Pasărea se cunoaşte după cântec şi omul după vorbă,

343

Prostul se cunoaşte după vorbă, şi şiretul după ochi, Nebunul din vorbă se cunoaşte etc.

În mentalitatea tradiţională, a vorbi înseamnă, înainte de toate, a pune în evidenţă o atitudine faţă de lume. În acelaşi timp, vorbirea devine imaginea socială a unui tip de personalitate umană care corespunde sau nu tiparelor de normalitate comportamental-discursivă. O dovadă, în acest sens, este existenţa unui număr mare de structuri idiomatice care pun într-o lumină negativă pornirea de a vorbi mult şi fără rost: a lungi vorba, a scoate vorbe din traistă, a se trezi vorbind, a vorbi alături cu drumul etc. În strânsă legătură cu aceste fapte de limbă, tezaurul paremiologic cuprinde numeroase ilustrări din care reiese că limbutul, nebunul, prostul sau leneşul sunt tipuri umane satirizate pentru lipsa de discernământ comunicativ, pentru meteahna de a pierde vremea vorbind în dauna altei activităţi aducătoare de folos: Cine are limbuţia, e mai rea decât beţia, Muierea limbută, la bărbat limbut, ca toaca la biserică; Limba nebunului este o moară fără grăunte; Prostul nu se satură de vorbit şi surdul, de ascultat; Îi e lene să şi vorbească, dar încă să mai şi muncească; Leneşul mult vorbeşte, dar puţin lucrează etc.

Acestor reprezentări li se opune imaginea înţeleptului ori a omului priceput la vorbă. Metafora conceptuală VORBIREA E O ARTA subliniază virtuţile educative ale actului de comunicare. Vorba armonioasă nu poate fi decât oglinda lingvistică a unui spirit care ştie valoare cuvintelor şi însemnătatea tăcerii: Buzele cele mute vorbesc pe tăcute; La timp a vorbi şi a tăcea e arta cea mai grea; Vorbele plăcute înmulţesc învăţătura etc. În acelaşi timp, vorbele sunt considerate instrumente fine de convingere a celuilalt, talentul de a vorbi frumos fiind recunoscut pe plan social: Pasărea se prinde cu grăunţe, omul cu vorbe frumoase; Vorba dulce mult aduce etc.

Dimensiunea estetică a limbii este tezaurizată în semantica de adâncime a CUVANTULUI, nu a VORBEI. Proverbul Cuvântul întâi să-l ciopleşti, apoi să-l arăţi este reprezentativ pentru credinţa în puterea minţii de a cizela asperităţile cuvântului şi de a-l preface în esenţă durabilă.

Cu toate acestea, limba nu este doar o încununare a creativităţii ci şi un simbol al distrugerii. Există proverbe în care s-a fixat metaforic axioma că VORBIREA E O ARMĂ. În credinţa populară, forţa de nimicire a limbii întrece chiar şi cea mai tăioasă armă. Falia profundă care separă vorba bună, creatoare de frumos de limba cea rea şi slobodă, distrugătoare de oameni este reflectată de maxime sugestive: Cuvântul ustură mai rău ca sabia; Limba slobodă mult te vatămă; Limba taie mai mult decât sabia; Omul nu se bate cu băţul, ci cu cuvântul etc.

Gradul de „îngheţare” morfosintactică guvernează identitatea stilistică a proverbelor. Analizând, de pildă, enunţul Gura îndulceşte, gura amărăşte, se observă că, în planul formei, suspendarea opoziţiilor verbale de persoană, timp, mod şi diateză fixează specificul paremiologic al construcţiei,

344

enunţuri precum *Gura a îndulcit, gura a amărât sau *Gura ar fi îndulcit, gura ar fi amărât nemaifiind proverbe. În aceeaşi direcţie de interpretare, se poate nota că substantivul gura nu îşi mai actualizează opoziţiile de număr şi de caz, construcţii precum *Gurile îndulcesc, gurile amărăsc ori *La gură îndulceşte, la gură amărăşte nefiind, în viziune gnomică, realizabile.

Parataxa este mecanismul sintactic ce favorizează dinamica trăsăturilor semantice antagonice. Deşi verbele a îndulci şi a amărî sunt antonime, deci mutual exclusive în aceeaşi vecinătate, juxtapunerea guvernează, în planul enunţului, armonizarea contrariilor (coincidentia oppositorum). Semantica de profunzime a proverbului îşi organizează, aşadar, relevanţa metaforică numai prin restrângerea unor valenţe definitorii pentru clasa verbului (timp, persoană, mod) şi a substantivului. Înţelesul este generat prin două tipuri de mecanisme figurative, metonimia şi metafora, a căror acţiune realizează trecerea de la concret la abstract, de la particular, la general, rezultând corespondenţe între mai multe planuri de relevanţă semantică: [gură (organ al vorbirii) → vorbire (activitate de comunicare) → limbaj (capacitate de a comunica)]; [a îndulci → bucurie → valoare pozitivă]; [a amărî → tristeţe → valoare negativă] (cf. Tabelul 1).

Tabel 1: Planuri de relevanţă semantică

particular / concret → percepţie: gură → a îndulci → a amărî ↓ ↓ ↓ general / figurat → afectivitate: vorbire → bucurie → tristeţe ↓ ↓ ↓ gnomic / abstract → etică: limbaj → valoare pozitivă → valoare negativă

Vorba are gust, este dulce şi amară, adică bună şi rea. Percepţia concretă

a gustului este convertită în stări afective animate de vorbire şi este stimulul simbolic care susţine un raţionament axiomatic: limbajul este un instrument pus în slujba binelui sau a răului. „Gustul” bun ori rău al vorbei este exemplar pentru a sublinia relaţia strânsă, organică dintre principiile morale recunoscute de a comunitate şi comportamentele lingvistice care pun în lumină aceste valori. Proverbul evidenţiază credinţa că sistemul etic al comunităţii acceptă binele şi respinge răul, iar faptele de limbaj se înscriu implicit în cadrul contrastiv al acestei polarităţi.

Limbajul poate trezi în fiinţa umană emoţii cu profunde implicaţii organice, care se situează întotdeauna fie sub domnia iluminată a binelui, fie sub imperiul întunecat al răului. Reflectată de metafora conceptuală VORBIREA E O VALOARE ETICA, această convingere este exprimată şi prin alte

345

proverbe: Limba e dulce ca mierea şi amară ca fierea; Cuvântul bun unge şi cel rău împunge; Vorba bună puţin răsună, vorba rea, o duce vestea etc.

O importantă caracteristică paremiologică este instituirea unor opoziţii între elemente care, în mod obişnuit, nu se exclud reciproc în acelaşi context. Esenţială şi dominantă ni se pare, din acest punct de vedere, opoziţia între VORBA şi FAPTA. În imaginarul tradiţional, asocierea celor două câmpuri de acţiune - vorbirea şi munca - este structurată şi exprimată prin calificative antitetice de tip cantitativ (mult ≠ puţin), dimensional (lung ≠ scurt) sau orientator (în faţă ≠ în spate). Aceste opoziţii se înscriu, de regulă, în sfera de cuprindere a două metafore conceptuale: VORBIREA E O CANTITATE şi VORBIREA E SPATIALITATE.

Ca expresie a efortului orientat către un scop, structurarea cantitativă atribuie vorbei o dimensiune fizică care face posibilă echivalenţa cu munca şi care permite instituirea de lumini şi umbre între consecinţele vorbelor şi rezultatele faptelor. Numeroase proverbe punctează că VORBA şi FAPTA dezvoltă o relaţie de inversă proporţionalitate: Cine vorbeşte mult face puţin, Vorba goală nu umple sacul, Vorbă multă şi treabă puţină etc. Prin urmare, VORBIREA E O CANTITATE, însă excesul de vorbe este definitoriu, în sens negativ, pentru omul mai mult înclinat să vorbească decât să muncească.

La polul opus vorbei fără rost se află o altă metaforă conceptuală, VORBIREA E UN BUN DE PRET, prin care se subliniază importanţa inestimabilă a vorbelor, dar numai dacă acestea se manifestă ca roade ale înţelepciunii, în cantităţi mici şi preţioase: Limba celui înţelept este argint ales; Vorba bătrânească mulţi bani preţuieşte; Vorba e de argint şi tăcerea, de aur etc.

Spaţializarea vorbei are aceeaşi relevanţă gnomică. Metafora conceptuală VORBIREA E SPATIALITATE, reliefată de enunţuri precum Cine vorbeşte mult, face puţin, Unde e vorbă lungă, acolo e treabă scurtă sau Limbă lungă, treabă scurtă etc., sugerează că, în mentalitatea tradiţională, VORBA şi FAPTA sunt circumscrise unor spaţii diferite de acţiune socială. În profundă consonanţă cu o altă metaforă conceptuală, VORBIREA E TEMPORALITATE [2], aceste paremii impun ideea că orice activitate umană se desfăşoară un cadru spaţio-temporal distinct. Percepută şi reprezentată ca virtute, cumpătarea în vorbire este, în viziune populară, dublată de hărnicie, omul harnic şi scump la vorbă fiind considerat un ideal de personalitate.

Fără a insista asupra tuturor ipostazelor de structurare metaforică, trebuie să mai adăugăm că maxime de tipul Vorbele nu potolesc foamea, Cine ştie să-şi păstreze limba va mânca roadele ei etc., valorifică opoziţia între VORBA şi FAPTA în cadrul mai amplu al imaginarului hranei, considerându-se că pâinea se câştigă, mai degrabă, cu fapta şi mai puţin cu vorba lungă şi păguboasă.

346

Note

[1] A se vedea, pentru o descriere mai amplă, studiul lui Pavel Ruxăndoiu, intitulat „Aspectul metaforic al proverbelor” şi publicat în volumul Studii de poetică şi stilistică, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 94-114. [2] Anexăm o listă cu reprezentările dominante în paremiologia românească: VORBIREA E O ARMA: Cuvântul ustură mai rău ca sabia; Gura omului sparge cetăţi; Limba rea este un cuţit cu două tăişuri; Limba slobodă mult te vatămă; Limba taie mai mult decât sabia; Omul nu se bate cu băţul, ci cu cuvântul etc. VORBIREA E O ARTA: Buzele cele mute vorbesc pe tăcute; Cuvântul întâi să-l ciopleşti, apoi să-l arăţi; La timp a vorbi şi a tăcea e arta cea mai grea; Pasărea se prinde cu grăunţe, omul cu vorbe frumoase; Unde-i vorbă, nu-i mânie; Vorbele plăcute înmulţesc învăţătura etc. VORBIREA E UN BUN DE PRET: Limba celui înţelept este argint ales; Vorba bătrânească mulţi bani preţuieşte; Vorba de om sărac nimeni n-o ascultă, fie cît de scumpă; Vorba e de argint şi tăcerea, de aur etc. VORBIREA E O CANTITATE: Cel ce vorbeşte mult, ascultă puţin; Cine vorbeşte mult face puţin; Vorba bună puţin răsună; Vorba dulce mult aduce; Vorba goală nu umple sacul; Vorbă multă şi treabă puţină etc. VORBIREA E O FIINTA: O vorbă înţeleaptă e un prieten la nevoie; Vorba rea fuge mai tare ca cea bună; Vorbele sunt femei, faptele sunt bărbaţi etc. VORBIREA E HRANA: Cine ştie să-şi păstreze limba va mânca roadele ei; Cine vorbeşte seamănă, cine ascultă culege; Cu vorbe dulci, mai multă pâine mănânci; Vorba fără glume e ca sarea fără bucate; Vorbele nu potolesc foamea etc. VORBIREA E SPATIALITATE: În faţă, una-ţi vorbeşte/ Şi în dos, alta-ţi croieşte; Limba lungă, treabă scurtă; Unde auzi vorbă multă, acolo-i spor puţin; Unde e vorbă multă, acolo e treabă scurtă; Vorba lungă, sărăcia omului; Vorba lungă, sărăcie-n pungă etc. VORBIREA E O STIHIE: Apa, vântu’ şi gura lumii nu o poţi opri; Cuvântul e ca vântul, nu se ajunge nici cu ogarul, nici cu armăsarul; Limba arde ca para focului; O vorbă bună stinge focul mai curând decât o bute de apă; Vântul aţâţă focul şi vorba, vrajba; Vitele se adapă cu apă şi oamenii cu vorbe adânci; Vorba rea se duce mai iute ca vântul etc. VORBIREA E TEMPORALITATE: Întâi ascultă şi pe urmă vorbeşte; Vorba de azi nu se potriveşte cu cea de mâine; Vorba îşi are şi ea vremea ei etc. VORBIREA E O VALOARE ETICA: Bun de gură, rău de mână; Buzele celui drept se pricep la vorbe plăcute, iar gura celui rău, la strâmbătate; Celui ce-ţi vorbeşte cu răutate, tu răspunde-i cu bunătate; Cuvântul bun unge şi cel rău împunge; Dulce la limbă, amar la inimă; Gura aduce ura; Gura îndulceşte, gura amărăşte; Limba e dulce ca mierea şi amară ca fierea; Vorba bună puţin răsună, vorba rea, o duce vestea; Vorba de rău bine se crede etc. 1 Maximele care exemplifică această metaforă conceptuală se întemeiază pe convingerea că vorbirea îşi are timpul şi rostul ei. Întrucât orice act de comunicare se desfăşoară în spaţiu-timp, nu trebuie să ne surprindă constatarea că vorbirea este un proces de esenţă temporală, o durată pe care omul o valorifică pentru a descrie şi comenta lumea. Sentimentul că timpul trece, pe de o parte, şi efectele pe care această trecere le are în planul existenţei omeneşti, pe de altă parte, motivează axiome precum Vorba îşi are şi ea vremea ei, Vorba de azi nu se potriveşte cu cea de mâine etc. Succesiunea momentelor temporale are o importanţă covârşitoare asupra discursivităţii, dat fiind că timpul este perceput ca un agent ce domină experienţa de viaţă. În consecinţă, vorba este considerată un reflex al înţelepciunii date de trăirea în timp. Tocmai de aceea, în mentalitatea populară, se crede că înţeleptul cugetă şi ascultă înainte de a cuvânta (Întâi ascultă şi pe urmă vorbeşte), iar vorba sa devine un bun de preţ pentru ceilalţi membri a comunităţii, în vreme ce omul lipsit de înţelepciune vorbeşte vrute şi nevrute (Prostul nu se satură de vorbit şi surdul, de ascultat).

347

BIBLIOGRAFIE

Blaga, Lucian, 2003, „Studiul proverbului”, în Zări şi etape, Editura Humanitas, Bucureşti Blaga, Lucian, 1969, Trilogia culturii. Orizont şi stil. Spaţiul mioritic. Geneza metaforei şi

sensul culturii, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, p. 119 – 258 Botezatu, Grigore, Hîncu, Andrei, 2001, Dicţionar de proverbe şi zicători româneşti, Editura

Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău Cuceu, Ion, 2006, Dicţionarul proverbelor româneşti, Editura Litera Internaţional, Bucureşti-

Chişinău Coşeriu, Eugen, 1999, Introducere în lingvistică, ediţia a II-a, Editura Echinox, Cluj Von Humboldt, Wilhelm, 2008, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei

asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, Editura Humanitas, Bucureşti, traducere de Eugen Munteanu

Lakoff, George, Johnson, Mark, 1980, „Conceptual Metaphors in Everyday Language” în The Journal of Philosophy, vol. 77, nr. 8 (august, 1980), p. 453 - 486

Muntean, George, 1984, Proverbe româneşti, Editura Minerva, Bucureşti Ruxăndoiu, Pavel, 1966, „Aspectul metaforic al proverbelor”, în Studii de poetică şi stilistică,

Editura pentru Literatură, Bucureşti Vossler, Karl, 1972, „Limbile naţionale ca stiluri” în Poetică şi stilistică. Orientări moderne,

editori: Sorin Alexandrescu şi Mihail Nasta, Editura Univers, Bucureşti, p. 5 – 25 Vianu, Tudor, 1968, Studii de stilistică, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti

Abstract

The present paper aims at describing some of the dominant conceptual metaphors that reflect the empirical view on language, as reflected by many Romanian proverbs about speech, language and word. The conceptual metaphor theory allows us to outline the main features of the naïve model explaining the functions of language, as opposed to the expert models conceived by various language theorists. In the absence of a proper linguistic terminology, extraordinary insights concerning the nature and functions of language are made by means of the axioms called proverbs. Our conclusion is that the naïve model developed by popular wit and preserved by many proverbs precedes and parallels the expert, scientific models.

348

Iulia MILICĂ- BLĂNUŢĂ, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi

„Can you make no use of nothing, nuncle?” The Use of Words with a Negative Meaning in

W. Shakespeare’s King Lear

The use of grammatical negation and negative adverbs and pronouns as well as of words with negative meaning formed by means of suffixes and prefixes are far from being simple stylistic devices used for rhetorical purposes. On the contrary, they fulfill an active part in a play whose meaning is based on a reversal of roles, of principles and of the natural order of things. The very basis of the play – the issue of inheritance and of power – lead to a complicate game of plotting and cheating, hiding and unveiling in order to accede to the highest position in the system. Little by little, the play reveals a system in which truth has no value and so it is rarely uttered. Furthermore, in these rare occasions when truth is revealed, it is disregarded and treated as treason. Speech then, becomes one of the primary means of hiding the truth and hence one of the least reliable means of communication. In this reversed universe, we notice that negation and negative words replace the affirmative especially in key moments and eventually, they come to represent the truth there where the affirmative discourse is just a means of deception.

The first act of the play introduces us to the two important levels on which the action will develop: the issue of inheritance carried on in two families: that of the old King Lear and that of his courtier, the earl of Gloucester. The choice of not one but two families in which the inheritance becomes problematic raises important issues regarding the distribution and passing on of power and privilege stressing on the danger of division of the kingdom and hence on the importance of territorial unity and stability. The classical story of a king with no son only daughters is supported by the story of the courtier with two sons, one of which illegitimate, thus pointing to the fact the Lear’s dilemma is not an isolated case, that inheritance is problematic is different situations and that the fact that Lear has no male heir to ensure the smooth transfer of power is no excuse for his choice of kingdom division.

The first scene of the play that presents the main two conflicts is structured, from the very beginning, on a series of negative and comparative structures pointing to the existence complications in fitting different elements into the system. From the very beginning, we find out that the system is based on a series of differentiations: the king prefers one son-in-law to the other, the earl of Gloucester has two sons, one legitimate

349

and one illegitimate and the illegitimate is supposed to live far away from home. However, still at the very beginning, we learn that both king and Gloucester try to rule out these differences and preferences. Ironically, it is exactly this lack of preference that will lead to the conflict by opening the way to competition and eventually backstabbing. Thus, the King’s preference for one son-in-law over the other appears now to have changed “but now, in the division of the kingdom, it appears not which of the dukes he values most, for equalities are so weighed that curiosity in neither can make choice of either’s moiety.” (I.1.3-6) The problem is repeated in the case of the earl of Gloucester who has an illegitimate, younger son born outside wedlock, and an older, legitimate son who, though legally entitled to the name and fortune of his father, is “no dearer in my account” (I.1.19).

The problem in this lack of differentiation rises from the structure of the feudal system which is based on differentiation and hierarchy rather than equality and democracy. According to Jacques le Goff, medieval society, maybe more than others, was one of confrontations and, though rejecting a doctrinarian Manichaeism, it practiced an actual manichaeism through binary oppositions more or less of the good/bad type, but definitely of the superior/inferior type. There are cleavage lines, in medieval Christianity, between the clergy and the laics, and in the power system between the superior and rich and the poor. However, there are critics who favor a trifunctional scheme that suggests a differentiation between majores (the high clerical or laic aristocracy), mediocres (the bourgeoisie) and minores (the lower class, the poor people), scheme that has been, in its turn enriched (le Goff, 1999: 33). What these assertions point out is the importance of hierarchy in the medieval system – “the duty of the medieval man is to remain there where God placed him, to rise is a sign of vanity, to fall is shameful.” (le Goff, 1999: 33) The medieval system, thus, hardly favors transgressions from one group to the other and a stable system is one in which each member knows his/her place and obedience to a higher authority is the rule. What King Lear is about to do on the eve of his division of kingdom is throw his world into chaos, situation that spreads like a disease in the system infecting other groups (see Gloucester’s case) and later on leading, as we will closely see, to a confusion of hierarchy and classes and to a reversal of power roles that almost destroy the kingdom.

The importance of hierarchy centered on the figure of the king in the medieval system is enhanced by the fact that the destruction of this system starts from the top, as it actually happens in other Shakespearean tragedies. The role of the king is of paramount importance in traditional, feudal systems and Jean Paul Roux’ analysis of the royalty and kingship is very instructive in understanding why the fault for the tempestuous situation in the play lies at the top, with the king. King Lear is presented here in two

350

hypostases: that of king – the absolute ruler of the kingdom, and that of father, prerogatives that he will lose as he loses both his kingdom and his family. According to J. P. Roux’ analysis, the origin of royalty lies in an extension of the natural authority that the father has on the family (Roux, 1998: 25). The authority of the father in the family extends in the authority that the father/king has in the kingdom seen as a larger family, that is why, in the play, there is a balance between kingdom and family, Lear acting on both levels and losing on both. Similarly, the earl of Gloucester is seen as a father as well as a courtier, and though he owes obedience to the king (Lear and Lear’s heir), he is the supreme authority in his own family, thus pointing not only to the importance of the king in the system, but also to that of the father in the family, both nuclei, family and kingdom being destroyed in the course of the action since both fathers, Lear and Gloucester, seem to willingly weaken their authority and allow the transgression of boundaries.

On a linguistic level, this weakening of authority that leads to the creation of blurring areas that permit disobedience in the system, is suggested by an increasingly frequent use of negative rather than affirmative discourse. The discussion between Gloucester and Kent is based not on what Gloucester and Lear do prefer or choose, but on what they do not choose. This lack of preference or exercise of authority according to traditionally established laws will eventually lead to a distrust in words since words contradict actions (in action, according to both courtiers, Lear favors Albany) and speech is deceiving.

Lear himself confuses the pre-established knowledge when addressing his sons-in-law: “Our son of Cornwall, / And you, our no less loving son of Albany” (I.1.41-1), by placing the favorite one, Albany, in a slightly inferior position, introduced by a negative rather than affirmative comparative, in a manner similar to Gloucester’s appreciation of his legitimate son who is “no dearer” than the illegitimate. Thus, whatever has previously been accepted: tradition, law, action is now reduced to a simple declaration of love, at least that is all that Lear asks of his daughters in order to divide his kingdom – one important decision relies on a simple declaration and simple words are given the utmost importance, before tradition, law or custom.

Actually, even before Lear appears on stage, Gloucester prefigures what is to happen by being the first one to create a confusion between the emotional plane (he loves both his sons and Edmund, the illegitimate is equal to Edgar, the legitimate) and the hierarchical, social plane. He thus wants to deny discrimination and preference, but he cannot do that, since Edmund has to go away, the illegitimate son, though having an important

351

place in his father’s affections, has no place in the system and “is in danger of not existing.” (Moretti, 1992: 87)

However, we can argue, is there any other choice that Lear could have had in order to ensure the peaceful exchange of authority, taking into account the fact that he has no son to inherit the throne? According to Jean-Paul Roux, there are three ways to accede to the throne: election, hereditary right and usurpation, in the last case, the usurper, though, still making claim of his traditional and God-given right to come to the throne. History demonstrated that the hereditary system functions properly only in stable monarchies in which individual ambitions are stifled and nobody contests the legitimacy of the heir. When power is weakened, the temptation to replace it becomes irresistible (Roux, 1998: 166). There are several elements that we should take into consideration if we are to decide whether Lear’s kingdom is a solid monarchy or not. The fact that he reached an old age without being challenged, the fact that the courtiers around him are loyal and the neighbors (France and Burgundy) want to become allies through marriage suggest the fact that Lear managed, in the course of his long reign, to strengthen the country and the monarchy. Under such circumstances, his decision would have been unchallenged. And yet, at this point in his life, he decides to give up the reign and “unburdened crawl toward death.” (I.1.40) The use of the negative suffix strongly suggests that reigning has become a burden that he can shed upon his will or whim. The long years of authoritative reign have led the king to believe that absolute power means having the possibility to do whatever he pleases: accept or give up responsibilities, control actions and feelings, divide and offer parts of his kingdom based on simple declarations of love. On the other hand, royalty is not a simple function fulfilled by a person at a specific moment. It is deeply rooted in the past and in the future of the nation. The king is a representative of the divinity, messenger, instrument, agent of God on earth. He connects the present to the past and to the future (Roux, 1998: 26). He cannot be unburdened upon will of the complex attributions that come with the crown. Through his decision to divide the kingdom among his three daughters on the simple declaration of love, he transforms the crown into a commodity that can be exchanged to whoever speaks more beautifully. Just as it happens in Hamlet, it is the king the one who displaces the truth and weakens his world: “he aims to assimilate the non-hierarchical qualitative system of love to the hierarchical quantitative system of power. Such an attempt can only lead to the pretence of love, to love’s perversion and its degeneration: in this context more love for her father, on the part of each contestant, can only mean discrimination and jealousy – and thus more hatred for her sisters.” (Moretti, 1992: 89)

352

Moreover, “’Unburdened’, besides its contextual meaning of freedom from responsibility and the duties of the government, also implies possessing nothing: and Lear will, of course, meet his end possessing nothing. He will ... ‘crawl’ to his death – ‘crawl’, too, having prophetic overtones. On the tempest-driven heath, rejected by society, the mad outcast Lear will experience the animality of man when he has lost all token of his identity.” (Moretti: 1992: 88)

This is the point in which Lear’s world starts to shake and the values are reversed. The negative will gradually suggest the impossibility to relate to the new system and to the new values and it is Cordelia the one who first refuses the new order and prefers the silence and the negation that will drive her out of this new order:

“Lear: … Speak! Cordelia: Nothing, my lord. Lear: Nothing? Cordelia: Nothing. Lear: Nothing will come of nothing” (I.1.85-9)

Cordelia cannot and will not accept the competition and the bargaining of love and thus she cannot reply in the positive. The negative will force Cordelia out of her world and reduce her to “nothingness,” but will ensure her permanence in a more important reality based on truth and loyalty together with all those who refuse to accept Lear’s new system: like his courtier Kent. Thus, “untender” and “unfriended,” Cordelia will be forced out of the inheritance for which she refused to bargain and exiled to France; she falls from Lear’s grace, from her privileged status of favorite daughter not to “dowerless daughter” but to virtually nothing: “[I] Have no such daughter” (I.1.262). This episode prefigures Lear’s gradual decay from being the absolute ruler of his kingdom to “nothing:” an old mad man accompanied only by the other innocent victims of his decision.

Stylistically, the shifting of power and Lear’s loss of authority is suggested by the increased use of negative structures on various levels (morpho-syntactic structures, morphemes and lexemes) employed, in the sequent scenes, to suggest what Lear is not, what he lost instead of showing what he became. This is also the moment when the Fool appears. Interesting enough, the Fool accompanies Lear in his journey to utter loss and to madness without being present either at the beginning, to witness Lear’s absolute power or at the end in the resolution. By twisting the truth and playing upon the words, the Fool accurately presents the King’s situation, now a mere old man banished by his own daughter, having willingly given up his power but still foolishly claiming to be the king and enjoy the privileges of the position:

“Fool.… Can you make no use of nothing, nuncle?

353

Lear. Why, no, boy; nothing can be made out of nothing.” (I.4.131-4)

What Lear actually tells the fool is similar to what he told his youngest daughter at her refusal to comply to his game of inheritance. In her own words, “nothing” was the only measure of her heart in a world in which words are lies and deceit. The Fool’s question ironically reminds of Cordelia’s attempt to restore order and the negative structure recalls her obsessive repetition of the word “nothing.” The king, comes with the same answer he had given his daughter because in a worlds that he believes to be structured on logic and reason, “nothing comes out of nothing”, but he has yet to understand that his worlds no longer stands on logical bases, or, as Gloucester put it: “there’s son against father: the king falls from the bias of nature; there’s father against child.” (1.2. 113-4)

Little by little, Lear is reduced to the nothingness he so much feared: having been called “nuncle,” then “fool,” by his own Fool who makes him admit that “All the other titles thou hast given away; that thou wast born with” (I.4.150-1) he comes to the horrible discovery that he no longer knows who he is: “Does any here know me? This is not Lear.” (I.4.129) Actually, by having given away all his titles: that of father, but putting himself in the care of his daughters, and that of king, by giving away his kingdom, Lear remains without anything. The Fool admits that: “I am better than thou art now; I am a fool, thou art nothing” (I.4.193-4) His association with “fool” or “shadow” suggests the fact that Lear falls at the margins of the system, outside the social hierarchy.

Thus, the gradually increasing use of negative structures, suggests the displacement of the king from the central position and his marginalization in the system. For instance, the second discussion between Lear and the two daughters after the opening scene where he decides to divide the kingdom is carries on relying heavily on negative rather than affirmative structures. Ironically, this scene seems to be a reversal of the first scene where the daughters, having nothing yet, refer to the center of power, to Lear, in affirmative structures, asserting their great love for the king. The moment that this center is displaced, the affirmative structures seem unimportant. The two daughters have now become centers of power and authority themselves and Lear is the marginal who has to obey and who finds it hard to cope to the new situation. Thus, the whole discussion is a series of negations of a state of facts: Lear’s denial to abide to his daughters’ decision to reduce his train to ultimately nothing, on the one hand, and the daughters’ refusal to recognize Lear as the center of authority. These negative structures mentioned above range from the grammatical use of negation on the part of Lear: “Lear. [to Goneril] Art not ashamed to look upon this beard” (II.4.189), “But I’ll not chide thee, my child: farewell:/ We’ll no more meet, no more see one another; / I do not bid the thunder-

354

bearer shoot, / Nor tell tales of thee to high-judging Jove.” (II.4.221-4), “No, I’ll not weep.” (II.4.278) and on the part of his daughters, as well: “Regan. I cannot think my sister in the least / Would fail her obligation.” (II.4. 137-8), Regan. Good sir, no more.“ (II.4.153), “Goneril. Why might you not, my lord, receive attendance, / From those that she calls servants, or from mine?” (II.4.239-8), to word formation: “impossible,” “dismiss,” “unsightly,” “unnatural;” or negative adverbs like “rather” used three times by Lear in sixteen lines.

Stylistically speaking, there is also a series of depreciative epithets that Lear now attaches to his daughters and that come in sharp opposition to the positive identifications at the beginning. Thus, the word “daughter,” often repeated in the first act as an enhancement of his power and the righteous transmission of the crown, together with King or son (with reference to the sons-in-law) are elements that point to centrality and affirmative discourse – they are the poles of authority and the elements around which the system is positively organized. Thus, the daughters are referred to as “loving,” “younger strengths,” “dearest.” The strengthening of authority is achieved through positive identifications not only of the head of the system – the king, but also of all those he designates as his official heirs. Therefore, the first one to be referred to by using negative structures is Cordelia, since she is the first one to fall from the King’s grace and to become: “untender,” “unfriended,” “dowerless.” The moment that the roles from the beginning of the play are reversed, the use of the word “daughter” is no longer as frequent, being replaced, at the peak of the discontent between Lear and his daughters, by depreciative structures which become antonymic in reference to the previous ones and which deconstruct the meaning of the center and hence the importance of royalty. In this context, the king is no longer king, but a “poor old man” disrespected by his daughters, whereas first Goneril and then Regan become “a disease,” “a boil,” “a plague sore,” “wicked creatures,” “unnatural hags.”

This change in family and state relationships marked linguistically by the passage from affirmative to negative structures also parallels the king’s marginalization and displacement from the system. Having himself instituted such a state of fact by replacing the importance of the King by the negative “unburdened,” and by having the mad claim to continue his life without the responsibilities but with the advantages of kingship, Lear is reduced to “nothingness,” he becomes a marginal, a vagrant in his own kingdom as he cannot accept to become a “poor old man” totally under the control of his daughters.

Ironically, in his acceptance of marginality, synonymous here with the status of nothingness, there is a critique of power, a critique that Lear

355

would not have been aware of in his previous central position. Moreover, in his new marginal status, he is accompanied by others who find themselves in similar situations: the Fool who, due to his occupation, that of jester, falls into the category of marginal (Geremek, 1999: 334), Edgar, Gloucester’s elder son, now posing as madman Tom, and the banished Kent, exiled from the kingdom on account of having sided with Cordelia and thus having opposed the will of the king and forced to assume another identity, that of commoner, a low class servant being completely unrecognizable to all the others in the upper class with whom he had previously been acquainted.

The fate of Gloucester’s eldest son Edgar, fallen pray to the ambitions of his brother Edmund is very similar to that of king Lear, as he passes from being the fortunate elder son of the earl with all prospects granted by law and tradition to inherit his father’s title and fortune to marginality. As mentioned before, when authority in the system weakens, power becomes an irresistible temptation. What pushed the two sisters, Goneril and Regan, to accept the competition proposed by their father for a piece of the kingdom, made Edmund resent his position as bastard son, his social “nothingness,” though enjoying his father’s affection, and crave for Edgar’s place in the social hierarchy. Thus, just as Lear turns against his only truthful child, Cordelia, Gloucester is made to fear and hate his good son Edgar who is forced to run away. The similarity between his situation and that of Lear is suggested by the same words that he uses: “Edgar, I nothing am” (II.3.21), the negative “nothing” being again equivalent with marginality and loss of identity.

We need to notice at this point the great similarity not only in the situation of the two, Lear and Edgar, but also in the way in which they refer to their situation by using a negative structure, as “being nothing.” In an essay dedicated to the marginal, Bronislaw Geremek asserts the fact that space, in the medieval imaginary, is dichotomous; there is inside and outside, center and periphery. Only the first element is regarded as positive (Geremek, 1999: 324). The marginals, then, are those referred to as negative: the exiled, the strangers, the vagrants or those having specific occupations, they inhabit the blurring spaces at the margins of organized and safe community being thus regarded with distrust and hostility. Christiane Klapisch-Zuber notices that the main cause for voluntary or involuntary marginalization is the loss of one’s social position or class (Klapisch-Zuber, 2002: 429). All of the three marginalized in the play, Lear, Edgar and Kent, are in this situation. Their position is referred to as negative and they have lost a privileged position in the system. They become exiled whose existence is totally different from that of “normal,” organized society.

356

Spatially, all three leave their places with which they were accustomed – places of social organization, the king’s or the courtiers’ castles and roam in nature, in desert territories until they find again their position, in the middle of organized community. Thus, the spatial movement in the play is from the social to the natural and then to the social again, namely from Lear’s and his daughters’ castles to nature and then to Dover, the place of the final military conflict and the reinstatement of order. These spatial arrangement that affects part of the characters, namely Lear and Edgar and, to a lesser extent Kent, is suggested by the passage from affirmative discourse that corresponds to authority, control and royalty to negative discourse that parallels the characters’ fall to nothingness and their marginalized status.

Lear’s marginality, though, as mentioned before, does not only involve loss of identity and social status or authority, but the ability if a critical outlook on the society. Interesting enough, Lear’s discourse glides from his personal situation – Lear the king and father being mistreated by those closest to him, to a more general critique of society. Thus, at the beginning, the negative structures refer, as in the previous act, to his daughters: “Rumble thy bellyful! Spit, fire! spout, rain!, /Nor rain, wind, thunder, fire, are my daughters; / I tax not you, you elements, with unkindness;/ I never gave you kingdom, call'd you children, / You owe me no subscription: then let fall / Your horrible pleasure: here I stand, your slave, / A poor, infirm, weak, and despised old man” (III.2.15-21) so that later on, when the old king starts losing his mind, his criticism becomes more general: “Let the great gods,/ That keep this dreadful pother o'er our heads,/ Find out their enemies now. Tremble, thou wretch, / That hast within thee undivulged crimes,/ Unwhipp'd of justice” (III.2.50-5)

In terms of Lear’s self-identifications in the text, the use of negative structures parallels the passage from Lear the King, seen as affirmative identification, to “fool,” “shadow,” “A poor, infirm, weak, and despised old man,” that become negative identifications by comparison to the previous one. The king, unparalleled and similar to nobody is, little by little, compared to some of the lowest creatures in the social system, as the fool, the final identification being “nothing.” At this point, however, this nothingness witnesses a reversal of attitudes, the negative starting to become positive in a similar way to that announced by Cordelia by her use of negative structures as an ironic undermining of her sister’s lying attitudes. Lear’s reaction to Edgar who assumed the role of poor madman Tom is indicative of this change of focus: “Is man no more than this? Consider him well. Thou owest the worm no silk, the beast no hide, the sheep no wool, the cat no perfume. Ha! here's three on's are sophisticated! Thou art the thing itself: unaccommodated man is no more but such a poor

357

bare, forked animal as thou art. Off, off, you lendings! come unbutton here. [Strives to tear off his clothes]” (III.4. 101-9).

This scene could be considered the climax of the play in terms of Lear’s understanding of his own situation and his final revelation that the nothingness he sees in Edgar which is, actually, his own nothingness as well, is the real, genuine state of man, the “unaccommodated” and unsophisticated man. The use of negatives refers not to the natural state of man, but to the social side of man which is an artifice, an added element that can easily be corrupting and misleading. Society with its body of manners that can be misused is the perfect stage for people like Goneril, Regan and Edmund, the usurpers who could easily wear a series of masks to fool those around them. The “unacommodated” man wears no mask. Thus, this marginality helped both Lear and Edgar distance themselves from the social world and, by being reduced to nothingness, come in contact with the real being.

More generally, the use of the negative structures was apparently employed to suggests the fall of the King, the decentralization of power and the destruction of the system, but, at a closer look, this specific use of the negative, announced by Cordelia in the first act, points to a flaw in a system where the normal values are reversed, where speech coincides with lies and treason and silence with truth, where blindness is true sight and madness reason. Thus, gradually, the negative structures are used to utter truths whereas the affirmative structures are equivalent with lies.

From this point that marks Lear’s realization of his true situation first as a human being and then as a king, the frequency of negative structures decreases. The status of human being is actually the only status that is natural and uncorrupted, taking into account that fact that, in his long life as a king, as a man with authority, he was used to taking his controlling position for granted. This is the moment when the system slowly returns to normality – the authority of Goneril, Regan and Edmund decreases whereas Albany and Edgar start reclaiming their positions. The final encounter between Lear and Cordelia is, at this point, marked by affirmative structures, sign that the system is finally restored to normal values. Lear, his mind still wandering, says, “I am a king, masters, know you that?” (IV.6.198) to which the answer of a gentleman in Cordelia’s train is: “You are a royal one, and we obey you.” (IV.6.199). The affirmative structures are no longer a cover for dishonest intentions; they are the sign of truth and also the sign that the system is restored to normality and that there is no hiatus between the natural, “unaccommodated” man and the social function that he/she fulfills. In this light, the Lear wearing a crown of flowers is more of a king (and recognized as such) than he was at the beginning.

358

Lear’s final words are however based, again, on negative structures, but they are a reversal of the affirmatives in the first act, setting the system to its final normality. At the death of Cordelia, Lear’s final words just before he dies are a genuine and not a distorted declaration of love for his lost daughter: “No, no, no life!/ Why should a dog, a horse, a rat, have life,/ And thou no breath at all? Thou'lt come no more,/ Never, never, never, never, never! / Pray you, undo this button: thank you, sir. / Do you see this? Look on her, look, her lips, / Look there, look there!” (V.3.305-11). These words of true love and pain come in sharp contrast with the fake declarations of love uttered by Goneril and Regan in the first act.

The same parallelism between the first and the last acts is also evident in the final lines of the play still based on negative comparative structures:

“The weight of this sad time we must obey;/Speak what we feel, not what we ought to say./The oldest hath borne most: we that are young/Shall never see so much, nor live so long.” (V.3.323-6) This is the final return to real values by employing the same structures that were used in the first act, but by pointing out the importance of congruence between speech and thought in a world where principles and laws are based or real, truthful foundations.

As a conclusion, the use of negative structures in Shakespeare’s King Lear is closely connected to the mechanisms of power at work in the play. From the very beginning, due to King Lear’s stubbornness and ignorance, the values of the system are turned upside down. The negative structure, thus, are ironically employed to undermine the mask of lies and to eventually set the system on righteous bases.

BIBLIOGRAFIE

Geremek, Bronislaw, 1999, “Marginalul” in Omul medieval, J. le Goff (coord.), Editura Polirom, 1999, Iaşi.

Klapisch-Zuber , Christiane, 2002, “Marginalii” in Dictionar tematic al Evului Mediu Occidental¸ Jacques le Goff si Jean-Claude Schmitt. (coord.), Editura Polirom, Iaşi.

Le Goff, Jacques, , 1999, “Omul medieval” în Omul medieval, J. le Goff (coord.), Editura Polirom, 1999, Iasi.

Moretti, Franco si Alessandro Serpieri, 1992, “The Breakdown of Medieval Hierarchy in King Lear ” in Shakespearean Tragedy, John Drakakis (ed.), Longman, London and New York.

Roux , Jean Paul, 1998, Regele. Mituri si simboluri, Editura Meridiane, Bucuresti, 1998.

Rezumat

Lucrarea îşi propune să analizeze utilizarea cuvintelor cu sens negativ în tragedia shakespeareana King Lear, urmărind frecvenţa cu care acestea apar şi repartizarea lor în funcţie de personaj sau de scenă. Analiza evidenţiază maniera în care folosirea (destul de frecventă) în textul piesei a acestui tip de cuvinte cu sens negativ reflectă jocul subtil al puterii, subminând, de fapt, ideile preconcepute privind autoritatea şi regalitatea.

359

Daniela MURARU, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Dissociation as a Lexical Choice in Mediating International Conflicts

Introduction The paper investigates the use of the concept of dissociation as a discursive technique in the argumentation used by the participants in an international conflict. A brief discussion of the theoretical notion of dissociation is necessary in order to be able to identify it in the fragments of texts that are submitted for analysis. They belong to the international context of the Middle East conflict, namely the situation in which Jimmy Carter, the American President mediates the negotiations between Egypt (represented by President Anwar al Sadat) and Israel (having as a representative the Prime Minister Menachem Begin).

The purpose of this analysis is to establish some concluding remarks regarding the role of dissociation as a device strategically used by the mediator to help the parties minimize the disagreement space and come to conflict resolution. In order to achieve his aim, Carter plays three major roles (cf. Touval and Zartman, 1985), which determine the use of a particular type of vocabulary. This is mainly characterized by words that depict the atmosphere of peace, thus emphasizing the advantages of peace as opposed to the context of war. On the one hand, Carter is a facilitator of decision-making (playing the roles of communicator and formulator), engaged in pure mediation, thus displaying an attitude of neutrality. On the other hand, the American president is engaged in negotiation sessions, exercising his role of manipulator by the use of leverage, or by eliciting concessions and suggesting compromise.

2. The theoretical framework of dissociation The concept of dissociation has been approached differently by various scholars. It was introduced by Chaim Perelman and Lucie Olbrechts-Tyteca in The New Rhetoric (1969), being treated, similar to its complementary part – association, as a scheme that characterizes “all original philosophical thought” (1969: 190). The dissociation of notions implies a certain change in the conceptual data at the basis of argument, which entails a modification of the “very structure” of the respective independent elements. This change implied by the dissociation of concepts is generated by “the desire to remove an incompatibility arising out of the confrontation of one proposition with others” (Perelman and Tyteca, 1969: 413).

360

Perelman and Olbrechts-Tyteca introduce and discuss the notion of philosophical pairs, which result from a dissociation of concepts. The pair “appearance – reality” is considered the “prototype of conceptual dissociation” (1969: 415) due to the multiple incompatibilities that exist between appearances. The two concepts that make up the philosophical pair are called term I (“appearance”) and term II (“reality”). Term II can only be defined in relation to term I, being both “normative and explanatory” (1969: 416). The fact that term II provides a criterion, a norm, enables us to make judgments with regard to the presence or lack of value of the aspects of term I. Therefore, in term II, “reality and value are closely linked” (1969: 417).

Although now considered by some scholars outdated, this theory provides background for the other subsequent theories. The latter, thus, preserve certain concepts (e.g. the notion of philosophical pairs) that are enlarged upon and linked to other notions, such as ‘persuasive definitions’ (Schiappa 1985, 1993; Walton, 2005; Zarefsky, 2006) or ‘distinction’ (Goodwin 1991, 1992).

The pragma-dialectical theory of argumentation (van Rees 2002, 2003, 2005a, 2005b, 2006; Grootendorst, 1999) brings a new perspective on the understanding of dissociation, in the sense that it is no longer considered an argumentative scheme, but an argumentative technique whose “argumentative potential is based on the fact that the two concepts resulting from the separation of the original notion are portrayed as non-equivalent: the one is represented as more important or more essential than the other” (van Rees, 2005a: 383).

M.A. van Rees (2003) provides a comprehensive definition of dissociation in terms of three features:

1. from an existing conceptual unit, expressed by a single term, one or more aspects are split off; 2. through this operation a contradiction or paradox is resolved because now a proposition can be considered true in one interpretation of the original term and false in the other; 3. the reduced and the split off concept are assigned a different value.

A set of clues that trigger dissociation corresponds to each of these three features, namely, separation, negation and value. The author adds that none of these clues are clear indicators that unambiguously lead to the use of dissociation. Still a combination of the various classes definitely indicates the presence of this argumentative technique.

3. Mediation of international conflicts Generally, mediation is viewed as the process in which a third party – ideally neutral – assists two or more parties in conflict, facilitating communication and offering some guidance in order to help them solve the

361

dispute by themselves. (van Eemeren, Grootendorst, Jackson and Jacobs, 1993; Jacobs and Aakhus, 2002). It is considered that “[T]he origin of mediation is the interaction between two or more parties who may be disputants, negotiators, or interacting parties whose relationship could be improved by the mediator’s intervention” (Wall, Stark and Standifer, 2001: 371). Therefore, the usual mediation phenomenon refers to a triadic relationship that involves the participants’ interaction under a spoken or written form.

Viewing dissociation at an abstract level, we may claim that peace (as we believe the good is the basic genuine value) may be split off into two other terms. On the one hand, there is peace in the pure sense of the term, which involves a state of calmness and tranquility and the absence of hostilities and war. On the other hand, there is another kind of peace that cannot be attained without a state of war, that is, war is viewed by some cultures as necessary in order to obtain peace. Therefore, we may say that the value scale is imbedded in the culture of a people. This means that what is perceived as valuable for some people may prove not / less valuable to other people, to put it in Perelman and Olbrecths-Tyteca’s (1969) terms.

The discourse of mediation involves two types of relations in which argumentative roles shift: (1) the two parties act, in turn, in the argumentative exchange, as protagonist and antagonist – each proposing his own definition of peace in accordance with the corresponding system of values and believes; (2) there is the third party, acting on the one hand as a mediator, in the sense of maintaining neutrality and objectivity, as in allowing the parties to come to dispute resolution on their own, and, on the other hand, as a negotiator, in the sense that, he, sometimes tries to force an outcome and sets the things towards imposing a resolution. Each of the three parties strategically maneuver linguistic and extralinguistic situations, in the sense of resorting to the three elements of topical potential, audience orientation and presentational devices.

As the concept of strategic maneuvering refers to the balance between dialectic and rhetoric, on a more abstract level, in this particular case under analysis, I propose to associate Carter’s mediating potential with the idea of dialectical reasonableness / soundness, and the negotiating potential with the concept of rhetorical effectiveness. This means that in the former case, the third party has to maintain objectiveness, neutrality, lack of involvement for personal gain, that is, with no other reason than that of conflict resolution, and, at the same time, to structure the parties’ conception of reality.

362

4. An instance of the use of dissociation in mediating the Middle East conflict The discourse of international mediation necessarily involves dealing with the concepts of peace and war, which imply the existence of some value scales – positive and negative values, inherent in the meanings of words and expressions grouped around these two semantic fields. Therefore, of the three types of indicators mentioned by van Rees (2003), the value scale indicators are the predominant ones.

As stated in the beginning of this paper, different types of indicators may be used with reference to the same dissociation pattern. This “combination of clues” for application of a value scale and of clues for opposition of synonyms, functions, according to van Rees (2003: 891), as a strong indicator of dissociation.

The value scale involves pairs such as essential / incidental, real / pseudo, in defining the major concepts of this type of discourse that involves the problem of war: peace, security, relations, autonomy, and democracy. Different values are assigned to the terms involved in this process of dissociation, which gives this technique a highly argumentative potential.

There are clear indicators such as “true”, “truly”, “real” or “really”, used by the three speakers – Carter, Begin and Sadat, with the aim of stressing the positive value the treaty of peace is invested with, and to emphasize their attitude of commitment to the resolution of this conflict. Therefore, according to the very definition of dissociation, the new term obtained by dissociation represents the criterion, the norm, and it is valued the more – “true peace”, “permanent peace”, “real and not just a sham peace” (negation expressing the idea of opposition: Like you, they want this peace, and like you, they want it to be real and not just a sham peace. From Address to the Knesset by President Carter on March 12, 1979), “comprehensive peace”, terms formulated by the mediator. Other types of indicators mentioned by Perelman and Oblrechts-Tyteca (1969) are present in Carter’s discourse to signal dissociation: the definite article – “the peace”, or the demonstrative – “that peace that is so ardently desired by the people whom they serve”, “no goal is higher than that of genuine peace”, “we may work together successfully to make this peace”.

The same dissociative patterns are used by the parties as well, which emphasizes their common goal for peace. On the one hand, the value indicators are present in Begin’s discourse, corresponding to the terms in the pairs apparent / pseudo/ real, or the pair theory / practice: “bring peace to our nations – real peace”, “…if we achieve peace, true peace…”, “true, full peace with absolute reconciliation between the Jewish people and the Arab People”, “Really the contents are already agreed on.”, “…the chance is

363

practically in our hands” (theory / practice pair), “the full right to settle / the absolute right to settle in all parts of Eretz Israel”, “The simple truth is that president Sadat looked for no ruse”, “I believe that this is the right choice...”.

By the use of these value scale clues, the parties define their starting points and the positions in the agreement settlement. Thus, for Begin, “the true meaning of the Camp David agreement is this: Autonomy for the Arab inhabitants of Judea, Samaria and the Gaza district, Jews and Arabs living together in Eretz Israel, and security for Israel and all its citizens.”, while Sadat resorts to rhetorical questions that resume the problems to be dealt with in order to define peace: “How can we achieve a durable peace based on justice?”, “As we really and truly seek peace we really and truly welcome you to live among us in peace and security”.

By an extended structure of dissociation, Sadat establishes a difference between “interim peace”, or “partial peace”, and between “permanent peace”, “durable and just peace” “based upon justice”, the norm or criterion being represented by the latter series of terms. The Egyptian president uses the technique of dissociation to strategically maneuver the situation. He reasonably argues that a peace achieved without coming to a “just solution of the Palestinian problem” does not bring “durable” peace. Thus, from the topical potential he chooses the argument of rightness invoked by the use of ‘justice’ or ‘just’, which weigh heavier on the value scale, and the rhetorical devices, such as the repetition of the words “partial”, “permanent”, “durable” peace “based on justice”, which precisely serve his rhetorical and dialectical aim. Therefore, the rhetorical effect is to induce the same belief on the part of the audience, while, dialectically, he wants to move the situation towards reaching a resolution that involves solving the Palestinian problem as well, and implicitly the whole conflict.

How can we achieve permanent peace based on justice? Well, I have come to you carrying my clear and frank answer to this big question, so that the people in Israel as well as the entire world may hear it.... […] An interim peace between Egypt and Israel, or between any Arab confrontation state and Israel, will not bring permanent peace based on justice in the entire region. Rather, even if peace between all the confrontation states and Israel were achieved in the absence of a just solution of the Palestinian problem, never will there be that durable and just peace upon which the entire world insists. Second, I have not come to you to seek a partial peace, namely to terminate the state of belligerency at this stage and put off the entire problem to a subsequent stage. This is not the radical solution that would steer us to permanent peace. Equally, I have not come to you for a third disengagement agreement in Sinai or in Golan or the West Bank. For this would mean that we are merely delaying the ignition of the fuse. It would also mean that we are lacking the courage to face peace, that we are too

364

weak to shoulder the burdens and responsibilities of a durable peace based upon justice. I have come to you so that together we should build a durable peace based on justice to avoid the shedding of one single drop of blood by both sides. It is for this reason that I have proclaimed my readiness to go to the farthest corner of the earth.

(President Anwar Sadat’s Address to the Israeli Knesset, November 20, 1977) As mentioned before, Carter’s role as a mediator is that of defining

starting points, and in order to do this he resorts to the use of dissociation, defining peace as well.

We believe that there are certain principles, fundamentally, which must be observed before a just and a comprehensive peace can be achieved. First, true peace must be based on normal relations among the parties to the peace. Peace means more than just an end to belligerency. Second, there must be withdrawal by Israel from territories occupied in 1967 and agreement on secure and recognized borders for all parties in the context of normal and peaceful relations in accordance with U.N. Resolutions 242 and 338. Some flexibility is always needed to insure successful negotiations and the resolution of conflicting views.

(President Carter Addresses Palestinian Rights, January 4, 1978) What is important to notice is that in order to define ‘true’ peace, the

mediator resorts to other dissociations, as well, such as that in which he speaks of the type of relations prerequisite to reaching peace, the norm being the peaceful relations as they appear defined in the U.N. Resolutions 242 and 338.

Carter also, uses the question strategy, but, this time, a rhetorical one, in order to elicit a response from the parties. He defines peace in an ideal way, under the form of a reported answer, paraphrasing Spinoza, therefore invoking a philosophical authority. This is a strategic, rhetorical move in the sense of wishing to turn Israeli to his favor, as he confesses the Americans pursue the same goal for peace, invested with positive values only.

What kind of peace do we seek? Spinoza said that peace is not an absence of war: it is a virtue, a state of mind, a disposition for benevolence, for confidence, for justice. Americans share that vision and will stand beside Israel to be sure that that vision is fulfilled.

(Address to the Knesset by President Carter, March 12, 1979) According to Walton, in order to persuade, we attribute a term positive

values, see it from a different favorable perspective, and thus reformulate it, giving sometimes the impression that our new perspective does away with the negative properties that the respective term may imply. Walton argues that when there are interests at stake, there is an obvious battle over

365

the definition or the key term at issue, where “the rhetorical aspects of the persuasive definition are visible” (2005: 169). Such happens with these terms involved in the context of international mediation – ‘true peace’, for example. In our case, the parties offer a new definition of a term that already has an established lexical meaning, trying then to defend the definition as representing the “true” meaning or “real essence” of the term (see Walton, 2005: 168).

As Zarefsy suggests, there are “essentially contested” (2006: 405) terms, which acquire meaning only dialectically, in relation to their opposites, that is, they do not have fixed meanings. This makes possible the use of persuasive definitions. Such happens, for example, with the term “normal” as in “normal relations”, used by both the mediator and the parties to define the relations once the peace treaty is concluded. The fuzzy boundaries of meaning of the term “normal” allow the speaker (the mediator in our case, as in the example above) to actually negotiate its meaning and take advantage of its favorable connotations in the context of this particular situation.

Another concept used by Zarefsky is ‘rhetorical depiction’, which refers to the terms that are used to mostly impress the audience. But, in our case, I suggest that this rhetorical depiction, which is powerful and effective indeed in the sense of stirring the soul, is nevertheless used as a strategic maneuvering by all three parties, that is, both dialectically and rhetorically. For example, in the context of international conflict, a persuasive definition would be that of the state of war in opposition to peace. In defining war, lexical elements such as injuries, death, decay, sorrow, victims, disaster are notions that fall within the semantic field of war. Nevertheless, this proves to be a powerful argument also in the dialectical sense, as it moves the situation in favor of concluding the peace treaty.

Sadat (November 20 1977): And with the reality of the Israeli existence, the struggle that took us from war to war, from victims to more victims, until you and we have today reached the edge of a horrible abyss and a terrifying disaster unless, together, we seize this opportunity today of a durable peace based on justice. […] Any life that is lost in war is a human life be it that of an Arab or an Israeli. A wife who becomes a widow is a human being entitled to a happy family life, whether she be an Arab or an Israeli. Innocent children who are deprived of the care and compassion of their parents are ours. They are ours, be they living on Arab or Israeli land.

A relation of dissociation is involved here, between life and human life, which, together with the appeal to children’s innocence is used with the same purpose of minimizing and reducing the differences between the

366

parties, the common goal being the concluding of a peace treaty and conflict resolution in a reasonable way.

5. Conclusion The mediator resorts to dissociation as a technique for resolving the incompatibilities in the meaning of concepts such as peace, war, security, borders, differently understood by the two conflicting parties. Thus, the mediator’s role is that of a formulator in the sense of clearly defining these concepts, with the purpose of reaching a common ground and common starting points in order for the parties to come to dispute resolution.

The vocabulary he uses distinguishes itself by elements that clearly indicate the use of dissociation, which Carter resorts to with the aim of creating an opposition between the states of peace and war. The intended purpose is to persuade the parties to choose the signing of a peace treaty instead of starting a war again. The examples bring evidence in favor of this idea, the atmosphere of peace being attributed positive value, in contrast with the negative side effects the war causes.

An important remark is that the linguistic elements that function as indicators of dissociation are rather abstract words, such as true, normal, successful which cannot be exactly defined, as they have fuzzy boundaries. Therefore, they are metaphorically used, rather than being assigned clear-cut meanings. This is an argument that enhances the rhetorical effectiveness of the concept of strategic maneuvering, which brings evidence in favor of the fact that the emotional argument creates that balance with the logical side, with all the three representatives of the parties.

SELECTED BIBLIOGRAPHY AND REFERENCES

Degano, Chiara. 2007. “Presupposition and Dissociation in Discourse: A Corpus Study”. In Argumentation 21: 361-378

Deppermann, Arnulf. 2000. “Semantic Shifts in Argumentative Processes: A Step beyond the ‘Fallacy of Equivocation’”. In Argumentation 14: 17-30.

Eemeren, H. Frans van, Rob Grootendorst, Sally Jackson, Scott Jacobs. 1993. Reconstructing Argumentative Discourse. Tuscaloosa and London: The University of Alabama Press.

Gâţă, Anca. 2007a. “Dissociation as a way of strategic manoeuvring in an electronic forum debate”. In F. H. van Eemeren et al. (Eds), Proceedings of the 6th Conference of the International Society for the Study of Argumentation, 27-30 June 2006, 1st vol.: 441-448. Amsterdam: Sic Sat.

Gâţă, Anca. 2007b. “L’ajustement stratégique par la technique de dissociation dans des situations argumentatives ordinaires”. In Yolanda Catelly et al. (Eds.), Limbă, cultură şi civilizaţie la începutul mileniului al treilea, 7-8 June 2007, Vol I.: 289-296. Bucureşti: Editura Politehnica Press.

Goodwin, David. 1991. “Distinction, Argumentation, and the Rhetorical Construction of the Real”. In Argumentation and Advocacy 27: 141-158.

Goodwin, David. 1992. “The Dialectic of Second-Order Distinctions: The Structure of Arguments about Fallacies”. In Informal Logic XIV.1: 11-22.

367

Grootendorst, Rob. 1999. “Innocence by dissociation. A pragma-dialectical analysis of the fallacy of incorrect dissociation in the Vatican document ‘We remember: A reflection on the Shoah’”. In F.H. van Eemeren R. Grootendorst, J.A. Blair & Ch.A. Willard (Eds.), Proceedings of the Fourth International Conference of the International Society for the Study of Argumentation: 286-289. Amsterdam: Sic Sat.

Jacobs, Scott and Mark Aakhus. 2002. “How to Resolve a Conflict: Two Models of Dispute Resolution”. In: Eemeren, H. Frans van (editor). Advances in Pragma-dialectic. Sic Sat Amsterdam: Vale Press Newport News, Virginia, 29-44

Perelman, Ch. and L. Olbrechts-Tyteca. 1969. The New Rhetoric. A Treatise on Argumentation. translated by J. Wilkinson and P. Weaver. Notre Dame and London: University of Notre Dame Press.

Rees, M. Agnes van. 2002. “Argumentative functions of dissociation in every-day discussions”. In H.V. Hansen et al. (Eds.), Argumentation and its Applications. OSSA’01.

Rees, M. Agnes van. 2003. “Indicators of Dissociation”. In Frans H. van Eemeren, J. Anthony Blair, Charles A. Willard and A. Francisca Snoeck Henkemans (Eds.), Proceedings of the Fifth Conference of the International Society for the Study of Argumentation: 887-893. Amsterdam: Sic Sat.

Rees, M. Agnes van. 2005a. “Dialectical Soundness of Dissociation”. In D. Hitchcock (Ed.), The Uses of Argument: Proceedings of a conference at McMaster University: 383-392. Ontario Society for the Study of Argumentation.

Rees, M. Agnes van. 2005b. “Dissociation: A Dialogue Technique”. In Argumentation in Dialogic Interaction: 35-50.

Rees, M. Agnes van. 2006. “Strategic Maneuvering with Dissociation”. In Argumentation 20: 473-487.

Schiappa Edward. 1985. “Dissociation in the Arguments of Rhetorical Theory”. In Journal of the American Forensic Association 22: 72-82.

Schiappa, Edward. 1993. “Arguing About Definitions”. In Argumentation 7: 403-417. Stevenson, Charles L. 1944. Ethics and Language. New Haven and London: Yale University

Press. Touval, Saadia and I. William Zartman. 1985. “Introduction: Mediation in Theory”. In

Saadia Touval and I. William Zartman (Eds.), International Mediation in Theory and Practice: 7-17. Westview Press: The Johns Hopkins University.

Wall, James A., Jr.; John B. Stark; Rhetta L. Standifer. 2001. “Mediation: A Current Review and Theory Development”. In Journal of Conflict Resolution 45 (3): 370-391

Walton, Douglas. 2005. “Deceptive Arguments Containing Persuasive Language and Persuasive Definitions”. In Argumentation 19: 159-186.

Zarefsky, David. 2006. “Strategic Maneuvering through Persuasive Definitions: Implications for Dialectic and Rhetoric”. In Argumentation 20: 399-416.

Rezumat

În contextul unor relaţii internaţionale caracterizate printr-un comportament conflictual al părţilor implicate în dispută, în cazul în care aceasta nu poate fi rezolvată prin încheierea unui acord rezonabil, este necesară intervenţia unei a treia părţi – mediatorul. Unul dintre rolurile acestuia este acela de a facilita luarea unei decizii, fiind astfel cel care înlesneşte comunicarea între părţi şi formulează În exercitarea acestui rol sunt folosite anumite strategii lingvistice argumentative care pentru a fi eficiente implică alegerea celor mai potrivite elemente lexicale, favorizând astfel înţelegerea între disputanţi. Disocierea este o tehnică argumentativă la care mediatorul recurge în formularea punctelor de plecare cu scopul de a reduce spaţiul dezacordului dintre cele două părţi. Acest lucru se realizează printr-o selectare atentă a materialului lexical de către cel care mediază pentru a înlesni

368

găsirea unei soluţii de rezolvare sau aplanare a conflictului, soluţie la care să ajungă participanţii la dispută, prin voinţa acestora, fără a fi impusă de intervenţia celei de-a treia părţi. Astfel, vocabularul ce caracterizează comportamentul lingvistic al mediatorului este reprezentat în mare parte de elemente care aparţin sferei semantice legate de război şi pace. Scopul este acelaşi – de a determina disputanţii să rezolve conflictul, fie şi printr-o situaţie de compromis

369

Elena PREDESCU, Universitatea „Andrei Şaguna”, Constanţa

Comunicare şi politeţe pragmatică

Introducere Climatul nou, creat de estomparea umanismului tradiţional şi de dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul comunicării, a favorizat o viziune nouă asupra comunicării, privită ca un comportament global, bazat pe aspectul interacţional al relaţiilor sociale. Prin toate manifestările sale verbale sau non verbale (gesturi, mimică, atitudini etc.), individul transmite şi primeşte mesaje mai mult sau mai puţin directe, mai mult sau mai puţin subtile, care determină modificarea permanentă a gândurilor, a convingerilor, a dorinţelor, a nevoilor şi a acţiunilor sale. Prin comportamentul social şi comunicativ, individul intră în interacţiune cu Celălalt influenţându-i starea de spirit, sentimentele şi gesturile şi, la rândul său, este influenţat de Celălalt. Mesajul este, aşadar, un pod ideologic construit în procesul de interacţiune, realizat prin manifestări verbale şi non verbale.

Ca parteneri de interacţiune socială şi comunicativă, indivizii sunt interactanţi , fiecare interactant primind influenţe şi influenţând pe cei cu care interacţionează, Individul nu poate fi înţeles izolat, în afara interacţiunii sociale şi a situaţiilor de comunicare interacţională care se definesc prin locul, momentul şi motivul interacţiunii, precum şi prin statutul social şi prin relaţiile existente între interactanţi. Anturajul contextual este la fel de important ca şi comunicarea verbală, căci orice manifestare (atitudine, gest, mimică) ce se produce în prezenţa Celuilalt îi induce acestuia un anume comportament care, la rândul său, îl influenţează pe iniţiator. Din acest context, se desprind două constante :

- nu se poate să nu comunici şi - mediul în care se desfăşoară interacţiunea comunicativă presupune

reguli şi coduri specifice căci comportamentul comunicativ este diferit într-un birou, la dentist, într-o sală de curs, la o serată amicală, pe stradă sau într-un supermarket.

În relaţiile interumane, fiecare individ doreşte să primească satisfacerea speranţelor sale, să simtă că este apreciat şi preţuit, să constate că se înţelege şi cooperează cu Ceilalţi. Acest climat de cooperare este creat de congruenţa celor două componente, verbală şi non verbală, a interacţiunii comunicative.

1. Principiul Cooperării comunicaţionale Într-un articol consacrat problemei conversaţiei, H.P. Grice [1] stabileşte patru categorii de maxime conversaţionale constituind Principiul Cooperării

370

conversaţionale care au stat la baza preocupărilor ulterioare privind politeţea în interacţiunea comunicativă. Astfel, aceste categorii au fost utilizate în stabilirea legilor discursului care sunt :

legea sincerităţii ( să spui ceea ce este adevărat), legea interesului (să spui ceea ce este posibil să-l intereseze pe Celălalt), legea informativităţii ( să spui ceea ce nu ştie Celălalt), legea exhaustivităţii şi a litotei ( să spui tot ceea ce este necesar pentru o bună

informaţie, nici mai mult, nici mai puţin; uneori spui mai puţin din modestie sau din alt motiv).

Scopul acestor norme este de a găsi, în conversaţie, o eficacitate maximală a schimbului de informaţii, ori această eficacitate nu poate fi desprinsă de modul în care se face schimbul de informaţii, de starea de empatie ( simpatie sau antipatie )care se naşte între interactanţi. Afronturile verbale ( disputa, cearta, gâlceava, polemica, răfuiala, duelul verbal ) se înrudesc cu războiul şi fiecare polemist dispune de un limbaj propriu ca mijloc de “luptă” , are arsenalul şi muniţia sa lingvistică specifică, manifestă un mod personal de a vorbi sus şi tare, de a-şi executa „capital” adversarul. În relaţiile interpersonale, conflictul este atestat atât în relaţiile familiale, cât şi non familiale, ierarhice sau non ierarhice. De exemplu, trecerea brutală de la “tu” la un “dumneata” ameninţător sau invers, de la “dumneavoastră“ la “tu”, poate apărea ca o provocare şi o luptă simbolică “corp la corp”. Folosirea lui “tu” favorizează simpatia, consensul şi afectivitatea, în timp ce “dumneavoastră“ subliniază distanţa, lipsa de afectivitate, relaţii neutre (sau chiar ostile ).

2. Conceptul de politeţe Politeţea este un fenomen pertinent de comportament global ale cărui reguli variază de la o societate la alta, de la o cultură la alta [2]. Politeţea se aplică normelor de comportare în societate cu referire atât la componenta non verbală ( mâncăm conform unor maniere, ne îmbrăcăm conform unor uzanţe, etc. ), cât şi la arta de a conversa. C. Kerbrat-Orecchioni afirmă că politeţea este un fenomen trans-semiotic, adică dincolo de semnificaţia semnelor din diversele coduri de comunicare ( codul lingvistic, codul rutier, etc. ) şi se întreabă în ce fel s-ar putea construi un model general de politeţe, adică un sistem unitar de reguli, şi cum s-ar putea stabili modul de funcţionare efectivă a acestor reguli în interacţiunea socială [3]. Răspunsul nu este uşor de găsit pentru că politeţea nu poate fi identificată cu valoarea. Într-adevăr, poţi să fii excelent ( prin eficienţă, eleganţă, limpezime a ideilor, etc. ) fără a fi politicos aşa cum poţi fi politicos fără a excela în nimic. Astfel, ne îndreptăm către concluzia că de politeţe ţin toate aspectele care intervin la nivelul relaţiilor interpersonale ce funcţionează în aşa fel încât protejează caracterul armonios al acestor relaţii.

371

Pentru a întregi semnificaţia termenului politeţe,C.Kerbrat-Orecchioni face o serie de precizări terminologice privind aria semantică a acestei noţiuni, adăugând termeni înrudiţi ca tact, curtoazie, bunăvoinţă, compliment, etichetă, bună-cuviinţă, arta de a şti să trăieşti şi semnalează, totodată, conceptul deferenţă care este înţeles ca un fel deosebit de politeţe ce reflectă statutul ierarhic al interactanţilor. Deferenţa constă în manifestarea unei subordonări simbolice faţă de Celălalt ( care, de cele mai multe ori, nu este ierarhic superior )şi exprimă un respect deosebit faţă de interlocutor. Este drept că adesea se întâlnesc contexte în care, pentru a stabili o relaţie armonioasă cu cineva, individul trebuie să manifeste o politeţe de natură deferenţială. Tot aici este necesar să precizăm că politeţea ( ca şi deferenţa ) poate fi: sinceră sau prefăcută, reciprocă sau nu, dependentă sau independentă de un anume context ( în anumite situaţii, când vrea să obţină un avantaj, individul adoptă un comportament mai politicos, chiar deferent ). În acelaşi timp, putem vorbi de o politeţe in praesentia şi de o politeţe in absentia, în funcţie de faptul că Celălalt este prezent sau absent.

Comportamentul unui individ poate fi, în general, politicos, nepoliticos sau neutru. Primele două categorii, diametral opuse, se cer privite ca graduale ( mai politicos, mai puţin politicos, până se ajunge la nepoliticos şi/sau invers ) şi, în această privinţă, toţi specialiştii în problemă acceptă, în unanimitate, o înţelegere scalară a politeţii.

3. Concepte operaţionale de pragmatică în interacţiunea comunicativă Pragmatica este o noţiune introdusă în circulaţie de cercetătorul american Charles Morris, în 1938. Termenul are la bază cuvântul grecesc pragma, pragmatos care înseamnă acţiune, fapt iar pragmatica desemnează, în consecinţă, ceea ce este referitor la acţiune, care acordă primordialitate practicii, acţiunii [4]. În situaţia de interacţiune comunicativă, pragmatica are ca obiect studierea modului în care condiţiile concrete de comunicare acţionează asupra interactanţilor precum şi efectul lor asupra structurii comunicării, în ansamblu. Sistemele de politeţe ţin cont, în mod direct, de efectele comunicării asupra interactanţilor şi de felul în care aceştia reacţionează influenţând structura comunicării.

3.1. Conceptul de imagine de sine Descrierea politeţii în termeni pragmatici a pornit de la noţiunea de face (faţă) cu sensul de imagine publică a eului individual, pusă în circulaţie de sociologul american Erving Goffman care afirmă că fiecare fiinţă socială, fiecare individ are două „feţe”– una negativă şi una pozitivă.

Imaginea publică negativă, faţa negativă (negative face) corespunde, conform opiniilor lui E. Goffman, teritoriilor personale reprezentate de .

372

- teritoriul corporal şi diversele sale prelungiri: hainele, buzunarele, servieta etc.(unii suportă greu să li se scotocească în servietă sau buzunare);

- obiectele personale la care alţii nu au acces decât cu acordul proprietarului (maşina mea, fotoliul meu, biroul meu, soţia mea etc., nu te atinge de lucrurile mele!);

- spaţiul personal (locul meu, camera mea) înţeles ca un fel de „bulă” în interiorul căreia individul se simte în siguranţă;

- teritoriul temporal, în special timpul de vorbire la care se consideră că fiecare are dreptul pentru a-şi exprima opiniile (de aici rezidă caracterul ofensator al întreruperilor);

- secretele personale şi rezervele de informaţie care constituie proprietate privată intelectuală.

Toate aceste teritorii personale de natură materială sau cognitivă configurează eul fiecărui individ şi generează dorinţa de a se manifesta conform propriilor sale idei şi intenţii care, de cele mai multe ori, pot provoca inconveniente Celuilalt.

Imaginea publică pozitivă, faţa pozitivă (positive face) este cea de a doua componentă fundamentală a imaginii de sine şi, în acelaşi timp, este complementară imaginii publice negative (negative face). Faţa pozitivă constă în preocuparea fiecăruia ca tot ceea ce ţine de propria persoană să fie apreciat favorabil de Celălalt, să primească acordul şi preţuirea Celuilalt. Faţa pozitivă este imaginea cea mai bună pe care fiecare individ încearcă să o impună Celuilalt, în conformitate cu propria părere pe care o are despre el însuşi.

3.2. Conceptul de act periculos Teoriile pragmatice ale politeţii concep comunicarea ca pe o acţiune periculoasă pentru imaginea publică a eului individual, definită prin iminenţa stărilor conflictuale care trebuie evitate, şi doar într-o mică măsură ca pe o acţiune contractuală, de cooperare. Asta înseamnă că, în interacţiune, intervin acte verbale şi non verbale diverse care se deosebesc, mai ales, prin potenţialul lor agresiv intrinsec, acte ce pot pune în pericol imaginea individuală reciprocă a interactanţilor. Spre exemplificare, propunem comparaţia între solicitare şi ordin care conţin un potenţial agresiv intrinsec sporit faţă de mulţumiri şi complimente.

Actele verbale şi non verbale periculoase pentru imaginea eului individual se împart în două categorii, în funcţie de gradul de agresivitate şi pericol. Astfel, semnalăm:

1. Acte periculoase pentru imaginea celui care le realizează, cum ar fi autocritica, scuza, mărturisirea, autoacuzarea, promisiunea, oferta, angajamentul şi alte asemenea acte „auto-degradante”, susceptibile de a leza propria imagine.

373

2. Acte periculoase pentru imaginea destinatarului, cum ar fi contactul corporal nepermis, agresiunea vizuală, sonoră sau olfactivă, nerespectarea rândului la o coadă, depăşirea agresivă în circulaţia rutieră, violarea proprietăţii private, citirea scrisorilor sau a jurnalului intim, întrebări indiscrete, ordinele, cerinţele, întreruperile, chiar şi sugestiile, sfaturile, ironia, aluzia, întrebările retorice, contradicţia, folosirea exagerată a metaforelor, impreciziunile şi ambiguităţile sunt considerate că lezează sau pot leza imaginea Celuilalt [5].

Specialiştii în comunicare ierarhizează în detaliu actele periculoase în funcţie de faţa negativă şi faţa pozitivă a celui care le realizează sau a celui căruia îi sunt destinate dar, în lucrarea noastră, reţinem doar distincţia între acte periculoase simple şi acte periculoase complexe.

3.3. Conceptul de act redresiv Pericolul actelor efectuate poate fi anihilat prin acţiuni redresive care precedă, urmează sau însoţesc exprimarea directă a intenţiei de comunicare. Numim „acte de redresare” (reparatorii, compensatoare) diversele tactici comportamentale şi de limbaj prin care se menţine armonia între interactanţi, prin atenuarea, reducerea la minimum sau compensarea prin ceva (zâmbet, compliment etc.) a agresivităţii intrinsece a actelor de comunicare. Politeţea pragmatică presupune, implicit şi explicit, asemenea acţiuni reparatorii, de unde decurge concluzia că fiecare act efectuat, verbal sau non verbal, reclamă un anumit nivel optim de politeţe între interactanţi care trebuie să aplice imperativul „Menajaţi-vă unii pe alţii!” pentru a vă păstra atât propria imagine cât şi a Celuilalt [6].

Actele redresive sunt în strictă dependenţă de sistemele de valori ale celor care intră în interacţiune ceea ce impune alegerea anumitor strategii a căror selectare este guvernată de trei variabile: distanţa socială, puterea şi gradul de interferenţă a participanţilor la interacţiune. Printre actele redresive cele mai frecvente amintim : folosirea pluralului în loc de singular (Vă aştept ?, în loc de Te aştept ?); adresarea interogativă în locul celei imperative (Ai putea să-mi dai sarea ? în loc de Dă-mi sarea !); prezentarea actelor potenţial supărătoare drept reguli generale (Aici nu se fumează ! în loc de Nu fuma !); folosirea sintagmei Te/Vă rog înainte, după sau în interiorul formulării actului potenţial supărător (Te rog să închizi fereastra !, Închide fereastra, te rog !, Închide, te rog, fereastra !); adresarea însoţită de zâmbet (Dă-mi puţin stiloul tău !) şi altele [7].

4. În loc de concluzii În concepţie pragmatică, a vorbi nu înseamnă neapărat a comunica pentru că a comunica presupune realizarea unei interpretări reuşite a intenţiei de comunicare a interlocutorului. Pe de altă parte, relaţiile comunicative

374

presupun satisfacerea unor cerinţe care ţin cont de sensibilităţile fiecărui participant la comunicare, şi anume ;

- a menaja susceptibilitatea interlocutorului ; - a-i oferi posibilitatea de a-şi exprima propriile opinii, în deplină

încredere ; - a-i crea interlocutorului impresia că el este cel care decide asupra

interpretării care îi convine. Cooperarea este, deci, absolut necesară şi ea se bazează pe principiul politeţii fără de care comunicarea nici nu poate exista.

În accepţie curentă, a fi politicos înseamnă : - să respecţi normele de comportare care funcţionează prin tradiţie şi - să foloseşti un registru formal de exprimare verbală, gradul de

formalitate fiind direct proporţional cu gradul de politeţe. În accepţie pragmatică, a fi politicos depăşeşte cu mult înţelegerea curentă

a termenului politeţe. Din punct de vedere pragmatic, a fi politicos înseamnă ;

- să ţii întotdeauna cont de Celălalt şi - să ai sentimentul responsabilităţii faţă de interlocutor pe întreaga

durată a comunicării. Cea mai cunoscută teorie pragmatică a politeţii dezvoltă conceptul de

imagine de sine care semnifică : - percepţia publică a eului individual în cadrul anumitor atribute sociale

acceptate de Ceilalţi, pe de o parte, şi - protejarea prestigiului fiecărui individ ceea ce presupune cooperare

deoarece acest fapt este în strictă dependenţă cu sistemele de valori ale celor cu care se intră în contact.

Politeţea pragmatică face apel la o serie de strategii menite să elimine dezacordurile, conflictele, neînţelegerile ce pot apărea între parteneri, prin folosirea unor configuraţii lingvistice, prin atitudinea optimistă ca strategie de împiedicare a unui refuz, etc.

Uneori, din păcate, strategiile de politeţe nu sunt înţelese ca atare , ele sunt luate ad literam, drept constatări autentice; de exemplu, exagerarea interesului şi a admiraţiei, folosite ca strategii de politeţe, sunt frecvent considerate juste şi legitime, nu ca marcă a politeţii comunicaţionale.

Note:

[1]. H.P. Grice, Logic and conversation, in Cole and Morgan, 1975 [2]. În prezenta preocupare nu ne ocupăm de aceste variaţii comportamentale, ci avem în vedere tipurile de politeţe descrise de cercetătorii europeni şi americani care şi-au îndreptat atenţia, în ultimele două-trei decenii, către această realitate relaţională interumană. [3]. Sunt cazuri când aluziile, metafora, ironia nu sunt recunoscute ca atare de Celălalt şi sunt receptate ad litteram, devenind sursă de neînţelegeri. [4]. Dicţionarul Larousse, 1995

375

[5]. Sunt cazuri când aluziile, metafora, ironia nu sunt recunoscute ca atare de Celălalt şi sunt receptate ad litteram, devenind sursă de neînţelegeri. [6]. Sunt situaţii în care acţiunile redresive nu sunt necesare şi anume când urgenţa şi eficienţa comunicării trec pe primul plan, iar „prejudiciul” adus Celuilalt este minim [7]. Aceste acte de redresare sunt, esenţialmente, acte efectuate verbal .

BIBLIOGRAFIE :

AUSTIN, J.-L., How to do thing with words, Oxford, Clarendon Press, 1962 BROWN, P., LEVINSON, S., Universals in language usage. Politeness phenomene, in E.N.

Goody (ed.), Questions and politeness. Strategies în Social interaction, Cambrige University Press, 1978

GRICE, H.-P., Logic and conversation, în Cole and Morgan, 1975 KERBRAT – ORECCHIONI. C., Les interactions verbales, vol. II, Paris, A. Colin, 1992 PREDESCU, E., Politeţe în termeni pragmatici, Constanţa, Europolis, 1999

Résumé

La vie moderne suppose une nouvelle vision sur la communication, vue comme un comportement global par lequel les individus interactionnent verbalement et non verbalement. L’entourage contextuel, le statut social, ainsi que les relations existantes entre les interactants contribuent à la communication. La politesse est une composante de la communication ayant le rôle de protection de l’harmonie entre les individus. La vie démontre que la politesse est comprise d’une manière scalaire et souvent, dans des situations d’urgence, elle peut même être négligée. Dans l’interaction communicative, la pragmatique étudie le fonctionnement des conditions concrètes de communication et les effets de celles-ci sur la structure d’ensemble de la communication. Dans la description pragmatique de la politesse interviennent des notions comme image de soi, acte menaçant et acte redressif. Pragmatiquement, être poli dépasse de beaucoup la compréhension courante du terme politesse; ê tre poli signifie: tenir toujours compte de l’Autre et avoir le sentiment de la responsabilité envers l’interlocuteur pendant toute la durée de la communication.

376

Gabriela SCRIPNIC, Anca GÂŢĂ, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Delimitări conceptuale ale categoriei gramaticale a mirativităţii

1. Evidenţialitate şi mirativitate – precizări conceptuale Evidenţialitatea reprezintă fenomenul lingvistic specific unor limbi ne-indo-europene (este vorba îndeosebi de limbi nord şi sud-americane) prin care sursa informaţiei este marcată din punct de vedere gramatical la nivelul enunţului. Termenul englez evidentiality a fost introdus în tradiţia lingvistică o dată cu publicarea în 1957 de către Roman Jakobson a lucrării Shifters, verbal categories, and the Russian verb. Totuşi termenul nu s-a impus decât treizeci de ani mai târziu, după organizarea primei conferinţe care îşi propunea să compare evidenţialitatea în diverse limbi: Evidentiality: The linguistic coding of epistemology (Chafe & Nichols, 1986).

În funcţie de modul în care sursa informaţiei este marcată în discurs, avem de-a face cu evidenţialitate directă (când locutorul însuşi a fost martor vizual sau auditiv la evenimentul descris în enunţ) sau cu evidenţialitate indirectă (când locutorul nu a asistat personal la eveniment). În cea de a doua situaţie, sursa informaţiei comunicate prin enunţ este reprezentată fie de o inferenţă a locutorului (când acesta are experienţa directă a unei alte situaţii care îi permite un proces inferenţial), fie de o altă instanţă enunţiativă, informaţia fiind raportată (când altcineva oferă informaţia, situaţie în care devine evident caracterul polifonic al enunţului). Aceste două categorii fundamentale de evidenţialitate (directă şi indirectă) ilustrează grade diferite de angajament faţă de conţinutul transmis: evidenţialitatea indirectă arată că locutorul nu îşi asumă conţinutul enunţului într-o măsură la fel de mare ca în cazul evidenţialităţii directe.

Un enunţ precum Paul a plecat azi dimineaţă nu indică în nici un fel modul prin care locutorul a avut acces la informaţia transmisă. Prin urmare, cel puţin patru variante sunt posibile: locutorul poate să fi obţinut informaţia prin experienţă directă: 1) vizuală (dacă locutorul a asistat el însuşi la plecarea lui Paul); 2) auditivă (dacă locutorul l-a auzit pe Paul plecând) sau în mod indirect: 1) prin inferenţă (când locutorul, intrând in casă, a constatat că lucrurile lui Paul nu se mai aflau în casă); 2) prin discurs raportat (locutorului i-a fost comunicată plecarea lui Paul de către o terţă persoană).

Structurile lingvistice prin intermediul cărora evidenţialitatea se manifestă pot fi numite mărci evidenţiale sau evidenţiale. Acestea reprezintă (Guentchéva, 2004: 13) mărci gramaticale care includ diferite tipuri de justificări pe care locutorul se sprijină pentru a semnala că modul de acces

377

la informaţia transmisă interlocutorului se bazează pe spusele unei terţe persoane nespecificată, pe ouï-dire (zvon), pe un indiciu existent sau pe un raţionament. Totuşi termenul evidenţial are o utilizare mai largă, înglobând şi structurile cu rol de a indica faptul că informaţia transmisă este obţinută prin experienţă directă senzorială (vizuală, auditivă sau chiar olfactivă).

Termenul mirativitate/admirativitate desemnează ansamblul elementelor (specifice unor limbi ne-indo-europene, unor limbi balcanice şi din Orientul Mijlociu) cu rol de a indica faptul că informaţia transmisă interlocutorului este nouă şi neaşteptată (DeLancey, 2001: 370). Marca mirativă sau admirativă este o structură lingvistică inclusă în general în categoria evidenţialelor utilizată pentru a arăta că un eveniment este perceput ca neaşteptat chiar în momentul producerii enunţului (Lazard, 2001: 361). Cu alte cuvinte, se poate spune că mărcile mirative indică faptul că informaţia inclusă în enunţ nu corespunde cunoştinţelor generale ale locutorului (Dickinson, 2000: 389).

În comunitatea lingvistică au existat multe dezbateri în ceea ce priveşte locul pe care îl ocupă mirativitatea în raport cu evidenţialitatea. În acest sens, s-au remarcat două curente de opinie: mirativitatea este considerată fie un sub-domeniu al evidenţialităţii (Lazard 2001, Dendale et Tasmowski 2001), fie un fenomen independent, distinct de evidenţialitate (DeLancey 2001, Plungian 2001, Montaut 2004).

Mirativitatea – sub-domeniu al evidenţialităţii Potrivit lui Lazard (2001), evidenţialele pot fi folosite în trei situaţii: ouï-dire (zvon), inferenţă şi mirativ/admirativ. Cele trei valori au în comun faptul că fac referire la sursa informaţiei fără să o specifice. Valoarea mirativă reflectă faptul că informaţia transmisă prin enunţ se bazează pe percepţia personală imediată pe care locutorul o are asupra evenimentelor. Exemplele date de Lazard aparţin limbii persane vorbită în Asia Centrală:

Pul-am na-bud-ay Money-CLIT: 1SG NEG-be-EV: 3SG “Nu am bani (după cum văd)”

În cazul mirativului, locutorul pare împărţit în două entităţi: una care vorbeşte şi alta care vede/aude. Datorită faptului că locutorul devine conştient prin percepţie vizuală/auditivă de evenimentele comunicate prin intermediul enunţului, mirativitatea poate fi interpretată ca sub-categorie a evidenţialităţii.

Alţi autori (Dendale et Tasmowski, 2001: 341) consideră că mirativitatea se situează la periferia sferei conceptuale a evidenţialităţii, mai precis între evidenţialitate (sursa informaţiei) şi modalitate (atitudinea subiectului vorbitor: surpriza).

378

Mirativitatea – fenomen distinct de evidenţialitate Analizând limba hara (limbă atapascană vorbită în teritoriile nord-vestice ale Americii), DeLancey (2001) demonstrează existenţa mirativităţii ca o categorie independentă de paradigma evidenţialelor. Astfel, autorul descoperă existenţa particulei lõ susceptibilă de a fi folosită în orice situaţie în care este vorba despre percepţia directă a unui fapt neaşteptat, mai ales dacă particula este însoţită de aspectul imperfectiv. Această valoare nu are nimic de a face cu informaţia dobândită prin inferenţă sau ouï-dire. Cu alte cuvinte, particula lõ este utilizată de fiecare dată când locutorul ajunge la informaţie prin experienţă directă iar această informaţie îi contrazice aşteptările:

Mary ewé ghálayeda lõ Work/3s subj/IMPF Mary is working on hides.

Acest enunţ va fi produs de locutorul care, fără să aibă nici cea mai mică bănuială asupra situaţiei, tocmai a sosit acasă la Maria şi o găseşte lucrând pe o piele de animal (Delancey, 2001: 376).

Pentru Plungian (2001: 355), valoarea (ad)mirativă nu este evidenţială din punct de vedere logic. Totuşi autorul adaugă că această valoare este modală căci se bazează pe un tip de raţionament, şi anume un raţionament care implică aşteptările locutorului. Prin urmare, se poate afirma că mirativitatea nu este legată de evidenţialitate din moment ce nu se referă la modul în care locutorul a avut acces la informaţie, ci la modul în care locutorul este gata să perceapă informaţia ca raţionament expectativ şi nu ca raţionament epistemic. De aceea, mirativitatea ar putea fi mai bine studiată în contextul larg al mărcilor aşteptării şi contra-aşteptării.

Deşi la începutul articolului său, Montaut (2004: 111) aminteşte clasificarea tripartită făcută de Lazard conform căreia valorile evidenţiale corespund: 1) raportării unor fapte asupra cărora informaţia a fost dobândită indirect (printr-o terţă persoană, ouï-dire); 2) inferenţei unor fapte plecând de la indicii observabile; 3) exprimării surprizei, autoarea, în urma analizei făcute asupra limbii hindi, ajunge la concluzia că mirativitatea ar trebui tratată ca o categorie centrală, mai degrabă decât o categorie derivată inclusă în sfera evidenţialităţii. Rolul categoriei mirativităţii este în acest caz de a exprima că informaţia transmisă este nouă şi greu asimilabilă de către locutor.

2. Exemplificarea categoriei gramaticale a mirativităţii Mirativitatea se poate de asemenea defini prin intermediul conceptului de univers de aşteptare. Într-un sistem mirativ, evenimentele şi stările care nu pot fi uşor asimilate sunt prezentate diferit de cele care corespund

379

aşteptărilor locutorului (Dickinson, 2000: 379). După părerea lui Dickinson, un sistem mirativ permite două tipuri de abordări privind experienţa: prima abordare vizează fie experienţele pe care locutorul le-a avut în trecut şi care pot fi considerate similare cu experienţa imediată, fie cunoştinţele sale generale rezultate din interacţiunile cu semenii sau din normele socio-culturale; cea de a doua abordare vizează experienţa imediată pe care locutorul o are în raport cu evenimentul descris în enunţ – dacă evenimentul în cauză nu corespunde aşteptărilor locutorului, enunţul conţine o marcă de tip mirativ.

Se poate afirma că mirativitatea este o categorie semantică universală căci orice limbă posedă mijloace specifice de a ilustra că un anume eveniment depăşeşte aşteptările locutorului. Cu toate acestea, în puţine limbi mirativitatea este marcată gramatical printr-un morfem mirativ cu rol de a indica faptul că informaţia transmisă interlocutorului este nouă şi neaşteptată. Este vorba de limbi ne-indo-europene, printre care putem menţiona: hara (limbă atapascană vorbită în nordul Americii de Nord), cecena, tsafiki, turca, japoneza, coreeana, diverse limbi tibeto-birmane.

Totuşi, în aceste limbi, funcţionarea morfemului mirativ este diferită: el poate să înglobeze o valoare inferenţială, situaţie în care morfemul respectiv reprezintă o amalgamare a mărcilor evidenţială şi mirativă sau poate să apară independent de orice marcă evidenţială.

De exemplu, în limba turcă, sufixul verbal miş funcţionează ca marcă evidenţială de tip inferenţial sau ouï-dire, dar şi ca marcă a mirativităţii. De aceea, un enunţ precum:

Kemal gel-mış Kemal come-mış ‘Kemal a venit.’

(Slobin & Aksu, 1982: 187)

poate avea trei interpretări posibile: 1) valoare inferenţială: locutorul vede un indiciu al prezenţei lui Kemal, ca de exemplu haina sa agăţată la uşă, dar nu îl vede pe Kemal; 2) valoare de ouï-dire: locutorului i-a fost comunicat că Kemal a sosit, dar locutorul nu îl vede pe Kemal; 3) valoare mirativă: locutorul aude pe cineva apropiindu-se de casa sa, deschide uşa şi îl vede pe Kemal, pe care nu se aştepta să îl vadă.

Pe de altă parte, în cecenă (limbă vorbită în nord-estul regiunii caucaziene), mirativitatea reprezintă o categorie distinctă de evidenţialitate. Valoarea mirativă poate să fie exprimată cu ajutorul sufixului –q, adăugat la rădăcina verbului, dacă este vorba de o formă verbală simplă, sau la auxiliar, în cazul unei forme compuse:

(1) Zara j-iena. Zara J-come.PRF

“Zara a sosit.”(Mă aşteptam ca ea să sosească).

380

(2) Zara j-iena-q. Zara J-come.PRF-MIR

“Zara a sosit!”(Nu mă aşteptam ca ea să sosească).

(Molochieva, 2007)

Suntem de părere că problema privind mirativitatea nu este de a stabili dacă aceasta este o categorie distinctă sau nu de evidenţialitate; ar trebui să se analizeze modul de manifestare al ambelor fenomene la nivelui unei limbi sau al unui grup de limbi.

3. Posibili indicatori ai mirativităţii în limba română Până în acest punct al lucrării, am încercat definirea conceptului de mirativitate şi ilustrarea sa în câteva limbi ne-indo-europene în care există mărci mirative cu rol bine determinat. Întrebarea este prin ce mijloace exprimă mirativitatea limbile indo-europene? Existenţa în aceste limbi a unor unelte (de ordin lexical sau suprasegmental), cu rol de a exprima surpriza locutorului faţă de un eveniment care nu corespunde aşteptărilor sale, ar aduce argumente în favoarea unei abordări lărgite a conceptului de mirativitate. Avansăm ipoteza analizei mirativităţii ca un concept cu două laturi:

mirativitate propriu-zisă/restrânsă: este vorba de limbile care prezintă în sistemul lor morfosintactic o particulă/un sufix, numit de obicei marcă mirativă (cf. supra);

mirativitate lărgită: prezentă în limbile indo-europene şi redată prin diverse expresii lingvistice, care pot fi de natură lexicală (lexeme, unităţi lexicale complexe) sau frastică (frazeme), pentru care propunem termenul de indicatori mirativi.

Distingem între marcă mirativă şi indicator mirativ după cum urmează: mărcile reprezintă morfeme care se asociază verbului pentru a exprima surpriza locutorului în faţa unui eveniment perceput prin experienţă vizuală/auditivă imediată; indicatorii formează o categorie mai largă, căci înglobează lexeme, elemente suprasegmentale, procedee stilistice cu rol de a indica faptul că informaţia transmisă este nouă şi neaşteptată.

Analiza realizată de DeLancey (2001: 377-378) asupra mirativităţii în limba engleză ar corespunde cu ceea ce am numit mirativitate lărgită. Autorul analizează mirativitatea ca o categorie semantică ascunsă care se manifestă cu ajutorul intonaţiei mirative definită ca o versiune exagerată a intonaţiei declarative, cu o creştere tonică mai înaltă (idem). De exemplu, atunci când locutorul trebuie să-şi exprime părerea privind modul în care copilul unor prieteni a cântat la pian, el va face un compliment de genul: A cântat bine! folosind intonaţia mirativă şi nu un contur declarativ.

Rezultă ca intonaţia în limba engleză ar trebui considerată un indicator mirativ suprasegmental.

381

Prin urmare, indicatorii mirativi pot fi analizaţi din perspectivă morfosintactică şi lexicală. Astfel, putem identifica, pentru limba română, următoarele clase, fără a pretinde epuizarea acestora:

frazeme care au ca nucleu un verb de percepţie vizuală sau auditivă de natură evidenţială; verbul este însoţit de interjecţia ia: ia te uită, iete, i-auzi etc.

(i) Ia te uită ce primesc. Un mail prin care biletedeavion.ro mă anunţă că am facut o cerere de oferta pentru un drum de azi până miercuri până la Bruxelles.... aaa, şi că mă cheamă şi Cornelia.

(http://pietricele.blogspot.com/2007/04/ia-te-uit-ce-primesc.html)

Enunţul Ia te uită poate fi interpretat atât din punct de vedere evidenţial (locutorul indică faptul că a avut acces la informaţia transmisă printr-o experienţă directă de tip vizual) cât şi din punct de vedere mirativ (locutorul verbalizează faptul că evenimentul descris – primirea unui bilet până la Bruxelles pe un alt nume – este cu totul neaşteptat).

(ii) iauzi [sic]: copii traumatizatzi de subiectul carztii!:))

Doamne cata prostie , cum ma ? cum ? cum sa fie un copil de 13-14 ani traumatizat ca a citit despre sex ? nu inteleg ! Aolooooo parintzilorrr!!! Copilu ala a savurat cartea maaa dobitocilor! ce va mai strofocatzi baii cand auziti de sex , de parca ar fi o crima !

(http://adrianaaldea.wordpress.com/2008/07/03/iauz-copii-traumatizatzi-de-catre-subiectul-carztii/)

Structurii i-auzi i se pot atribui următoarele valori: 1) valoare evidenţială: formula funcţionează ca un evidenţial de tip reportative, fără să se poată totuşi preciza dacă sursa informaţiei este o terţă persoană nespecificată sau ouï-dire; 2) valoare mirativă: i-auzi are rol şi de a sugera caracterul neaşteptat al informaţiei primite; 3) valoare pragmatică: i-auzi este menit să atragă atenţia interlocutorului asupra informaţiei prezentate în enunţ.

fraze interogative care au în structura lor un verb de percepţie precum: Când colo ce să vezi? Cum aşa?

(iii) Este adevarat. Dar stirile sportive sunt cele care epitomizeaza valul de prostie domoala, ce a cuprins televiziunile romanesti. Nu mai tarziu de duminica aflam de la PROTV despre Chivu fara frica de Liverpool, cel putin asa se spunea in titlul stirii, Chivu declara ca nu ii este frica de Liverpool. Cand colo, ce sa vezi? De fapt, era vorba despre o constatare a d-lui reporter, vezi doamne, daca Liverpool a pierdut in Cupa Angliei, atunci, nu are de ce sa ii fie frica Inter-ului de englezi. Cat despre Chivu, pas! Iar campioana la cretinism este stirea cu Andone care comploteaza sa ii ia locul la nationala lui Piturca:… de fapt era vorba de o intrebare in conferinta de presa, pusa lui Andone, v-ati dori sa antrenati Nationala? Raspunsul? Orice antrenor isi

382

doreste ca la un moment dat, sa antreneze echipa nationala. Ca sa vezi si sa nu crezi!

(# neagrigoreon 20 Feb 2008 at 4:41 pm ) (http://www.cp-b.ro/2008/02/20/plesu-despre-crainici-

extraterestri-si-vietati-bicefale/)

Enunţul Când colo, ce să vezi?, care funcţionează ca un indicator mirativ, are rolul de a uni prima parte a discursului care descrie explicit aşteptările locutorului (ştirea pe larg în care Chivu declară că nu îi este frică de Liverpool) cu ce-a de a doua parte în care locutorul explică în ce constă faptul nou şi neaşteptat: Chivu nu declarase nimic, ci reporterul inventase un titlu care să atragă audienţă. Locutorul poseda cunoştinţe generale privind relaţia titlul unui reportaj – conţinutul reportajului şi este surprins să vadă că realitatea imediată nu corespunde aşteptărilor sale.

interjecţii (acestea permit locutorului să-şi exprime surpriza ca o emoţie spontană): ei drace, doamne dumnezeule, etc.

(iv) Unii pun akcent pe dragoste. Da’ nu-s multumiti de partenere, asa ca fac scandal. Cum adica, tu iti scoti dragostea la inchiriat? Ei, drace! Sa mai zica cineva ca numai femeile sint materialiste si ca numai saracii sint zgirciti. Adica ei, diramai vedetele… “cit de mult am cheltuit”. Iaca n-ai inchiriat dragoste, monser, ai cumparat amor. Fraiere! Si ce-mi zici mie? Crezi ca o sa pling?

(http://curatmurdar.ro/2005/06/29/greatest-shits/)

Interjecţia Ei, drace! traduce mirarea locutorului, mirare dublată de o nuanţă de indignare la adresa unei situaţii care îi contrazic aşteptările; locutorul are acces la situaţia respectivă prin experienţă directă de tip auditiv (cântecele „vedetelor” din România); locutorul constată că această situaţie contrazice doxa, conform căreia femeile sunt materialiste, iar săracii sunt zgârciţi.

interjecţii împrumutate din limba engleză: whoops, shit, cool.

(v) Whoops! Uite ca la mine banii n-au ajuns decat pt un Celeron 320 cu viteza maxima de 2,43 Ghz. L-am cumarat anul trecut in toamna cu nici 700 RON, la inceput avea 128DDR, intre timp i-am mai bagat ceva RAM si am 768, e drept ca de mult timp mi-am dorit un Pentium nou dar in prezent sunt asa de multumit ce low-end-ul meu de la Intel incat nu-mi mai trebuie nimic decat, eventual un monitor LCD si un sub-woofer mai performant.

(http://www.roportal.ro/discutii/index.php?act=Print&client=printer&f=12&t=5680)

Interjecţia whoops! exprimă surpriza moderată a locutorului care îşi crease anumite aşteptări pe baza interacţiunilor cu semenii săi şi constată că realitatea nu se ridică la nivelul aşteptărilor sale.

383

Remarci finale În acest studiu, am încercat să oferim o serie de consideraţii conceptuale şi terminologice asupra conceptului de mirativitate în relaţie cu fenomenul lingvistic al evidenţialităţii. Fenomenul mirativităţii rămâne controversat în ceea ce priveşte locul pe care îl ocupă în raport cu evidenţialitatea. Studiul mirativităţii a dus la lărgirea conceptului de evidenţialitate, lucru care a permis exemplificarea cu posibili indicatori mirativi din limba română.

Studiul de faţă prezintă o parte din rezultatele cercetării realizate în cadrul proiectulului SMADEM-IDEI 1209/2007 finanţat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului prin programul PN II.

Notă

Extrasele din mesajele electronice de pe forumuri Internet sunt redate cu grafia originală.

BIBLIOGRAFIE

DeLancey, Scott (2001). The mirative and evidentiality. In Journal of Pragmatics 33: 369-382. Dendale, Patrick & Liliane Tasmowski (2001). Introduction: Evidentiality and related

notions. In Journal of Pragmatics 33: 339-348. Dickinson, Connie (2000). Mirativity in Tsafiki. In Studies in Language 24 / 2: 379-421. Guentchéva, Zlatka (2004). La notion de médiation dans la diversité des langues. In Les

Médiations Langagières, vol. I, Des faits de langue aux discours. Actes du colloque international "La médiation : marquages en langue et en discours": 11-33. Publications de l’Université de Rouen.

Lazard, Gilbert (2001). On the grammaticalization of evidentiality. In Journal of Pragmatics 33: 359-367.

Molochieva, Zarina (2007). The category of evidentiality and mirativity in Chechen, http://www.eva.mpg.de/lingua/conference/07-CaucasusConference/pdf/final%20abstracts%20english/MolochievaAbstract.pdf

Montaut, Annie (2004). Quotatif, médiatif et miratif dans les langues d’Asie du Sud: une ou plusieurs catégories? In Les Médiations Langagières, vol. I, Des faits de langue aux discours. Actes du colloque international "La médiation : marquages en langue et en discours": 111-121. Publications de l’Université de Rouen.

Plungian, Vladimir A. (2001). The place of evidentiality within the universal grammatical space. In Journal of Pragmatics 33: 349-357.

Slobin, Dan & Ayhan Aksu (1982). Tense, aspect, and modality in the use of the Turkish evidential. In Paul Hopper (ed.), Tense–Aspect: Between Semantics and Pragmatics: 185–200. Amsterdam: Benjamins.

Rezumat

Lucrarea are drept scop prezentarea sistematică a conceptului de mirativitate în strânsă legatură cu fenomenul lingvistic al evidenţialităţii. Lucrarea reprezintă o abordare descriptivă a categoriei mirativităţii având ca punct de plecare definiţia fenomenului şi continuând cu exemplificarea diverselor elemente gramaticale cu rol de a indica informaţia nouă şi neaşteptată atât în limbile în care mirativitatea se suprapune evidenţialităţii de tip inferenţial cât şi în limbile în care mirativitatea este categorie gramaticală de sine stătătoare.

384

Eugenia ALAMAN, Universitatea”Dunarea de Jos”, Galati

Le lexique des vêtements d’hier et d’aujourd’hui

La France a perdu son imperium linguistique sur la diplomatie, les sciences, les techniques, l’économie. Si dans les années’40 le français était la langue de l’Europe, aujourd’hui il perd l’élocution, la prononciation, la diction de son enseignement.

Pour comprendre le vocabulaire utilisé dans les magazines de mode, cette année plus que les précédentes, il faut savoir parler anglais et avoir traversé au moins 5 ou 6 décennies.

Le lexique des vêtements ou plutôt le jargon de la mode s’est enrichi de nouvelles définitions au fur et à mesure des époques et de leurs tendances. Son décryptage devrait donc, suivre les divisions historiques, en passant par la préhistoire, l’Antiquité, le Moyen-âge, la Renaissance et jusqu’aux Temps Modernes.

Il y a environ 30 000 ans, durant la période glaciaire, les hommes des cavernes ont commencé à se vêtir de peaux de bêtes. Au fil du temps, ils ont appris à assembler les pièces de peaux à l’aide de coutures, ils ont commencé à pratiquer l’élevage du mouton et, par conséquent, filer les toisons en écheveaux, tisser la laine. Ce qui est intéressant et que le système n’a pas fondamentalement changé et, de nos jours encore, on se sert d’une manière semblable pour tondre et tisser la laine.

Si au début le costume ne servait qu’à se protéger de la température, avec le temps il est devenu un signe social ou politique, révélateur de la place exacte de son possesseur dans la hiérarchie, comme par exemple les uniformes des policiers, des soldats ou des infirmières, les robes des magistrats, etc.

Pendant l’Antiquité, le tissu le plus employé est la laine et le lin devient de plus en plus populaire, tandis que le coton est peu utilisé. Signalons le vêtement de base pour homme, la tunique, appelé chitôn et, pour les femmes, deux types de tunique, de style dorien et de style ionien. La tunique dorienne, appelée péplos, avait un dessin simple et était une pièce rectangulaire, généralement en laine, à gros plis dont le haut formait un rabat sur la poitrine. Les deux moitiés du tissu étaient attachées par une agrafe sur chaque épaule et elle était maintenue à la taille grâce à une ceinture.

La tunique portée par les hommes était attachée seulement sur l’épaule gauche et était plus courte que celle des femmes. L’exomide était le modèle le plus simple de tunique, porté par les esclaves, les ouvriers et les soldats et qui laissait toute la partie droite du torse largement dégagée.

385

Sur la mode du Moyen-Âge on possède peu d’informations. Tout ce qu’on sait est qu’à l’époque, les femmes nobles portaient de riches robes, souvent en velours tandis que les hommes portaient des tuniques simples, à manches courtes, très amples. Les vêtements des pèlerins et des écoliers étaient faits de tissus très exotiques, rapportés d’Extrême Orient, d’Espagne, de Turquie, d’Italie ou de Mongolie. La coupe des vêtements et les tissus dont ils étaient confectionnés, marquaient la différence de classe. L’affublement était le terme employé pour le vêtement d’aujourd’hui, l’affûtiau s’employait pour le bijou sans valeur, de même l’aiguillette pour la pointe de métal terminant un lacet pour attacher certains vêtements; l’amigaut pour la fente aux encolures de vêtement servant à mieux passer la tête - laissé ouvert ou fermé à l'aide d'un fermail; l’anel pour l’anneau; la bardache pour l’étoffe en poil de chèvre; le bliaud pour la chemise, la tunique de dessus, autant pour les hommes que pour les femmes, d'origine asiatique - souvent décoré (brodé) les braies pour les sous-vêtement (caleçon) fait le plus souvent en lin - porté long au début et qui a tendance à raccourcir vers la fin du Moyen Âge; la broquette pour la petite broche; la cale pour le petit chapeau qui épouse la forme de la tête, qui cache les oreilles et qui a des ganses pour l'attacher si on veut - un chapeau tout usage pour adulte (surtout l'homme) ou enfant, porté sous les heaumes ou les camails afin de protéger la tête; la capeline pour la petite cape qui recouvre seulement les épaules; la chainse pour la chemise portée en sous-vêtement - le plus souvent fait en lin, ou en soie pour les plus riches; le chapelet pour le petit chapeau, le chaperon pour le mélange d'une capeline et d'un capuchon cousus ensemble (Dans le temps, il évolue pour devenir très long et l'enrouler autour de la tête et en faire un chapeau. Avec le temps on y ajoute aussi des freppes); la chausse pour le grand bas, souvent fait de laine, couvrant le pied et la jambe, attaché au niveau de la hanche; la cotte pour la tunique ou robe, portée sur la chainse, seule ou avec un bliaud ou une autre cotte - vêtement qui est souvent porté par temps froid et pour ajouter des épaisseurs de vêtement, utilisé aussi comme terme général pour les vêtements de dessus; la cottehardie pour le vêtement d'apparat sans manches pour femme riche très coloré parfois même aux couleurs de la famille porté vers la fin du Moyen-Âge; le crevet pour le lacet; les défroques pour le vêtement mauvais; le doublet pour le vêtement sans manche capitonné ou doublé de fourrure pour garder au chaud; l’escarcelle pour le petit sac, souvent décoré, qui pend à la taille; le fasset pour le corsage; le fibule ou fermail pour le bijou ou structure de métal qui sert à attacher un quelconque vêtement – on le voit le plus souvent fermant un amigaut; le frische pour l’élégance, le houseau pour la jambière; le mantel pour la cape sans capuchon; la mentonnière pour la bande de tissus (soie ou lin) passant sous le menton afin d'agrémenter une coiffure; la

386

pelisse pour le vêtement de fourrure sans manche; le pentacol pour le pendentif; les poulaines pour les souliers à longue pointes; le pourpoint pour le vêtement qui couvre le corps du cou à la ceinture - pour les hommes - vêtement piqué, porté ajusté en haut de la taille et dont les manches sont souvent bouffantes aux épaules; le pluvial pour le pardessus doublé en partie ou complètement de fourrure; les soliers pour les chaussures de cuir.

On remarque le tissu employé, le lin ou la soie pour les plus riches. D’ailleurs, l’usage des soieries est dû au commerce avec l'Orient après les croisades. Par exemple, le cendal est une sorte de taffetas, le samit est un drap de soie, le mollequin est une mousseline de soie. Les couleurs préférées sont l’écarlate, le bleu, le brun, le vert et le noir.

De même, on observe les pointes des souliers qui s'allongent à mesure que l'époque avance dans le temps. On voit même des gens attachant leurs pointes à leurs chevilles à l'aide d'une ficelle.

Vers la fin de la période romane, sous l’influence orientale, désapprouvée par l'église, le costume masculin s’allonge. Les braies longues, sans chausse ou courtes avec chausses, deviennent collantes au XII-e siècle. Le bliaud, à partir du XII-e siècle, s'allongera pour les seigneurs, les manches s'élargiront de plus en plus, laissant voir les manches de la chainse. Cependant, il restera court pour les hommes de classe laborieuse.

Pour les Temps modernes, les influences de notoriété sont d’origine européenne. Premièrement l’influence italienne et française, puis l’influence allemande et, vers le milieu du XVI-e siècle, l’influence espagnole développe le goût pour les ornements en or et argent. Ce sont, dit-on, les vêtements les plus inconfortables à porter. A partir des années 1660, la cour royale de Louis XIV donne le ton à la mode et fait place aux costumes les plus richement ornementés, les plus frivoles de l’histoire de l’habillement. Ce qui est intéressant à souligner et que les costumes des hommes étaient plus frivoles que ceux des femmes. A la cour du Roi Soleil, les flots de rubans, de boucles, de volants, de plumes, de perruques, de broderies et de dentèles font époque.

Le chapeau est un grand feutre garni de plumes et de rubans. La perruque doit être portée par tout homme de qualité. Le jabot est l'ornement de dentelles qui garnit l'ouverture de la chemise

sur la poitrine. Le rabat est un col orné de dentelles, qui se noue sous le cou avec des

cordons. Le pourpoint est une sorte de brassière courte, ouverte devant pour

exhiber la luxueuse chemise. La luxueuse chemise.

387

Les cordons sont terminés par des houppes ou des glands. Le baudrier, large bande d'étoffe brodée de soie, garnie de galons et de

franges sert à soutenir l'épée. On le passe par-dessus le pourpoint. La rhingrave est la pièce la plus extraordinaire, c'est une sorte de jupe-

culotte, ornée de dentelles et de rubans superposés. Les hauts-de-chausses sont presque entièrement dissimulés par la

rhingrave et fermés à la base par des ornements de dentelle. Les canons, ornements de dentelles fermant les hauts-de-chausses. Les bas sont en soie très fine et peuvent être superposés. Les souliers. Les talons sont importants: avec la perruque, il servent à grandir la

taille. Les galantes sont des rubans de soie. Il en flotte des épaules aux

souliers. Même la canne en est ornée. Les gants, en peau souple, à grands poignets évasés, couverts de

broderies, sont imprégnés de parfums. A la liste ci-dessus il faut ajouter cravate, terme qui date du temps de

Louis XIV et qui est décrit par le Dictionnaire de la langue française. Noms communs. Noms propres, Hachette, 1993, comme «forme francisée de Croate, à cause de la bande de linge que les cavaliers croates portaient autour du cou; 1651». Les gens à la mode ont vite remplacé le collet de l’époque par la petite écharpe que les soldats croates, entrés au service du roi de France, portaient autour du cou. De même, la rhingrave qui est un nom en antonomase, le nom du comte allemand qui en a lancé la mode (rhingrave, en allemand, signifie Comte de Rhénanie).

Souvent, le nom d’un élément vestimentaire et dû tout simplement à un incident imprévu comme celui qui avait impliqué Melle de Fontanges, l’une des favorites du roi. Pendant une chasse à cheval, elle fut décoiffée par un coup de vent. Pour rajuster sa coiffure elle eu l’idée de relever ses cheveux sur le haut de la tête en les nouant, faute de ruban, avec sa jarretière. Le succès de cette nouvelle coiffure originale fut immédiat, étant adopté par les femmes de la haute société qui s’empressèrent d’afficher la coiffure à la Fontange.

Ce qui caractérise le XVII-e siècle, c’est surtout la volonté des gens riches, courtisans ou non, d’étaler leur fortune dans leur habillement. Une question s’impose: Au début du XXI-e siècle, les tendances sont-elles différentes? Décidemment non. Le vieil adagio, «l’habit ne fait pas le moine» est presque oublié et, ce qui a changé est le vocabulaire spécifique des vêtements. Les rhingraves, les pourpoints, les cottes, les cottehardies ou les fassets sont remplacés par:

388

Bling bling - accessoires de mode "tapes à l'œil", brillants et clinquants. Originaire des Etats-Unis, cette mode s'inspire des grosses chaînes en or, des diamants arborés par les acteurs du mouvement hip hop.

Boutcut - jean droit sur les cuisses et évasé à partir des mollets. Il permet de porter des bottes sous le jean.

Casual - vêtements et accessoires de style décontracté. Col lavallière - col possédant deux larges liens à nouer. Customisation Personnalisation des vêtements et accessoires de mode. Dress code - code vestimentaire. Glam - diminutif du mot glamour. Utilisé pour désigner un style de

mode («glam-rock», «glam-chic»...) It bag - sac à main de créateur devenu culte. Jupe crayon - jupe droite de taille haute qui arrive jusqu'aux genoux. Lamé Tissus comportant de très fines bandes d'or ou d'argent. Legging - collant sans pied. Oversize (ou maxi) - vêtement ou accessoire extra large. Micro-jupe - jupe ultra courte. Micro-robe - robe ultra courte. Robe-pull - robe en maille. Repeto - célèbre marque de ballerines qui vient de fêter ses soixante ans. Slim - jean entièrement moulant. Total-look - le même code vestimentaire de la tête au pied. Top - mot utilisé pour désigner un petit haut. Trench - imperméable avec une ceinture. Vintage - vêtement ou accessoire de mode anciens. Aujourd’hui, la lecture d’un dépliant présentant des vêtements ou des

chaussures vous donnera des frissons: - blouson parkway - chemise sportswear - jean foster giant stone - jean staff equipment - sweatshirt “road 90” - pull lambswool - jogging - pantaloon “physical body” - blouson bombers - soquettes unies; - basket flip, basket jimmy, basket Florida, basket converse - derby lacet, derby lacet rover - boots. On remarque sans difficulté l’hégémonie anglo-américaine dans ce

domaine des vêtements où le maillot de corps est devenu T-shirt, la veste, blazer, le chandail, pull ou le pantalon a été victorieusement remplacé par

389

jean, dans toutes ses formes (le slim, le boot cut, le relax, le regular, etc.) ou dans toutes ses marques (diesel, notify, acquaverde, pepe jeans). L’histoire du jean est très spéciale car il est devenu un signe de ralliement à un stéréotype social. Du vêtement utilitaire porté par les pionniers aux créations des plus grands stylistes, le blue jean aura marqué l’histoire du XXème siècle.

Mais l'entrée de ce flot ininterrompu de mots anglo-américains dans la langue française, n'est pas sans provoquer de nombreuses réactions. Le débat sur les termes anglais dans le français est sans fin et cette apparente «américanisation» de la France inquiète certains qui ont peur de perdre leur identité culturelle. Faut-il rejeter ces mots sous prétexte qu'ils dégénèrent le français? Ou au contraire penser qu'ils l'enrichissent?

La réponse la plus réaliste a été donnée par la linguiste française Henriette Walter qui disait que l’anglais demeure «un vieux compagnon de route» pour le français.

RÉFÉRENCES:

Dictionnaire de la langue française. Noms communs. Noms propres, Paris, Hachette, 1993. Walter, H., L’aventure des mots français venus d’ailleurs, Paris, Éditions Robert Laffont, 1997.

Résumé

La langue vieillit vite et chaque génération parle sa langue, s'identifie par sa langue, comme le montre bien aujourd'hui le cas du français des vêtements qui a changé d’une époque à l’autre d’une manière très spectaculaire. Le décryptage du jargon de la mode d’aujourd’hui est une démarche qui met en cause non seulement les compétences linguistiques mais celles culturelles aussi.

390

Valeriu BĂLTEANU, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi

Lexicul politic şi mecanismele mentalităţii

După câte ştim, o cercetare a relaţiilor complexe dintre lexicul politic şi mentalitate nu s-a realizat până acum; ne propunem studierea unuia dintre mecanismele mentalităţii cu remarcabil impact asupra nivelului lingvistic – interdicţia. Amintim că interdicţia poate avea motivaţii diverse (religioase, de etichetă verbală, mitico – magice etc.), iar la baza ei se află, în general, teama (de elemente din mediul de viaţă, de realităţi malefice care pot fi evocate prin cuvânt etc.). Să urmărim impactul interdicţiilor pe terenul lexicului politic românesc.

Numeroşi cercetători s-au ocupat de diversele evoluţii ale termenilor politici. Au fost semnalate extinderi de sens (putere, opoziţie), dezvoltarea de noi sensuri pe teren politic (algoritm); Nu sunt lipsite de interes numeroasele cazuri de transfer terminologic: spre exemplu termeni din domeniul cultural sau militar au primit drept de cetăţenie în sfera politicului (circ, scenariu, spectacol, bombă, fumigenă etc.).Chiar şi termenul algoritm îşi are punctul de plecare pe terenul ştiinţelor exacte. O înobilare de sens, după părerea unor cercetători, s-ar fi produs în cazul cuvântului golan, care, în circumstanţele arhicunoscute, a ajuns să dezvolte sensul „participant la manifestaţiile din Piaţa Universităţii”. Am remarca faptul că simpatiile politice îşi pot spune cuvântul şi în ceea ce priveşte recunoaşterea sau nerecunoaşterea unor evoluţii semantice!

După 1990 cuvintele din lexicul social – politic specific perioadei comuniste au suferit un puternic proces de degradare semantică: a se urmări în acest sens evoluţiile petrecute în cazul unor cuvinte ca activist, tovarăş, cadrist, etc. Evoluţiile amintite şi multe altele pe care nu le-am adus în discuţie sunt într-o strânsă legătură cu evoluţiile produse la nivelul mecanismelor mentalităţii vorbitorilor. Studierea relaţiilor complexe dintre componentele sferei lexicale a politicului şi mecanismele mentalului comun ar putea contribui la evidenţierea unor aspecte, valenţe puţin cunoscute ale elementelor terminologice.

În acest sens, o situaţie interesantă, încă nestudiată în literatura de specialitate, o prezintă o categorie terminologică formată din câteva cuvinte specifice lexicului politic de tip totalitar (nomenclatură, politruc, nomenclaturist, culturnic etc.); este vorba de termeni împrumutaţi din rusă sau calchiaţi după model rusesc (nomenclaturist).

Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei vom lua în discuţie, pentru început, termenul nomenclatură, pătruns în lexicul politic prin transfer terminologic din lexicul ştiinţelor exacte. Vom încerca să observăm mai

391

întâi cum este definit acest cuvânt în câteva dintre cele mai importante dicţionare ale limbii române.

„Colecţiune de vorbe întrebuinţate spre a desemna diferitele obiecte ale unei ştiinţe sau arte: nomenclatura chimică, vocabularul termenilor întrebuinţaţi în chimie.”(DULR, p.432) „Totalitatea numirilor specifice ale unei ştiinţe, arte, industrii etc. – vocabular de termeni.” (DESLR, p.516) „Totalitatea cuvintelor explicate într-un dicţionar. Însemnarea tuturor cuvintelor întrebuinţate într-o ştiinţă, într-o artă. Nomenclatura Chimică – termenii de care se servesc chimiştii pentru a denumi substanţele simple şi compuse.” (CADE, p.843) „Totalitatea termenilor întrebuinţaţi sistematic într-o anumită specialitate sau într-un anumit domeniu de specialitate. Listă, catalog conţinând titluri de opere, nume proprii, denumiri ale obiectelor dintr-un domeniu.” (DLRM, p. 545) „Ansamblu de termeni specifici unui domeniu ştiinţific tehnic, artistic, etc., organizaţi metodic de obicei alfabetic; metodă de clasare a acestor termeni (sinonim cu terminologie). Listă, catalog etc. conţinând nume proprii, titluri de opere, denumiri ale obiectelor dintr-un domeniu (organizate într-un anumit fel). Totalitatea termenilor care alcătuiesc un dicţionar. Denumire dată, calificativ, epitet dat unei persoane, unui grup social (învechit). Schema de organizare a unei instituţii.”(DLR, tom VII, partea I, p. 475) „Totalitatea termenilor specifici unui domeniu, ştiinţific, tehnic, artistic etc. Listă catalog, cuprinzând nume proprii, titluri de lucrări, nume de obiecte etc. dintr-un anumit domeniu.” (DGLR, p. 687)” „Totalitatea termenilor întrebuinţaţi într-o anumită specialitate sau într-un anumit domeniu de activitate, de obicei organizaţi metodic. Listă, catalog etc., conţinând titluri de opere, nume proprii denumiri ale obiectelor dintr-un domeniu (organizate într-un anume fel). Schemă de organizare a unei instituţii conţinând enumerarea posturilor sau a instituţiilor care se află în subordinea sa, sub tutela sa.” (DEX, p. 698)

Pe baza materialelor oferite de lucrările lexicografice amintite se pot face unele observaţii:

termenul nomenclatură este, în general, considerat ca având etimologie multiplă; credem că, cel puţin pentru sensul pe teren politic se poate lua în calcul influenţa rusă;

prima atestare a termenului nu este prea veche: ea datează de la începutul secolului al XIX-lea când influenţa franceză era la noi în plină ascensiune; din acest motiv unele lucrări lexicografice atrag atenţia asupra limbii franceze ca posibilă primă sursă;

392

după cum se observă termenul amintit este înregistrat în toate lucrările lexicografice consemnate; cel mai bogat în informaţii este DLR care nu menţionează vreo valoare a cuvântului în discuţiile pe teren politic; suntem totuşi prin anii 60 ai secolului trecut;

sensul prim în unele dicţionare, singurul înregistrat este acela de !terminologie specifică unui anumit domeniu”. Surprinde faptul că nici ediţia a doua a DEX , apărută în 1998, nu face nici un fel de referire la valenţele politicile ale termenului;

trebuie remarcat că între timp acest termen era frecvent utilizat în presă, în comentariile politice mai ales, în diverse cărţi cu tematică social-politică.

„Legea de fier a nomenclaturii” („Adevărul”, 25 IX 1996, p. 1) „Se ştie că odată acceptat cineva în rândul nomenclaturii comuniste acolo rămâne pe viaţă” (Idem) „După acea şedinţă Dej a ordonat ca noua cale română de industrializare să fie prelucrată cu întreaga nomenclatură de partid şi de stat, însemnând elita, nomenclatura era un alt cuvânt importat din vocabularul sovietic” (Ion Mihai Pacepa, Moştenirea Kremlinului, Ed. Venus, Bucureşti, 1993, p. 221)

Exemplul din urmă este chiar foarte sugestiv: fostul şef al spionajului comunist românesc, I.M. Pacepa, îi atribuie lui Gheorghiu Dej, liderul P.M.R., folosirea acestui terment încă din 1961!

Extrem de frecvent acest terment era utilizat în emisiunile de comentarii politice la Radio „Europa Liberă” un singur exemplu din revista: „Aici Radio „Europa Liberă”în care apăreau sub formă scrisă comentariile radiofonice: „Nomenclatura a rămas pe poziţii, s-a creat şi o nouă nomenclatură prin atragerea oportuniştilor, a carieriştilor, a profitorilor de tot felul” (nr. 15, 4 - 40 septembrie 1991, p. 16)

Lipsa sensului politic al termenului nomenclatură dintr-un dicţionar atât de importand ca DEX, apărut şi după 1995 poate fi explicată după părerea noastră doar într-un singur fel: autorii ediţiei a doua a DEX (prima ediţie, 1975) au preluat fără modificări articolul de dicţionar din prima ediţie! Întrebarea este însă de ce lipseşte acest sens din prima ediţie a DEX, de ce lipseşte din toate dicţionarele limbii române apărute în ţară până în 1989?

Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să amintim că acest sens al cuvântului nomenclatură („elită comunistă”) era destul de frecvent utilizat de elita intelectuală românească, de intelectualii din diaspora românească, precum şi în presa scrisă şi audio în limba română din Europa vestică. Personal am auzit acest termen(cu sens pe teren politic) încă prin anii 1974 – 1975 în emisiunile postului de radio „Europa Liberă”. Cuvântul nomenclatură cunsocuse o evoluţie interesantă şi pe terenul limbii ruse. Primind sens politic prin anii ’40, era frecvent utilizat la nivelul intelectualilor dar nu era înregistrat în dicţionare! Atât în limba rusă cât şi

393

în limba română termenul avea o puternică nuanţă depreciativă, fiind, în ultimă instanţă un echivalent pentru ceea ce s-ar putea numi „mafia de partid”. La ruşi acest termen a apărut în lucrările lexicografice abia în perioada perestroikăi lui Mihail Gorbaciov.

Credem că în cazul acestui cuvânt se poate vorbi de un tabu oficial care a impus eliminarea sensului politic al termenului din dicţionarele apărute în perioada comunistă: dată fiind încărcătura semantică puternic negativă (în mentalitatea populară) a substantivului în discuţie; el a fost evitat pentu a nu crea o situaţie potenţial jenantă pentru conducătorii politici ai vremii. A fost vorba de un tabu politic, cu urmări lingvistice, dictat de mentalitatea oficială de tip totalitar.

Prin această procedură mentalitatea oficială, să-i spunem, a încercat să scoată din joc, un element lingvistic, în acest caz un sens care se bucura de o largă utilizare mai ales în rândul opozanţilor regimului, în rândul intelectualităţii româneşti din ţară sau din exil.

Şi alţi termeni ai lexicului politic probează situaţii asemănătoare: astfel cuvântul politruc, înregistrat în dicţionarele noastre cu sensul „instructor, politic în armata sovietică” (DLR, tom VIII, partea 4, p. 989) funcţiona pe un teren popular ca denumire dispreţuitoare pentru activistul de partid. Este evident că nici acest sens nu era menţionat de dicţionarele noastre.

Termenul culturnic nu este nici măcar înregistrat în lucrările lexicografice româneşti, însă el circula în publicistica din diaspora românească şi era frecvent utilizat la posturile de radio „Europa Liberă”, „Vocea Americii”, BBC etc. cu sensul „activist de partid din domeniul culturii”. Şi acest terment era utilizat cu puternice conotaţii negative (de dispreţ).

După 1990 cuvintele de tipul politruc, culturnic, nomenclaturist au început să fie intens utilizate în presă cu sensurile depreciative, cele de pe teren popular. Treptat au apărut la lumină, în paginile presei mai ales, şi alţi termeni politici specifici mentalităţii totalitare: aparatcic, cominternist etc.

Cu privire la atitudinea faţă de aceste cuvinte se pot face o serie de observaţii.

unele dintre ele erau înregistrate în dicţionare doar cu sensul de bază, fără a se face vreo menţiune asupra valorilor de utilizare în cadru neoficial (politruc);

alte cuvinte din această categorie erau menţionate în dicţionare fără a se indica şi sensul pe teren politic (nomenclatură);

cuvinte precum culturnic, cominternist, nomenclaturist nu erau înregistrate în dicţionare;

cuvântul aparatcic deşi era uneori utilizat în presa audio din diaspora românească a început să fie folosit după `90 şi la noi ca element de

394

„coloratură”, un fel de exotism specific lexicului comunist sovietic (un posibil sovietism).

După 1990 astfel de elemente lexicale încep să pătrundă, cu destulă greutate, în diverse lucrări lexicografice.

În spatele celor menţionate se pot depista diverse reacţii ale purtătorilor mentalităţii totalitare(oficiale) de a bloca accesul publicului la cunoaşterea evoluţiilor complet negative pe care le suferiseră diverse elemente de terminologie politică(de tip socialist) în conştiinţa şi mentalitatea populară. A fost aplicat cu consecvenţă un anume mecanism şi el definitoriu pentru societatea totalitară – interdicţia, sub diverse aspecte. Consecinţele lingvistice ale interdicţiei s-au concretizat în diverse tipuri de omisiune în plan lexicografic: omiterea unor cuvinte, omiterea unor sensuri purtătoare de marcaj negativ în conştiinţa populară.

O altă categorie de cuvinte supusă interdicţiei oficiale a fost lexicul folclorului politic; este vorba de termeni specifici bancurilor politice. Astfel de cuvinte nu apăreau în lucrările lexicografice, nici în presa vremii. Prezintă interes mai ales două categorii de elemente:

- cuvinte ce funcţionau iniţial doar în folclorul politic (Ceauşima, Ceauschwitz, decreţel, poliperi, a scornici, a gorbaci etc.);

- sensuri cu relevanţă doar în contextul bancurilor politice (adidaşi, procuror, tachâmuri etc.)

Trebuie remarcat, în treacăt, că pe terenul folclorului politic unele cuvinte şi construcţii prea des utilizate la nivel oficial suferă şi procese de alterare formală, ceea ce, într-un fel, semnifică intrarea lor într-un alt tip de context: materialism dietetic beneficiu, termofrecare etc.

Aş dori să atrag atenţia asupra faptului că interdicţia oficială a atins şi alte categorii lexicale, nelegate direct la sfera politicului, ceea ce ne sugerează amploarea acţiunii acestui mecanism al mentalităţii totalitare. Este vorba de termenii religioşi şi de cei din sfera magiei. În cazul primei categorii de termeni s-a recurs la unele măsuri extreme: ziarul oficial al P.C.R., „Scânteia” a eliminat din articole orice termen cu tentă religioasă exemplul său fiind urmat de toată presa comunistă. Erau supuse interdicţiei mai ales cuvinte ca: preot, biserică, icoană, a se închina, cruce, Dumnezeu, etc. O soartă asemănătoare au avut-o şi termenii din lexicul magic (mag, magic, vrăjitor, profet, etc.)

A vorbi despre mentalitate în general, s-a dovedit că este irelevant; există o componentă oficială, şi o componentă să-i spunem, populară. Interdicţiile sunt o manifestare a componentei oficiale a mentalităţii. Urmările lingvistice ale interdicţiei oficiale pot fi constatate prin cercetarea lucrărilor lexicografice ale unei epoci istorice; ele constau mai ales în omiterea unor elemente lexicale sau a unor sensuri. La nivelul componentei populare interdicţia nu este funcţională, de multe ori apărând reacţii la ea.

395

În perioada comunistă au fost supuse interdicţiei mai ales elementele lexicului politic dar şi cele aferente lexicului religios şi lexicului magic.

REFERINŢE:

Bidu Vrînceanu, Angela, “Dinamica Sensurilor în româna actuală”, în „Limbă şi literatură”, 3-4, 1997

Dimitrescu, Florica, Un sufixoid nou şi rar: şima, în „Limbă şi literatură”, 1-2, 2000 Dimitrescu, Florica, Dicţionar de cuvinte recente, Editura Albatros, Bucureşti 1982 Eretescu, Constantin, Folclorul literar al românilor, Ed. Compania, Bucureşti. 2003 ***Istorii paralele, Ed. Universitas, Chişinău, 1992 Preda, Irina, » Îmbogăţirea lexico-semantică a limbii române actuale », în „Limba română”,

9, 1992 Stoichiţoiu Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale, Ed. ALL, Bucureşti 2000. Uritescu, Dorin, De la chioşcuri la vesternizare Mic dicţionar de termeni actuali, Ed,

Humanitas, Bucureşti, 1993. Ştefănescu, Călin Bogdan, 10 ani de umor negru românesc, Ed. Paideia, Bucureşti, 1991 Vintilă Rădulescu, Ioana, Terminologia şi problemele ei actuale, Ed Academiei Române,

Bucureşti, 1999 Zugun, Petru, Lexicologia limbii române, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2000

DICȚIONARE

Candrea, Ion Aurel, Adamescu, Gheorghe, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Bucureşti 1931

Răzmeriţă, Alexandru, Dicţionarul etimologico-semantic al limbii române, Editura Ramuri, Craiova , 1924

*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1998 Breban, Vasile, Dicţionatul general al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1987 *** Dicţionarul limbii române, serie nouă, M-Z, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1965-

2008 *** Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei, Bucureşti, 1958 Şăineanu, Lazăr, Dicţionarul universal al limbii române, Ed.itura Scrisul Românesc, Craiova,

1929

Abstract

Our work presents some problems of the complex relation between mentality and language as part of the Romanian political terminology. A series of aspects of semantic and etymological order are being analyzed and also the various mechanisms of the popular mentality which are behind these aspects.

396

Elena PRUS, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Chişinău

Specificitatea parametrilor conversaţiei în tradiţia franceză

Evoluţia societăţii moderne a făcut din oraş un spaţiu social aproape universal ca loc exemplar şi tipic al rapoartelor sociale. Mediu relativ deschis, cu o sferă de comunicare lărgită, oraşul este locul care naşte şi modifică limbajul şi discursul. Particularităţile acestui spaţiu particular sunt la sursa creaţiei, tarnsformării şi utilizării lingvistice. Oraşul apare în acelaşi timp ca un loc de eterogemitate lingvistică, dar şi a normalizării şi omogenizării limbajelor. Fiind la sursa producerii culturale specific urbane, oraşul este şi un loc de referinţă identitară. Raporturile complexe între spaţialitate şi mentalitate vin să demonstreze cum oraşul şi limbajul se co-construiesc. Analiza pe care o întreprindem vizează Parisul ca text, obiect al naraţiunii, descrierii şi istoriei literare şi fixează particularităţile limbajului parizian.

Limbajul parizian din secolul al XVIII-lea diferă de cel de astăzi (dar din secolul al XIX-lea din ce în ce mai puţin), în dependenţă de clasă, iar evoluţia sa traduce antagonismele sociale [1].

Se consideră că Mercier şi Restif de la Bretonne, care au creat un nou discurs despre oraş, au creat, în mare parte, şi singura limbă capabilă să sugereze experienţa urbană: o limbă care renunţă la normele clasice şi inventează în fiecare zi cuvinte noi de care are nevoie. Ei sunt convinşi că neologismele urmează ritmul cartierelor în construcţie, pasajelor care se inaugurează, modelor care se succed, iar scriitorii, la rândul lor, transmit şi îmbogăţesc acest limbaj [2].

Limbajul parizian s-a impus totuşi mai ales prin politeţea, care este cartea sa de vizită. Maximă universală a comunicării, politeţea prescrie o atitudine respectuoasă faţă de om, bazată pe recunoaşterea demnităţii umane: „Avec un mot aimable, elle lui fit signe de s’asseoir (…) Mme Dambreuse les recevait tous avec grâce” [Flaubert, L’Éducation sentimentale, p.160].

Codul de politeţe parizian se bazează, din punct de vedere lingvistic, pe utilizarea prenumelor, a enunţurilor impersonale[3] (pentru a evita indicarea subiectului nedorit), a formelor necategorice ale actelor de vorbire, pe întrebuinţarea frecventă a modurilor condiţional, imperativ şi conjunctiv. Ezitarea, aşteptarea şi reticenţa sunt modalităţi pentru a ocoli un verdict negativ categoric [Hoffet, 1953, p.30-31]. Acolo unde anglo-saxonii insistă „să pună toate punctele pe i, francezii preferă să se eschiveze de la o conversaţie penibilă şi neplăcută. Dacă va fi necesar să se hotărască

397

să articuleze un refuz, parizianul îl va masca cu atâtea complimente, promisiuni, elogii, astfel că va fi greu de înţeles ce vrea, de fapt, să spună.

Printre stratagemele de succes ale comunicării pariziene, Frédéric Hoffet evidenţiază, următoarele: a seduce înainte de a convinge, a cuceri înainte de a fi ascultat, a fi recomandat de cineva, a crea un climat afectiv înainte de a examina problema [p.34, 41, 42]. Printre defectele acestei comunicări, tendinţa de transformare a dialogului în monolog este comună: „Un défaut assez commun aux gens d’esprit de la capitale (…) c’est enfin de ne pas savoir écouter: mais l’homme qui écoute à Paris est un être très rare” [Mercier, Tableau de Paris, vol.II, 137, p.82].

Conversaţia, care vine din tradiţia aristocratică readaptată de gândirea republicană, are în societatea franceză o importanţă aparte, în toate circumstanţele şi locurile, şi este una dintre trăsăturile de individualizare ale societăţii pariziene[4]. Conversaţia este la Paris un cod reglementat, astfel încât necunoaşterea lui trădează provincialul sau străinul: „Voici cette règle : Ne pas questionner. A Paris, on doit être informé, même quand on ignore tout” [Grasset, p.XVII]. „Arta conversaţiei se defineşte ca cea a disimulării eu-lui”, observă R.Muchembled [p.221].

Limbajul parizian s-a constituit în mare parte în saloanele franceze, unde au fost elaborate modele ale conversaţiilor spirituale. În conversaţia de salon sunt abordate, într-o formă elegantă, cronica mondenă şi lucrurile cele mai grave, de o arie foarte largă [5], deosebindu-se prin aceste particularităţi de cea din alte ţări. Societatea din saloanele pariziene are un număr stabil de subiecte: „Puis, tous les sujets de conversation du jour étant épuisés (...) Chaque mardi, le dîner ramenait les mêmes conversations” [Zola, Une page d’amour, p. 50, 58]. Existenţa mondenă, liberă de ocupaţii concrete, se manifestă în conversaţii care acumulează platitudini despre sănătate, ocupaţii şi constatări axiomatice din cele mai banale: „Puis on parla du premier mardi de la duchesse, d’une bouffonnerie qu’on avait jouée la veille, de la mort d’un poète et des dernières courses d’automne” [Zola, La Curée, p.47]; „Le dîner fut banal et gai, un de ces dîner où l’on parle de tout et de rien” [Maupassant, Bel-Ami, p.73]. Străinii reproşează în mod curent francezilor că vorbesc mult pentru a spune lucruri puţine. Locurile comune ale limbajului simbolizează în contextul sfârşitului secolului al XIX-lea „le vide de l’existence” [Bancquart, p.219]. Limbajul de salon poate fi definit ca o conversaţie de un nivel intelectual mediu, între comunicarea pur utilitară şi discursul teoretic.

Limbajul de salon se poate califica drept preţios, elegant, artificial, eufemistic. Constituindu-se ca normă în societatea franceză, stilul monden tinde spre puritatea şi claritatea limbii, evitând cuvintele deplasate sau bufoneria, contradicţia şi neatenţia. Limbajul monden se caracterizează prin jocuri de cuvinte, fiind semn al maximei diferenţieri faţă de rigiditatea

398

limbajul neutru [6]. Aprecierea jocului de cuvinte întră în sfera judecăţii de gust [7]: „ce sport de la causerie française fine, banale, aimablement malveillante, inutilement spirituelle, vulgairement distinguée qui donne une réputation particulière et très enviée à ceux dont la langue s’est assouplie à ce bavardage médisant” [Maupassant, Fort comme la mort, p. 39].

Abilitatea retorică, destul de apreciată în acest mediu, constă în a spune lucruri cât mai multe şi cât mai diferite. Faptele diverse sunt selectate şi reconstruite după criterii şi convenţii culturale comune ale publicului prezent. Salonul predispune la o prelucrare nuvelistică a faptului divers, în care se recunoaşte cu uşurinţă, în idei şi în limbaj, principiul ornării. Vom sublinia că femeia pariziană constituie un subiect palpitant, mai ales în conversaţiile dintre bărbaţi: „Mme Desforges, fille d’un conseiller d’Etat, était veuve d’un homme de Bourse qui lui avait laissé une fortune, nié par les uns, exagérée par les autres” [Zola, Au Bonheur des Dames, p.73]. Salonul reproduce un şir de zvonuri – informaţie cu sursă difuză şi colectivă – ale căror rezultat poate fi o amuzantă combinaţie de imprecizie şi de precizie, prin circumscrierea zvonurilor într-un sistem de informaţii. Abundenţa de detalii contrastează şi compensează caracterul fundamental al zvonului.

Stilul relatării faptului cvasisenzaţional se caracterizează printr-o pretenţie de înnobilare tematică şi stilistică. Ştirile de senzaţie sunt un deziderat şi convin principiului novator al modernităţii: “M. La Rouquette racontait une nouvelle histoire sur la belle Clorinde. Elle avait eu, un jour, l’étonnante fantaisie de faire tendre sa chambre de draperies noires semées de larmes d’argent, et de recevoir là ses intimes, couchée sur son lit, ensevelie dans des couvertures également noires, qui ne laissaient passer que le bout de son nez” [Zola, Son Excellence Eugène Rougon, p.37].

Astfel, remarcăm importanţa conversaţiei în societatea franceză, prin care limba şi stilul se rafinează, în mare parte, datorită prezenţei feminine. Georges Duroy învaţă de la femei arta conversaţiei, precum şi arta scrisului: „Alors il parla de ses projets, en termes vagues, puis recommença avec elle la conversation qu’il venait d’avoir avec Mme Walter; mais comme il possédait mieux son sujet, il s’y montra supérieur, répétant comme de lui des choses qu’il venait d’entendre” [Maupassant, Bel-Ami, p.34].

Spiritul feminin a marcat puternic limbajul de salon, şlefuind caracterele şi moravurile, cum observă filosoful englez Hume. Este interesantă observaţia, preluată de la Rousseau, referitor la conversaţia în compania unei femei frumoase, care îşi propune aceleaşi subiecte serioase ca şi un filozof: „un article de morale ne serait pas mieux discuté dans une société de philosophes que dans celle d’une jolie femme de Paris” [Taine, 1986, v.I, p.210]. Această conversaţie, caracterizată ca liberă, animată,

399

instructivă, poate deveni dezbatere: „Point de hardiesse politique ou religieuse qui ne fût mise en avant et discuter pro et contra” [Idem].

Limbajul, mai ales pentru bărbaţi, este mai întâi de toate, un mijloc de comunicare, iar pentru femei – mai ales un mijloc de expresie. Conform opiniei generale, femeile sunt predispuse mai mult să vorbească decât să facă [8]. Dacă emotivitatea masculină se manifestă în conduită, cea feminină se manifestă în formă verbală: „Toutes ces dames parlaient à la fois (...) Juliette arrivait, rapportant la fièvre bavarde de ses courses dans Paris” [Zola, Une page d’amour, p. 49,127]. Se cunoaşte că femeile sunt mai sensibile decât bărbaţii la cuvinte şi demonstraţii de dragoste şi manifestă mai mult interes pentru expresie. Ipoteticul „limbaj feminin” se poate caracteriza prin: abundenţa de diminutive, afectivitate artificială, convenţională, descriere a nuanţelor [9].

Limbajul femeii pariziene are, la rândul lui, anumite particularităţi. În primul rând, Parizienele nu vorbesc prea mult. Revista La Parisienne constata fineţea limbajului feminin, bogat în subînţelesuri: „On connaît des femmes dont la voix est si douce que, prononcé par elles, le mot adieux nous dit ne partez pas” [15.XI.1869, p.2]. Discursul, ca şi personalitatea sa, sunt greu clasabile. Ezitarea şi imprecizia în exprimare sunt, de fapt, semnul unei emancipări în devenire. Limbajul enigmatic, caracterizeazt printr-o doză de confuzie, prin crearea unor ambiguităţi, devine comunicare galantă, cu dedesubturi: „Mme Bouchard (…) s’attardait encore devant Rougon, très gracieuse, très douce, lui demandant à quelle heure elle pourrait le voir, rue Marbeuf, tout seul, parce qu’elle était trop bête quand il y avait du monde” [Zola, Son Excellence Eugène Rougon, p.76]. Sintaxa feminină este eliptică şi ambiguă, cu inversiuni frecvente ale termenilor da şi nu. Oscilarea doamnei Dambreuse între da şi nu, între decizii contrarii ia în roman forme diferite. Cuvintele sale sunt adevărate şi false în acelaşi timp, exprimând sentimente, motive şi explicaţii contradictorii. Dacă da este cuvântul care, de regulă, exprimă femininul, atunci nu este cel care în egală măsură exprimă Pariziana. Jucând cu inexprimabilul şi interzisul, discursul ei elaborat poate masca obscenul: „Puis elle rougit davantage encore, en murmurant; “Il ne faut jamais couper son blé en herbe.” Il ricanait, excité par les sous-entendus” [Maupassant, Bel-Ami, p.172]. Spre deosebire de discursul masculin, care operează cu termeni clari şi are tendinţa de a clasa lucrurile terminologic, discursul feminin recurge la jocuri lingvistice şi metaforice, oscilează între ambivalenţe şi paradoxuri. Mistificarea intenţiilor este acoperită de o voce tandră, inocentă şi un timbru seducător care destabilizează interlocutorul de genul masculin. Caracterul enigmatic bulversează interlocutorul, Pariziana devine un model prin maniera condescendentă de a accepta şi maniera politicoasă de a refuza. Ea ştie când să spună „da”, când să spună „nu”. Limbajul Parizienei nu abundă în

400

explicaţii, el ţine de momentele de suspans şi de tensiune ale discursului[10]. Zâmbetul politicos însoţeşte si dezorientează.

Un anumit joc în relaţiile umane se manifestă şi în limbaj. Teatralizarea vorbirii Parizienei se exprimă prin tonalitate, dialoguri intime, tentaţia declamării, cochetăria refuzului, emotivitatea (pe care n-o resimte, dar o provoacă) [11].

Efectul de surpriză, rapiditatea şi abilitatea întrebărilor pot fi puse sub semnul unei cunoaşteri intelectuale, caracterului sociabil şi curiozităţii Parizienei: „Juliette, qui avait la manie des questions, même avec les personnes qu’elle connaissait le moins, interrogeait son mari, coup sur coup, souvent sans attendre les réponses [Zola, Une page d’amour, p.125, 127].

Multiplicarea enunţurilor contradictorii corespunde firii sale: „Un flot de sang empourpra ses épaules, elle parut sur le point d’éclater en paroles vengeresses; puis, par un effort de dignité, elle bégaya seulement: - Ah! mon Dieu!… ah! mon Dieu!” [Zola, Pot Bouille, p.32].

Comunicarea Parizienei include, mai mult decât comunicarea oricărei alte femei, ambele componente ale actului de comunicare: ascultarea şi exprimarea. Tăcerea nu este o diminuare a sensului, ea ascunde o pluralitate de semnificaţii. Retorica „tăcerii” poate conţine o poziţie foarte fermă: „Elle resta tout droite, dans un silence glacé. Longtemps, il la pressa de questions, avec une anxiété croissante; et la dignité muette de cette vierge semblait une fois encore le calcul savant d’une femme rompue à la tactique de la passion. Elle n’aurait pu jouer un jeu qui le jetât à ses pieds, plus déchiré de doute, plus désireux d’être convaincu. (…) Alors, comme elle s’entêtait dans son silence, et qu’elle voulait toujours ouvrir la porte et s’en aller, il acheva de perdre la tête. Il eut une explosion suprême de douleur” [Zola, Au bonheur des dames, p.381-382]. Exprimarea Parizienei nu este plată şi impersonală, ea introduce componenta (şocantă în cazul femeii) contrazicerii: „Elle se révolta contre cette indignation: “Quoi! tu veux que je prenne des gants pour te parler maintenant! Tu te conduis avec moi comme un gueux depuis que je te connais, et tu prétends que je ne te le dise pas?” [Maupassant, Bel-Ami, p.295].

Maniera conversaţiei şi limbajul Parizienei se pot califica drept îndrăzneţe: „Mme de Marelle avec une audace naturelle qui ressemblait à une provocation, Mme Forestier avec une réserve charmante, une pudeur dans le ton, dans la voix, dans le sourire, dans toute l’allure, qui soulignait, en ayant l’air de les atténuer, les choses hardies de sa bouche” [Maupassant, Bel-Ami, p.73]. Pariziana este personajul care ştie să insiste şi să obţină, de regulă, ceea ce doreşte: „Encore cette histoire!... Jamais entends-tu! – Fais-le pour moi, reprit-elle ardement. C’est moi qui te le demande, c’est à moi que tu feras plaisir” [Zola, L’Œuvre, p.226]. „Madame Josserand, toute blanche,

401

s’étranglait, devant la révolte inconcevable de son mari” [Zola, Pot Bouille, p.38].

Limbajul Parizienei reflectă spiritul său practic: abundenţa în enumerări ale proprietăţilor şi calităţilor, în indicaţii de cifre, de date, de dimensiuni [12].

Cu toate că personajele mondene ştiu să construiască fraze frumoase, limbajul Parizieneiei dezvăluie caracterul ei autentic: „Un égoïsme ingénu éclatait dans ces locutions ordinaires: „Qu’est-ce que cela me fait? je serais bien bonne! est-ce que j’ai besoin!» et mille petites actions inanalysables, odieuses” [Flaubert, L’Éducation sentimentale, p.409].

Maniera de a zice defineşte parizienii în mai mare măsură decât fondul celor spuse. Scena, ca „loc al unui enunţ”, este „punerea în practică a unei vorbiri (cu un conţinut „ideatic” ce se desvăluie din etapă în etapă), ea indică mai cu seamă un cum se spune, decât ce se spune” [Jucan, p. 24]: „Elle était vraiment gentille, douée de cette niaiserie élégante qu’ont facilement les petites Parisiennes. Elle jacassait, elle babillait, elle disait des bêtises qui semblaient spirituelles par la manière drôle dont elles étaient débitées” [Maupassant, Le modèle, In La parure, p.426]. Accentul nu se mai situează la nivelul conţinutului discursului, ci pe maniera de a spune, pe expresie: „sa voix n’ait point à votre intention des intonations particulièrement aimables” [Maupassant, L’homme-fille, In La parure, p.346].

Modulările de voce însoţesc limbajul său magnetizant. Ele pot destabiliza pe cei duri şi încuraja pe cei timizi. „- On ne vous voit plus, Olivier? Qu’est-ce que vous faites?- Je ne voulais pas vous gener en ce moment. Dans la façon dont elle prononça „Olivier”, elle mit tous ses reproches et tout son attachement.-Vous êtes la meilleure femme du monde, dit-il, ému par l’intonation de son nom” [Maupassant, Fort comme la mort, p.97]. Schimbarea timbrului invocă o atitudine sau un sentiment [13].

Originea nobilă a lui Sidonie Chèbe este trădată de conţinutul, vocea şi intonaţia vulgară: „Et à mesure qu’elle exhale sa colère en paroles injustes, sa voix devient vulgaire, prend des intonations de faubourg, un accent peuple qui trahit l’ancienne apprentie du magasin Le Mire” [Daudet, Fromont jeune et Risler aîné, p.83]. Ascensiunea pe scara socială este însoţită de metamorfoza şi rafinamentul limbajului.

Confidenţa este un gen de conversaţie tipic feminin. Femeilor le place să vorbească între ele despre trăirile intime, pe care le analizează, le interpretează, le disecă pe îndelete. Subiectele de conversaţie ţin de problemele sentimentale. Acest gen are puţină trecere la bărbaţi, dar în cazurile în care îşi afişează pasiunile, confidente, de regulă, le sunt femeile. Compasiunea şi comprehensiunea lor sunt de neegalat. Pariziana dezminte, într-o anumită măsură, postulatul despre expansiunea feminină şi tăcerea masculină, ea evită răspunsurile directe. În pofida expansiunii verbale,

402

Rougon nu reuşeşte să scoată nici o confidenţă profesională de la Clorinde: “Il tâcha de la confesser à son tour. D’ordinaire, elle ne répondait pas aux questions. (…) Comme il l’interrogeait habilement sur une absence de quinze jours (…) Rougon tendait l’oreille, croyait qu’elle allait enfin laisser échapper une confidence (…) Elle avait sur la face son rire qui la masquait. Elle demeurait impénétrable, au milieu de son expansion bavarde” [Zola, Son Excellence Eugène Rougon, p.93-94]. Momentul confesiunii, tipic feminin, lipseşte din discursul Parizienei. Ea, însă, îl poate simula: „Des choses très simples, racontées par elle, semblaient des confidences” [Flaubert, L’Éducation sentimentale, p.382].

Teatralizarea verbalului limbajului parizian constă, de asemenea, în folosirea figurilor retorice de ordin metalogic specifice pentru limbajul Parizienei: hipotipaza (relaţionarea abstractului cu sensibilul), prosopopeia (ceea ce este spus şi ceea ce nu este spus) [14], ekfraza (elementul verbal şi cel vizual [15]), analogia privire/înţelegere [16]. Aceste figuri, precum şi altele, cum ar fi catahreza, oximoronul, parafraza sau paradoxul merită o atenţie aparte şi instituie moduri practice ale emergenţei unei realităţi fictive ca joc al limbajului.

Astfel, servindu-se de mijloacele limbajului verbal şi nonverbal, limbajul parizian oferă un autentic spectacol, reuşind să stilizeze cotidianul şi identificînd limbajul acestui oraş inconfundabil.

Note

[1] Până la acea epocă, burghezii şi poporul vorbeau aceeaşi limbă, puţin diferită de cea de la curte. Spre deosebire de limbajul curţii, care (ca în atâtea alte ţări) era invadat de cuvinte italiene, spaniole sau engleze, strada urbană asigură unitatea şi renovarea permanentă a limbii. Începând cu mijlocul secolului al XVII-lea diferenţele sociale transpar şi în limbaj: de acum încolo limbajul curţii se va deosebi de cel al burgheziei şi de cel al poporului. [2] În 1801 Restif de la Bretone publică Neologie, ou Vocabulaire de mots nouveaux, à renouveler ou pris dans une acceptation nouvelle. Neologisme urbane, care frapează ochiul prin strălucirea lor nouă în secolul al XIX-lea: wagon, omnibuz, quinquiet, bilan; révèrbère, voirie ş.a. „Nodier, (…) ce poète prévoyait déjà que nous parlerions bientôt un français de fantaisie” [Kock, p.VIII – IX]. [3] Mercier face o observaţie de o justeţe şi fineţe mare, care pune specificul limbajului parizian în legătură cu caracterul prescriptiv şi imitativ al modei: l’usage, le sceptre inébranlable en main, règle tout, ordonne tout; il n’y a point de réponse à ces mots, on dit, on fait, on pense, on s’habille ainsi” [1990, p.97]. Autorul adaugă că a vrut să anexeze expunerii sale un eventual dicţionar de modă, fapt imposibil de realizat din cauza preschimbării sale rapide: „Je voulais donner ici un petit dictionnaire des modes et de leurs singularité; mais tandis que j’écrivais, la langue des boutiques changeait; on ne m’entendrait plus dans un mois, et il me faudrait un commentaire pour me faire comprendre” [ibidem, p.98]. [4] Il faut avouer que la conversation à Paris est perfectionnée à un point dont on ne trouve aucun exemple dans le reste du monde. Chaque trait ressemble à un coup de rame tout à la fois léger et profond: on ne reste plus longtemps sur le même objet; mais il y a une couleur générale qui fait que toutes les idées rentrent dans la matière dont il est question. Le pour et le contre se discutent avec une rapidité singulière. C’est un plaisir délicat qui n’appartient

403

qu’à une société extrêmement policée, qui a institué des règles fines toujours observées” [Mercier, 1970, vol.I, 8, p.39]. „Il me semble, scria doamna de Staël, que Paris est la ville du monde où l’esprit et le goût de conversation soient le plus répandu”. [5] Iată cum o descrie Hippolyte Taine „L’esprit plane sur les sommets comme s’il avait des ailes; d’un regard, il embrasse les plus vastes horizons, toute la vie humaine, toute l’économie du monde, le principe de l’univers, des religions, des sociétés. Aussi bien, comment causer si on s’abstient de philosopher? Qu’est ce qu’un cercle où la haute politique et la critique supérieure ne sont point admises? et quel motif peut réunir des gens d’esprit, sinon le désir d’agiter ensemble les questions majeures? – Depuis deux siècles en France la conversation touche à tout cela; c’est pourquoi elle a tant d’attraits. (...) les étrangers n’y résistent pas; ils n’ont rien de pareil chez eux; Lord Chesterfield la propose en exemple. „Elle roule toujours, dit-il, sur quelques points d’histoire, de critique ou même de philosophie, qui conviennent mieux à des êtres raisonnables que nos dissertations anglaises sur le temps et sur le whist. (…) Sans la philosophie, le badinage ordinaire serait fade” [1986, v.I, p.209]. [6] „Ce fut le moment des sous-entendus adroits, des voiles levés par des mots, comme on lève des jupes, le moment des ruses de langage, des audaces habiles et déguisées, de toutes les hypocrisies impudiques, de la phrase qui montre des images dévêtues avec des expressions couvertes, qui fait passer dans l’œil et dans l’esprit le vision rapide de tout ce qu’on ne peut pas dire, et permet aux gens du monde une sorte d’amour subtil et mystérieux, une sorte de contact impur des pensées par l’évocation simultanée, troublante et sensuelle comme une étreinte, de toutes les choses secrètes, honteuses et désirées de l’enlacement” [Maupassant, Bel-Ami, p.73]. [7] „Categoria e totuşi pândită de pericolul artificialităţii”, cu resurse aflate la îndemână „se obţin efecte mai mult ornamentale decât de conţinut” [Zafiu, 2001, p.20]: jocurile de cuvinte nu dezvăluie altceva decât pitorescul limbajului, lăsând intactă banalitatea afirmaţiilor. „Jocul de cuvinte reuşit e însă acela care prin asocierea formelor pune în lumină şi o legătură mai profundă, ascunsă, a faptelor”[idem]. [8] „În general, bărbaţii acuză femeile că sunt limbute, dar ei deţin monopolul discursurilor, necrologurilor etc., iar studiile americane recente demonstrează că ei vorbesc mai mult decât femeile” [Cernichevivi, p.74]. [9] Dezmierdatul lui Nana al contelui Muffat constă în primitivizarea limbajului: „le faisait zézayer comme un enfant” [Zola, Nana, p.438]. Limbajul amoros siropos al doamnei Walter îi pare lui Duroy o comedie infantilă: „Il était surtout écœuré de l’entendre dire “Mon rat”, “Mon chien”, “Mon chat”, “Mon bijou”, “Mon oiseau bleu”, “Mon trésor”, et de la voir s’offrir à lui chaque fois avec une petite comédie de pudeur enfantine, de petits mouvements de crainte qu’elle jugeait gentils, et de petits jeux de pensionnaire dépravée” [Maupassant, Bel-Ami, p.230]. Aproape acelaşi limbaj are în gura Clotildei de Marelle cu totul alte conotaţii: “Clotilde l’appelait aussi: “Mon chéri, mon petit, mon chat.” Ces mots lui semblaient doux et caressants. Dits par l’autre tout à l’heure, ils l’irritaient et l’écœuraient. Car les paroles d’amour, qui sont toujours les mêmes, prennent le goût des lèvres dont elles sortent” [Maupassant, Bel-Ami, p.239]. [10] „- Vous savez, expliqua-t-elle, on fait cet hiver aux jeunes filles des robes garnies d’une petite dentelle… Naturellement, quand j’ai vu une valenciennes très jolie…” [Zola, Au Bonheur des Dames, p.77]. [11] „Se croyant encouragé, il voulut la saisit à la taille, l’attirer sur le canapé ; mais elle se dégagea sans violence, elle glissa de ses bras, riant, ayant l’air de penser simplement qu’il jouait. - Non, laissez-moi, ne me touchez pas, si vous désirez que nous restions bons amis. - Alors, non ? demanda-t-il à voix basse. - Quoi non ? Que voulez vous dire ?…Oh ! ma main, tant qu’il vous plaira !

404

Il lui avait repris la main. Mais, cette fois, il l’ouvrait, la baisait sur la paume ; et les yeux demi clos, tournant le jeu en plaisanterie, elle écartait les doigts, comme une chatte qui détend ses griffes pour qu’on la chatouille sous les pattes. Elle ne lui permit pas aller au-dessus du poignet. Le premier jour, il avait là une ligne sacrée, où le mal commençait” [Zola, Pot-Bouille, p.127]. [12] „Et elle fit toute une théorie de bonne ménagère. Puisque les magasins baissaient les prix, il n’y avait qu’à attendre. Elle ne voulait pas être exploitée par eux, c’était elle qui profitait de leurs véritables occasions. Même elle y apportait une lutte de malice, elle se vantait de ne leur avoir jamais laissé un sou de gain” [Zola, Au Bonheur des Dames, p.77]. [13] Este vorba despre desfăşurarea a două conversaţii în acelaşi timp conform unui procedeu clasic teatral şi literar în tradiţia lui Flaubert. „Tout d’un coup, les voix changèrent. Elle se renversa afin de mieux entendre. La voix de Malignon disait: „Pourquoi n’êtes-vous pas venue, hier? Je vous ai attendue jusqu’à six heures. - Laissez-moi,vous êtes fou”, murmurait Juliette. Ici, la voix de Malignon s’éleva, grasseyante. „Ah! vous ne croyez pas l’histoire de mon terre-neuve. Mais j’ai reçu une médaille, je vous la montrerai.” Et il ajouta, très bas: „Vous m’aviez promis… Rappelez-vous…” (...) Hélène resta toute pâle des paroles rapides qu’elle venait de surprendre” [Zola, Une page d’amour, p.238]. [14] Limbajul îndrăgostiţilor este un joc al explicitului cu implicitul: „Pourtant, ils échangeaient des mots, des phrases lentes et banales, qui semblaient prendre des sens profonds et qui se prolongeaient au-delà du son de leurs voix. A chacune de leurs paroles, ils s’approuvaient d’un léger signe, comme si toutes leurs pensées eussent été communes. C’était une entente absolue, intime, venue du fond de leur être, et qui se resserrait jusque dans leurs silences” [Zola, Une page d’amour, p.125]. [15] „A chaque mot, la figure de Mme Jupillon s’était refroidie et glacée. Elle écarta sèchement Germinie et de sa voix la plus dolente, avec un accent de lamentation et de désolation désespérée, elle se mit à dire comme une personne qui suffoque : - Oh ! mon Dieu !… vous !… me dire des choses comme ça !…” [Edmond et Jules Goncourt, Germinie Lacerteux, p.107]. [16] „Elle sourit en apercevant Duroy comme si leurs yeux se fussent dit déjà des choses intimes et secrètes” [Maupassant, Bel-Ami, p.22].

REFERINTE BIBLIOGRAFICE

BANCQUART, Marie-Claire, Paris „fin de siècle”. De Jules Vallès à Remy de Gourmont. Paris: Différence. 2002.

GONCOURT, Edmond et Jules. Germinie Lacerteux, GONCOURT, Edmond de,. Les frères Zemganno Moscou: Progrès, 1980

FLAUBERT, Gustave,. L’Education sentimentale. Paris: Garnier-Flammarion, 1969 HOFFET, Frédéric,. Psychanalyse de Paris,. Paris: Grasset, 1953 JUCAN, Marius. Fascinaţia ficţiunii sau despre retorica elipsei,. Cluj-Napoca: Dacia, 1998 MAUPASSANT, Guy de,. Bel-Ami,. Paris: L’Aventurine, 2000 MERCIER, Louis Sébastien. Du théâtre ou Nouvel essai sur l’art dramatique,. Amsterdam: 1773.

Genève: 1970 MERCIER, Louis Sébastien. Tableau de Paris, Le Nouveau Paris. în Paris le jour, Paris la nuit.

Paris: Robert Laffont, 1990, p.1–588 MUCHEMBLED, ROBERT,. Societatea rafinată. Politică şi politeţe în Franţa, din secolul al

XVI-lea până în secolul al XX-lea. Chişinău: Cartier, 2004 KOCK, Ch.Paul de, La grande ville ou Paris il y a vingt-cinq ans. Tableau comique, critique

et philosophique. ,Paris : Ferdinand Sartorius, 1867 TAINE, Hippolyte, Les origines de la France contemporaine. 2 v., Paris: Robert Laffont, 1986 ZAFIU, Rodica, Diverisitate stilistică în româna actuală. Bucureşti: Editura Universităţii din

Bucureşti, 2001

405

ZOLA, Emile, Nana, Paris: Librairie Générale Française, 1984 ZOLA, Emile, Au Bonheur des dames, Paris: Fasuelle, 2002 ZOLA, Emile, Pot-Bouille, Paris: Fasquelle, 1957 ZOLA, Emile, Une page d’amour, Paris: Gallimard, 1989

406

Ioana SCHERF, Germania

Factori de convergenţă în frazeologia germană şi în cea românească

1. Se poate observa că limba germană şi limba română folosesc adesea unităţi frazeologice asemănătoare pentru exprimarea intenţiilor comunicative.

Pornind de la această constatare, analiza contrastivă a dorit să scoată în evidenţă, pe lângă divergenţe şi gradul de convergenţă, (respectiv de asemănare şi de identitate) al frazeologiilor în discuţie.

În acest sens, semnificativ este raportul cantitativ dintre unităţile frazeologice total echivalente şi cele parţial echivalente.

Cu cât procentajul de frazeologisme total sau/şi parţial echivalente este mai mare, cu atât gradul de concordanţă al sistemelor cercetate de noi este mai mare.

Am putut observa astfel că în cadrul germanei şi al românei, gradul echivalenţei frazeologice nu este chiar atât de mic, pe cât s-ar putea presupune, dată fiind punerea în discuţie a unor limbi pe departe înrudite genetic.

2. Numărul relativ mare de echivalenţe se poate explica, astfel, fie prin 1) observaţii de natură general-umană, fie prin 2) elemente de ordin extralingvistic, relaţii de schimb cultural între cele două popoare sau între români şi minoritatea germană din România.

3. Putem deosebi următoarele tipuri în ceea ce priveşte sursa acestora.

A. Există un număr considerabil de unităţi frazeologice întâlnite în majoritatea limbilor cu un fundal cultural asemanător, aşa -numitele „internaţionalisme frazeologice“ sau „interfrazeologisme“. [1]

Din această categorie fac parte, în primul rând, „cuvintele înaripate“ care provin din Biblie, mitologie, antichitate sau din opere cunoscute ale literaturii universale- ca „fond comun cultural“: a fi sau a nu fi; carpe diem etc.

Provenienţa biblică sau mitologică este relativ uşor de constatat la unele unităţi frazeologice.

unglaubiger Thomas= Toma necredinciosul; ein Schlange am Busen nähren= a hrăni un şarpe la sân; Auge um Auge, Zahn um Zahn= ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; Pentru alte unităţi avem nevoie de cunoştinţe etimologice mai adânci.

Unele îmbinări stabile de cuvinte îşi au originea în mituri din antichitate, în

407

legende sau scrieri literare, lucru care, la prima privire, nu se poate presupune.

Astfel, jmdm. ein Dorn im Auge sein/ „a-i sta cuiva ca un ghimpe în ochi“ provine din Moise 4, 33, 55....

B. Alte unităţi frazeologice comune celor două limbi se bazează pe concordanţa dintre observaţii comune asupra vieţii şi a mediului înconjurător, a unor experienţe general-umane, a unor asociaţii sau moduri de reacţie, pe concordanţa unor „înţelepciuni“, primare, primordiale, cu alte cuvinte, pe un paralelism de natură universal- lingvistică.

Această grupă se constituie din unităţi frazeologice variate, corespondente interlingvistic, care există în diferite limbi neînrudite genetic sau tipologic, ca interfrazeologisme:

heulen wie die Wölfe = a urla ca lupii = hurler avec les loups; schlau wie ein Fuchs = şiret ca o vulpe; hart wie Stein = tare ca piatra

4. De remarcat este însă şi faptul că nu toţi cercetătorii au aceeaşi opinie privind dezvoltările paralele în diferite limbi (în ceea ce priveşte concordanţele).

În timp ce unii cercetători consideră că aceste paralele frazeologice se bazează pe legităţile universale ale gândirii umane care folosesc aceleaşi mecanisme pentru realizarea funcţiei emotive a limbii, producând unităţi lingvistice complexe, identice sau asemănătoare, alţii sunt de părere că interfrazeologismele nu sunt rodul întâmplării, ci rezultatul contactelor internaţionale care au, la rândul lor, premise politice, culturale, economice sau de altă natură [2].

5. Părţile corpului omenesc constituie adevărate rezervoare de imagini pentru frazeologismele internaţionale care, dacă nu sunt identice, posedă un număr foarte mare de asemănări, precum şi deosebiri nesemnificative, astfel:

a). Ele au un sens asemănător sau identic. b). În planul sintagmatic se operează cu aceeaşi îmbinare de cuvinte

(stabilă), adică, morfo-sintactic ele reprezintă o „inter-combinaţie“. c). Din punct de vedere paradigmatic ele au aceeaşi configuraţie lexicală

(fixă). d). Există grade diferite de concordanţă, respectiv de abatere,

concordanţa dintre autosemantice fiind esenţială, spre deosebire de sinsemantice care pot fi diferite.

6. Numărul deosebit de mare de unităţi frazeologice identice care se bazează pe aceleaşi imagini în mai multe limbi, ar putea sta, teoretic, în contradicţie cu teoria humboldiana a viziunii despre lume, „Weltansicht“,

408

devenită la Weisgerber „Weltbild“, acestea raportându-se la o frazeologie „naţională“ cu imagini proprii, unice.

Acest lucru este o dovadă a faptului că, pe lângă o „imagine asupra lumii, naţională“, există şi „viziuni interlingvistice asupra lumii“[3].

7. Iată câteva dintre aceste interfrazeologisme care apar nu numai în limba germană sau în limba română, dar şi în alte limbi (europene): etwas wie seinen Augapfel hüten= „a păzi ceva ca pe lumina ochilor“; wieder auf die Beine kommen= „a se pune din nou pe piciore“; eine Schlange am Busen nähren = „a hrăni un şarpe la sân“; jmdm die Daumen drücken= „a-i ţine cuiva pumnii“; mit der Faust auf den Tisch schlagen= „a bate cu pumnul în masă“; sich die Haare raufen= „a-şi smulge părul“; die Hand für jdn. ins Feuer legen= „a băga mâna în foc pentru cineva“; jmdm. den Kopf waschen= „a spăla cuiva capul“; jdm. dreht sich der Magen um= „a i se întoarce cuiva stomacul pe dos“; Haare auf den Zähnen haben= „a avea păr pe limbă“; jdn. mit offenen Armen empfangen= „a întâmpina pe cineva cu braţele deschise“; mit Füßen treten= „a călca în picioare; jdm. den Hals umdrehen= „a suci cuiva gâtul“; naß bis auf die Knochen= „ud până la oase“; jdm. den Kopf verdrehen= „a suci cuiva capul“; seine Nase in alles stecken= „a-şi băga nasul peste tot“; jdm. auf die Nerven gehen= „a călca pe cineva pe nervi“; jdm. die Zähne zeigen= „a arăta cuiva colţii (nu dinţii)“; eine scharfe Zunge haben= „a avea o limbă ascuţită“; von Kopf bis Fuß= „din cap până în picioare“; den Kopf verlieren= „a-şi pierde capul“; ein kluger Kopf= „un cap deştept“; pro Kopf= „pe cap (de…locuitor)“; leichten Herzens= „cu inima uşoară“; schweren Herzens= „cu inima grea“; vom ganzen Herzen= „din toată inima“; ein Herz von Stein= „o inimă de piatră“; etwas auf dem Herzen haben= „a avea ceva pe inimă“; es liegt mir am Herzen= „îmi stă la inima“; ein Stein fiel mir vom Herzen= „mi s-a luat o piatră de pe inimă (literal, în limba germană „mi-a căzut)“; in die Augen springen= „a sări în ochi“; jdm. die Augen öffnen= „a deschide cuiva ochii“; große Augen machen= „a face ochii mari“; ein Auge auf jdn. haben= „a avea ochi pentru cineva“ etc.

C). Anumite modele logico-semantice au caracter universal şi constituie baza pentru multe unităţi frazeologice internaţionale.

a) Antiteza. Sensul unitar al unei grupe stabile de cuvinte se formează pe baza unor

cuvinte antonime. Ex: alt und jung / tineri şi bătrâni b) Comparaţia. Ea operează pe baza unui model general de identitate sau de asemănare. Ex: weiß wie Schnee= alb ca zăpada c) Hiperbola. La baza formării frazeologismelor stă exagerarea conştientă sau

supraevaluarea anumitor însuşiri sau relaţii:

409

aus einer Mücke einen Elefanten machen= a face din ţânţar armăsar d) Constituirea imaginii frazeologice are loc pe baza micşorării

conştiente a unor însuşiri sau raporturi din realitate. Ex: nicht über seine Nasenspitze (hinweg) sehen./ a nu vedea mai mult

de lungul nasului. e) Alogismul La baza formării unor expresii frazeologice stau situaţii ireale: Haare

spalten/klauben= a despica firul în patru; Această grupă are ca sursă de imagini micul univers al omului, viaţa

casnică, animalele domestice, emoţii primare etc. Ca exemple putem enumera următoarele „source domains“ dupa Lakoff

[4]. a) Observaţii generale asupra vieţii, experienţe din viaţa cotidiană obţinute în timpul lucrului, observaţii asupra semenilor.

Ex: das fünfte Rad am Wagen sein= „a fi a cincea roată la căruţă“ b). Un anumit număr de unităţi frazeologice reflectă obiceiuri şi tradiţii vechi comune celor două popoare, precum şi superstiţii comune.

Ex: Daumen halten/ „a ţine pumnii cuiva“; mit dem linken Bein aufgestanden sein/“a porni cu stângul“

c) Unităţi frazeologice care conţin observaţii privind fenomene ale naturii. Ex: wie ein Blitz aus heiterem Himmel/ „ca un fulger din senin“

d). Alte expresii se bazează pe comparaţia însuşirilor omeneşti cu modul de comportament şi de reacţie al unor animale, iar dintre acestea mai ales animale domestice precum, câinele şi pisica.

Ex: die Ohren spitzen/ „a-şi ascuţi urechile“; leben/sich verstehen/sich vertragen wie Hund und Katze leben= „a trăi/a se înţelege ca şoarecele cu pisica“

e) Emoţiile şi gesturile omeneşti sunt în ambele limbi punct de plecare în constituirea metaforelor şi în procesul de frazeologizare.

Ex: jmdm. mit offenen Armen aufnehmen (empfangen)/ „a întâmpina pe cineva cu braţele deschise“.

f). Multe îmbinări stabile de cuvinte pornesc de la interpretarea mimicii. Ex: große Augen machen/ „a face ochii mari“

D). O altă cauză privind echivalenţa unor îmbinări stabile de cuvinte în limba germană şi în limba română este împrumutul şi calcul.

Nu este însă simplu de a constata în care limbă a apărut mai întâi o unitate frazeologică, cum şi când a pătruns ea în altă limbă.

Pentru a cerceta exact această „migrare“ trebuie luaţi în considerare factori istorici, etnografici, culturali, socio-economici, sarcină viitoare a frazeologiei istoric-comparative.

Deosebim:

410

a) Transferul „material“ direct cu păstrarea totală a formativului care este rar.

Am putea aminti „cuvântul înaripat“, Ding an sich, din filozofia lui Kant pătruns în limba română ca paralel pentru „lucru în sine“. b). Calcurile clasice sunt caracteristice pentru germană şi română, ele nefiind însa în număr prea mare.

Ex: jmdm. grünes Licht geben= a da cuiva lumină verde Din punct de vedere referenţial se poate spune că registrul frazeologic

român şi german „acoperă“ toate domeniile psihicului uman, reflectând relaţii sociale şi interumane.

Domeniile care suscită interesul şi subiectivitatea vorbitorului conţin cele mai multe unităţi frazeologice.

Ca „target domains“ sunt verbalizate următoarele câmpuri semantice: laudă/ceartă, noroc-nenorocire, dragoste-ură,

succes-insucces, înfrângere, moarte, boală, prostie, distrugere, înşelăciune, tristeţe, furie etc.

Poate fi postulată ideea că baza imaginii lingvistice este constituită de gândirea în imagini. Orice imagine lingvistică dă naştere în mentalul uman la asociaţii extralingvistice în procesul decodării.

Note

[1]. Termen după P. Braun; D. Krallmann: Inter-Phraseologismen in europäischen Sprachen ,1990 [2] Braun: 1990, p.76 „ Die Bestände an Interlexemen und Inter- Phraseologismen beruhen nicht auf Zufälligkeiten, sondern sie sind Ergebnisse internationaler Kontakte, die ihrerseits politische, kulturelle, ökonomische usw. Voraussetzungen haben.“ [3]. Braun/Krallmann, op. cit., p. 79 „Aus der Sicht der Internationalismusforschung gibt es dann nicht nur nationalsprachlich geprägte, sondern auch intersprachlich geformte Weltansichten;“. [4]. Lakoff : 1987, p. 276

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Braun, Peter, Burkhard Shaeder, Johanes Volmert (Hrsg.) (1990): Internationalismen. Studien zur interlingualen Lexikologie u. Lexikographie, Tübingen

Dobrovol´skij, Dmitrij O. (1988): Phraseologie als Objekt der Universalienlinguistik, Leipzig Dobrovol´skij, Dmitrij O.(1999): “Kulturelle Spezifik” in der Phraseologie: Allgemeine

Probleme und kontrastive Aspekte in Phraseologie und Übersetzen, Hrsg. Anette Sabban

Földes, Csaba (1992): “Deutsche Phraseologie” in Sprachsysthem und Sprachverwendung, Wien Lakoff, George, Mark Johnson (2000, zweite Auflage): Leben in Metaphern, Heidelberg Weisgerber, Leo (1973): Zweimal Sprache (Deutsche Linguistik), Düsseldorf

411

Camelia BOARCĂŞ, Universitatea „Spiru Haret”, Constanţa

Teaching Reading. Vocabulary – Theory And Practice

Research over the last few decades has greatly increased our understanding of the role of vocabulary in reading comprehension. However, there is a wide schism between research and practice, and not all research findings or the theories derived from them are of immediate use to the reading teacher.

Importance of vocabulary in reading comprehension There is no clear evidence to show that there is a direct casual link between vocabulary and success in reading, but the relationship between the two has been strongly suggested in research or theorising by reading experts. Davis (1965) found that the factor that correlated most highly with comprehension is knowledge of word meaning. Daneman (1988) suggests that since words are the building blocks of connected text, constructing text meaning depends, in part, on the success in searching for individual word meanings. Other researchers, such as Beck et al. (1982) and Anderson and Freebody (1981), have also attested to the importance of vocabulary in reading comprehension.

Doneman, however, goes further to suggest that simply involving a reader’s vocabulary is not sufficient, for comprehension depends not only on the sheer size of the reader’s vocabulary, but also on the facility with which s/he can access the known word meanings represented in memory. Such a stand is supported by some researchers who postulate that fluent readers automatically recognize most of the words they read. It appears that lexical and comprehension processing share the same limited resource, and automatic lexical access frees cognitive space for constructing meaning from the text. In other words, good readers are also good decoders. Such a view is echoed by Eskey (1988:94): “Rapid and accurate decoding of language is important to any kind of reading and especially important to second language reading. Good readers know the language. They can decode for the most part, not by guessing from the context or prior knowledge of the world, but by a kind of automatic identification that requires no conscious cognitive effort. It is precisely this “automaticity” that frees the minds of fluent readers of a language to think about and interpret what they are reading. “

412

Script theory and semantic network Besides the importance of automaticity of lexical access, research on human memory also has pedagogical implications on vocabulary teaching. It has been postulated that our experience of the world is stored in “scripts” or schemata of related events in the human memory.

Since the various components of a script or schema are arranged in a network of inter-related concepts, and since words are actually labels for concepts (Johnson and Pearson 1984), we can assume that words, too, are stored in semantically related networks. Some researchers, for example, report that research has shown that individuals tend to recall words according to the semantic fields in which they are conceptually mapped. Henning also finds that advanced students remember words that are stored in semantic clusters, while low-proficiency learners tend to recall words on the basis of their sounds (i.e., in acoustic clusters). Stanovich (1981) refines the idea through his concept of spreading activation in which semantically related forms arranged in a network are activated or made available automatically. In other words, good readers “store” their knowledge of vocabulary in semantically related networks. The activation of a word in a network will automatically “activate” other related words, which will than aid comprehension. Such activated words also help students in making predictions and anticipations about the text they are reading, a view that is in line with current views of reading as a “psycholinguistic guessing game”. A simple experiment that teachers could try out in class is to write a word, say dog, on the board and ask students to spontaneously come up with other words related to it. The possibility of such words as bark, whine, tail, etc, appearing should be obvious.

Johnson and Pearson (1984) suggest three board categories of basic words necessary for reading comprehension: high frequency sight words (words that occur so frequently in printed matter that they are essential for fluent reading), selection-critical words (vocabulary items that are absolutely necessary to the understanding of a particular selection), and old words/new meanings (words with multi-meanings). The selection-critical words are especially relevant to the notion of schema-related words.

Pedagogical implications The above insights and findings could form the basis of two practical guidelines for the EFL teacher in the teaching of vocabulary for reading. 1. Automatic recognition of words is vital in reading comprehension. The reading teacher should not be content with merely increasing the size of the learners’ vocabulary through such activities as explaining or making learners memorise from a mono- or bilingual vocabulary list. Instead, teachers should adopt activities that will help reinforce and recycle

413

vocabulary to facilitate automatic lexical access. A total language experience in which the skills of reading, writing, speaking, and listening are practised through a thematic approach seems to be the most efficient way of ensuring lexical repetition and reinforcement. 2. Vocabulary is stored as concepts in scripts that contain semantic networks of interrelated words. Vocabulary building is related to concept building, and teachers should help students organize information or words according to concepts or topics. Activities in the classroom should help learners build up new networks or maintain, refine, and expand existing networks. Reinforcing and refining networks will help to facilitate fluency in lexical access, leading to automaticity in vocabulary recognition. Again, a thematic approach, such as Krashen’s Narrow Reading (1981), seems to be the most appropriate activity. As learners read around the same topic, a schema of related concepts, and hence words, is built up and reinforced.

Activities What follows are activities that we found useful in vocabulary development. Each activity is presented with a description of how it is consistent with the idea of semantic network, concept building, and automaticity of lexical access.

Activity 1 – Word Prediction (predicting vocabulary from a given topic) The teacher writes a topic (for example “Pollution”) on the board, and students predict the words that would be associated with the topic. This activity could be used either as a pre-reading activity, or as a game in itself. In the former, the teacher tells the students that they are going to read a passage on, let’s say, “Pollution” and the students are to predict the words that may appear in the passage. The teacher writes the words on the board, occasionally asking the students the reason for their choice of words or for the meaning. Students are given the passage to check their prediction. As a game in itself, the teacher could give the students about 30 seconds to one minute, depending on the proficiency of the students, to generate as many words as possible related to the topic given. Students then compare their words in pairs or as a class, explaining or defending their choice of words. An important element in both activities is that students should be encouraged to explain why they have predicted the words. By explaining their choice of words they are not only refining their understanding of the words but also activating other words in the schema related to the words in question, thus “automatising” their knowledge of lexical co-occurrence.

As a variation, students can be given the title or topic of a reading text and an accompanying list of words. The students then go through the list in

414

pairs or as a class, predicting whether each word would appear in the reading text, giving reasons for their choice. An example is given below: You are going to read a passage on housing styles and climactic conditions. Before reading it, decide which of the following words you would expect to find in the passage. Compare your list with your partner’s, giving reasons for your choice: materials shelter hostile climate shape heat war dwelling warm cold igloos drugs cool interior exterior breezes positioning kill structure comfort humid pollutes

This activity, besides its value as a pre-reading activity in activating background knowledge and arousing curiosity, also provides opportunity for purposeful discussion of the words. Vocabulary learning here is seen as a means to an end. The students need to define their understanding of the words before they can decide whether or not to rule out the possible occurrence of those words in the passage.

Activity 2 – Word Prediction (predicting topic from given vocabulary) This activity is a variation of the first one. The teacher writes down some key words related to a topic and the students are asked to predict the topic. Students are asked, for example, to predict the topic from the following words: wild animals plants species disappear hunters shoot and trap kill lose their habitat rare animals laws scientists breed multiply parks conservation nature natural parks plant-research stations

415

After the students have predicted the topic, they can be asked to predict other words related to it. Again, this activity can be used as a pre-reading activity, or as a game in itself. Like the first one, this activity helps the students to activate existing words in their schema, thereby reinforcing existing semantic networks and facilitating automatic lexical access. Students very naturally refer to the dictionary or consult their peers for the meanings of unfamiliar words.

One possible variation of this activity is to reveal the words one by one on a transparency (or to write them down one by one on the board) and ask students to guess what the topic could be after each word, revising or improving on their guesses as more words are revealed.

Activity 3 – The Odd Man Out This is a frequently used activity in that student have to select the odd word that does not fit into a list, giving reasons for their choice.

E.g.: house dwelling space shelter

It should be pointed out that what is important is not so much the “correct’ answer but the discussion on the choice of the answers. (Rivers [1981], in fact, suggests that word lists with more than one possible answer be used to stimulate discussion.) The discussion focuses the students’ attention not only on the meaning of the words but also on the relationship among them, thereby increasing their knowledge of collocation and lexical range. Flexibility of answers and pair or group work to facilitate discussion are thus crucial aspects of this activity.

Activity 4 – Vocabulary Map This activity can be used as an end-of-unit exercise after students have carried out reading, listening, speaking, and writing tasks revolving around a common theme or topic (e.g. “jobs”). Students are asked to say aloud any words they can think of or remember related to the topic they have covered in the unit while the teacher writes them on the board. When sufficient words, especially key words related to the topic, have been mentioned, the teacher asks the students to draw a vocabulary map by grouping the words under suitable headings or categories. Students are allowed to add new words not indicated on the board. Again, group work and discussion should be encouraged in this activity. It is useful to allow students, as a last resort, to include a “miscellaneous” heading for words that do not seem to “belong” to any category, provided that the list does not become the longest of all!

416

The practice this activity provides in helping students store words in semantic clusters of interrelated words is obvious. (See Johnson and Pearson [1984] for a detailed discussion of vocabulary maps.)

Vocabulary Map on Aeroplanes

Building People Parts Movement Miscellaneous airport pilot wings push similar runway passengers jet engine pull air stewardess propeller landing tyres turn fuselage curve cockpit lift up take off

Conclusion In this paper we have attempted to show how theory can be translated into classroom practice in teaching reading vocabulary. There are certainly many more vocabulary activities based on sound theories and research. It is important for the EFL teacher to be able to see beyond such activities and recognize their theoretical underpinning. Only then will he/she be able to evolve a coherent and consistent methodology in teaching vocabulary that is derived from theory and research. Behind every good method there is a good theory, and with practice informed by theory, hopefully, the EFL classroom will become a more effective place for language teaching and learning.

REFERENCES

Anderson, R. C. and P. D. Pearson. 1988. “A schema-theoretic view of basic processes in reading comprehension”, in Interactive approaches to second language reading, ed. P.L. Carrell, J. Devine and D. E. Eskey, Cambridge University Press, Cambridge

Danemann, M.1988. “Word knowledge and reading skill”, in Reading research: advances in theory and practice, 6, Academic Press, Inc., California

Eskey, D.E. 1988. “Holding in the bottom: An interactive approach to the language problems of second language readers”, in Interactive approaches to second language reading, ed. P. L. Carrell, J. Devine and D. E. Eskey, Cambridge University Press, Cambridge.

Johnson, D.D. and P.D. Pearson. 1984. Teaching reading vocabulary, 2nd ed., Holt, Rinehart and Winston, New York.

Rivers, W. M. 1981. Teaching foreign language skills, 2nd ed., The University of Chicago Press, Chicago.

Stanovich, K.1981. “Attentional and automatic context effects”, in Interactive processes in reading, ed. A. Lesgold and C. Perfetti, Erlbaum, Hillsdale New Jersey

417

ABSTRACT

Lucrarea noastră încearcă să arate cum poate fi transpusă teoria în practică la clasă, în predarea vocabularului. Am prezentat doar câteva sugestii de activităţi care pot fi de folos profesorului în predarea vocabularului, iar studentului, în însuşirea lui. Profesorul bine pregătit din punct de vedere teoretic, la curent cu cele mai recente evoluţii ale teoriei şi cercetării, va putea să elaboreze o metodologie coerentă a predării vocabularului care se bazează pe acestea. În spatele fiecărei metode eficiente se află o teorie valoroasă, şi din împletirea dintre teorie şi practică, clasa va deveni un loc mai eficient pentru predarea limbii străine şi pentru însuşirea acesteia.

418

Yolanda-Mirela CATELLY, Universitatea Politehnica, Bucureşti

Specialized Lexis / Common Lexis or The Other Way Round

1. The realm of lexis - necessary distinctions It is a matter of common recognition that vocabulary is one of the most salient linguistic components to be used in characterizing the world around us. When we discuss the phenomena connected with second language acquisition, we must admit that lexis has a decisive role. That is why we should pay attention to identifying the best ways and means of acquiring lexical items in an efficient manner.

The literature of the field makes various attempts to emphasize the subtle distinctions between terms such as lexis, lexicon and vocabulary. Without any intention of entering a dispute in this respect we have decided to adopt and follow the authors who see them as follows:

Lexis - usually refers to all words in a language that have a meaning or grammatical function (but not their inflections);

Lexicon - this includes the morphemes; a reference book containing an alphabetical list of words with information about them

Vocabulary - a list of words with an explanation; but also: a language user's knowledge of words

According to the Longman Dictionary of Contemporary English, quoted and commented upon in [4], lexis is classified in the following way. The English lexicon is subdivided into three main branches: (1) words used only or mainly in one region, e.g. British English/American English; (2) words which show a particular attitude, e.g. (in)formal lexis, humorous lexis; (3) words used in a particular context, e.g. as far as we are concerned in this paper here are included both Everyday lexis and Technical lexis, but also written vs spoken lexis, old-fashioned, literary, taboo lexis etc.

The fact that the latter types of lexis are not organized in contrasting pairs, but they are presented rather as a non-prioritized list, seems to prompt us that there are possible displacements and/or lines of continuity among the components. This is a thesis we tend to favour in our demonstration below.

As we are interested in technical terminology, with a focus on IT terms, it is worth underlining that, according to the literature [12], technical terminology is the specialized vocabulary of a field. These terms have

419

specific definitions within a particular technical domain, which is not necessarily the same as their meaning in common use.

We would advance here the idea that in most cases there is, however, a deep connection of meaning between the term in use in general or ‘lay’ non-specialized language and its sense in the technical or scientific area in which it is used, respectively.

It is precisely this connection that we have tried to make full use of in teaching lexical items to our engineering students, but in a way which may seem different from the usual approach, viz. instead of explaining to non-specialists in IT the meaning of specific technical terms (and how many of us have had difficulties in understanding and learning them!), we have initiated ways of enhancing the vocabulary of our IT students by exploiting their already existing good grasp of both the technical terms in computer science that they use everyday in their activities, and the deep meaning hidden at their origin, thus leading them towards learning the various non-technical meanings of these words and using them in general language instances as well.

It is important to remark that from the etymological point of view technical terminology has appeared and developed along a continuum as far as the formality level is concerned. Some terms are precise, their definitions are formally recognized and therefore taught as such in the field.

However, there is a dynamic pace of coining new such terms, especially in developing fields, such as IT. Some terms are firstly colloquial, used by limited groups of practitioners in computer science, being in a way similar to slang, in that they form a characteristic language of a particular group. The boundaries between formal terminology and slang jargon in IT are quite smooth, as words tend to penetrate or exit the sphere of unanimously recognized terms. For example, the term firewall (= a device used to filter network traffic) was at first technical slang. As firewalls have become more important the term too has grown to be widely understood and finally adopted as formal terminology.

2. IT lexis – exploiting sources An analysis of the origins of IT terminology will show that they can be divided into at least three categories, i.e.:

IT terms that have one purely technical meaning, for instance cursor (indicator consisting of a movable spot of light (an icon) on a visual display; moving it allows the user to point to commands or screen positions);

Terms originating in abbreviations, which describe the whole system or parts of it or sometimes its functions, e.g. LAN (= local area

420

network, meaning: a local computer network for communication between computers; especially a network connecting computers and word processors and other electronic office equipment to create a communication system between offices);

Finally, those we are interested in, terms derived from comparison or associations with a certain meaning in common lexis. They are quite numerous and therefore we believe that they can generate a database to be used in designing vocabulary tasks whose main objective is to enlarge IT students vocabulary knowledge of the general type in an efficient manner - by exploiting learners’ expertise in computer science terminology. Such terms may have one or more meanings, different from the purely IT one, with which they are connected though by means of a common ‘root sense’, as we have decided to call it. Examples of this type, according to [2], are words such as: to ping (= Send a message from one computer to another to check whether it is reachable and active – in IT), but also: (1) Make a short high-pitched sound; (2) Contact, usually in order to remind of something; (3) Sound like a car engine that is firing too early – in general English.

It is debatable to state whether the terms in the latter category may be considered full homonyms (= pronounced or spelled the same way but having different meanings), as there is (almost) always a deep ‘root sense’ linking them, which does not exist for instance between to bear and the omnivorous bear.

The sources of IT terminology that have been used in our new approach at enriching our IT students’ common vocabulary are glossaries and dictionaries to be found mostly on the Internet [ 9; 7; 8; 11; 5]. Although their main role is to explain specialized lexis to non-specialists in IT, we have used these sources in order to get IT terms that have one or more related ‘lay’ meanings, as well, which we aim to teach to our IT students.

Some ways of organizing and preparing the material obtained from these sources are given below, which have then been used in the tasks designed for the vocabulary lessons. Thus, from [9] and the definitions provided by [2], tables of terms (both nouns and verbs) have been drawn up, as input material for various vocabulary tasks which we created.

421

NOUNS

IT meaning of term Common meaning(s) of term Alert = a message that appears on screen, usually to tell you something went wrong.

A warning serves to make you more alert to danger; an automatic signal (usually a sound) warning of danger.

Background = part of the multitasking capability. A program can run and perform tasks in the background while another program is being used in the foreground.

A person's social heritage: previous experience or training; the part of a scene (or picture) that lies behind objects in the foreground; information that is essential to understanding a situation or problem.

Bit = the smallest piece of information used by the computer. Derived from "binary digit". In computer language, either a one (1) or a zero (0).

A small piece or quantity of something; an indefinitely short time; a small amount of solid food; a mouthful.

Bug = a programming error that causes a program to behave in an unexpected way.

General term for any insect or similar creeping or crawling invertebrate; a small hidden microphone; for listening secretly.

Footprint = The surface area of a desk or table which is occupied by a piece of equipment.

A mark of a foot or shoe on a surface; a trace suggesting that something was once present or felt or otherwise important.

VERBS

IT meaning of term Common meaning(s) of term Boot = to start up a computer.

Kick; give a boot to; revive; resuscitate.

Freeze - a system error which causes the cursor to lock in place.

Change to ice; stop moving or become immobilized; Be cold; change from a liquid to a solid when cold; suddenly behave coldly and formally.

Highlight = to select by clicking once on an icon or by highlighting text in a document.

Move into the foreground to make more visible or prominent; apply a highlighter to one's cheeks or eyebrows in order to make them more prominent.

422

We should make a note here in order to specify that, for most tasks,

related or derived words can be also taken into consideration, in tabular form mainly, for the vocabulary classes based on what could be named ‘the reverse approach’ – from specialized lexis to common lexis.

Another source, [7], confirms that there are literally hundreds of such IT terms which can be utilized in class. Here are some more examples of the kind one can resort to in vocabulary lessons, especially with low intermediates. They have been selected from among the most obvious ones:

Nouns: border, click, default, dimmed command, window

Verbs: browse, cache, crop, delete, launch, save

There are sources such as [8] that provide even more help to the idea of emphasizing the common deep ‘root sense’ of some IT terms. The presentations of the terms they explain can be turned into challenging tasks of the matching type, for instance. A couple of examples are given below:

- Backbone = Just like the human backbone carries signals to many smaller nerves in the body, a network backbone carries data to smaller lines of transmission. A local backbone refers to the main network lines that connect several local area networks (LANs) together. The result is a wide area network (WAN) linked by a backbone connection;

- Shell = Most people know of shells as small protective coverings for certain animals, such as clams, crabs, and mollusks. You may also find a shell on the outside of an egg, which I highly recommend you remove before eating. In the computer science world, however, a shell is a software program that interprets commands from the user so that the operating system can understand them and perform the appropriate functions.

Another explanatory site [11] provides the etymology of some terms that originate in historic events, literary texts a.s.o. The information comprised in their explanations could also be exploited, in adequate tasks, in order to lend some culture-oriented flavour to a vocabulary lesson.

- Trojan Horse = a malicious program that is disguised as legitimate software. The term is derived from the classical myth of the Trojan Horse. Analogously, a Trojan horse appears innocuous (or even to be a gift), but in fact is a vehicle for bypassing security.

- Yahoo = The word "Yahoo!" was originally invented by Jonathan Swift and used in his book Gulliver's Travels. It represents a person who is repulsive in appearance and action and is barely human. Yahoo! founders Jerry Yang and David Filo selected the name because they considered themselves yahoos.

423

Microsoft Office Online [5] has a quite convincing approach to specialized lexis. They try to explain IT terms using a comparison with common lexis terms taken from the restaurant and cuisine field.

In a way, it is exactly what we have tried to do, but the other way round, as they start from the assumption that most ‘lay’ people who are not familiar with IT will make logical analogies between the technical terms and those everybody or almost everybody knows – things such as menu or bar.

The figure and legend below are a good illustration of the principle the authors use.

Toolbar A bar with buttons and options you can use to carry out your deepest computing wishes.

The restaurant (Menu bar) Where you order an hors d'oeuvre, salad, or main course (Menu command

on the menu) Serve-yourself-dessert bar (Toolbar) As many pieces of cheesecake as you want (Button)

In the literature on teaching specialized lexis there are references which

present ways of using corpus linguistics to promote reading and enhance storage vocabulary for production in a specific field, such as computer science [6; 1]. They are geared towards language teachers and learners, as well as translators, technical writers and subject specialists who want to master the basics of corpus design and use, being particularly suitable for use in well-defined LSP contexts, such as English for IT. This is true and valid for a wide category of learners, who are thus given support in becoming independent operators in the world beyond the classroom.

424

3. From specialized to common lexis – a proposal As briefly mentioned above, our proposal is to exploit the students’ quite vast knowledge of IT terms that have at least one more meaning fundamentally related to the technical one, which has been derived from it, with a view to enlarging their common lexis knowledge.

One main reason in doing so is to help the IT students at all levels of English proficiency to unblock for general use such a huge amount of words, as there is a risk that they should use these terms exclusively in technical contexts and only for the technical meaning.

As far as the pedagogical principles underlying the teaching of such lexis are concerned, we have tried to observe some main guidelines, which were concisely summed up by Waring [10]. Thus, such tasks can be introduced from very low levels and up to upper-intermediates, maintaining the same basic idea that a transfer of knowledge must be envisaged, from the specialized meaning of the word backwards to their common meanings.

Firstly, teachers should carefully select the words taught, with special focus on the most frequent and useful ones, as they seem to carry the most numerous senses. These will be relatively easy to learn and should be introduced early in order to build a start-up vocabulary base. Obviously, an early emphasis on vocabulary growth in this way has chances to generate with the learners a path of thinking about the various meanings of the technical terms they will permanently discover.

Secondly, as we can be sure that most words we teach will be soon forgotten, it is essential that the items taught be repeated shortly after the initial learning and then recycled in various contexts to cement them in the memory.

The students should not be faced with material that is too difficult because they will not be able to guess successfully and easily add new knowledge to what they already know.

One benefit from such activities is that the students develop their skills of working with online dictionaries and glossaries. For beginners this is conducive to a faster pace in developing their vocabulary, while with intermediates and higher levels there are more opportunities for them to understand various refined nuances of the common lexis.

For all of them, an attitude of reflection to the meaning of the word in both its technical and common senses is created, and there are chances that, if the approach is well and consistently supported by adequate tasks, this should be conducive to a substantial increase of vocabulary knowledge of the learners.

Needless to say that, in accordance with the principles of Lewis [3], we favour the teaching of vocabulary by means of collocations, and this can be

425

done starting from the same input material and going one step further from the tasks that are presented below.

4. Tasks and rationale This section briefly presents the format and rationale for each of the task types suggested. They have been applied only once so far, with relatively good response from the students, but they can and will certainly have to be further developed and new types will be added. I. Class Task – Select the ONE term whose meaning is the closest to the bold word in the sentences below. 1) The backbone is the part of a communication network that carries the heaviest traffic. a. mainstay b. keystone c. vertebral column 2) They will have to crop the picture of the robot to fit the paper’s dimensions. a. range b. reduce c. cultivate Rationale: Although it mainly seems a guessing game, it is based on the fact that IT students are aware of the main meaning of the bold word in IT and they can be determined to make associations of ideas, which are productive especially if they work in pairs/groups and pull together their knowledge. It is advisable to select distractors whose meanings are close but not identical. II. Homework Task (or Class Task in multimedia class) – Search the Internet for various glossaries of IT terms and, using the WordWeb 5.00 dictionary, identify ten words (5 nouns and 5 verbs) that also have at least another meaning of the common type. Use them in sentences of your own. Here is an example: Thread (noun) = (computing) a series of messages with the same subject, consisting of an original message and all the replies that follow; But it also means: 1 = A fine cord of twisted fibers (of cotton or silk or wool or nylon etc.) used in sewing and weaving 2 = Any long object resembling a thin line 3 = The connections that link the various parts of an event or argument together

426

Rationale: Depending on the technical conditions available, this task can be assigned as homework or it can be solved in a multimedia lab, with access to the Internet. Students are supported to firstly identify the multiple meanings of certain IT terms, establish by deduction their deep common meaning and then use them in a form of rather controlled practice. This can later be developed into a more free type of production, for example learners at a higher level can be asked to use the terms in a short story, in writing or speaking.

An alternative could be that students are asked to use typical IT help menus or other input sources of the journal article type as a source for extracting the multiple-meaning words. This is feasible with upper-intermediate students mostly, the advantage being that besides being exposed to the technical text message proper, students will keep an eye on the multiple-meaning words as well.

Another development of the same task - obviously at a later stage and with more advanced learners - could be to ask the students to read an IT text (or even listen to one) and while doing this activity to underline (or jot down, while listening) the words that seem to have more than the strictly IT meaning.

The most adequate follow-up would be to use those words in various forms of free production, thus giving the terms of the common lexis type a chance to be internalized at a faster pace.

The next step is to teach collocations based on the ’lay’ meanings of the technical words, which can be done at any stage and for all levels, by specific tasks. III. Contest type task – Collect IT terms that have other meanings besides the strictly technical one that you know from your IT studies. Group them by categories, in function of the number of common meanings you have discovered in the dictionary for them. E.g.: A mouse = (IT) A hand-operated electronic device that controls the coordinates of a cursor on your computer screen as you move it around on a pad; on the bottom of the device is a ball that rolls on the surface of the pad. But the word is also used with the following (common, non-technical) meanings: 1 = Any of numerous small rodents typically resembling diminutive rats having pointed snouts and small ears on elongated bodies with slender usually hairless tails

427

2 = A swollen bruise caused by a blow to the eye 3 = Person who is quiet or timid Rationale: If used in class as a contest, the task may stimulate the learners to identify as many such words as possible against a time limit – as their range is quite impressive. The task can be developed by getting the students to identify the common sense underlying all the non-specialized and technical meanings.

Contests or quizzes can be organized based on the potential origin of such terms, with support for confirmation from the glossaries giving their etymologies. This introduces a culture specific component to the lesson of vocabulary, thus enriching its level of interest and attraction for the students.

We should conclude by underlining that, alternatively, most of the tasks types and homework activities suggested here can also be exploited by asking the students to create themselves tasks for their colleagues to solve in class.

REFERENCES

Bowker, Lynne and Pearson, Jennifer, 2003, ‘Working With Specialized Language - A Practical Guide To Using Corpora’, TESL-EJ, Vol. 7. No. 1, pp. xiv + 242

Lewis, Anthony, 2007, WordWeb.5.00, online at http://wordweb.info/free/ Lewis, M. , 1996, Implementing the Lexical Approach. Hove: Language Teaching Publications. Lexical Frameworks, 2005, Organising the Way We Think about Different Types of Words, online

at www.teachit.co.uk Microsoft Office Online, 2008, Demystify A Few Computer Terms And Get On With Your Life,

online at http://office.microsoft.com/en-us/FX100647101033.aspx?pid=CL100569831033

Perez-Paredes, Pasqual, 2005, ‘Examining English for Academic Purposes Students’ Vocabulary Output: Corpus-Aided Analysis and Learner Corpora’, Volumen Monografico, 201-212.

Right-Track Learning Centre, 2005, Computer Terminology, online at http://www.right-track.com/index.html

Sharpened Productions, 1999 – 2008, Sharpened Glossary – Computer terms and Definitions, online at http://www.sharpened.net/glossary/terms

Stewart, Alan, 2008, Basic Computer Terminology, online at http://www.zerocut.com/tech/c_terms.html

Waring, Rob, 2002, ‘Basic Principles and Practice in Vocabulary Instruction’, The Language Teacher (to appear), online at http://www1.harenet.ne.jp/~waring/vocab/principles/basic_principles.htm

Wikipedia The Free Encyclopedia, 2008, List of Computer Terms Etymologies, online at http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_computer_term_etymologies

Wikipedia The Free Encyclopedia, 2008, online at http://en.wikipedia.org/wiki/Technical_terminology

428

Rezumat

Lucrarea se concentrează asupra ideii că nivelul de cunoştinţe lexicale de limbă engleză de tip comun ale studenţilor facultăţilor de calculatoare poate fi augmentat pornindu-se de la cunoştinţele acestora în ceea ce priveşte lexicul specializat din domeniul de studiu specific, prin elaborarea unui pachet de activităţi care să exploateze aceste cunoştinţe, facilitând transferul lor înspre utilizarea în context general. În situaţia prezentată, caracterizată prin severe constrângeri din punct de vedere ale regimului de timp consacrat limbii străine, concomitent cu expectaţii foarte înalte referitoare la nivelul de proficienţă lingvistică vizat a se obţine la încheierea cursului practic, aceasta se poate dovedi o manieră eficace de a flexibiliza circuitul dintre cele două tipuri de lexis.

429

Carina CESA SAVA, SSLMIT Universita degli Studi, Trieste

La filologia romanza nell'insegnamento del lessico della lingua romena

Premessa La Scuola Superiore di Lingue Moderne per Interpreti e Traduttori di Trieste è un ambito ideale per insegnare lingue straniere .Questo è dovuto principalmente al fatto che per accedere ai corsi vi è una selezione rigorosa così da avere in aula studenti con una buona preparazione di base. Tanti di loro provengono da famiglie bilingue o hanno trascorso tanto tempo all'estero e in questo modo hanno acquisito un notevole “talento linguistico”. La maggior parte di essi parlano o studiano più di due lingue straniere. Arrivano da quasi tutte le regioni d'Italia, quindi hanno una buona conoscenza degli dialetti italiani anche se quasi nessuno di essi parla più il dialetto della regione di origine. ,

S'iscrivono al corso senza conoscere niente di romeno, sanno che deriva dal latino ma stentano a credere che assomiglia molto all'italiano perché non capiscono niente.Il mio primo compito è di dimostrare loro che le differenze sono minime di quanto non si pensi .In un corso base di trenta ore il mio scopo e di sfatare dei pregiudizi,impostare bene lo studio del romeno, dare le conoscenze di base ma soprattutto suscitare l'interesse per che lo studio non finisca con l'ultima ora del corso.

Insegnare romeno ai discenti madrelingua italiana è diverso che insegnare romeno a chi parla tedesco, inglese o qualsiasi altra lingua. Tra il romeno e l'italiano ci sono non poche assomiglianze ed è cosa saggia fare leva su ciò che ci accomuna. Mi è capitato anche di impartire qualche nozione di lingua romena a degli volontari della protezione civile che dovevano recarsi in Romania per incontrarsi con i loro colleghi per uno scambio di esperienza. Ho avuto la piacevole sorpresa che gente che ha più dimestichezza con la parlata dialettale che non con l'italiano standard sia entrata in gioco alla scoperte delle parole.

Parto sempre in questa avventura con le somiglianze più marcate, là dove la trasparenza è massima e il romeno sembra che sia un dialetto italiano.

Espressioni come “Bună seara!”, “Cum te chiamă “Ce mai faci?” “Fugi!”,”Taci!”, “Cu un kil de carne si un litru de lapte nu se moare de foame”

430

Sono più che riconoscibili e fungono anche da captatio benevolentiae. A queste espressioni si possono aggiungere un elenco abbastanza lungo di vocaboli , rientrando in diversi campi semantici;

- i giorni della settimana: luni, marţi,ecc.,(quasi identici al dialetto veneto);

- i mesi dell'anno:ianuarie-gennaio, februarie-febbraio, martie-marzo, aprilie-aprile, mai-maggio, iunie-giugno, iulie-luglio, august-agosto, septembrie-settembre, octombrie-ottobre, noiembrie-novembre, decembrie-dicembre.

- la casa: perete-parete, cameră-camera, usă-porta (uscio), fereastră-finestra.

- la famiglia: mama-mamma, tata-papà (nel dialetto napoletano c'è la parola tata mantenuta insieme al romeno dal latino), fiu-figlio, fiică-figlia, frate-fratello, soră-sorella, soţ, soţie -socio , con scivolamento di senso, marito e moglie che sono i soci nella vita, nepot, nepoată-nipote, cumnat-cognato, socru-suocero, ginere-genero, noră-nuora.

- le parti del corpo: ochi, cap, ureche, frunte, genunchi, deget, mană,ecc. Ritengo che sia molto utile un approccio di tipo storico nel abbordare il

lessico romeno, certo , senza entrare nei dettagli che non fanno l'oggetto del nostro studio. Semplificare non vuol dire minimizzare ma rendere le cose più immediate per facilitarne l'accesso. Dando agli studenti degli schemi di trasformazione sono invitati a aggiungere dei vocaboli all'elenco dato e ad usarlo in entrambi i sensi: dall'italiano al romeno e dal romeno all'italiano. Questo è l'approccio che più piace agli studenti , quello che più gli stimola. Viene sottolineato un senso ludico che non può che aiutare il processo di apprendimento, dato che impariamo meglio quello che scopriamo da soli, o quasi, e se impariamo ricorrendo a forti associazioni.

Nel passaggio dal latino al romeno i vocaboli hanno perso la sillaba finale, mentre l'italiano conserva una -o atavica: ursus>urs; nasus>nas

Tanti nomi maschili articolati con l'articolo determinativo si pronunciano normalmente senza la /l/ finale, in questo modo le parole sono uguali o simili al sardo: lupu(l), porcu(l).

Il romeno ha mantenuto dal latino i gruppi fl e pl -lo stesso fenomeno s'incontra nel friulano: floare-fiore, ploaie-pioggia, place-piace, plumb-piombo, plin-pieno, e quindi plinge, plop- ... , planta -...

Il romeno mantiene il dittongo accentuato au dal latino e non lo riduce a o come l'italiano: aur-oro , taur-toro;

La o in sillaba accentuata dittonga in oa (fenomeno riscontrato anche in friulano) :

431

porta-poarta , costa-coasta, sorte-soartă, ospite-......, ecc. La -l- intervocalica rotacizza (fenomeno riscontrato anche nel dialetto

romanesco): gola-gura (con la differenza che in italiano la parola gola è contrassegnata dal sema “-umano”), diventato “baciare”.ci si salutava con un bacio), quindi: miele>..........;gelo>...........,sale>.........

La u- iniziale accentuata del latino si mantiene in romeno mentre in italiano si apre alla o-: orso-urs, ortica-urzica, olio-ulei, olmo-ulm, ombra-umbra, onda-unda, ecc.

La a in sillaba accentuata dittonga in ai. pane<pâine, cane>câine, ecc.

Il gruppo -pt- e -ct- del latino si è mantenuto in romeno mentre in italiano è diventato geminata -tt: sette-sapte, latte- lapte, otto-opt, ecc.

La d- iniziale palatale si sonorizza >/z/: La -v- intervocalica cade: vivo-viu, chiave-chei, uova-ouă, nuovo-nou, pavone-păun, ecc.

La -q- dell'italiano diventa -p- in romeno. acqua<apă, quattro>patru, quadrato>pătrat , ecc.

ll gruppo -gl-, la /l/ e -gn-, la /n/ palatalizzata in posizione di sillaba accentuata si perdono: figlio>fiu, tiglio>tei, miglio>mei, vigna>via, ecc.

Lo stesso succede con il gruppo -ll-: cavallo<cal (con la caduta della -v-intervocalica), mille>mie, pollo>pui, ecc. Qualche volta una /c/ dell'italiano diventa /h/ in romeno (fenomeno molto diffuso nel dialetto fiorentino): carta-harta; cren-hrean.

C'è poi la categoria che ha generato l'idea di intervenire nell'ortografia romena creando tanta confusione: campo-câmp; canto-cânt; mano-mâna; ma râu non è riconducibile a *rao ma a rio, fiume, vânt non è riconducibile a *vanto ma a vento.

Insegnare il lessico usando la filologia romanza è un argomento forte contro l'ortografia con la? dalla a .Siamo d'accordo che non bisogna stabilire delle norme in base a quanto siano più o meno difficile apprenderle ma penso veramente che si sia fatto un torto alla lingua romena introducendo questa confusione che non rispecchia sempre la realtà e quando è cosi comodo avere un solo segno grafico per ogni suono!Il romeno è più “facile

432

“ che non le altre lingue romanze , o meglio dire è più “genuino” perché non ci sono stati gli grammatici a fissarlo in rigidi regole.

Come si può vedere queste leggi fonetiche sono semplificate al massimo e vengono prese in discussione solo le due lingue a confronto, l'italiano e il romeno. In più, gli esempi scelti sono del vocabolario fondamentale, e gli studenti sono invitati a completare gli elenchi. Il docente deve essere pronto a rispondere ad eventuali domande degli studenti i quali, attenti ed interessati potrebbero incontrare dei casi che secondo loro “non funzionano”.

Parole che troviamo nei dialetti italiani e che sono simili in romeno: scaun-scagno (in dialetto veneto),sedia in italiano

a scurta-scurtare (in dialetto veneto), accorciare in italiano raţă-razza (in dialetto veneto), anatra in italiano zăpadă-Sappada , località della Carnia il cui nome di origine slava, vista la vicinanza con la Slovenia deriva proprio dalle sue cime innevate. babă-vecchia pettegola , parola di origine slava , esistente nel dialetto veneto ed in friulano.

Accanto a questi casi ci sono delle parole che sono delle vere trappole, dei falsi amici che più sono simili più fanno ingannare:

via-vigna ; strada-via; morbid-morboso; invece in italiano morbido significa moale; beat non vuol dire beato ma ubriaco ; rană non vuol dire ranna (broască) ma “ferita”; pană non significa panna (smântână) ma “piuma”: atitudine non significa “attitudine” ma “atteggiamento; ”attitudine” in romeno è “aptitudine”.

L'elenco può essere completato come un vero appendix Probi dagli studenti stessi.

Trovano soprattutto qua lo spazio le barzellette e gli anedotti o storielle, come il fatto realmente accaduto quando dei romeni che lavoravano in una fattoria si sentono dire dal proprietario, alla fine del lavoro :”Via! Via!” Stupiti, perché avevano tagliato le viti (via in romeno), pensano che forse non fosse abbastanza e la “puliscono” di nuovo finché non ci rimase quasi niente!

Ci sono dei vocaboli,come accade ogni volta che si mettono a confronto due lingue, che possono essere delle parole del registro normale in una lingua e dei turpiloqui in un' altra. Inutile aggiungere che bisogna comunque suggerire che ci potrebbero nascere dei qui pro quo , dei sorrisi maliziosi e delle battute. Quando si insegna una lingua straniera si corrono anche di questi rischi!

Il lessico è veicolo di cultura e ci sono delle parole e delle espressioni che più si adattano a delle spiegazioni di tipo culturale. E il caso del saluto

433

“Săru' mâna!” “Baciamo le mani!” in traduzione letterale ma con una connotazione socio culturale molto diversa. Il saluto, esistente solo in romeno, accompagnato in determinate circostanze anche del bacia mano rispecchia una relazione uomo-donna in quale l'uomo deve sempre avere un' atteggiamento galante nei confronti della donna. Poi c'è il “Săru' mâna!” dalla persona più giovane verso la più anziana, saluto che si colora di affetto oltre che di rispetto. E comunque un' espressione che si presta a delle spiegazioni assai complesse ma vale la pena, visto le diverse sfumature che può prendere e il fatto che sia usato molto anche dalle nuove generazioni, per fortuna.

Gospodar, gospodărie è tradotto dai dizionari per massaro, masseria, parole che in italiano moderno non si sentono più, ha il significato del padrone di casa chi sa amministrare con giudizio i suoi beni. Non si tratta di essere ricco quanto di godere di tutto il necessario in seguito ad una giudiziosa economia ed una operosa attività. Nello stesso contesto si inserisce l'espressione om de omenie, bellissima espressione del romeno che sottolinea la qualità maggiore della persona , la sua umanità. Non c'è in italiano un'espressione che possa racchiudere con tanta semplicità, quasi fosse una tautologia, uno dei concetti più significativi che definiscono l'essere umano.ţ

Non ci sono ricette nell'insegnare il vocabolario ma è certo che non si possono perdere mai di vista i discenti e che un approccio contrastivo ci sembra ancora una delle migliori modalità per affrontare una lingua da insegnare. La filologia romanza può avverarsi un metodo utile in certi casi per fornire una chiave di accesso che altrimenti la si potrebbe acquisire solo con un periodo più o meno lungo di “full immersion”.

Résumé

L’article présente une méthode contrastive d’enseignement de la langue roumaine aux Italiens. L’axe synchronique met en valeur les similitudes des dialectes et des patois de la langue italienne, tellement vifs encore. L'axe diachronique nous offre lui aussi des éléments contrastifs assez intéressants entre le roumain et l'italien. Cette méthode n'exclut pas une approche sémantique du lexique, présenté surtout au niveau des collocations. Les jeux de mots et les anecdotes sont aussi analysés et fonctionnent non pas seulement comme “captatio benevolentiae” mais aussi et surtout comme méthode mnémotechnique.

434

Corina DOBROTĂ, Universitatea ”Dunărea de Jos”, Galaţi

Metafora ca parte integrantă a discursului specializat

Epoca actuală se caracterizează fără îndoială prin globalizare şi interdisciplinaritate, astfel încât este dificil de făcut demarcaţia între poezie, mit, imaginaţie, istorie şi cercetare tehnico-ştiinţifică.

Considerată drept principalul mecanism prin care înţelegem concepte abstracte şi efectuăm judecăţile abstracte, metafora poate fi pe drept cuvânt investită cu rolul crucial în aşa-numitele limbaje pentru scopuri specifice. Dacă ţinem cont de viziunea tradiţionalistă, este oarecum surprinzător că un astfel de instrument retoric prin excelenţă a fost atât de rapid adoptat de limbajele specializate. O posibilă explicaţie ar putea fi cea furnizată de Peter Newmark: ,,metaforele […] ajută lectorul să-şi formeze o viziune mai clară, nu numai materială, ci şi emoţională, […] şi se pot adăuga terminologiei tehnice dintr-un domeniu semantic, contribuind astfel la o mai mare precizie în folosirea limbii” (1985, 297). Aceeaşi idee se regăseşte şi la Lakoff (1996, 210), care nu vede metafora ca figură, ci ca mod de gândire, definit prin corespondenţe sistematice între un domeniu sursă şi un domeniu ţintă.

În aparenţă, o astfel de extindere a sensului într-un domeniu specializat –terminologia ştiinţifică- ar putea duce la imprecizie şi ambiguitate. O astfel de poziţie a fost de altfel adoptată de lingvişti precum Bloomfield şi Coşeriu, care susţin că lexicul ştiinţific este strict monosemantic, alcătuind mai mult o nomenclatură structurată mai degrabă pe baza realităţii extralingvistice decât pe criterii lingvistice.

Pe de altă parte, tendinţele moderne ale cognitivismului avansează teoria referinţei non-definiţionale, argumentând că nu există de fapt precizie lingvistică, ci doar strategii raţionale pentru evitarea ambiguităţii referenţiale, care nu reflectă legile uzului lingvistic.

Odată cu renunţarea la teoria empirică a preciziei lingvistice putem lăsa deoparte şi părerea la fel de empirică conform căreia metafora ar putea deforma raţionamentul ştiinţific din cauza ,,deschiderii” sale conceptuale şi imposibilităţii de a avea o interpretare fixă. Din contră, cercetarea terminologică actuală acceptă metafora nu doar ca figură, sau simplu ornament, ci ca mod de gândire, un mijloc valoros, chiar indispensabil de a conceptualiza şi de a transmite experienţe noi.

În limbajele specializate, metafora îndeplineşte funcţii distincte. În primul rând, la nivel lexical are o funcţie denominativă, fiind astfel elementul de bază al creaţiei terminologice. Este vorba desigur de metafora lexicalizată, care a făcut deci obiectul unui acord prealabil.

435

La nivelul textului, metafora este mai ales designativă, neavând o valoare stabilă, convenţionalizată. În cadrul textului, aceasta joacă, din cauza transgresiunilor domeniului, un rol euristic, dublat de forţă argumentativă. Prin apropieri de tip analogic, permite mai buna comprehensiune a unui concept teoretic.

În primul caz, metafora este chemată să completeze spaţiile albe din lista terminologică denominativă, iar în cel de-al doilea se transformă într-unul dintre parametrii care condiţionează interpretarea textuală. Parcursul interpretativ necesită funcţionarea unui mecanism complex, implicând diferite operaţiuni, precum: identificarea disparităţii dintre domeniile angajate în transferul metaforic, recurenţa izotopiilor la diferite niveluri, atribuirea semelor aferente cu ajutorul indicaţiilor contextuale. Toate aceste operaţiuni se constituie ca parte integrantă din competenţa interpretativă, capabilă să producă informaţia disponibilă pentru punerea în valoare a datelor referenţiale.

Metafora în ştiinţă este o metaforă ,,magistrală” (Huttar, cf. Rovenţa- Frumuşani, 1995: 66), a cărei menire este de a informa (didactic), de a explica şi de a convinge (explicitând codul printr-o imagine mai familiară). În acest tip de discurs metaforele au un caracter general şi convenţional, subordonat caracterului denotativ al limbajului, spre deosebire de caracterul original, individual şi marcat conotativ al discursului poetic.

După nivelul de generalitate al metaforei ştiinţifice, există metafore generale (care aparţin discursului ştiinţific de orice natură, precum rădăcină, izvor, sferă, drum, cerc, etc.), metafore standard (care ţin de o anumită ramură a ştiinţei, precum groapă de potenţial, efect tunel în fizica nucleară) şi metafore individuale (care sunt analogii de moment, efectul opţiunii stilistice a autorului într-un context dat).

Extinderea cognitivă pe care o implică enunţarea metaforică este elementul preponderent în discursul ştiinţific, acţionând prin transfer semantic, prezenţa imaginii şi analogie relaţională.

Printre primii cercetători care au remarcat rolul extrem de important al metaforei în discursul specializat se află Deirdre McCloskey, al cărei studiu The Rhetoric of Economics se focalizează pe dimensiunea retorică a discursului economic. Teza susţinută este că argumentele aduse de către economişti în prezentarea diverselor lor teorii ajung să îşi convingă lectorii nu prin teste experimentale sau statistice, ci prin mijloacele retorice care constituie însăşi substanţa lor textuală. Aceste mijloace retorice sunt în primul rând analogia şi metafora, care reuşesc să construiască fapte ştiinţifice prin cuvinte, având un rol predominant chiar în constituirea de modele economice.

,,Rhetoric is the whole art of argument, from metaphor to mathematics. […] economic development is drenched with metaphor. […] And we

436

economists make a world of “production functions” and “human capital”, embodied in mathematics, in places where lay people see only factory workers and schoolhouses. […] we are all rhetoricians, we scientists and policymakers together.” (McCloskey, 1985:250)

Cercetări mai recente aduc în discuţie chiar denumirea de «metaforă terminologică», cu alte cuvinte capabilă să joace plenar rolul de termen ştiinţific. Astfel, Assal încearcă să stabilească demarcaţia între metafora retorică şi cea terminologică, punând bazele, în ceea ce priveşte limbajele de specialitate, unei abordări a metaforei în terminologie care se defineşte în esenţă ca proces al gândirii şi nu doar ca aspect al cuvintelor ca în tradiţia aristotelică:

«La métaphore terminologique est loin d`être une simple façon de parler, elle est essentiellement une manière de penser. Certes elle est un emprunt imagé, mais une fois que cet emprunt est réinvesti dans une pratique sociale, une fois que sa signification est régléepar les acteurs agissant dans le cadre de cette pratique, elle devient l`expression d`un nouveau concept.» (1994 : 23)

De asemenea, numeroşi teoreticieni insistă asupra importanţei metaforei în aprehensiunea noilor concepte; epistemologii contemporani afirmă că orice ştiinţă se bazează pe o operaţiune de metaforizare, în care alunecările de sens, analogiile şi ambiguitatea conceptelor fundamentale furnizează ipoteze şi orientează observaţiile.

Se poate deci spune că identificarea metaforică în terminologie presupune recunoaşterea celor două niveluri, unul aparţinând de domeniul lingvistic şi celălalt de domeniul cognitiv. Cele două niveluri sunt într-o constantă interacţiune, căci întreaga noastră lume conceptuală este constituită din cuvinte care permit categorizarea sa, conferindu-i realitatea dicibilă. Metafora terminologică nu este doar o chestiune de limbaj, ci exprimă o structură conceptuală. Nu este deci de mirare că în activitatea ştiinţifică metafora este un instrument preţios, foarte uzitat de specialişti pentru capacitatea sa de a crea noi concepte şi a le denumi.

Se pare că orice tip de creativitate socială, fie ea superficială sau profundă, constă în inventarea, impunerea si exploatarea unor metafore. Fiecare formă de existenţă socială care conţine elemente necunoscute, problematice sau ambigue se abordează prin intermediul modelelor metaforice.

Ca ilustrare, tropologia discursului economic, prin înseşi sensurile conceptului de bază, precum şi prin simbolistica obligatorie a noţiunilor operative, pare să fie un produs specific culturilor europene şi occidentale, mai ales în zona de formare a teoriilor economice. Cercetătorii au constatat cum deseori modelul formelor elementare de valoare este cel al unei ecuaţii formulate ca relaţie metaforică între două mărfuri; de asemenea, evaluarea

437

fiecărui produs depinde de felul în care este plasat într-unul sau altul dintre membrii expresiei metaforice. Domeniul Finanţe atinge apogeul metaforismului prin multitudinea de expresii metaforice care au în centru banii ca acumulare a energiei, muncii şi profesionalismului. Astfel, într-o ilustrare generală a schemei conceptuale TIME IS MONEY, constatăm că banul nu este echivalat doar cu timpul, ci reprezintă o serie de relaţii imaginare între lucruri şi oameni, atât în limba română, cât şi în limba engleză:

banul nu are miros/ money has no smell banul e o mică roată ce-nvârteşte lumea toată/ money makes the

world go round banul e ochiul dracului/ money is a sword that can cut even the

Gordian knot banul e rădăcina tuturor relelor/ money is the root of all evil banul la ban trage/ money begets/ breeds/ draws/ makes

money bani gheaţă/ ready cash bani de buzunar/ pin money banii vorbesc/ money talks

Observăm că vehiculele extrem de diverse asociate metaforelor de diverse tipuri care desemnează o realitate atât de prezentă şi de importantă în viata de zi cu zi conturează metafore structurale ca: BANII SUNT O ENTITATE, BANII SUNT UN LICHID.

Se remarcă totuşi că limba engleză prezintă în plus actualizări care nu sunt traductibile ca atare în limba română, conform schemei conceptuale BANII SUNT HRANĂ:

They didn`t get a fair share/ slice of the cake/ pie. „bucată de prăjitură/ plăcintă”

The rent takes a large bite aut of their income. „ia o îmbucătură zdravănă din venitul lor”

The fees have swallowed most of my grant. „au înghiţit o mare parte din bursă”

This ate into our savings. „ne-a mâncat din economii” The richest nations gobble up/ devour the world`s resources. „înghit pe

nemestecate/ devorează” The company was starved of investment capital. „a fost înfometată, lăsată să

moară de foame fără capital” The government said that the cupboard was bare. „dulapul este gol/

bugetul este zero” We have to make do with scraps from their table. „firimituri, resturi de la

masa lor/ puţinii bani rămaşi de la ei”.

438

În concluzie, discursurile specializate abundă în metafore conceptuale de diverse tipuri, care se subsumează unor scheme comune în mai multe limbi europene. Aceste metafore, deseori numite metafore terminologice, servesc un rol epistemologic bine definit, instrument util pentru specialiştii din diverse domenii ştiinţifice de a crea noi concepte şi de a le denumi.

REFERINŢE

J.-L. Assal, 1995, ,,La métaphorisation terminologique”, în Terminology Update, XXVIII-2. Louis Goossens, 1995, By Word of Mouth. Metaphor, Metonymy, and Linguistic Action in a

Cognitive Perspective, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam. W. Henderson, 2000, ,,Metaphor, Economics and ESP: Some Comments”, in English for

Specific Purposes, 19, p. 167-173. E. Kittay, 1987, Metaphor. Its Cognitive Force and Linguistic Structure, Oxford University

Press, Oxford. George Lakoff, 1996, Newsletter, Chicago University Press. D. McCloskey, 1985, ,,The Rhetoric of Economics”, în Journal of Economic Literature Vol. 21,

No. 2 , p. 481-517. Peter Newmark, 1985, The Translation of Metaphor, in Paprotté and Dirven (editori), The

Ubiquity of Metaphor, Benjamins, Amsterdam. D. Rovenţa-Frumuşani, 1995, Semiotica discursului ştiinţific, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Abstract

The paper addresses the issue of metaphor as a cognitive tool and mode of thinking, defined by systematic correspondences between a source and a target domain, serving epistemological and denominational purposes in specialised languages. The tropology of the discourse of economics abounds in terminological metaphors, seminal in creating and naming new concepts and phenomena.

439

Corneliu GOLDU, Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri”, Galaţi

Perspective didactice ale studierii frazeologiei eposului folcloric

Demersul didactic pe care îl propunem mai jos se doreşte o posibilă reconsiderare a valenţelor educative ale eposului popular printr-o abordare complexă a frazeologiei.

Plasticitatea şi forţa expresivă a unităţilor frazeologice populare au fost remarcate drept “frumuseţi poetice pline de originalitate” (V. Alecsandri), “adevărate nestimate ale gândirii poporului român (M. Eminescu). Deoarece ele reprezintă un important mijloc de îmbogăţire şi nuanţare a exprimării, considerăm că ar putea constitui obiectul unui curs opţional.

Constatăm cu regret că în vorbirea elevilor de întâlnesc din ce în ce mai rar sintagme, locuţiuni sau expresii populare sau chiar folosirea lor greşită din cauza neînţelegerii sensului lor.

O soluţie practică de remediere a situaţiei ar fi relevarea parteneriatului educaţional profesor-elevi în realizarea unui mini-dicţionar de frazeologisme populare prin extragerea acestora din texte epice folclorice, clasificarea şi explicarea sensului lor cu ajutorul unei bibliografii minimale. S-ar contura astfel o introducere în cunoaşterea unor frazeologii româneşti “privite ca monumente istorice şi culturale” (Lazăr Şăineanu)

Intenţionăm să grupăm materialul lexical din punct de vedere etimologic, lexico-semantic, morfosintactic şi stilistico-funcţional.

Tinzând să devină disciplină lingvistică autonomă, frazeologia studiază îmbinări constante de cuvinte în care se includ: expresii, locuţiuni dar şi unităţi sintagmatice de tip a) cuvânt ( “un trântor”) b) propoziţie ( “găina bătrână face zeama bună”) c) fraze ( “vede paiul din ochiul altuia şi nu vede bârna din ochiul său”).

În volumele “Etimologii româneşti“ (1963) şi “Alte etimologii româneşti” (1975), Al. Graur studiază istoria şi evoluţia unor unităţi frazeologice româneşti ca “expresii paralele”, “ expresii scurtate” etc.

Cursul intitulat “Viaţa cuvintelor” ţinut de I. A. Candrea în 1932-33, analizează numeroase expresii după noţiunile exprimate, continuând o “Încercare asupra semasiologiei limbii române” a lui L. Şăineanu din 1887.

Circulaţia cuvintelor se reflectă în exemple edificatoare pe care le oferă graiurile prin termeni regionali şi dialectali, dar şi prin termeni populari. Cuvinte cu valoare de simbol prin sensul figurat (moş, om, vatră, munte, pâine, mână, pace, casă, cuvânt) se regăsesc în expresii numeroase. Le-am cerut elevilor să caute cât mai multe expresii formate pe baza aceluiaşi cuvânt şi să alcătuiască enunţuri cu ele. Pentru cuvântul om, au găsit în

440

câteva texte epice populare următoarele enunţuri: “om de ispravă, de omenie, de treabă, de credinţă, de cuvânt, de înţeles, de frunte, la locul lui, de rând, de vază, a se face om, adică a intra în rândul oamenilor, a face din om neom, din om în om, oameni buni!, etc.”

Umanizarea naturii e foarte des întâlnită în sensul secundar de tip: “creierii/creştetul/picioarele munţilor, poala/creasta sau coasta dealului, gura văii, ochi de apă, inima pădurii, etc.

Impresionează varietatea expresiilor provenite din terminologia profesională din mediul rural, vocabularul tehnic al industriei casnice despre care elevii cunoşteau foarte puţin. Au aflat expresii din vocabularul păstoritului, pescuitului, albinăritului, morăritului, fierăriei, dogăriei, ţesutului şi croitoriei, negoţului, etc.

Întrucât în unele expresii se păstrează arhaisme sau regionalisme, explicarea înţelesului lor devine o adevărată poveste. Ex. “a striga aman” (turcesc “îndurare”) “a da iama” (năvală) “a fi la cheremul “(favoare) “a veni de hac” (plată) “a vorbi pe şleau” (drum scurt) “a prins mămăliga coajă” (din moale, a devenit tare)” a ajuns funia la par “(la capăt),” laie ori bălaie” (negru sau alb)” a da sfoară în ţară” (şfară; fum gros care se vedea de departe) “a-şi da arama pe faţă” (ban de aramă poleit cu argint sau aur).

Explicarea locuţiunilor se face prin corespondenţa cu părţile de vorbire (cu excepţia articolului):

1.verbale – ex. de înlocuire cu verbele sinonime, de găsire a celor formate de la acelaşi verb: ex. “a duce dorul”, “de râpă”, “cu vorba”, “la capăt”, etc; “a trage pe sfoară”, “nădejde”, “clopotele”, “piciorul”, “mâţa de coadă”, “cu ochiul”, “la măsea”, “speranţă”, “inima”, “de mânecă”, “foloase”, etc. 2. substantivale – din infinitiv: “aducere-aminte”,

expresii: “foc de paie”, “soare cu dinţi”, “cal de bătaie” 3. adjectivale

a) variabile: “tras de păr”, “pestriţ la maţe”, “ca vai de el”; b) invariabile: “din topor”, “de nimic”, “numai piele şi os”;

4. pronominale: “nimica toată”, “cine ştie ce”, “ţipenie de om”; 5. numerale: “o sută şi ceva”, “treizeci şi mai bine”, “doi-trei” 6. adverbiale:”cu de-a sila”, “de-a berbeleacul”,” de-a dura”, “cu noaptea-n cap”, “pe nepusă masă”, “de cu seară” 7. prepoziţionale: a) în formă articulată:”în fruntea”, “pe dinăuntrul”; b) terminate în prepoziţie: “din sus de” 8. conjuncţionale: ‘’de vreme ce’’, ‘’chit că’’, ‘’de cum’’ 9. interjecţionale: ‘’Ce dracu!’’, ‘’La naiba!’’, ‘’Doamne fereşte!’’

“Gramatica limbii române” (2005, p. 60) precizează că: “Particularitatea comună a acestor clase de cuvinte o constituie diversitatea componentelor: aceeaşi clasă grupează cuvinte/grupări locuţionale unităţi lingvistice

441

reprezentând părţi de vorbire diferite dar şi cuvinte şi afixe ale unor categorii gramaticale”.

La graniţa dintre gramatică şi vocabular se află studiul Floricăi Dimitrescu “Locuţiunile verbale în limba română”. Multe dintre ele sunt expresii cu funcţie stilistică nemijlocită: “a-şi lua inima în dinţi”, “a da bir cu fugiţii”, “a face pe mortu-n păpuşoi”, “a înghiţi găluşca”, “a se lăsa pe tânjală”. Altele pornesc de la un fapt real şi constată relaţii între obiecte: “a cresta în grindă” (a însemna), “a lua la vale” (“vălăritul” – străvechi ritual agricol) “a toarce în furcă” (dar și “a da de furcă”).

În studiul “Valoarea stilistică a expresiilor idiomatice”, Al. Andriescu deosebeşte:

1. idiotisme care şi-au pierdut valoarea afectivă iniţială ex. “a pune la cale” 2. idiotisme apărute în anumite împrejurări istorice ex. “a-şi aprinde paie-n cap” 3. idiotisme care servesc drept imagini, ex. “c-o falcă-n cer şi una în pământ”

În Scrisoarea a XIIa, “Păcală şi Tândală”, C. Negruzzi enumeră expresii ca: “nu căuta cai morţi să le iei potcoavele”, “bate fierul cât e cald”, “din coadă de câine sită de mătase nu se face”, “brânză bună în burduf de câine”.

S. Dumistrăcel subliniază legătura dintre metafore şi expresii ideomatice bazată pe aceeaşi funcţie stilistică, expresivitatea. Prin sensul figurat, metafora stă la baza viitoarelor expresii idiomatice gasind resurse: a) de la sensul propriu de bază la cel figurat, prin analogie: “un car de ani”. b) din zona expresivităţii ,care dispare treptat, în cea a comunicării. c) fenomenul etimologiei populare. d) onomasiologic: pentru o noţiune mai mulţi termeni “(tărtăcuţă seacă”, “dovleac”, “bostan”, “scăfârlie”, “devlă”) “a lua în căruţă”, “în balon”, “în tărbacă “,”în râs”. e) etimologii multiple.

În studiul “Cercetarea stilului”, T. Vianu aprecia că: “Toate aceste locuţiuni sunt fapte de limbă înzestrate cu o zonă expresivă, dar nu a unui individ, ci a poporului întreg.” Ex. “car” se întâlneşte în “a pune carul înaintea boilor”, “nici în car, nici în căruţă”, “a-şi face iarna car şi vara sanie”, “cu caru’ “, “are trei roate la car”, “rămân de căruţă”, etc.

Stilistica superlativului îşi găseşte numeroase exemple în frazeologia populară; îngheţat bocnă (tun)”, “doarme buştean”, “supărat foc”.

Studierea frazeologiei populare este importantă pentru cunoaşterea dinamicii unităţilor frazeologice, înţelegerea unor realităţi care au dispărut, redarea frazeologismelor în traduceri, etc.

442

Prin opţionalul amintit, elevii descoperă valori permanente ale vocabularului fundamental care asigură latinitatea şi unitatea limbii române.

Latinescul “invitiare” (“a deprinde un viciu”, “a se învăţa la rele”) a intrat în expresia “tot învăţul are şi dezvăţ”, iar între urmaşii romanici ai cuvântului latinesc, numai cel românesc este selectat în vocabularul reprezentativ. Latinescul “charta” (hârtie, scrisoare, document) a ajuns “învăţătură”: “om cu carte”, “ai carte, ai parte”, iar branca (labă) intră în expresiile “a munci pe brânci”, “a da în brânci”.

“Sunt elemente metaforice zămislite de poetica închipuire a poporului, grupate spre a scoate la iveală geniul şi mândreţea limbii româneşti” (Lazăr Şăineanu)

Frazeologia populară demonstrează că, deşi lumea în care trăim este aceeaşi pentru toate limbile pământului, totuşi fiecare limbă priveşte lumea din propriul unghi de vedere, sesizând o altă perspectivă.

BIBLIOGRAFIE

1. *** Gramatica limbii române, vol. 1 (2005) Editura Academiei Române, Bucureşti 2. Avram, M. (1987) Cultivarea limbii şi frazeologia în vol. Probleme ale exprimării corecte,

Editura Academiei, Bucureşti 3. Dumistrăcel, Stelian (1980) Lexic românesc – cuvinte, metafore, expresii, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti 4. Evseev, Ametista (1969) Contribuţii la studiul variantelor unităţilor frazeologice în

“Analele Universităţii din Timişoara”, vol. VII, p. 246-252 5. Golopenţia, Ştefania (1967) Locuţiunile şi predarea lor, vol. Probleme de gramatică şi

stilistică, E.D.P., Bucureşti 6. Hristea, Theodor (1977) Contribuţii la studiul etimologic al frazeologiei româneşti

moderne, în “Limba română XXVI, 6, p. 587-598 7. Hristea, Theodor (1978) Sinonimia frazeologică şi lexico-frazeologică în “România literară”, XI

nr. 29, p.8 8. Hristea, Theodor (1984) Frazeologia şi cultivarea limbii literare în Sinteze de limba română,

ediţia a III-a, Editura Albatros, Bucureşti 9. Mihăescu, N. (1972) Carte despre limba românească, E.D.P., Bucureşti 10. Popescu, Mihaela (2005) Dicţionar de expresii în limba română, Editura All, Bucureşti

443

Laura IONICĂ, Universitatea Piteşti

Attitude and Affect as Psychological Dimensions in The Learning Process

People’s life is highly influenced by affects expressing the harmony or lack of harmony between an object or a situation and our inclinations. Affects are indestructibly related to our needs, inclinations, interests and aspirations. They also represent impulses towards certain actions and reactions. In the present study, affect will be considered broadly as aspects of emotion, feeling, mood or attitude which condition behaviour.

The term affect has to do with aspects of our emotional being. Damasio (1994: 145) makes a distinction between the terms emotions (changes in body state in response to a positive or negative situation) and feelings (perceptions of these changes). The description will first focus on the psychological effects of attitude and affect, and eventually on the way they are applied in the learning process, starting from the connection between the affective side and the cognitive side of learning.

The absence of emotion compromises our rational capacity, which is in perfect accordance with Le Doux’s words regarding the unity between cognition and emotion: “minds without emotions are not really minds at all” (1996: 25). Other authors like K.Oatley and Jenkins (1996:122) state that “emotions are the very center of human mental life…they link what is important for us to the world of people, things and happenings.”

It is often mentioned that the learning process should not only be perceived from the perspective of acquiring information in a certain field. It also involves feelings, emotions and reactions to different situations. Human also react and learn through the lens of emotionally laden experiences. “Emotions are important in learning because they can impede or motivate learning.” (Dirkx 2001, p. 63). They play a critical role in the construction of meaning and knowledge of the self and this role must be addresssed in both the theory and practice of teaching and learning. As our bodies respond biologically, our minds respond cognitively to create the affective component of feeling.

How much do emotions influence our life and our development? It is an easy question, whose answer depends on the kind of action we experience. If people encounter positive emotions, they learn a lot, if they are anxious, uncomfortable or fearful, they do not learn. In the learning process, the blending of affects taking different forms and learning itself promotes secure, emotionally engaging environments that challenge and test as well as encourage knowledge acquisition. Identifying, analyzing and managing

444

emotions takes more than emotional intelligence. Leaving old knowledge behind implies not only cognitive transformation, but also an emotional transformation to accept changes, differences and most fearful, uncertainty.

A clear understanding of affect in language learning is important for at least two reasons. First, attention to affective aspects can lead to more effective language learning. When dealing with the affective side of language learners, attention needs to be given both to how we can overcome problems created by negative emotions and to how we can create and use more positive facilitative emotions.

The most innovative, attractive methods may be rendered inefficient by negative affective reactions involved with the language learning process. However, language teachers are becoming increasingly aware of the importance of negative emotional factors and of ways to handle them. On the other hand, stimulating the positive emotional factors, such as self-esteem or motivation can greatly facilitate the language learning process.

The second reason for focusing attention on affect in the language classroom goes beyond language teaching. Daniel Goleman (1995) mentions that “especially since the 18th century, in Western civilization, we have concentrated on understanding the rational, cognitive functions of our mind, while misusing or denying whatever falls within the realm of the emotions or the non-rational.” One of the consequences of this situation is our current “emotional illiteracy.” The author proposes “a new vision of what schools can do to educate the whole student, bringing together mind and heart in the classroom.”

Although teachers are highly interested in getting performance, they should also be concerned with both students’ affective nature and needs. Only by blending the most useful teaching methods and affects one can insure a suitable environment in a language classroom. Stevick (1998:166) emphasizes the importance of affect and speaks of bringing to language teaching a preoccupation for “deeper aims”, for “pursuing new life goals,” not just for reaching certain “language goals.”

From the point of view of affective language learning, being is just as important as doing; a good language teacher knows and does, but most essentially is. Millett states that when teachers focus on their students’ learning, they “begin to see that if they want to improve their teaching and become more aware of the learning, eventually they have to work on themselves.”

In analysing the sphere of affective language, the starting point is the learner. Very little can be accomplished if the learner is not minimally willing or motivated. “Unless teachers have a sound grasp of what their learners see as important and meaningful, they will not posess all the information they need to make their courses truly motivational” (Williams

445

and Burden, 1997: 205). Most motivation researchers have explicitly defended the view that a student’s actions in a classroom are affected jointly by personal characatyeristics and contextual factors.

Student motivation involves three interactive components. The first component is the personal and sociocultural factors that include individual characteristics, such as the attitudes and values students bring to college based on prior personal and cultural experiences. The second component is the classroom environment factors that pertain to instructional experiences in different courses. The third component is internal factors or students’ beliefs and perceptions. Given that people need different stimuli to learn, get motivated, develop self-discipline, what are the reasons for their different behaviours? The answer is values and beliefs. Each person’s valuing and belief systems create their world view, which in turn affects and shapes behaviours. Values are what we move towards or away from or as Smith (1994) states “values explain why you want to accomplish certain things in life.”

Values can thus be perceived as key motivating factors, and any teaching style that does not adapt itself to the values and the world views of the learners, is unlikely to be very successful or meaningful. Beliefs, on the other hand, are mental constructs which we hold to be true in order to make sense of our reality. We like to believe they are logically formed, in fact they are nothing more than perceptions. Although each of us possesses certain core beliefs that we take from childhood to the grave, many of our beliefs are constantly transformed as experience forces us to reflect on the limitations of our current belief system.

Motivation is extremely important in everything we do or want to do. According to Shüts, “motivation is a propulsive inner force, of decisive importance in the development of a human being. As in learning in general, the act of learning language is active, not passive…motivation is a key element in language learning.” The learner in not the only one who needs to be motivated. The teacher, through his activities, is a motivating factor as well. Since there is no such thing as a motivation formula, we, as teachers, should reflect on how we can best motivate our students and keep this motivation high.

Ice-breaking activities are very helpful in the process of getting to know what subjects our students really enjoy dealing with, as well as their other preferences. As long as we provide our students with what they like, we stand every chance of making them motivated and willing to acquire information. Our motivation as teachers can be easily demonstrated by building up profiles for our students and making each classroom unique.

Students will react positively and get rid of boredom if they feel you motivated enough and always prepared to come up with something new.

446

The very way we elucidate the aim of each activity, so that students are aware of what is being practised and what is required of them, is a step to success. The way we speak, explain, exploit and develop students’ skills while teaching are very high motivation factors.

On the other hand, the atmosphere in the class has been paid attention to a lot recently. Researchers suggest that the atmoshere is highly influenced by the variety of feelings that students experience. Our job as teachers is to work sensitively with such feelings to create a high-challenge learning environment where there is no sense of failure or worthlessness.

There shouldn’t be emotional tangles which cause barriers to learning or a negative learning environment. The lack of motivation brings about a sense of inadequacy, resentment, feelings of unease, or embarrassement, the sudents being not able to see the purpose of a course or develop a good relationship with their fellows.

The affective side of language is closely related to memory. Success is achieved by each individual in a unique way. Awareness of individual differences in ego boundaries and tolerance of ambiguity can also contribute to better understanding of learner motivations, anxiety and defensive behaviour. Familiarity with these psychological mechanisms increases our understanding both of learner difficulties and of learner successes. Memory should be regarded as a very sophisticated machine that can always play tricks on us. Although most of the students believe that their memory is flawless, there are moments when certain imperfections can affect their behaviour. We can all forget from insignificant to most significant things. This type of forgetting usually called transience in the specialized literature is shown as a weakening or loss of memory over time. Other memory imperfections refer to absent-mindedness, blocking, missatribution, suggestibility, bias and persistence as they were described in Schacter’s book The Seven Sins of Memory (2001).

Up so far we have insisted on the relevance of the positive aspects of affects in the learning process, without taking into account the negative ones. It is high time we also stressed the consequences of anxiety and stress on the process of learning the more so as they affect us a great deal.

Anxiety sometimes arises in response to a particular situation or event, but it can be a major character trait. Language anxiety is perceived as a personality trait having two psychological components: emotional arousal and negative self-related cognition (MacIntyre 1995: 91). These components allegedly interfere with behaviour beneficial to language learning, and are more intense in people who are high in language anxiety. Because language anxiety is constantly associated with problems in language learning such as deficits in listening comprehension, reduced word production, impaired vocabulary learning, lower grades in courses and lower scores on tests,

447

understanding the mechanism of anxiety in language learning has been of major concern to researchers.

Language anxiety can start as transitory episodes of fear in a situation in which the student has to perform in a language; at this time, anxiety is simply a passing state. It does not decrease over time for all students. If repeated occurrences make students associate anxiety with language performance, anxiety becomes a trait rather than a state. Ordinarily, the effects of language anxiety have been described with reference to the cognitive consequences of anxiety arousal. When an individual becomes anxious in any setting, negative self-related cognition begins. It consumes cognitive resources that might otherwise be applied to the task at hand. This can create further difficulties in cognitive processing because there are fewer resources available or more negative cognitions that consume more resources.

The question of what students are actually doing to cope with their anxiety in language classroom has received hardly any attention, nor has the possibility been considered that such coping behaviors may play a role in the performance of highly language-anxious students. For many students, language courses are the most anxiety-provoking courses they take (MacIntyre 1995: 90). Researchers claim that when people are confronted with a situation that they think make them anxious, the most expected response is to avoid the situation and implicitly the discomfort. However, such situations do not represent a viable solution to the problems. Instead, we, as teachers should interfere and come up with those reducing-anxiety methods in order that we obtain the expected results.

On the other hand, there are authors who lay stress on the significance of helpful anxiety. Such researchers believe that a certain amount of tension is essential to the learning process. Their view is based on the idea that people have a variety of sub-personalities that are related to the roles they play. Individuals might as well undertake different approaches and have a diversity of social identities.

As regards the most efficient ways to deal with anxiety, much attention has been paid to rational-emotive therapy and cognitive restructuring. Therapies include systematic desensitization and relaxation training. If students consider that their preoccupations or concerns create the anxiety, they may try to supress or alter the thought processes related to language learning. Those who believe that emotional arousal is the main concern may take measures to assuage bodily reactions and tension. If they presume that anxiety is tightly connected with their poor academic skills they may study harder.

The basic techniques for reducing language anxiety can be cohered into different strategies comprising preparation, relaxation, positive thinking or

448

resignation. Preparation focuses on behavioral components of language learning that are related to effective performance in class. Relaxation aims at alleviating bodily tension associated with emotional arousal. As a mental attitude, the positive thinking anticipates happiness, joy, health and a successful outcome of every situation and action. Low self-esteem is closely connected with the way we think. Self-esteem is a personal judgement of worthiness that is expressed in the attitudes that the individual holds towards himself. Displaying a negative thinking induces failure, lack of success and discomfort. Students who suffer from low self-esteem are greatly incapacitated for reaching their learning potential (Purkey, 1970).

Robert Reasoner claims that it is essential to acknowledge the uniqueness of each student and to protect his or her rights and feelings in order to develop the five key components of self-esteem: a sense of security, a sense of dignity, a sense of belonging, a sense of purpose and a sense of personal competence. As Romano, Miller and Nordness (1996) stated, “managing stress and learning healthy life-style behaviors are lifelong skills, which need to be taught early, practiced, and reinforced through the school years” (p. 269).

The teacher’s role reveals effective methods to cope with anxiety and stress during the courses. It is up to him to create a suitable environment in which learning is well-organized and cohesive. He can intervene at the right time and consciously facilitate the emergence of harmonic and organic learning groups. To fully understand the anxiety coping mechanisms evoked in the language classroom, acts of anxiety coping should be examined in relation to their influence on the situation, as well as to the situational influence on them.

Understanding the emotional effect of learning allows us to more holistically reveal our inner beings to the outside world. The teacher assuming the role of facilitator, entertainer or arbitrator is confronted with the great changes in the society of the twenty-century. The much-heralded National Board of Professional Teaching Standards launches a message in which “Accomplished teachers … adjust their practice based on observation and knowledge of their students’ interests, abilities, skills, knowledge, family circumstances and peer relationships … they foster students’ self-esteem, motivation, character, civic responsibility, and their respect for individual, cultural, religious and racial differences” (NBPTS, 1999, p. 3-4)

The learning process should be perceived as a complex reality dominated by a lot of psychological factors that influence performance a great deal, while we, as teachers, should give thought to the types of environment we create and to the emotionality of the classroom.

449

REFERENCES:

Damasio, A.R., 1994, Descartes’ Error, Gosset / Putnam Press English teaching professional, Issue 38, May 2005 English teaching professional, Issue 39, July 2005 English teaching professional, Issue 43, March 2006 English teaching professional, Issue 50, May 2007 Goleman, D.,1995, Emotional intelligence, Bantam New York; Golu, Mihai, 2002, Bazele psihologiei generale, Ed. Universitară, Bucureşti; Oatley, K. and Jenkins, J.M. 1996, Understanding emotions, Oxford; Schacter, D. L, 2001, The seven sins of memory, Harvard University Zlate, Mielu, 2000, Fundamentele psihologiei, Ed. Pro Humanitate, Bucuresti

Rezumat

Procesul de învăţare este în general perceput ca o realitate complexă, în care atât profesorii, cât şi studenţii au o muţtime de lucruri de descoperit. Studiul prezent urmăreşte o analiză descriptivă despre relevanţa factorului psihologic în procesul de învăţare, pornind de la două dimensiuni diferie: atitudine şi afect. A învăţa eficient înseamnă mai mult decât însuşirea unor cunoştinţe solide într-un anumit domeniu. Procesul de învăţare implică de asemenea, sentimente, reacţii la diferite situaţii şi participarea interioară a studenţilor în efortul lor de a obţine performanţă.

450

Daniela Angelica NISTOR, Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri”, Galaţi

Circumscrierea limbajului argumentǎrii între achiziţiile lingvistice fundamentale ale elevilor şi clişeizare

Problematica argumentării nu este doar extrem de complexă, ci şi de mare actualitate. În contextul vieţii contemporane, în care predomină paradigma informaţional-comunicaţională, analiza resorturilor, a puterii şi a limitelor actelor argumentative este revendicată drept arie de cercetare de mai multe discipline.

Mutaţiile societăţii contemporane pun accent pe latura comunicativ-umană. Nevoia de comunicare se resimte tot mai acut în fiecare domeniu şi din această cauză învăţământul contemporan pare să acorde din ce în ce mai mult spaţiu perfecţionării tehnicilor de argumentare.

Se impune cu necesitate elaborarea unei didactici a argumentării din cel puţin două puncte de vedere: pe de o parte, teritoriul ştiinţific este vast şi se intersectează multe domenii, impunându-se deci o structurare a informaţiilor, iar pe de altă parte, prezenţa unor obiective specifice şi a unor competenţe în programele şcolare presupune şi antrenarea unor strategii didactice adecvate studiului discursului argumentativ. Nu în ultimul rând, insuficienta tratare a acestei problematici în manualele şcolare face ca această componentă a comunicării umane să fie dezvoltată doar pe baze empirice sau în funcţie de competenţele ştiinţifice ale fiecărui cadru didactic în parte.

Prezenţa competenţei de comunicare în curricula de Limba şi literatura română este pe deplin justificată de practica socială. Pentru omul modern, capacitatea de a-şi susţine convingător o idee, o opinie, un principiu, o soluţie, o judecată de valoare, a devenit un lucru vital. Fără să ştie să se facă ascultat, să negocieze, să convingă eficient, să evalueze argumentele pentru a lua o decizie corectă, tânărul de azi nu are nicio şansă în societate.

E nevoie şi de o revizuire a programelor şcolare pentru: a corecta inconsecvenţele terminologice şi a clarifica terminologia

aferentǎ; a delimita conţinuturile specifice pentru o eficientă corelare cu cele

ale disciplinei Logică şi argumentare; a conferi competenţelor specifice şi conţinuturilor o ancorare clară

în dimensiunea pragmatică a comunicării, valorificând componenta lingvistică / retorică a discursului argumentativ.

O problemă interesantă semnalată şi de elevi este transformarea în şabloane a formulărilor de la majoritatea subiectelor, confundându-se adesea tipul demersului propus: informativ, analitic, sintetic, eseistic,

451

argumentativ, etc.Există aşadar pericolul ca să se evalueze numai capacitatea de a utiliza unele concepte operaţionale, uitându-se de fapt care este scopul învăţării centrate pe elev şi al utilizării modelului comunicativ-funcţional în didactica Limbii şi literaturii române: dezvoltarea competenţelor de comunicare.

Definirea argumentării se dovedeşte a fi un demers dificil, deoarece domeniul pe care îl circumscrie poate fi abordat din mai multe perspective:

dinspre teoria comunicării (căci orice argumentare este un act de comunicare),

dinspre psihologie (orice argumentare este un fapt de intervenţie socială / individuală),

dinspre praxiologie (orice argumentare e o acţiune eficientă de convingere a unui destinatar să adopte o schimbare în acţiunile sale),

dinspre teoriile eticii (căci orice argumentare produce efecte asupra individului sau grupului care pot sta sub semnul binelui sau al răului)

logică (este o organizare logică de raţionamente) retorică (e o construcţie discursivă, având caracteristici pragmatice).

Din punct de vedere didactic, se impune sistematizarea studiului discursului argumentativ (structura, strategii, conectori, mijloace de persuasiune, etc.), elaborarea unor strategii educative menite sǎ transpunǎ competenţele şi conţinuturile programelor şcolare în achiziţii fundamentale ale elevilor şi organizarea unor stagii de formare a profesorilor.

Rezultatele cercetǎrilor didactice impun constatarea cǎ dincolo de fireasca evoluţie a oricǎrui fenomen de-a lungul timpului, existǎ riscul ca actualizarea interesului pentru acest compartiment al limbajului sǎ se transforme în simplǎ „modǎ” în cadrul comunicǎrii interumane.

O privire comparativǎ asupra programelor de liceu relevǎ importanţa acordatǎ argumentǎrii, prin stabilirea unor competenţe şi a unor conţinuturi specifice: la clasele IX-X (ciclul inferior al liceului), competenţele specifice vizează

identificarea structurilor argumentative, compararea argumentelor şi elaborarea unei argumentări (accentul cade pe receptarea textului argumentativ -înţelegere şi interpretare);

la clasele XI-XII (ciclul superior), competenţele se reduc la două, gradul lor de dificultate sporind; ele vizează deja utilizarea tehnicilor şi a strategiilor argumentative şi adecvarea lor la situaţii diverse de comunicare;

evaluarea unor argumente în vederea formulării unor judecăţi proprii. Ca elemente de noutate, se identificǎ:

studiul structurilor argumentative în texte de tip eseu, discurs oratoric, prelegere sau în texte narative, descriptive

activităţi de analiză / realizare a unor recenzii, cronici literare, studii critice, etc.

452

Aplicatiile pot avea in vedere analiza discursului argumentativ de sine stătător şi/sau identificarea textelor în care poate apărea o formă a argumentării (strategie, structură, conectori, mijloace lingvistice de realizare a persuasiunii).Orice demers didactic s-ar aborda, inductiv sau deductiv, se impune cunoaşterea elementelor de conţinut şi de structurǎ, iar aplicaţiile sǎ vizeze recunoaşterea componentelor, parafrazarea ideilor, elaborarea de argumente/contraargumente noi, gǎsirea unor exemple, stabilirea unor concluzii,etc.

Dincolo de activitǎţile curente din cadrul orelor de curs, propunem o serie de strategii didactice integrate activitǎţilor extraşcolare, diferentiate în funcţie de nivelul de studiu. Pentru gimnaziu:

atelierul de lectură / creaţie (a) schimburile de experienţă / interviurile cu elevi mai mari sau cu

părinţi / bunici / scriitori consacraţi sau debutanţi, în cadrul cărora discuţiile să se axeze pe argumentarea plăcerii lecturii, prezentare de cărţi, motivarea preferinţei pentru anumite personaje / pasaje de text 1) dramatizările, jocurile de rol, lectura expresivă, realizarea de

postere / pliante / prezentări de carte, târgurile de carte - dezbateri libere

Tematica atelierelor poate fi: Cartea / Personajul săptămânii Am descoperit ceva nou Vă propun o nouă lectură Cel mai interesant incipit / final de carte Aleg să-mi exprim părerea despre carte printr-un afiş / pliant / poster Recomand unui coleg / prieten / părinţilor mei cartea X Pledoarie pentru... Grădina mea de vise Veniţi cu mine în Ţara... Puzzle în proză: un dacă, trei de şi...

Exemple de sarcini de lucru: alegerea unui text de mici dimensiuni (dintr-o revistă de exemplu) şi rescrierea lui în forme diferite: pentru şcoală, ca o reclamă, cum l-ar scrie bunica sau un străin care nu prea cunoaşte limba, cum l-ar citi un bâlbâit, un peltic, un îndrăgostit, etc.

poveşti nemaivăzute şi nemaiauzite cu titlul Ce-ar fi dacă?: Ce-ar fi dacă oraşul nostru s-ar afla aşezat pe un nor? Ce-ar fi dacă am avea ochi şi în ceafă? Dacă toate lucrurile ar cădea în sus?

realizarea unor reclame cu subiecte hazlii: o jucărie stricată, bomboane acre, o pisică vorbitoare

453

redactare de texte de mici dimensiuni cu teme de tipul: Ar fi mult mai bine dacă oamenii ar avea trei metri înălţime. Şcoala perfectă ar fi aceea în care nu s-ar da note. Ar fi minunat dacă florile ar şti să vorbească. În societatea modernă, omul nu se poate hrăni sănătos.

Pentru liceu: • cerc de debate (modelul Karl Popper, secvenţial / integral) • familiarizarea, exersarea, performarea deprinderii de a participa la

dezbateri • exersarea aptitudinilor de comunicare (verbală, paraverbală şi

nonverbală) • crearea de softuri educaţionale şi de lecţii în sistem AEL

Exemple de moţiuni: a)moţiuni cu referire la experienţa de viaţă:

• Publicitatea televizată este mai convingătoare decât cea din presa scrisă.

• Reclama este o prezenţă utilă în activitatea cotidiană. • Lectura este o preocupare a zilelor noastre. • Calculatorul este instrumentul cel mai important de informare. • Competiţia este mai importantă în obţinerea performanţelor decât

cooperarea. b)moţiuni cu trimitere la literatură (studiată sau nu la clasă):

Copilul este vinovat de moartea melcului. (aplicaţie pe După melci, de Ion Barbu, text studiat în clasa a IX-a, după manualul editurii Grup Editorial Art, 2003);

Ion este vinovat de moartea soţiei. / Ion este o victimă a mentalităţii satului. (aplicaţie pe romanul Ion, de Liviu Rebreanu, clasele X-XII);

Apostol Bologa este un erou. (aplicaţie pe romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, clasele X-XII);

Otilia este o femeie fascinantă, unică. (aplicaţie pe romanul Enigma Otiliei, de George Călinescu, clasele IX-XII);

Ilie Moromete este vinovat pentru destrămarea familiei sale.(aplicaţie pe romanul Moromeţii, de Marin Preda, clasele X-XII);

Victor Petrini este” cel mai iubit dintre pământeni”. (aplicaţie pe romanul lui Marin Preda);

Femeia are un statut minimalizat în literatura română. Literatura română are deschidere universală.

In loc de concluzii, formulǎm urmǎtoarele observaţii cu valoare operaţionalǎ, în sensul perfecţionǎrii strategiilor de învǎţare şi de evaluare:

Sarcini legate de argumentare se regăsesc din ce în ce mai des în subiectele de evaluare din ultimii ani, de aceea reclamă o atenţie sporită din partea

454

cadrelor didactice. Comparând aceste subiecte cu prezenţa lecţiilor despre argumentare în manualele şcolare, ajungem la concluzia că există o discrepanţă majoră între procesul de predare-învăţare şi cel de evaluare naţională.

Este inadecvată prezenţa unor astfel de subiecte în testele naţionale care trebuie să aibă un nivel mediu. Ele sunt adecvate pregătirii de performanţă, căci pe lângă o bună cunoaştere a limbii, presupun şi un nivel superior al creativităţii. Aici şi-ar găsi locul adecvat cerinţe de tipul susţinerea unei opinii despre semnificaţiile textului sau despre mesajul transmis, pentru că s-ar îmbina atât capacitatea de utilizare corectă a limbii, cât şi creativitatea sau / şi bagajul cultural al elevilor.

Suportul ar trebui să fie axat mai mult pe viaţa de zi cu zi (opinie despre un joc, o carte, un film, despre comportamentul unei persoane, etc.), căci a cere tuturor elevilor de acestă vârstă să exprime o judecată de valoare despre mesajul sau despre semnificaţiile unui vers este exagerat.

Este total inadecvată şi extinderea folosirii verbului „operaţional” motivează pentru sarcini care vizează de fapt prezentarea, explicaţia, demonstraţia.

La liceu, o problemă intervine tot din cauza manualelor care, şi de această dată, nu abordează coerent şi sistematic textul argumentativ, ci se rezumă la recomandări ocazionale şi la explicaţii sumare.De asemenea, informaţiile apar sub diferite denumiri (conectori, operatori), în funcţie de teoria de la care pleacă autorii manualelor, astfel încât apar confuzii care îngreunează învăţarea.

Inconsecvenţa terminologică se relevă şi în cazul formulării subiectelor: se utilizează în paralel şi inutil termenii text / discurs / eseu sau teza / ipoteza / tema / punctul de vedere. Se face confuzie intre eseul argumentativ şi cel structurat în care se cere demonstrarea încadrării în specie şi nu argumentarea unei opinii despre textul respectiv.

Si la acest nivel, e oportună apariţia mai multor sarcini legate de: formularea părerii despre comportamentul unui personaj, despre finalul textului literar, despre asemănările / deosebirile dintre „realitatea ficţională” şi experienţa

personală, despre adecvarea temei la contextul cultural / literar al epocii, etc.

Un rezultat îngrijorǎtor al acestor discrepanţe se regǎseşte în lucrǎrile de la examenele naţionale: elevii folosesc formal şi schematic “conceptele operaţionale” prevǎzute de programe, fǎrǎ a dezvolta ideile sau a aduce exemple pertinente; apare un nou “limbaj de lemn” care nu reflectǎ decât clişeizarea şi superficialitatea gândirii şi a exprimǎrii. Cunoaşterea elementelor argumentǎrii nu trebuie sǎ fie un scop în sine, ci un suport în vederea activǎrii competenţelor de comunicare ale elevilor.

455

Asadar, sarcinile de argumentare pot şi trebuie integrate în sistemul fiecǎrei lecţii, aşa cum apar şi în viaţa de zi cu zi (argumentarea cotidianǎ) sau în domenii ca publicitatea, discursul politic sau juridic.

BIBLIOGRAFIE

Lo Cascio, Vincenzo, 2002, Gramatica argumentării.Strategii şi structuri, Editura Meteora Press, Bucureşti

Leucuţia, Florentina, 2002, “Argumentarea, între cerinţele programei şi oferta manualelor”, în revista Perspective, nr.2, Editura Paralela 45, Cluj-Napoca

Pamfil, Alina, 2003, Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, Piteşti

Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 2000, Agumentarea.Modele şi strategii, Editura Bic All, Bucureşti

Tuţescu, Mariana, 1998, L’ Argumentation. Introduction á l’ étude du discours, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti

***Perspective, 2007, Revistă de didactica limbii şi literaturii române, nr.1 (14), Editura Paralela 45, Cluj-Napoca

Rezumat

Fenomenul argumentǎrii genereazǎ multiple studii ştiinţifice şi aplicaţii în cadrul practicii didactice. Dincolo de fireasca evoluţie a oricǎrui fenomen de-a lungul timpului, existǎ riscul ca actualizarea interesului pentru acest compartiment al limbajului sǎ se transforme în simplǎ „modǎ” în cadrul comunicǎrii interumane, vorbitorul alunecând de la rigoarea conţinutului argumentǎrii spre forma sa. Din punct de vedere didactic, se impune sistematizarea studiului discursului argumentativ şi elaborarea unor strategii educative menite sǎ transpunǎ competenţele şi conţinuturile programelor şcolare în achiziţii fundamentale ale elevilor. Analiza rezultatelor elevilor implicaţi în demersurile propuse demonstreazǎ cǎ dezvoltarea competenţei argumentative este esenţialǎ pentru deschiderea orelor de curs spre latura practicǎ a educaţiei, cǎci familiarizarea cu exigenţele argumentǎrii îi determinǎ sǎ abordeze critic, selectiv şi creativ orice situaţie de comunicare. Simpla observare a fenomenului comunicǎrii actuale relevǎ însǎ şi discrepanţe între conţinuturi şi forme sau folosirea unor clişee care dovedesc o abordare superficialǎ a discursului argumentativ.

456

Elena TUDORACHE, Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Galaţi

Implicaţii ale limbajului testelor de evaluare în achiziţiile lexicale ale elevilor

Observaţiile expuse în prezentul articol pornesc de la constatarea că evaluarea counoştinţelor elevilor se face astăzi în cadrul tuturor disciplinelor de învăţământ prin testele de evaluare, cu precădere de tip grilă. Aceste forme de evaluare au impus în ultimii ani apariţia unui limbaj specializat, instituit prin inventarul de verbe şi complemente directe necesare operaţionalizării obiectivelor urmărite în lecţie. Ne-am însuşit cu toţii metalimbajul domeniilor cognitiv, afectiv si psihomotor, străduindu-ne să punem gândirii libere o grilă ale cărei repere sunt: să indentifici, să transformi, să diferenţiezi, să discriminezi, să deduci şi, doar in treacăt, să creezi, să povesteşti, să proiectezi, să decizi ori să evaluezi. 1.1. Lucrări actuale din domeniul psihologiei insistă însă asupra legăturii excepţionale dintre subconştient şi conştient, pe care o consideră un proces bivalent, în sensul că subconştientul pune în practică ceea ce conştientul repetă foarte frecvent. Există o legătură între aceste condiţionări ale psihicului uman şi limbajul testelor de evaluare? În ce măsură contribuie acesta la flexibilizarea gândirii elevilor şi, mai ales, la formarea personalităţii creatoare? Elevii formaţi în tot cursul şcolarităţii lor prin intermediul limbajului limitativ al testelor de evaluare vor mai corespunde aserţiunii „l’homme, le monde”, sau aceasta s-a golit de conţinut, devenind nesemnificativă pentru o lume tot mai robotizată? 1.2. Răspunsuri posibile la aceste întrebări au fost căutate supunând analizei teste de evaluare din mai multe discipline de studiu. Au intrat în discuţie exemple din matematică şi chimie, ca discipline realiste, biologie şi geografie – discipline socio-umane şi istoria şi limba româna din aria obiectelor de studiu umaniste.

La matematica s-au evidenţiat următoarele aspecte: itemii sunt introduşi prin termeni care se regăsesc în limbajul teoremelor sau al demonstraţiilor, fie la algebră, fie la geometrie; autorii nu ţin seama de necesitatea exprimării unei singure sarcini de lucru într-o cerinţă, fiind frecvente formulări de tipul „calculând vei obţine” (care presupune două operaţiuni matematice); există cerinţe formulate ca definiţii incomplete, elevii fiind solicitaţi să le completeze. Autorii nu ţin cont de verbele care transpun operaţionalizarea obiectivelor, nu există o proporţie recomandată între domeniile cognitiv şi psihomotor, toate acţiunile cerute elevilor sunt concrete, au corespondent doar în domeniul psiho-motor: „desenaţi...calculaţi”, în care verbul este sinonim fie cu „calculaţi” fie cu

457

„demonstraţi”. În cuprinsul unui test nu se are în vedere utilizarea o singură dată a unui verb, indicând o singură activitate, formularea „calculaţi” apare în 5 din cele 15 cerinţe ale testului. Limbajul dominant este cel comun, termenii sunt foarte accesibili, compensare oferită elevilor faţă de abstracţiunea operaţiilor solicitate.

La chimie testele sunt concepute foarte sintentic, dar specializarea limbajului este excesivă, enunţurile sunt aproape inaccesibile unei persoane din afara domeniului, deşi testul analizat era destinat elevilor din anul al II-lea de studiu (clasa a VII-a). Apar, ca şi la matematică, definiţii incomplete (dar cu vaariante de completare), sporind gradul de dificultate). În nouă întrebări există 16 neologisme pe care elevii şi le-au însuşit doar într-un an de studiu (clasa a VII-a).

Domină exprimarea stereotipică, cerinţele vizează mai ales memorarea excesivă, exemplu: „masa a 3,5 moli sulfat de aluminiu este:

a) 1197 g; b) 430.5 g; c) 1102.5 g „

9 din cei 10 itemi ai textului cuprind cerinţe similare. La biologie este formulat explicit tipul testului „complement multiplu”

(la clasa a IX-a, când elevii nu sunt deloc familiarizaţi cu meta-limbajul docimologic). Itemii sunt grupaţi în grilă, cerinţele vizează detectarea asocierilor greşite ale noţiunii, completarea definiţiilor, selectarea trăsăturilor specifice unei entităţi dintr-o listă alăturată. Elevul este doar invitat să încercuiască, să haşureze, să bifeze, să unească prin săgeţi anumite noţiuni, astfel încât modalitatea proprie de a se exprima este exclusă.

Disciplina geografie aduce o noutate în alcătuirea testelor: elementul extralingvistic reprezentat de hartă. Concizia formulărilor este maximă, verbele operaţionale sunt foarte puţine: „precizaţi”, „scrieţi”, „marcaţi”. Itemii sunt formulaţi ca fraze pe care elevii trebuie să le completeze cu informaţia minimală, dar şi esenţială. Nu există nici o nuanţare a exprimării, limbajul este stereotip, gradul de abstractizare – foarte înalt: o unitate de relief marcată pe hartă cu o literă trebuie numită, apoi se bifează caracteristicile ei dintr-o listă deja dată. Aceste caracteristici sunt formulate ca propoziţii dezvoltate, în limbaj standard, accesibil. Apar neologisme de largă circulaţie: a amenaja, a marca, altitudine. Itemii de creativitate apar foarte rar: „numiţi o asemănare şi două deosebiri între relieful unităţilor marcate, pe hartă, cu litera A, şi relieful unităţilor marcate cu litera D”.

Istoria oferă spre rezolvare cel mai facil test; formularea itemilor pare desprinsă din Un pedagog de şcoală nouă a lui Caragiale şi trimite spre derizoriu o asemenea disciplină fundamentală pentru formarea personalităţii elevilor. Se oferă un text-suport de 4-5 rânduri, cuprinzând numele unor personalităţi isotrice şi evenimentele în care au fost implicate, solicitându-se identificarea a 2 dintre cele 4 nume cuprinse in text. Există

458

grijă faţă de utilizarea verbelor operaţionale: „numiţiţi”, „scrieţi”, dar şi „menţionaţi”, care produce ambiguitate. La aceasta disciplină se poate vorbi şi despre o grijă timidă pentru creativitatea elevilor: se solicită redactarea unui mini-eseu de jumătate de pagină despre revoluţia paşoptistă (dimensiunea mini-eseului exclude însă orice afirmare a posibilităţilor de analiză ori de sinteză creatoare ale elevului). Apar şi cerinţe hilare: de construit propoziţii cu termeni istorici, referitor la istoria poporului român, dar cuvintele / expresiile propuse au un semantism vast, pot fi cuprinse în construcţii „cu aer isotric” fără a demonstra cunoştinţe clare (ex.: „adunări ad-hoc”, „independeţă”, „democraţie interbelică”. Fenomenul semnalat este mai îngrijorător decât pare, ilustrează tendinţa spre superficialitate, posibilitatea de confuzie, de răspunsuri aleatorii, lasă loc pentru hazard.

Limba franceză propune elevilor teste al căror accent cade asupra itemilor gramaticali: „treceţi la forma negativă”, „faceţi acordul”, exerciţii de transformare, de substituţie, de sinonime şi de omonime. Testele cu alegeri multiple vizează ortografia, morfologia şi lexicul. Grila este combinată cu cerinţe care permit evidenţierea personalităţii creatoare a elevului: exerciţii de traducere şi de retroversiune. Verbele operaţionale vizează nuanţat tot inventarul: „selectaţi”, „identificaţi”, „enumeraţi”, „valorizaţi”.

Pentru limba română se remarcă de la început trecerea de la persoana a II-a plural la persoana a doua singular, sugerându-se astfel o „împrietenire” a elevului cu testul. Verbele operaţionale vizează atât complimente obiective „transcrie”, „identifică”, „selectează” dar si subiective „prezintă o semnificaţie”, „comentează primele 4 versuri”, explică semnificaţia titlului”. Dacă testele de gramatică sunt foarte precise, uşor cuantificabile, la literatură, itemi de felul celor menţionaţi mai sus permit o mare doză de subiectivitate. În evaluarea elevului la literatură se apelează în proporţie de 60% la cerinţe de tipul „exprimă-ţi opinia despre valoarea artistică” sau „redactează un text argumentativ de 15-20 de rânduri pe tema x”.Mai ales în acest din urmă caz, evaluarea vizează utilizarea corectă a structurii argumentative (formulă introductivă, conectori, formulă finală) încât se pune întrebarea cât mai contează conţinutul propriu-zis al argumentării?

În ceea ce priveşte eseul structurat, existent ca cerinţă în teza de bacalaureat, există numeroase neconcordanţe între formularea titlului, reperele orientative oferite elevului şi solicitările baremului de corectare. Astfel, subiectul „Particularităţi de concepţie si de expresie într-o poezie modernistă studiată” primeşte drept repere: enunţarea trăsăturilor poeziei moderniste; evidenţierea condiţiei omlui modern; identificarea ipostazei

459

eului liric prin mărci lexico-gramaticale, evidenţierea elementelor de compoziţie; illustrarea imaginarului poetic, relevarea nivelurilor textului.

Dacă elevul ar putea urmări toate aceste repere, este evident că eseul ar depăşi cele 2-3 pagini cerute, iar abordarea lor corectă ar pretinde o mare fineţe a analizei şi o exprimare bogată şi nuanţată. Astfel, ceea ce se cere în acest eseu, un corolar al abilităţilor de redactare dobândite în liceu, intra în contradicţie cu modul de lucru impus de celelalte discipline de-a lungul şcolarităţii, prin limbajul standardizat. Se adaugă faptul că unele cerinţe sunt inaccesibile pentru elevul mediocru: „ipostazele eului liric”, „marci lexico-gramaticale” şi, de aici, o respingere a disciplinei de studiu în întregul ei. Problema devine şi mai preocupantă dacă raportăm aluziile lexicale ale elevilor în cursul anilor de şcoală cu scopul final al şcolii, acela de a pregăti oameni capabili să se integreze în epoca lor, sărăcia limbajului propus de testele de evaluare, schematismul, stereotipia – vor adânci prăpastia între literatura secolului XXI, dominată de intertextualitate şi masa acelora care vor deveni cititorii de mâine, chemaţi să colaboreze inteligent cu creatorii, după ce 12 ani se vor fi rezumat la a încercui o variantă (eventual aleatorie), la a completa o propoziţie sau la a ordona nişte nume ori nişte date istorice. 1.3. Raportându-ne la numeroasele teorii ale învăţării din epoca noastră, ne punem întrebarea în ce măsură acest sistem de evaluare are consecinţe asupra gândirii creatoare a elevilor şi asupra adulţilor de mai târziu. Sistemele de noţiuni în formă piramidală, alcătuite prin trecere de la un nivel la altul, rămân accesibile unui individ pe care şcoala astăzi l-a deprins cu un limbaj standardizat, lipsit de nuanţe şi de subtilitate? Întreaga evoluţie a gândirii ne-a demonstrat că judecăţile şi raţionamentele se formează în propoziţii şi fraze; cum rămâne cu dezvoltarea judecăţilor şi raţionamentelor prin intermediul unor cerinţe de tipul „formulaţi în 3-5 rânduri...”? Cele 2-3 pagini de eseu ale bacalaureatului, maximum cerut unui elev de astăzi, ca un summum al evoluţiei sale intelectuale, sunt suficiente pentru a-l familiariza cu principalele operaţii ale gândirii: analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea?

În planul evoluţiei actualului elev ca adult, considerăm că limbajul limitativ pe care testele de evaluare îl impun va avea consecinţe previzibile, dar nedorite: gândirea se concretizează în limbaj, limitarea limbajului induce, prin catalizare subconştientă, limitări în toate asepctele vieţii, social, familial, profesional. Vor diminua capacităţile speculative ale individului, originalitatea şi creativitatea; se poate contraargumenta că şi în acest caz competiţia socială şi cea intelectuală se vor purta între oameni supuşi aceloraşi limitări, deci se vor evidenţia tot cei mai inteligenţi, mai prompţi, mai creativi. Credem însă că se impune raportarea la metodele de evaluare aplicate în alte sisteme de învăţământ; universităţile occidentale

460

păstrează la loc de cinste dizerţia, sinteza, comparaţia. Nu cumva abandonând aceste verificate căi vom atenta la „suma puterilor intelectuale ale unui popor”, conform expresiei maioresciene?

Rezumat

Didactica modernă presupune un sistem de evaluare standardizat, în scopul ierarhizării cât mai precise a cunoştinţelor elevilor, dar şi în scopul ierarhizării valorice a acestora. Aplicarea testelor de evaluare !induce modificări majore în exprimarea orală şi scrisă, ale căror consecinţe se vor evidenţia după finalizarea studiilor.

461

Angelica VÂLCU, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Stratégies dans la pratique d’évaluation de la traduction et de l’interprétation

Les champs de recherche de l’évaluation. L’’évaluation occupe une place très importante dans tout apprentissage. Elle peut être conçue et accueillie de façons diverses. Une évaluation diagnostique ou sommative mal ou trop légèrement conduite peut engendrer des problèmes qui auront de graves répercussions pour l’avenir de l’étudiant.

Les dernières années, la réalité universitaire a beaucoup changé pour des raisons économiques et sociales ce qui a obligé les didacticiens de réfléchir plus profondément sur les pratiques de l’évaluation. C’est à l’évidence qu’aujourd’hui les domaines de l’industrie, du commerce, les administrations, etc. ont de plus en plus besoin de personnel supérieurement qualifié.

Tout d’abord nous allons essayer de définir les champs de la recherche de l’évaluation dans la didactique de la traduction.

Hurtado Albir [1] apprécie que les tendances actuelles de la traductologie ne considèrent plus la traduction comme le passage d’un code linguistique à un autre. La traduction est une activité qui a une dimension communicative et textuelle et qui peut être saisie comme un processus. R. T. Bell (1991) définit le concept de traduction comme un concept double qui englobe un processus qui est l’acte de traduire et un produit qui en est le résultat.

B. Hatim et I. Masson (1990) affirme que la traduction est un processus de communication dans un contexte social tandis que pour Snell-Hornby (1988) la traduction est un acte transculturel. G. Toury (1980) considère la traduction comme un acte intra systémique de communication et T. Hermans (1985) l’apprécie comme une pratique communicative qui implique un type particulier de comportement social. Révision et évaluation. La révision du texte traduit est une activité très importante dans le domaine professionnel qui ne doit pas être confondue avec l’évaluation.

Il y a des spécialistes en traductologie qui considèrent que la révision et l’évaluation de la traduction sont deux activités très différentes.

D. Gouadec attire l’attention aux évaluateurs qui emploient «les catégories traditionnelles d’erreurs car ce sont des catégories utiles à la révision mais qui ne doivent pas être adoptées en évaluation» [2]. Ces catégories traditionnelles, à savoir contresens, non-sens, faux sens, barbarismes, imprécision, etc., pour les erreurs d’expression dans la langue

462

d’arrivée, correspondent au système de notation de la version et du thème classiques utilisé par les linguistes français du XVII et XVIII siècles» [3].

Les catégories traditionnelles ne sont pas satisfaisantes pour l’évaluation car elles n’expliquent pas le mécanisme qui est à l’origine de la faute. Les catégories dont nous parlons ne sont pas trop précises et objectives en réduisant la traduction seulement à la dimension linguistique sans tenir compte du contexte de la communication.

Contrairement à la révision dont le but est celui d’améliorer la traduction, tout système d’évaluation a deux fonctions: une fonction de pondération et une fonction explicative. Chaque évaluation de traduction, soit-elle à l’université ou dans le milieu professionnel, doit avoir un impact pédagogique. Cela veut dire que le traducteur doit être capable de:

comprendre le mécanisme des erreurs; accepter l’analyse de ses erreurs; déterminer avec précision l’impact de ses erreurs. [4]

Si l’on a en vue la traduction en français sur objectifs spécifiques, son évaluation est d’une importance fondamentale pour le recrutement et la promotion des traducteurs.

Dans ce cas, le système d’évaluation peut juger non seulement un résultat mais aussi un potentiel, peut évaluer et mesurer un savoir-faire et peut être objectif «de telle sorte que la subjectivité de l’évaluation est annulée» [5].

Dans la traductologie les spécialistes considèrent que les critères d’évaluation doivent être conçus à partir de l’idée que l’on se fait de la traduction dans la culture d’arrivée et que la qualité de la traduction dépend du fait que la traduction puisse produire approximativement le même effet sur le lecteur du texte d’arrivée que pour le lecteur du texte de la langue de départ: «plus l’impression est la même, meilleure est la traduction» [6] .

La qualité d’une traduction est définie, d’habitude, en comparant minutieusement les deux textes de départ et d’arrivée et en analysant au niveau du mot jusqu’au niveau du texte, dans le but de voir si la traduction est restée le plus près possible du texte de départ et acceptant les cas où l’adaptation est nécessaire pour tenir compte de l’objet global du texte et du destinataire.

Il est évident que traduire c’est établir la communication entre un auteur et un destinataire en faisant passer dans une langue une réalité ou une notion saisie par la médiation de son expression dans une autre langue. La qualité de ce type de communication qui est la traduction est déterminée de quelques conditions d’efficacité et ce sont: 1) la nécessité de saisir la réalité ou la notion exprimée dans la langue de départ y compris le point de vue adopté et l’objectif visé par l’auteur et 2) exprimer cette réalité ou cette

463

notion en langue d’arrivée, du même point de vue et en visant le même objectif [7].

Dans les grandes écoles qui forment des traducteurs - interprètes (par exemple l’ESIT (École Supérieure d’interprètes et de traducteurs, Paris III) l’enseignement de la traduction et de l’interprétation de conférences est fondé sur la théorie interprétative de la traduction. Danica Seleskovitch est le théoricien qui, depuis les années cinquante, a développé cette théorie.[8]

Conformément à la théorie interprétative de la traduction dès les premiers cours, les étudiants apprennent qu’il faut oublier, délibérément, les mots du discours original pour ne retenir en mémoire que leur sens «déverbalisé». Les étudiants comprendront «qu’il ne s’agira pas de transcoder ou de traduire des mots, pas plus que de transposer des langues, mais uniquement d’appréhender le sens véhiculé par la parole d’un discours, pour le réexprimer ensuite dans sa langue» [9]

Si la traduction / interprétation s’inscrivent dans un cadre communicatif alors l’efficacité de la communication est soumise à une double subordination:

- fidélité à l’auteur ou au texte de départ; dans ce cas le degré de fidélité dépend de la canonicité du texte (la traduction va de la plus stricte littéralité à l’adaptation libre) parce qu’on sait très bien qu’on ne traduit pas de la même manière un roman de Balzac et une recette de cuisine;

- fidélité au destinataire où à la langue d’arrivée ce qui implique que la fidélité varie selon la destination du texte, car on ne s’adresse de la même façon à un spécialiste ou à non-spécialiste, à un érudit ou à un illettré.

Pour l’efficacité de la communication (de la traduction) le traducteur doit recourir à différentes stratégies de traduction à l’intérieur d’un même texte. Le produit qu’est la traduction pourra être évalué rentablement à condition qu’on possède des paramètres d’évaluation. La précision de l’évaluation dépendra de la précision de ces paramètres. Méthodes d’évaluation. Nous allons nous arrêter sur quelques méthodes d’évaluation d’un texte traduit.

Tout d’abord, l’évaluation d’une traduction/interprétation peut être fondée sur la confrontation du texte de départ et du texte d’arrivée. Cette méthode texte à texte se trouve traditionnellement en littérature comparée, en enseignement des langues ou en textologie bilingue. On dit que cette méthode donne la priorité au texte de départ qui sert d’unité de comparaison pour l’évaluation du texte d’arrivée. Poussée à l’extrême, cette méthode conduit le traducteur à cloner le texte de départ. Dans la pratique, ce mode de traduction correspond rarement à la réalité.

Les traductologues mentionnent encore quelques méthodes d’évaluation[10]:

464

a) demander leur opinion à plusieurs personnes dont la compétence est reconnue;

b) comparer les traductions étudiées avec une traduction d’«excellence reconnue», à l’aide de divers indices statistiques;

c) demander à des personnes qui n’ont lu que la traduction, de répondre à des questions fondées sur l’original (l’unanimité des réponses atteste l’équivalence).

L’utilité de la première méthode est évidente à condition qu’il ne s’agisse pas de poser des questions portant sur une évaluation générale. Les questions doivent viser des parties de textes analysés en détail. La deuxième méthode pose le problème du sens du syntagme «excellence reconnue», sens qui n’est pas établi une fois pour toutes. La troisième méthode est fondée sur l’idée qu’à la meilleure traduction correspond la plus grande facilité de compréhension du texte traduit.

Selon Robert Larose [11] les facteurs évalués par ces différentes méthodes d’évaluation sont les suivants: Traduction évaluée selon: Facteurs évalués La forme et le contenu tu texte de départ

Facteurs textuels, c’est à dire la conformité du texte d’arrivée à la stéréotypie d’organisation et de formulation du texte de départ

La réaction du destinataire Facteur béhavioriste L’opinion d’experts Facteurs indéfinis, car ils varient

selon les questions posées Une traduction d’«excellence reconnue»

Facteurs textuels, c’est à dire la conformité du texte d’arrivée à un autre texte d’arrivée censé représenter le parangon (exemple) de la perfection

L’opinion de lecteurs ordinaires Facteurs de compréhension ou de lisibilité

A partir des facteurs cités ci-dessus nous nous demandons quelle place

l’évaluation doit-elle accorder à l’orthographe, à la correction grammaticale et rédactionnelle, à tout ce qui tient à la langue d’arrivée. Prioritairement, il faudrait évaluer ce qui a été enseigné. Si l’évaluation joint nos objectifs d’enseignement, les difficultés de langue qui ont été travaillés au cours de traduction seront prises en compte dans l’activité évaluative.

Pour connaître le niveau de l’étudiant, l’enseignant a besoin non seulement de plusieurs données mais aussi de plusieurs sortes de données. C’est pour cela que l’évaluation ne doit pas correspondre à un seul examen

465

final mais à plusieurs épreuves pendant la formation. Si l’enseignant propose aux étudiants des tâches d’évaluation pendant la période d’apprentissage, ils peuvent apprendre de leurs erreurs et améliorer leurs performances.

L’évaluation des traductions/interprétations n’est pas l’évaluation des traducteurs/interprètes mais l’évaluation des textes traduits/interprétés. D’habitude on évalue les traductions/interprétations en tenant compte de deux grands paramètres: le respect de la langue d’arrivée et le transfert du sens du texte original[12]. C’est pourquoi les stratégies d’évaluation des traductions/interprétations des enseignants viseront l’analyse minutieuse des trois types d’erreurs: les erreurs pragmatiques c’est à dire le non-respect des instructions pragmatiques du projet de traduction; les erreurs culturelles ou le non-respect des normes et des conventions stylistiques de la culture d’arrivée et les erreurs linguistiques qui concernent la grammaire, le lexique, l’orthographe, la ponctuation, etc.

Il y a une différence entre l’évaluation générale d’une traduction en contexte professionnel et l’évaluation dans un contexte d’apprentissage (formation universitaire). Pour ce qui est du contexte professionnel, il suffit à l’évaluation seulement l’analyse des erreurs pragmatiques et culturelles dans la mesure où le traducteur professionnel doit maîtriser parfaitement la langue d’arrivée. Pour les étudiants qui se trouvent en situation d’apprentissage, il est absolument nécessaire, pour l’évaluation des activités de traduction, l’analyse des trois types d’erreurs: pragmatiques, culturelles et linguistiques car les étudiants continuent à perfectionner leurs connaissances en langue au cours de traduction. Par l’observation des apprenants au cours de traduction/interprétation, l’enseignant cherche à identifier les difficultés d’apprentissage de ceux–ci, à établir les facteurs qui sont à l’origine des difficultés de chaque apprenant et à formuler des adaptations individualisées des tâches pédagogiques.

Sauf une très bonne connaissance de la langue de travail (orale et écrite), les étudiants qui choisissent cette formation de traducteur/interprète devraient avoir certaines compétences de départ parmi lesquelles: un grand pouvoir de concentration et la discipline de l’écoute, une culture générale remarquable, l’habileté de s’informer rapidement sur le sujet traité, le savoir-faire de la prise des notes très détaillées et du maniement de l’ordinateur, la maîtrise des techniques linguistiques nécessaires au stade d’analyse, etc. Conclusions. Nous dirons, en guise de conclusion, que l’évaluation sert à guider l’apprenant, à contrôler la vie scolaire en permettant une communication sociale entre les participants à l’interaction scolaire. L’évaluation entretient l’espace scolaire en tant que lieu d’une stratégie sociale où deux logiques s’entrecroisent: «une logique, structurelle, de

466

production de compétences pour satisfaire aux nécessités du développement économique; et une logique, sociétale, d’utilisation du champ par des acteurs sociaux désireux de sauvegarder ou de faire fructifier leur valeur sociale»[13]

Notes

[1] Hurtado Albir, A., “Perspectivas de los estudios sobre la traduccion”, Estudis sobre la traduccio, 1, pp. 25-41 [2] Gouadec, D., “Paramètres de l’évaluation de la traduction”, Meta, 26/2, pp. 99-116 [3] Ibidem [4] Martinez Melis, Nicole, “Evaluation et didactique de la traduction. Le cas de la traduction dans la langue étrangère”, Universitat Autonoma de Barcelona, Departament de Traducció et d’Interpretatió, Barcelona, 2001, p. 60 [5] Ibidem [6] Idem, p. 74 [7] Covacs, A., La traduction au service de l’Etat et du pays: doctrine, conception générale et méthode, Ottawa, Bureau des traductions, Secrétariat d’Etat du Canada, 1978 [8] voir Langage, langues et mémoire. Etude de la prise de note en interprétation consécutive, 1975, Minard Lettres Modernes, Paris, Marianne Lederer, 2002, Interpréter pour traduire, 2001, Didier Érudition, Paris, et Pédagogie raisonnée de l’interprétation, 2002, Luxembourg et Didier Érudition, Paris. [9] Widlund-Fantini, Anne-Marie, “L’interprétation de conférence“, Revue Française de Linguistique Appliquée, 2003/2, volume VIII, pp. 65-73 [10] Larose, Robert, “Méthodologie de l’évaluation des traductions”, Université de Montréal, Meta, XLIII, 2, 1998 [11] Ibidem [12] Ibidem [13] Hajdi, Ch., L’évaluation, règles du jeu. Paris: ESF éditeur, 1989, p. 182, VI-ème édition , 2000

RÉFÉRENCES

Bell, R. T. , 1991, Translation and Translating, Londres, Longman. Delisle, J., 1984, L’analyse du discours comme méthode de traduction, Ottawa, Editions de

l’Université d’Otawa. Gile, Daniel, 1995, Regards sur la recherche en interprétation de conférence, Lille: Presses

universitaires de Lille. Gouadec, D., “Paramètres de l’évaluation de la traduction”, Meta, 26/2, pp. 99-116. Folkart, M., 1991, Le conflit des énonciations: traduction et discours rapporté, Québec,

Balzac. Hatim B., et Masson, I., 1990, Discourse and the translator, Londres, Longman. Hajdi, Ch., 2000, L’évaluation, règles du jeu. Paris: ESF éditeur, 1989, VI-ème édition. Hermans, T., 1985, The manipulation of literature Studies in Literary translation, Londres,

Croom Helm. Landsheere, Gilbert de, 1971, 6e éd. revue et augmentée 1992, Evaluation continue et examens:

précis de docimologie, Bruxelles, Labor. Larose, Robert, 1998, “Méthodologie de l’évaluation des traductions”, Université de

Montréal, Meta, XLIII, 2. Lederer, M., 1981, La traduction simultanée: expérience et théorie, Paris, Minard. Seleskovitch, D., Interprétation ou interprétariat dans la revue Meta , no. XXX, 1 pp.19-

467

Snell-Hornby, M., 1988, Translation studies. An integrated approach, Amsterdam, Filadelfia, John Benjamins, 24.

Toury, G., 1980, In search of a Theory of Translation, Tel Aviv University.

Rezumat

Evoluţia calităţii traducerii, ca şi, de altfel, cea a interpretării, constituie o problemă majoră atât în plan didactic cât şi din perspectivă profesională. Traducătorii şi interpreţii recunosc importanţa controlului asupra aşteptărilor şi reacţiilor utilizatorilor serviciilor de traducere şi de interpretare. Articolul de faţă îşi propune să analizeze evaluarea la început de ciclu formativ, datorită eficienţei sale, în orientarea studenţilor.

468

Simona ANTOFI, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Discursul critic postmodern ca discurs specializat: de la noul antropocentrism la poezia tranzitivă

Asociat structurii rizomatice [1], postmodernismul implică, pentru marea majoritate a cercetătorilor, o serie de caracteristici ale culturii şi ale mentalităţii anglo-saxone, în special de peste ocean, sub semnul unei continue variaţii, ramificări, expansiuni specifice, de altfel, modului organizaţional al societăţii americane: birocraţie de tipul reţea de canalizare, valurile succesive de imigrări şi acumularea/dirijarea de capital, simultan, din/în direcţii diferite. Aceasta în timp ce importanţa proprietăţii, garantată de către stat, şi birocraţia cadastrului caracterizează mentalitatea şi tipul de organizare societală europeană..

Deschiderea fără limite faţă de real, punerea accentului pe experienţă, pe gest şi pe savurarea clipei, precum şi percepţia timpului în afara memoriei şi a anticipării decurg, într-o anumită măsură, şi se corelează ca particularităţi ale perspectivei asupra lumii, cu dispunerea rizomatică a modelului postmodern de realitate. (Re)descoperirea entropiei realului se repercutează, după cum bine se ştie, asupra practicii/receptării literaturii sub semnul unui concept estetic care, pentru Eugen Simion, o bună bucată de vreme, şi-a căutat sensurile [2]. Afectat el însuşi de fenomenul care-l cuprinde entropic şi care-l motivează, postmodernismul literar se revendică de la un tip de mentalitate ce admite recuperarea modernismului – ca formă de subminare a acestuia – prin reciclarea/refolosirea ironică, destabilizatoare şi ireverenţioasă, a mijloacelor de expresie ale acestuia. Ca urmare, „impuritatea, heterogenia codurilor”, „reciclajul”, „tratarea răului prin rău” („pervertirea răului, urâtului, coruperea kitsch-ului, nu refuzul, ocolirea lui”) şi „acceptarea simulării şi a artificiului” unei noi „ere a barocului”, completată de „o estetică a seducţiei, a jocului şi a impurităţii”, reprezintă, pentru Eugen Simion [3], o posibilitate de aproximare a sensurilor unui concept care se revendică tocmai de la (in)apetenţa teoreticienilor săi pentru exactitatea de tip definiţie.

Pentru postmodernismul anilor ’60, ’70, înainte de „semiurgia” anilor ’80, de care vorbea Baudrillard, caracteristice ar fi dimensiunea parodică a actului cultural şi de integrare în lume, jocul demistificant, corelat ludicului erudit, precum şi „deconstrucţia lumii în reprezentare, a sensului literal în joc retoric, rolul constitutiv al limbajului (ontogenie lingvistică), subminarea reciprocă a elitismului cultural şi a formelor de artă populară” [4]. Urmează etapa de radicalizare a teoriei/practicii postmoderne, sub semnul ruperii punţilor dintre semnificat şi semnificant şi chiar de

469

producere a semnelor vide. Ca şi spaţiul postnietzsche-an, tropic, sensul se află într-o migraţie permanentă, deturnat mereu şi trăind din urmele sale, singurele legături posibile, după Derrida, cu un sens/nişte sensuri potenţiale, mereu pe cale de a se face.

Incertitudinea semantică se corelează incertitudinii ontice, iar deconstrucţia categoriilor tradiţionale de timp şi de spaţiu, de centru şi de subiect creator, care investeşte cu sens, de logos şi de structură, alegoriei (o altă faţă a intertextualităţii generalizate), trop postmodern prin resemnificarea unui intermediar şi înţeleasă ca modalitate a reprezentării. Criza epistemologică şi deconstrucţia reprezentării sunt consecinţele imediate ale incertitudinii ontice şi ale (re)câştigării autorităţii limbajului ca Ecriture, în varianta Derrida, sau ca sistem foarte bine codat, ca ansamblu de coduri şi de norme funcţionând în sine şi erodând constant credinţa în autonomia actului de creaţie şi în vechiul deziderat al originalităţii.

Jocul cu seriile/codurile diferitelor tipuri de discurs ilustrează, în varianta Eco, de pildă, (anti)genul postmodern criticfiction, şi se face ecoul unei alte trăsături postmoderne, “carnavalizarea tipurilor de discurs”. În fine, “metapoezia clişeului şi simulacrului”, pe fondul suspendării ideii de ierarhie a valorilor, precum şi elaborarea de “mini-naraţiuni postmoderne pe ruinele naraţiunilor modernităţii”, în sensul respingerii categorice a putinţei de a recupera ceea ce tradiţia obişnuia să numească matrice stilistică a unui scriitor, s-ar adăuga principalelor caracteristici ale postmodernismului, în opinia Mariei Ana Tupan [5].

În contextul politicilor culturale actuale, şi sub presiunea dublă – a multiculturalismului globalizant şi a necesităţii obiective de prezervare a spectrului extrem de variat al identităţilor culturale distincte – spaţiul entropic postmodern obligă la delimitări (cvasi)conceptuale şi la reconsiderări atât ale instrumentarului de analiză a fenomenului cultural şi literar particular, cât şi ale specificităţilor identitar-culturale marcate.

În cadrul postmodernismului, practicile culturale de tip manie, fobie sau filie, definite de Daniel Henri Pageaux, se întâlnesc obligatoriu – şi se confruntă – cu problema canonului. Dacă mania denumeşte acel tip de raportare exclusivistă la o cultură percepută drept superioară, prin acceptarea în bloc, fără luciditate critică şi în pofida reperelor de valoare naţională, a ofertei valorice a culturii – model, fobia reprezintă atitudinea de semn contrar şi poate sfârşi într-un naţionalism extrem, iar filia presupune practica compromisului şi a dialogului intercultural constructiv, a acceptării din start şi a punerii judicioase de acord a valorilor naţionale cu cele ale modelului selectat, şi acesta pe bază de afinităţi reale [6]. Mai ales în această ultimă situaţie, “societatea şi cultura străine furnizează materialele (tipuri, imagini), iar literatura le <poetizează> sau le problematizeză pentru a le oferi “ spre lectură sau spre interpretare. Obţinute astfel, imaginile

470

modelului, ale celuilalt, se transformă prin efectul-oglindă, în imagini ale sinelui. Este aceasta o altă faţă a postmodernismului, din perspectiva căreia (re)devine cu putinţă recuperarea unor particularităţi locale, cu discretă coloratură naţională, ale fenomenului.

Pornind de la ipoteza conform căreia limbile analitice, cum ar fi engleza, se caracterizează prin limpezime conceptuală, precizie şi exactitate, Gheorghe Crăciun corelează predispoziţia clară a discursului poetic american, de la Walt Whitman încoace, cu orientare adeconstrucţionistă a limbii engleze – „o limbă analitică e deconstrucţionistă şi anti-poetică prin chiar natura ei. Nu învăluie, ci dezvăluie, nu ascunde, ci arată, nu sintetizează, ci descompune” [7]. De aici ar rezulta caracterul democratic şi distanţarea poeziei engleze şi americane faţă de obişnuita practică poetică a simbolizării. [8] Mai mult, în vreme ce reacţia culturală europeană faţă de societatea tehnocrată a secolului al XX-lea reţine cu precădere pericolul reprezentat de depersonalizare şi de masificare, producând o poezie „metaforică a unicităţii psihice şi a dispersiei sintactico-semantice”, iar în proză apelând la stream of consciousness, scriitorii americani se îndreaptă direct, deschis, către un discurs poetic tranzitiv, democratic, în afara chestiunilor grave de metafizică pentru care, de altfel, tânăra lor cultură nici nu era pregătită. [9]

În ceea ce priveşte postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu, unul dintre teoreticienii fenomenului, certifică influenţa poeziei americane relativ contemporane războaielor din Coreea şi Vietnam, a acelei poezii produse de „a doua generaţie pierdută a Americii”, cum a fost numită, în special de Şcoala din San Francisco – Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlinghetti, Gary Snyder, a căror biblie a fost, după cum bine se ştie, celebra carte a lui Jack Kerouac, Pe drum. Poeţi ai exceselor, preocupaţi de religiile orientale, amatori de droguri, alcool şi erotism extrem, aceşti poeţi traduc realitatea societăţii americane standardizate şi înseriate. Oraşul american este principala ţintă a poeziei beatnice. El este colosul ce anihilează, distruge individul, este templul burghezului la adăpost de nelinişti intelectuale, în decorul său pop, superambalat şi superplasticizat, gata să creadă în toate acele lucruri care „fac casele noastre atât de diferite, atât de primitoare” – după cum afirmă o reclamă americană des întâlnită. Oraşul apocaliptic, oraşul demon al morţii şi al pierzaniei, „Moloh” modern, obligă pe poet la a ironiza simbolul absolut al democraţiei şi al Uniunii americane: „The man in the White House is a Pop Art President – big, sentimental, plain spoken and tough: See America first is one of his dicta”, alături de o imagine dureros – ironică a marelui oraş american: „Stage lit streets Downtown Frisco/Whizzing past, buildings ranked by Freeway, balconies Bright Johnny Walker neon.” [10] Poeme precum SunFlower Sutra, Howl şi Kaddish, sau America, de la care postmodernii

471

români - aripa „lunedistă”, au preluat şi au adaptat „retorica elaborată, repetiţiile obsedante şi limbajul crud” [11], fac din Allen Ginsberg şi din poezia lui, ca şi din atitudinea lui de frondă, un model al postmodernismului românesc în varianta lui incipientă de mişcare poetică studenţească underground. După 1985, însă, se face simţită influenţa şcolii newyorkeze (John Berryman, Kenneth Koch şi Frank O’Hara, creatorul personismului), însă nu lipsesc influenţele interne, aşa încât fenomenul postmodern românesc, în varianta a ceea ce s-a numit optzecism, corelează „americanizarea” cu recitirea tradiţiei româneşti şi cu recuperarea anti-moderniştilor Arghezi sau Bacovia.

În prefaţa la o antologie de poezie americană modernă, Petru Comarnescu semnala câteva trăsături de bază ale acesteia punând, implicit, în evidenţă o serie de particularităţi ale practicii postmoderne tranzitive: „Noua poezie americană, antiromantică, antididactică, antisentimentală, este o poezie vie, radicală, ştiinţifică, adâncind psihologia omului, exprimându-i suferinţele, nevoile, elanurile, aducând umor, ironie, dar şi profetism şi generozitate socială [...]. Poeţii noi iubesc viaţa şi lumea, chiar dacă sufăr mai tare încă decât ceilalţi, din pricina sensibilităţii lor sau nu pot înţelege totul. Realismul lor social este considerabil lărgit, iar întrebuinţarea vorbirii curente, a viziunilor şi sonorităţilor unui secol maşinist, a procedeelor ştiinţifice şi gazetăreşti – îmbinate adesea cu o vastă cultură umanistă – le conferă mijloace de expresie mult mai variate şi mai adecvate, apropiindu-i pe ei, poeţii, de ceilalţi muritori cu care se identifică deplin.” [12]

Amatori de happening transferat în existenţial, amatori de „action poetry”, precum membrii şcolii de la New York, scriitorii teoriticieni ai postmodernismului românesc, în special poeţii, încearcă, de multe ori pe cont propriu, să (re)definească poezia simultan cu încercarea de a recupera lirismul, lucru absolut necesar în contextul proletcultismului, şi să forjeze un nou metalimbaj care să permită raportarea postmodernă a literaturii la sine, ca metaliteratură. Discontinuitatea imaginilor, sincoparea, colajul, enumerările nesfârşite, tehnicile reclamei şi ale afişului publicitar, devenite producătoare de poeticitate, demetaforizarea discursului, retrasarea contururilor imaginii, asintaxismul, procedeul blancurilor etc. [13], sunt doar câteva elemente ale instrumentarului poetic tranzitiv, în virtutea căruia se reaşază datele umanului, ca într-un „nou antropocentrism” poetic: „Poeţii redescoperă valoarea propriei biografii, a micilor întâmplări cotidiene, a sentimentelor nesofisticate, a senzaţiilor < nemediate >, a < privirii directe >. […] Privirea trebuie să fie <obiectivă>, în sensul că între ea şi realitate nu trebuie să se interpună lentilele diverselor mitologii, clişee culturale etc. Aceasta îi conferă un plus de claritate, de autenticitate […]. În acelaşi timp, poezia devine mai personală, creşte angajarea existenţială vizavi

472

de propriul text […]. Mai modestă totodată, mai puţin supra sau paraumană, mai puţin mitică şi mai mult cotidiană se vrea această poezie. Mai mult chiar, atât în < producerea > cât şi în interpretarea poeziei, accentual se deplasează […] de la text la receptor, de la intensitatea stilistică la intensitatea comunicării.” [14]

Ca dovadă limpede a implicării poetului modernist în realitate – şi în realitatea poeziei sale - şi, simultan, ca o demonstraţie de recitire a tradiţiei (meta)poetice, Călin Vlasie recuperează un termen al lui C.Noica, maşinitate, pentru a reabilita o componentă esenţială a erei postmoderne: “Maşinismul izolează, înstrăinează, depersonalizează printr-o prea accentuată individualizare, obligă la conservarea instinctuală a individului şi a speciei. Maşinitatea creează sentimentul acut al participării, al implicării şi al personalizării generoase.” [15]

Poezie personistă, mizând pe recuperarea anecdoticii cotidianului, pe deplin “poezie a realului”, poezia postmodernă poate corela o dimensiunhe similară realităţii lumii actuale, la care se raportează constant, şi care ilustrează şi promovează la rangul de categorii poetice informalul, tranzitoriul, fragmentul, proteismul, cu efortul vizionar necesar pentru ca dizarmonia realului să-şi (re)găsească o posibilă coerenţă în eul poetic. Aşa încât, pentru Simona Popescu, “Poezia realului nu înseamnă […] transcrierea aseptică, neimplicată, a ceea ce se vede, înregistrarea banală a faptelor banale, nu înseamnă nici transcriere <fidelă> sau <naturalistă> a cotidianului […]. Nu înţeleg prin această poezie colectarea de recuzită contemporană (televizor, tramvaie etc.), de decoruri şi obiecte, contabilizare apoetică, ci un efort vizionar de înţelegere a lumii ca organism viu şi nu doar în < anatomia > ei, ci mai ales în < fiziologia > ei, la nivelul funcţiilor şi relaţiilor.” [16] În tot acest context postmodern americanizat există şi o componentă textualistă ( “tardo-modernistă”, pentru M.Cărtărescu) axată pe experimentul lingvistic şi în siajul telquel-ismului francez. Ca urmare, asocierea dintre Sollers, Queneau, Ricardou şi americanii Federman, Sukenik, Abish, cărora li se adaugă grupul de la revista L=A=N=G=U=A=G=E se explică prin accentul pus pe imanenţa actului de scriitură. Faptul este de natură să pună sub semnul întrebării caracterul exclusivist al anumitor afirmaţii vizând postmodernismul românesc şi să evidenţieze specificul local al fenomenului. Funcţionarea afinităţilor exte vizibilă şi atunci când se adoptă tehnici de tip nouveau roman, sau telquel-ism, sau destrucţionism, şi atunci când toate acestea sunt respinse şi când raportarea se face prin negaţie la „pseudo-avangarda formalistă care face de câteva decenii ravagii pe malul stâng al Senei.” [17]

Reproşul de a fi transferat o pseudorealitate străină în spaţiul literar autohton, „cea a autostrăzilor, benzinăriilor moderne, snack-barurilor şi Coca-Colei”, M. Cărtărescu îi poate răspunde că, în virtutea procesului de

473

transfigurare pe care arta autentică îl implică, „postmodernul nu crede în altă realitate decât cea produsă de el însuşi.” Şi adaugă – „aşa cum realitatea lyrics-urilor formaţiilor rock admirate de optzecişti (<The Beatles>, < Pink Floyd >, < Led Zeppelin >), nu reflectă direct şi spontan realitatea lumii britanice sau americane a vremii, textele optzeciste sunt adeseori visătoare, utopice, psihedeice, de oriunde şi de nicăieri.” [18]

Aşa încât, departe de a se constitui drept un alt exemplu de (aşa-zisă)manie din istoria culturii şi a literaturii române, fenomenul postmodern românesc, incluzând optzecismul, reprezintă o replică dată, cu mijloace cvasi-identice, modelului său de anvergură euroatlantică.

Preluând o idee a lui Steven Connor [19], s-ar putea spune că două sunt problemele pe care discursul critic postmodern le creează, le întreţine şi de care se tot loveşte: pe de o parte, făcându-şi în mod implicit reclamă, prin prea îndelungata dezbatere teoretică din jurul fenomenului şi al termenului de postmodernism, îşi prelungeşte – artificial, ar spune unii – existenţa. Pe de altă parte, gradul mare de toleranţă terminologică a postmodernismului însuşi are drept efect proliferarea – inflaţia, i-ar zice Monica Spiridon [20] - de concepte aflate, multe dintre ele, în raport de (cvasi)sinonimie. Conceptul – fatalmente! – de heterotopie, forjat de Foucault, se dovedeşte încă o dată adecvat. Prinse într-un mecanism de autovalidare, aceste concepte pot pune în pericol chiar demersul critic ce ar putea intra, astfel, într-o nouă „criză a legitimării” altfel decât prin el însuşi.

Fascinaţia exercitată de postmodernism asupra spiritelor carteziene care se erijează în teoreticieni ai postmodernismului duce la scheme conceptuale precum cea a lui Ihab Hassan, care păcătuieşte, printre altele – şi tocmai datorită schematismului – prin univocitate şi lipsă a nuanţelor. Spicuim, întrucât lucrurile sunt binecunoscute, deja clasicizate, canonice: dacă Modernismul înseamnă romantism/simbolism, scop, model şi ierarhie, Obiectul artei/Opera perfectă, Creaţie/Totalizare etc., Postmodernismul înseamnă Dadaism, (reamintim, Matei Călinescu pledează pentru considerarea avangardelor drept un fenomen subordonat şi un simptom al modernismului [21]), joc, accident şi anarhie, proces/interpretare [22] etc. Un spirit mai puţin scrupulos ar putea asocia acest periplu (termen folosit de Ezra Pound în Cantos) printre concepte cu gramatologia lui Jacques Derrida, ca principiu de articulare a textului. Acesta din urmă, înţeles drept „un spaţiu caracterizat nu atât prin identitatea sau diferenţierea sa spaţială, cât prin diferenţierea sa temporală faţă de sine”, se află în raport direct cu propria sa istoricitate, respectiv cu „dimensiunea temporală a propriului război civil purtat cu sine însuşi”.[23] Faptul că este vorba despre discursul/textul critic nu schimbă datele problemei: constituit prin diferenţiere fulgurantă, conjuncturală, faţă de ceea ce l-a precedat, recte

474

modernismul, postmodernismul şi metadiscursul său navighează în apele tulburi ale derivei terminologice.

Un alt aspect trebuie luat în consideraţie. Dacă discursul literar se doreşte a fi şi un discurs critic (şi invers), se înţelege de ce este favorizată forjarea unui nou termen – critifiction – vehiculat cu voluptate de teoreticienii români ai fenomenului literar postmodern, ca şi noua autenticitate, biografismul etc. „Conştiinţa critică încorporată în text”, de care vorbeşte Ion Bogdan Lefter [24], promotor fervent al cauzei postmodernismului românesc, şi atacat dur de Ciprian Şiulea [25], ar justifica, pe de o parte, recuperarea şi recondiţionarea conştientă a depozitului cultural existent, iar pe de altă parte ar gestiona cu luciditate regia de text, montajul livresc, artificiul literar de orice fel. Aşa stând lucrurile, realismul scriiturii postmoderne se naşte atât ca efect al prezenţei lucide a creatorului – ficţionalizat, desigur – în text, cât şi ca efect al (iluziei) transferării tot în text a senzaţiilor imediate ale celui care (se)scrie.

Dezavuând postura de teretician al postmodernismului, Alexandru Muşina pune, totuşi, în circulaţie, şi defineşte un concept – noul antropocentrism [26] – aflat în raport de sinonimie, fie şi parţială, cu biografismul. Angajarea directă a poetului postmodern în realitate aspiră să înlocuiască bagajul cultural de care individul uman creator este îmbibat poate mai mult decât oricine altcineva. Democratizată, secularizată, privirea poetului ar trebui să înceteze a mai fi vizionară, ar trebui să (se) încorporeze realul(ui) – prin biografia proprie – ceea ce înseamnă că instrumentele de facere lirerară se pot schimba, ori scriitorii pot ambiţiona să le schimbe, însă procesarea postmodernă a realului sau a literaturii nu duce decât la o altă convenţie. La un alt ansamblu de procedee şi de tehnici teoretizate şi proclamate ca atare.

Fatalmente, postmodernismul şi-a creat deja propriile mituri, propriile clişee culturale, propria recuzită. Iar (meta)discursul postmodern, propria istorie.

Mult mai aproape de realitatea psihică a eului creator – şi de romantism – psiheismul este conceptul care denumeşte poezia ce aspiră să comunice „modurile psihice ale eului poetic”, „sentimente în mişcare”, poezia prin/în care „disponibilităţii formale să îi corespundă un conţinut psihologic adecvat noului umanism”.[27]

Ca o dovadă limpede a faptului că poetul postmodern tânjeşte după organicitatea lumii romantice, după perspectiva esenţialistă, ca şi după efortul vizionar de recuperare/restaurare a coerenţei prime, Simona Popescu crede într-o poezie a realului pentru care esenţial este „efortul vizionar de înţelegere a lumii ca organism viu, şi nu doar în « anatomia » ei, ci mai ales în « fiziologia » ei – la nivelul funcţiilor şi relaţiilor.”[28] Faptul este de natură să repună în discuţie fragmentarismul postmodern şi

475

chiar chestiunea (trans)figurării realităţii tocmai prin încercarea de a o înţelege, adică de a o interpreta.

Merită amintită, printre toate aceste încercări de clarificare terminologică, formula lui Gheorghe Crăciun – poezia tranzitivă – care dobândeşte, în Aisbergul poeziei moderne, [29] o fundamentare istorico – literară solidă. Criticul demonstrează existenţa unui curent poetic considerat pe nedrept de ordin secund, care a însoţit, de-a lungul istoriei literaturii universale, mişcarea formelor poeziei reflexive, nobile, adevărata poezie. Percepută cu dificultate ca atare şi admisă cu dificultate ăn câmpul esteticului, poezia tranzitivă este democratică, şi-a secularizat instrumentele şi temele, şi-a secularizat miturile şi menirea. Ca urmare, „materia din care se hrăneşte poezia tranzitivă este cotidianul, banalul, biograficul, viaţa imediată, comună, obiectivă”, iar limbajul care i se potriveşte este „limbajul simplu, umil, al străzii şi al casei, sintaxa inodoră a conversaţiei cotidiene, vocabularul formelor, reclamelor şi ziarelor”. [30] Dirijarea conceptelor spre utilitatea lor practică, încercarea de a exprima specificul postmodern al discursului literar sau, în cazul de faţă, poetic, are, în opinia noastră, şanse reale de a suspenda pericolul derivei terminologice.

Întrucât lumea postmodernă este proteică, procesuală, ambiguă, contradictorie, refuzându-se cartografierii şi conceptualizării, poezia tranzitivă, care aspiră la a o încorpora, la a şi-o însuşi în mod substanţial, înlocuieşte metafora cu o figură de contiguitate, metonimia, şi împrumută tehnici din fotografie, pictură, cinematogrsafie, comunicaţii de masă, publicitate sau reclame. „Colocvialitatea şi corporalitatea vorbirii, acţiunea, adevărul punctual, indeterminarea, imanenţa stărilor şi a reacţiilor” [31] sunt caracteristici pe care, asumându-şi-le dezinvolt, poezia de acest tip se aşază în vecinătatea – sau chiar se intersectează – prozei, a anecdoticii, a limbajului cotodian.

Atrăgătoare şi convingătoare, perspectiva lui Gheorghe Crăciun asupra postmodernismului şi asupra producţiilor sale literare pare a surclasa alte opinii, mai interesate de clasificări şi sistematizări sterile decât de practica literară vie.

Note

[1] V. Maria Ana Tupan, Discursul postmodern, Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 2001 [2] Eugen Simion, “Un concept care-şi caută sensurile”, în Caiete critice, nr.1-2/1986, p.7 [3] Idem, p.8 [4] V. Maria .Ana Tupan, op.cit. [5] Idem, pp.269-290 [6] D.H.Pageaux, Literatura generală şi comparată, Ed.Polirom, 2000, pp.96-97 [7] Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, Ed.Paralela 45, Piteşti, 2002, pp.293 [8] Idem, p.292 [9] Idem, p.291

476

[10] Reacţia de negare a fenomenului super-standardizării ţine de o dimensiune social-umană a poeziei americane în discuţie. Tranzitivitatea limbajului acesteia poate fi justificată, totuşi, prin caracterul analitic al limbii engleze şi prin lipsa unei tradiţii culturale şi literare preocupate de metafizică şi aplecate spre încifrare simbolică. [11] Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Ed.Humanitas, 1999, p.152 [12] v.Petru Comarnescu, Prefaţă la Antologie de poezie americană modernă, Ed.de Stat, Bucureşti, 1947 [13] v.Gheorghe Crăciun, op.cit., pp.332-333 [14] Alexandru Muşina, “Poezia – o şansă”, în Gh.Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia’80 în texte teoretice, Ed.Vlasie, Piteşti, 1999, pp.145-146 [15] Călin Vlasie, “Poezie şi psihic”, în Gh.Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia’80 în texte teoretice., p.168 [16] Simona Popescu, “Sensul poeziei astăzi”, în Gh.Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia’80 în texte teoretice., pp.187-188 [17] Ov .S.Crohmălniceanu, “Postmodernism: ce se spune şi ce nu”, în “Caiete critice”, nr.1-2/1986, pp.10-11 [18] M.Cărtărescu, op.cit., p.365 şi p.374 [19] V. Steven Connor, Cultura postmodernă, Meridiane, Bucureşti, 1999 [20] Monica Spiridon, “Mitul ieşirii din criză”, în “Caiete critice” nr. 1-2, 1986, p.79 [21] V. Matei Călinescu , Cinci feţe ale modernităţii, Univers, Bucureşti, 1995 [22] Ihab Hassan, “Sfâşierea lui Orfeu. Spre un concept de postmodernism”, în”Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, p.184 [23] Steven Connor , op. cit., p. 32 [24] V. Ion Bogdan Lefter , “Secvenţe despre scrierea unui ”roman de idei”, în “Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, pp. 138 - 152 [25] Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi, Compania, Bucureşti, 2003 [26] Alexandru Muşina, “Poezia – o şansă”, în Crăciun, Gheorghe, Competiţia continuă. Generaţia 80 în texte teoretice, p. 146 [27] Călin Vlasie, “Poezie şi psihic”, în “Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, pp. 133 - 135 [28] Simona Popescu , “Sensul poeziei, astăzi”, în în Crăciun, Gheorghe, Competiţia continuă. Generaţia 80 în texte teoretice, pp. 187 - 188 [29] Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, ed. cit. [30] Idem, p. 115 [31] Idem, pp. 332 – 333

REFERINŢE:

Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Univers, Bucureşti, 1995 Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Ed.Humanitas, 1999 Comarnescu, Petru, Prefaţă la Antologie de poezie americană modernă, Ed.de Stat, Bucureşti,

1947 Connor, Steven, Cultura postmodernă, Meridiane, Bucureşti, 1999 Crăciun, Gheorghe, Aisbergul poeziei moderne, Paralela 45, 2002 Crohmălniceanu, Ovid S., «Postmodernism: ce se spune şi ce nu», „Caiete critice”, nr.1-

2/1986 Hassan, Ihab, Sfâşierea lui Orfeu. «Spre un concept de postmodernism», în „Caiete critice”,

nr. 1-2, 1986 Lefter, Ion Bogdan, «S ecvenţe despre scrierea unui ”roman de idei” », în „Caiete critice”,

nr. 1-2, 1986 Muşina, Alexandru, «Poezia – o şansă», în Crăciun, Gheorghe, Competiţia continuă. Generaţia

80 în texte teoretice, Vlasie, Piteşti, 1999 Pageaux, Daniel Henri, Literatura generală şi comparată, Ed.Polirom, 2000

477

Popescu, Simona, «Sensul poeziei, astăzi», în Crăciun, Gheorghe, Competiţia continuă. Generaţia 80 în texte teoretice, Vlasie, Piteşti, 1999

Simion, Eugen, «Un concept care-şi caută sensurile», în„Caiete critice”, nr.1-2/1986 Spiridon, Monica, Mitul ieşirii din criză, în „Caiete critice” nr. 1-2, 1986 Şiulea, Ciprian, Retori, simulacre, imposturi, Compania, Bucureşti, 2003 Tupan, Maria Ana, Discursul postmodern, Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 2001 Vlasie, Călin, «Poezie şi psihic», în Caiete critice, nr. 1-2, 1986

Abstract

Irrespective of its particular ages, the specific features of literature can be identified due to the elaboration and functional rules of literary discourse. In its turn, the literary discourse itself is subjected to literary institution, namely the fictionalisation strategies implied by the literary convention of the respective age and taken over by the critical discourse. Each and every time, the representation process makes use of the illusion of reality, by means of the reality effects, which determine the occurrence of the author viewed as primary enunciator. From this perspective, within the Romanian literature (especially poetry) the postmodern literary practice and theory bring into discussion various postmodernly specialised concepts, namely the ones which are inherently integrated to language and world phenomenology. Ironically recovering reality, postmodern poetry defines itself as prosaic, biographical, contingency-focused and realistic. As Mircea Cărtărescu notices, otherwise essential to defining the specificity of postmodern poetical discourse, these terms are seconded by the old, ever-used concept of anthropocentrism (Al. Muşina). For Gheorghe Crăciun, the concept of transitive poetry is definitely related to the transitive poet one, who intends to de-subjectivise the poetic language by means of non-typical codes, respectively the figures of the transitive poetic text.

478

Nicoleta IFRIM, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Reaşezări conceptuale şi noţionale în receptarea discursului poetic:

de la „tradiţia critică” la asumarea morfogenezică a textului poetic

Miza de interpretare a prezentului demers de analiză este exprimată de punerea în evidenţă a unei „vârste postmoderne” în lectura critică a operei eminesciene, pentru a susţine imaginea unui Eminescu aflat în deplină consonanţă cu realităţile epistemologice ale sfârşitului de secol XX – început de secol XXI. Adesea subordonată exclusiv paradigmei romantice, un adevărat prag-limită în aria exegetică, polarizând majoritatea extensiunilor de sens relevate prin numeroasele studii şi analize critice, creaţia eminesciană conţine, de asemenea, nuclee ale imaginarului consonante, în mod surprinzător, cu noua epistemă postmodernă. Grila de interpretare propusă porneşte de la premisa că o operă literară, odată intrată în procesualitatea dinamică a lecturii, deschide orizontul reconfigurărilor lectoriale prin caracterul său inerent de „tensionalitate inculcată a sensului”, decodabil printr-o perspectivă la care imaginarul creator aderă în mod mediat. Elemente ale eşafodajului conceptual al postmodernităţii, precum marca discontinuităţii fragmentare a lumii, intră în arealul creator eminescian prin accentul pus pe dialectica interioară a fragmentului, considerat nu doar un principiu de punere în discurs a universului romantic, dar revizuit acum din perspectiva epistemei fractalităţii, ca mecanism de organizare a auto-similarităţii universului creator. Demersul critic al lucrării de faţă propune o linie diferită de interpretare a creaţiei eminesciene, construită acum pe premisele complexităţii fractale, observând modulaţiile morfogenezice ale unei opere care aderă la ideologia mandelbrotiană a „constructului ideal”, plurimorf şi dinamic. Luând ca reper fractalitatea ca „dimensiune interioară a creaţiei eminesciene”, ceea ce apropie imaginarul eminescian, „clasicizat” deja, de gândirea novatoare a sfârşitului de secol XX, o astfel de perspectivă, ce legitimează teoria fractalilor ca instrument de intrare în textul literar, descoperă, operând cu instrumente non-liniare şi non-reducţioniste, o „complexitate structurală” a viziunii creatoare, puternic marcată de dialectica dinamică a „diversităţii lumii formelor”. Pe de altă parte, finalitatea demersului ar consta în modelarea unei grile de abordare diferite a operei eminesciene, prin prisma fractalităţii inerente a imaginarului literar, dar şi actualizând critic schimbarea de paradigmă ilustrată de noile

479

teorii ale morfogenezei, găzduite în spaţiul epistemologic al postmodernităţii. Câştigurile de interpretare vin dinspre configurarea unei viziuni surprinzătoare asupra gândirii sistemice eminesciene, cea care operează cu omotetii fragmentare şi auto-generante pentru a da naştere unui sistem imaginar în care fragmentul inculcă potenţialităţile Întregului, într-o procesualitate diferenţiată a dinamicii creatoare. Construcţia sistemică eminesciană se pliază pe mecanismele generatoare ale fractalului mandelbrotian, invocând necesitatea unei metode de analiză care să-i surprindă evoluţia formelor imaginare, strategiile de creştere a complexităţii sistemice şi nu reducerea acesteia la inventarierea statică a unităţilor invariante, cea clasicizată deja prin tradiţia critică eminesciană.

În acest sens, o astfel de privire analitică orientată asupra textului eminescian, beneficiază de avantajele unui traseu lectorial în trepte, de la explicitarea specificului teoriilor morfogenezice, care se opun, prin primatul postulat al complexităţii calitative, demersului atomar şi reducţionist al tehno-ştiinţei, la descrierea principalelor coordonate ideologice şi funcţionale ale fractalităţii şi inventarierea modelelor de analiză fractalică realizate deja în diferite domenii ale cunoaşterii, până la asumarea critică a acesteia ca dimensiune a literarului, postmodern sau nu, dar şi a principiilor mandelbrotiene ca repere de intrare în creaţia eminesciană.

Contextul sfârşitului de secol XX este martorul unui moment de criză ocurent în epistemologia contemporană, în care se confruntă polemic două modele de apropriere a Realităţii: pe de o parte, paradigma „tehno-ştiinţei”, cea care instrumentează criterii de clasificare şi analize ale valorii cantitative a materiei şi, pe de altă parte, paradigma morfogenezelor, cea care postulează ascendenţa factorului mental ca generator şi utilizator de informaţie, construind subsidiar o viziune a dinamicii calitative a lumii formelor. Tensiunea conflictuală dintre cele două modele paradigmatice generează consecutiv apariţia unor dichotomii principiale care pun în contrast relaţii divergente între uniform şi poliform, continuu şi discontinuu, reducţionism şi holism. La nivelul experienţei ontologice acestea operează distincţii fundamentale între ipostaza ontologică legitimată ca centru individual şi absolut de raportare la univers şi cea validată ca insulă de relativă stabilitate, localizată inter-relaţional într-un univers cvasi-haotic, dinamic şi plurifaţetat. Insinuată ca diferenţă gnoseologică între contemplare şi acţiune, o astfel de „cunoaştere a crizei” pune în balanţă viziunea structurală a Realităţii, în care primează percepţia unilaterală a diferenţelor, şi viziunea holistă a Realităţii, cea care postulează asemănarea ca funcţie a perceperii lumii. Astfel, „vocaţia atomistă” a cunoaşterii contemporane îşi închide discursul epistemologic în identificarea invariantelor materiale ale diferitelor tipuri de existenţă, ceea

480

ce concură la configurarea unei perspective care uniformizează complexitatea intrinsecă a universului, explicitându-l, reducţionist, prin forme atomare care nu mai oferă viziunea Întregului. Este exemplul clasic al fizicii contemporane, despre care glosează teoreticienii morfogenezelor, care consideră forma doar un aspect accidental, o rezultantă aleatorie a exercitării forţelor interne/externe asupra corpului studiat. Particula invariantă devine un alt întreg cu existenţă proprie, studiat într-o viziune liniară şi reducţionistă ce minimalizează formele sau fenomenele discontinuităţii. Vechiul deziderat al unei vita contemplativa este înlocuit de vita activa, fiind pus în evidenţă de impulsul tehno-ştiinţei de a domina şi transforma universul şi nu de a-i descrie figural morfogeneza interioară. În consecinţă spaţiul aristotelic, pentru care structura formei era unicul principiu calitativ de explicare a lumii, lasă loc spaţiului geometriei euclidiene, uniformizat prin valenţele cantitative, asumate într-o grilă liniară de comprehensiune. Status-ul ontologic este de-personalizat, creionând postmodern un „om la orizontalei”, cantonat într-un opresiv consumerism pragmatic, reflex mediat al „practicii uniformizării” (Ovidiu Hurduzeu).

Atitudinea de contestare a demersului tehno-ştiinţei vine dinspre „noua filosofie a Naturii” (Alain Boutot) şi teoriile morfogenezice, în care realitatea este privită în complexitatea ei structurală, fiind analizată prin metode ale non-liniarităţii generice, capabile să surprindă „diversitatea calitativă” a lumii formelor. Primatul continuităţii fundamentale a Naturii, precum şi contemplarea dinamicii fragmentar-similare a „creşterii” formelor eludează perspectiva unilaterală a „desfacerii” în unităţi invariante, care a dominat teza pozitivistă sau cea a idealismului subiectiv. Pentru teoriile morfologice, universul nu se mai este reductibil la un simplu ansamblu de particule materiale minuscule care interacţionează, ci e format din obiecte cu formă singulară şi legi specifice. În opoziţie cu tendinţa unificatoare a ştiinţelor actuale, perspectiva morfologică potenţează diversitatea calitativă a lumii în diferitele ei aspecte: discontinuitatea fenomenologică, auto-organizarea morfologiilor spaţiale sau temporale, neregularitatea formelor haotice, complexitatea intrinsecă a fragmentarului. Fractalitatea devine o condiţie inerentă a structurării formei, ceea ce induce, în epistemologia postmodernă, o schimbare de paradigmă în gândirea analitic - contemporană. Primatul discontinuităţii ca sursă a comportamentelor infinit diverse, precum şi cel al contemplării spirituale, orientat spre surprinderea detaliului revelator, intră ca structuri generice de construcţie a formei, vizualizată nu în obiectualitatea ei statică, ci în calitate de „liberă diversitate”. Auto-similaritatea, recurenţa omotetică a ipostazelor fragmentare în procesualitatea „creşterii” formei, este considerată bază a tuturor modelelor de fiinţare; la nivel ontologic, omul

481

devine proiecţie a „FracMan-ului” (Dick Oliver), reconstruindu-se imploziv prin jocul infinit al „măştilor” Celuilalt şi abolind noţiunea de „centru opresiv” de fiinţare. Contextualizate într-o spaţio-temporalitate relaţională, caracterizată de succesiunea elementelor eterogene calitativ diferite între ele, antropocentrismul şi subiectivismul, ca modele de focalizare a cunoaşterii, îşi pierd consistenţa ideatică, deoarece omul este integrat ireversibil Realităţii, cu care inter-relaţionează în virtutea construcţiei sale pivotal-relaţionare. Modelele de analiză recunoscute, aşa cum au fost ele prezentate în bibliografia critică a fenomenului, argumentează această perspectivă, validându-i, succesiv, funcţionalitatea aplicativă. În consecinţă, noţiuni precum „auto-similaritate”, „recurenţă omotetică”, „plurimorfism intrinsec” sau „dinamism intern” intră în metalimbajul critic al receptării, pledând pentru legitimitatea literaturii ca nucleu al proiecţiilor fractale, conturând astfel premisele unei noi hermeneutici literare.

Pledoaria „pentru o poetică fractală a literarului eminescian” pune în lumină câştigurile de interpretare ale operei eminesciene, în urma re-lecturii imaginarului creator prin „grila fractalică” a principiilor mandelbrotiene. Demersul analitic beneficiază şi de surprinzătoarea deschidere de sens a notaţiilor manuscrise, în care pare a se contura un eşafodaj conceptual cvasi-fractalic, ceea ce-l plasează pe Eminescu la confluenţa modelului epistemologic morfogenezic al sfârşitului de secol XX. Avem în vedere, printre altele, reintepretări ale noţiunii eminesciene de „coadaptaţie” în sensul extensiunilor cosmo-centrismului fractal, ale relaţiei stabilite între modulaţiile creatoare ale Naturii şi mecanismele generative ale imaginarului artistic, dar şi ale obsesiei „metaforei” matematice. De asemenea, pot fi aduse ca argumente în susţinerea demersului primatul eminescian al mişcării, infiniţia temporală şi structura holografică a timpului, dar şi revizuirea relaţiei eminesciene potenţializare – actualizare din perspectiva anticipării „iluziei veridice” fractale. Primatul detaliului, principiu mandelbrotian de reconstrucţie a lumii, devine funcţional, în cadrul imaginarului creator, prin toposul eminescian al privirii, convertit poetic în modalitate de reintegrare/reacomodare cu complexitatea formelor, ceea ce induce, eminescian, o viziune asupra existenţei ca „morfologie revelată” prin actul contemplaţiei. Un alt nivel de manifestare creatoare a detaliului fractalic este plasat la dimensiunea „desfacerii în univers”, ordonând alterităţile omotetice ale eului eminescian, în contextul mai larg al „psihismului fiinţial” despre care glosează Mihai Cimpoi. Relaţia eminesciană ontos – cosmos atestă subliminal prezenţa mecanismului fractal al „oglinzilor în oglinzi”, fiecare actualizare fragmentară a totalităţii universului potenţând fractalic, în virtutea unor sensuri diferenţiatoare ale reflectării eminesciene, reintegrarea detaliului revelator în viziunea unificată prin contemplaţie. De asemenea, valenţa

482

diferenţiatoare a detaliului, care primează în construcţia fractalului ca „unitate a diferenţelor plurale”, devine reper în analiza variantelor poematice ale „textului – ca – texte” Mai am un singur dor, dar şi în secvenţele cosmogoniei eminesciene, care pare a-şi depăşi sursele viziunii, în virtutea principiului morfogenezic al autonomiei formei în raport cu substratul. Acesta devine pertinent şi în critica relaţiei de dependenţă absolută şi reducţionistă între personalitatea creatoare eminesciană şi curentul literar al Romantismului, „romantismul” funcţionând ca „structură interior – creatoare” eminesciană, şi nu ca limită a creaţiei. Primatul fractal al non-liniarităţii, cel care postulează o „celebrare a diversităţii” (Alain Boutot) şi, implicit, un refuz al liniarităţii ca model de apropriere a lumii, descoperă, în imaginarul eminescian, dialectica dinamică a co-existenţei fragmentarismului şi a holismului, ataşate unei estetici de tip fractal a fragmentului omotetic. Pentru universul eminescian, fragmentul pare a se converti într-un nucleu fractal auto-similar, care plonjează în jocul combinărilor, fiind validat, într-un sens derivat celui valorizat de paradigma romantică, ca element iniţiator ce generează permanent alte deschideri ale imaginii. Metamorfozele textuale ale variantelor poematice, insertarea fragmentară a secvenţelor de text, dar şi migraţia dinamică a unităţilor de viziune de la un text eminescian la altul legitimează o asemenea abordare critică.

Al treilea principiu de „organizare” a formei fractale, omniprezenţa contemplaţiei, este transpus, la nivelul creaţiei eminesciene, prin permanenta „descriere” a formelor universului în virtutea surprinderii „diversităţii” sale calitative. Perspectiva poetică este asimilabilă, astfel, unui apofatism de tip gnoseologic ce implică inadecvarea dintre observat şi observator, încât, în sens eminescian, antropocentrismul este substituit de cosmocentrism. Configurarea creatoare a „spaţiilor calitative” atestă funcţia apofatismului descriptiv, prefigurând paradoxul „participării fără epuizare”, atitudinea intensivă de co-participare eu –univers fundamentându-se pe următoarele coordonate ale viziunii poetice: analogia calitativă continuă (spaţiile cuantificabile cantitativ se transpun în realităţi interiorizate, infinite şi ilimitate), orientarea (ordonare omotetică a unui mundus fractalis pe direcţia punctual – global) şi întinderea infinită. Modelul mandelbrotian al „cascadei ascendente” este asumat la nivelul imaginarului creator, astfel încât viziunea eminesciană creează universuri prin „plonjare” (catabază), dublată de „punerea în formă amplificantă” (anabază) pe tiparul coincidentia oppositorum. Modelele eminesciene ale valului şi undei devin forme ale unei dinamici universale, particularizând, în perspectivă fractală, complexitatea universului, deseori amplificată prin spaţiile spectrale ale „ieşirii” din limita individualizatoare. Ilustrativ în acest sens este poemul Vis, unde onirismul face trecerea de la cunoaşterea de tip en-static la cea ex-

483

statică, ce presupune „ieşirea din sine” în registru apofatic: textul articulează o dinamică a regăsirii feţelor fractalice ale eului, recuperarea calitativă a identităţii realizându-se fragmentar, prin regresiunea în insularitatea primordială, urmată de transfigurarea sacralizantă a eului în „întunericul luminos” areopagitic, pentru a se închide în proiecţia ontologică a alterului – dublu.

Omotetia internă sau principiul auto-similarităţii se află, după Mandelbrot, teoreticianul fractalilor, la baza tuturor modelelor de fiinţare, reale sau ideale. Nuclee ale auto-similarităţii sunt reperabile în opera eminesciană, un model de existenţă creatoare, în ocurenţa unor elemente care „organizează” întreg imaginarul poetic. Astfel, arheul aminteşte de „logos-ul” thomian, o „fiinţă algebro-matematică”, un arhetip actualizat recurent în fiecare morfologie empirică, funcţionând ca o „structură matematică primară, logic şi ontologic generatoare de formă”. Într-un sens asemănător, arheul, ca marcă identitară a gândirii creatoare eminesciene, îndeplineşte două funcţii complementare: sintetizează constantele umane/cosmice într-o matrice calitativ-identitară şi este iniţiatorul metamorfozelor eului/cosmosului, cuprinse într-un joc spectral infinit. La rândul său, visul articulează un topos specific al morfogenezei omotetice, transpunând dinamica avatarică a regresiunii auto-similare în spaţiul interior şi potenţând complementar amplificarea ascensională a multiplicităţii de sine. În perspectivă fractală, visul şi fantasticul articulat oniric nu mai sunt simple elemente de recuzită romantică, ci implică deschiderea către alte coordonate ale existenţei reale, conform postulatului mandelbrotian al mişcării finitului către infinit. Această reconfigurare critică presupune evadarea din norma categorialului raţional (registrul fantastic) prin anularea limitelor ontice individualizatoare (visul şi moartea se convertesc în medii ale „ieşirii din formă”, permisive „plonjării” în multiplicitatea generică a formelor), aşa cum se întâmplă în majoritatea „prozelor fantastice” eminesciene. Texte precum Sărmanul Dionis şi Melancolie par a se plia pe modelul recursiv al „tremelor virtuale”, un concept definibil prin mecanismul de generare a fractalului, propus de Georg Cantor. Elementele de specific care validează modelul cantorian în textele amintite sunt, printre altele: construcţia eului ca natură pivotal-relaţionară, avatarurile arheice ca „multiplicitate simultană a formelor”, relativizarea realităţii ontologice prin fragmentare tremică acţionând pe axele prezent – trecut/realitate – vis, dar şi coexistenţa tri-fragmentară a nivelelor viziunii.

Dimensiunea fractală, ultimul principiu de structurare fractalică, care cuantifică, pentru Mandelbrot, gradul de neregularitate a formei, implicând succesiv şi anularea dimensiunii tipologice reale, aderă la imaginarul creator eminescian printr-o transpunere calitativă a spaţiului şi timpului. În

484

acest context, relectura urmăreşte conversiunea crono-topologiei în „simultaneitate a spaţiilor” şi „ubicuitate a timpurilor”, altfel spus, pe de o parte, timpurile interioare eterogene, ciclice, durata ontică şi, pe de alta, conştiinţa materializării eterne în forme spaţiale, conform mecanismului eminescian al complementarităţii viaţă/moarte. În acest context de idei, toposul spaţial extern devine cadru tensional interior, configurând „spaţii în devenire” pe două coordonate structurale, deschiderea către morfogeneza spaţială şi integrarea eului în complexitatea relaţionară a acesteia. La rândul său, timpul oferă doar iluzia succesiunii temporale, profilându-se, în esenţă, pe o dimensiune arheică a ciclicităţii auto-similare, conform modelului eminescian al „roţii fără spiţe.”

Amprenta „ubicuităţii timpurilor”, dar o temporalitate validată intensiv, marchează şi nivelele fractalogoniei din poemul Memento mori, deschis mereu relecturii. Dincolo de eticheta critică a unui „poem sociogonic”, textul eminescian amplifică o viziune fractală a complexităţii Istoriei pe modelul mandelbrotian al „cascadei”, eul poetic dirijând non-liniar raportul său cu fenomenalitatea istorică şi imaginându-i acesteia un „pelerinaj” al formelor temporal-marcate. Trecerea onirică, dar şi regresiv-implozivă prin diferite nivele de civilizaţie, contemplate individual într-o panoramă a detaliilor intrinseci, transformă impresia de liniaritate cronologică a discursului într-un fastuos „pelerinaj al imaginilor/nivelelor” Istoriei. Marca de „dimensionalitate crescândă”, specifică formelor fractale complexe, este gestionată poetic prin discursul care se auto-construieşte cu fiecare „intrare/ieşire din formă” a Istoriei, de fapt nivele de observaţie ocurente imploziv. „Mărire şi cădere”, naştere şi moarte, sau, fractal vorbind, formare şi de-formare, toate sunt supuse relaţiilor de simetrie recursivă, actualizate diferit în fiecare „vârstă” a civilizaţiei din poemul eminescian. Potenţând „setea de imagine”, o altă marcă recunoscută a fractalităţii, poemul Memento mori se decriptează prin mecanismul complexităţii figurale inculcate de „starea interior-poetică” a eului eminescian, care urmează traseul istoric al „punerii în formă” pe direcţia matrice – realizat. „Plonjarea în istoricitate” se transformă în paradigmă creatoare, sugerând un mecanism mandelbrotian de actualizare a universului poetic, cel al generării de forme prin reiterare fractală auto-similară. Procedeul cere în subsidiar o necesară schimbare de focalizare critică, de la unitatea textuală individuală la observarea simetriilor recursive între nivelele textual-poetice. Convertind stările interioare în analogii figurale, discursul poetic din Memento mori construieşte vizionar un parcurs al „trecerii” contemplative prin forme de civilizaţie, pe baza unui generator de tip mandelbrotian, „reproducerea în abis, prin diferenţe, a autosimilarelor” sau „creşterea prin amplificare/diferenţiere” şi generând, „fără a-şi pierde identitatea, forme şi conţinuturi non-identice.” Coexistenţa

485

formelor istoricizate în acelaşi univers al poemului, determinate de principiul mandelbrotian al expansiunii, legitimează subtextual figura geometrică a fractalului, promovând drept fir director al gândirii eminesciene „regula identicilor diferiţi.” Reconstruind morfogeneza lumilor ca „stare interioară”, compatibilă cu spaţiul oniric al de-limitării, imaginarul poematic susţine structura fractală recursivă a fragmentării autosimilare, fiecare secvenţă reiterând, cu diferenţa de specific necesară, elementele constitutive ale instanţei poetice primare. Din acest punct de vedere, mecanismul fragmentării cantoriene devine un alt „desen din covor” care explicitează suplimentar construcţia panoramică, o „figură geometrică” de bază în generarea discursului poematic. „Uriaşa roat-a vremei”, metaforă centrală a dinamicii temporale mundane, se asociază intervalului cantorian [0, 1], în care punctul 0 denotă originea temporală a actului genezic („sâmburul lumii”), iar punctul 1 ilustrează eternitatea temporală, segmentul funcţionând ca iniţiator al configuraţiei poetice fractale. Trema, în schimb, este figurată de triada lirică Eu – Natură – Transcendent, care declanşează, în diacronia discursului, fragmentarea unităţii timpului originar prin intermediul „punctelor de solstiţiu” şi, implicit, „intrarea în formă specifică” de civilizaţie. În fiecare secvenţă a poemului, triada capătă o relevanţă diferită a sensului, conform spaţiului istoric contemplat, încât dialectica specific - combinatorie dintre „timpul echinoxial” şi „timpul solstiţial” (Ioana M. Petrescu) dă naştere, odată cu trecerea fragmentar-regresivă din nivel istoric în nivel istoric, unei perspective dinamice care „creşte” progresiv cu fiecare civilizaţie proiectată vizionar. Aceste spaţii de trecere, de „cădere” în altă formă, sunt „a istoriei hotară”, de fapt puncte de ruptură şi de continuitate, de altfel, circumscrise şi ele contextului general al oniricului thanatic permisiv fragmentării succesive. Astfel, “micro-istoriile” eminesciene reflectă diferenţiator şi omotetic armonia întregului, ca într-un joc al oglinzilor paralele, acestea implicând, la rândul lor, cele două elemente – bază ale generării fragmentare: „punerea în formă” şi „ieşirea din formă”.

Propunând un itinerar organizat în trepte, discutând detaliat modulaţiile fractalităţii ca teorie, dar şi ca practică a interpretării, o astfel de interpretare urmăreşte descoperirea unei alte ipostaze a “romanticului” Eminescu, interesat de plurimorfismul dinamic al universului, aflat astfel în deplină armonie cu modelul de gândire morfogenezic al sfârşitului de secol XX şi început de secol XXI. Dar impune şi noi elemente de metalimbaj, operaţionale în cadrul procesului de relectură, reaşezând „tradiţia” critică a operei eminesciene în mijlocul „perspectivelor” morfogenezice contemporane.

486

REFERINŢE

Boutot, Alain, 1997, Inventarea formelor. Revoluţia morfologică. Spre un neo-aristotelism matematic, traducere de Florin Munteanu şi Emil Bazac, Ed. Nemira, Bucureşti

Gavriluţă, Nicu, 2003, Fractalii şi timpul social, Ed. Dacia, Cluj-Napoca Hayles, Katherine N., 1990, Chaos Bound. Orderly Disorder in Contemporary Literature and

Science, Ithaca and London, Cornell University Press Hayles, Katherine N. (coordonator), 1991, “Chaos and Order. Complex Dynamics” în

Literature and Science, Chicago and London, University of Chicago Press Mandelbrot, Benoît, 1998, Obiectele fractale. Formă, hazard şi dimensiune, traducere de Florin

Munteanu, Ed. Nemira, Bucureşti Manolescu, Ion, 2003, Videologia. O teorie tehno-culturală a imaginii globale, Ed. Polirom,

Iaşi

Abstract

The main target of the present analysis lies in the focus on a new „Postmodern age” in reading Eminescu’s work to build up the image of the Romantic poet as surprisingly attached to the epistemologic realities of the end of the 20th century and the beginning of the 21th. Often ideologically subjected to the Romantic paradigm, which has become a genuine „critical limit” of Eminescu’s exegesis, as revealed by the majoritary semantic values rendered in different studies and critical approaches, his literary universe displays imaginary effects which may be related to the Postmodern episteme. The approach proposed has its starting point in the idea that a literary work, once having entered the dynamic process of reading, opens up the premises for re-reading oriented critical perspectives, by means of the so-called „inherent sense tension” which semantically converts the imaginary works into products of mediate lectures. Elements taken up by the Postmodern ideological millieu, such as signs of the fragmented discontinuity of the universe, seem to become innovative aspects in re-reading Eminescu’s work, mainly through the inner dialectics of the fragment viewed now not just as a principle in generating the Romantic universe, but also, from a fractal point of view, as particular mechanism creating Eminescu’s self-similar poetical space.

487

Doiniţa MILEA, Universitatea „Dunărea De Jos”, Galaţi

Cod social şi discurs ideologizant stereotip în selecţia modelelor literare propuse prin ziarul Scînteia în 1949

Ca şi în alte domenii ale vieţii publice, în cultura şi în literatura din anii proletcultismului politizarea şi ideologizarea au dus la degradarea estetică, la demisia morală şi profesională a multor intelectuali şi scriitori, sau la ataşamentul necondiţionat şi ipocrit al altora. Scînteia, imediat după ianuarie 1948, orientează scriitorii către comanda socială şi către obiectivele revolutiei culturale, promovând clişee şi sloganuri politice, atât în textele literare propuse cititorilor, cât în discuţiile legate de orientarea criticii literare din campania anticosmopolitism, care servea liniei oficiale. Nume importante ale culturii române apar în paginile ziarului sprijinind literatura propagandei, dar şi numele unor lideri politici care au dirijat spaţiul politic şi socio-cultural.

Trebuie să facem o distincţie între comanda socială, ca principiu sociologic al oricărei opere literare (principiu ascultat sau nu de către scriitorul liber să adere la această comandă), şi comanda ideologică, impusă prin exigenţele conducerii politice.

Cenzurarea corectei informaţii, în scopul menţinerii puterii totalitare, prin schimbarea mentalităţii populaţiei şcolare, este unul din instrumentele de bază pentru ştergerea memoriei şi a identităţii culturale trecute. Dar metoda cea mai eficientă în schimbarea mentalului colectiv s-a dovedit interdicţia surselor de idei scrise, cât şi rescrierea/răstălmăcirea conţinutului textelor. Din punct de vedere politic, moral şi estetic literatura de adeziune faţă de puterea zilei devine afirmativă faţă de prezentul cumunist şi negativă faţă de trecut (anti-burgheză). Convingerile autorului cedează în faţa cerinţelor autorităţii, iar literatura nu mai este o reprezentare a subiectivităţii creatoare, ci o reprezentare a clişeelor şi lozincilor unui partit care se autoproclamă reprezentantul unei clase. Ia naştere o ,,artă cu tendinţă’’ în sensul unei atitudini violent partizane, o literatură proletară, opusă doctrinar literaturii burgheze refuzate şi contestate, iar din punct de vedere estetic caracterizată prin tezism. Există metamorfoze ale acestei încarcături ideologizante pe diferite etape ale evoluţiei dictaturii comuniste de la A. Toma la Adrian Păunescu, îmbogăţindu-se formele de exprimare a aceloraşi clişee. Rămân neschimbate triumfalismul, entuziasmul construcţiei comuniste, apologia muncitorului, a muncii, omului nou şi a vieţii noi. Estetic vorbind, textul se acoperă de lozinci versificate, de imagini tip ale cultului conducătorului iubit, imnuri şi ode închinate partidului unic, omagii succesive, montaje

488

literare patriotice şi partinice, poeme epic-eroice Spre exemplificare, A. Toma, citat deja, dezvăluie din titlul volumului său Cântul vieţii, necesitatea de a cânta optimist viaţa şi în spatiul textual tematizează lupta de clasă (Imn pumnului ridicat), modelul eroismului sovietic, şi mai ales menirea poetului când bate vânt de furtună. Retorica îmbracă uneori tonuri de sorginte biblică, punând pe versuri lumina ce emană din istoria noastră, de pe feţele conducătorilor şi ale muncitorilor. Merele roşii ale lui Mihai Beniuc (Mărul de lângă drum), au semnificaţia revoluţiei mature sau ale socialismului victorios. Transformările viziunii şi stilul proletar în anii 1948-1950, în direcţia unei culturi proletare care îşi asumă caracterul eroic al unei victorii politice, către realismul socialist care atenuează unele din schematismele şi tezismele rigide şi agresive ale proletcultismului iniţial,orientează literatura spre realităţile culturii socialiste, masînd într-un fel conflictele dobîndirii puterii, din faza anterioară. Anul 1948 reprezentase încununarea eforturilor de instituire a controlului politic, juridic şi organizatoric a noii puteri şi a pregătirii „revoluţiei culturale” prin intrarea în vigoare la 3 august a Legii pentru reforma învăţământului, iar la 13 august a „Decretului Prezidenţial” nr. 76 din 9 iulie 1948 al Marii Adunări Naţionale împreună cu Decretul 198 al Preşedinţei Consiliului de miniştri, pentru reorganizarea Academiei. Alături de „cenzura preventivă”, aceste două măsuri operative pregătesc aservirea aberantă a culturii, având consecinţe de lungă durată, întrucât privesc două din instituţiile fundamentale ale unei culturi, răsfrângându-se direct asupra unor generaţii întregi în formare. Academia si-a pierdut autonomia de care s-a bucurat de la înfiinţarea ei în 1866, subordonându-se noului spirit proletcultist, prin înlăturarea din rândurile ei a unor personalităţi de seamă, ca „reprezentanţi tipici ai reacţiunii”, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Lucian Blaga, unul din marii epuraţi ai Academiei („O Academie nouă”, Contemporanul, nr. 90/1948). Conform acestui decret, noua Academie devenea din Institut naţional, cum fusese până atunci, o Instituţie de stat care depindea direct de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, căruia îi prezenta periodic dări de seamă asupra activităţii ei, schimbându-i-se radical statutul definit de articolul 3 al Legii din 1879, prin care Societatea Academică devenea Academia Română şi prin care se consfinţea autonomia în raport cu puterea politică a ţării, ca în toate ţările civilizate ale Europei: „Academia Română este şi rămâne persoană morală şi independentă în lucrările sale de orice natură.”

Preşedinte al Secţiei de Ştiinţa limbii, literatură şi artă, Mihail Sadoveanu, unul din puţinii membri ai fostei Academii, care au intrat şi în componenţa celei noi, a elogiat „reorganizarea” Academiei: „Înnoindu-se, Academia leapădă în calea ei spre progres tot balastul vechiului regim” (Contemporanul, nr. 99/1948). În analiza realităţilor „regimurilor trecute”,

489

a „nivelului de descompunere” un ministru al învăţământului vedea transformarea întregului învăţământ public al Republicii Populare Române, prin „aşezarea pe baze realist-ştiinţifice”, corespunzător „dezvoltării democraţiei populare şi construirii societăţii socialiste.” În finalul discursului ministrului era ataşat un text scris de Mihail Roller – „Noua structură a învăţământului public” - care definea esenţa politică şi ideologizarea învăţământului pentru pregătirea „clasei muncitoare (...) care continuă lupta pentru înlăturarea oricărei exploatări şi care conduce massele poporului muncitor în munca şi în lupta pentru construirea socialismului.” În acest text apărea punctul de plecare a schimbării, în „ascuţimea problemei revoluţiei culturale la noi.”

De la o epocă la alta controlul şi intervenţia directă în formarea culturală prin directive şi prin presa de partid, prin mişcarea către înregistrarea evenimentului social şi politic în spaţiul literar, au generat o literatură ancorată în tezele şi clişeele „realismului socialist” şi ale sloganelor politice care au influenţat presa , radioul, şcoala (omul nou, viaţa nouă de la oraşe şi sate, iubirea pentru flamura roşie, ura împotriva îmbogăţiţilor din sudoarea poporului – teme specifice deceniului 50). După 1965 s-au creat noi modalităţi, mai subtile de îndoctrinare politică şi de răsturnare a ierarhiilor intelectuale, fie prin condamnarea „obsedantului deceniu”, fie prin cultivarea temei patriei, a valorilor naţionale aduse din manualele de istorie şi din generaţiile avântate ale secolului al XIX-lea, a învinşilor şi umiliţilor din istoria naţională, favorizând un mesaj subliminal al cultului personalităţii unificatoare. Poezia patriotică umple manualele şcolare, cenaclurile, radioul şi noua televiziune, mai violent patriotică, sau prin selecţia unui inventar metaforic multiplicator, creator de noi stereotipii. În acelaşi timp, manualele şcolare de limba şi literatura română vor cultiva fraze istorice mesianice celebre scoase din contextul unor maeştri ca Bălcescu, Alecsandri, Iorga, Pârvan. De la „Setea” sau „Mitrea Cocor” ca tip de texte selectate ca model de formare a conştiinţei de clasă, la „Păsările”, sau de la „Lazăr de la Rusca” la „Cântare omului”, literatura propagandei îşi diversifică strategiile de influenţare a modelului cultural transmis prin şcoală, nume importante ale noilor generaţii de creatori punând umărul la crearea „omului nou”, de la poezie, roman, la teatru (Eugen Jebeleanu, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Paul Everac). De la politizarea şi ideologizarea literaturii se merge către literaturizarea politicului şi a ideologiei în discursul critic din ce în ce mai rafinat şi mai deschis către reconsiderări şi deschideri către cultura şi arta occidentală (în textele anilor 70-80).

Dar diferenţa dintre anii 50 şi anii 1970-1980 consta în faptul că la început proletcultismul era copleşitor în tot ce era publicat, pe când ulterior tipul de literatură mergea de la cea propagandist-proletcultistă spre una al

490

cărui conţinut permitea o detaşare de social şi ulterior chiar o alegorizare a opoziţiei (proletcultismul rus avangardist din anii 1920, neexistând la noi). Termenii care descriau realitatea politică şi culturală s-au schimbat, termenul rus ,,proletar,, fiind înlocuit de ,,muncitor,, şi ,,muncitoresc,, iar ,,dictatura proletariatului a fost înlocuită cu democraţia populară. Realismul socialist a înlocuit termenul de proletcultism, dar nu şi conţinutul lui tezist, prin care arta devenea oglinda clasei muncitoare recunoscută doctrinar drept clasa conducătoare în comunism. Ca metodă de creaţie bazată pe materialismul dialectic şi ştiinţific, realismul socialist exprima ideologic o clasă socială şi mai ales tematiza optimist construcţia socialismului şi a omului, nou relativizând vechiul, răul, moartea, declinul (conform teoretizărilor lui Ion Vitner, M. Novicov, Ov. S. Crohmălniceanu).

Schimbarea tonului de la o etapă la alta este evidentă: în „Raportul tovarăşului Zaharia Stancu la Conferinţa Scriitorilor din R.P.R’’. Aspectul literaturii înregistra poemele lui A Toma ,,străbătute de o fierbinte dragoste pentru clasa muncitoare şi popor’’, dar şi ,,amprentele celor aproape 50 de ani de dominaţie a decadentismului în poezie, care şi-a găsit pregnanta expresie vătămătoare în poezia lui Arghezi’’... sau valul de traduceri al editurilor comerciale care importau şi difuzau ,,otrava ideologiei burgheze’’

Acelaşi Z. Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din R.P.R. atingea altă direcţie importantă a politicii culturale, care va domina presa de partid-,,imperialismul-duşmanul de moarte al păcii, culturii şi independenţei naţionale. „Analizând , în cadrul aceluiaşi raport , publicat în Scînteia/1389 din 1949, conţinutul ideologic profund reacţionar şi putrefacţia artei americane de import’’ el remarca ,,interesele imperialismului care cer demoralizarea poporului, semănarea neîncrederii în forţele omului’’.

Pe aceeaşi linie a acreditării unor clişee caracterizatoare pentru atitudinea culturală corectă, Ion Vitner, profesor şi critic de direcţie, publica în Scînteia din 8 mai 1949: ,,istoria şi critica burgheză a făcut mari eforturi de a desfiinţa şi a reduce la neant tezaurul de gândire progresistă’’. Acest tip de analiză se îmbogăţea cu trasarea unor direcţii criticii ( Scînteia din 3 august 1949), care pornea de la acelaşi Ion Vitner, prin opiniile exprimate într-o dezbatere la CC, Secţia Propagandă şi Agitaţie: o critică de artă principială având în vedere că ,,odată cu literatura critica literară face parte integrantă din cauza generală a proletariatului”. Dezbaterea a pus în evidenţă ,,balastul trecutului, care merge de la confuzie ideologică şi de la dispreţ pentru literatura nouă până la manifestări ale cosmopolitismului".

Criteriul ideologic al participării literaturii la construcţia socialistă devine cuvânt de ordine, ea trebuind să ilustreze spiritul revoluţionar, mobilizator. In acest sens poezia conduce de departe in spaţiul tematizării

491

noilor realităţi-în primul număr din ianuarie 1949, Dan Deşliu publica Cântec pentru tovarăşul Plan, iar Petre Dragoş îi admira poezia, plusând ,,Să depăşim şi noi scriitorii normele, să mărim şi noi calitativ şi cantitativ valoarea producţiei globale literare’’.

Suplimentul de Duminică al aceluiaşi ziar publică şi comentează fragmente de proză sau teatru-nuvela Duşmănie de Petru Dumitriu (care mulţumeşte pentru îndrumare şi sprijin material şi laudă Decretul pentru Stimularea activităţii ştiinţifice, literare şi artistice), Manifestele de Alexandru Jar (fragmentul evocă muncitorimea ceferistă de la Griviţa), sau piesa lui Davidoglu Oameni din ceatal.

Premiile literare identifică alte locuri comune ale creatiei literare - Radu Boureanu, cu volumul Sângele popoarelor şi Maria Banuş cu ciclul Cântec sub tancuri, sunt câştigătorii premiului Coşbuc al Academiei, Eusebiu Camilar primeşte premiul „I. Creangă” pentru primul volum din Negura (,,o armă puternică în demascarea celor care au târât ţara în război ’’), premiul pentru publicistică „AL. Sahia” – revine revistei Contemporanul, pentru, ,,atitudinea combativă de înaltă principialitate faţă de influenţele burgheze decadente din viaţa culturală şi ştiinţifică’’.

Viaţa cenaclurilor literare oglindită într-o pagină cu titlul „Pe frontul cultural”, înregistrează pe de o parte ,,munca de îndrumare şi stimulare a creaţiei noi’’, iar pe de altă parte ,,discutarea în mod colectiv a operelor literaturii sovietice ca Povestea unui om adevărat şi Atelierul de foc de Boris Polevoi’’. Cronicile evenimentelor culturale promovează şi ele un limbaj specific tematizării puterii ,,Maestrul Sadoveanu deschide lucrările Congresului Intelectualilor din RPR adresând un salut de admiraţie şi recunoştinţă marelui Stalin, campionul păcii, conducătorul luptei pentru pace al tuturor popoarelor lumii’’.

REFERINŢE:

Cernat, Paul, Manolescu, Ion, Mitchievici, Angelo; Stanomir, Ioan, 2004, Explorări în comunismul românesc, I-II, Iaşi.

Negrici, Eugen, 2002-2003, Literatura română sub comunism, I-II, Bucureşti, Negrici,Eugen, 2008, Iluziile literaturii române, Cartea Romànească, Bucureşti.

Niţescu, Marin, 1995, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Humanitas, Bucureşti. Selejan, Ana, 2007, Literatura în totalitarism. 1949-1951 Întemeietori şi capodopere, Cartea

Romànească, Bucureşti.

Abstract

The consequences of the falsification of the aesthetic model through political subordination of the Romanian system and formation of many generations in the spirit of a value scale, most of which, inauthentic, have yet not been the objective of serious investigation. Nevertheless, there are a lot of documents (laws, decisions, orders, curricula, textbooks and methodologies) that indicate the pressure of the political factor on the culture system, and, as a consequence, the distortion of the aesthetic model of that

492

period. All these can be submitted to specialized research with a view to obtaining a relevant image of the impact this phenomenon had on the cultural dimension in a totalitarian regime. The silence or even the blame on a great number of writers and significant names in culture, selective re-publication on politicizing criteria, or the distortion of the meaning of the work through dogmatic interpretations, all these functioned as aggressively upon forming generations .The exclusion of great literary writers was effected both by forbiding their writings republication and leaving them out of the textbooks and the analytical programmes on ideological and class criteria which also accompanied their ‘reconsideration’ after 1963.

493

Gina NECULA, Universitatea Dunărea de Jos Galaţi

Mesageria instantanee – o nouă provocare pentru norma lingvistică

Extinderea mediilor electronice- reţeaua de Internet, poşta electronică- şi accesul tot mai multor persoane la ele influenţează dezvoltarea limbii contemporane nu numai prin adaptarea terminologiei specifice: situaţiile nou apărute creează formule inedite de interferenţă între scris şi vorbit, între limbajul standard şi registrul familiar. Aşa numita „generaţie a internetului” îşi asumă rolul de a reinventa convenţiile lingvistice şi practicile comunicative. Pornind de la aceste observaţii, lucrarea de faţă îşi propune să descrie modificările morfologice pe care le produce acest nou tip de comunicare.

De fapt, ne referim aici la un anumit tip de comunicare pe internet şi anume la mesageria instantanee (MI) care reprezintă o apariţie relativ recentă în rândul aplicaţiilor Internet şi permite comunicarea în timp real în mod text între internauţi. MI este foarte asemănătoare cu mIRC din punct de vedere al functionalităţii, însă ea se deosebeşte de IRC prin faptul că internauţii comunică direct şi nu este nevoie să se alăture unor canale(camere) de discuţii aflate pe un server IRC. MI este folosită în principal pentru conversaţii în mod text, însă în acelaşi timp este posibil să avem şi conversaţii în mod multimedia (audio-video) sau să schimbăm fişiere cu alţi internauţi. MI este oferită în mod gratuit de multe companii ce desfăşoară o activitate în domeniul Internetului (AOL, Microsoft, Yahoo, Google).

Referindu-se la limbajul informatic, în general, Rodica Zafiu constată că noutăţile limbajului informatic nu sunt doar de tip lexico-semantic (cuvinte şi sensuri noi), fonetic şi ortografic (pronunţii şi grafii nespecifice românei – de exemplu semnele de punctuaţie şi semnele ortografice nu mai sunt folosite), ori morfologic (selecţia unor desinenţe de plural- formarea pluralului pornind de la forma de singular la care se adaugă sufixe specializate pluralului în limba română, separat cu o cratimă – layer-e – sau încadrarea în clase de conjugare) şi sintactic: tipuri de construcţii, calcuri (împrumuturi de sens explicabile prin influenţe englezeşti sau franţuzeşti), combinarea cu anumite propoziţii sau conjuncţii etc.”[1].

Referindu-ne la MI şi analizând aici doar aspectele morfologice legate de acest tip de comunicare evidenţiem de la început faptul că principiul călăuzitor, în cazul de faţă, este tendinţa de simplificare maximă a schimbului de informaţii. Plecând de la această idee constatăm că MI ne

494

propune o altfel de limbă română, o limbă română care nu este normată în niciun dicţionar în această formă.

Gândindu-ne la experienţa pe care am acumulat-o, am putea afirma, aşa cum fac mai toate lucrările de specialitate, că nu există şi nu poate exista scriere fără regulile gramaticii pentru că gramatica constituie primul şi cel mai important imperativ al sistemului de exprimare a ideilor.

Lucrări de marcă cum ar fi Theodor Hristea, cu Sinteze de limba română [2], sau Ion Calotă, Mică enciclopedie a românei corecte [3], discută problema principiilor care guvernează scrierea în limba română, principii pe care le urmăreşte şi DOOM 2. Toate acestea însă nu au nicio importanţă pentru utilizatorii internetului, spaţiu care nu cunoaşte şi nu impune limite.

Ion Calotă, în lucrarea amintită menţiona: „Principiul morfologic are în vedere elementele din care este alcătuit cuvântul şi modificarea formală a acestora, pentru ca fiecare cuvânt să ia acea formă care este cerută de funcţia lui sintactică. Aplicarea principiului morfologic impune analiza morfematică a cuvintelor, recunoaşterea morfemelor, adică a acelor elemente care au un rol morfologic în cursul flexiunii sau al derivării. O anumită dispunere sau aşezare a morfemelor creează o anumită formă a cuvântului, impusă de funcţia sintactică” [4].

Dacă analizăm câteva enunţuri întâlnite în comunicarea de tip MI, descoperim că cu greu se mai poate face o analiză morfematică a cuvintelor şi că, de cele mai multe ori, avem nevoie de o interpretare a acestor enunţuri pentru a le decoda: ai grj du = Ai grijă de you!; bcf = Bună! Ce faci?; brb = Be right back!; cmf = Ce mai faci?; cmz = Ce mai zici?; cp = Cu plăcere!; dc = De ce?; dnd = Do not disturb!; ms = Mersi!; nb = Noapte bună!; npc = Nu ai pentru ce!; omg = Oh, my God!; pb / pf = Poftă bună!; sal = Salutare!; sar’na = Sărut mâna!; satzi zik cv = Să-ţi zic ceva.; shcdk = Şi ce dacă?. Avem aici doar câteva dintre enunţurile utilizate frecvent în MI. Aceste enunţuri pot fi discutate, evident, din mai multe puncte de vedere. La o primă analiză constatăm o grafie cu totul inedită a acestor enunţuri, dar şi o combinaţie ciudată de română şi engleză care nu permite o analiză gramaticală corectă. Dacă luăm ca exemplu primul enunţ, descoperim, cu uimire, că un pronume englezesc primeşte prepoziţie cu regim de acuzativ. Mai interesante sunt enunţurile alcătuite doar din consoana iniţială a cuvântului, unde e clar că nu se poate practica o analiză morfematică, aşa cum aminteam mai sus că s-ar cuveni.

În discuţiile purtate pe cale virtuală se folosesc tot mai mult acronimele (abrevieri ale unor expresii şi propoziţii comune, folosite în mesajele electronice). Tocmai pentru că totul are legătură cu timpul, cu viteza. Evident, acestea sunt folosite doar pe anumite canale de comunicare pe internet. MI foloseşte abrevieri precum ASL (age/ sex/ location – vârsta/sex/oraş); BRB (be right back- vin imediat); BFN (bye for now- cam atât pentru acum/la revedere). Treptat, însă, aceste abrevieri englezeşti

495

tind să fie înlocuite cu prescurtări româneşti: dc (de ce), vb (vorbim), cd (când), mc sau ms (mersi), bv (bravo), tr (te rog) etc.

Dacă analizăm situaţia morfologică a claselor de cuvinte româneşti, aşa cum se prezintă din punctul de vedere al codului la care ne referim constatăm tendinţa către ignorarea oricăror norme şi rigori. Cel mai tare au de suferit clasele de cuvinte flexibile al căror sistem flexionar este afectat de abreviere şi de ignoranţă.

Dintre substantivele întâlnite în comunicarea MI prezentăm câteva exemple: krne = carne; ksa = casă; kz = caz; mess= messenger; msg = mesaj; pb = problemă; plicti = plictiseală; pwp / poop = te pup; rsp= răspuns; scz = scuze; sk / sc = şcoală; sormea = soră-mea; tel = telefon; tzara = ţară; tzeapa = ţeapă. Constatăm, astfel, că unele categorii gramaticale, specifice substantivului, dispar din atenţia celor care folosesc acest cod, pentru că despre un cod e vorba, după cum reiese şi din afirmaţia autorilor lucrării cu titlul Mobile culture of children and teenagers“ [Text-]messages often bear more resemblance to code than to standard language. A text filled with code language expressions is not necessarily accessible to an outsider. The unique writing style provides opportunities for creativity” [5].

Una dintre categoriile gramaticale care are de suferit este aceea a determinării. Determinarea hotărâtă nu mai poate fi identificată la substantivele feminine pentru că, nefolosindu-se diacritice în scriere, nu se poate face distincţia între forma determinată hotărât şi cea nedeterminată. Nemaifolosindu-se articolul apare omonimia formelor neaccentuate cu cele accentuate, a N cu V: Cine-i fata asta? Poate fi citit aşa sau adăugând elemente pe care internauţii le consideră de prisos: Cine-i, fată, ăsta?

În rarele situaţii în care apar forme de G-D, de cele mai multe ori întâlnim doar abrevierea substantivului respectiv, se foloseşte cratima, dovadă a faptului că desinenţa este simţită ca fiind în plus: C mm drak-ului zc ala akolo? (Ce mama dracului zice ăla acolo?).

De asemenea, se remarcă utilizarea unor forme alternante de gen: Dă-i un list / o listare!, aici fiind vorba despre incompleta adaptare a neologismului, fenomen care se întâlneşte şi în alte aspecte ale vorbirii curente.

Specifică limbajului familiar, de asemenea, este folosirea diminutivelor, foarte frecvent utilizate în conversatii; diminutive precum : pozici (poze ), pupici, somnic- „somnic pufos”, filmuletz, zâmbilici (zâmbitor), supărici (supărat), nebunici (nebun)etc.

Luând în discuţie situaţia pronumelui descoperim un amalgam de engleză şi română: ai grj du, care trebuie citit ca Ai grijă de tine!. De cele mai multe ori nu se mai folosesc pronumele personale sau reflexive, obţinându-se enunţuri de genul: poop!, imbrac shi vin! În cazul adjectivului este de remarcat faptul că toate sunt utilizate ca invariabile, lipsind formele

496

flexionare: Sunt plicti/supy!, Asta e nashpa!. Referitor la adjectiv se poate observa şi preferinţa pentru superlativul realizat prin lungirea vocalelor: maaaaaaarfa! coooool, suuuuuper!.

Adjectivul invariabil super –“E super poza,imi place”- e un adevărat cuvânt internaţional,tipic pentru limbajul actual al tinerilor.

Aspecte ale dinamicii limbii române actuale observă faptul că în contextul fenomenului de globalizare care creează condiţiile răspândirii internaţionale a englezei ca „lingua franca”, româna reafirmă atât “ospitalitatea” (capacitatea de a accepta un număr mare de împrumuturi englezeşti), cât şi “creativitatea”, evidenţiată prin inovaţii apărute la nivelul uzului. Dat fiind că realizarea actului concret de comunicare presupune o intercondiţionare complexă a aspectelor semantice cu cele stilistice, inovaţiile din sfera semnificaţiei nu pot fi adecvat explicate decât printr-o triplă raportare: la referent, la contextul situaţional (extralingvistic) şi la cel verbal.

Contextul situaţional poate marca un anumit sens, pus în legătură cu grupuri / medii socio-profesionale şi cu situaţii de comunicare de tip formal sau informal (familiar). De pildă, adjectivul / adverbul cool specific argoului adolescenţilor (aşa-numitul “teenspeak”), unde este utilizat cu semnificaţii de valorizare la superlative. În argoul tinerilor cool e folosit cu sensul de foarte bine. Dar cool înseamnă în primul rând în engleza curentă, rece.

În ceea ce priveşte flexiunea verbală se constată lipsa auxiliarelor precum şi o generalizare a unei singure forme verbale care să acopere toate persoanele (dispare categoria persoanei la verb): asht = aştept; facetzi = faceţi; fak = fac; ma plic = mă plictisesc; nush = nu ştiu; plekt = am plecat; potzi = poţi; pp = presupun; rpz = reprezintă; shtiu = ştiu; sp= spune; tb = trebuie; vb = vorbim; vdm = vedem. Acronimul vb poate fi la fel de bine citit ca vorbesc/vorbeşti/vorbeşte/vorbim/vorbiţi/vorbesc). Nici modurile şi timpurile nu par a beneficia de mai multă atenţie şi importanţă. Deşi în sistemul morfologic al limbii, verbul se grupează în diferite clase flexionare, în funcţie de comportamentul său în timpul flexiunii, comunicarea prin MI ne propune un sistem invariabil şi pentru verb: Unde lucr acush? Lipsa sufixelor gramaticale face ca enunţul sa fie ambiguu.

Interesante sunt şi creaţiile verbale noi care pornesc de la cuvinte englezeşti: a heckări, a e-maili, a chatui, a clicăi, a bipăi. Unele verbe provenite din engleză se suprapun peste forme argotice româneşti: dk nu salvezi îl dilesc (documentul)! Verbul a dili aici vine de la engl. to delete, într-o formă adaptată fonic.

Observăm astfel faptul că trăsături ale oralităţii sunt transferate în scris pentru a se obţine un anume efect stilistic sau apar spontan, din cauze contextuale (grabă, comoditate, slabă cunoaştere a normelor de construcţie a textului scris). Astfel, în conversaţia pe messenger se întâlneşte în mod

497

frecvent transcrierea formelor fonetice care corespund de fapt pronunţării standard ( „ieu o sa le las un offline cu tema”, „iesti pe invisible?”) produc efect de oralitate populară, probabil pentru că evocă un tip de greşeli ortografice atribuite lipsei de instrucţie sau pur şi simplu se scrie aşa pentru a fi mai “cool”,”mai altfel” decât ceilalţi. O diferenţa abia perceptibilă separă aceasta serie de formele caracteristic populare precum io- formă extrem de des întâlnită în adresarea tinerilor în conversaţii pe messenger şi nu numai, remarcă Gabriela Pană Dindelegan în Aspecte ale dinamicii limbii romane actuale.

Rodica Zafiu în Diversitate stilistică în româna actuală aduce în discuţie domeniul benzilor desenate unde onomatopeele sunt destul de numeroase, ele exploatează deopotrivă posibilitatea codului lingvistic şi cea a codului grafic (prin mărimea, poziţia şi forma literelor). La fel de numeroase sunt şi interjecţiile, acestea din urmă fie că reprezintă produsul unui joc lingvistic, fie că – mai des – sunt împrumuturi din limbile din care se traduce (în special engleza şi franceza), chestiuni de asemenea aplicabile în conversaţiile pe messenger.

În lingvistica generală se evocă de regulă, în legătură cu nemotivarea semnului lingvistic, interpretările diferite pe care limbile existente le dau sunetelor scoase de animale.Uneori, pentru varietate, notaţiile diferite se amestecă în aceeaşi „replică”, mârâitul e transcris Grrr!, Mrrr!, dar şi Rrrr! sau Rrrg!.

S-ar putea extinde, asupra interjecţiilor propriu-zise (care exprimă stări interioare sau acte de voinţă) şi asupra onomatopeelor, deosebirea clasică dintre împrumuturile necesare şi cele „de lux”: unele sunete nu au o transcriere consacrată în uzul literar, deci inovaţiile sunt justificate, în vreme ce altele dublează unităţi lexicale deja existente.Se realizează reprezentări lingvistice ale căscatului: Uaaaah! sau ale plânsului: Buhuhuuu!!!Ahhh…ah….buahhhh!!, ale îndoielii: Hmmmmm! sau Mmmm!, ale tremuratului de frig sau frică: Brrrr!! etc.Unele interjecţii neologice au totuşi girul uzului colocvial, care le-a acceptat înainte de apariţia autohtonă: Uau! (care mai este întâlnită şi sub forma Woow!, Waaaw!), Uups!.

De altfel, nu este sigur că întotdeauna soluţia „tradiţională” este cea mai sugestivă: pentru reprezentarea sforăitului, onomatopeea cu efect preponderent grafic: Zzzzzz! este preferabilă celei foarte rar utilizate: Sfooor! Sfoor!.

Transcrierea modificărilor produse de ritmul rapid al vorbirii şi de o tendinţă spre articularea incompletă reflectă trăsături intrinseci ale oralităţii şi trăsături ale registrelor non-literare.Dintre reducerile fonetice care au deja o anume regularitate în pronunţie, unele tind să fie tot mai mult notate în scris, mai ales de tineri:

498

- prepoziţiile apocopate, ca pan’ (până): “pleak pan’ vii u”, mai ales când intră în componenţa unor locuţiuni conjuncţionale de tipul pan’ce (până ce), pen’ca (pentru că);

- formele reduse ale unor conjuncţii, ca: da’ (dar), fin’ca (fiindcă) : da’ u nu vii?, uite aşa fin’ca nu vreau!;

- formele apocopate de prezent ale verbelor modale a trebui şi a putea (tre’, poa’); formele apocopate ale unor verbe la imperativ, ca: scoal’ (scoală); imperativul las’ (lasă);

- alte forme trunchiate în registrul colocvial: substantivul juma’ (jumătate), adverbul numa’ (numai)

În ceea ce priveşte comunicarea pe messenger, dacă se ţine cont de faptul că locutorii pot fi adolescenţi sau tineri, implicatura conversaţionala particulară pe care o poate genera această construcţie este aceea a raportului familiar dintre vorbitor şi referent.( Dindelegan, Aspecte ale dinamicii limbii române actuale)

Rodica Zafiu remarcă de asemenea prezenţa trunchierii lexicalizate, în special prin suprimarea părţii finale a cuvintelor(cu unul sau mai multe sunete, una sau mai multe silabe) de tipul tre’, poa’etc.

De asemenea tot Rodica Zafiu în lucrarea sa Diversitate stilistică în româna actuală afirma că “diferenţa dintre aspectul scris şi oral al limbii romane o constituie dispariţia din vorbirea curentă a consoanei finale “-l” care reprezintă la genurile masculin şi neutru, articolul hotărât singular.Din punct de vedere gramatical pierderea lui “-l” în registrul oral nu este foarte importantă, funcţia de articol este preluată de vocala precedentă “-u”, astfel încât distincţia nearticulat/articulat se păstrează foarte bine. În scrierea messenger însă, din acest punct de vedere nu se mai face distincţie între comunicare orală/scrisă, cuvintele apar în scris fără articol din cauze mai mult sau mai puţin cunoscute. Foarte rar se întâlneşte scrierea articulată a cuvintelor; ele de regulă apar sub această formă: „capu”, „dracu”, „colegu”, „prietenu“, „omu“ etc. Absenţa lui -l fiind marcată de obicei de un apostrof, acesta fiind unul dintre mijloacele cele mai răspândite şi mai simple de sugerare a oralităţii.

Se poate remarca că în comunicarea pe messenger nu se mai face diferenţa între părţile de vorbire, de exemplu trb (trebuie, treabă) – forma lui nu este diferită atunci când e folosit ca substantiv sau verb, sensul lui reiese din context.

Termenii-umbrelă ţin de latura vagă a limbajului prin caracterul lor non-denominativ, prin conţinutul lor care îi apropie de conceptele procedurale. Lexicologii i-au denumit termeni-umbrelă sau vicaria nu numai pentru faptul că pot umple un gol lexical sau acoperi un vag referenţial, ci şi pentru altă particularitate a lor, aceea de a se raporta la un număr divers de realia. Aceştia fac parte dintr-o clasă lexicală deschisă. Majoritatea aparţin

499

limbii literare şi sunt termeni neologici romanici. Dintre cele mai frecvente cuvinte-umbrelă sunt : (colocvial) chestie, fază, (livresc) problemă, situaţie, soluţie.

Termenii tehnici în marea lor majoritate sunt anglicisme foarte recente, cu un grad mai mare de adaptare morfologică decât fonetică şi grafematică, dat fiind utilizarea lor mai mult în scris în cadrul unuor grupuri de discuţii (chat-uri, forumuri ş.a.) de pe Internet.

Idiomatismele sunt o caracteristică a limbajelor orale, argotice, colocviale, dar şi ale jargoanelor tehnice.Limbajul informatic este poate unul dintre cele mai puţin academice limbaje, în care expresiile idiomatice sunt frecvente alături de termenii tehnici.Se utilizează mult pronumele, căci se preferă enunţurile personalizate, adresarea directă, mesajele scurte, imperativul, prezentul conjunctivului şi al indicativului, formule fatice (ok, ajutor sau hi5-ul dispare), întrebări directe de tipul eşti sigur ca ...?, ce ai vrea sa faci?, vrei sa iti trimit? etc.

În concluzie apreciem faptul că ignoranţa şi comoditatea faţă de natura limbii (doar e celebră expresia românească „merge şi aşa”) determină schimbarea deprinderilor de comunicare ceea ce face ca generaţiile tinere să piardă progresiv contactul cu limba corectă. Reacţiile specialiştilor faţă de această tendinţă sunt foarte diverse, de la respingerea vehmentă, la aprecieri admirative“ Netspeak is a development of millennial significance. A new medium of linguistic communication does not arrive very often, in the history of the race” [6]. Rămâne de văzut dacă această formă de exprimare mai are nevoie şi de o primire entuziastă, pentru că, este evident, nu poate fi interzisă şi nici controlată. Noua generaţie, care comunică mai mult prin MI decât la şcoală cu profesorii, acasă cu părinţii sau cu prietenii, specialistă în acest cod/jargon acaparator, nu pare să mai aibă nevoie de DOOM sau de gramatici. Grav ni se pare faptul că modul acesta stilizat de comunicare a început să depăşească graniţele internetului şi să invadeze comunicarea obişnuită aşa că oricând putem auzi pe stradă o persoană care îi spune alteia la despărţile: Pup! Vb pe mes!

Note

[1]. Zafiu 2001: 90 [2]. Hristea 1984. [3] Calotă 2001. [4]. Calotă 2001: 49. [5]. Kasesniemi & Rautiainen 2002: 183. [6]. Crystal, 2001:238-9.

BIBLIOGRAFIE

DOOM2, Academia Română , Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

500

Calotă 2001, Ion Calotă, Mică enciclopedie a românei corecte, Editura Niculescu SRL, Bucureşti, 2001.

Crystal 2001, David Crystal, Language and the internet, Cambridge: Cambridge University Press, 2001.

Hristea 1984, Theodor Hristea, (coordonator), Sinteze de limba română, ediţia a III-a revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros.

Kasesniemi, Rautiainen, 2002, E., Kasesniemi, P., Rautiainen, 2002, “Mobile culture of children and teenagers in Findland”, în James E, Katz & Mark A, Aakhus (Eds), Perpetual contact: Mobile communication, private talk, public performance (pp, 170-192), Cambridge: Cambridge University Press.

Zafiu, Diversitate, Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală; Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 2001.

Abstract

Our paper aims at giving a description of a recently emerged type of communication, MI. In fact, our interest goes here towards one particular aspect, that is the excessive and abusive use of punctuational and othograpfic marks within the internet communication system.