Liceul Tehnologic „Aurel Rainu" – Fieni

ELEV: Mãntoiu Sandra Mihaela

CLASA: a X – a BPROFIL: Uman – FilologiePROFESOR: Tîrchilã Daniel

REVOLUTIA BURGHEZA DIN ANGLIA

I) Evenimente:1) Batalia de la Marston Moor: 2 iulie 16442) Batalia de la Naseby: 14 iunie 1645

II) Documente:1) Petitia dreptului: 16282) Mustrarea cea mare: 16413) Actul de navigatie: 16514) Habeas Corpus Act: 16795) Declaratia drepturilor: 1689

III) Personalitati:1) Regele Iacob I Stuart2) Regele Carol I Stuart3) Oliver Cromwell4) Regele Wilhelm de Orania (William al III - lea)

I) Evenimente

1) Batalia de le Marston Moor: 2 iulie 1644In ceea ce priveste numarul combatantilor, batalia de la

Marston Moor din lunga seara a zilei de 2 iulie 1644  a fost desigur cea ma mare din cate s-au dat vreodata pe pamant britanic, iar imprejurimile acestui camp de batalie vor reprezenta mai tarziu cel mai mare cimitir comun din Anglia. In tot decursul verii fusese o vreme ploioasa, iar ziua bataliei era una din acele zile reci si umede, cu rafale intermitente de ploaie, care fac uneori ca clima verilor engleze sa-i duca la disperare pe locuitorii acestei tari. Daca vremea mohorata nu era greu de prezis, intinderea plana si inverzita a vaii Yorkului oferea in schimb surpriza ca terenul prezenta cateva puncte inalte, cu o panta suficient de mare ca sa poata constitui un avantaj strategic. Intr-adevar, din lanurile patrunse de apa si semanate cu secara verde, inalta pana la genunchi, si dinspre marginea unei campii sterpe ce se intindea intre satele Tockwith si Long Marston, se ridica o adevarata colina, usor prelungita, conoscuta sub numele de Marston Hill. Pe creasta ei erau amplasate esaloanele de transport ale trupelor parlamentare, iar la poale, pe locul numit acum movila lui Cromwell, fortele combinate ale armatelor parlamentare infiintasera un fel de post de comanda, de la care sa poata cuprinde cu privirea campul de bataie.Pe coastele mai joase ale povarnisului si imediat deasupra drumului dintre Tockwith si Marston se afla linia lor de bataie, intinsa intre cele doua sate, care, dupa obiceiul timpului, nu erau intarite.

Asa cum se obisnuia pe atunci , pedestrasii erau asezati la centru, flancati pe ambele aripi de cavalerie.La dreapta trupelor parlamentare, adica in apropiere de Long Marston, se aflau aproape 5.000 de osteni sub comanda lui sir Thomas Fairfax, dintre care 4.000 de calarasi, 500 de dragoni si 600 de muschetari, unii facand parte din trupele nou inrolate ale lui Fairfax, altii fiind adusi din Scotia. Comandant-secund al armatei lui Fairfax era tanarul si popularul Lambert, originar si el din Yorkshire. Langa trupele lui Fairfax erau oranduite 15 brigazi de pedestrasi, cu cate doua regimente de fiscare brigada, totalizand aproape 11.000 de oameni, sub comanda comuna a lui Manchester si a scotianului Leven. In sfarsit, la aripa stanga, se afla o alta mare unitate de cavalerie, sub ordinele lui Cromwell, compusa din 2.500 de calarasi, sub comanda lui personala, din dragoni scotieni, comandati de colonelul Hugh Fraser si insiruiti la capatul aripii stangi pana la Tockwith, precum si din 600 de calarasi scotieni, comandati de David Leslie si amplasati in spatele dragonilor lui Fraser.

Linia de bataie a regalistilor era oranduita dincolo de drumul Tockwith-Marston, adica ceva mai jos din punct de vedere topografic decat acea a trupelor parlamentare si scotiene si la distanta obisnuita de circa 400 de iarzi, putin mai mare decat bataia gurilor de foc mai usoare folosite in general pe campul de bataie. Insa intre cele doua armate, si anume pe partea trupelor regaliste, se mai afla, in afara de drum, si un sant, care serpuia neregulat, ca sa se

intalneasca, langa Tockwith, cu drumul. Regalistii s-au folosit de acest obstacol oportun, insirand de-a lungul lui muschetarii care faceau parte din 'detasamentul de sacrificiu', asa cum era numita in general pe atunci avangarda. Esalonul lor de transport fusese amplasat, la randul lui, la Wilstrop Wood, iar spatele liniei lor de bataie era barat de ingraditura numita White Sike Close. Fiecare armata era dispusa aproape in acelasi fel ca pe partea opusa, cu infanteria la centru si cavaleria pe cele doua aripi.

 In fata lui Fairfax, pe aripa stanga a trupelor regaliste, se afla cutezatorul, dar nestatorniculcomandant de cavalerie Gorint, un barbat a carui 'vioiciune' ii impresiona pe contemporani, insa ale carui cusururi de caracter precum si neputinta de a accepta ascendentul altora urmau sa se dovedeasca una din problemele majore ale conducerii regaliste. Printre pedestrasii regalisti din centrul bataliei, in numar de 11.000, se aflau oameni ridicati de Rupert din sudul Angliei, precum si ostenii lui Newcastle, numiti si 'miei' sau 'straiele albe', fiindca scurtele lor erau facute din stofa de lana nevopsita. La aripa dreapta a armatei regaliste in fata lui Cromwell, era oranduita cavaleria lui Rupert, cuprinzand aproximativ 2.600 de oameni si avand in primele randuri pe lordul Byron si regimentul sau de cavalerie, o asezare de rau aurgur, fiindca precipitata sarja a lui Byron cauzase, cu doi inainte, la Edgehill, mult prapad printre trupele regaliste, iar evenimentele aveau sa arate ca, de atunci incoace, lordul nu-si insusise mai multa invatatura tactica. Dupa modelul suedez, Rupert isi impanzise cavaleria cu muschetari, pentru a infrange prima sarja a inimicului. In sfansit, Rupert postase in spatele liniei lui de bataie inca un regiment mai mic de calarasi, cuprinzand aproape 1.500 de oameni, printre care se numara si garda lui personala, cunoscuta sub numele de 'tunicile albastre'.

 Amandoua partile posedau citeva tunuri, desi cele 25 de guri de foc ale trupelor parlamentare intreceau cu mult ca numar pe cele regaliste, astfel ca, in cursul dupa-amiezii, in timp ce cele doua linii de bataie se aliniau, au fost schimbate cateva lovituri izolate. De-a curmezisul terenului deschis se infruntau acum aproape 40.000 de osteni, iar cele doua aripi se aflau la distanta unei batai de muscheta, asa cum a spus dupa aceea seful grupului de cercetasi, al lui Cromwell. Trupele regaliste numarau, in orice caz doar circa 18.000 de oameni atunci cand Newcastle si lordul Eythin, comandantul-secund, sosira cu intarziere din York, pentru a fi primisi cu manioasele vorbe de bun sosit ale lui Rupert: 'Domnule, as fi vrut sa sositi mai curand cu armata dumneavoastra' Evaluarile privind armata parlamentara variaza intre 27.000 si aproape 22.000 sau 23.000, parerile inclinand in prezent spre cifra cea mai mica.

Desi privelistea era, poate, agreabila, nu tot la fel era si starea ostenilor care asteptau rabdatori in lanurile patrunse de apa. Marea intrebare ramanea aceeasi: se va da totusi astazi batalia ? Cel care a solutionat dilema, spre propria lui multumire, a fost printul Rupert. In zadar s-a referit, cuprins de indoiala, Newcastle la avantajul 'soarelui, vantului si terenului' pe care il avea inamicul. Dupa parerea printului, batalia nu urma sa aiba loc. Insa presentimentele lui Newcastle aveau sa fie confirmate pe deplin, fiindca intre timp, la o distanta de cateva sute de iarzi, comandantii

'capetelor rotunde' isi facusera alte planuri in privinta celui care urma sa atace primul, astfel ca in vreme ce Newcastle fuma, pentru consolare, o pipa de tutun in caleasca lui, iar Rupert isi savura cina, hotararea de a incepe atacul fusese luata de armatele parlamentare. Comandant suprem al taberei lor era contele scotian de Leven, in varsta de 64 de ani, 'un soldat mic si cocirjat', cum il descria teologul scotian Baillie, insa care avea o indelungata experienta militara in spatele sau. Desi decizia finala a fost luata, probabil, de un consiliu de razboi, la care trebuie sa fi asistat si Cromwell. pare totusi rezonabil sa presupunem ca Leven a fost acela care a remarcat, de pe movila lui Cromwell, avantajul natural al terenului, si superioritatea numerica de care se bucurau, ca de obicei, trupele parlamentare, avantaj ce i s-ar fi parut si mai batator la ochi daca ar fi facut acesta examinare inainte de sosirea trupelor lui Newcastle. Rezulta, de aceea, ca un atac prin surprindere putea inclina si mai mult balanta in favoarea lor.

Cerul incepuse sa se intunece si se apropia o furtuna, ale carei infricosatoare bubuituri de tunet s-au auzit putin dupa ora sapte, astfel ca peste capetele ostenilor celor doua armate a inceput sa toarne cu galeata. Aceasta a fost momentul in care, la aripa stanga a trupelor parlamentare, oamenii bine instruti ai Asociatiei comitatelor de rasarit, aflati sub comanda lui Cromwell si avand in spatele lor pe scotienii lui Leslie, au trecut la noua forma de atac, rapida, stapanita, calarind cu fraiele stranse si scarile scurtate, lipiti unii de altii si mai degraba in trap decat in modernul galop. Si apoi toata linia de bataie a armatei aliate a inceput sa se miste inainte, aparand capelanului Manchester, Simeon Ashe, care sta si privea de pe colina, ca fiind, in toata alcatuirea ei, 'o multime de nori grosi'. Sarja care s-a desfasurat cu cea mai mare inversunare a fost aceea a lui Cromwell. 'Am coborat colina in cea mai perfecta ordine si cu cea mai mare hotarare care s-a vazut vreodata', scria cu mandrie, dupa aceea, Leonard Watson, comandantul grupelor de cercetasi. Acesta a fost faza in care lordul Byron a incercat din nou, oarecum imprudent, ca si la Edgehill, sa se napusteasca inainte ca sa-l intampine frontal pe Cromwell, o tactica uzuala atunci cand era vorba sa se faca fata unei sarje de cavalerie, dar care avea totusi consecinte nefavorabile de a impiedica focul propriilor muschetari, prin mascarea lor. 'Sarja nepotrivita a lordului Byron ne-a daunat foarte mult' scria Rupert mai tarziu in jurnalul sau personal. Din cauza ei intrega linie prima de bataie a lui Byron, precum si parte din cea de-a doua au fost puse pe fuga, in timp ce dragonii scotieni ai colonelului Hugh Fraser, care fusese instruit in armata suedeza, faceau de asemenea treaba buna, curatind santul de muschetarii regalisti. Crawford s-a achitat si el de indatorile sale croind prind sant o cale ce ar putea fi folosita fara a intampina rezistenta din partea trupelor lui Rupert.

 La centrul liniei de bataie, pedestrasii lui Manchester se talazuisera cu barbatie inainte si, lichidand detasamentul regalist de sacrificiu din fata lor, izbutind sa cucereasca tunurile. La aripa dreapta insa Thomas Fairfax si calarasii lui au inpampinat de la inceput greutati, in special din cauza ca terenul ce le statea in fata era extrem de nepotrivit pentru o sarja de cavalerie, fiind acoperit cu tufe si lastarisuri si brazdat de fagase stingheritoare, astfel ca nu

se asemana deloc cu terenul pe care-l avusese inainte Cromwell pe aripa stanga. De asemenea, Fairfax mai fusese hartuit intens de muschetarii lui Goring pe cand traversa santul acela decisiv si, cu toate ca o sarja rapida rupsese linia lui Goring in unele locuri, rezultatele nu erau deosebit de favorabile. In timp ce unii din oameni lui urmareau calarasii Goring, care se indreptau spre York, sir Thomas Fairfax s-a intors doar ca sa afle ca batalia se desfasura in favoarea lui si ca era de fapt inconjurat de cateva escadroane de calarasi inamici.

 Dealtfel, acum, cand efectele primei sarje de soc incepuse sa dispara, nici perspectivele aripii stangi nu mai erau chiar atat de trandafirii. Desigur ca Rupert nu era inca infrant si de-abia incepuse sa lupte, fiindca nu si-a dat seama de cele intamplate decat cand atentia i-a fost atrasa de incaierare prin neasteptatele strigate ragusite si rapaitul muschetelor, 'in timp ce isi lua masa, asezat pe pamant, la o distanta bunicica de trupele lui'. Rupert a sarit ca ars si, renuntand laacea masa atat de nepotrivita, a dunat atatia osteni din garda lui personala cat a putut, pentru ca apoi sa plece ca sa asiste la scena primei derute produse de aripa stanga a trupelor parlamentare. In lupta grea care a urmat, unitatea lui Cromwell a primit 'o lovitura grea', asa cum a numit-o Leonard Watson, findca a fost atacata frontal si din flanc de cei mai bravi osteni ai lui Rupert. Ambele tabere se macelareau acum una pe alta cu inversunare. Aceasta incaierare inspaimantatoare a luat sfarsit stunci cand Rupert a strapuns printr-un contraatac liniile parlamentare, imprastiindu-si adversarii din fata lui 'ca pe o mana de praf'. Daca n-ar fi intervenit calarasii scotieni ai lui Leslie de pe linia a doua, care, lovindu-i pe regalisti din flanc, le-au permis oamenilor lui Cromwell sa se refaca, situatia ar fi devenit cu adevarat primejdioasa.

Venise insa acum timpul ca aripa stanga a cavaleriei aliate sa dea cel de-al doilea atac puternic.Aceasta a fost atacul datorita caruia cavaleristii lui Rupert 'au fost pusi pe fuga de-a lungul drumului spre Wilstrop, alergand atat de repede si de inghesuiti cat le-a fost posibil', dupa ce fusesera imprastiati de adversarii care-si revenisera in fire. Deocamdata, totul mergea bine. Urma insa acum ca de curand vistoriosii sa-si fugareasca dusmanii infranti pana la York, unde ii chema deopotriva jaful slavit si dezonoranta varsare de sange ? In aceste momente critice, Cromwell, actionand cu totul impotriva instinctelor acelor vremuri, si-a infranat oamenii, tinandu-i, dupa cuvintele unui martor ocular numit Cholmley, 'reuniti, in randuri stranse si compacte, ca intr-o singura unitate', desi aripa dreapta a trupelor regaliste era in debandada. Lordul Saye a observat si el grija deosebita a lui Cromwell ca regimentele de calarasi sa nu se desparta si sa nu slabeasca ordinea dupa ce au invins inamicul, 'ci sa ramana in continuare grupati in detasamente, astfel ca sa poata ataca celelalte regimente ale inamicului care mai rezistau inca'. Se facuse acum aproape opt si jumatate seara, iar cei ce aveau ragaz sa priveasca in jur puteau vedea multe lucruri grave si uluitoare in celelalte parti ale campului de bataie.

In primul rand, regimentele vrajmase din celelalte locuri erau departe de a fi batute, ba, dimpotriva, neplacut de aproape in  a adulmeca izbanda. Pe aripa dreapta sir Thomas Fairfax inconjurat de regalisti reuseste printr-o nechibzuita actiune personala sa

croiasca cu succes drum prin liniile inamice, pentru a ajunge pana la urma in siguranta la calarasii lui Cromwell. Intre timp insa, la centru, infanteria, cunoscuta ca neexperimentata, a tatalui sau, lordul Fairfax, fusese infranta de 'straiele albbe' ale lui Newcastle, iar Leven, care se afla in spate cu pedestrasii scotieni, fusese potopit de puhoiul de fugari, dintre care unii strigau patetic cu glas tare in limba scotiana : 'Vai noua, cuntem pierduti cu totii'. De aceea, Leven, care nu supravietuise pe degeaba celor 30 de ani de razboaie, sau care descoperisera, poate, ca intelepciunea este partea cea mai prudenta a curajului, se hotari sa se pregateasca de lupta pentru a doua zi, astfel ca executa la iuteala o retragere, in decursul careia nu a strans fraiele cailor decat cind a ajuns la Leeds. Dupa cum era de asteptat, Manchester a inceput sa sovaie pe masura ce se marea prapadul, desi Ashe, capelanul lui, atesta faptul ca pana la sfarsit generalul a reusit sa adune in jurul lui aproape 500 de oameni. Singurele unitati care au tinut cu indarjire sa-si faca datoria si sa continue lupta pana la capat au fost doua regimente de scotieni, aflate sub comanda contilor de Lindsay si de Maitland. Le-au venit dupa un timpin ajutor sulitasii lui Baillie si Lumsden care, infingandu-si in pamant lungii lor pari de fier, au reusit sa stavileasca intr-o oarecare masira atacurile furibunde ce veneau sa se izbeasca de ei din partea cealalta. Dar chiar in aceste conditii, era indoielnic ca acesti razboinici sa mai poata rezista multa vreme.

Intr-ajutor le veni insa noaptea. Pe o cale oarecare, Cromwell a primit tocmai la timp o misiva. Din locul in care se oprise, dincolo de satul Wilstrop si chiar in spatele pozitiei inamice, el afla despre marea stramtoare in care se gasea aripa drepta a trupelor aliate, precum si despre situatia sumbra a infanteriei, care mai lupta inca la centru. Probabil ca cel care adusese informatiile era sir Thomas Fairfax. Acesta a fost momentul in care ostenii Asocitiei comitatelor de rasarit din acea 'draga companie' a lui Cromwell si-au aratat valoarea. Grupati inca in randuri stranse si compacte, l-au atacat cu inversunare pe Goring, la ordinul lui Cromwell, tocmai din partea din care se astepta mai putin, fiindca intre timp cavaleria regalista si cea parlamentara isi schimbasera de fapt pozitia, astfel incat Cromwell ataca oarecum dinspre padurea ocupata mai inainte de regalisti. De altfel, este putin probabil ca Goring sa se fi asteptat in general la vreun atac, fiindca presupunea, cu oarecare temei, ca batalia era castigata.Asa cum a spus Watson, in fata atitudinii curajoase a calarasilor lui Cromwell, oamenii lui Goring au trebuit sa renunte la ideea de urmarire, dandu-si seama cu neliniste ca 'trebuie sa lupte din nou pentru izbanda pe care o credeau dobandita'. De data acesta insa, Goring renunta la lupta, iar calarasii lui se imprastiara.

Si totusi batalia nu se terminase incp. La centru, 'straiele albe' ale lui Newcastle, oameni din partea locului, care care luptau cu inflacarare pentru propria lor cauza si pe pamantul lor natal, continuau sa se bata intr-o incercare disperata, dar lipsita de sperante, de a infrange infanteria lui Manchester. Asa se intampla ca, refuzand toate propunerile de crutare, au murit acolo unde erau, cu scurtele lor albe servindu-le de giulgiu, dupa cum spunea un martor ocular.Era acum aproape noua si jumatate. Trecusera doua ore de la inceputul bataliei si lumina acelei seri lungi de vara se

stinsese cu totul. Si totusi , intunericul nu reusise sa-i ia locul si nici sa-i ocroteasca pe regalistii zdrobiti de avizii lor urmaritori, fiindca, odata cu noaptea, rasarise o luna plina si stalucitoare, care continua sa lumineze macelul, iar biruitorii calarasi ai lui Cromwell au folosit-o ca sa-i urmareasca pe calarasii lui Goring pana aproape de orasul York. Intr-un tarziu, armatele aliate s-au asezat pe campiile stropite de sange ca sa cante un psalm de multumire si sa doarma, desi multi din ei nu-si luasera masa de seara. In ceea ce-l priveste pe Leven, atunci cand a ajuns la Leeds si a intrebat de ultimele vesti, asteptandu-se sa auda despre un dezastru, a ramas oarecum surprins cand a fost salutat cu cuvintele : 'Cu voia Excelentei voastre, toate sunt bune. Armatele parlamentare au dobandit o mare victorie'. Leven s-a intors atunci in graba pe campul de bataie, unde a exclamat teatral : 'De ce nu mi-a dat Dumnezeu sa mor aici ?'

Fusese totusi mai mult decat destula varsarea de sange ca sasatisfaca orice monstru antropofag. Dupa spusele lui Whitelocke, toata lumea era de acord ca fusese ucisi cel putin 3.000 de regalisti, in timp ce altii ridicau aceasta cifra la 7.000. Groparii au socotit ca fusesera peste 4.000 de cadavre. La marginea padurii de la Wilstrop s-au putut vedea, pana spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, mormintele care pastrau amintirea masivelor represalii ale lui Cromwell impotriva cavaleriei lui Rupert si tot pe aceeasi vreme s-a aflat ca, atunci cand au fost taiate padurile de la marginea satului Marston, ale lordului Peter, 'taietorii au gasi o multime de gloante in inima copacilor'.Se povestea ca, in ajunul bataliei de la Marston Moor, Cromwell plecase calare la Knaresborough ca sa ia masa si ca, odata ajuns acolo, disparuse vreme de doua ore, cand a fost gasit de o fetita intr-o incapere incuiata, aflata in partea de sus a unui bastion. Uitandu-se prin gaura cheii, fata l-ar fi vazut pe Oliver in genunchi, cu Biblia inaintea lor, rugandu-se cu ardoare. Rugaciunile lui fusesera ascultate. 'Cu adevarat Anglia si biserica Domnului s-au bucurat de marea Lui mila prin mareata izbanda care le-a fost data', i-a scris Cromwell cumnatului sau, Valentine Walton, dupa doua zile de la batalie. 'Ea poarta toate semnele unei izbanzi depline, dobandita prin binecuvantarea Domnului data celor cucernici'.

2) Batalia de le Naseby: 14 iunie 1645La 14 iunie 1645, la Naseby, aproape de Northhampton, în

centrul Angliei, a avut loc batalia dintre trupele regaliste conduse de regele Carol I si fortele parlamentare aflate sub comanda lui Sir Thomas Fairfax. Victoria armatei Parlamentului a însemnat înfrângerea cauzei regaliste în razboiul civil englez, eveniment care avea sa modifice istoria Angliei, caracterul statului si al societatii engleze.

Războiul civil englez a început ca urmare a suspiciunii englezilor la adresa politicii autocrate şi catolicizante a regelui Carol I. Acesta a încercat să-şi subordoneze Parlamentul, intrând cu forţa în şedinţa instituţiei din 4 ianuarie 1642, pentru a-i aresta pe oponenţii sai cei mai virulenti. Avertizati, acestia parasisera sala de sedinte, actiunea regelui înregistrând un esec. Cele doua tabere, cea regalista si cea parlamentara, au început pregatirile de razboi, o întelegere nemaifiind posibila. Nemaisimtindu-se în siguranta în capitala regatului sau, Carol I a parasit Londra pentru a-si aduna sustinatorii, gest considerat de istorici o mare greseala, deoarece controlul resurselor si institutiilor din capitala erau extrem de importante. Dupa ce si-a adunat trupele, venite în special din nord, unde regalismul avea cei mai multi adepti, din Tara Galilor si Cornwall, Carol I s-a îndreptat spre Londra, obtinând la limita un prim succes militar în batalia de la Edgehill, la 23 octombrie 1642. Fortele parlamentare au reusit însa sa-i opreasca înaintarea spre Londra, la 13 noiembrie 1642, în batalia de la Turnham Green, la vest de Londra.

În anul 1643, vestul Angliei a trecut sub controlul trupelor regaliste. Carol I a reuşit să ocupe oraşul Bristol, dar a eşuat în încercarea de a cuceri oraşele Gloucester şi Hull. În anul următor, o armată scoţiană a intervenit în războiul civil, de partea Parlamentului. La 2 iulie 1644, forţele considerabil sporite ale armatei parlamentare au obţinut o mare victorie în bătălia de la Marston Moor.Ca multe alte bătălii, cea de la Marston Moor a pornit de la încercarea de a respinge asediul unui oraş, în acest caz oraşul York, atacat de forţele scoţiene şi cele ale parlamentarilor englezi. Bătălia de la Marston Moor a fost o prefigurare a bătăliei de la Naseby din anul următor. Cei douăzeci şi şapte de mii de oameni care formau trupele scoţiene şi parlamentare au lansat un atac surpriză asupra celor optsprezece mii de oameni care alcătuiau armata regalistă. Victoria parlamentarilor s-a datorat cavaleriei conduse de Oliver Cromwell şi Alexander Leslie, care a reuşit să spulbere cavaleria regalistă. În centrul bătăliei, infanteria regelui a fost zdrobită în momentul în care Cromwell, terminând şarja asupra cavaleriei regaliste, şi-a concentrat efortul asupra infanteriştilor regelui. Pierderile s-au cifrat la aproximativ o mie şi

cinci sute de oameni de partea armatei parlamentare şi de trei mii în rândurile regaliştilor. Armata regală a pierdut şi piesele de artilerie. Mai important a fost însă faptul că trupele regaliste şi-au pierdut coeziunea după această îngrângere, oraşul York a fost ocupat de Cromwell şi nordul Angliei a intrat sub controlul Parlamentului. Carol I a refuzat ideea de a deschide negocieri cu Parlamentul, bazându-se pe faptul că mai controla mare parte din Ţara Galilor, vestul Angliei şi sudul Midland-ului.

Câteva înfrângeri minore ale armatei Parlamentului au dus la reorganizarea acesteia sub numele de Armata Noului Model, condusă de Sir Thomas Fairfax şi avându-l pe Oliver Cromwell şef al cavaleriei. Disputa pentru controlul Midland-ului a devenit tot mai aprinsă, la sfârşitul primăverii anului 1645. Prinţul Rupert, nepotul lui Carol I, a atacat Leicesterul în 30 mai, în fruntea unei armate de treizeci de mii de oameni. Această acţiune a pus în pericol controlul Parlamentului asupra oraşului Northhampton şi cele două armate au ajuns să se confrunte în bătălia de la Naseby, la 17 kilometri nord-vest de Northampton, în ziua de 14 iunie 1645.Regaliştii, desfăşuraţi ca şi trupele parlamentare, având infanteria în centrul liniei de luptă şi cavaleria pe flancuri, erau mult depăşiţi numeric, dar bătălia a fost decisă de disciplina de care a dat dovadă cavaleria armatei parlamentare. Prinţul Rupert a atacat cu cavaleria sa din dreapta armatei regaliste cavaleria lui Henry Ireton, după care s-a împrăştiat pentru a ataca tabăra parlamentară care i s-a părut a fi o pradă uşoară. În celălalt flanc al bătăliei, cavaleria condusă de Oliver Cromwell a zdrobit cavaleria regalistă condusă de Sir Marmaduke Langdale, şi apoi s-a întors împotriva infanteriei regaliste din centru, mai experimentată, dar mult depăşită numeric. Infanteria regalistă înaintase şi împinsese în spate liniile din faţă ale infanteriei Armatei Noului Model, dar Sir Thomas Fairfax şi-a plasat trupele cele mai experimentate în liniile din spate. Acestea au oprit înaintarea armatei regaliste, moment în care cavaleria lui Oliver Cromwell a atacat flancul şi spatele infanteriei regaliste. Prinsă ca într-un cleşte, infanteria regalistă a pierdut lupta şi aproximativ cinci mii de oameni au fost luaţi prizonieri de trupele parlamentare. Din nou, regaliştii au pierdut toată artileria de care dispuneau.

Unul dintre motivele victoriei trupelor parlamentare a constat în faptul că erau mai disciplinate decât cele regaliste şi erau susţinute de o infrastructură şi un sistem de aprovizionare mai eficiente. În rest, echipamentul de luptă şi tacticile folosite pe câmpul de luptă erau în esenţă asemănătoare cu cele folosite de regalişti. În cadrul Armatei Noului Model, Oliver Cromwell impusese ca promovările să fie făcute în funcţie de meritele personale, generalul preferând ofiţerii şi soldaţii impregnaţi de o mare fervoare religioasă, asemănătoare cu a lui. Acesta a contribuit la o mai mare disciplinare a trupelor, conduse cu mare abilitate şi pricepere de Cromwell, un general de o calitate net superioară celei a prinţului Rupert.

Victoria armatei parlamentare la Naseby a fost înregistrată în trei ore şi, asemeni bătăliei de la Marston Moor, s-a datorat în cea mai mare parte atacului furibund al cavaleriei conduse de

Cromwell, demonstrând o dată în plus rolul excepţional al şarjelor de cavalerie în cadrul bătăliilor secolului al XVII-lea. Abilităţile de conducere şi cele de observare, de exploatare a avantajelor tactice şi de folosire cu pricepere a terenului au fost amândouă importante. În acelaşi context s-au înscris şi victoriile lui Cromwell asupra scoţienilor la Preston, în 1648 şi Dunbar, în 1650. Naseby a reprezentat o victorie decisivă cu rezultate decisive. Majoritatea regaliştilor au conştientizat faptul că războiul civil practic se încheiase cu această bătălie. Carol I a refuzat în continuare să accepte situaţia şi să înceapă negocierile, sperând într-o cotitură ivită în desfăşurarea războiului şi într-un succes obţinut în Scoţia. Până la sfârşitul anului 1645, parlamentarii au înregistrat noi victorii, chiar dacă mai mici ca valoare, reuşind să îi împingă pe regalişti în Ţara Galilor, sud-vestul Angliei şi în câteva fortăreţe izolate din Midlands. În cele din urmă, Carol I s-a predat, la 5 mai 1646, ultimele fortăreţe regaliste predându-se sau fiind cucerite de trupele parlamentare.

Poate că soarta bătăliei ar fi fost alta dacă suveranul englez ar fi urmat sfatul consilierilor săi şi ar fi atacat armata Noului Model încă din ianuarie, când aceasta era în formare. Carol a preferat să se îndrepte spre nord, spre a face joncţiunea cu monarhiştii scoţieni, aşa cum îl sfătuise prinţul Rupert de Rin, principalul lui conducător militar. Acest lucru l-a determinat însă să lase un important detaşament în sud, pentru a apăra oraşul Oxford şi, astfel divizată, armata regală a fost surprinsă de trupele parlamentare şi obligată să dea bătălia la Naseby, unde cavaleria condusă de Oliver Cromwell deţinea deja o poziţie strategică excelentă.

II) Documente

1) Petitia dreptului: 1628Petiţia Drepturilor (1628) este o petiţie trimisă de Parlament

regelui Carol I Stuart în care erau prezentate o serie de încălcări ale legii. Petiţia a urmărit recunoaşterea a patru principii: să nu se perceapă impozite fără acordul Parlamentului, să nu mai existe condamnări la închisoare fără o motivaţie, să nu se mai încartiruiască soldaţii din simplul motiv că sunt supuşii regelui şi să nu se mai adopte nici o lege marţială pe timp de pace. Spre a putea primi în continuare subvenţii pentru politica sa, Carol a fost constrâns să accepte petiţia, dar ulterior i-a ignorat principiile.

2) Mustrarea cea mare: 1641In anul 1641, Parlamentul englez, care fusese convocat pentru

a vota impozite, ii adreseza regelui Carol I Stuart Mustrarea cea mare prin care grabesc inceputul razboiului civil.

3) Actul de navigatie: 1651Actul de navigație (1651) a fost o lege a lui Oliver

Cromwell care a contribuit la dezvoltarea economiei capitaliste în Anglia. Conform acestei legi, corăbiile străine aveau voie să aducă în porturile engleze numai mărfuri fabricate în țările lor. Mărfurile provenite din alte țări urmau să fie aduse numai de corăbii engleze. Actul de navigație lovea în flota spaniolă, portugheză, franceză, dar mai ales în cea olandeză.

4) Habeas Corpus Act: 1679Habeas Corpus Act este un act al Parlamentului englez din

timpul domniei regelui Carol al II - lea Stuart prin care se asigura protectia fata de arestarea sau incarcerarea ilegala. Cel mai important document promulgat de rege in care garanta libertatea individuala si stabilea normele de arestare si judecare a detinutilor.

Prin aceasta lege Parlamentul incearca sa contracareze tendintele de reinstaurare aabsolutismului regal.

5) Declaratia drepturilor: 1689

Declaratia drepturilor a fost un act al Parlamentului englez in care erau precizate drepturile si datoriile poporului si ale regelui (cetăţenii au dreptul de a adresa petiţii guvernului; se interzic pedepsele excesive; se reglementează raporturile dintre rege si Parlament: Parlamentul îşi impune autoritatea asupra monarhiei).

Prin acest document se pun bazele modelului politic britanic.

III) Personalitati

1) Regele Iacob I Stuart: 1603 - 1625Iacob I Stuart a cultivat anglicanismul si s-a aratat deosebit de

intransigent fata de catolici si puritani, unii dintre ei emigrand in America. Tot el a cautat sa fundamenteze monarhia absolutista de drept divin, insa a intampinat opozitia Parlamentului.

2) Regele Carol I Stuart: 1625 - 1649Carol I Stuart era atras de catolicism. El a dus o politica filo -

franceza, starnind opozitia Parlamentului.Parlamentul englez a fost dizolvat in 1629 si convocat in anul 1640 pentru a vota impozite, insa acesta ii v-a atribui regelui Mustrarea cea mare.

Dupa batliile de la Marston Moor (1644), Naseby (1645) si Preston (1648) in care Armata Noului Model cndusa de Oliver Cromwell castiga, regele Carol I Stuart este arestat , judecat de Parlament si condamanat la moarte ca tiran, tradator si dusman public.

A fost decapitat la data de 30 ianuarie 1649 in fata Palatului Whitehall, ultimul sau cuvant fiind: ”Remember”(„Amintiti-va!”).

3) Oliver Cromwell: 1625 – 1649Oliver Cromwell (n. 25 aprilie 1599 – d. 3

septembrie 1658) a fost un lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică federală (”Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. Armata sa a Noului Model i-a înfrânt pe regaliști în cadrul Războiului Civil Englez. După executarea regelui Carol I în 1649, Cromwell a dominat Commenwealthul de scurtă durată al Angliei, a cucerit Irlanda și Scoția, și a fost Lord Protector din 1653 până la moartea sa în1658.

Cromwell provenea din clasa gentryului de mijloc, și a fost un personaj mai degrabă obscur în primii patruzeci de ani de viață, ajungând fermier yeoman în anii 1630 din motive personale și financiare. Cu toate acestea, a revenit în rândul gentryului mulțumită unei moșteniri lăsate de unchiul său. O experiență de conversiune religioasă din aceeași decadă l-a determinat să adopte un stil independent de puritanism ca nucleu de bază al vieții și acțiunilor sale.

Cromwell a fost membru al Parlamentului (Camera Comunelor) de Cambridge în timpul Parlamentului Scurt (1640) și Lung (1640-1649), și s-a implicat mai apoi în Războiul Civil Englez de partea „Capetelor rotunde” sau parlamentarilor. Un soldat excelent, a trecut de la comandarea unei singure trupe de cavalerie la comanda întregii armate. Cromwell a fost a treia persoană care a semnat sentința de moarte a lui Carol I în1649, și a fost

membru al Rump Parliament (1649-1653), fiind desemnat de Rump să preia comanda campaniei engleze în Irlanda (1649-1650). A condus apoi o campanie împotriva armatei scoțiene între 1650-1651. Pe 20 aprilie 1653 a dizolvat parlamentul Rump, organizând o Adunare de scurtă durată cunoscută ca Barebone's Parliament, înainte să ajungă Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei pe 16 decembrie 1653. Instrumentele guvernării sale autoritare au fost armata și centralizarea administrativă. În plan religios, Oliver Cromwell a instaurat un regim de toleranță pentru toate cultele protestante, iar catolicii au fost mai puțin persecutați decât în vremea conducerii prezbiteriene. Ca orice puritan, el a privit învățămîntul cu seriozitate și l-a sprijinit cu bani și prin donații din pământurile bisericești.

Când regaliștii au revenit la putere în 1660, cadavrul său a fost exhumat, atârnat în lanțuri, și decapitat. Cromwell a fost o figură controversată în istoria Britaniei și Irlandei - un dictator regicid conform unor istorici și un erou al libertății pentru alții. Măsurile sale împotriva catolicilor irlandezi au fost caracterizate de unii istorici ca un adevărat genocid sau aproape, iar în Irlanda este văzut într-o lumină foarte nefavorabilă.

4) Regele Wilhelm de Orania (William al III - lea): 1688 - 1702

William al III-lea al Angliei (n. 14 noiembrie 1650 - d. 8 martie 1702) a fost rege al Angliei, al Irlandei și al Scoției din 13 februarie 1688 si până la moartea sa. Înainte de a deveni rege al Angliei a fost prinț de Orania, guvernator al provinciilor olandeze Olanda, Zeeland, Utrecht, Geldern si Overijssel (1672-1702).

Prin mama sa, Maria, Prințesă Regală, era nepotul lui Carol I, iar prin căsătorie, soțul fiicei lui Iacob al II-lea. În 1689 a semnat Declarația Drepturilor.

În ultimul an de domnie William a semnat Act of Settlement care reglementa ordinea succesiunii la tron. A doua fiică a lui Iacob al II lea, Ana, a devenit moștenitoarea tronului.

REVOLUTIA AMERICANA

I) Evenimente:1) Batalia de la Saratoga: 17772) Batalia de la Yorktown: 1781

II) Documente:1) Declaratia de Independenta: 4 iulie 17762) Tratatul de pace de la Versailles: 17833) Constitutia S.U.A.: 1787

III) Personalitati:1) Regele George al III - lea2) Thomas Jefferson3) Benjamin Franklin4) George Washington

I) Evenimente

1) Batalia de la Saratoga: 1777

Bătălia de la Saratoga este considerata de mulți istorici ca punct de cotitură în istoria americană. Ea fost o bătălie hotărâtoare în evoluția Războiului de Independență al Statelor Unite ale Americii.

În primăvara anului 1777 trupele engleze ocupă forturile Crown Point (New York) și Ticonderoga, obligând trupele răsculate americane să se retragă. Trupele regulate engleze sosite din Canada în vara anul 1777 cu un efectiv de 10.000 de soldați, erau sub comanda generalului John Burgoyne. Țelul lor era de a ocupa orașul Albany, New York pentru a prelua controlul asupra regiunii văii râului Hudson și de a o izola de restul coloniei. Înaintarea trupelor britanice a fost încetinită printr-o tactică de acțiuni sistematice de hărțuire, blocare a drumrilor și distrugerea podurilor. În regiunea lacurilor Champlain și Lake George, englezii au reușit să înainteze numai câțiva kilometri pe zi. Trupele coloniale engleze conduse de Burgoyne care aveau acum un efectiv de 15.000 soldați, au fost oprite de trupele americane conduse de generalul Horatio Gates, în nordul văii Hudson, la Saratoga (New York). Rezultatul bătăliei a fost un dezastru pentru armata engleză, la sfârșitul luptelor generalul englez s-a predat.

2) Batalia de la Yorktown: 1781Dupa ce sortii de izbanda fusesera, de-a lungul conflictului,

schimbatori, in cele din urma priceperea generalului George Washington, dar si sprijinul constant, in trupe si logistica, oferit de Franta, au facut ca Anglia sa-si recunoasca esecul.

Batalia finala a fost de fapt un asediu prelungit pe mai bine de o luna, in septembrie-octombrie 1781. Izolate in orasul Yorktown, una dintre cele mai importante unitati britanice din America, unitate aflata sub conducerea impetuosului dar adesea putin chibzuitului lord Cornwallis, a fost nevoita sa se predea. Peste 7000 de soldati englezi au fost luati prizonieri, spre disperarea generalului Henry Clinton, comandantul suprem al corpului expeditionar britanic.

Capitularea lui Cornwallis a determinat guvernul britanic sa negocieze sfarsitului razboiului revolutionar american, recunoscand de facto independenta celor 13 colonii fata de metropola. Desi lupte sporadice au mai avut loc si Washington se astepta ca razboiul sa mai dureze cateva luni, spre surprinderea generala premierul britanic North a decis incetarea totala a focului, considerand ca o prelungire a conflictului nu ar fi fost in interesul tarii sale. Astfel s-a ajuns la semnarea tratatului de la Paris, prin care Marea Britanie se obliga sa-si retraga toate trupele din coloniile americane.

II) Documente

1) Declaratia de Independenta: 4 iulie 1776Declarația de independență a Statelor

Unite ale Americii este un document prin care cele treisprezece colonii ale Marii Britanii din America de Nord s-au declarat independente de Regatul Unit al Marii Britanii explicând totodată clar motivul pentru care au făcut-o.

Data semnării Declarației de Independență ,4 iulie ,devine zi națională a S.U.A. începând cu anul 1941,in timpul presedintiei lui Roosvelt .Reprezintă un document important pentru americani deoarece aceștia se declară națiune suverană ,independența față de monarhia engleză.De la Părinții Pelerini veniți pe continent cu corabia Mayflower se ajunge la Părinții Fondatorii ai Națiunii,participanții activi la desfășurarea Revoluției Americane.

2) Tratatul de la Versailles: 1783Tratatul de la Paris, semnat în ziua de 3

septembrie 1783 și ratificat de Congresul Statelor Unite ale Americii în ziua de 14 ianuarie 1784, a încheiat formal Războiul Revoluționar American între Regatul Unit al Marii Britanii și cele 13 foste coloniiale Regatului din America de Nord care s-au răsculat împotriva conducerii britanice în 1776.

3) Constitutia S.U.A.: 1787Constituția Statelor Unite ale Americii este

legea supremă a Statelor Unite ale Americii. A fost concepută între 21 februarie și 17 septembrie 1787, fiind definitivată în 17 septembrie 1787 odată cu adoptarea sa de către Convenția Constituțională a Statelor Unite ale Americii care a avut loc în Philadelphia, Pennsylvania, urmând ca să intre în vigoare în ziua de 4 martie 1789. A creat o uniune federală de state suverane și un guvern federal care să opereze conducerea acesteia, înlocuind vechea uniune mai neclar definită și cu o constituție mai ambiguă, Articolele Confederației.

III) Personalitati

1) Regele George al III - lea: 1760 - 1820George al III-lea (n. 4 iunie 1738 - d. 29 ianuarie 1820) a

fost rege al Regatului Unit și al Irlandei. Concomitent a fost Duce și prinț elector de Brunswick-Lüneburg până la promovarea sa ca rege al Hanovrei la 12 octombrie 1814. A fost al treilea monarh britanic al Casei de Hanovra dar spre deosebire de precedenții, el s-a născut în Marea Britanie și a vorbit engleza ca limba natală. Niciodată nu a vizitat Hanovra.

Lunga domnie a regelui George al III-lea a fost marcată de o serie de conflicte militare care au implicat regatele sale, mare parte a Europei și părți din Africa, America și Asia. La începutul domniei sale, Marea Britanie a învins Franța în Războiul de șapte ani, devenind puterea dominantă europeană în America de Nord și India. Totuși, multe colonii americane au fost pierdute curând în Războiul American de Independență. O serie de războaie împotriva revoluționarilor și a Franței lui Napoleon într-o perioadă de peste 20 de ani, a dus în cele din urmă la înfrângerea lui Napoleon în 1815.

În ultima parte a vieții, George al III-lea a suferit temporar și în cele din urmă permanent de o boală mintală. S-a sugerat că a suferit de porfirie. După o recidivă finală în 1810, s-a stabilit regența și fiul cel mare al lui George al III-lea, George, Prinț de Wales, a condus ca Prinț Regent. La moartea lui George al III-lea, Prințul Regent i-a succedat tatălui său ca regele George al IV-lea.

2) Thomas Jefferson: 1743 - 1826Thomas Jefferson (n. 13 aprilie 1743 - d. 4

iulie 1826) a fost al doilea vicepreședinte și al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1801 - 1809), autor al Declarației de Independență (1776), și unul dintre cei mai influenți dintre "părinții fondatori" ai Statelor Unite. 

Thomas Jefferson a fost un filozof al politicii care a promovat liberalismul clasic, republicanismul și separarea bisericii de stat. Jefferson a fost autorul lucrării Statutul Virginiei pentru libertatea religioasă (1779, 1786), care a fost baza scrierii Primului Amendament al Constituției Statelor Unite și totodată parte a seriei primelor zece amendamente ale Constiției Statelor Unite.

Numele lui Jefferson a devenit omonimul conceptului de democraţie jeffersoniană, iar Thomas Jefferson a fost atât fondatorul, cât și liderul Partidului Democrat-

Republican, care avea să domine scena politică americană pentru circa un sfert de secol, fiind precursorul Partidului Democrat de astăzi din Statele Unite.

Ca o completare armonioasă a carierei sale politice, Jefferson a fost agricultor, arheolog, horticultor, arhitect, plantator, etimolog, paleontolog, criptoanalist, autor de studii, scriitor, statistician, avocat, inventator, violonist și fondator al Universităţii din Virginia. Thomas Jefferson este considerat ca fiind printre cei mai remarcabili ocupanți ai fotoliului de președinte al Statelor Unite ale Americii și printre cei mai de seamă patrioți ai revoluției americane. Pentru Jefferson, ruperea totală de Anglia însemna nu doar obținerea independenței, ci calea spre crearea unui nou tip de stat bazat pe principiile suveranității și egalității naturale a oamenilor.

3) Benjamin Franklin: 1706 - 1790Benjamin Franklin (n. 17 ianuarie 1706, Boston -

d. 17 aprilie 1790) este una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Statelor Unite, unul din Founding Fathers, diplomat, om de stiință, inventator, filozof, profesor și om politic.

A organizat prima bibliotecă din America, a fost un inventator care a creat multe obiecte, care sunt indispensabile astăzi, printre care se pot menționa ochelarii bifocali și paratrăsnetul, și i-a uimit pe oamenii de știință din toată lumea cu experimentele sale din domeniul electricității.

În vremea sa era extrem de cunoscut și de influent și în Europa. Franklin a fost cel care i-a convins pe englezi să retragă "Legea timbrului", respectiv i-a convins pe francezi să intervină în Războiul de Independență al Statelor Unite de partea acestora. În Statele Unite, a fost unul din semnatarii de frunte ai Declarației de Independență a Uniunii și al Constituției americane.

4) George Washington: 1732 - 1799George Washington (n. 22

februarie 1732, Westmoreland, Virginia - d. 14 decembrie 1799, Mount Vernon, Virginia) a fost un general și om de stat american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul Unit a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale Americii.

În 1775 a fost numit comandant suprem al tuturor forțelor militare ale coloniilor răsculate împotriva Angliei. A avut un rol decisiv în organizarea armatei americane care a repurtat victoriile de la Saratoga (1777) și Yorktown (1781), hotărâtoare pentru obținerea independenței Statelor Unite ale Americii. În 1787, Washington a fost președintele Convenției constituționale care a adoptat Constituția Statelor Unite ale Americii, în vigoare și astăzi. Ca președinte între 1789 și 1797, Washington a dus o politică internă conservatoare, iar pe plan extern a fost un adept al izolaționismului. Cu ocazia discursului său de adio, în 1797, recomanda Statelor Unite să intervină cât mai puțin posibil în afacerile politice ale lumii și, mai ales, să nu se alieze cu nicio națiune europeană în cazul unui conflict pe vechiul continent.

Preia comanda Armatei Continentale pe terenul de la Cambridge, Massachusetts în iulie 1775.

Pe 12 decembrie 1799, Washington petrece câteva ore inspectând ferma sa călare pe cal, în zăpadă, pe o ploaie care s-a transformat mai târziu în grindină. Întorcându-se la fermă, s-a așezat la masă pentru cină fără a-și schimba hainele ude. În dimineața următoare s-a trezit cu o răceală groaznică, febră și o infecție la gât, care s-au transformat curând în laringită acută și pneumonie. Washington moare pe data de 14 decembrie 1799, seara, în casa sa din Mount Vernon, în vârstă de 67 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu ma dau batut usor, dar nu mi-e frica sa ma duc”.

MAREA REVOLUTIE FRANCEZA

I) Evenimente:1) Caderea Bastiliei: 17892) Batalia de la Valmy: 17923)Razboaiele napoleoniene: 1769 - 1815

II) Documente:1) Declaratia drepturilor omului si cetateanului: 1789

III) Personalitati:1) Regele Ludovic al XVI - lea2) Georges Jacques Danton3) Jean - Paul Marat4) Maximilien Robespierre5) Napoleon Bonaparte

I) Evenimente

1) Caderea Bastiliei: 14 iulie 1789Căderea Bastiliei, un eveniment major

al Revoluției Franceze, s-a produs la Paris într-o zi de marți, 14 iulie în anul 1789. Cu toate că fortăreața medievală cunoscută sub numele de Bastilia mai avea doar șapte deținuți, căderea ei în mâinile revoluționarilor parizieni a reprezentat în mod simbolic sfârșitul Vechiului Regim și începutul Revoluției Franceze. Predarea închisorii, simbol al tiraniei monarhiei franceze, a zguduit atât Franța cât și restul Europei, ecourile sale ajungând până în îndepărtata Rusie.

2) Batalia de la Valmy: 20 septembrie 1792Batalia de la Valmy s-a purtat intre fortele

Revolutie Franceze si coalitia dintre Prusia si Imperiul Habsburgic. Armata prusaca a generalului Karl Wilhelm Ferdinand de Braunschweig este infranta de armata franceza.

3) Razboaiele napoleoniene: 1796 - 1815Războaiele napoleoniene reprezintă o serie de

războaie globale purtate în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte în Franța.  Într-o oarecare măsură, aceste conflicte reprezintă o continuare a războaielor declanșate de Revoluția franceză din 1789.

Aceste războaie au revoluționat armatele europene, precum și tehnicile și sistemele militare și au avut loc la o scară nemaiîntâlnită până în acel moment, în special datorită aplicării sistemului mobilizării generale. Puterea francezilor a crescut rapid, ei reușind să cucerească cea mai mare parte a Europei. Înfrângerea lor a fost la fel de

rapidă, începând cu 1812, Imperiul napoleonian fiind în cele din urmă învins definitiv, ceea ce a dus la restaurarea dinastiei Bourbon în 1814.

Cele mai importante evenimente ale razboaielor napoleoniene sunt: Campania din Italia: 1796-1797 Campania din Egipt: 1798-1799 Batalia de la Marengo: 14 iunie 1800 Pacea de la Luneville: 1801 Pacea de la Amiens: 27 martie 1802 Incoronarea lui Napoleon: 2 decembrie 1804 Batlia de la Austerlitz: 2 decembrie 1805 Pacea de la Pressburg: 26 decembrie 1805 Batalia de la Eylau: 8 februarie 1807 Batalia de la Friedland: 14 iunie 1807 Pacea de la Tilsit: 1807 Campania din Spania - Baylen, Saragossa: 1807-1808 Batlia de la Wagram: 5-8 iulie 1809 Pacea de la Schönbrunn: 14 octombrie 1809 Campania din Rusia: 1812 Batalia de la Leipzig („Batalia natiunilor”): 16 octombrie

1813 Batalia de la Waterloo: 18 iunie 1815: Infrangerea si

exilarea lui Napoleon in Insula Sfanta Elena din Oceanul Atlantic

BATALIA DE LA MARENGO: 14 IUNIE 1800Bătălia de la Marengo a avut loc pe 14 iunie 1800 în apropierea localității italiene Alessandria și a constituit bătălia cea mai importantă a Războiului celei de-a doua Coaliții. În ciuda succesului inițial al austriecilor, care reușiseră să învingă armata

franceză până la începutul după-amiezii, sorții bătăliei s-au schimbat în mod dramatic, astfel că, până seara, francezii au câștigat o victorie decisivă.

PACEA DE LA AMIENS: 27 MARTIE 1802Tratatul de la Amiens (27 martie 1802) este o înţelegere semnată la Amiens, Franţa, între Anglia, Franţa, Spania şi Republica Batavia (Olanda). Prin acest tratat, Franţa şi aliaţii săi şi-au recuperat cea mai mare parte a coloniilor, în ciuda retragerilor militare suferite de acestea în teritoriile de peste mări. Tratatul a ignorat diferendele comerciale dintre Anglia şi Franţa şi a condus la instaurarea unei păci de 14 luni în timpul Războaielor napoleoniene.

BATALIA DE LA AUSTERLITZ: 2 DECEMBRIE 1805

Bătălia de la Austerlitz, cunoscută și ca Bătălia celor trei împărați, a fost una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon. Această victorie a determinat destrămarea celei de-a Treia Coaliții formată împotriva Imperiului Francez. Pe 2 decembrie 1805 o armată franceză condusă de împăratul Napoleon I a înfrânt decisiv armata ruso-austriacă, comandată de țarul Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă înverșunată. Bătălia a avut loc la Austerlitz.

PACEA DE LA PRESSBURG: 26 DECEMBRIE 1805

Pacea de la Pressburg a fost încheiată la 26 decembrie 1805 între Austria și Franța condusă de Napoleon. Această pace a survenit în urma Bătăliei de la Austerlitz și a pus capăt celui de-al treilea război al Coaliției antinapoleoniene.

BATALIA DE LA LEIPZIG: 16 OCTOMBRIE 1813

Bătălia de la Leipzig, supranumită Bătălia Națiunilor, a fost cea mai mare confruntare militară din Războaiele Napoleoniene, opunând o armată a celei de-a șasea coaliții unei armate conduse de Napoleon I. Cele trei zile de lupte s-au încheiat cu victoria decisivă a Coaliției, Napoleon văzându-se obligat să se retragă în Franța. Pe lângă cei aproape 70,000 de morți, răniți, dispăruți și prizonieri, francezii l-au pierdut și pe prințul polonez Poniatowski, Mareșal al Franței. Coaliția a pierdut la rândul său un număr mare de oameni, dar victoria sa a fost incontestabilă.

BATALIA DE LA WATERLOO: 18 IUNIE 1815Bătălia de la Waterloo a avut loc la 18 iunie 1815, în apropierea localității Waterloo (Belgia de astăzi, la 18 kilometri sud deBruxelles) opunând o armată franceză condusă de Împăratul Napoleon unei armate a celei de-a Șaptea Coaliții, aflate sub comanda ducelui de Wellington și a feldmareșalului von Blücher. Bătălia s-a încheiat

cu victoria decisivă anglo-aliaților și prusacilor, victorie ce pecetluiește practic sfârșitul Imperiului napoleonian. Ca urmare a înfrângerii catastrofale de la Waterloo, rămășițele armatei franceze, regrupate pe linia râului Sambre, sub comanda mareșalului Soult, apoi Grouchy, s-au retras în Franța, așteptând ofensiva Coaliției. Bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat căderea definitivă a lui Napoleon, care, întors la Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are susținerea Forului legislativ și, ca atare, a abdicat pe 22 iunie. El a fost exilat pe Insula Sf. Elena unde a si murit.

II) Documente

1) Declaratia drepturilor omului si cetateanului: 1789

Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului este carta fundamentală prin care la data de 26 august 1789 au fost puse, în Franța și în lume, bazele democrației moderne.

Declarația cuprinde un preambul și 17 articole, care combină dispozițiile privind drepturile a trei categorii de persoane: -„drepturile oamenilor” (francezi, străini sau inamici) - articolele 1, 2, 3, 4, 7, 9 și 10; -„drepturi ale cetățenilor” (cetățeni francezi), care reamintesc și întăresc libertățile civile - articolele 6 și 14; -„drepturi ale societății” (națiunea franceză), care sunt componente constituționale - articolele 13,15 și 16.

În 1789, Adunarea Stărilor Generale din Franța, reunită la Versailles și constituită în Adunare Națională cu drepturi constituante, a hotărât să elaboreze o declarație de principii fundamentale care să stea la baza unei noi constituții. Decretele emise de adunare la 4 și 11 august 1789 privind eliminarea drepturilor feudale, se regăsesc dealtfel în primul articol al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului.

III) Personalitati

1) Regele Ludovic al XVI - lea: 1774 - 1792Ludovic al XVI-lea (n. 23 august 1754, Versailles - d. 21

ianuarie 1793, decapitat în Paris) a fost rege al Franței și al Navarei din 1774 și până în 1789; rege al francezilor din 1789 și până în 1793. A fost ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze.

Când Ludovic al XVI-lea a urcat pe tronul Franței avea nouăsprezece ani. Avea o enormă responsabilitate devreme ce guvernul avea mari datorii iar resentimentele față de monarhia despotică erau în creștere. A căutat să câștige dragostea poporului său reinstalând parlamentul. În timp ce nimeni nu se îndoia de capacitatea intelectuală a lui Ludovic de a guverna Franța, a fost destul de clar faptul că, deși crescut ca un Delfin al Franței, era indecis și nu suficient de ferm pentru domnie. Ludovic l-a numit consilier pe experimentatul Jean-Frédéric Phélypeaux conte de Maurepas, care, până la moartea sa în 1781, a fost cel care a luat cele mai importante decizii.

Reformele financiare radicale ale lui Turgot și Malesherbes au înfuriat nobilii care le-au blocat în parlament insistând asupra faptului că regele nu are dreptul să perceapă noile taxe. Turgot a fost eliberat din funcție în 1776 iar Malesherbes a demisionat în același an fiind înlocuit de Jacques Necker. Necker a sprijinit Revoluția americană și a preferat să facă mari împrumuturi externe decât să crească taxele interne. Când politica sa a eșuat, Ludovic l-a

demis și l-a înlocuit în 1783 cu Charles Alexandre de Calonne care a crescut cheltuielile publice pentru a scoate țara din datorii. Și această metodă a eșuat, așa încât Ludovic a convocat Assemblée des notables în 1787 pentru a discuta asupra noii reforme fiscale propusă de Calonne. Adunarea a repins planul. Toate aceste eșecuri i-au semnalat lui Ludovic faptul că și-a pierdut capacitatea de a domni ca un monarh absolut, fapt ce i-a cauzat depresie.

Ludovic a fost arestat la 13 august și închis în Templul din Paris. La 21 septembrie Adunarea Națională a declarat Franța republică și a abolit monarhia. Luni, 21 ianuarie 1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul republican, Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare în ceea ce este astăzi Place de la Concorde.

2) Georges Jacques Danton: 1759 - 1794Georges Jacques Danton (n. 26 octombrie 1759, Arcis-sur-Aube, Departamentul Aube; d. 5 aprilie 1794, Paris) a fost unul din conducătorii Revoluției franceze și conducătorul primului Comite de salut public (până în 10 iulie 1793). A fost cunoscut pentru talentul său oratoric. A fost fondator al Clubului cordelierilor și membru al Comitetului Salvării Publice. Acuzat de moderație și de trădare de către robespieriști pentru că a cerut încetarea terorii, fiind în final ghilotinat.

3) Jean-Paul Marat : 1743 - 1793Jean-Paul Marat (n. 24 mai 1743, Neuchâtel – d. 13 iulie 1793, Paris) a fost un medic, teoretician politic si om de stiinta cel mai bine cunoscut pentru cariera sa în Franța, ca un jurnalist radical și politician în timpul Revoluția Franceză . Jurnalistul a devenit renumit

pentru tonul său feroce , atitudinea intransigentă față de noii lideri și instituții ale revoluției , și adocatii drepturilor fundamentale ale omului pentru cei mai săraci membri ai societății . Marat a fost una dintre vocile cele mai radicale ale Revoluției Franceze . El a devenit un apărător puternic al ,,sans - culottes" , publicarea vederilor sale in pliante , pancarte și ziare , în special lui " L' Ami du peuple " , care la ajutat să-l facă legătura lor neoficial cu , grupul radical iacobin republican , care a venit la putere după iunie 1793 . Marat a fost asasinat de către Charlotte Corday , un simpatizant Girondist , în timp ce lua o baie medicament pentru starea lui de piele debilitante . În moartea lui Marat a devenit un simbol pentruiacobinilor , un fel de martir revoluționar , după cum reiese din celebra pictură a lui David de la moartea sa .

4) Maximilien Robespierre : 1758 1794Maximilien François Marie Isidore de Robespierre (n. 6 mai 1758 – d. 28 iulie 1794) cunoscut contemporanilor săi ca "Incoruptibilul", este una dintre cele mai cunoscute figuri ale revoluției franceze.Robespierre este unul dintre personajele principale ale Revoluţiei Franceze de la 1789, remarcându-se prin măsurile foarte radicale pe care le-a luat contrarevoluţionarilor.  A fost executat prin ghilotinare în Piața Revoluției.

5) Napoleon Bonaparte : 1769 - 1821Napoleon Bonaparte (n. 15

august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena) a fost un lider politic și militar al Franței, ale

cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța continentală, Bonaparte a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii reușite împotriva Primei și celei de-a Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței. În 1799 a organizat o lovitură de statși s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva fiecări puteri majore europene și a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A menținut sfera de influență a Franței prin constituirea unor alianțe extensive și prin numirea prietenilor și membrilor familiei în calitate de conducători ai altor țări europene sub forma unor state clientelare franceze.

Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon. Marea sa Armată a suferit pierderi covârșitoare în timpul campaniei și nu s-a recuperat niciodată pe deplin. În 1813, a Șasea Coaliție l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliția a invadat Franța, l-a forțat pe Napoleon să abdice și l-a exilat pe insula Elba. În mai puțin de un an, a scăpat de pe Elba și s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din iunie 1815. Napoleon și-a petrecut ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Elena.

CAMPANIA DIN EGIPT: 1798-1799Campania franceză în Egipt (1798-1799) a fost campania lui Napoleon Bonaparte în Orient, aparent pentru a proteja interesele comerciale franceze, de a submina accesul Marii Britanii în India și de a stabili demersuri științifice în regiune.

PRIM CONSUL AL REPUBLICII: 1799 - 1804Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această popularitate, el a răsturnat Directoratul și a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799. Prin acest act, burghezia și-a consolidat puterea și au fost salvate cuceririle revoluției franceze. Noua formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franței. Prin măsurile luate, corupția și nesiguranța cetățenilor au fost eliminate. Economia a fost refacută, Franța a devenit prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învățământului modern, religia reintrându-și în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra Franței a fost înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la Marengo, din anul 1800. El cucerește Belgia (zonele de la Rin) și Italia. Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obținut supremația asupra Italiei. În 1802, Franța a încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perpetuă), prin care se producea un schimb de posesiuni: Franța renunța la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul războaielor anterioare.

IMPARATUL NAPOLEON I: 1804 - 1815Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat de către Senatul francez în 1804.

Incoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză și cea

engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume. Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805 și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărțită între împăratul Franței și țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în insula Elba, în anul 1814.

La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbușit. Burbonii au fost readuși la tronul Franței prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea aliaților, între care au intervenit repede divergențe. Unitatea coaliției a fost însă salvată chiar de Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaților, Napoleon părăsește insula Elba și începe ceea ce avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să viseze la refacerea marelui imperiu. Obține chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic și cancerul la stomac. A fost înmormântat cu onoruri militare.

BIBLIOGRAFIE

http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/Oliver-Cromwell-batalia-de-la-21288.php http://www.gazetademaramures.ro/naseby-batalia-care-a-schimbat-istoria-angliei-13781 http://www.crispedia.ro/Petitia_Drepturilor http://ro.wikipedia.org/wiki/Actul_de_naviga%C8%9Bie https://sites.google.com/site/supergabonesistorialumii/calendar/1-revolutiile-burgheze-din-

anglia-sua http://istoriiregasite.wordpress.com/tag/carol-i-stuart/ http://ro.wikipedia.org/wiki/Oliver_Cromwell

http://ro.wikipedia.org/wiki/William_al_III-lea_al_Angliei http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Saratoga http://www.revistamagazin.ro/content/view/4743/33/ http://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_de_independen%C8%9B

%C4%83_a_Statelor_Unite_ale_Americii http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/declaratia-independenta-4-iulie-1776-

actul-nastere-al-natiunii-american http://ro.wikipedia.org/wiki/Constitu%C8%9Bia_Statelor_Unite_ale_Americii http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Paris_(1783) http://ro.wikipedia.org/wiki/George_al_III-lea_al_Regatului_Unit http://ro.wikipedia.org/wiki/Thomas_Jefferson http://ro.wikipedia.org/wiki/Benjamin_Franklin http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Washington http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83derea_Bastiliei http://ro.wikipedia.org/wiki/20_septembrie http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cele-mai-importante-batalii-istorie http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboaiele_Napoleoniene http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Marengo http://www.crispedia.ro/Tratatul_de_la_Amiens http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Austerlitz http://ro.wikipedia.org/wiki/Pacea_de_la_Pressburg http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Leipzig http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Waterloo http://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_Drepturilor_Omului_%C8%99i_ale_Cet

%C4%83%C8%9Beanului http://ro.wikipedia.org/wiki/Ludovic_al_XVI-lea_al_Fran%C8%9Bei http://ro.wikipedia.org/wiki/Georges_Jacques_Danton http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Marat http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/maximilien-robespierre-1758-1794-

revolutionarul-contrarevolutionar http://ro.wikipedia.org/wiki/Napoleon_I