Originea şi evoluţia conceptului de securitate

Termenul „securitate” provine din cuvintele latine „securitas” şi „securitatis”, care

exprimă atât lipsa unei primejdii, cât şi o stare de calm şi pace. În limba română, acest termen

este atestat în Hronicul lui Gheorghe Şincai, cu înţelesul de „a fi la adăpost de orice pericol”,

„a fi în siguranţă”, „a avea sentimentul de încredere şi linişte datorate absenţei oricărui

pericol”1.

Noţiunea de „securitate” desemnează premisele şi circumstanţele care determină

nu doar un sentiment sau o stare de fapt generatoare de încredere, linişte, protecţie, apărare în

faţa unui pericol sau lipsa unui pericol, ci şi măsurile care determină prevenirea oricărui

pericol.

De-a lungul timpului, conceptul de „securitate” a căpătat diverse forme şi

înţelesuri, însă, datorită schimbărilor ce au avut loc pe scena internaţională şi apariţiei noilor

provocări la adresa securităţii, el a rămas „un concept incomplet dezvoltat”2.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, securitatea a fost concepută în termenii

puterii naţionale. În relaţiile internaţionale, puterea este considerată un instrument folosit în

vederea atingerii unor obiective bine determinate. Ea reprezintă capacitatea unui stat de a

controla acţiunile unui alt stat, cu scopul îndeplinirii propriilor interese. În acest sens, se

diferenţiază două sensuri ale noţiunii de putere: pe de o parte, „puterea hard”, care reprezintă

abilitatea unui stat de a determina unul sau mai multe state să acţioneze chiar şi împotriva

voinţei lor, prin ameninţări sau recompense, iar pe de altă parte, „puterea soft”, care ilustrează

abilitatea unui actor al sistemului internaţional de a obţine rezultatele dorite pe cale paşnică şi

amiabilă, în măsura în care şi ceilalţi actori implicaţi îşi doresc acelasi lucru. În studiul

relaţiilor internaţionale, puterea este definită prin însăşi lupta pentru putere, ideea esenţială a

luptei politice dintre actorii internaţionali fiind accesul la putere. În decursul timpului, teoriile

relaţiilor internaţionale au reuşit să valorizeze conceptul de „securitate” prin conturarea şi

definirea unor noi sensuri ale acestuia.

Liberalismul utopic a dominat gândirea şi practica politică în domeniul relatiilor

internationale din perioada anilor ’20 şi la începutul anilor ’30. Acesta promova o serie de

1 Aurel V. David, Sociologia natiunilor, Ed. Tempus Dacoromania Comterra, Bucuresti, 2005, p. 3582 Barry Buzan, Popoarele, statele si teama, Ed. Cartier, Chisinau, 2000, p. 15

principii idealiste, precum credinţa în raţionalitate, egalitate şi libertate, armonia intereselor,

posibilitatea progresului uman, instituţionalizarea legii internaţionale sub forma securităţii

colective şi crearea unor organizaţii internaţionale care să menţină şi să consolideze pacea la

nivel mondial.

Ideile de traditie idealista au contribuit prin introducerea a doua concepte

fundamentale in studiul asupra securitatii, si anume „securitatea individuala” si „securitatea

colectiva”. Viziunea idealista a securitatii face referire la obiectele de referinta ale securitatii,

atat in ceea ce priveste referentul, cat si in privinta elementelor amenintarii.

Pe de o parte, securitatea individuala se refera la viata, sanatatea, statutul, starea

materiala sau libertatea indivizilor, „in timp ce amenintarea de referinta poate lua forma

pericolului, a indoielii, sau a altor elemente care ar ameninta unul dintre obiectele de

referinta”3.

Pe de alta parte, securitatea colectiva introduce ideea conform careia „dilema

realista a securitatii poate fi cel mai bine depasita nu prin balanta puterii si prin autoajutorare,

ci prin instituirea unor angajamente colective prin care fiecare stat isi asuma indatorirea de a

se alatura celorlalte impotriva acelora care ameninta integritatea teritoriala sau independenta

politica a unuia dintre membrii angajamentului colectiv”4.

Organizaţia Ligii Naţiunilor a fost considerată principalul sistem al securităţii

colective în perioada interbelică. Deşi începutul ei părea promiţător, apariţia şi dezvoltarea

regimurilor totalitare în anii ’30 şi incapacitatea Ligii de a răspunde provocărilor acestor

regimuri, au avut drept rezultat eşecul proiectului propus de liberali şi atragerea unor mari

critici asupra acestuia din partea adepţilor curentului realist. Acestia erau de parere ca

„idealismul se fundamenta pe o viziune falsa si periculoasa asupra relatiilor internationale, de

vreme ce propriile sale aspiratii nu faceau decat sa genereze consecinte opuse lor”5.

La începutul secolului al XX-lea, în lupta cu imperiile, problemele legate de

securitatea societăţilor erau abordate în raport cu interesele acestora, prin prisma conceptelor

de pace (reprezentată printr-un echilibru de putere) şi putere. După cum afirmă Aurel V.

David într-una din lucrările sale6, premisele conceptului de „securitate” au apărut la mijlocul

secolului al secolului al XX-lea, după terminarea Primului Război Mondial, odată cu victoria

3 Vasile Pirnea, Dimensiunea de securitate si aparare a Uniunii Europene, Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucuresti, 2005, p. 244 Ibidem5 Ibidem

6 Aurel V. David, Doctrine, politici şi strategii de securitate, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2008, p. 58

naţiunilor împotriva imperiilor şi naşterea statelor naţionale. Sintagma „securitate naţională”

s-a născut prin intermediul demersurilor statelor naţiune în vederea recunoaşterii lor de către

marile puteri ale lumii, reprezentate în special de imperii. La acea perioadă, securitatea

naţională era asociată cu „apărarea armată a teritoriului naţional împotriva unui atac din

afară”7. Ulterior, conceptul de „securitate naţională” a suferit o serie de modificări ale

sensului său prin obligarea imperiilor să ţină seama de interesele naţiunilor şi ale statelor

naţionale.

Opus gandirii liberaliste utopice, realismul susţine ideea conform căreia actorii

internaţionali au interese şi aspiraţii incompatibile, ceea ce duce la o luptă continuă între

acestea în teritoriul relaţiilor internaţionale. „Total diferit fata de idealisti, realistii au construit

o viziune asupra relatiilor internationale bazata pe “politica puterii”, urmarirea conservarii si

potentarii securitatii nationale, a statului, dincolo de orice constrangeri morale inutile,

autoajutorarea (“self help”) si neincrederea in celelalte state intr-o lume anarhica si ostila,

practicarea politicii de echilibrare a puterii, nesubordonarea fata de dreptul international”8.

Realiştii au atras atenţia asupra faptului că, în sistemul internaţional, echilibrul de

putere nu poate fi realizat numai prin prisma cooperării şi a negocierilor, întrucât nu toate

statele sunt mulţumite de status-quo-ul existent. Astfel, primul element fundamental al

viziunii realiste îl constituie natura umană, care este „viciată, egoistă prin naştere, îndreptată

către lupta pentru putere, caracterizată de o dorinţă nesăţioasă de dominaţie şi

neschimbătoare”9, cu alte cuvinte, conflictuală. Al doilea element fundamental al viziunii

realiste se referă la natura relaţiilor internaţionale, care sunt caracterizate de lupta pentru

putere dintre statele naţiune ale sistemului internaţional. Al treilea element fundamental al

abordării realiste constă într-o viziune ciclică asupra istoriei, prin intermediul căreia realismul

evidenţiază continuitatea şi repetiţia anumitor greşeli în rândul unor generaţii diferite din

cadrul societăţilor sistemului internaţional. Aşa cum se poate observa, ideile esenţiale ale

realismului constau într-o viziune pesimistă asupra naturii umane, convingerea că relaţiile

internaţionale sunt conflictuale şi duc la război, un scepticism profund faţă de posibilitatea

progresului uman şi condiţia supravieţuirii statului, alături de securitatea naţională.

Conceptul de „securitate” a cunoscut o utilizare mai largă în timpul Războiului

Rece, în contextul unei lumi dominate de două blocuri politico-militare opuse din punct de

vedere ideologic. În acea perioadă, semnificaţia conceptului era definită în termeni militari,

7 Ibidem8 Vasile Pirnea, Dimensiunea de securitate si aparare a Uniunii Europene, Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucuresti, 2005, p. 249 Andrei Miroiu, Simona Soare, Manual de relaţii internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 98

fiind dependentă de natura conflictului ce domina relaţiile dintre state. Aşa cum susţine Aurel

V. David, conceptul de „securitate” a fost operaţionalizat în strânsă legătură cu cel de

„putere”, punându-se accent pe forţa militară.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, domeniul Studiilor de Securitate

a fost dominat de o viziune tradiţională asupra securităţii, conturată cu ajutorul realismului şi

al neo-realismului. Această viziune pune accent pe elementul militar în principal şi pe cel

tehnologico-economic în secundar, iar caracteristica principală a problematicii securităţii este

reprezentată de conflictul militar.

Din perspectiva realistă, sistemul internaţional este unul anarhic, iar prin aceasta

se înţelege lipsa unei autorităţi mondiale capabile să controleze interacţiunile ce au loc în

interiorul sistemului. „Anarhia internaţională este o formă descentralizată de ordine

politică”10, ceea ce a determinat condiţiile politice în care s-a dezvoltat ulterior sensul

conceptelor de „securitate naţională”, respectiv „securitate internaţională”.

Pe măsură ce Războiul Rece a evoluat spre o coexistenţă paşnică între cele două

blocuri politico-militare, conceptul de „securitate” a mai adăugat un domeniu de referinţă, pe

cel al naţiunilor. Drept urmare, securitatea naţională a unui stat a devenit posibilă în măsura în

care acel stat dispune de capacitatea militară de a se apăra împotriva ameninţărilor cu forţa ce

se abat asupra lui, iar folosirea forţei este considerată o soluţie finală. Totodată, realiştii

consideră că poziţia geografică a statelor influenţează orientarea acestora în politica externă.

Pe de altă parte, indivizii, în viziunea realistă, sunt orientaţi către conflict, ceea ce presupune

că statul trebuie să găsească o modalitate de a îngrădi pornirile lor conflictuale, astfel încât

acestea să nu se transpună la nivel interstatal. În acest sens, realiştii propun mecanisme de

reglementare internaţională a conflictelor, bazate pe o „balanţă a puterii”. Se poate uşor

observa că toate aceste caracteristici ale securităţii dezvoltate de către realişti au ca noţiune

centrală puterea.

Plecând de la aceste premise, neo-realiştii au încercat să reconstruiască

fundamentele teoretice ale relaţiilor internaţionale, punând accent în special pe structura

sistemului internaţional, a modului în care sunt ordonate părţile componente ale acestuia. Din

acest punct de vedere, structura sistemului trebuie înţeleasă din perspectiva relaţiilor existente

între state, respectiv poziţia pe care o deţin acestea în raport cu alte state şi distribuţia puterii

în interiorul sistemului. Prin urmare, viziunea neo-realistă sugerează faptul că schimbările

produse la nivelul sistemului sunt produse de modificările ce intervin în distribuţia puterii.

10 Barry Buzan, Popoarele, statele si teama, Ed. Cartier, Chisinau, 2000, p. 33

Atât realismul, cât şi neo-realismul, au identificat doua variabile ce trebuie luate

in considerare in analiza securitatii, respectiv structura anarhica a sistemului international si

puterea. Deosebirile dintre cele doua scoli de gandire au constat in modul in care acestea au

folosit aceste variabile pentru a dezvolta o teorie.

Intr-un studiu dedicat valentelor conceptului de „securitate”, Gheorghe Tataru

sustine ca securitatea reprezinta o valoare, atat pentru om, cat si pentru colectivitatile in care

acesta traieste. In acest context, aspiratia umana tinde spre realizarea si pastrarea acestei

valori, care este generata de instinctul de supravietuire. In opinia autorului, intre sistemele de

organizare a vietii sociale exista asemanari si deosebiri, iar acestea tin de modul in care este

abordata problematica securitatii. Cu toate acestea, el identifica o idee constanta la nivelul

teoretic al lucrarilor de specialitate, conform careia „securitatea este o stare ce trebuie

realizata pentru ca un stat sau un grup de state sa poata actiona neingradit pentru promovarea

intereselor proprii”11. Autorul evidentiaza faptul ca aceasta idee se afla in contradictie cu

realitatea, deoarece, sustine el, „de cele mai multe ori, ceea ce reprezinta securitate pentru o

colectivitate, inseamna insecuritate pentru o alta”12. Astfel, securitatea, vazuta ca o valoare

politica, reprezinta un criteriu pentru optiunile de politica externa, care au un rol decisiv in

organizarea interna a statelor. De asemenea, ea devine o sursa de tensiuni si conflicte, ce pot fi

depasite prin redefinirea conceptelor de securitate adoptate de catre state.

In acelasi studiu, Gheorghe Tataru identifica trei concepte diferite ale securitatii.

Primul dintre acestea este conceptul de „securitate mondiala” (cunoscut si ca „securitate

globala” sau „securitate internationala”), caruia autorul ii atribuie ideea centrala a unei relatii

de echilibru intre toate tarile, care are drept scop asigurarea pacii prin intermediul

mecanismelor si a institutiilor internationale, „menite sa conserve valorile fundamentale ale

statelor – independenta, suveranitatea si integritatea teritoriala”13. Al doilea concept este cel

de „securitate europeana”, pe care autorul il diferentiaza de cel anterior prin raportarea la

spatiu, care este redus la limitele continentului. O alta particularitate a securitatii continentale

se refera la evolutia statelor europene si a relatiilor dintre acestea, percepute in mod diferit de

fiecare stat in parte. Ultimul concept face referire la „securitatea regionala”, pe care autorul o

11 Gheorghe Tataru, Valentele conceptului securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare “Carol I”, Bucuresti, 2006, p. 1012 Ibidem13Gheorghe Tataru, Valentele conceptului securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare “Carol I”, Bucuresti, 2006, p. 11

defineste ca fiind „starea de siguranta a statelor situate intr-o arie geografica relativ restransa,

conferita de relatiile bi si multilaterale mutuale ce se stabilesc intre ele”14.

In opinia lui Gheorghe Tataru, exista o corelatie intre cele trei concepte ale

securitatii, care au acelasi punct de referinta, si anume securitatea statelor. In acest sens,

autorul evidentiaza doua aspecte ce tin de problematica securitatii, cel al factorilor care o

afecteaza si cel al protectiei. Avand in vedere faptul ca securitatea statelor este afectata de

factori din diferite domenii ale vietii sociale (politic, economic, militar, cultural), precum si de

factori ai mediului natural inconjurator, asigurarea protectiei sistemului trebuie sa includa

toate elementele care concura la respingerea amenintarilor majore la adresa supravietuirii si a

bunastarii individuale si colective. Din aceasta perspectiva, componenta militara in

problematica securitatii este relativ redusa, iar recurgerea la forta armata este considerata a fi

o ultima solutie, care vine sa usureze actiunea principala prin care se realizeaza scopul propus.

Data fiind relativitatea conceptului de putere, respectiv semnificatia traditionala a

securitatii, in anii ’70 s-a discutat tot mai mult despre o „dilema a securitatii”, prin care se

intelege ca un stat isi poate asigura propria securitate in masura in care aceasta nu genereaza

insecuritate unui alt stat. Mai tarziu, in anii ’80, acest lucru a determinat, aparitia unei

sintagme noi a securitatii, respectiv „securitatea comuna”, care presupunea „retinerea marilor

puteri de la cursa inarmarilot nucleare si realizarea securitatii printr-o actiune comuna”15. In

acest sens, securitatea a fost perceputa ca „o relativa absenta a razboiului, coroborata cu

asigurarea bunastarii viitoare”16.

La sfarsitul secolului al XX-lea, odata cu prabusirea Imperiului Sovietic,

confruntarea politico-militara dintre Est si Vest a luat sfarsit, iar lupta pentru suprematie

mondiala a constituit-o competitia economico-tehnologica din sistemul international. Astfel,

utilizarea conceptului de „securitate” a fost largita, luandu-se in considerare noile procese

sociale specifice domeniilor economic, ecologic, demografic, tehnologic, precum si alte

aspecte ale interactiunilor sociale si internationale.

Din acel moment, conceptul de „securitate” a fost redefinit, iar acest lucru s-a

realizat in concordanta cu analiza problematicii securitatii efectuate de catre Scoala de la

Copenhaga, care a urmarit reconceptualizarea sensului securitatii. Cei mai importanti

teoreticieni ai acestui nou curent de analiza sunt Barry Buzan si Ole Waever. Prin contributia

acestora, aria conceptului de „securitate” a fost extinsa, abandonandu-se viziunea traditionala

14 Ibidem, p. 1315 Aurel V. David, Doctrine, politici şi strategii de securitate, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2008, p. 5916 Ibidem, p. 59

asupra securitatii, care se concentreaza doar asupra dimensiunii militare a securitatii, si

introducandu-se cinci noi dimensiuni ale acesteia, respectiv militara, sociala, politica,

economica si ambientala (de mediu).

In redefinirea conceptului s-au implicat atat organizatiile internationale

guvernamentale, cat si unele organizatii internationale neguvernamentale. Organizatia

Natiunilor Unite si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa au promovat

conceptul de „securitate colectiva”, la baza caruia sta ideea de cooperare in scopul coordonarii

eforturilor pentru atingerea unui scop comun, si anume „securitatea globala”. Conform

conceptului de „securitate globala”, orice atac asupra unui stat democratic este considerat un

atac asupra tuturor statelor democratice. Drept urmare, organizatiile de securitate europene si

euroatlantice s-au implicat in construirea unei noi arhitecturi de securitate, apreciind ca

securitatea nu se rezuma doar la prevenirea razboiului, intrucat ea se bazeaza si pe alte aspecte

ale vietii sociale si internationale, precum cele economice, ecologice, tehnologice, s.a.m.d. In

acest context, securitatea colectiva a devenit un concept-cheie, chiar si pentru NATO, care a

renuntat la conceptul de „aparare colectiva”.

Organizatiile neguvernamentale implicate in redefinirea conceptului de securitate

au avut ca obiect de activitate investigarea acestui domeniu. Observand modul in care s-au

desfasurat razboaiele de-a lungul istoriei si motivele care au stat la baza acestora, Samuel

Huntington a concluzionat ca securitatea are si o latura cultural-religioasa, ceea ce l-a

determinat sa afirme ca „urmatorul razboi mondial, daca va fi unul, va fi un razboi intre

civilizatii”17.

Conceptul de securitate democratica a fost elaborat pe baza interdependentei

crescande dintre state si a fenomenului globalizarii. Acesta presupune construirea relatiilor

dintre statele democratice pe baza valorilor pluralismului, democratiei, drepturilor omului si

domniei legii, ceea ce insemna inlocuirea modelului de actiune fondat pe dominatie si

violenta cu unul bazat pe toleranta, cooperare si interdependenta.

Sensul conceptului de securitate colectiva a fost imbogatit de cel de securitate

cooperativa, care sugereaza unirea eforturilor statelor in vederea prevenirii tensiunilor in viata

internationala, respectiv a razboiului, prin impiedicarea unui stat in acumularea sau utilizarea

unor mijloace de ofensiva impotriva altui stat. In acest sens, securitatea cooperativa ofera

solutii pentru construirea si intretinerea unui sistem de securitate, prin cooperarea tuturor

partilor componente ale sistemului, indiferent de natura sau forma lor, care au acelasi obiectiv

17 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, 1997, p. 36

comun, si anume pacea globala, vazuta nu doar ca lipsa a razboiului, ci si ca mediu de

dezvoltare economica si sociala.

Prin redefinirea conceptului de securitate a aparut o serie de noi sintagme derivate

din acesta, precum securitatea politica, economica, militara, sociala, ecologica, etc., toate

acestea raportandu-se atat la aspectul international al securitatii, cat si la cel national. In

conditiile aparitiei unor noi amenintari la adresa securitatii, conceptul de securitate a devenit

multidimensional, ceea ce a determinat „demilitarizarea securitatii”18.

In concluzie, asa cum observa Aurel V. David, „conceptul de securitate a evoluat

in stransa legatura cu evolutia intereselor si necesitatilor diferitilor actori ai mediului socio-

politic si a raporturilor de putere dintre acestia”19.

18 Aurel V. David, Doctrine, politici şi strategii de securitate, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2008, p. 6119 Ibidem