Filozofia educaţională Montessori

Note introductive

Maria Montessori s-a născut la 31 august 1870 (1952) în Ancona, Italia şi a studiat

medicina la Universitatea din Roma. A fost una din primele femei care au absolvit facultatea

de medicină în Italia şi una din primele femei care au practicat medicina cu succes. A început

să aplice multe din ideile sale personale despre educarea copiilor mici, cu vârste cuprinse între

unu şi cinci ani, şi s-a ocupat de copiii cu deficienţe mentale. Şi-a perfecţionat ideile şi a

început punerea în practică începând a acestora din anul 1907, când a fost numită la

conducerea unui grup de creşe şi grădiniţe dintr-o zonă foarte săracă a Romei. Acolo a început

să aplice consecvent ideile sale educaţionale, care se concretizaseră între timp într-o adevărată

metodă educaţională, metoda Montessori. Mult mai târziu, când metoda sa educaţională a

devenit larg cunoscută în Italia, în Europa şi în întreaga lume, generând zeci şi zeci de şcoli

Montessori, Maria Montessori a călătorit foarte mult, supervizând sistemul şcolilor

Montessori, scriind şi ţinând conferinţe.

Metoda Montessori

În primul rând, este demn de remarcat că Maria Montessori şi-a concentrat atenţia şi

metodele educaţionale asupra copiilor cu deficit intelectual, în majoritate având deficienţe

mintale din naştere.

Teoria dezvoltării

Montessori considera că este greşit să presupunem că dezvoltarea copiilor este total

influenţată de părinţi, pentru că aceştia învaţă şi de unii singuri, din experienţa lor de viaţă.

De asemenea, autoarea era de părere că procesul de învăţare la copii este de cele mai

multe ori, foarte diferit de cel la adulţi.

Un concept central în teoria lui Montessori este acela de „perioade sensibile”, aceste

perioade sunt similare perioadelor critice. Sunt perioade de timp în care substratul genetic îşi

spune cuvântul, copilul fiind mai dornic şi mai capabil să stăpânească anumite activităţi. De

exemplu, se pot observa perioade sensibile pentru achiziţia limbajului şi pentru începutul

folosirii mâinii.

Dacă în perioadele sensibile copilul este împiedicat să trăiască aceste experienţe,

dorinţa copilului şi capacitatea sa de a stăpâni anumite activităţi, limbajul de exemplu, se vor

diminua, fapt care va avea un efect dramatic asupra dezvoltării.

Perioada sensibilă pentru ordine 0 – 3 ani

În primii trei ani de viaţă, copilul manifestă o puternică nevoie pentru ordine. Imediat ce

se poate mişca, copilului îi place să pună obiectele la locul lor. Chiar şi înainte de a se putea

deplasa, copiii se pot supăra dacă văd lucruri care nu se află la locul lor. Montessori ne dă

exemplul unei fetiţe de 6 luni care a început să plângă atunci când un musafir al mamei sale a

pus umbrela pe masă. S-a uitat la umbrelă şi a început să plângă. A redevenit calmă doar când

mama a luat umbrela şi a pus-o în cuier, acolo unde îi era locul.

Şi adultul are nevoie de ordine, însă într-un plan diferit. Pentru adult, ordinea provoacă o

anumită stare de satisfacţie vizavi de mediul exterior, dar pentru copii ordinea este esenţială.

Montessori credea că această nevoie de ordine este necesară pentru orientarea în spaţiu a

copilului.

Perioada sensibilă pentru detalii 1 – 2 ani

Între 1 an si 2 ani, copiii îşi fixează atenţia pe detalii. De exemplu, ei văd insecte mici

care scapă atenţiei adulţilor. Sau, dacă le arătăm o poză, tind să nu ia în seamă obiectul din

prim plan, pe care noi îl considerăm important şi să îşi centreze atenţia pe obiectele mai

îndepărtate din fundal. Acest interes pentru detalii ne indică o modificare în dezvoltarea

psihicului copilului.

Dacă până la un an erau atraşi de obiectele stridente, colorate, luminate, sclipitoare,

acum încearcă să-şi completeze experienţa cât de mult se poate, centrându-se pe detalii.

Perioada sensibilă pentru utilizarea mâinilor 1 ½ - 3 ani (3 – 5 ani rafinarea

mişcărilor)

Între 18 luni şi 3 ani, copiii apucă constant diverse obiecte. Le place în mod deosebit să

desfacă, să recompună obiecte, să le pună în diverse cutii, să le toarne şi să le decojească. În

următorii 2 ani, îşi rafinează mişcările şi simţul tactil. De exemplu, unui copil de 4 ani îi place

să identifice obiectele pipăindu-le cu ochii închişi, un joc pe care adulţii nu-l agreează.

Perioada sensibilă pentru învăţarea mersului 1 – 2 ani

Învăţarea mersului este ca o a doua naştere, copilul trece de la o stare de neajutorare la

una de autonomie.

Mersul la copil diferă de mersul la adult, în ceea ce priveşte scopul. Daca adultul merge

pentru că vrea să ajungă undeva, copilul poate urca şi coborî scările la nesfârşit. Copilul nu

merge pentru a ajunge undeva ci pentru a-şi perfecţiona această abilitate. Ca perioada de

vârstă se situează între 12 şi 24 de luni.

Perioada sensibilă pentru învăţarea limbajului 1 – 6 ani

Ceea ce este remarcabil la învăţarea vorbirii este rapiditatea cu care copii deprind un

proces aşa de complex. Pentru a învăţa să vorbească, copii trebuie să înveţe nu doar cuvintele

şi înţelesul acestora, dar şi gramatica, un sistem de reguli care le spune unde să plaseze fiecare

parte a vorbirii.

De exemplu, dacă spunem „paharul este pe masă”, înţelesul pe care îl dăm acestor

cuvinte derivă din ordine în care le spunem. Daca am fi spus „pe paharul este masă” înţelesul

ar fi fost greu de înţeles.

Pentru Montessori achiziţia limbajului la copil se aseamănă cu imprintingul. La un

anumit moment critic de timp, din primele luni de viaţă până la 2 ½ - 3 ani copii sunt pregătiţi

nativ să înveţe sunete, cuvinte şi gramatică din mediul înconjurător.

Această sensibilitate aparte pentru limbaj se manifestă în primii trei ani de viaţă şi apoi

dispare. Montessori era de părere că achiziţia limbajului este determinată de factorii înnăscuţi,

astfel încât se realizează în acelaşi mod la toţi copiii, indiferent de zona geografică în care

cresc.

De exemplu, toţii copii trec de la un stadiu de bâlbâire la un stadiu în care încep să

rostească cuvinte, ulterior intră într-un stadiu în care alcătuiesc propoziţii din 2 cuvinte „Copil

pleacă” şi urmează o perioadă în care construiesc propoziţii şi fraze mai elaborate.

În opinia lui Montessori nu se succed continuu, sunt şi perioade în care copii par să nu

realizeze nici un progres, şi apoi, deodată apar numeroase achiziţii.

Între 3 şi 6 ani copii nu mai achiziţionează cuvinte şi reguli gramaticale la un nivel

neconştient dar sunt încă într-o perioadă sensibilă pentru dezvoltarea limbajului. În această

perioadă copii devin mai conştienţi de învăţarea regulilor gramaticale. Astfel pe la 5-6 ani

copilul este pregătit pentru şcoală şi a învăţat deja să vorbească, fără să fie instruit într-un mod

formal.

Idei despre educaţia copiilor

În perioadele sensibile copii sunt conduşi de impulsurile înnăscute să stăpânească

anumite activităţi, precum mersul sau achiziţia limbajului. Scopul educaţiei în perioada de

până la 6 ani este, în opinia lui Montessori, să asiste acest proces. Şi cum până pe la vârsta de

3 ani copiii nu sunt înscrişi într-o instituţie formală de învăţământ, părinţii sunt primii

educatori.

Pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte părinţii nu au nevoie de cunoştinţe avansate de

psihologie, ci doar au nevoie de o anumită atitudine faţă de noile activităţi ale copilului. Nu

trebuie să direcţioneze copiii spre anumite conţinuturi de învăţare, ci trebuie să respecte

eforturile independente ale copiilor de a stăpânii noi şi noi activităţi. Nu trebuie să se ajungă

nici în extrema ignoranţei vizavi de copil, părintele trebuie să îi ofere oportunităţi pentru a

învăţa. (de ex.: daca plimbă copilul prin parc şi acesta este interesat de fiecare dată să observe

un anumit copac, sau o anumită bancă, să îl lase să observe, să exploreze, nu să treacă în

viteză prin locul respectiv, să ofere copilului jocurile de care are nevoie pentru a se dezvolta,

în conformitate cu necesităţile specifice vârstei)

Un exemplu dat de Montessori este acela al părinţilor care îşi pot ajuta copiii în perioada

sensibilă pentru învăţarea mersului. Unii părinţi urmăresc cu plăcere cum copiii lor încep să

stăpânească noile mişcări ale mersului. Aceştia îşi urmează copiii atunci când se deplasează,

se opresc odată cu ei pentru a explora noul loc în care au ajuns. De asemenea le creează

oportunitatea copiilor de a stăpânii aspecte variate ale mersului, precum urcatul scărilor.

Copiii sunt lăsaţi să evolueze în propriul ritm.

Alţi părinţi, nu reuşesc să ofere copilului toate oportunităţile pentru învăţarea mersului

pe cont propriu şi în ritmul propriu. Unii încearcă să-şi înveţe copiii să meargă – o practică

care îl va face pe copil să creadă că eforturile lui nu sunt adecvate. O altă situaţie este aceea în

care părinţii nu înţeleg ce reprezintă mersul pentru copii. Cred că mersul, în cazul copiilor, are

acelaşi sens ca şi în cazul adulţilor: de a ajunge într-un anumit punct sau la un anumit obiect.

Ce fac părinţii în acest caz? Îşi iau copiii în braţe şi îi duc mai repede la destinaţie, sau îi

împing în premergătoare spre locul unde par că vor să ajungă. Alţi părinţi sunt speriaţi de

locurile în care pot ajunge copii si îi îngrădesc, punându-i în ţarcuri şi limitându-le astfel

posibilităţile de explorare şi de exerciţiu.

În final, bineînţeles, toţi copii normali învaţă să meargă, dar reacţiile părinţilor din

această perioadă, afectează sentimentele copiilor legate de propriul ritm şi de autonomie.

În primul caz copii capătă sentimente de libertate şi de mândrie după ce reuşesc să

stăpânească o activitate importantă de unii singuri. În celelalte cazuri ei consideră că propriile

eforturi de a stăpânire a activităţii respective au produs efecte negative, fapt ce va conduce,

cel mai probabil la o uşoară inhibiţie.

Şcoala Montessori

La vârsta de 2 ½ ani copii pot intra într-o şcoală Montessori. În şcolile Montessori sunt

create grupe educaţionale care acoperă 3 ani, spre exemplu: grupa 3-5 ani, sau 6-9, sau 7-10,

etc.

Marimea clasei

Cu exceptia grupelor de cresa, cele mai de succes clase sunt cele care cuprind un numar de 30-35 copii

la un cadru didactic (foarte bine instruit pentru nivelul la care preda) si un asistent supraveghetor. Acest lucru e

posibil deoarece copiii raman in acelasi grup timp de trei pana la sase ani iar majoritatea activitatilor de

predare-invatare au ca sursa copiii si mediul.

Libertatea de mişcare

Când intri într-o clasă Montessori te întâmpină o evidentă deosebire de abordare faţă de învăţământul

tradiţional. Copiii sunt pur şi simplu absorbiţi şi foarte preocupaţi de propria lor activitate. Aproape toate lecţiile

sunt individuale, deci fiecare copil are de obicei un plan diferit de activităţi pe care educatorul îl gândeşte şi îl

pune în practică, în funcţie de interesul şi de nivelul la care se află copilul. Toate materialele din clasă sunt uşor

accesibile şi la dispoziţia copiilor, aşezate pe rafturi joase. Copilul este liber să aleagă dintre materialele care i s-

au prezentat anterior şi după ce termină de lucrat cu ele ştie că trebuie să le aşeze pe raft în acelaşi loc şi în

aceleaşi condiţii, gata pentru următorul copil interesat de aceeaşi activitate. Posibilitatea de a alege este un

privilegiu pe care din păcate copilul din şcoala tradiţională nu îl are. În clasele Montessori copilul se poate

mişca liber dintr-o parte a clasei în alta, ascultând de propriul lui impuls interior. Cu timpul, exerciţiul alegerii

devine obişnuinţă, adică se dezvoltă capacitatea copilului de a lua decizii cu privire la propria persoană.

Stiluri de invatare

Sunt stimulate toate tipurile de inteligenta si toate stilurile de invatare: muzical, corporal-kinestezic,

spatial, interpersonal, intrapersonal, intuitiv, lingvistic traditional si cel logico-matematic (citire-scriere-

aritmetica). Acest model specific a fost redescoperit de catre psihologul Howard Gardner de la Universitatea

Harward, in teoria inteligentelor multiple.

Într-o clasă Montesssori există patru arii curriculare:

1. Viaţa practică (practical life) care cuprinde activităţi practice legate de viaţa de zi cu zi: turnarea

apei dintr-un ulcior în altul sau din ulcior în pahar; spălarea mesei, aşezarea mesei pentru prânz şi servirea ei,

curăţirea rafturilor de praf, măturat, încheiat la nasturi, legarea şireturilor şi aşa mai departe. Toate acestea îl

ajută pe copil să se adapteze noului mediu din clasă (pentru că viaţa practică este aria cu care copilul începe

când vine pentru prima dată la grădiniţă) să îşi câştige independenţa, să îşi coordoneze mişcările şi să exerseze

concentrarea atenţiei. Toate obiectele de pe raft sunt curate şi foarte atractive pentru a stimula interesul

copilului.

2. Activităţile senzoriale vizează dezvoltarea simţurilor. La această vârstă (3 - 6 ani) copilul explorează

prin intermediul simţurilor mediul în care trăieşte. Dezvoltarea lor conduce implicit la o cunoaştere mai

rafinată şi la ascuţirea inteligenţei. Prin materialul senzorial Maria Montesssori a pus concepte abstracte în

formă concretă. Spre exemplu, conceptul de lungime este materializat în barele roşii care au aceeaşi formă,

aceeaşi culoare, singurul aspect care diferă fiind lungimea. Conceptul materializat în cele 10 bare roşii este

reprezentat prin gradarea acestora de la cea mai scurtă (10 cm) la cea mai lungă (1m), diferenţa dintre bare

fiind constantă (10 cm). La fel se întâmplă şi cu alte concepte: culoarea, greutatea, etc. Materialul senzorial

vizează dezvoltarea fiecărui simţ în parte prin izolarea lui de celelalte. Spre exemplu, în exerciţiile pentru

dezvoltarea simţului tactil copilul foloseşte o eşarfă pentru a-şi acoperi ochii în aşa fel încât toată atenţia să îi

fie îndreptată spre analiza tactilă. La fel în simţul termic sau baric.

3. Activităţile de limbaj vizează, fireşte, dezvoltarea limbajului cu aspectele lui esenţiale: vorbit, scris

şi citit.

4. Activităţile de matematică se bazează pe materiale specifice, care respectă caracteristica vârstei, de

a opera în plan concret, senzorial. Treptat, spre sfârşitul celui de-al treilea an în aceeaşi clasă, se face trecerea

la materiale care se eliberează de încărcătura senzorială, nu pentru că aşa spune metoda, ci pentru că pur şi

simplu copilul realizează că nu mai are nevoie de suportul concret, că şi-a însuşit ideea.

Evaluare

Nu exista note sau alte forme de recompensa sau pedeapsa, nici deschise, nici subtile. Evaluarea se face prin

portofolii, observare de catre cadrul didactic si prin fise de progres. Proba daca sistemul functioneaza consta in

realizarile si comportamentul copiilor, satisfactia, maturitatea, bucuria, dragostea de a invata si nivelul ridicat

al activitatii.

Câteva principii aplicate într-o şcoală Montessori

Independenţă şi concentrare

Scopul educaţiei în şcoală rămâne acelaşi ca si cel pentru primii ani de viaţă: educatorul nu

instruieşte copilul nu îi impune învăţarea sau achiziţia anumitor cunoştinţe sau deprinderi, ci îi

oferă oportunităţile pentru autodezvoltare. Se pleacă de la asumpţia că dacă mediul şcolar

conţine materialele corespunzătoare nevoilor interioare ale copiilor (aşa cum au fost ele

descrise pe parcursul perioadelor de sensibilitate) atunci copilul va lucra cu plăcere de unul

singur, fără să existe nevoia unei supervizări directe din partea educatorului.

Pentru a descoperii materialele cele mai potrivite Montessori a petrecut foarte mult

timp observând copii şi lucrurile care li se par interesante, care îi atrag şi cu care lucrează

multă vreme fără să obosească. (exemplul cilindrilor cu diferite diametre ce trebuiau introduşi

în orificiile unei rame de lemn)

Liberul arbitru

Atunci când se încearcă pregătirea sălii de clasă sau a mediului în care copilul este

lăsat să se joace şi să înveţe, Montessori spune că este necesar să limităm propriile noastre

idei referitoare la ce anume trebuie să înveţe copilul şi să-l lăsăm pe el să îşi aleagă

materialele. Dacă sunt lăsaţi să aleagă liber, de cele mai multe ori, copii se vor orienta spre

activităţile cele mai captivante pentru ei. De exemplu, Montessori a observat că dacă lăsăm un

copil de 2 ani să se mişte liber prin camera, acesta va aranja constant lucrurile, le va pune în

ordine. Dacă un copil va scăpa un pahar cu apă ceilalţi vor îndepărta cioburile şi vor cureţa

podeaua. Astfel se manifestă nevoia de ordine a copiilor mici.

În zilele noastre, în şcolile Montessori materialele de lucru sunt, în mare parte, deja

stabilite. Iar educatorii respectă principiul liberului arbitru, lăsând copii să-şi aleagă

materialele cu care vor să lucreze.

Chiar dacă educatorii încurajează alegerea materialelor preponderent de către copil,

din când în când, intervin pentru a introduce noi sarcini pentru care copiii par a fi pregătiţi.

Educatorul prezintă noua activitate şi ulterior observă comportamentul copilului vizavi de

activitatea nou introdusă (concentrarea atenţiei asupra activităţii, repetarea sarcinilor). Dacă

educatorul constată că activitatea respectivă depăşeşte capacităţile copilului atunci se renunţă

la activitate, cel puţin pentru moment. Educatorul nu trebuie să dea impresia copilului că este

obligatoriu să înveţe o activitatea anume. Acest lucru ar submina abilităţile copilului de a-şi

urma propriile impulsuri. Atitudinea educatorului trebuie să fie cea a unui observator pasiv,

care să determine pentru ce activităţi este pregătit copilul.

Recompense şi pedepse

Educatorul Montessori se comportă foarte diferit faţă de un educator tradiţional,

aceasta din urmă stabilind obiective pentru copii şi asumându-şi sarcina educaţiei lor.

În şcoala Montessori copilul este cel care conduce activităţile, în funcţie de nevoile

sale, educatorul fiind doar un facilitator.

În şcolile tradiţionale educatorul constată că deseori copiilor le lipseşte entuziasmul

pentru a acumula cunoştinţele propuse. Prin urmare va apela adesea la recompense şi pedepse

externe pentru a-i stimula: premii, note, ameninţări, critici. Aceste stimulente externe

rareori îşi ating scopul. Adesea copii se centrează pe evaluările externe, se tem să dea un

răspuns greşit, să nu pară ridicoli în faţa celorlalţi şi nu se mai implică/concentrează adecvat

în activităţile lor (învaţă pentru a obţine o notă, un calificativ sau pentru a evita pedeapsa,

blamarea). Sub o asemenea presiune copii vor acumula anumite cunoştinţe dar vor căpăta o

repulsie faţă de şcoală şi activităţile de învăţare.

Evaluările externe ajung treptat să afecteze încrederea în sine a copilului, acesta

căutând autorităţi externe, asemenea educatorului, care să îi spună ce să facă, ce să zică. În

opinia lui Montessori autorităţile apelează la recompense şi pedepse, în principal, pentru a-l

face pe copil dependent de voinţa lor. Autoarea se întreabă cum un copil care are nevoie de

aprobare externă va învăţa vreodată să gândească independent, sau va îndrăzni să critice

ordinea convenţională socială.

Educatorii Montessori nu apelează la pedepse şi recompense, ei sunt convinşi că dacă

acordă atenţie nevoilor interne ale copiilor, vor găsi activităţile în care copii se vor implica şi

vor lucra cu interes.

Educatorii tradiţionali justifică recompensele şi critica ca fiind necesare pentru a-i

învăţa pe copii ce este corect şi ce este greşit. Montessori este de acord cu faptul că un copil

trebuie să înveţe din greşelile sale dar că îşi poate da seama de greşeli fără a fi nevoie de

critici sau recompense în acest sens. De exemplu, atunci când copiii învaţă despre

dimensiunile spaţiale ale obiectelor (jucându-se cu o ramă de lemn cu găuri de diferite

dimensiuni în care trebuie să introducă cilindrii corespunzători), activitatea pe care o

desfăşoară are un soi de autocontrol. Dacă un copil va introduce greşit cilindrii în rama de

lemn, la un moment dat, unul dintre cilindrii nu-şi va mai găsi locul, fapt care va suscita

interesul copilului şi îl va conduce spre corectarea erorii şi rezolvarea problemei.

Învăţarea graduală

Montessori a observat că nu pot fi învăţate, de către copil, foarte multe abilităţi

simultan. De exemplu, un copil de 4 ani poate încerca din răsputeri să-şi încheie nasturii de la

haină sau să-şi lege şireturile de la pantofi, ca o consecinţă naturală a nevoii de independenţă.

De cele mai multe ori, aceste activităţi sunt dificile pentru copilul de 4 ani, pentru că presupun

însuşirea mai multor tipuri de deprinderi: abilităţile motorii fine, coordonarea ochi mână.

Pentru a rezolva această problemă, Montessori a dezvoltat o serie de materiale prin care să-i

înveţe pe copii abilităţile respective. Pentru activitatea de legare a şireturilor, a creat diverse

modele la o scară mai mare, astfel încât copilul să poată realiza corect mişcările de legare a

şireturilor, utilizând însă mişcările musculare grosiere, pe care le stăpâneşte la această vârstă.

Montessori utilizează şi principiul pregătirii indirecte. În acest caz, se dau copiilor

sarcini care aparent nu au legătură cu legarea şireturilor, cum ar fi tăierea legumelor cu un

cleştişor sau ţinerea unui creion, sarcini prin care copiii îşi vor dezvolta dexteritatea.

Cititul şi scrisul

Montessori a descoperit că în jurul vârstei de 4 ani copiii învaţă să scrie şi să citească

cu un mare entuziasm. Acest lucru este explicabil datorită faptului că la această vârstă copiii

se află în perioada sensibilă pentru învăţarea limbajului. La 4 ani, copiii au terminat de

achiziţionat limbajul la nivel inconştient şi acum sunt dornici să înveţe despre limbaj la un

nivel conştient. Dacă se întârzie cu învăţarea limbajului scris până la vârsta de 6-7 ani, aceasta

va fi mult mai dificilă pentru că, la această vârstă s-a depăşit perioada sensibilă pentru

învăţarea limbajului.

Un copil de 4 ani va deprinde mai uşor scrisul decât cititul, asta pentru că scrisul este o

activitate mai concretă, bazată pe senzorialitate. La această vârstă, scrisul este învăţat printr-o

serie de exerciţii preparatorii. Pentru început, copilului îi este arătat cum se ţine un creion şi

este lăsat să practice desenatul/coloratul respectând anumite contururi. În această perioadă,

copiii vor îndrăgi coloratul precis pentru că se află în perioada sensibilă pentru dezvoltare

mişcărilor manuale fine.

Un alt exerciţiu ar consta în trecerea degetelor copiilor peste litere decupate din hârtie

abrazivă şi lipite pe plăci de lemn. Copiii vor emite sunetul asociat literei M şi vor trece cu

degetul peste litera M din hârtie abrazivă. Prin acest exerciţiu ei va învăţa care este forma

literei respective şi cum anume trebuie ea desenată. La copiii de peste 6 ani, acest exerciţiu nu

va fi realizat cu plăcere pentru că aceştia au ieşit deja din perioada sensibilă pentru

dezvoltarea mişcărilor manuale fine.

Comportamentul neadecvat

După cum am afirmat anterior, educatorii Montessori pun accentul pe independenţa

copiilor în alegerea materialelor şi activităţilor necesare propriei dezvoltări, dar, atunci când

vine vorba despre comportament inadecvat, situaţia se schimbă. Copiilor nu le este permis să

deterioreze materialele sau să-şi agreseze colegii.

În anumite cazuri, pentru a restabili ordinea educatorii trebuie să intervină şi, pentru a

rezolva problema, este recomandată retragerea copilului din zona conflictuală pentru o

anumită perioadă de timp. În acest fel, copilul are şansa să-i privească pe ceilalţi la lucru şi să

înţeleagă valoarea muncii acestora.

Comportamentul inadecvat, în viziunea lui Montessori, indică insatisfacţia copilului

faţă de activitatea pe care o desfăşoară. În acest caz, nu trebuie să ne impunem autoritatea

asupra copilului ci să-l observăm mai îndeaproape astfel încât să reuşim să introducem

materiale/jocuri/activităţi noi care să corespundă nevoilor sale interioare de dezvoltare.

Imaginaţia şi creativitatea

Poziţia lui Montessori faţă de imaginaţie pare să contrazică un principiu fundamental

al teoriei sale, acela privind respectarea înclinaţiilor naturale ale copilului.

Copiii au o înclinaţie naturală spre imaginaţie, aşa cum spunea şi autoarea, ei evadează

din limitele stricte ale realităţii în imaginaţie, lucru care nu îi ajută în dezvoltare. Montessori

doreşte să ajute copilul să treacă peste aceste tendinţe, fiind de părere că atunci când citim

poveşti cu zâne şi le povestim despre Moş Crăciun nu facem altceva decât să încurajăm

credulitatea copiilor. Copiii cred aceste poveşti fantastice pentru că nu şi-au dezvoltat încă

puterea de discriminare şi de judecată, iar noi nu trebuie să încurajăm naivitatea ci dezvoltarea

puterii de judecată.

Educaţia elementară şi gimnazială

Montessori este cunoscută pentru metodele sale de educaţie aplicabile în special

copiilor cu vârste cuprinse între 3 şi 6 ani. Dar autoarea a dezvoltat şi programe de educaţie

pentru copiii mai mari, între 6 şi 12 ani.

Până la 6-7 ani, nevoile cele mai puternice ale copiilor erau de a dezvolta abilităţi

personale, precum mersul, limbajul. După această vârstă, copilul este mai orientat spre partea

intelectuală şi este concentrat spre lumea exterioară, dorind să acapareze cât mai multe

cunoştinţe despre lume, despre relaţiile sociale, despre bine şi rău. Pentru a veni în sprijinul

acestor dorinţe ale copiilor de a înţelege lumea, Montessori a creat o serie de povestioare cub

denumirea de „Planul cosmic”, în care sunt prezentate informaţii despre formarea pământului,

originea vieţii, evoluţia omenirii, tehnologie, etc. Poveştile nu oferă foarte multe informaţii ci

sunt construite astfel încât să suscite şi stimuleze copilul pentru a pune întrebări şi a cerceta de

unul singur pentru găsirea răspunsurilor.

La copiii de 12 ani, Montessori constată dorinţa acestora de a explora lumea prin

îndepărtarea fizică de familie şi de şcoală. Pentru a veni în sprijinul acestei dorinţe, autoarea

propune activităţi precum expediţii, excursii (vizite la muzee, biblioteci, grădini botanice,

grădini zoologice, observator astronomic). De cele mai multe ori, copiii sunt lăsaţi să facă

singuri aceste activităţi, dar comunitatea şi responsabilii obiectivelor vizitate sunt anunţaţi în

prealabil.

Concluzii

Care este eficienţa educaţiei Montessori? Dacă vizitezi o clasă Montessori pentru copii

cu vârste între 3 şi 6 ani vei fi uimit de liniştea din clasa respectivă. Atmosfera este liniştită,

educatorii nu strigă la copiii, iar aceştia se respectă unii pe alţii. Părinţii constată cum copiii

lor devin din ce în ce mai independenţi şi se duc cu drag la şcoală.

Cercetările empirice de calitate cu privire la eficienţa educaţiei Montessori sunt foarte

rare dar în general acestea indică o educaţie de calitate, copiii proveniţi din aceste grădiniţe

obţinând scoruri le fel de bune sau chiar mai bune decât cei proveniţi din alte tipuri de

grădiniţe. Ce se remarcă este faptul că scrisul şi cititul sunt foarte bine stăpânite de copiii din

clasele Montessori. De asemenea, cercetătorii sunt impresionaţi de atitudinea regăsită aici,

bazată pe independenţă, încredere, concentrare.

În afară de programele educaţionale pe care le-a propus, Montessori a adus şi inovaţii

teoretice, precum perioadele sensibile sau critice în dezvoltarea intelectuală, sugerarea

faptului că dezvoltarea limbajului de către copii se face la început la un nivel inconştient care

probabil se bazează pe un mecanism înnăscut (anticipând astfel opera lui Chomsky).

Critici

Cea mai importantă critică este că educatorii Montessori limitează creativitatea şi

libertatea copilului în anumite momente. De exemplu, dacă un copil găseşte o jucărie prea

dificilă pentru vârsta lui şi începe să se joace cu ea într-un alt mod decât cel pentru care a fost

proiectată, educatorul îi va sugera copilului să aleagă o altă jucărie (de exemplu dacă copilul

în loc să introducă cilindrii în rama de lemn îi rostogoleşte pe masă). Copilul nu este lăsat să

inoveze.

De asemenea Montessori descurajează jocul liber, desenul liber, imaginaţia. Până la

începerea şcolii primare nici interacţiunile sociale nu sunt valorizate, educaţia având un

caracter mai degrabă impersonal. Montessori a trecut cu vederea calităţile remarcabile ale

desenului liber în cazul copiilor. Alţi autori au descoperit că desenul liber la copii trece prin

diferite faze ajungând la un moment dat să fie foarte bine organizat.

Un alt punct de vedere criticat este legat de basme. Montessori a crezut că basmele şi

poveştile fantastice încurajează copilul să se îndepărteze de realitate şi de asemenea îl împing

pe copil într-o stare de ascultare pasivă, în care primeşte informaţii exclusiv de la adulţi.

Alţi autori sunt de părere că basmele nu învaţă copiii să creadă într-o lume imaginară, pentru

că aceştia ştiu că poveştile sunt doar poveşti. Copiii înţeleg în mod intuitiv că poveştile nu fac

referire la lumea reală, la evenimentele exterioare ale acesteia, ci la un tărâm interior al

speranţelor secrete şi al temerilor. De exemplu, povestea lui Hansel şi Gretel face referire la

teama copiilor de separare şi, prin parcurgerea ei, relevă o posibilă rezolvare. În mod indirect,

încurajează copiii să devină independenţi şi să facă apel la propria inteligenţă (vezi întărirea

vicariantă).

Prâslea cel voinic şi merele de aur --- model de curaj, comportamente acceptate social

Jeff Bezos - amazon

On the Barbara Walters ABC-TV Special "The 10 Most Fascinating People Of 2004" Larry Page

and Sergey Brin, founders of the popular Internet search engine Google.com, credited their years as

Montessori students as a major factor behind their success. When Barbara Walters asked if the fact that

their parents were college professors was a factor behind their success, they said no, that it was their going

to a Montessori school where they learned to be self-directed and self-starters. They said that Montessori

education allowed them to learn to think for themselves and gave them freedom to pursue their own

interests.

MONTESSORI SUPPORTERS:

It is quite an interesting collection of people throughout history who have gone to Montessori

schools, sent their children to Montessori schools, or supported this method of education in one way or

another. The short list includes: Alice Waters, Friedrich Hundertwasser, Julia Child, Gabriel Garcia

Marquez, Helen Keller, Alexander Graham Bell, Thomas Edison, Henry Ford, Mahatma Gandhi,

Sigmund Freud, Buckminster Fuller, Leo Tolstoy, Burtrand Russell, Jean Piaget, Erik Erikson, John

Holt, Ann Frank, the Dalai Lama, Jacqueline Kennedy, Prince William and Prince Harry of the English

royal family, Cher Bono, Yul Brynner, Bill and Hillary Clinton, and Yo Yo Ma.

În perioada interbelică, s-a înfiinţat "Asociaţia Montessori din România", sub

preşedinţia filosofului şi psihologului Constantin Rădulescu-Motru, avându-l ca preşedinte

de onoare pe diplomatul Nicolae Titulescu, prezenţa acestor două reputate personalităţi în

fruntea organizaţiei constituind un important şi rezonant semn de încredere. În aceeaşi

perioadă au funcţionat de altfel în România numeroase şcoli Montessori, care s-au desfiinţat

odată cu venirea noului regim. De reţinut şi faptul că Maria Montessori planificase

susţinerea unui curs de formare de educatori în România, dar împrejurările politice au

împiedicat realizarea proiectului. Totuşi, se menţionează numele unor români care au

participat în străinătate la conferinţele şi cursurile pe care Maria Montessori însăşi le-a

susţinut. Din păcate tradiţia interbelică s-a pierdut pentru o perioadă lungă de timp. În

perioada interbelică, s-a înfiinţat "Asociaţia Montessori din România", sub preşedinţia

filosofului şi psihologului Constantin Rădulescu-Motru, avându-l ca preşedinte de onoare pe

diplomatul Nicolae Titulescu, prezenţa acestor două reputate personalităţi în fruntea

organizaţiei constituind un important şi rezonant semn de încredere. În aceeaşi perioadă au

funcţionat de altfel în România numeroase şcoli Montessori, care s-au desfiinţat odată cu

venirea noului regim. De reţinut şi faptul că Maria Montessori planificase susţinerea unui

curs de formare de educatori în România, dar împrejurările politice au împiedicat realizarea

proiectului. Totuşi, se menţionează numele unor români care au participat în străinătate la

conferinţele şi cursurile pe care Maria Montessori însăşi le-a susţinut. Din păcate tradiţia

interbelică s-a pierdut pentru o perioadă lungă de timp.