Am încercat în cursul cercetării mele să abordez aspecte care ţin de discursul public în

perioada interbelică, referindu-mă aici în mod special la tehnici şi materiale de propagandă,

categoriile sociale implicate în organizaţiile politice naţionaliste, dar şi în cele de stânga şi stânga

radicală. Mi s-a părut interesant de evidenţiat mecanismele prin care organizaţiile politice

naţionaliste au inserat în societatea românească interbelică discursul şi cultura politică de tip

naţionalist, modul cum au reuşit să atragă o parte semnificativă din studenţime, ţărănime şi chiar

muncitorime, aceasta din urmă cu precădere după jumătatea anilor’30.

Pentru o înţelegere mai bună a subiectului am încercat să ofer o bază terminologică pentru

formaţiunile naţionaliste care au luat fiinţă şi s-au dezvoltat în perioada interbelică. Această

încercare de încadrare terminologică absolut necesară, nu a fost un lucru deloc uşor, datorită unei

anumite uniformizări existente la nivelul limbajului istoric determinată de sensibilităţile existente

în cadrul memoriei istorice după 1945. Astfel, am elaborat definiţii pentru sintagme des întâlnite

în literatura istorică de specialitate, dar de multe ori prea puţin explicate şi mă refer aici la

„revoluţie naţională”, „ revoluţia naţională de tip legionar”, diferenţele şi asemănările dintre

fascism şi naţional-socialism pe de o parte şi legionarism pe de alta.

Am analizat elemente des folosite în analiza curentelor naţionaliste interbelice cum ar fi

totalitarismul, modernitatea şi revoluţionarismul, încercând să relev în ce măsură ele au constituit

elemente de bază pentru formaţiunile naţionaliste care s-au dezvoltat în toată Europa în anii’20 şi

’30, sau doar elemente secundare de care la nevoie aceste organizaţii se puteau dispensa. Nu am

neglijat nici încadrarea terminologică a curentelor şi organizaţiilor naţionaliste dezvoltate în

perioada interbelică în România, de asemenea necesară pentru deosebirea dintre ceea ce eu am

numit organizaţii naţionaliste de tip radical de cele moderate. Aceste mişcări politice erau diferite

de ceea ce existase înainte de 1918, fapt vizibil prin prezenţa unor elemente care ţin discurs

politic, propagandă şi cultură politică. Însă ceea ce m-a determinat să le delimitez pe cele

moderate de cele radicale a fost prezenţa radicalismului de tip revoluţionar care viza

transformarea societăţii prin crearea „omului nou”.

Revoluţionarismul naţionalist interbelic a modificat pentru prima dată schema clasică a

revoluţionarismului ce în mod tradiţional era prezent în cadrul stângii europene şi care viza 1

transformarea societăţii şi în subsidiar a individului. Revoluţionarismul de tip naţionalist, din

contră, a avut în vedere transformarea individului în sensul creării unei noi societăţi care să

constituie o alternativă atât la societatea liberală de tip democratic cât şi la societatea

socialistă/comunistă. În acest sens, în categoria „radicalelor” am încadrat Mişcarea Legionară,

singura organizaţie naţionalistă interbelică care a vizat transformarea interioară a individului

pornind de la câteva elemente disparate pentru a ajunge la finalul anilor’30 unul din principalii

actori de pe scena politică românească fapt confirmat de pactul electoral încheiat cu Partidul

Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal- Gh. Brătianu în 25 noiembrie 1937, dar şi de

reultatele electorale obţinute la alegerile din decembrie 1937 când Mişcarea Legionară a obţinut

locul al treilea, cu peste 15% din opţiunile electoratului.

În categoria „moderaţilor” am încadrat formaţiuni politice ca Liga Apărării Naţionale-

Creştine, „Frontul Românesc” şi Partidul Naţional-Creştin, organizaţii politice care poartă

amprenta modernităţii în raport cu ceea ce existase înaintea Primului Război Mondial, dar care

nu se pot aşeza pe acelaşi palier cu Mişcarea Legionară, deoarece nu au promovat o politică

revoluţionară cu excepţia unei retorici revoluţionare la nivelul presei, vizibilă mai ales în presa

care susţinea Partidul Naţional-Creştin. Această retorică nu a dus însă şi la o atitudine practică în

această direcţie, astfel că în momemntele de tensiune aceste organizaţii nu au suferit represiuni

din partea autorităţilor, fiind chiar aduse la guvernare, aşa cum s-a întâmplat în 1937 cu Partidul

Naţional-Creştin. Organizaţiile politice moderate vroiau „corectarea” în sens naţionalist a unor

aspecte care considerau ele nemulţumeau sectoare importante din societatea românească

interbelică, cum ar fi spre exemplu problema străinilor şi în special cea a evreilor, fără a oferi un

model practic revoluţionar aşa cum a reuşit Legiunea Arhanghelul Mihail prin sistemul taberelor

de muncă.

De asemenea pentru o imagine cât mai completă asupra subiectului am considerat necesar

efectuarea unor comparaţii şi stabilirea unor conexiuni şi discontinuităţi în raport cu ceea ce

existase pe scena politică naţionalistă înainte de 1918. Am precizat caracteristicile

naţionalismului antebelic, unul axat pe susţinerea din partea unor personalităţi semnificative ale

vieţii politice şi culturale, dar şi pe lipsa unor organizaţii politice de masă care vor lua naştere

pentru prima dată în anii’20. În domeniul obiectivelor diferenţele sunt de asemenea esenţiale în

2

sensul că naţionalismul dinaintea Primului Război Mondial era unul romantic-unificator având

ca obiectiv strângerea tuturor provinciilor locuite de români într-un singru stat, în timp ce după

război accentul a fost pus inversarea raportului de forţe la nivelul elitei, raport care era în mod

clar favorabil minoritarilor.

O asemenea cercetare nu putea ocoli presa, principalul mijloc folosit de toate organizaţiile

politice, inclusiv de cele naţionaliste, în lupta ideologică şi politică. Presa reprezenta vehiculul,

cureaua de transmisie prin care o anumită formaţiune politică încerca să-şi impună punctul de

vedere în arena politică, să-şi domine adversarul şi de multe ori să-l defăimeze. Odată cu

jumătatea anilor’30 la nivelul presei se produce o radicalizare în sensul susţinerii fie a

naţionalismului, fie a democraţiei sau socialismului/ comunismului. Liniile de demarcaţie nu au

fost niciodată clare, dar cert este că după 1935, presa aproape în totalitatea ei abandonează o

anumită obiectivitate de care dăduse dovadă în perioada precendentă pentru a face loc

confruntărilor deschise cu adversarii politici şi mediatici.

Perioada anilor 1935-1936 s-a caracterizat printr-o radicalitate pronunţată care în vara anului

1936 a degenerat în incidente şi la nivelul străzii între susţinătorii naţionalismului pe de o parte şi

cei ai democraţiei şi socialismului pe de alta. Socialiştii şi chiar comuniştii, din motive tactice

susţineau cel puţin la nivel retoric sistemul democratic, cel care în ciuda carenţelor sale le asigura

o anumită libertate de acţiune, fiind preferabil, unui regim naţionalist asemănător celui fascist din

Italia sau celui naţional-socialist din Germania. În afară de marile cotidiane ca „Universul”,

„Adevărul”, „Lupta”, care s-au implicat în lupta politică de partea uneia sau alteia dintre cele

două tabere, asistăm la o confruntare puternică la nivel local fapt demonstrat de numeroasele

publicaţii existente la jumătatea anilor’30 care susţineau fie naţionalismul fie democraţia sau

socialismul marxist.

În construcţia generală a lucrării am considerat necesar să introduc şi un subcapitol referitor

la stânga radicală, în speţă Partidul Comunist din România precum şi organizaţiile sale anexe

cum ar fi Uniunea Tineretului Comunist, Sindicatele Revoluţionare sau Ajutorul Roşu. În aceiaşi

direcţie cercetările de arhivă mi-au relevat existenţa unui întreg sistem de organizaţii pe care le-

am denumit „camuflate”, ce acţionau pe o bază legală. Aceste organizaţii aveau în vedere

atragerea de militanţi care mai târziu urmau să devină membrii ai Partidului Comunist din

3

România sau simpatizanţi ai acestuia. O astfel de organizaţie despre care am vorbit în cursul

lucrării a fost „Blocul Muncitoresc-Ţărănesc”, formaţiune înfiinţată pentru atragerea

muncitorilor şi ţăranilor care nu puteau activa în cadrul Partidului Comunist din România care

activa în condiţii de ilegalitate încă din 1924. Mergând în aceiaşi direcţie am observat că discusul

public de tip comunist era susţinut şi de unele organizaţii studenţeşti dar şi de către cercuri şi

publicaţii ale intelectualilor.

În privinţa organizaţiilor studenţeşti am amintit de „Asociaţia Studenţilor Revoluţionari” şi

„Frontul Studenţesc Democrat” care aveau ca obiectiv câştigarea de aderenţi în rândul păturii

studenţeşti, ce în marea ei majoritate se afla sub influenţa organizaţiilor naţionaliste şi în special

a Mişcării Legionare. Subcapitolul despre radicalismul de stânga are o importanţă majoră prin

implicaţiile pe care acesta le avea pentru dreapta naţionalistă. Astfel, organizaţiile naţionaliste în

urma propagandei făcute de aceste formaţiuni de stânga în lumea muncitorească, ţărănească sau

studenţească, şi-au adaptat discursul politic pentru a combate încercarea de infiltrare a stângii

radicale în cadrul societăţii.

Cele mai elocvente dovezi sunt oferite de preocupările conducătorilor studenţimii legionare

de a contracara o eventuală încercare a radicalilor de stânga de a pune mâna pe conducerea

organizaţiilor studenţeşti, ceea ce ar fi dus la pierderea influenţei în rândul acestei importante

categorii sociale, care avea impact major în societate şi o bună capacitate de militanţă politică. O

a doua dovadă este oferită de Mişcarea Legionară, care spre finalul anului 1936, înfiinţează un

corp legionar distinct, pentru militanţii muncitori din cadrul Mişcării, intitulat Corpul

Muncitoresc-Legionar condus de inginerul Clime.

Atât în cazul analizei asupra radicalismului de stânga, cât mai ales asupra naţionalismului fie

ele moderat sau radical, am încercat să merg pe câteva direcţii de cercetare care mi s-a părut a fi

principale în analiza discursului public şi a inserţiei în societate a unei anumite culturi politice.

Am avut în vedere şedinţele şi întrunirile cu membrii şi simpatizanţii, presa şi conţinutul

manifestelor, precum şi o serie de acţiuni directe care de multe ori degenerau în violenţă cu

adversarii politici sau cu forţele de ordine. Ceea ce am observat la toate organizaţiile naţionaliste

a fost încercarea de a discredita adversarii politici în special pe cei grupaţi în partidele politice

4

tradiţionale, consideraţi vinovaţi de ceea ce se întâmpla negativ în societatea românească din

punct de vedere politic, economic şi social. Această tendinţă, era prezentă de altfel şi în rândul

partidelor politice tradiţionale, care îşi atacau adversarii din diferite motive cu scopul de a-i

discredita în faţa opiniei publice. Presa aşa cum am spus mai sus, a fost un factor important al

ofensivei politice pentru organizaţiile naţionaliste. Prin intermediul presei, articolele semnate de

fruntaşi ai Ligii Apărării Naţionale-Creştine, „Frontului Românesc”, Partidului Naţional-Creştin

sau Mişcării Legionare erau accesibile militanţilor sau simpatizanţilor, fiind citite şi de publicul

larg ceea ce putea duce la câştigarea de noi aderenţi. Am subliniat, de asemenea, noile tehnici de

propagandă introduse de Mişcarea Legionară, aşa cum a fost cazul cu taberele de muncă.

Taberele de muncă au constituit o inovaţie majoră pentru propagandă politică din perioada

interbelică. Dincolo de realizările practice ale acestor tabere ( construcţii de biserici, poduri,

şcoli, case pentru bătrâni ş.a.), importanţa majoră a sistemului taberelor de muncă era aceea a

unei noi mentalităţi, diferită în mod esenţial de mentalitatea clasică de tip burghez. În aceste

tabere care au luat naştere în mediile studenţeşti încă din anii’20, s-a construit treptat şi în mod

practic ceea ce ideologia legionară de mai târziu a denumit „omul nou”. Caracteristicile acestui

„om nou” aveau în vedere abandonarea sistemului de valori a omului comun şi crearea unei noi

tipologii umane care să aibă ca valori viaţa aspră, munca susţinută pentru binele public, cinstea,

depăşirea barierelor sociale şi culturale, elemente care nu se mai regăseau în tipologia burgheză a

individului. În fapt, era matricea de la care pornea construcţia unei noi lumi, ce în final trebuia să

înlocuiască vechea lume raţionalistă de tip burghez prin câştigarea majorităţii membrilor

societăţii prin exemplul unei minorităţi care să aibă rolul de model.

Explozia acestui sistem s-a produs la jumătatea anilor’30, când odată cu crearea Partidului

„Totul pentru Ţară”, când conducerea legionară în frunte cu, Corneliu Zelea Codreanu a

schimbat strategia care caracterizase perioada anterioară, urmărind câştigarea de aderenţi prin

intermediul unui partid politic ce urma să difere în mod esenţial de celelalte forţe prezente pe

scena politică.

Învelişul politic creat la jumătatea anilor’30 avea rolul şi de contracara acţiunile represive ale

forţelor de ordine, acţiuni care avuseseră loc în perioada când organizaţia Gărzii de Fier nu

beneficia de un partid politic. În plus, partidul a oferit posibilitatea câştigării unui număr mult

5

mai mare de membrii şi simpatizanţi atraşi de noua formulă politică care părea mult mai

apropiată de tradiţionala luptă politică care se desfăşura prin intermediul partidelor. În trei ani

1935-1937, explozia de popularitate a Mişcării Legionare a fost una spectaculoasă. La acest

succes a contribuit fără îndoială sistemul taberelor de muncă, care în fiecare vară împânzeau

România de la un capăt la altul, constituind pentru mulţi o speranţă şi un exemplu de urmat.

Aceştia au fost anii în care Mişcarea Legionară a spart pentru prima dată influenţa de care

beneficia comunismul în cadrul unor unităţi industriale majore, cum era spre exemplu Atelierele

C.F.R.-Griviţa, unde pentru prima dată apar cuiburi legionare care au început contrabalansarea

influenţei comuniste. La alte întreprinderi cum au fost S.T.B-ul ( Societatea de Tramvaie

Bucureşti) sau Uzinele Malaxa influenţa legionarismului a fost şi mai puternică.

Din arsenalul propagandistic al Mişcării Legionare nu au lipsit nici acţiunile în forţă aşa cum

s-a întâmplat la jumătatea anului 1936 când legionarii împreună cu naţional-creştinii dar şi cu

largi sectoare ale populaţiei simpatizante ale naţionalismului au declanşat acţiunea de boicot

împotriva presei democratice şi a celei de stânga. Ziare ca „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Lupta” au

fost confiscate de chioşcuri şi arse în pieţele publice sau pe străzi în semn de protest faţă de

politica de sprijinire a comunismului pe care naţionaliştii considerau că aceste ziare o desfăşoară.

Finalul lunii iunie 1936 a fost unul deosebit de încins, deoarce stânga a răspuns la aceste

atacuri şi în final s-au produs ciocniri care s-au soldat cu morţi şi răniţi. Impactul propagandistic

a fost unul major, deoarece la nivelul mentalului public s-a creat imaginea unor organizaţii

naţionaliste puternice capabile să preia puterea datorită disciplinei şi organizării de care au dat

dovadă cu ocazia acestor manifestări.

Pentru o imagine cât mai completă a scenei naţionaliste am analizat şi aspecte ale discursului

public care au caracterizat organizaţii ca Liga Apărării Naţionale-Creştine, „Frontul Românesc”

şi Partidul Naţional-Creştin. Toate aceste organizaţii au folosit mijloacele clasice ale propagandei

politice, taberele de muncă fiind prezente ocazional doar în modul de manifestare prublică al

naţional-creştinilor. Influenţa publică şi politică a taberelor de muncă promovate de naţional-

creştini a fost relativ limitată datorită copierii acestei metode de la legionari. Lipsa unor elemente

de noutate şi surpriză în confruntarea publică şi politică a dus la o limitare din punct de vedere

electoral a Partidului Naţional-Creştin, care după părerea mea în mod normal trebuia să fie

6

superior ca forţă Mişcării Legionare. Superioritatea trebuia să vină din fuziunea a două

organizaţii Liga Apărării Naţionale-Creştine şi Partidul Naţional-Agrar, care aveau lideri cu

suprafaţă politică şi mă refer aici la A.C.Cuza şi Octavian Goga, dar care nu au ştiut să facă din

noua organizaţie principala forţă naţionalistă din România interbelică. Cel care a inovat hotărâtor

a fost Croneliu Zelea Codreanu, care a reuşit prin sistemul taberelor de muncă, dar şi prin alte

metode politice să câştige majoritatea adepţilor naţionalişti.

În cursul cercetării am observat legătura indisolubilă care a existat între ceea ce putem numi

mişcarea studenţească şi organizaţiile naţionaliste în special cu Mişcarea Legionară. Conducerea

organizaţiilor studenţeşti s-a aflat începând cu anii’20 sub conducerea unor elemente naţionaliste

care au făcut parte la început din Liga Apărării Naţionale-Creştine şi mai târziu după jumătatea

anilor’30 din Mişcarea Legionară. De aceea un moment important atât pentru studenţime dar şi

pentru Mişcarea Legionară a fost cel al congreselor studenţeşti.

Congresele studenţeşti care s-au desfăşurat în România interbelică au fost puternic legate de

manifestările politice. Departe de a se limita doar la obiectivele studenţeşti, ele reprezentau

momente de luptă din partea principalelor organizaţii naţionaliste pentru controlul conducerii

organizaţiilor oficiale ale studenţimii. Trebuie spus, că în perioada interbelică majoritatea

covârşitoare a păturii studenţeşti, s-a pronunţat pentru naţionalism în detrimentul curentelor de

stânga socialiste sau comuniste, dar şi împotriva politicii tradiţionale promovate de partidele

politice. La acest fapt a contribuit şi controlul conducerii organizaţiilor studenţeşti de către

Mişcarea Legionară, control care a devenit absolut după 1934-1935. Precizez că în perioada

interbelică nu au avut loc doar congrese naţionale studenţeşti, ci şi congrese regionale şi chiar

congrese pe care le-am numit „generaţionale” fiind convocate de reprezentanţii „generaţiei de la

1922” pentru susţinerea organizaţiilor naţionaliste existente şi pentru strângerea tuturor forţelor

naţionaliste sub un singur stindard, dincolo de apartenenţa politică naţionalistă a membrilor.

La nivel naţional până în 1936 inclusiv, au avut loc congrese studenţeşti aproape anual cu

excepţia perioadelor în care asupra organizaţiilor naţionaliste autorităţile statului au hotărât

luarea unor măsuri represive aşa cum s-a întâmplat în 1933. Ca o dovadă evidentă a legăturii

dintre studenţime şi organizaţiile naţionaliste trebuie spus că la toate congresele naţionale

studenţeşti de care m-am ocupat a existat un raport despre „Atitudinea politică a stundeţimii” sau

7

„Orientarea politică a studenţimii” prin care era susţinută politica şi formaţiunile naţionaliste în

detrimentul partidelor politice tradiţionale şi a organizaţiilor socialiste / comuniste.

În cursul lucrării am avut în vedere congresele studenţeşti care au avut loc începând cu 1932

la Braşov şi terminând cu cel din aprilie 1936 de la Târgu-Mureş. Au fost cele mai importante

congrese studenţeşti din perioada interbelică datorită creşterii influenţei legionarismului în cadrul

studenţimii dar şi hotărârilor luate cu aceaste ocazii şi mă refer în special la crearea „echipelor de

pedeapsă” odată cu, congresul din 1936 de la Târgu-Mureş.

Importanţa congreselor pentru discursul public vine din hotărârile care s-au luat cu ocazia lor

dar şi din susţinerea publică pe care a primit-o din partea corpului studenţesc, toate organizaţiile

naţionaliste şi cu precădere Mişcarea Legionară. Susţinerea publică pe care marea majoritate a

studenţimii a oferit-o mişcărilor naţionaliste a ajutat aceste mişcări în câştigarea unui suport

public din ce în ce mai important datorat prestigiului şi importanţei studenţimii în viaţa politică,

socială şi culturală a ţării. Rezoluţiile adoptate cu ocazia congreselor studenţeşti a creat imaginea

unei studenţimii care apăra pe etnicii români de asaltul minoritarilor, în special de cel evreiesc.

După congresul de la Craiova din 1935 studenţimea în marea ei majoritate susţinea Mişcarea

Legionară şi în subsidiar Liga Apărării Naţionale-Creştine şi mai apoi Partidul Naţional-Creştin

fapt demonstrat de subiectele discutate şi hotărârile adoptate cu ocazia acestor evenimente.

Congresul din aprilie 1936 de la Târgu-Mureş a fost ultimul congres studenţesc din România

interbelică. Constituirea unor „echipe de pedeapsă”, având ca obiectiv oamenii politici şi

camarila, în cazul în care s-ar fi încercat asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, au alertat

autorităţile care în anul următor nu au mai permis întrunirea unui nou congres general studenţesc.

Însăşi crearea echipelor de pedeapsă numite şi „echipele morţii” în multe lucrări de specialitate

demonstrează sprijinul masiv de care se bucura Mişcarea Legionară şi în special Corneliu Zelea

Codreanu în rândurile tineretului universitar care se hotărâse ca în cazul unor atentate la adresa

vieţii sale să reacţioneze violent.

Ceea ce este interesant şi un fapt mai puţin cunoscut, este că în 1937, deşi nu a avut loc un

congres studenţesc naţional propriu-zis a avut loc un pre-congres în ianuarie la Timişoara care

avea rolul de a pregăti congresul general studenţesc ce urma să aibă loc în acea primăvară. Cei

8

prezenţi, prin vocea preşedintelui congresului Şerban Milcoveanu, au hotărât că următorul

congres anual studenţesc urma să aibă loc la Cluj în memoria lui Ionel Moţa care fusese ucis pe

frontul spaniol, Clujul fiind centrul studenţesc unde acesta se formase. În general în cadrul pre-

congresului s-au discutat aceleaşi probleme ca şi la congresele precedente cu menţiunea că

despre raportul „Orientarea politică a studenţimii” preşedintele Milcoveanu a precizat că deja

studenţimea este câştigată pentru legionarism şi că discuţiile trebuiau purtate în acest cadru.

În afara congreselor anuale, în România interbelică au avut loc şi congrese regionale. Aceste

congrese grupau studenţii din diferite regiuni ale ţării care la rândul lor aveau propriile

organisme de conducere. În lucrare am amintit de congresele studenţilor dobrogeni, transilvăneni

şi moldoveni care au avut loc la Constanţa, Arad şi Suceava. Trebuie spus, că asemenea congrese

regionale au avut loc pe întreg teritoriul României, deoarece cercuri studenţeşti existau pe tot

cuprinsul ţării, iar studenţii puteau organiza asemenea congrese în oraşele importante din

regiunea lor în timpul vacanţei de vară. De remarcat că la aceste congrese regionale s-au adoptat

rezoluţii şi hotărâri care se asemănau cu cele adoptate în cadrul congreselor anuale studenţeşti

demonstrând o puternică unitate de vederi cu hotărârile luate de forurile superioare de conducere

ale studenţimii.

Congresele naţionale şi regionale nu au fost singurele congrese studenţeşti din România

interbelică. La jumătatea anilor’30 generaţia studenţească care declanşase mişcările naţionaliste

şi antisemite din 1922, s-a regrupat pentru crearea unui bloc al acestei generaţii care să sprijine

mişcările naţionaliste ce existau pe scena politică la acel moment adică Mişcarea Legionară şi

Partidul Naţional-Creştin. S-a vorbit chiar de unirea acestor două formaţiuni, dar fricţiunile erau

deja prea mari şi adânci ca să se poată face ceva. Astfel, această iniţiativă a rămas mai mult

simbolică, iar după congresul studenţesc de la Târgu-Mureş cei care formau „Blocul Generaţiei

de la 1922” au sprijinit hotărârile luate de congresişti printre care şi crearea „echipelor de

pedeapsă”, din cauza imposibilităţii, considerau ei, unei colaborări cu forţele politice şi în special

cu regele Carol II, din cauza camarilei.

Am încercat să redau în cursul cercetării de faţă ceea ce am considerat a fi aspecte

primordiale ale confruntării la nivelul discursului public. Am avut în vedere atât încadrările

terminologice pentru înţelegerea subiectului, comparaţiile cu perioada dinaintea Primului Război

9

Mondial încercând ca de la imaginea generală să merg în direcţia particularizării prin analiza

metodelor de discurs public ale principalelor organizaţii naţionaliste interbelice. Nu am neglijat

nici adversarul tradiţional al acestor organizaţii şi anume comunismul reprezentat politic de

Partidul Comunist din România, cu organizaţiile sale legale şi semi-legale, care în fapt propagau

valorile comuniste. Cu toate acestea au rămas multe formaţiuni politice în afara analizei. În parte

datorită timpului scurt în parte datorită imensului material de arhivă disponibil. Mă refer aici la

organizaţii ca „Blocul Cetăţenesc”, „Zvastica de Foc” care aveau orientare naţionalistă şi la

„Comitetele Cetăţeneşti” fondate de fostul primar al Capitalei Dem. Dobrescu care au sprijinit

politica de front popular susţinută de Partidul Comunist din România care după cum au

demonstrat şi documentel de arhivă era doar o nouă politică de inspiraţie sovietică.

10