studii/documente

document 2010 4 (50) 1

FORŢELE NAVALE ROMÂNE1860 - 2010

Evoluţia Forţelor Navale Române, începând cu primul său nucleu constituit din Corpul Flotilei în anul 1860 şi până la actuala organizare – Statul Major al Forţelor Navale – a fost marcată de afi rmarea constantă a valorilor specifi ce Marinei Militare. Ca parte a organismului militar românesc şi parte integrantă a sistemului statal, Marina Militară română a atins o întreită performanţă: cea a elaborării oportune a ipotezelor; cea a gândirii în perspectivă şi cea a voinţei pentru realizarea deciziilor. S-a putut confi rma astfel cu prisosinţă rolul Marinei în istoria românilor, cu contribuţiile sale de excepţie în cele mai vitrege împrejurări. Astfel, semnifi caţia evoluţiei istorice a Forţelor Navale Române se recunoaşte prin hotărârea abordării misiunilor prilejuite de marile evenimente istorice la care România a fost parte, prin personalităţile care au slujit Marina cu cel mai înalt profesionalism şi prin nenumăraţii eroi şi martiri ai acestei arme.

Evoluţia Forţelor Navale Române, începând cu primul său nucleu constituit din Corpul Flotilei în anul 1860 şi până la actuala organizare – Statul Major al Forţelor Navale, a fost marcată de afi rmarea constantă a valorilor specifi ce Marinei Militare. Subliniem aici susţinerea, încă de la început, a primordialităţii Marinei de război în relaţia sa cu Marina comercială, idee izvorâtă din adevărul că o fl otă civilă nu se poate dezvolta decât la adăpostul unei fl ote militare, care să-i asigure libertatea căilor maritime.

După dotările iniţiale, războaiele la care a participat România, începând cu 1877, au relevat importanţa componentei navale a forţelor armate şi rolul pe care îl are aceasta în rezultatul confruntărilor, atât ca argument direct în bătălii, cât şi ca argument indirect la negocieri şi la semnarea tratatelor de pace. Implicarea tânărului stat român în noua criză orientală – redeschisă în Balcani, în anul 1875, care a atins apogeul odată cu desfăşurarea unui nou război ruso-otoman la 1877-1878 – urmărind obţinerea Independenţei de Stat, a adus Flotila Militară pentru prima oară în stare de război, forţele navale româneşti fi ind puse în situaţia înfruntării unui inamic viguros afl at pe linia Dunării –forţele otomane.

În mod admirabil, în timpul misiunilor specifi ce desfăşurate la Dunăre, la data de 13/14 mai 1877 şalupa torpiloare Rândunica a scufundat monitorul otoman Duba Seifi , iar la 26 octombrie artileriştii marinari au nimicit un alt monitor otoman, Podgoriţa (una dintre navele cu cea mai mare putere de foc de pe Dunăre), nava Socrate şi un şlep. O altă reuşită a marinarilor români a fost instalarea, la data

Contraamiral dr. Aurel POPA1

4 (50) 2010 document2

studii/documente

de 25 octombrie, a barajului de mine de la Nedeia, operaţiune executată sub comanda căpitanului Mihail Drăghicescu, cu scopul protejării podului de la Turnu Măgurele pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare.

Distrugerea bastimentelor turceşti de pe Dunăre a slăbit capacitatea ofensivă şi de represalii a armatei de la sud de Dunăre, obligând-o la pasivitate şi deci la înfrângere.

După obţinerea Independenţei de Stat, autorităţile române au făcut eforturi în direcţia dezvoltării marinei militare, fapt remarcat de consulul Franţei la Galaţi care nota, în septembrie 1883, că ,,guvernul acordă întreaga sa atenţie perfecţionării acestei arme care, la un moment dat, ar putea să aducă servicii serioase pe Dunăre”. Un deceniu mai târziu, la 1893, acelaşi consul al Franţei constata că ,,fl otila română este în stare să manevreze pe Dunăre, superioritatea sa rămânând incontestabilă faţă de alte state riverane”.

Afi rmarea războiului bazat, între altele, şi pe forţa de distrugere a minelor a determinat în cadrul Flotilei de Război şi, mai apoi, în cadrul Marinei Militare Române, preocupări legate inclusiv de producţia proprie a unor noi tipuri de mine. Primele mine româneşti au fost realizate în preajma izbucnirii Primului Război Mondial de către locotenentul-comandor Constantin Rădulescu şi de către mecanicul civil Vislovski. Este vorba de minele fl uviale ,,Rădulescu”, armă de curent şi, în acelaşi timp, de contact, cu sistem de aprindere mecanic şi ,,Vislovski”, de asemenea, o mină de contact cu sistem de aprindere mecanic. Astfel, odată cu mobilizarea generală a Armatei Române în august 1916, unităţile Marinei au putut benefi cia şi de 1.000 de mine de tip ,,Rădulescu” şi 500 de mine de tip ,,Vislovski”.

Participarea României la prima confl agraţie mondială din 1916-1918 a dovedit importanţa pe care Marina Militară o poate avea în susţinerea intereselor naţionale. Pe toată perioada acestui război, Marina a constituit un real sprijin pentru trupele de uscat asigurând atât aprovizionările cât şi acţiunile de luptă. Între cele mai importante misiuni îndeplinite în acele clipe de mare cumpănă pentru ţară, amintim: atacul la 14 august 1916 a fl otei austro-ungare în portul Rusciuk, acţiunea navelor Escadrei de Dunăre în apărarea Capului de pod de la Turtucaia şi protejarea retragerii trupelor române din

această zonă, susţinerea fl ancului drept al armatei de uscat din Dobrogea de către navele Flotei de operaţiuni, sub focul artileriei germane.

Conform prevederilor planului de companie, în noaptea de 14-15 august 1916, orele 24.00, a fost declarată mobilizarea Armatei Române. La acea oră, Marina Militară Română desfăşurase deja, începînd de la orele 21.30, prima acţiune de luptă împotriva inamicului. Prin acest act, Marina Română a fost prima categorie de forţe a Armatei Române care a intrat în Războiul de Întregire a Neamului. Acţiunea de luptă a fost executată de vedetele torpiloare Bujorăscu, Cătina şi Rândunica. Prin ordinul de luptă se arăta: ,,Misiunea şalupelor Rândunica, Cătina şi Bujorăscu este de a ataca chiar în această seară fl ota austriacă de la Rusciuk”. Reuşita operaţiei a fost recunoscută în comunicatul austro-ungar publicat în ,,Pester Lloyd” din 14 decemrie 1916: ,,La 14 august ora 9.30 seara, românii au aruncat în aer cu ajutorul unei torpile, în portul Rusciuk, unde era ancorat grosul fl otei, un şlep încărcat cu material infl amabil, care se afl a la mică distanţă înaintea vasului comandant. (...) Acţiunea de luptă a navelor româneşti (...) a fost bine concepută, executată prin surprindere şi cu multă îndrăzneală”.

Extrem de sugestivă ni se pare starea de spirit dovedită de marinarii români în acele clipe, stare care a afi rmat un moral ridicat al echipajelor, spre deosebire de descurajarea întâlnită în rândul combatanţilor din trupele de uscat. Într-un jurnal ţinut de locotenentul Mihai Constantinescu, ofi ţer cu artileria pe monitorul Brătianu, care forma, împreună cu monitorul Catargiu, Divizia I de monitoare, la data de 23 august 1916 s-a reţinut: ,,Sunt fericit că monitorul nostru este trimis aici, în mijlocul formidabilei canonade de la Starosel”. În acelaşi timp, informaţi de ofi ţerii de pe nave asupra ocupării Staroselului, în urma ,,bombardamentelor monitoarelor şi bateriilor de marină”, soldaţii din trupele de uscat îşi manifestau scepticismul faţă de optimismul marinarilor, spunând că ei ,,abia au scăpat”.

Referindu-se la modul în care fl ota a susţinut trupele noastre de uscat, reuşind să înainteze sub tirul a şapte baterii grele germane, în amintirile sale, contraamiralul Negrescu arăta că: „Zilele de urmărire a fl ancului stâng al armatei germane din Dobrogea şi zilele de la Rasova, vor forma pururea pagini de glorie, pentru mica dar brava şi neobosita fl otilă română”.

studii/documente

document 2010 4 (50) 3

În anul 1917, Marina Militară alături de armata de uscat a contribuit la apărarea frontului de pe Dunăre, bombardând cu artileria navelor, bateriile inamice de la Tulcea şi la asigurarea transporturilor pe apă între Galaţi şi gurile Dunării.

În ultimul an de război, 1918, fl otei i-a revenit una dintre cele mai difi cile misiuni şi anume deminarea Dunării şi a mării în vederea reluării navigaţiei în timp de pace.

În orice caz, este incontestabil că Marina Militară română a dispus în timpul războiului de un corp de comandanţi de elită care se detaşau prin facultăţi intelectuale superioare, educaţie militară completă, aptitudini de comandă şi devotament până la sacrifi ciul suprem pentru cauza şi idealul naţional al României.

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, Marina Regală a României a interzis controlul de către Flota sovietică a zonei de interes vital din bazinul vestic şi nord-vestic al Pontului. Principalele misiuni ale Marinei Militare au fost: zădărnicirea încercărilor de debarcare pe litoralul dobrogean; asigurarea gurilor Dunării împotriva eventualelor incursiuni inamice; asigurarea transporturilor maritime pentru aprovizionarea frontului de Sud şi a navelor de petrol care se îndreptau spre Bosfor.

Ca misiune distinctă de mare importanţă s-a remarcat evacuarea Crimeei – Operaţiunea ,,60.000” –pe parcursul căreia, în perioada aprilie-mai 1944, împreună cu Marina germană, Forţele Navale româneşti au evacuat un număr de 120.183 de militari şi 12.548 tone de materiale.

Acţiunile de luptă ale Marinei Militare au avut un rol deosebit de important în cadrul participării României la cel de-Al Doilea Război Mondial demonstrând necesitatea valorifi cării puterii maritime şi al întrebuinţării echilibrate a tuturor forţelor armate. Marina Militară Română a demonstrat că are capacitatea de a contribui, potrivit specifi cului său, la realizarea obiectivelor strategice de interes naţional. De asemenea, Marina, redusă cantitativ, a ilustrat importanţa factorului calitativ în controlul spaţiilor maritime, în acţiuni de lungă durată.

Experienţa dobândită de Marina României în acei ani a arătat că întărirea forţelor navale poate conduce la consolidarea suveranităţii naţiunii, în condiţiile creşterii importanţei factorului maritim în ecuaţia strategiei globale.

Pentru modul în care Marina a acţionat şi şi-a îndeplinit misiunile în anii celui de-Al Doilea Război

Mondial, Conducătorul Statului a citat prin ,,Ordin de Zi pe Naţiune şi pe Armată” Marina Regală Română ,,cu toate unităţile ei navale, aeriene şi terestre de la fl uviu şi mare” pentru ,,bravură”, ,,spirit ofensiv”, ,,pricepere”, ,,iniţiativă”, ,,calităţi morale şi profesionale”.

Nu lipsită de importanţă este amintirea jertfelor marinarilor militari, abnegaţia şi dăruirea acestora constituindu-se într-un temei şi o garanţie a valorilor istorice a Forţelor Navale Române. Istoria a reţinut că în timpul marilor confl icte politico-militare în care România a fost angrenată, urmărind întotdeauna împlinirea unor scopuri naţionale, şi-au dat viaţa: 19 soldaţi marinari (în cursul Războiului de Independenţă de la 1877-1878), 17 ofi ţeri, 19 maiştri şi 353 de marinari militari (în cursul Războiului pentru Întregire din 1916-1919), 24 de ofi ţeri, 37 de maiştri, subofi ţeri şi elevi marinari şi 355 de militari în termen din cadrul Marinei Militare (în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial). Faptele şi jertfa acestora nu pot şi nu trebuie să fi e uitate. Comportarea plină de curaj a Marinarului român, indiferent de grad, în toate marile înfruntări la care a luat parte, a întărit credinţa în potenţialul uman. Formarea ofi ţerilor, maiştrilor, subofi ţerilor şi a trupei s-a desfăşurat în şcoli, în centre de instrucţie şi pe nave, mediu propice şi apt să creeze spiritul coeziv atât de necesar echipajelor navelor, dar şi calităţile individuale care se impuneau marinarilor militari. Nu este nici o exagerare atunci când se arată că în Marina română s-a alimentat, format şi cultivat respect faţă de marile valori ale naţiunii: independenţa, integritatea României Mari, cultul faţă de Neam, Ţară, Coroană, Bierică şi proprietatea privată, indiferent de sacrifi cii.

Exemplul ilustru oferit de contraamiralul Horia Măcellariu, comandant al Forţelor Navale Maritime, care, la 23 august 1944, a reuşit să evite o adevărată catastrofă care s-ar fi putut abate asupra portului şi oraşului Constanţa, convingând autoritatea germană în persoana viceamiralului H. Brinkmann că cea mai bună soluţie în noile condiţii politico-militare este o retragere paşnică a forţelor germane, este mai mult decât sugestiv pentru valoarea corpului ofi ţeresc de comandă al Marinei Române.

În perioada postbelică, după nefasta perioadă de tranziţie de după cel de-Al Doilea Război Mondial, în perioada 1960-1990, Marina Militară Română a cunoscut o ascensiune remarcabilă, atât în domeniul infrastructurii, capacităţii şi capabilităţilor bazelor

4 (50) 2010 document4

studii/documente

sale navale fl uviale şi maritime, cât şi în privinţa numărului şi claselor de nave, majoritatea construite în şantierele navale din Constanţa, Mangalia, Brăila şi Drobeta-Turnu Severin.

Odată cu reintrarea în dotare a monitoarelor – retrocedate de către sovietici în anul 1951 – a fost constituită Flotila de Dunăre, care din anul 1959, a fost numită Brigada Fluvială. Din anul 1955 divizioanele cuprinzând navele maritime şi apărările maritime au fost subordonate Comandamentului Forţelor Maritime Militare. În aceeaşi perioadă a început construcţia în şantierele româneşti a unor noi tipuri de nave militare, cum au fost dragoarele de bază, construite la Galaţi şi Brăila, până în anul 1954, dragoarele de radă de construcţie gălăţeană sau vedetele dragoare fl uviale, construite la Olteniţa, între anii 1956-1959. În anul 1962 a fost înfi inţată Divizia 42 Maritimă, în care au fost încadrate unităţile navale maritime. Sub această denumire s-a reînfi inţat Divizia de Mare, care practic nu mai exista de la sfâşitul celui de-Al Doilea război mondial. În urma casării în anii 1960-1961 a distrugătoarelor, submarinelor etc, Divizia 42 Maritimă a fost constituită din nave dragoare, puitoare de mine, nave cu destinaţie specială, artilerie de coastă, unităţi de asigurare.

La sfârşitul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80 au fost construite o serie de nave militare maritime în şantierele navale româneşti, precum escortoarele Midia şi Constanţa (la Şantierul Naval Brăila), crucişătorul uşor Muntenia, transformat ulterior în fregata Mărăşeşti sau fregatele din clasa Eustaţiu Sebastian (Şantierul Naval Mangalia).

După Revoluţia din decembrie 1989, reînviindu-se tradiţia apărării noastre noastre fl uviale prin nave de tipul monitoarelor, în compunerea Brigăzii 24 Fluviale au început să intre odată cu anul 1993, monitoarele de tip nou, construite în Şantierul Naval Drobeta-Turnu Severin (Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, Lascăr Catargiu). Sub semnul aceloraşi tradiţii marinăreşti, tot acum, navele noastre militare au fost botezate cu numele unor personalităţi şi eroi ai marinei, care au făcut cinste acestei arme.

Ca parte a organismului militar românesc şi parte integrantă a sistemului statal, Marina Militară română, în condiţiile extrem de difi cile ale războiului, a atins o întreită preformanţă: cea a elaborării oportune a ipotezelor pentru diagnoza

stărilor de fapt; cea a gândirii în perspectivă şi cea a voinţei pentru realizarea deciziilor. S-a putut confi rma astfel cu prisosinţă rolul Marinei în istoria românilor, cu contribuţiile sale de excepţie în cele mai vitrege împrejurări.

În anii din urmă, Marina Militară s-a afi rmat în cadrul efortului general al României de sporire a rolului de factor de stabilitate în regiune, de dezvoltare a cooperării şi dialogului între toate statele riverane Mării Negre, contribuind atât la securitatea regională, cât şi la întărirea relaţiilor de bună vecinătate, Grupul de Cooperare Navală în Marea Neagră - BLACKSEAFOR, în cadrul căruia Forţele Navale române au participat îndeplinind misiuni specifi ce, fi ind o dovadă în acest sens.

În contextul reformei instituţiei militare, Forţele Navale Române au devenit, deloc întâmplător, prima categorie de forţe complet profesionalizată.

După aderarea României la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în anul 2004, tradiţia şi valorile istorice ale Forţelor Navale române sunt puse în valoare alături de aliaţii din Alianţa Nord-Atlantică şi de partenerii occidentali în interesul naţiunii, în contextul globalizării.

Poziţia geografi că a României, stat european continental, stat riveran Mării Negre şi unei artere fl uviale de importanţă europeană - Dunărea -, stat cu acces direct spre centrul Europei, i-a conferit ţării noastre de-a lungul istoriei, atât posibilitatea de manifestare plenară a potenţialului său politico-militar, cât şi dreptul şi obligaţia de a deţine, în cadrul sistemului său naţional de apărare, o componentă navală respectabilă şi performantă din punct de vedere militar.

S-a apreciat, pe bună dreptate că, pentru România, poziţia la Marea Neagră reprezintă mai mult decât o simplă raportare la spaţiul geografi c. Sensul geopolitic al acestei poziţii se evidenţiază prin faptul că România aparţine organic zonei Ponto-Caspice.

Importanţa spaţiului Mării Negre conduce la concluzia că poporul roman este situate în vecinătatea unei ,,plăci turnante” a schimburilor internaţionale care a făcut din transporul pe apă nu doar o meserie, ci şi o tradiţie şi chiar o artă.

Subliniem în fi nal că, în temeiul valorilor sale istorice, Marina are de oferit o reală deschidere către lume, către orizonturile modernităţii şi dezvoltării, către mentalităţi optimiste şi bunăstare.

1 Şeful Statului Major al Forţelor Navale

studii/documente

document 2010 4 (50) 5

Deplasamentul bastimentului armat de luptă era de 1330 tone, cu lungimea între perpendiculare de 71,048 metri, lungimea totală 73,150 metri, pescajul mediu de 3,683 metri. Nava avea trei catarge cu vergi pentru vele cu o suprafaţă totală de 513 mp.

A r m a m e n t u l se compunea din 4 tunuri de 150 mm calibru sistem Krupp, aşezate în semiturele, 4 tunuri de 57 mm cu tragere rapidă sistem Nordenfeld, 2 tunuri revolvere sistem Hotchkiss de 37 mm calibru, 2 mitraliere sistem Nordenfeld şi 4 tuburi lanstorpile, două prin travers, unul prin prova şi celălalt prin pupa4.

Iluminatul era asigurat de două maşini electrice sistem Clark Chapman et Parson de 2000

CRUCIŞĂTORUL „ELISABETA” ÎN CAMPANIE

Comandor dr. Marian MOŞNEAGU1

1888. Crucişătorul Elisabeta

w, fi ecare maşină de 80 volţi şi 100 amperi, două proiectoare electrice sistem Mangin care puteau fi puse în comunicaţie cu fi ecare sau cu ambele maşini electrice. Capacitatea totală a magaziilor de cărbuni era de 322 tone, aşezate deasupra şi sub puntea

ferecată.Propulsia era

asigurată de două maşini separate de 4.700 CP, cu triplă expansiune, tragere directă şi condensaţie la suprafaţă, patru căldări cu trei furnale fi ecare şi cu fl acără directă şi pentru fi ecare câte un ventilator pentru tirajul forţat mişcat prin

acţiune directă şi două elice cu trei aripi şi un pas de 2,971 metri.

La încercările făcute la 2/14 septembrie 1888 pe bază a dat o viteză medie de 18,053 şi a atins un maximum de 19,049 Nd. Încercările au fost făcute pe mare la gura râului Tyne, starea mării calmă, deplasamentul numai 1263 tone, cu toate focurile aprinse (12) şi cu cărbuni de provenienţă Newcastle5. Echipajul navei era format din 180 membri.

După recepţia navei de către comisia formată din colonelul Ioan Murgescu6, preşedinte, maiorul Emanoil Koslinski, căpitanul Ion Coandă, inginerii Alexandru Izvoranu, Nicolae Alexandreanu şi Aurel Cupşa, vineri, 14/26 octombrie 1888, în urma completării materialelor şi proviziilor necesare bordului, crucişătorul a coborât râul Tyne, ieşind la larg pentru compensarea compasurilor magnetice

„Elisabeta”, primul crucişător al Marinei Militare Române, a fost construit în anul 1888 în Şantierul Naval „Armstrong” din Newcastle - Anglia, la gura râului Tyne. A intrat în serviciu la 5 noiembrie 18882. Era o navă de oţel, cu o punte ferecată care acoperea maşinile, căldările şi magaziile, cu blindajul punţilor de 44 mm, în borduri de 88 mm, iar la extremităţi de 25,4 mm3.

... Cu două zile înainte de armistiţiu, acum 20 zile, bulgarii, crezând că găsesc aceleaşi trupe ca la Chirchilise, au dat un asalt. Turcii din şanţuri la adăpost au început focurile, după care bulgarii au bătut în retragere, urmându-i mai mulţi kilometri. Urmărirea era foarte dârză şi la un moment dat, locotenent-colonelul comandantul Regimentului bulgar, care căzuse în întregime în timpul fugii, se întoarce între turci şi le spune: „Destul, bre, acum mai lăsaţi-ne în pace!”. În acel moment l-a trântit un glonte şi, încercând să scoată revolverul, este străpuns cu baioneta dintr-o parte într-alta.

4 (50) 2010 document6

studii/documente

şi stabilirea curbelor de deviaţie de către inginerul Casei Hitkinson din Suderland.

Personalul străin bordului odată debarcat, „Elisabeta” s-a îndreptat spre Lisabona, trecând în vederea oraşelor Scarborough, Yarmouth, Lowistoff, Oxford, Ronesgate, Deal până la intrarea portului Dower, unde a fost debarcat pilotul. Apoi nava a trecut în vederea Insulei Wight, recunoscând farul de la Startpoint, a lăsat Insula Ouessant la babord, a dublat Capul Finnistère după o traversare furtunoasă în Golful Gasconiei şi la 20 septembrie a intrat la Lisabona, ancorând în pupa navei portugheze de război „Vasco da Gama” la ora 16.30 după amiază.

La 22 octombrie a părăsit Lisabona, a dublat Capul St. Vincent şi a traversat pentru întâia oară Gibraltarul, lăsând Algerul cam la 18 mile în tribord, Philippeville şi None apoi din dreptul Insulei Pantelaria a pus capul pe Malta, intrând în portul La Valletta la 27 octombrie.

După ambarcarea apei şi a cărbunilor necesari, „Elisabeta” a părăsit ancorajul pentru a se îndrepta spre Constantinopol7, vântul puternic obligându-l să ia drum de capă. La 2 noiembrie a stopat la Chanack pentru vizarea patentei de sănătate, apoi a ancorat la Scutari pentru a lua fi rmanul de liberă trecere şi a intrat în Marea Neagră, acostând după o traversare de 15 ore la cheul Nord în portul Sulina.

În dimineaţa zilei de 5 noiembrie 1888, „Elisabeta” a urcat Dunărea spre Galaţi, ancorând în faţa Arsenalului Marinei. În aceeaşi zi, personalul englez a debarcat. Până la 22 noiembrie când a trecut pentru iernat la Ţiglina, s-au ambarcat 113 membri ai echipajului, precum şi armamentul navei cu ajutorul gruiei Căilor Ferate, au fost întocmite

inventarele bastimentului şi s-au fi nalizat toate pregătirile pentru iernat la adăpostul chesoanelor de la Ţiglina.

În cei 30 de ani de activitate, crucişătorul „Elisabeta” s-a impus drept cea mai puternică navă de luptă din Marea Neagră şi a executat numeroase campanii de pregătire, voiaje de instrucţie8 şi misiuni de reprezentare, printre care participarea alături de bricul „Mircea” la serbările columbiene de la Genova (1892), inaugurarea lucrărilor de amenajare a Canalului Sulina (1894), inaugurarea Canalului Kiel (1895),9 inaugurarea ofi cială a portului Constanţa (1909) ş.a.

În 1905, la bordul crucişătorului a fost instalată prima staţie de radiotelegrafi e din Marina Română, cu bătaie de circa 100 km.

Întrucât în timpul Primului Război Balcanic, declanşat la 5/18 octombrie 1912, care a opus Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru Imperiului Otoman, trupele bulgare au ameninţat Constantinopolul, Anglia, Franţa, Austro-Ungaria, Germania, Spania, Italia, Olanda, Rusia şi S.U.A. au trimis nave de război puternice în Bosfor pentru apărarea legaţiilor diplomatice, a reprezentanţilor comerciali şi a propriilor cetăţeni afl aţi în Turcia.

Pentru protecţia propriilor interese şi a conaţionalilor, România a trimis în zonă crucişătorul „Elisabeta”. Cu un echipaj format din 14 ofi ţeri şi 23 grade inferioare, nava, comandată de căpitan-comandorul Nicolae Negru10 s-a alăturat fl otei internaţionale la 31 octombrie 1912.

Crucişătorul „Elisabeta” în campania anilor 1912-1913

La 29 octombrie 1912 s-au îmbarcat cărbuni şi oamenii veniţi de la Diviziile de Mare şi Dunăre, cu excepţia celor din contigentul 1909, care s-au întors la vatră11.

La 30 octombrie, 03.00 p.m., nava a plecat la Constantinopol pe un timp frumos. Peste noapte însă s-a ridicat un vânt puternic de la Sud şi valuri mari, care făceau ca nava să tangheze mult şi să îmbarce apă pe punte; la prova s-au produs şi câteva mici avarii. Pe 31 octombrie, la ora 10.00, crucişătorul se găsea la intrarea în strâmtoarea Bosfor; la 11.00 s-a îmbarcat pilotul şi s-a continuat drumul prin strâmtoare; la 12.00 nava a ancorat la Constantinopol în prova lui „Tophane”, având pupa legată la geamandură. Nu s-a executat salutul cu tunul. În radă se găseau deja următoarele vase de război străine: „Léon Gambetta”

1892. Grup de ofi ţeri pe Crucişătorul Elisabeta

studii/documente

document 2010 4 (50) 7

purtând pavilion de contraamiral, „Victor Hugo” şi staţionarul „Jeanne-Blanche” (Franţa); „Hampshire” şi un staţionar (Anglia); „Aspern”, „Admiral Spaun” şi staţionarul „Taurus” (Austria); „Vineta” şi staţionarul „Lorelei” (Germania); „Emanuele Filiberto” şi „Coatit” (Italia); „Rostislav”, „Kagoul” şi staţionarul „Colchide” (Rusia); „Gerderland” (Olanda); staţionarul „Scorpion” (S.U.A.) şi un yacht cu zbaturi (Turcia).

Imediat după sosire s-au primit complimentele tuturor vaselor. În trecerea prin Bosfor au fost identifi cate mai multe nave turceşti la ancoră la Büyükdere.

La 1 noiembrie, comandantul crucişătorului, căpitan-comandorul Nicolae Negru, s-a deplasat să-l salute de sosire pe amiralul francez Louis Dartige du Fornet. Vizita a durat mai mult timp, amiralul dându-i verbal toate explicaţiile asupra măsurilor de debarcare şi apărare a oraşului care fuseseră anunţate în două conferinţe anterioare ţinute cu comandanţii navelor străine, înaintea sosirii crucişătorului „Elisabeta”. Cu pasagerul „Principesa Maria” a fost trimis la Constanţa sublocotenentul Virgil Dragalina pentru a aduce două mitraliere, provizii de rezervă, cartuşe şi bidoane de apă.

La 2 noiembrie au fost primite de la nava-amiral instrucţiunile alăturate, iar în urmă comandantul vasului luând înţelegere cu dl. Mişu, ministrul României, a dispus să se furnizeze trei gărzi, care în orice moment să fi e gata de debarcare: prima gardă de 15 oameni, un caporal, un sergent şi un om de serviciu, sub comanda sublocotenentului

Preda Fundăţeanu pentru apărarea legaţiei; a doua gardă de oameni, un caporal şi sergent, un om de serviciu sub comanda sublocotenentului Emil Geles pentru apărarea consulatului şi a treia gardă, compusă din 100 oameni sub comanda căpitanului Ştefan Popescu, având ca ofi ţeri pe locotenenţii Constantin Măicănescu şi Alexandru Gheorghiu, sublocotenentul Virgil Dragalina şi locotenentul medic dr. Lucian Cornea, pentru a apăra sectorul arătat pe plan, între austrieci şi englezi.

Tot în dimineaţa zilei de 2 noiembrie, ofi ţerii care făceau parte din compania de debarcare s-au deplasat la uscat pentru a recunoaşte regiunea ce eventual s-ar fi apărat de detaşamentul românesc. După masă, dl. Mişu, ministrul României a făcut vizita ofi cială la bord. În aceeaşi zi au sosit în radă crucişătorul spaniol „Reine Regente” şi crucişătorul cuirasat german „Goeben”.

La 3 noiembrie, comandantul crucişătorului a fost invitat la dejun de amiralul francez.

La 4 noiembrie, după masă, comandanţii navelor au fost invitaţi la bordul navei „Léon Gambetta”, unde a avut loc o consfătuire în prezenţa amiralului german.

La ora 20.00 s-a primit o circulară a amiralului francez în care se preciza că după toate posibilităţile se vor debarca trupele spre ziuă. La 23.30 s-a primit următoarea circulară:

„Note pour M.M-rs les Commandants Supèrieurs”

„Le diharguement aura lieu demain matin a 5 heurs – „Le Léon Gambetta” le signalera à 2h55m. Ce manvement a requl’approbation du Gouvemement Ottoman. Si quelqu’un s’y opposait on userait d’abord de tous les moyens de persuasion, puis de la force et au besoin de la baionette, mais s’il ne doit être tiré ni coup de canon, ni coup de fusil”.

Căpitan-comandorul Nicolae Negru

Crucişătorul „Elisabeta” în campania anilor 1912-1913

4 (50) 2010 document8

studii/documente

Bord Léon GambettaLe Contre Amiral commandant la division

française Signe Louis Dartige du FournetÎn dimineaţa zilei de 5 noiembrie, la ora 04.55,

s-a făcut semnalul cuvenit pentru debarcare (foc bengal alb - roşu - alb). Detaşamentul crucişătorului a executat debarcarea, iar cele trei grupuri s-au deplasat respectiv la Legaţie, Consulat şi Agenţia Serviciului Maritim Român (S.M.R.).

La ora 02.00 p.m. a sosit de la Constanţa sublocotenentul Virgil Dragalina cu muniţia şi mitralierele care au fost debarcate în cutii cu crucea roşie, sub formă de material de pansament şi au fost depozitate la Agenţia S.M.R. Locotenent-comandorul Miclescu, secundul navei, a fost numit comandantul întregii expediţii.

În aceeaşi zi, comandanţii au fost convocaţi din nou la „Léon Gambetta”, unde s-a discutat asupra distribuirii diferitelor nave în lungul Bosforului. Cu această ocazie, comandantul crucişătorului i-a atras atenţia amiralului asupra faptului că nu i s-a precizat încă în scris rolul detaşamentului românesc. Rezultatul a fost că a doua zi s-a primit nota complimentară alăturată.

Cum localul Agenţiei S.M.R. era prea mic ca încăpere şi prea departe de sectorul de apărat, comandantul navei a solicitat P.S.S. Episcopul, şeful comunităţii, localul Şcolii Comerciale greceşti, care fusese închisă din cauza epidemiilor. Această şcoală care se găsea în apropierea turnului Galata şi la vreo 200 metri de sectorul destinat, a fost imediat pusă la dispoziţia trupei şi a ofi ţerilor.

În dimineaţa zilei de 6 noiembrie, ora 05.00, trupa şi tot materialul au fost transportate la Şcoala grecească. Se putea comunica cu nava prin semnale Morse (de zi şi de noapte) făcute de pe acoperişul casei.

La 7 noiembrie a sosit cuirasatul italian „Brin”. La ora 18.00, ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari au fost invitaţi la Ministerul Afacerilor Străine turc. Ministrul turc arătând noile avantaje pe care trupele turce le aveau asupra inamicului, precum şi faptul că ordinea a fost bine menţinută de poliţia şi trupele turce, a cerut ambasadorilor ca trupele internaţionale să fi e retrase. La terminarea discuţiilor, au căzut de acord să mai rămână încă 48 de ore la posturile lor. Deşi acest termen a trecut, totuşi din cauză că armistiţiul dintre beligeranţi nu s-a putut încheia şi luptele au reînceput, trupele internaţionale au rămas pe loc.

Seara a izbucnit un mare incendiu pe strada Pera, destul de aproape de cantonamentul trupelor noastre şi a celor ruse. Comandantul crucişătorului, afl at la cantonamentul nostru, a dat ordin să se trimită un pichet de incendiu cu ofi ţer, fără arme. În acelaşi timp cu pichetul nostru a sosit şi un pichet rus cu armele, care a făcut mult zgomot prin acţiunea sa, ajungând chiar la ceartă cu pompierii turci. Prin intervenţia autorităţilor lucrurile s-au liniştit, iar prefectul Poliţiei a mulţumit, printr-un delegat, comandantului nostru pentru modul operativ şi efi cient în care trupa noastră a venit în ajutor.

În zorii zilei de 8 noiembrie, crucişătorul turc „Hamidie” a venit remorcat dinspre Marea Neagră. Prova navei era inundată aproape în totalitate, din cauza avariilor suferite în urma atacului torpiloarelor bulgare. A fost dus la Arsenalul Marinei din Cornul de Aur pentru reparaţii.

La 12 noiembrie au mai sosit de la Constanţa 50 de oameni pentru a întări detaşamentul, dar a doua zi au fost retrimişi în ţară, nefi ind necesari.

La 13 noiembrie, locotenentul Gheorghiu a fost trimis defi nitiv la Constanţa pentru a urma cursurile Şcolii Navale Superioare.

În aceeaşi zi, crucişătorul austriac „Aspern” ne-a făcut invitaţia de a asista, la 03.00 p.m., la înmormântarea sublocotenentului T. Semlitschka, împuşcat cu revolverul din greşeală de către un subofi ţer de pe aceeaşi navă. Comandantul împreună cu şapte ofi ţeri au luat parte la funeralii şi au depus o coroană cu panglica tricoloră din partea crucişătorului „Elisabeta”.

Au asistat şi cei doi amirali din escadră, precum şi comandanţii şi ofi ţerii de pe diferite nave. Onorurile au fost date de o companie din Marina turcă şi muzica militară.

Seara, la 18.00, ambasadorii s-au reîntâlnit la Ministerul Afacerilor Străine pentru a discuta chestiunea intrării la bord a trupelor internaţionale.

La 14 noiembrie, ministrul României a venit la bord, făcându-ne cunoscut că, la întrunirea ambasadorilor, au rămas de acord ca onor comandanţii să aibă deplina latitudine de a retrage trupele parţial sau în totalitate.

În zorii zilei de 15 noiembrie au fost retrase parte din trupe, lăsându-se la Legaţie şi Consulat câte trei oameni şi un gradat, iar la detaşamentul principal 25 oameni şi un ofi ţer.

În urma invitaţiei Patriarhiei Constantinopolului, la 18 noiembrie toţi ofi ţerii bordului şi 50 de marinari

studii/documente

document 2010 4 (50) 9

au luat parte la înmormântarea patriarhului Ioachim al III-lea12, alături de marinari ruşi, care împreună cu ai noştri au format cordoanele. De la celelalte nave străine au fost prezenţi numai comandanţii.

De la Patriarhie, cortegiul s-a îndreptat spre debarcader, unde rămăşiţele pământeşti au fost îmbarcate pe o navă şi transportate la San Stefano13.

La 19 noiembrie nava austriacă „Aspern” a plecat spre Pola.

La 26 noiembrie a fost retrasă la bord garda de la Consulat şi detaşamentul principal de la Şcoala Elenă, rămânând numai garda de la Legaţie. Nava germană „Vineta” a părăsit portul în aceeaşi zi.

La 1 decembrie a fost retrasă şi garda de la Legaţie. La ora 22.00, cuirasatele italiene „Emanuele Filiberto”, „Brin” şi vasul-spital „Ré d’ Italia” au părăsit rada, plecând spre patrie.

La 26 noiembrie, sublocotenenţii Virgil Dragalina, Iosif Răşcanu şi Marius Verbiceanu s-au îmbarcat pe cargoul „Dobrogea”, plecând spre Rotterdam în voiaj de instrucţie, conform ordinului Diviziei de Mare.

În urma ordinului Diviziei de Mare, la 4 decembrie au fost trimişi la Constanţa 12 oameni.

Cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi a Anului Nou catolic s-au făcut schimb de felicitări cu toate navele din radă.

La 16 decembrie i s-a urat călătorie bună crucişătorului francez „Victor Hugo” cu ocazia plecării.

La 17 decembrie a plecat crucişătorul auxiliar italian „Basnia”.

În urma intervenţiei Căpităniei portului, la 20 decembrie „Elisabeta” şi-a schimbat locul, ancorând în faţa cartierului „Findikli”, cu pupa la o geamandură.

La 23 decembrie a sosit staţionarul italian „Arhimede”, care a acostat lângă celelalte staţionare.

La 21 decembrie, cargoul „Turnu Severin” a adus cărbuni, acostând în tribord. După prânz a avut loc o serbare la bord, pom de Crăciun cu cadouri pentru echipaj şi ofi ţeri, oferite de colonia română din Constantinopol, care a fost invitată pe navă.

La 25 decembrie a plecat crucişătorul italian „Coatit”.

La 2 ianuarie, staţionarul francez „Jeanne Blanche” a plecat la Toulon pentru reparaţii.

Ofi ţerii bordului împreună cu colonia română şi ministrul Nicolae Filipescu14, care se

afl a în Constantinopol, au fost invitaţi la ataşatul militar, locotenent-colonelul Aristide Razu pentru Revelionul de Anul Nou.

Pentru completarea stocului, la 4 ianuarie au sosit cu vaporul de pasageri al S.M.R. 300 obuze. În aceeaşi zi, crucişătorul a fost legat cu prova la geamandură, fără a mai fi ancorat.

La 14 ianuarie, ziua Împăratului Germaniei, odată cu ridicarea marelui pavoaz, yachtul turcesc „Stamboul” a executat salutul cu 21 lovituri de tun.

La 16 ianuarie, ofi ţerii crucişătorului l-au întâmpinat la vaporul S.M.R. pe noul ministru al României, Constantin Manu, venit de la Londra, unde a fost înlocuit de dl. Mişu.

Pe 17 ianuarie, pe la 10.40 seara, cargoul rusesc „Wostotchnaja-Zvezda”, smulgându-i-se ancora, ne-a abordat cu prova în pupa babord, producându-ne mai multe avarii: copastia stricată, tabla înfundată, iar puiul cu gruiele sale smulse şi înecate. În urma acestui accident, s-a făcut expertiza la bord şi s-au înaintat toate actele necesare la Consulatul român pentru facerea procesului.

La 20 ianuarie, ministrul Manu a făcut vizita ofi cială la bord.

La 24 ianuarie s-au îmbarcat cărbuni de la cargoul „Iaşi”, venit din Rotterdam.

La 27 ianuarie au sosit în radă crucişătoarele italiene „Pisa”, având pavilion de contraamiral şi „San Marco”.

Pe 29 ianuarie, pe la 08.30 a.m. cuirasatul rus „Rostislav” a scăpat o lovitură de tun mic, obuzul oprindu-se în cheu, lângă Dolmabahce.

La 31 ianuarie a sosit în radă crucişătorul francez „Victor Hugo”.

În cursul acestei luni mai multe torpiloare şi canoniere turceşti au trecut prin Bosfor, mai ales noaptea. Crucişătorul francez „Léon Gambetta” a ieşit de mai multe ori în Marea Marmara pentru trageri.

La 2 februarie a sosit în radă cuirasatul englez „Zealandie”.

Pe 6 februarie, de ziua naşterii Profetului, toate vasele au fost pavoazate, iar staţionarul turcesc a făcut salutări cu tunul.

Pe 7 februarie a sosit avizoul german „Geier” pentru a înlocui staţionarul „Lorelei”.

Pe 11 februarie a sosit în radă crucişătorul austriac „Kaiserin Elisabeth”. După prânz, ofi ţerii români au oferit un ceai mai multor ofi ţeri străini,

4 (50) 2010 document10

studii/documente

ca mulţumire pentru diferitele invitaţii primite de la aceştia.

La 12 februarie a sosit contraamiralul rus Petroff, care şi-a arborat pavilionul pe „Kagul”.

Pe 21 februarie ruşii au serbat al treilea centenar al dinastiei Romanov, toate celelalte vase ridicând marele pavoaz. Serbările au continuat şi a doua zi, când ofi ţerii de la toate celelalte vase străine şi lume din oraş au fost invitaţi la bordul cuirasatului „Rostislav”.

La 1 martie a sosit cuirasatul german „Breslau”, a doua zi plecând cuirasatul-crucişător „Goeben”.

La 4 martie a fost trimis un grup de marinari români la înmormântarea unui marinar spaniol, cu o coroană, iar la 5 martie ceremonialul s-a repetat pentru un marinar italian.

La 8 martie, ministrul Lucrărilor Publice, M. Batzaria, român macedonean, a făcut o vizită la bord.

Cu ocazia sărbătorilor Paştelui s-a făcut un schimb de felicitări cu celelalte vase.

La 20 martie fi ind înmormântarea regelui Greciei, s-a ridicat pavilionul grecesc la jumătate.

La 21 martie crucişătorul francez „Victor Hugo” a părăsit rada, a doua zi fi ind înlocuit de crucişătorul „Jules Ferry”.

La 25 martie a plecat crucişătorul francez „Léon Gambetta”, după ce amiralul şi-a schimbat pavilionul pe „Jules Ferry”. În aceeaşi zi a sosit şi crucişătorul german „Goeben”, iar a doua zi cuirasatul francez „Henri IV”.

La 29 martie un grup de 12 marinari români cu un ofi ţer au participat la înmormântarea unui marinar spaniol, aducând şi o coroană. În aceeaşi zi ofi ţerii bordului au fost invitaţi la ceai la bordul vasului olandez „Gelderland”.

La 30 martie un grup de 12 marinari români cu trei maiştri şi un ofi ţer, au participat la înmormântarea unui maistru francez.

La sfârşitul lunii martie, comandantul staţionarului american „Scorpion” a fost înlocuit.

Duminică, 31 martie, câţiva marinari olandezi au venit la bord şi s-au întreţinut cu marinarii români.

La 6 aprilie s-a ridicat micul pavoaz pentru aniversarea regelui Consort (sic!) al Olandei. În aceeaşi zi a sosit în radă crucişătorul german „Dresden”, care a înlocuit crucişătorul cuirasat „Goeben”.

Pe 7 aprilie toate navele au arborat marele pavoaz pentru aniversarea zilei M.S. regelui Carol şi s-au primit felicitările comandanţilor.

La 8 aprilie, ofi ţerii bordului, conduşi de doi ofi ţeri turci, au vizitat liniile fortifi cate de la Ceatalgea, unde au fost foarte bine primiţi de Enver Bey.

În campania anului 1913, statul major al crucişătorului „Elisabeta” era alcătuit din căpitan-comandorului Nicolae Negru, comandant, locotenent-comandorul Constantin Miclescu, secund, căpitanii Matei Niculescu, Bărci şi manevre şi Ştefan Popescu, comandantul Artileriei şi însărcinat administrativ, ofi ţerul mecanic clasa I I. Negreanu, şef mecanic, locotenenţii Eugeniu Roşca, cu elevii Şcolii de Marină, Ioan Frunzescu, Navigaţia şi Timoneria şi Lucian Cornea, medicul vasului şi sublocotenenţii Al. Vasiliu, Infanteria, Virgiliu Dragalina, ajutor de artilerie, Iosif Răşcanu, Torpile şi Marius Verbiceanu, ajutor de artilerie.

La 1 aprilie 1913, nava se găsea legată la geamandură la Constantinopol, în faţa Palatului Parlamentului.

În oraş era linişte deplină, echipajul urmând la bord programul de instrucţie, corespunzător perioadei I.

La 6 aprilie s-a ridicat micul pavoaz pentru aniversarea regelui Consort al Olandei şi s-a efectuat vizita de felicitare. Crucişătorul german „Dresden” a înlocuit crucişătorul-cuirasat „Goeben”.

S-a făcut vizita tuturor navelor din port, pentru a se anunţa că a doua zi fi ind aniversarea zilei M.S. Regelui, se ridică marele pavoaz, rugându-le să respecte protocolul.

Pe 7 aprilie a fost arborat marele pavoaz pentru aniversarea zilei regelui Carol I şi s-au primit vizitele de felicitări ale tuturor navelor de război din port.

La 8 aprilie s-au făcut vizite de mulţumire, pentru marele pavoaz şi felicitări, tuturor navelor

Tineri în vizită pe Crucişătorul Elisabeta

studii/documente

document 2010 4 (50) 11

de război din port; trei ofi ţeri francezi de pe „Jules Ferry” au făcut vizita de careu.

Pe câmpul de luptăOfi ţerii din statul major al navei au efectuat o

vizită la Ceatalgea, descrisă de comandantul navei în raportul înaintat ulterior Ministerului de Război: «Luna trecută, afl ând că locotenent-colonelul Enver Bey se găseşte la San Stefano ca şef de stat major în Corpul II Armată, am mers acolo cu ofi ţerii crucişătorului pentru a-l vizita.

Primirea a fost cât se poate de camaraderească, ofi ţerul turc arătându-se cât se poate de atins de această funcţiune.

Enver Bey neputând a părăsi acea localitate, la câteva zile în urmă, ne trimite pe locotenentul Mahmet a ne întoarce vizita.

Locotenentul Mahmet având serviciul în Cospole a fost invitat la bord de câteva ori şi la una din aceste vizite ne-am exprimat dorinţa c-am voi să vedem câmpul de luptă.

Deşi în această a doua fază a războiului nici ataşaţii, nici jurnaliştii, nici corespondenţii de război nu mai sunt primiţi pe câmpul de luptă, totuşi locotenent-colonelul Enver Bey convinge pe dl. general Hursid Paşa, comandantul Corpului II, care ne invită la Cali-Kratia, unde se găseşte Cartierul Corpului de Armată.

În ziua de 8 aprilie la ora 8 a.m. suntem în gara Sir-Kdji a Stambulului. În acelaşi timp cu noi, intră şi o trupă de infanterie, efectivul aproape al unui batalion într-o ţinută cât se poate de îngrijită. Hainele aproape noi, pe raniţă (sac de pânză) poartă mantaua, o pătură groasă de lână, şi-o foaie de cort de culoare cărămizie. După un apel sunt îmbarcaţi în cea mai mare linişte, într-un tren militar care pleacă

în urma noastră. În gară observ un post sanitar; mi se spune că serveşte pentru controlul sanitar al trupelor care pleacă şi care vin.

Instalat în Restaurantul Gării, de care este despărţit printr-un paravan de lemn, e condus de trei doctori şi cinci sanitari.

Într-o magazie a gării, se găseşte instalată infi rmeria de gară pe care n-am avut timp s-o vizităm. La 08.23, plecăm spre Kuciuc-Ceamege. Până la San Stefano nimic remarcabil afară de câteva santinele redifi care păzesc linia. De la San Stefano înainte, se observă gărzi mai mari, adăpostite în corturi. La San Stefano barăcile de izolare ale holericilor sunt transformate în grajduri pentru cai. La 09.25 ajungem la Kuciuc-Ceamege unde ne aşteaptă două trăsuri, fi ecare escortate de soldaţi de valene, pentru a ne duce în sat, unde trebuie să găsim a treia trăsură, care la venire suferise o avarie. Până la repararea trăsurii, suntem invitaţi să vizităm localitatea în care se găseşte o nouă garnizoană, sub comanda unui căpitan, care cu cea mai mare bunăvoinţă se oferă a ne arăta tot ce ne poate interesa.

Ne urcăm pe o colină pentru a ne da seama de poziţiunea localităţii; se spune că satul care actualmente nu are nici 100 case, ar fi avut peste 12.000; cea mai mare parte s-a dărâmat cu ocazia unui cutremur şi au fost acoperite în mare parte de lacul Kuciuc-Ceamege, care are o adâncime până la 30 metri.

Suntem apoi conduşi la un spital veterinar improvizat, unde facem cunoştinţă cu trei veterinari: un maior, şeful şi doi căpitani ajutori. Unul din căpitani şi-a completat la Berlin studiile făcute la Şcoala Veterinară din Constantinopol. Cunoaşte bine limba germană şi franceză şi cu foarte multă bunăvoinţă se pune la dispoziţia noastră, pentru a ne da toate explicaţiile. Ni se arată mai întâi diferiţi cai şi catâri răniţi de şrapnele bulgăreşti. Vedem şrapnelele extrase: două gloanţe, extrase în faţa noastră, îşi păstrează perfect forma sferică.

A fost extras din muşchii crupei de la o profunzime de aproape 12 cm; altul, turtit complet, extras din coapsa dreaptă dinapoi, unde a fost găsit aplicat pe femur; vedem apoi calul căpitanului, comandant al garnizoanei, care are o plagă perforată în coasta dreaptă dinapoi, provocată de un glonţ de armă; se distinge foarte bine orifi ciul de intrare, mult mai mic la partea posterioară. Asistăm la pansamente care se fac de sanitari sub supravegherea veterinarilor, în aer liber. Antisepticele întrebuinţate

Membri ai echipajului Crucişătorului Elisabeta, împreună cu contraamiralul Sebastian Eustatiu

4 (50) 2010 document12

studii/documente

sunt creolina, sublimatul, tinctura de iod şi apa fenicată. Drept casoletă pentru material serveşte un lighean. Suntem apoi duşi să vizităm două grajduri cu răniţi; în grajd bolnavi suspecţi, contagioşi, unde vedem doi cai suspecţi de moivă cărora li s-a făcut injecţia cu maleină şi proba a fost negativă; un alt grajd cu râioşi. Caii nervoşi confi rmaţi sunt împuşcaţi şi îngropaţi.

Tratamentele cele mai efi cace în râie ni se spune că ar fi spălăturile cu sublimat, mai întrebuinţează şi spălăturile cu creolină şi fenol. Suntem conduşi la cimitirul animalelor, situat la o distanţă aproape de 1 kilometru de spital.

Deşi sunt îngropate peste 200 cadavre, numai la 1 metru de suprafaţă nu se simte aproape deloc mirosul de putrefacţie. Ni se spune că de la începerea ostilităţilor de la aripa stângă au trecut prin spital peste 2.500 animale rănite şi bolnave. Mortalitatea ar fi fost de 10%; de altfel se lucrează la o statistică foarte conştiincioasă care se va publica după terminarea războiului.

La o distanţă de vreo 5-6 km se găseşte un alt spital pentru animale rumegătoare, unde serviciul se îndeplineşte de aceeaşi veterinari. După vizitarea grajdului, suntem poftiţi să luăm cafea. În acest timp sosesc doi medici militari, care ne invită să vizităm un spital de campanie instalat în apropiere de San Stefano. Regretăm că ne desparte o distanţă prea mare şi nu ne putem duce.

Plecând cu trăsurile pentru a continua călătoria. În timpul acesta facem cunoştinţă cu medicul Batalionului din care face parte compania de la Kuciuc-Ceamegea (reşedinţa batalionului se găseşte la Hadem-Kisi).

Ne spune că mai înainte făcuse parte din armata de la Salonic.

A asistat la predarea garnizoanei, care număra peste şaizeci de mii de oameni, având muniţiuni şi provizii din belşug, şi s-a predat aproape fără rezistenţa grecilor. Întrebându-l asupra cauzelor, îmi răspunde foarte trist: „Le Commandant ... s’est dommage!”

A reuşit să scape graţie faptului că, fi ind cretan, cunoştea pe comandantul Jandarmeriei cretane, care era însărcinat cu supravegherea prizonierilor. Întrebându-l asupra stării sanitare a trupelor, îmi răspunde că este cât se poate de bună; holeră nu mai este deloc, nici dizenterie. Începe însă o epidemie de febră tifoidă care, graţie serviciului antitifi c întrebuinţat atât preventiv cât şi curativ, a fost localizată. Când ne-am întâlnit, tocmai se întorcea

de la infi rmeria improvizată, unde făcuse aproape una sută de injecţii preventive. Întrebându-l ce ser întrebuinţează, mi-a spus că întrebuinţează un ser german, nu-şi aminteşte numele preparatului; s-a grăbit însă să adauge că tot ce este în armată este german.

La 11.25 plecăm mai departe, după ce ne depărtăm în mod foarte cordial de conducătorii noştri, trecem la Kuciuc-Ceamege peste un pod zidit în piatră, peste gura de comunicare a locului cu marea. De aici înainte, se simte că suntem pe teatrul de operaţie. Pe colinele de împrejurimi, imediat sub creste, se găsesc corturi mai mari şi mai mici, ceea ce remarc ca, chestiune de igienă, în dreptul fi ecărui bivuac la o distanţă de una sută până la două sute metri se găsesc latrine de campanie, înconjurate cu un cadru de pânză. Cu toate atacurile date, afară de scheletele de cai, nu am găsit însă niciun os omenesc, ceea ce înseamnă că turcii şi-au îndeplinit cu rigurozitate poruncile Coranului, de a nu lăsa să albească la soare oasele semenilor săi. Cu cât ne apropiem de lacul Kuciuc-Ceamege, bivuacurile se îndesesc. În apropiere chiar de lac, sub creasta colinei care se separă de el, dăm peste un lagăr mai mare; pare a fi al unei brigăzi de cavalerie (numai corturi de pânză); ne atrage atenţia un cort mai mare de pânză verde, ni se spune că este hangarul unui aeroplan.

La aproape 500 metri în apropierea lagărului, separat prin şosea şi adăpostit de o colină mai mică, se găsesc patru corturi, dintre care unul mai răzleţ; de pe semiluna roşie pe pavilionul alb se înţelege că aici este instalată ambulanţa.

Nu văd însă nicio trăsură de ambulanţă şi nici n-am întâlnit vreuna în drum; ne încrucişăm însă pe drum c-un transport de bolnavi şi răniţi în trei care cu boi, pe saci de paie, câte trei bolnavi, iar pe jos, alţi trei răniţi la cap şi mâini se îndreaptă spre staţiunea de cale ferată Kuciuc-Ceamege.

Ne apropiem de culmea colinei ce ne separă de Kuciuc-Ceamege şi găsim şoseaua în reparaţie în mod foarte sistematic de către soldaţi. Pe aceasta vedem şanţuri adăpost şi adăposturi pentru tunuri de câmp. Pe versantul dinspre lac, trei rânduri de şanţuri adăpost, la distanţă de câte cincizeci de paşi, două pentru trăgători în picioare şi unul (inferior) pentru trăgători în genunchi.

Ni se spune că asta a fost poziţia de rezistenţă a turcilor faţă de bulgari.

După ce mai parcurgem o distanţă de vreo 3 km şi trecem prin satul Kuciuc-Ceamege, unde se găsesc

studii/documente

document 2010 4 (50) 13

cantonate trupele, trecem lacul Kuciuc-Ceamege pe un pod de piatră, alături de care sunt improvizate încă două poduri pe vase.

Intrăm în Kali-Kratia, care este de asemenea ocupată de trupe. Aici vedem o mică schelă, la care acostează barcazurile venite cu provizii din Cospole, precum şi un mic vas de pasageri, care serveşte la transportul răniţilor şi bolnavilor. De remarcat că tot transportul de muniţii, oamenii răniţi, se face mai mult pe mare cu aceste vase. În larg se găseşte ancorată o canonieră.

Intrăm în sat, după ce intrăm pe la câteva magazii unde se îngrămădesc mereu provizii.

Ajungem la cartierul general, semnalat printr-un ghidon alb şi roşu; este o căsuţă modestă de lemn cu două etaje. În etajul inferior, o cameră de gardă şi biroul statului major, iar în etajul superior, biroul lui Enver Bey, care ne primeşte cu foarte multă amabilitate; nu uită însă a ne arăta că ni se face o mare favoare şi o probă de mare încredere ce are în noi.

Ne prezintă comandantului său, Hursid-Paşa.Dl. general Hursid-Paşa ne primeşte cu cea mai

mare amabilitate şi ne spune că fusesem aşteptaţi la masă împreună cu statul său major, până la ora 02.00; ne invită să luăm o gustare împreună cu Enver-Bey.

Arăt domnului general dorinţa noastră de a merge pe câmpul de luptă, în care scop după masă ni se pun la dispoziţie trăsuri şi escortă de soldaţi.

Până la pregătirea trăsurilor, un căpitan medic ne conduce la spitalul improvizat în locul unei şcoli nou construite. Aici ni se arată o sală de pansamente, unde vedem pansamente individuale compuse dintr-o faşă pe care este fi xată o compresă colorată în roşu, în care este învelită o turtă de vată, o altă compresă la fel fi xată printr-un fi r de aţă, pentru a se aplica pe orifi ciul de ieşire al plăgii, totul învelit într-o hârtie pergamentată în care se găseşte instrucţie pentru

aplicarea pansamentului, apoi o nouă învelitoare de pânză cenuşie şi pansamentul astfel protejat este strâns legat cu un fi r de aţă. În sală, pe lângă sala de pansamente, se mai găsesc pe jos patru saltele pe care aşteaptă răniţii ce urmează a fi pansaţi.

O casoletă pentru sterilizarea materialului de pansament şi a instrumentelor, prin vapori de apă. Două truse mari cu instrumente; cutiile fi ind de lemn, fac observaţia că ar fi mai bine să fi e de metal pentru a se putea steriliza instrumentele în cutie. Doctorul M. Kulchi, şeful ambulanţei care sosise în acest timp, îmi răspunde că ar fi de dorit ca şi instrumentele să fi e mai bune; sunt instrumente germane şi nu se pot compara cu ale lui Colin (doctorul şi-a făcut studiile la Paris).

Întrebându-l ce operaţii principale a făcut, îmi răspunde că în principiu este în contra şi nu face nicio operaţiune, ci numai schimbă pansamentele şi aplică aparatele necesare pentru imobilizarea fracturilor; când însă este nevoie absolută se fac şi operaţiuni sub cloroform pentru părţile inferioare. Astfel, s-a făcut ticulaţia scapulo-humerală unui ofi ţer, rejecţia maxilarului inferior şi traheotomia altuia şi o trepanaţie care însă n-a reuşit, pacientul sucombând pe masa de operaţie.

Apoi vizităm sălile cu bolnavi; neavând paturi, bolnavii sunt culcaţi pe saltele aşezate pe podele.

Răniţii de pe câmpul de luptă nu mai sunt toţi, fi ind evacuaţi; ni s-au arătat însă doi care s-au mutilat singuri pentru a scăpa de front. Restul uşor bolnavi. Într-o altă parte a şcolii cu intrare cu totul separată se găsesc bolnavi suspecţi sau contagioşi.

Tot în această parte, într-o odaie separată se găseşte instalată o farmacie cât se poate de bine aprovizionată. Majoritatea medicamentelor în pastile, iar cele destinate a fi injectate, în foiţe. Cloroformul în fi ole de câte 30 grame.

Toate medicamentele pe care le-am văzut erau provenite din Fabrica Merk.

Apoi suntem conduşi la un cort, unde sunt primiţi bolnavii aduşi de pe câmp şi ţinuţi până la stabilirea diagnosticului, când sunt repartizaţi în spital.

Cortul poate conţine până la 15 paturi; cum însă acestea le lipsesc, bolnavii stau culcaţi pe saltele puse pe paie.

Am remarcat însă că era mult mai cald în cort, al cărui înveliş era dublu decât în casă; faptul se explică că după cum am spus, s-a ales o şcoală, cea mai spaţioasă locuinţă din sat, care încă nu e terminată şi tencuiala era neuscată.

4 (50) 2010 document14

studii/documente

Răniţii sunt culeşi de pe câmp de brancardierii batalioanelor şi o companie de brancardieri alipită pe lângă fi ecare divizie. Întrebându-l asupra frecvenţei rănilor, mi s-a spus că s-a observat un mare număr de răni prin şrapnele şi foarte puţin prin baionetă. Statistica nu este însă terminată, dar aproximativ 45% au fost răniţi prin şrapnele şi foarte puţin prin baionetă. S-au mai instalat posturi sanitare în câteva case din împrejurimi; trăsurile însă fi ind gata, ne grăbim să ajungem teatrul luptelor.

La 04.00 mi s-a pus la dispoziţie un maior de stat major, care ne-a dus până la linia I. Aici am văzut toate preparaţiile pentru viitor. Trei linii de fortifi caţii pasagere puse pe trei coame de dealuri; distanţa cam la 2 km avea tunurile în bateria de pământ. Celelalte două linii aveau numai uvrajele gata pentru cazul când ar fi respinşi şi nevoiţi a se retrage.

Linia I cea mai bine întărită.De remarcat că fl ancurile drept şi stâng erau

mai bine întărite ca centrul. Flancul stâng drept pe coasta Mării Marmara. Şi-n bătaia tunurilor de pe vase, e cel mai bine întărit şi atacul bulgarilor a fost respins. Poziţiile trupelor erau aşezate pe un arc de cerc cu centrul în Kalia-Kratia. Înapoia liniei a treia, adică chiar aproape în satul Kaşi-Kratia, se găseşte Cartierul General. Aici am văzut toate lucrările făcute de bulgari care la început ajunseseră până aici, şi care acum sunt respinşi la peste 15 km de acest punct, adică în faţa liniei întâi a turcilor. Sunt şanţuri şi fortifi caţii pasagere.

Bulgarii sunt 3 km în faţa liniei I a turcilor.Fără multe informaţii, judecând după numărul

acapamentelor, se observă că trupele bulgare în faţa celor turce sunt mult mai reduse. Aici, de pe coama liniei I, ni s-a arătat, în vale, pe linia neutră unde nu ne puteam apropia, mormintele ultimilor morţi.

Acum în urmă, jurnalele au vorbit de oarecare lupte după aripa stângă (spre Marmara) dar, din cauza cenzurii, nu dădeau destule informaţii, iar asupra acestei lupte ni s-a spus: cu două zile înainte de armistiţiu, acum 20 zile, bulgarii, crezând că găsesc aceleaşi trupe ca la Chirchilise, au dat un asalt. Turcii din şanţuri, la adăpost, au început focurile, după care bulgarii au bătut în retragere, urmându-i mai mulţi kilometri. Urmărirea era foarte dârză şi la un moment dat, locotenent-colonelul, comandantul regimentului bulgar, care căzuse în întregime în timpul fugii, se întoarce între turci şi

le spune: „Destul, bre, acum mai lăsaţi-ne în pace!”. În acel moment l-a trântit un glonte şi, încercând să scoată revolverul, este străpuns cu baioneta dintr-o parte într-alta.

Enver-Bey adaugă că era momentul de a se da o urmărire pe toată linia, dar primind ordin de la Cartierul General, a trebuit să se retragă.

În cele trei gropi, a doua zi după încheierea armistiţiului, turcii au îngropat într-o groapă 400 bulgari, în alta 200 bulgari şi în a treia 370 bulgari. Bulgaria a îngropat de asemenea şi ai lor aproape 250, în total Regimentul Bulgar, numai morţi au avut aproape 1.300.

Turcii au avut 160 morţi şi 175 răniţi. După informaţii precise, bulgarii au cam la 140-150.000 oameni.

Afl ând că Enver-Bey ar fi făcut o recunoaştere în acest plan, l-am întrebat asupra acesteia şi ne-a spus: Avem un aeroplan, dar fi ind convinşi că pilotul e ocupat cu conducerea, nu ar fi putut face o bună recunoaştere, m-am suit pentru întâia oară ca să dau exemplu. Scoborându-mă cu ordin, am trimis ofi ţerul de stat major.

Graţie aeroplanelor am putut constata că informaţiile noastre asupra numărului bulgarilor este exact după cum îl spusei. Întrebându-l de ce nu ia ofensiva, şi răspunzându-mi că nu ştie de ce Cartierul General nu o voieşte, am adăugat: „Dumneavoastră nu puteţi lua ofensiva, că nu puteţi transporta muniţii şi hrană”.

Într-adevăr, de la San Stefano, unde se opreşte trenul, şi până la linia de luptă, poate am întâlnit la 300 cai şi catâri care poartă pe spinarea lor câte doi saci de orz sau câte două lăzi de cartuşe, provizie şi muniţii, care ar încăpea în trei vagoane. A aprobat părerea mea cam cu gura pe jumătate.

După vizitare ne-am întors la Cartierul General, am salutat pe comandantul Corpului de Armată, care n-a încetat un moment a aduce laude României, progresului şi armatei, şi în special aducând cele mai frumoase elogii M.S. Regelui, care a ştiut să transforme România într-o ţară din cele mai frumoase şi mai civilizate din Europa.

La rândul meu, am adus mari elogii soldaţilor lor, care-şi sacrifi că viaţa pentru patrie cu atât curaj.

Pentru întoarcere ni s-a pregătit un vapor, care ne-a adus până la scara „Elisabetei”. Pe mare am făcut la întoarcere cam la 23 mile.

studii/documente

document 2010 4 (50) 15

Pe acel vapor am găsit un sergent major şi un soldat veniţi ca voluntari din Dobrogea, vorbeau curat româneşte. Sergentul major mi-a istorisit: „Sunt birjar din Cernavodă. Am plecat din ţară 1.800, trimişi de un bogătaş turc care ne-a plătit la toţi drumul şi bani de cheltuială. Acum am rămas puţini; cam la 150. Au murit puţini din noi, iar cea mai mare parte s-au reîntors.

Eu nu mă mai întorc că mi-e ruşine; am fost în 12 lupte şi de trei ori rănit. Aştept încheierea păcii, şi mă întorc imediat în scumpa mea ţară”. Asupra trupelor turce spunea: „Soldatul turc dacă-l plantezi într-un loc şi-i spui să stea acolo, să fi e împuşcat şi fără şovăială, stă. Este destul ca cineva să-l pornească înainte şi merge fără cea mai mică ezitare; în schimb, ofi ţerii fug în modul cel mai ruşinos. Când ajungem la atac nu era absolut niciun ofi ţer”.

Tot el făcea refl exiunea: „Când iese Regimentul nostru din Cernavodă, cel puţin 25-30 ofi ţeri sunt în front”.

Trecui cu vederea a spune că după ce ne-am îmbarcat pentru întoarcere, vasul a aşteptat încă ¼ oră, în care timp însuşi comandantul Corpului de Armată a venit să ne ureze bun voiaj.

Împreună cu toţi ofi ţerii mai am avut impresia că nici nu se putea să ni se facă o mai strălucită primire.

Ni s-a arătat tot. L-am întrebat pe Enver-Bey ce ar zice dacă am spune că am fost pe câmpul de luptă şi dacă ar auzi ataşaţii străini?

Surâzând, mi-a răspuns că n-ar zice nimic; că odată ce ne-a arătat tot, nu ne opreşte a spune cui vom voi şi ce vom voi. Ne făcea impresia că ar fi avut o mare satisfacţie să ştie că noi am fost primiţi pe câmpul de luptă.

La plecare ne-au dat un sac cu proiectile bulgăreşti adunate de pe câmp şi câteva cartuşiere».

Sub marele pavoaz regalPe 2 mai au sosit crucişătorul spaniol „Princessa

de Asturias” şi crucişătorul italian „Etruria”. S-au schimbat vizitele de complimentare şi s-au primit vizitele comandanţilor acestor două vase. În aceeaşi zi a plecat crucişătorul spaniol „Reine Regenta”.

La 3 mai, căpitan-comandorul Negru a întors vizitele la „Princessa de Asturias” şi „Etruria” şi s-au îmbarcat elevii anului al III-lea ai Şcolii de Marină.

Pe 4 mai s-a ridicat marele pavoaz pentru spanioli, trimiţându-se un ofi ţer pentru a transmite felicitările noastre, iar pe 5 mai un ofi ţer spaniol a venit la bord, pentru a prezenta mulţumiri.

Pe 6 mai s-a dat un bal la bordul crucişătorului italian „San Marco” coloniei italiene, unde au fost invitaţi comandantul şi câte trei ofi ţeri de pe toate navele Escadrei internaţionale. Numai de la noi au fost invitaţi prin atenţie specială toţi ofi ţerii; au luat parte peste 700 de persoane.

Pe 7 mai, trei ofi ţeri spanioli au făcut vizita de careu.

Pe 8 mai s-a îmbarcat locotenentul Eugeniu Roşca şi s-a întors vizita ofi ţerilor spanioli.

La 9 mai a fost trimis un ofi ţer care să anunţe că a doua zi vom ridica marele pavoaz, rugându-i să facă identic. Staţionarul american „Scorpion” a plecat la Constanţa şi „Lorelei” la Terapia.

La 10 mai s-a ridicat marele pavoaz împreună cu navele întregii escadre şi s-au primit vizitele de felicitări. Toţi invitaţii au participat la dejun la ministrul României, împreună cu personalul Legaţiei şi al Consulatului. Cum nava franceză „Henry IV” nu avea pavilion românesc, comandantul i-a oferit un pavilion, atât comandantul navei cât şi viceamiralul francez mulţumindu-ne prin scrisori foarte curtenitoare pentru delicata atenţie.

La 11 mai a fost trimis un ofi ţer pentru a mulţumi tuturor navelor pentru felicitări şi marele pavoaz.

La 12 mai a fost trimis un pluton de marinari şi o coroană la înmormântarea unui soldat italian.

La 13 mai s-a ridicat marele pavoaz în onoarea englezilor care serbau ziua regelui Angliei şi a ruşilor care serbau ziua Ţarului. A fost trimis un ofi ţer pentru a prezenta felicitări. Comandantul crucişătorului a fost invitat la dineu la viceamiralul francez.

La 14 mai am primit vizitele a câte unui ofi ţer englez şi rus, mulţumind pentru felicitări şi pavoaz.

La 15 mai comandantul navei olandeze „Guelderland” a făcut vizita de plecare.

La 16 mai a sosit transportorul italian „Sterope”, care a adus trupe turceşti de la Scutari. S-a schimbat vizita de rigoare; a plecat „Guelderland”.

La 18 mai a sosit nava olandeză „Krökner”. S-a schimbat vizita de rigoare.

La 19 mai s-a ridicat marele pavoaz pentru italieni, care serbau acordarea Constituţiei şi s-a trimis un ofi ţer cu felicitări.

La 20 mai s-a primit vizita unui ofi ţer italian cu mulţumiri pentru pavoaz şi felicitări, precum şi vizita de careu a ofi ţerilor de pe „Krökner”. De asemenea, a fost trimis un pluton de soldaţi cu un ofi ţer cu o coroană la înmormântarea unui soldat italian.

4 (50) 2010 document16

studii/documente

Amiralul rus l-a invitat pe comandant, printr-un ofi ţer, la un dineu.

La 21 mai a sosit nava de transport italian „Citta di Messina”. Cu acest prilej s-au schimbat vizitele de rigoare.

La 22 mai a sosit crucişătorul englez „Meolea”, schimbându-se de asemenea vizitele protocolare.

La 25 mai au trecut un transport militar turc şi transportorul italian „Sterope” din Marea Marmara în Marea Neagră.

La 27 mai comandantul a fost invitat la dineu pe nava engleză „Sealand”.

La 29 mai, Marele Vizir Mahmut Şefket Paşa a fost asasinat împreună cu aghiotantul său în automobil de către câţiva membri ai Partidului „Uniune şi Progres”. În oraş s-a produs panică. A fost proclamată imediat starea de asediu; numeroase patrule au început să circule în oraş; circulaţia pe străzi a fost oprită după ora 20.00. În port încrucişau necontenit şalupe şi bărci ale poliţiei, supraveghind refugierea asasinilor pe bordul vreunei nave. Ca şi la celelalte nave, s-au luat ultimele dispoziţii pentru o eventuală debarcare.

„San Marco” şi „Kaiserin Elisabeth” şi-au amânat plecarea pentru a doua zi. În urma invitaţiei ministrului Marinei, transmisă printr-un ofi ţer turc, marinarii români au fost invitaţi la înmormântarea lui Şefket Paşa şi a aghiotantului său. Ca urmare, a fost trimis un pluton de 40 soldaţi sub comanda unui ofi ţer, acompaniaţi de comandant şi ofi ţerii crucişătorului.

La 2 iunie a sosit nava austriacă „Szigetvàr”. S-a făcut vizita de complimentare, iar a doua zi comandanţii au schimbat vizitele de rigoare. La 05.00 a plecat nava engleză „Seeland”.

La 5 iunie a sosit nava „Black-Price” şi a doua zi comandantul a făcut vizita protocolară. Ofi ţerii au făcut vizita de careu la „Szigetvàr”. Întrucât pe această navă un sfert de echipaj erau români,

marinarii români i-au invitat la bord, însă nu au venit probabil că nu li s-a dat voie.

La 7 iunie „Carolus Primus” a plecat la Galaţi.La 9 iunie s-a ridicat marele pavoaz pentru ziua

regelui Angliei, un ofi ţer prezentând la vasul englez felicitările noastre, vizita fi ind întoarsă a doua zi.

La 10 iunie a sosit crucişătorul german „Dresden”, cu care s-au schimbat vizitele de complimentare, iar a doua zi au avut loc vizitele comandanţilor. S-a ridicat marele pavoaz pentru englezi şi s-a făcut vizita pentru felicitări.

La 11 iunie s-a primit vizita de mulţumire din partea englezilor.

La 14 iunie a sosit nava italiană „St. Bon”, căreia i s-a făcut vizita de complimentare. A doua zi s-a primit vizita italienilor şi s-au vizitat între ei comandanţii. În aceeaşi zi a plecat crucişătorul francez „Jules Ferry” şi cel spaniol „Principessa di Asturias”.

În urma unei telegrame cifrate sosite prin Legaţie, la 15 iunie s-au făcut preparativele de plecare şi vizitele de adio.

La 12.45 a sosit la bord ataşatul militar român, colonelul Aristide Razu pentru a-şi lua rămas bun. La 13.15 s-a desfăcut legătura de la geamandură şi crucişătorul „Elisabeta” a plecat spre ţară, cu urări de bun voiaj semnalizate de toate navele, cărora li s-a mulţumit prompt. Deşi se afl au în repaus, navele italiene „St. Bon” şi „Etruria” au scos echipajul pe punte pentru a ne saluta, ofi ţerii făcând semne foarte cordiale cu şepcile.

La ieşirea din Bosfor, nava a întâlnit petrolierul de război englez „Petrolum” care venea de la Constanţa. La 16.00 crucişătorul a fost depăşit în marş de pasagerul „Regele Carol”. În momentul apropierii, de pe ambele nave au izbucnit urale nesfârşite. Noaptea vântul s-a înteţit, schimbând hula în valuri.

1 Serviciul istoric al armatei.2 Dicţionar enciclopedic de marină, coordonator comandor (r) Anton Bejan, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006, p. 195.3 Povestea crucişătorului „Elisabeta”, în Marea Noastră, Anul V, nr. 2-3/1937, număr festiv, p. 81.4 Georgeta Borandă, Nave de luptă româneşti. Breviar, în Ion Ionescu, Georgeta Borandă, Marian Moşneagu, Noi contribuţii la istoria Marinei Militare Române, Editura Leda & Muntenia, Constanţa, 2001, p. 160-162.5 Detalii privind construcţia, cariera şi voiajele navei în Valentin Ciorbea, Georgeta Borandă, Istoricul crucişătorului „Elisabeta”, Editua University Press, Constanţa, 2004.6 Viceamiralul Ioan Murgescu (n. 27 martie 1846 – m. 5 martie 1913, Bucureşti), a fost comandant al navei „România”, canonierei „Fulgerul”, yachtului regal „Ştefan cel Mare” ş.a. şi comandantul Corpului Flotilei (6 iunie 1875 - 1 decembrie 1877, 10 mai 1888 - 1 aprilie 1901). A participat la campania Războiului de Independenţă între 29 aprilie 1877 - 5 august 1878. La 8 aprilie 1879 a preluat comanda Arsenalului Flotilei din Galaţi, iar în aprilie 1881 a fost numit comandantul Şcolii Fiilor de Militari din Iaşi. În 1892 a fost numit comandant superior al marşului la Genova efectuat de crucişătorul „Elisabeta” şi bricul „Mircea”, care au participat la serbările columbiene. În 1894 a comandat un nou marş de instrucţie al celor două nave în Marea Neagră şi în Marea Adriatică. Apud Comandor dr. Marian Moşneagu, Dicţionarul marinarilor români, Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 329-331.

studii/documente

document 2010 4 (50) 17

Pe 16 iunie 1913, la ora 06.45 „Elisabeta” a revenit în portul Constanţa. M.S. Regele îşi avea arborat pavilionul său la chioşcul de pe cheu.

S-a făcut salutul cu 21 lovituri de tun, iar echipajul suit pe copastie şi sarturi a izbucnit în urale nesfârşite. În port se afl a bricul „Mircea”. A doua zi, comandantul bricului s-a prezentat la bord, iar la ora 17.30 toţi ofi ţerii au fost invitaţi la un ceai la M.S. Regele, care s-a interesat îndeaproape de viaţa dusă la Constantinopol şi de voiajul de întoarcere. O surpriză plăcută şi o nespusă plăcere i-a făcut corul echipajului.

Până pe 20 iunie crucişătorul a staţionat la Constanţa. În această zi, la ora 18.00 nava a plecat spre Galaţi, fi ind vizitată înainte de plecare de principele Carol.

Ajunşi în dreptul pavilionului M.S. Regina, comandorul Nicolae Gracovski15, adjutant regal, a venit la bord, anunţând că s-a decretat mobilizarea pentru cel de-al Doilea Război Balcanic16 şi invitându-l pe comandant să ia măsurile cuvenite. După salutul dat M.S. Reginei, s-au dat dispoziţiile impuse de împrejurări, navigându-se cu echipajul la posturile de luptă şi muniţia pe punte.

Pe 21 iunie, la ora 05.00, crucişătorul a intrat la Sulina pe Dunăre, de unde s-a expediat M.S. Reginei o telegramă, conform dorinţei sale exprese, anunţând-o de sosire şi prezentându-i omagiile şi devotamentul echipajului. Nava şi-a continuat drumul spre Galaţi fără incidente, unde a ajuns la ora 18.00.

La trecerea prin Tulcea, populaţia a întâmpinat crucişătorul cu ovaţii, iar elevii liceului au cântat pe cheu. Echipajul a răspuns cu urale entuziaste de la bord.

La 23 iunie, crucişătorul „Elisabeta” a fost andocat în Arsenalul Marinei pentru revizie şi reparaţii curente.

În campania Primului Război Mondial 1916-1918, crucişătorul „Elisabeta” a funcţionat ca staţionar în portul Sulina cu misiuni de apărare antiaeriană şi de a împiedica pătrunderea navelor inamice pe canal şi pe Dunăre. Tunurile sale de 120 mm, care le-au înlocuit pe cele de 150 mm, au constituit o baterie de uscat pe malul stâng al Dunării, acoperind cu foc barajele de la capul de pod Turtucaia.

Din cauza vechimii şi a uzurii avansate, în anul 1920 crucişătorul „Elisabeta”, nava-amiral a Marinei Militare Române aproape trei decenii, a fost scos din serviciu17.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tunurile sale au format o baterie de coastă la Agigea, supravieţuind până în 1949.

O parte din obiectele cu valoare simbolică de pe navă se afl ă în patrimoniul Muzeului Marinei Române din Constanţa.

7 Oraş fondat de Constantin cel Mare, pe locul vechii colonii greceşti Byzantion, devenit în 330 capitala Imperiului Roman, apoi a Imperiului Bizantin. Cucerit de turcii otomani la 29 mai 1453, a devenit capitală a Imperiului Otoman (până în 1923), sub numele de Istanbul.8 Vezi Georgeta Borandă, Istoricul crucişătorului „Elisabeta”. Rolul său în formarea cadrelor Marinei Militare şi Civile, în Anuarul Muzeului Marinei Române, tom III/1/2000, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa S.A., Constanţa, 2001, p. 131.9 Amănunte în Căpitan-comandor Constantin Mănescu, De la Galaţi la Kiel. Istorisirea pitorească a voiajului făcut de crucişătorul „Elisabeta” la inaugurarea canalului dintre Baltica şi Marea Nordului, Tipografi a „Moldova”, 1904.10 Contraamiralul Nicolae Negru (n. 19 iun. 1868, Bucureşti – m. 25 febr. 1940, Constanţa) a activat la începutul carierei la Depozitele Flotilei. La 27 aprilie 1892 a fost numit în statul major al crucişătorului „Elisabeta”, cu care a participat la serbările columbiene. La 1 noiembrie 1896 a revenit pe crucişător, cu care a efectuat un voiaj la Odessa, participând la campania de navigaţie şi manevrele din Marea Neagră. În 1907 a participat cu aceeaşi navă la o serie de ieşiri în mare. În octombrie 1910 a preluat comanda crucişătorului Elisabeta, cu care a desfăşurat programul de instrucţie practică a elevilor Şcolii de Artilerie, Geniu şi Marină. În timpul Primului Război Balcanic, s-a deplasat cu nava la Constanti nopol cu misiunea de a asigura protecţia populaţiei româneşti, a legaţiei şi Consulatului român din capitala Turciei. În iunie 1913, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Balcanic, a fost mobilizat la partea activă. A fost subşef de stat-major la Comandamentul Marinei Militare (1913-1914), comandantul Depozitelor Generale (1915), director al Marinei în Ministerul de Război (1 aprilie 1916) şi comandantul Escadrei de Dunăre (15 mai 1916). La 15 decembrie 1916 a fost numit comandantul Flotei de Operaţiuni pe Dunăre, iar la 8 ianuarie 1917 a fost desemnat comandantul Marinei. La 1 iunie 1918 a preluat comanda Diviziei de Mare. După război, până în 1925, când a trecut în rezervă, a fost membru în Comitetul Consultativ al Marinei şi comandant superior al Şcolilor Marinei. Apud Comandor dr. Marian Moşneagu, op.cit., p. 344-346.11 A.M.R., Fond Inspectoratul General al Marinei Regale, dosar nr. 1387/1936-1937, f. 91.12 Ioachim al III-lea, patriarhul ecumenic al Constantinopolului între 1878-1884 şi 1901-1912.

Crucişătorul Elisabeta şi Bricul Mircea

4 (50) 2010 document18

studii/documente

CRUISER “ELISABETA” IN MISSION – CAPTAIN (N.) MARIAN MOŞNEAGU, PH.D.

During the First Balkan War, from 1912, the cruiser „Elisabeta”, a symbol ship for the beginnings of the Romanian Navy, under the command of the commander Nicolae Negru, was sent to Constantinopol, to protect the Romanian population, the Romanian Legation and Consulate from the capital of Turkey. On this mission, the Romanian cruiser was considerated as a part of the international fl eet of Constantinopol, which reunited different vessels from France, England, Austria, Germany, Italy, Russia, Holland, Spain, United Stated of America and so on. The Romanian cruiser „Elisabeta” was stationed in Constantinopol until June 14, 1913 when was recalled to Romania.

Keywords: „Elisabeta”, cruiser, admiral-ship of Romanian Navy, First Balkan War, Constantinopol

13 Localitate în Turcia europeană, pe malul Bosforului, azi Yeşilköy. Aici s-a semnat la 19 februarie/3 martie 1878, Tratatul de Pace care încheia Războiul Ruso-Româno-Turc din 1877-1878, tratat care prevedea, printre altele, recunoaşterea independenţei Serbiei, Muntenegrului, României şi autonomia Bulgariei. Tratatul de la San Stefano a fost revizuit de către Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878).14 Ministru de Război în guvernul Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 – 31 decembrie 1913).15 Contraamiralul Nicolae Gracovski (n. 15 sept. 1861, Galaţi – m. 1935) a activat între 1890-1891 ca ofi ţer în statul major al crucişătorului „Elisabeta”, sub comanda colonelului Vasile Urseanu, cu care a efectuat un voiaj de instrucţie în Marea Mediterană. Pe timpul escalei la Constantinopol, ofi ţerii navei au fost primiţi în audienţă de sultanul Abdul Hamid al II-lea. La 16 ianuarie 1896 a fost desemnat adjutant regal în statul major regal, unde şi-a desfăşurat activitatea, cu unele întreruperi, până spre sfârşitul carierei sale. La 1 iulie 1900 s-a ambarcat, pentru efectuarea stagiului de ambarcare, ca ofi ţer secund pe crucişător, navă cu care între 1 septembrie – 15 noiembrie 1900 a participat la programul de instrucţie în Marea Neagră. Între 20 iunie – 31 august 1913 a participat la campania militară a celui de-al Doilea Război Balcanic.16 Cel de-al Doilea Război Balcanic s-a încheiat la 28 iulie/10 august 1913 prin Tratatul de la Bucureşti, care a reîntregit Dobrogea cu Caliacra, litoralul maritim al României prelungindu-se spre sud până la Ecrené, cuprinzând şi porturile maritime Caliacra şi Balcic.17 A.M.R., Fond Inspectoratul General al Marinei Regale, dosar nr. 1387/1936-1937, f. 106.

Crucişătorul Elisabeta şi Pavilionul Regal în portul Constanţa

studii/documente

document 2010 4 (50) 19

O statornică preocupare pentru cultivarea limbii române şi promovarea literaturii ca mijloc de educare a publicului din Banat a avut-o publicaţia „Dreptatea”, apărută la Timişoara (25 decembrie 1893/6 ianuarie 1894 – 31 decembrie 1897/12 ianuarie 1898), la început în 10-12 pagini, iar mai pe urmă în opt, chiar într-un număr mai restrâns de pagini. Aceste obiective au fost stabilite încă de la înfi inţarea ziarului şi prezentate, în sinteză, în articolul-program, semnat de Corneliu Diaconovici (editor) şi Valeriu Branişte (redactor responsabil): Vom căuta să dezvoltăm gustul literar în publicul

VICTOR VLAD DELAMARINA, COLABORATOR LA „DREPTATEA”.

DE LA POEZIA DIALECTALĂ LA REPORTAJUL DE CĂLĂTORIE

dr. Ioan DAVID1

nostru prin scrieri originale şi traducţiuni alese, îndeosebi vom da un număr săptămânal pentru popor, în care, dezvoltând pofta de lectură şi interesul

pentru cauzele româneşti, vom căuta să îndeplinim educaţiunea politică, literară şi economică a poporului nostru2.

În paginile „Dreptăţii” şi-au dat întâlnire, prin bunăvoinţa lui Valeriu

Branişte şi Corneliu Diaconovici, cei mai cunoscuţi scriitori din Banat. Printre aceştia se numără şi Victor Vlad Delamarina, cu ale sale nestemate poezii în grai bănăţean. Aici, în coloanele ziarului „Dreptatea”, Victor Vlad Delamarina publică prima sa poezie în grai bănăţean: „Toaca de la Lugoj”3.

„Bricul Mircea din marina de război română, un vas uşor de o eleganţă desăvârşită, cu motor de elice şi pânze considerabile”

Facsimilul ziarului „Dreptatea”

4 (50) 2010 document20

studii/documente

Toaca de la Logoj

Baş dă pupi4 frăgaru5-ăl mareŞî baş Ioţi-a lu TobocSus în vîrf bace cu focToaca dă păreche n-are.Toc! Ticotoc! Toc! Ticotoc!

Logojenii toţ să mirăCum dă n-au şî ei năroc!Toaca lor parcă-i dă socGlasu iei nu să răsfi ră.Toc! Ticotoc! Toc! Ticotoc!

Dar şî Ioţi-i zmău dă fi re,Nu-i ca alţii motântoc,

Dîntră toţi ăi care tocIel bace mai cu sîmţire:Toc! Ticotoc! Toc! TicotocGimineaţa cu cocoşiiSă acaţă-n frag dă locŞ’apoi tîrice: toco-tocPînă vin ouăle roşii!Toc! Ticotoc! Toc! Ticotoc!

Cum dă-i aşa maistor Ioţi,Calfa aia lui Toboc,Care toacă-aşa cu focDă ne mirăm noi cu toţii?Toc! Ticotoc! Toc! Ticotoc!Nu-i baş lesne nişi la toacă

4 ani 12 ani 15 ani 25 ani

Victor Vlad Delamarina

studii/documente

document 2010 4 (50) 21

Şî lui Ioţi nu-i dă joc!Dă cu drag! Cu duh! Cu foc!Ptiu! Să nu mi să ghioacă!Ti! Tico! Tico! Ticotoc!

Şi tot aici vede lumina tiparului, pentru prima dată, o bună parte din creaţia literară a lui Victor Vlad Delamarina, inclusiv celebra poezie în grai bănăţean Ăl mai tare om dîn lume6, dacă nu neapărat o capodoperă, cum se pronunţa criticul Mihai Dragomirescu7, o lucrare durabilă, situată la loc de frunte în poezia noastră de la sfârşitul veacului al XIX-lea8.

Ziarul „Dreptatea” dă dovadă, la acea vreme, de maturitate deplină, în ceea ce priveşte preţuirea şi cultivarea valorilor naţionale. Titu Maiorescu9 e de părere că poeziile lui Victor Vlad Delamarina desemnează un loc deosebit în mica noastră literatură. Sunt puţinele poezii scrise de el în dialectul lugojan, câteva de oarecare valoare în sine, toate de valoare prin faptul că sunt în adevăr dialectale. Căci cultura artelor nu se pregăteşte după cum pare la prima vedere, de sus în jos, ci de jos în sus, şi precum coroana înfl orită la înălţimea copacului îşi are rădăcinile de hrană în pătura pământului, aşa arta cea mai dezvoltată îşi primeşte sucul trăiniciei din viaţa populară în toată naivitatea ei inconştientă; de aceea şi trebuie să fi e naţională; iar dialectele îndeosebi sunt un izvor de întinerire pentru toată fi inţarea limbii literare”.

Ideea lui Maiorescu a fost preluată de Valeriu Branişte, care, în 1902, a prezentat, într-o conferinţă (în prezenţa unui public numeros), creaţia literară a lui Victor Vlad Delamarina. Conferenţiarul-gazetar a relevat îndeosebi importanţa dialectelor şi a literaturii dialectale pentru primenirea şi cristalizarea limbei literare unite10.

Pornită, aşadar, în lume cu bilet de călătorie semnat de Titu Maiorescu, poezia lui Victor Vlad Delamarina câştigă repede prozeliţi şi un public larg, cucerit de verva şi ironia bonomă, de vioiciunea de spirit ale poetului, prin care un ţinut îşi făcea intrarea în literatură, cu sufl etul oamenilor săi11.

Acest adevăr a fost confi rmat, în 1928, de George Călinescu: Cel dintâi bănăţean cu care am făcut cunoştinţă a fost, în copilărie, Sandu Blegea al lui Victor Vlad Delamarina, ăl mai tare om din lume12. Pe atunci circula prima ediţie a versurilor apărute postum, în 1902, sub îngrijirea lui Valeriu Branişte.

Dacă creaţia lui Victor Vlad Delamarina a voiajat, în lume, cu biletul de călătorie semnat de Titu Maiorescu, după cum spuneam, vehiculul cu care s-au mişcat poeziile sale s-a numit „Dreptatea” şi Valeriu Branişte. Lipsa acestei publicaţii ar fi însemnat, pentru poet, un anonimat prelungit sau un debut întârziat, în cel mai fericit caz. Deşi în aparenţă creaţia sa era cotată cu un anumit grad de difi cultate de percepţie, realitatea era, însă, alta, cu nimic diferită, de pildă, de lectura lui Creangă. Victor Vlad Delamarina s-a exprimat în graiul de acasă ca urmare a unei stări nostalgice profunde ce i-a marcat existenţa, stimulată şi de un precedent literar, numit, la acea vreme, baladele şi idilele lui Coşbuc.

Simion Dima, care a abordat la începutul deceniului al optulea al secolului trecut specifi cul formal al poeziei13 lui Delamarina, susţine aceste afi rmaţii prin două noi argumente: 1. Limba folosită nu este dialectală, ci ea reprezintă un grai particular al daco-româniei; 2. La sfârşit de secol XIX, cu toate restricţiile impuse de condiţiile social-politice

4 (50) 2010 document22

studii/documente

vitrege, limba noastră nu prezenta deosebiri prea mari de la un ţinut la altul. La care trebuie să adăugăm încă o stare de fapt: poetul Victor Vlad Delamarina stăpânea bine limba literară. De aceea, poeziile sale se citeau cu uşurinţă, reticenţa constând mai degrabă în transcrierea fi delă a fonetismului bănăţean. Ca exemplu, în cea mai reprezentativă poezie a sa, Ăl mai tare om dîn lume, au fost identifi caţi doar cinci termeni dialectali: călietcă, maimucă, şod, gâb, zuitat, dintre care ultimii patru pot fi recunoscuţi cu uşurinţă prin faptul că uzul lor depăşeşte limitele lingvistice ale graiului local.

De regulă, fonetismul bănăţean se reduce, în producţia lirică a poetului, la a nota africatizarea dentalelor d, t, urmate de vocalele palatale, redate ca g’, c’ (gi, ci): râge, sfăgi, verge, carce, hârcie, sănătace, peşce, Cimiş etc. Transformarea specifi c bănăţeană a africatelor c, g (ci, gi) în ś, z (notate în text ş, j) se recunoaşte în cuvinte de felul: uscăşiune, şer, dulşie, minşiună, paşie, şimpoi, iar un ń (muiat) apare atât în cuvintele prezentând sufi xul -oańe (codoańe, pietroańe, zmăoańe, fundoańe), ca şi în altele de felul: lesńe, bińe, ńimica, doamńe etc. Întâlnim, adesea, în terminologia poetului, şi un l’ (l muiat) în l’enos, rel’e, un i după r (rice de la ride, a râde) şi o formă asimilată a pronumelui îi (persoana III singular dativ ori a verbului, aceeaşi persoană, ca i)14.

Victor Vlad Delamarina creionează atmosfera locală simplu, fi resc, nu prin aglomerări de regionalisme, ci prin expresii tipice vorbirii omului de rând din ţinutul Banatului. Împrumuturile sunt puţine (păuriţa, sumnă, iagăr, obşcie, ţol, ghigăre), cele mai dese cuvinte aparţin, însă, fondului comun, străvechi al limbii române. Aspect apropiat etimonului latin îl are tăt natul (tot insul, fi ecare), numai în graiul din Banat păstrat, derivat din latinescul natus (născut)15.

Dialectalismul, fenomen periferic, dar nu neglijabil, în literatura noastră, a colorat pregnant presa bănăţeană de la sfârşit de secol XIX şi început de veac XX. Pe lângă Victor Vlad Delamarina, şi alţi mulţi condeieri şi-au încercat talentul pe acest tărâm, inclusiv Corneliu Diaconovici şi Valeriu Branişte. Privită, acum, din perspectiva timpului, această mişcare literară, spune acelaşi Simion Dima, trebuie înţeleasă ca un fenomen revolut, posibil numai în acea perioadă istorică în care competiţia pentru facerea limbii noastre literare nu se încheiase şi în care apelul maiorescian pentru contribuţia fi ecărei

regiuni româneşti la tezaurul ei expresiv avea sorţi să capete un răspuns afi rmativ16.

De aceea, după Unirea din 1918, în condiţiile nou create, dialectalismul şi-a pierdut din vigoare, în timp ce epigonii lui Victor Vlad Delamarina sfârşeau, unul după altul, într-o producţie lipsită de orizont artistic, cu un perimetru restrâns de circulaţie. În ceea ce priveşte statutul creaţiei în grai bănăţean, prezent în bună parte în publicistica vremii, Petru Oallde propune un interesant punct de vedere: Se pune întrebarea: acest fenomen (literatura dialectală bănăţeană) ar putea proba existenţa unei variante literare bănăţene? Un răspuns afi rmativ este, categoric, exclus. Şi aceasta pentru că literatura (poezia) în grai bănăţean a fost, în primul rând, un fenomen stilistic (artistic) care se circumscrie nu limbii literare, ci limbii literaturii17.

Când spunem Victor Vlad Delamarina, gândul ne poartă numaidecât spre poezia în grai bănăţean, chiar suntem tentaţi să aşezăm un semn de egalitate între cele două entităţi. Ziarul „Dreptatea”, însă, ne înfăţişează şi o altă dimensiune creatoare a poetului, mai puţin sau chiar deloc cunoscută: cea de reporter, ce necesită o investigaţie aprofundată. Articolele apărute în Foişoara Dreptăţii, sub genericul Marina Română şi subtitrate Schiţe din călătoria bricului Mircea 1894, reunesc trăsăturile specifi ce reportajului – actualitatea, autenticitatea, atitudinea, plasticitatea. În întregul lor, cele opt schiţe (apărute în perioada 6/18 noiembrie – 27 noiembrie/9 decembrie 1894) se identifi că cu reportajul de călătorie, specie reprezentativă a reportajului de informare generală. Pe părţi, însă, întâlnim alte categorii distincte ale acestui gen publicistic informativ. De pildă:

Reportaj descriptiv„Bricul Mircea din marina de război română,

un vas uşor de o eleganţă desăvârşită, cu motor de elice şi pânze considerabile, având la bord şapte ofi ţeri combatanţi, un medic şi un echipaj de vreo optzeci de oameni, părăseşte în ziua de sâmbătă, 9 iulie 1894, Galaţiul”18.

„Este intrarea Bosforului. – Se strâng pânzele, – se pune maşina în marş şi în curând alunecă vasul în strâmtoarea îngustă care leagă Marea Neagră cu Marea de Marmara. Casele, vilele, munţii splendizi, luminaţi feeric de aurora care se iveşte, dau Bosforului un aspect strălucit. Te trezeşti visând, la văzul atâtor frumuseţi neînchipuite. Ruine,

studii/documente

document 2010 4 (50) 23

pomi, fortăreţe pe capete de stâncă, atâta abundanţă de hrană artistică, care se deşteaptă în razele de aur ale dimineţii şi te uimeşte din ce în ce mai mult pe măsură ce te apropii de Constantinopol”19.

„Gondola este o barcă neagră, lungă din cale afară, având formele cele mai elegante posibile. Capul dinainte este armat cu un pieptene mare de oţel lucitoriu, având o coamă şi vreo şapte dinţi bine răriţi. În mijlocul gondolei sunt aşezate fotoliurile foarte comode în care poţi să te tolăneşti ca un paşă, iar coada gondolei frumos arcuită se termină printr-un cârlig de fi er întors. Gondolierul stă în picioare la coada gondolei, de unde îşi mânuieşte vasul cu o abilitate înnăscută. Plimbarea este o plutire lină cu un uşor legănat pe care nu-l pot avea celelalte tipuri de bărci. Cu aceste gondole străbaţi unde pofteşti, în ori-care canal – căci canalele sunt adevăratele strade ale oraşului. Veneţia este zidită pe 118 insule separate între ele numai prin mici canaluri de

care sunt 147. Cel mai mare este Canal Grande, care şerpuieşte prin întregul oraş în forma unui S. Comunicarea pe uscat între insule se face peste 450 poduri de piatră…”20.

Reportaj portret„Populaţia taranteză este o mână de oameni cu

temperament sudic prin excelenţă. O lene dulce atât în vorbire, cât şi în acţiune; se mulţumeşte cu puţin tarantezul. Lucrează puţin dimineaţa pe răcoare, câştigă sau nu câştigă ceva, mănâncă vreun peşte, vreun măr – şi pe urmă stă şi stă şi se gândeşte. După ce i s-a urât cu gânditul, se mai întinde şi doarme unde se nimereşte, – sub prietinul soare, pe stradă, pe vreo bancă, prin biserici şi nimenea nu-i zice nimic. Spectacolul şi muzica, însă, îl atrage mai mult ca orice şi pe tarantez ca şi pe oricare alt italian. Seara vezi adunate mese întregi pe o piaţă, dinaintea vreunui teatru de păpuşi. Interesul e viu şi aplauzele pornesc frenetice.

Carte poştala trimisă de Victor Vlad Delamarina, mamei sale (Meran, 8 martie 1896)

4 (50) 2010 document24

studii/documente

1 Cercetător ştiinţifi c, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”, Academia Română, Filiala Timişoara.2 Dreptatea, I, nr. 1, 1893.3 Ibidem, II, nr. 59, 1894.4 a pupi - a înmuguri, pup – mugur.5 frăgar – dud.6 Ibidem, nr. 25, 1894.7 Mihai Dragomirescu, Teoria poeziei, Editura Socec și Co, fără an, p. 14.8 Victor Vlad Delamarina, Ăl mai tare om din lume, Ediție îngrijită și prefațată de Simion Dima, Editura Facla, Timișoara, 1972, p. 14.9 T. Maiorescu, În memoria poetului dialectal Victor Vlad Delamarina, în Opere, II. Ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon. Note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 137-148.10 „Drapelul”, II, 1902, nr. 37, 26 martie/8 aprilie, p. 3.11 Victor Vlad Delamarina, op. cit., p. 9.12 George Călinescu, Opinii fugare și libere despre Banat, în revista „Banatul”, III, noiembrie-decembrie 1928, p. 1-4.13 Ibidem, p. 16.14 Ibidem, p. 18.15 Ibidem, p. 17.16 Ibidem, p. 11-12.17 Dreptatea, nr. 243, 6/18 noiembrie 1894, art, „Plecarea”, p. 1-4.18 Ibidem.19 Ibidem.20 Ibidem, 17/29 noiembrie 1894, art. „Veneția”, p. 2-3.21 Ibidem, nr. 243, 6/18 noiembrie 1894, art. „Taranto”, p. 1-4.22 Ibidem, nr. 248, 13/25 noiembrie 1896, p. 1-3.

VICTOR VLAD DELAMARINA, CONTRIBUTOR AT “DREPTATEA” FROM DIALECTAL POEM TO TRAVEL REPORTAGE – IOAN DAVID, PH.D.

The literature at the end of the 20th century, in Banat, is illustrated by the creation of Victor Vlad Delamarina.

The publication “Dreptatea” in which the author made his debut wanted to promote quality literature and the reader’s good taste.

Keywords: Banat, “Dreptatea” paper, poetry, dialect, “Mircea” brig

Muzica clasică mai cu seamă e ascultată cu deliciu de la mic la mare. În tumultele de piaţă e mai mare tăcere decât în biserică, când se execută vreo bucată frumoasă.

Nu-i italian care să nu iubească muzica. Dar de altfel frumosul în toate sensurile este nedespărţit de italian. Ceriu frumos, pământ frumos, femei, bărbaţi şi copii frumoşi încotro priveşti, singurul cusur este: sărăcia şi il dolce farniente care a prins rădăcini solide la i nostri fratelli21.

„Femeile din Taranto nu pornesc orbiş cu moda, ştiu ele bine ce le şade frumos; de aceea îşi acoperă capul într-un mod artistic cu un fel de dantelă neagră, iar pe umăr poartă un fel de broboade cu ciucuri mititei, care sunt lucrate cu mâna.

Bărbaţii frumoşi, bine făcuţi, cu barbişoane ala Vittore Emanuele şi cu pălării ala Garibaldi sunt foarte mulţi – păcat numai că razimă zidurile toată vremea. (…)

Se întâmplă însă să vezi la Taranto şi câte un burtă verde, cu barbete, mustaţă rasă, mare şi gras ca un tapir, – cocoţat pe capra unui cărucior de lemn cu două roate mari, văpsite cu galben ca lămâia. (…)

Ca tipuri marcante mai împestriţează mulţimea şi călugării cei sobri, raşi pe cap, purtând încă sandalele biblice pe picioarele goale. Acesta este clerul de jos. Celelalte ilustrităţi eclesiastice cu privirea smerită sunt mai bine, – au haine elegante – pălării şi mănuşi”22.

studii/documente

document 2010 4 (50) 25

Art. Dies und die Kriegsfolgegesetzgebung hatten zur Folge, dass die WASt auch heute noch, weit über ihren ursprünglichen Auftrag hinaus, zu allen mit dem Dienst in der ehemaligen deut schen Wehrmacht zusammenhängenden Fragen, sowohl von Privatpersonen wie auch von Institutionen aller Art in Anspruch genommen wird.

Zu den nach Kriegsende zur WASt gekommenen Be ständen gehören auch die erhalten gebliebenen Personal unterlagen der deutschen Kriegsmarine.

Gleich nach der Kapitulation der deutschen Wehr macht zeigte die britische Besatzungsmacht ein Interesse an den noch vorhandenen Marinepersonalunterlagen. Die, verstreut bei verschiedenen Dienststellen an unterschiedli chen Orten, wie z. B. Kiel, Waren/ Müritz, Neu stadt/Holstein, Buxtehude, Itzehoe, befi ndlichen Unterla-gen wurden deshalb in der Folgezeit in Minden zusammengefasst. Sie bildeten den Grundstock der Naval Document Centre, British Naval Headquarters - Marine-Personaldokumentenzentrale (MPDZ).

Die MPDZ war eine britische Dienststelle, die direkt der britischen Admiralität in Deutschland unterstellt war. Sie arbeitete jedoch ausschließlich mit deutschem Personal - hauptsächlich ehemaligen Marineangehörigen - und nahm unter der englischen und der deutschen Bezeich nung ihren regulären Dienst im Oktober 1945 auf.

Das britische Interesse an den Personalunterlagen lag in der Hauptsache vermutlich darin, das Personal des Kriegsgegners hinsichtlich politischer und kriegsverbre cherischer Aktivitäten zu durchleuchten.

Die MPDZ entwickelte sich rasch zu einer gut organisierten Behörde, die in der Folgezeit im gesamten Norddeutschen Raum Arbeitsgruppen bildete. Bestehende Gruppen und Einzelinitiativen die - aus unterschiedlicher Motivation - ähnliche Zielsetzungen hatten, wurden einverleibt.

Am 26. August 1939 nahm in Berlin eine Dienststelle ihre Tätigkeit auf, an deren heutige Existenz nach über siebzig Jahren damals sicherlich niemand geglaubt hat

Die Deutsche Dienststelle (WASt) in Berlin

In Erfüllung des Artikels 77 der Genfer Konvention über die Behandlung der Kriegsgefangenen vom 27. Juli 1929 wurde die Wehrmachtauskunftstelle für Kriegsverluste und Kriegsgefangene (WASt) als direkt dem Oberkommando der Wehrmacht unterstellte Behörde eingerichtet. Die Haupt tätigkeiten waren zunächst Auskunftserteilung über ausländische Kriegsgefangene und die Erfassung der eige nen Verluste der Wehrmacht: Verwundungen, Erkrankun-gen, Sterbefälle und Vermistfälle. Zur Erfüllung dieser Tätigkeiten wurde mit dem Internationalen Komitee vom Roten Kreuz zusammengearbeitet.

Seit 1946 fi rmiert die Behörde als Deutsche Dienststelle (WASt). Mit Beschluss des Alliierten Kontrollrats vom 14. Juni 1946 wurde die WASt beauftragt, die aus den inter nationalen Verpfl ichtungen und reichsrechtlichen Aufga-ben entstehenden Arbeiten fortzuführen. Sie wurde gleichzeitig der französischen Gruppe des Kontrollrats unterstellt. In der Folgezeit erhielt sie zahlreiche Wehrmachtsunterlagen unterschiedlicher

RUMÄNEN IN DER DEUTSCHEN KRIEGSMARINE

Bernd GERICKE

4 (50) 2010 document26

studii/documente

Die Beschäftigten erfüllten damit auch einen Selbst zweck, in dem sie sich eine bezahlte Arbeit verschafften, die sie in die Lage versetzte, ihr Leben wieder in geordnete Bahnen zu lenken. Besonders für die früher schon im Intendanturdienst Tätigen bot die Dienststelle die Möglichkeit ihr erlerntes Wissen und ihre Erfahrungen weiterhin zu nutzen. Für in Kriegsgefangenschaft Befi ndli che bedeutete die Anstellung bei der MPDZ zugleich die Entlassung aus der Gefangenschaft.

Über die von den Briten zugewiesenen Aufgaben hin aus - die Akten zusammenzufassen, Vermisstenschicksale zu klären, auf politische Belastungen und auf Archiv würdigkeit zu prüfen – erteilte die MPDZ von Anfang an auch alle Arten von Auskünften, die mit den unterschied lichsten Tätigkeiten in der Kriegsmarine zusammenhingen. Hauptsächlich waren dies damals Berufsnachweise für eine weitere zivilberufl iche Verwendung, Auskünfte über Schä digungen und Verbleib sowie Dienstzeitbescheinigungen.

Durch den starken persönlichen Einsatz der damali gen Verantwortlichen gelang es in den Jahren bis 1948 auch den größten Teil der beschlagnahmten Unterlagen von den britischen Bereichskommandanten frei zu be kommen. Diese wären mit Sicherheit vernichtet worden, nachdem das Interesse der Besatzungsmacht erloschen war.

Die MPDZ arbeitete, in Fortsetzung der Zusam-menarbeit, wie sie bereits vor der Kapitulation zwischen den Kommandobehörden der Kriegsmarine und der Wehrmachtauskunftstelle bestanden hatte, mit der Deut schen Dienststelle in Berlin zusammen. Dies war auf dem Gebiet der Verbleibsklärung auch unerlässlich.

Da es verwaltungsorganisatorisch sinnvoll erschien und das eigene Interesse erloschen war, übergab die briti sche Admiralität in Deutschland am 01. Juni 1948 die mittlerweile in Hamburg ansässige MPDZ der französi schen Gruppe des Kontrollrates mit dem Ziel, sie in die Deutschen Dienststelle (WASt) einzugliedern. Im Jahre 1950 war der Umzug nach Berlin abgeschlossen und das Marinereferat eingerichtet.

In den folgenden Jahren wurden weitere Marine unterlagen, die sich bei verschiedensten Bundes- und Landesbehörden anfanden sowie die Personalpapiere der German Minesweeping Administration (GM/SA), in der deut schen

Bezeichnung: Deutscher Minenräumdienst (DMRD), mit seinen Nahfolgeorganisationen, bis zur Aufl ösung des Minenräumverbandes am 30. Juni 1951, an das Marine referat der Deutschen Dienststelle abgegeben.

Heute besitzt das Marinereferat einen Bestand von über 1,5 Millionen Personalakten. Mit den weiteren Perso naleinzel- und Sammelunterlagen in Kartei- und Listen form sowie sonstigen amtlichen und halbamtlichen Auf zeichnungen unterschiedlichster Art dürfte es die größte Aktensammlung und Auskunftsstelle zu diesem Thema in Deutschland sein. Der Bestand umfasst mittlerweile den Zeitraum von der Gründung der Kaiserlich Deutschen Marine im Jahre 1871 bis zum Jahr 1951.

Der Vollständigkeit halber sei darauf hingewiesen, dass das Marinereferat nur ein Teil der Deutschen Dienst stelle ist. In ihr befi nden sich in etwa 4.150 t Unterlagen, die auf rund 15.500 m² Nutzfl äche verwahrt werden. Dazu gehören unter anderem ca. 18 Millionen Zentralkarteikar ten über Angehörige aller Waffengattungen sowie ca. 150 Millionen Veränderungs- und Verlustmeldungen des Hee res, der Luftwaffe und der Waffen-SS.

Jede der hier vorliegenden Personalunterlagen steht für ein individuelles Schicksal und ist eine Mahnung an die folgenden Generationen sich für ein friedliches Zusammenleben einzusetzen.

An dem nachstehenden Beispiel wird deutlich, dass man die Unterlagen weit über die gesetzlichen Aufgaben hinaus nutzen kann:

Wie in der gesamten Deutschen Wehrmacht waren auch in der Kriegsmarine nicht nur Deutsche sondern auch deutschstämmige Ausländer und Ausländer aus vie len Nationen tätig; so auch Rumäniendeutsche und Rumä nen. Als Beispiel sei hier eine Gruppe von zehn Marine angehörigen genannt, die mit Wirkung vom 4. November 1944 als Offi zieranwärter gestrichen und im Marinelager Nord in Westertimke interniert wurden. Ihr „Vergehen“, das zu dieser Maßnahme führte: sie hatten sich geweigert zur Waffen-SS überzutreten

Sieht man sich die Unterlagen genauer an, kann man daraus erkennen, dass die Lebensplanung dieser zehn jun gen Männer sicherlich weder eine Kariere im Heer oder der Luftwaffe, erst recht nicht eine in der Waffen-SS, bein haltete. Bis auf zwei Ausnahmen gehörten sie den Geburtsjahrgängen 1923 und 1924 an. Je Einer war 1921 und 1922

studii/documente

document 2010 4 (50) 27

geboren. Alle stammten aus unterschiedlichen Teilen Rumäniens. Nach dem Abitur, das überwiegend auf einem Militär-Lyzeum abgelegt wurde, erfolgte eine wei tere vormilitärische Ausbildung bei der rumänischen Kriegsmarine. Diese wurde bei Ausbildungskommandos an Land oder an Bord abgeleistet.

Vorderseite

Jeweils fünf der auf der Liste Genannten wurden im Sommer des Jahres 1942 bzw. 1943 zu Lehrgängen der rumänischen Kriegsmarine einberufen und im Herbst des jeweiligen Jahres zur weiteren Ausbildung in der deutschen Kriegsmarine angestellt. Sie blieben weiterhin rumänische Staatsangehörige.

Rückseite

Die Sätze, die der Seeoffi zieranwärter Radu R. am 19. Januar 1943 bei seinem Rekrutenkommando, der 7. Schiffstammabteilung, Stralsund, in seinen Lebenslauf schrieb, dürften den Absichten der meisten rumänischen Offi zieranwärter bei der deutschen Kriegsmarine entspro chen haben:

„Mein Wunsch ist es Offi zier in der rumänischen Marine zu werden. (...) Nach meiner Ausbildung in Deutschland gehe ich als Ausbildungs Off.[izier] nach Rumänien zurück.“

Bis zur Besetzung Rumäniens durch sowjetische Truppen und der am 28. August 1944 erfolgten rumäni schen Kriegserklärung an Deutschland verlief die Ausbil dung der Offi zieranwärter ausnahmslos den Bestimmun gen entsprechend. Die rumänischen Anwärter bildeten keine eigene Ausbildungseinheit sondern waren einzeln auf verschiedene Kommandos aufgeteilt und leisteten gemeinsam mit ihren deutschen Kameraden Dienst.

Ausbildungsgang der Seeoffi zieranwärter Crew 1942

Gheorghe, B., Dumitru, I., Radu R.01.12.1942 - 03.04.1943

Rekrut Bei einer

Schiffstammabtei lung04.04.1943 - 26.10.1943

1. praktische Bordausbildung an Bord eines schweren Kreu zers

27.10.1943 - 29.04.1944

Hauptlehrgang für Fähnriche zur See; an der Marineschule Mürwik

30.04.1944 - 30.06.1944

Zugführer-Lehrgang (Feldwe bel-Lehrgang) bei einer Schiff-stammabteilung

01.07.1944 - 30.08.1944

Fachlehrgang. für Fähnriche z. S., an einer Torpedo- bzw. Artillerieschule (Torpedo- bzw. Artillerielehrgang)

31.08.1944 - 05.10.1944

Bordausbildung an Bord eines schweren Kreuzers, Kreuzers oder Zerstörers

01.06.1943 Ernennung zum Seekadett

01.12.1943 Beförderung zum Fähnrich z. S.

4 (50) 2010 document28

studii/documente

Als Folge der Kriegslage wurden die Ausbildungsbe stimmungen immer wieder verändert:

Ausbildungsgang der Seeoffi zieranwärter Crew 1943

Nikolaus I., Jon M., Radu M., Petru V., Virgil P.

01.11.1943 - 28.01.1944

Rekrut bei einer Schiffstamm abteilung

29.01.1944 - 31.07.1944

1. praktische Bordausbildung an Bord eines Segelschulschif fes, Zerstörers, Torpedoboo tes oder Minenschiffes

01.08.1944 - 25.09.1944

Militärischer Lehrgang an der Marinekriegsschule Schleswig

01.04.1944 Ernennung zum Seekadett

Die technischen Ausbildungsgänge sahen entspre chend der fachlichen Besonderheiten anders aus:

Ausbildungsgang der Marineingenieuroffi zieranwärter Crew 1942

Silvestru, M., Jon, M. 15.11.1942 - 30.11.1942

Rekrut Bei einer

Schiffstammabtei lung01.12.1942 - 26.03.1943

1. praktische Werkstätten-Ausbildung und Rekrut bei der Marinekriegsschule Mürwik

27.03.1943 - 25.10.1943

1. praktische Bordausbildung an Bord eines schweren Kreu zers oder Kreuzers

26.10.1943 - 01.04.1944

Hauptlehrgang für Fähnriche (Ing.) bei der Marineschule Mürwik

02.04.1944 - 30.06.1944

Fähnrichslehrgang-Flotte, bei der Marinekriegsschule Mürwik

01.07.1944 - 26.09.1944

Praktische Bordausbildung an Bord eines schweren Kreuzers oder Torpedobootes

01.06.1943 Kadett (Ing.)01.12.1943 Fähnrich (Ing.)

Im September 1944 mussten sich die rumänischen Wehrmachtangehörigen erklären, ob sie weiterhin an deut-scher Seite kämpfen wollten. Im Falle der Ablehnung wur den sie als Kriegsgefangene angesehen und entsprechend behandelt.

Alle zehn waren bereit weiter zu kämpfen. Sie schlos sen jedoch einen Übertritt zur Waffen-SS direkt aus oder sie lehnten es ab gegen Rumänen bzw. Seite an Seite mit Ungarn zu kämpfen. Letzteres machte eine Verwendung in der Waffen-SS ebenfalls unmöglich und war somit auch als Verweigerung anzusehen.

Verpfl ichtungen zum Weiterdienen in der deutschen Krievsmarine

studii/documente

document 2010 4 (50) 29

Mit Wirkung vom 4. November 1944 wurden sie des halb aus den Listen der See- bzw. Ingenieuroffi zieranwär ter gestrichen und in den niedrigsten Mannschaftsdienst grad, den Stand eines Matrosen, gesetzt. Am folgenden Tag wurden sie an das Marinelager (Malag.) Nord in Westertimke überwiesen. Sie waren damit Militärinter nierte.

Hier enden die Aufzeichnungen in den Marinepersonal-unterlagen, da die Betroffenen ab diesem Zeitpunkt keinen aktiven Marinedienst mehr leisteten. Mit einer Ausnahme:

Von dem ehemaligen Fähnrich (Ing.) Jon M. ist bekannt, dass er vom Marinelager zum Arbeits einsatz

zu Blohm & Voß, Hamburg, kam. Hier wurde er am 16. Januar 1945 wegen Arbeitsverweigerung erschos sen.

Die Geschichte dieser zehn jungen Rumänen wirft natürlich weitere Fragen auf. Waren dies nur einige We nige? Gab es in den anderen Waffengattungen ähnlich gelagerte Fälle? Aber auch: Was waren das für Menschen? Was hat sie bewogen eine solche Laufbahn einzuschlagen? Haben sie den Krieg überlebt? Sind sie nach Rumänien zurückgekehrt? Was wurde aus ihnen? etc. Die Liste ließe sich endlos weiterführen. Waren diese Themen Jahre lang mit dem Tabu behaftet, so geben uns die Entwicklungen der letzten zwanzig Jahre jetzt die Möglichkeit nicht nur die kritischen Fragen zu stellen sondern auch nach den entsprechenden Antworten zu forschen. Wir sollten dies als Verpfl ichtung den kommenden Generationen gegen über begreifen. Die Erkenntnisse aus der Vergangenheit werden uns helfen, das europäische Dach, unter dem sich unsere Völker versammelt haben weiter zu festigen. Funktionieren kann dies jedoch nur, wenn alle Beteiligten ihre Erkenntnisse kritisch und fair austauschen. Dies gilt natürlich nicht nur für die Bürger der verschiedenen Staa ten, sondern auch für deren Institutionen.

Die Deutschen Dienststelle (WASt) ist folgenderma ßen zu erreichen:

Unter der Adresse: Eichborndamm 179, 13403 Berlin,

telefonisch: 0049 30-41904-0, per Telefax: 0049 30-41904-100, per E-Mail: dd-info@dd-wast.de oder im Internet: http://www.dd-wast.de

Der Autor ist Jahrgang 1949. Seit 1970 ist er Beschäftigter der Deutschen Dienststelle (WASt). Viele Jahre war er im Marinereferat tätig, davon über 12 Jahre dessen Leiter. Zurzeit hat er unter anderem die Funktion des behördlichen Datenschutzbeauftragten inne.

Ingenieuranwärter Jon M. in deutscher Marineuniform 1942/43

4 (50) 2010 document30

studii/documente

Constituţia2 adoptată la 28 martie 1923 prevedea, la articolul 122, înfi inţarea unui „Consiliu Superior al Apărării Ţării, care va îngriji, în mod permanent de măsurile necesare pentru organizarea apărării naţionale”.

Înfi inţat prin Legea din 13 martie 19243, Consiliul Superior al Apărării Ţării (în continuare C.S.A.Ţ.) stabilea linia generală politico-militară a apărării naţionale prin studierea şi emiterea de hotărâri referitoare la problemele apărării naţionale; coordonarea eforturilor prin menţinerea „echilibrului tuturor nevoilor ţării, dând oştirii puterea militară voită”; coordonarea activităţii ministerelor cu responsabilităţi în domeniul apărării naţionale; studierea în timp de pace a tuturor problemelor referitoare la apărare şi prin identifi carea mijloacelor pentru asigurarea lor.

C.S.A.Ţ. era alcătuit din: preşedinte – preşedintele Consiliului de Miniştri şi membrii – principele moştenitor, la majorat, miniştrii de Război4, Interne, Externe, Industriei şi Comerţului, Comunicaţiilor,

Lucrărilor Publice, Agriculturii, Sănătăţii, Finanţe şi preşedintele Consiliului Superior al Oştirii (cu vot consultativ). În anul 1935 a fost amendată Legea de organizare a C.S.A.Ţ.5, prin modifi carea articolului 2 al Regulamentului de funcţionare al Consiliului, impusă datorită disfuncţionalităţilor apărute prin nerespectarea planurilor şi angajamentelor luate.

Instabilitatea politică6 a făcut ca multe din proiectele anterioare adoptate să nu mai fi e fi nanţate. Pentru asigurarea continuităţii în actul de decizie, în calitate de membrii cu vot deliberativ au fost cooptaţi mareşalii României

şi foştii preşedinţii ai Consiliului de Miniştri7.Dotarea cu armament a Armatei României,

precum şi crearea şi dezvoltarea industriei naţionale de apărare au fost dezbătute în şedinţele C.S.A.Ţ. din 31 mai 19248, 2 iulie 19249, 26 martie 193010, 22 februarie 193211, 13 decembrie 1932 şi cele ale Delegaţiei Permanente C.S.A.Ţ.12 din 15 iulie 192913, 4 septembrie 192914 şi 19 decembrie 193015.

Şedinţa C.S.A.Ţ., care a dat cea mai mare amploare dezbaterilor referitoare la Planul de înzestrare al Armatei cu materiale de război, pe care o supunem atenţiei, a fost cea din 27 aprilie 193516. S-au pus în discuţie fi nanţarea prin alocarea a cca. 29 miliarde lei şi întinderea lui pe o perioadă de 10 ani. Locul de desfăşurare: sediul Marelui Stat Major (în continuare M.St.M.).

Importanţa sa deosebită este dată de participanţi, elita civilă şi militară a ţării sub înaltul patronaj al Regelui Carol al II-lea.

* * *Proces Verbal nr. 11 din 27 aprilie 1935La sediul Marelui Stat Major, sub preşedinţia

Regelui.

Consiliul Superior al Apărării Ţăriişi stadiul înzestrării Armatei

în anul 1935

Luminiţa GIURGIU1

„Alianţele constituie o pavăză serioasă, dar sunt momente, când nu vom putea conta decât pe forţele proprii şi – ca om de răspundere – am obligaţia să ne organizăm, ca să putem face faţă şi în acest caz. Gheorghe Tătărescu”

Armament şi tehnică de luptă din perioada interbelică

studii/documente

document 2010 4 (50) 31

Au luat parte:Principele Nicolaea. 17.Membrii guvernului:b.

- Gh. Tătărescu18, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul Armamentului,

- General de corp de armată adjutant Paul Anghelescu19, ministrul Apărării,

-R. Franasovici20, ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor,

- Manolescu-Strunga21, ministrul Industriei şi Comerţului,

- Vasile Sassu, ministrul Agriculturii şi Domeniilor,

- I. Constantinescu, ministrul Sănătăţii,- Dr. I. Angelescu, ministrul Instrucţiei Publice,- I. Inculeţ22, ministrul de Interne.

mareşalul [Constantin] Prezan.c. foştii prim miniştri:d.

- prof. Nicolae Iorga23,- General de corp de armată (r) A. Văitoianu24,- Gh. Mironescu.Consiliul Superior al Armatei:- General de divizie Alexandru Gorski, inspector

general de armată,- General de divizie Nicolae Samsonovici25,

şeful M.St.M., - General de divizie Gheorghe Manu, inspector

general de armată,- General de divizie Amza Ştefănescu, inspector

general de armată,- General de divizie Nicolae Condeescu, inspector

general de armată,- General de divizie Ioan Prodan, comandantul

Corpului 2 Armată,- General de divizie Virgil Economu26,

comandantul Corpului 7 Armată,- General de divizie Toma Dumitrescu,

comandantul Corpului 4 Armată,- General de brigadă adjutant C. Ilasievici,

mareşalul Curţii Regale.Specialişti pentru a fi consultaţi:- General de divizie Gheorghe Petrescu,

inspectorul general al Artileriei,- Contraamiral Ioan Bălănescu, inspectorul

general al Marinei,- General de escadră Ioan Stoicescu,

comandantul Forţelor Aeriene,- N. Caranfi l, subsecretar de stat al Aerului,- Radu Irimescu, fost subsecretar de stat al

Aerului.

Ordinea de zi: Planul de înzestrare al armatei cu materiale de război în valoare de cca. 29 miliarde lei, realizabil într-o perioadă de 10 ani.

Regele dă cuvântul preşedintelui Consiliului de Miniştri.

Gheorghe Tătărescu spune:Situaţia generală internaţională reclamă astăzi o

hotărâtoare acţiune pentru apune Armata în situaţia să-şi îndeplinească misiunea sa.

Această acţiune priveşte mai cu deosebire înzestrarea materială Armatei.

Călăuzit de îndemnurile neîncetate ale Regelui şi conştient de răspunderile pe care le asumă în aceste ceasuri, guvernul a luat, încă din primele momente ale funcţionării sale, situaţia Armatei în serioasă considerare, avizând la mijloacele, pentru realizarea măsurilor menite să doteze Oştirea, cu armamentul şi utilajul, reclamat de tehnica războiului modern.

În acest scop s-a întocmit în anul trecut un prim program de lucru, graţie căruia să se satisfacă nevoile cele mai urgente ale înzestrării.

Situaţia generală reclamă azi amplifi carea acestui program şi, în acest scop, guvernul a avizat la procurarea a noi resurse bugetare. Aceste resurse fi ind astăzi asigurate, noul program a putut fi întocmit şi se supune azi deliberărilor şi aprobării consiliului.

Acest program îmbrăţişează atât realizările în curs de executare, cât şi realizările ce urmează a se înfăptui pe viitor.

Ministrul Apărării va expune pe larg acest program, începând prin a enumera realizările dobândite până azi.

Realizările acestea nu constituie însă, decât un început, care a fost mult îngreunat de difi cultăţile fi nanciare în care ne zbatem.

Armament şi tehnică de luptă din perioada interbelică

4 (50) 2010 document32

studii/documente

Pentru a putea accelera executarea înzestrării Oştirii, guvernul a fost silit să caute noi resurse. Oricât ar fi de grele împrejurările, satisfacerea cerinţelor înzestrării Armatei trebuie să primeze. De aceea am recurs în primul rând la împrumutul de înzestrare, destinat în cea mai mare parte Armatei.

Suma de 2 miliarde, defalcată din împrumutul înzestrării pentru nevoile Oştirii, este cu totul insufi cientă spre a începe realizarea unui program de înzestrare, fi e el cât de redus.

De aceea cu hotărâre, guvernul a vizat la alte resurse şi a constituit, Fondul Apărării Naţionale27 (în continuare F.A.N. – n.n.), alimentat cu impozite speciale, care vor avea anual ca randament un minimum de 2-2,5 miliarde lei.

Aceste prim fond asigurat, s-a putut alcătui noul program de înzestrare, care are astfel la bază un program fi nanciar. Fără un program fi nanciar, experienţa din trecut a dovedit-o, orice program de înzestrare rămâne ameninţat de neexecutare.

Ajutat de această experienţă, s-a inaugurat o nouă metodă: în loc să întocmim întâi programul de înzestrare şi apoi să căutăm resursele de realizare, am asigurat întâi resursele fi nanciare şi în cadrul acestora, am elaborat un plan de înzestrare.

Impunând ţării jertfe fără precedent, am creat F.A.N. care nu va avea altă destinaţie, decât înzestrarea Armatei şi care va constitui din punct de vedere fi nanciar, baza fi xă a înzestrării. Acest prim fond va fi sporit prin resurse excepţionale.

Pe această bază s-a elaborat noul program, care reprezintă investiţii în valoare de cca. 29 miliarde lei. Acest program întocmit de M.Ap.N., pe temeiul lucrărilor M.St.M. şi cu avizul tuturor organelor legale, satisface numai nevoile cele mai urgente ale Armatei noastre.

În aplicare, executarea programului eşalonat pe timp de 10 ani, reprezintă, în mediu, cheltuieli anuale în valoare de 2 miliarde 900 milioane lei. Din această sumă, un minimum de 2 miliarde lei, va fi acoperit din veniturile F.A.N., iar restul va fi acoperit prin credite suplimentare sau resurse excepţionale.

Programul de înzestrare (subliniere în text – n.n.) este cuprins în expunerea ministrului Apărării Naţionale, general Anghelescu.

Programul de executare (subliniere în text – n.n.) este cuprins în tabloul întocmit de Ministerul Armamentului.

* * *După cum se poate vedea, programul de

executare atacă întreg frontul înzestrării Armatei

noastre şi nu se mărgineşte numai la cele câteva capitole înăuntrul cărora s-au săvârşit până azi începuturi de realizare.

Socotim totuşi că faţă de împrejurările de azi, executarea acestui program va trebui să fi e accelerată, căci dacă unele posturi de înzestrare şi de utilitate vor putea fi satisfăcute în 2 şi 3 ani, apoi multe din ele se eşalonează prea îndepărtat faţă de ritmul în care evoluează ameninţările care ne stau în faţă.

De aceea guvernul este în acest ceas în căutarea a noi resurse extraordinare, prin care întreg acest program va putea fi executat într-un timp foarte scurt. Dacă precum nădăjduim vom putea să găsim aceste resurse, programul întocmit nu va fi modifi cat, decât în ceea ce priveşte timpul de executare, care va fi redus în raport cu cuantumul resurselor dobândite şi posibilităţile tehnice de realizare.

Este necesar a adăuga, că întreg acest program de înzestrare, afară de materialele deja comandate în străinătate, va fi executat în ţară, de către industria privată şi de Arsenalele, Pirotehnia şi fabricile militare ale Armatei. Chiar pentru materialele care nu se pot fabrica încă în ţară vom căuta ca, (sic!) cu prilejul comenzilor făcute în străinătate, să obligăm uzinele furnizoare să organizeze în ţară fabricarea respectivă.

Socotim de prisos să mai accentuăm necesitatea organizării integrale a industriei de război înăuntrul hotarelor noastre. Organizarea acestei industrii este o chestiune vitală pentru apărarea ţării, căci, fără această industrie, războiul nu poate fi pregătit. Fără această industrie războiul poate fi început, dar nu poate fi continuat şi deci nu poate fi câştigat. Chiar dacă ar fi să înregistrăm la început difi cultăţi şi eşecuri, acţiunea de organizare a industriei de război trebuie continuată până la defi nitiva soluţionare a acestei grave probleme.

În cadrul acestui program Ministerul Industriei şi Comerţului, va păşi imediat la revederea lucrărilor de mobilizare a tuturor fabricilor din ţară, în vederea transformării acestora în fabrici de război, iar Ministerul Sănătăţii Publice va revedea programul de mobilizare sanitară a ţării.

Cu aceste lămuriri am onoarea a ruga C.S.A.Ţ. să dea cuvenita aprobare programului de înzestrare întocmit.

Generalul Paul Angelescu expune Planul de înzestrare al Armatei (subliniere în text – n.n.).

studii/documente

document 2010 4 (50) 33

Înainte de a intra în dezvoltarea lui, face următoarele consideraţii generale:

Realizarea aspiraţiilor naţionale ne impune datoria de a păstra cu sfi nţenie ceea ce s-a obţinut cu atâtea jertfe în războiul trecut.

Situaţia tulbure internaţională de astăzi, caracterul înarmărilor ce se fac în Europa, năzuinţele şi forţele inamicilor noştri probabili, alianţele ce avem, precum şi situaţia geo-politică a ţării noastre ne obligă să facem orice sacrifi cii pentru a avea:

- o armată utilată cu mijloace moderne de luptă;

- o industrie de război proprie;- un sistem defensiv şi de comunicaţii care

să ajute operaţiile trupelor, chiar din primele zile ale mobilizării;

- mijloace de apărare contra aeronavelor pentru a se asigura pe întregul teritoriu ţării, mobilizarea şi concentrarea Armatei şi a evita pierderile ireparabile, pe care aviaţia inamică le-ar putea cauza populaţiei civile, industriei, comunicaţiilor şi resurselor de tot felul chiar de la începerea ostilităţilor.

Pentru realizarea celor de mai sus, s-a întocmit alăturatul Plan de înzestrare al Armatei în alcătuirea căruia s-a ţinut seama, de următoarele consideraţii de bază:

Planul de înzestrare al Armatei nu poate fi realizabil decât dacă se sprijină pe puterea fi nanciară a ţării şi se ţine seama şi de ansamblul tuturor celorlalte nevoi ale ei.

Planul de înzestrare trebuie să ţină seama de toate nevoile Armatei, căci altfel investiţiile făcute disparat nu contribuie decât într-o slabă măsură la ridicarea potenţialului de război al Armatei. Într-adevăr ce folos dacă infanteria noastră ar fi cât mai puternic armată, dacă artileria care trebuie să o spijine necondiţionat şi tot timpul pe câmpul de luptă nu poate răspunde obligaţiilor sale tehnice şi tactice? Ce folos [dacă] avem o puternică aviaţie, dacă infanteria şi artileria ar fi sufi cient înzestrate? Etc.

Alt punct esenţial este acela că, în Planul de înzestrare trebuie să ne sprijinim pe materialul şi muniţiile existente care reprezintă în ordine de mărime cel puţin 150 miliarde lei. Această măsură impusă nu numai din punct de vedere fi nanciar, dar şi pentru motivul că, evoluţia ideilor tehnice în curs referitoare la armamentul viitorului nu este bine închegată. Astfel, în ceea ce priveşte artileria iată ce scria acum câţiva ani generalul de artilerie

francez Gascouin, idei care sunt şi astăzi adevărate: „În materie de artilerie este mai sigur, mai ieftin şi mai repede să ameliorezi decât să inovezi, mai ales când ameliorarea se referă la mii de tunuri existente şi la o mare cantitate de muniţii. De altfel, aşa cum a procedat Franţa şi celelalte puteri militare, aşa cum a procedat în mare parte Polonia, zic în parte, fi indcă Polonia şi în special Cehoslovacia, ca state de formaţie nouă, rezultate a Marelui Război, au fost obligate să achiziţioneze material nou, pe care nu-l aveau. În defi nitiv, problema care se pune constă în a profi ta şi deci a îmbunătăţii tot ce avem ca material şi muniţii şi a comanda material nou numai pentru ceea ce ne lipseşte”.

Alt punct esenţial al acestui Plan constă în completarea şi punerea în bună stare de fabricaţie atât a stabilimentelor noastre militare existente, cum şi crearea în acelaşi timp a unei industrii militare, pentru a ajunge astfel treptat la o independenţă cât mai mare în tehnica fabricaţiilor de război.

Numai procedând astfel ne vom asigura potenţialul de război care după cum se ştie este defi nit prin puterea industrială militară a ţării.

Pe baza celor arătate s-a întocmit alăturatul Planul de înzestrare pe o perioadă de 10 ani.

Evident că prin realizarea acestui Plan nu putem zice că Armata noastră va fi complet înzestrată, dar putem totuşi afi rma că se face un foarte mare pas şi că în orice caz cu aceste realizări Armata noastră va fi în măsură de a răspunde chemării sale.

Trebuie să mai semnalez că perioada de 10 ani, pentru realizarea acestui Plan de Înzestrare, a rezultat din efortul fi nanciar anual care deocamdată a fost socotit maximum. Se înţelege lesne, că faţă de posibilităţi fi nanciare mai mari, care practic nu pot fi considerate a priori, înfăptuirea acestui Plan

Armament şi tehnică de luptă din perioada interbelică

4 (50) 2010 document34

studii/documente

de Înzestrare poate fi redusă la 5-6 ani maximum; mai precis, atât cât mijloacele tehnice vor permite realizarea lui.

Înainte de a se arăta amănunţit, pe arme şi categorii de materiale, care sunt realizările actualului Plan, cred necesar să arăt ce s-a obţinut în cursul acestui an.

Voi face chiar de la început constatarea, că realizările obţinute sunt de o foarte mare importanţă pentru mărirea potenţialului tehnic de război al Armatei, ceea ce a ridicat mult şi moralul trupei şi al ofi ţerilor.

Am datoria să declar, că toate acestea au fost obţinute, în special, mulţumită impulsului necontenit, sfaturilor şi intervenţiilor, în toate direcţiile, ale Regelui şi îmi permit în această şedinţă solemnă să prezint Maiestăţii voastre, în numele Armatei, adânca noastră recunoştinţă.

Realizările din anul în curs, sunt următoarele:1) S-a perfectat executarea comenzii făcute

în 1930 Uzinelor Zbrojowka, în baza căreia vom avea în decurs de un an şi patru luni, 18.200 puşti mitraliere Z.B. Praha şi 24.000.000 cartuşe (2½ unităţi foc).

Din acestea au sosit deja în ţară 6.000 puşti mitraliere şi 9.000.000 cartuşe.

2) Odată cu această perfectare s-a cumpărat licenţa de fabricaţie în ţară şi s-a rezervat din vechiul contract 5.000 puşti mitraliere pentru a fi fabricate de Societatea Copşa Mică – Cugir, punând astfel defi nitiv bazele fabricaţiei armamentului portativ şi automat în ţară.

3) Concomitent s-a asigurat prin acest contract concursul tehnic al Uzinelor Zbrojowka pentru

fabricarea cartuşelor de 7,92 mm la Pirotehnia Armatei, făcându-se pentru aceasta toate instalaţiile necesare şi în plus s-a asigurat şi fabricarea alamei, pornind de la materiile prime, cupru şi zinc, prin instalarea unei alămării şi a unui laminor.

Pirotehnia va putea începe a fabrica peste 3 luni de zile cu un debit de 100.000 cartuşe pe zi, iar instalaţiile ei vor permite o producţie de 300.000 cartuşe zilnic, cu o singură echipă de lucrători.

În caz de război, instalaţiile de mai sus vor permite, cu 3 echipe de lucru, o fabricaţie de 1.000.000 de cartuşe în 24 ore.

4) S-a asigurat prin comenzi, fabricarea în ţară a echipamentului pentru portul puştilor mitraliere, în valoare de 120 milioane lei.

5) S-a perfectat comanda făcută în anul 1930 Uzinelor Skoda pentru:

- 62 baterii obuziere de 100 mm cu 2 ½ unităţi foc,

- 45 baterii obuziere de 150 mm cu 2 unităţi foc.Din acestea vom primi în ţară:

- în cursul acestui an 20 baterii obuziere de100 mm,

- în anul viitor 10 baterii obuziere de 150 mm.De asemenea s-a cumpărat licenţa pentru

fabricaţia în ţară a acestor materiale, precum şi a modernizării vechilor obuziere de 100 mm.

6) Concomitent se va înfi inţa în ţară o fabrică laborator pentru fabricarea completă a muniţiilor de artilerie şi se va crea astfel şi instrumentul necesar pentru executarea regenerării muniţiilor vechi de artilerie.

7) S-au asigurat plăţile contractului Schneider pentru cele 45 baterii tunuri lungi de 105 mm cu 2 unităţi de foc.

Prototipul iniţial a fost corectat, realizându-se stabilitatea afetului, funcţionarea sigură a frânei şi o precizie superioară. Prototipul defi nitiv al tunului este în curs de realizare şi o primă baterie va putea fi livrată până într-un an după care comanda întreagă se va livra în cei 3 ani următori.

8) S-a contractat instalarea unei fabrici de măşti contra gazelor de luptă. Fabrica este complet gata şi va fi pusă în funcţiune până în toamna acestui an, cu un debit normal de 120.000 măşti anual, debit care, cu 3 echipe de lucru zilnic, poate fi mărit la 360.000 măşti pe an.

Totodată s-a contractat instalarea unei fabrici de cărbune activ pentru furnizarea acestui element necesar măştilor.

Armament şi tehnică de luptă din perioada interbelică

studii/documente

document 2010 4 (50) 35

Prin aceste contracte s-a asigurat procurarea a 10.000 de măşti, care sosesc în ţară în cursul acestui an, precum şi fabricarea, cu debitele de mai sus, începând din toamna acestui an, putându-se astfel satisface şi nevoile Armatei şi ale populaţiei civile.

9) S-a început reoganizarea Arsenalului care va rămâne exclusiv un mare stabiliment de reparaţii:

- pentru armamentul portativ şi automat,- pentru materialul de artilerie şi instrumentele

accesorii şi- pentru confecţionarea pieselor de schimb, în

care scop se dotează cu un puternic atelier mecanic.Debitul de reparaţii al acestui stabiliment va fi

zilnic:- 1 tun (exclusiv repararea ţevii),- 10 mitraliere sau puşti mitraliere şi - 300 arme.

10) Pulberăria şi Fabrica de Fulmicoton au fost completate cu instalaţiile necesare, pentru a putea furniza Pirotehniei Armatei, pulberile necesare fabricaţiei ei.

11) Se va contracta instalarea unei fabrici de trotil, cu debitul corespunzător fabricii de muniţii de artilerie menţionată mai sus, precum şi nevoile de explozivi de distrugeri pentru geniu şi marină.

12) S-au comandat la Uzinele Brandt, din Franţa 188 mortiere de 80 mm, cu câte 600 lovituri de piesă. Întregul material va fi în ţară în toamna acestui an.

Totodată, s-a cumpărat licenţa de fabricaţie şi s-a asigurat concursul tehnic, pentru fabricarea în ţară a acestui material şi a muniţiilor sale.

13) S-a încheiat un contract cu Ministerul Armatei Polone, pentru instalarea unei mici fabrici de cablu telefonic de campanie, cu un debit de 6.000 km pe an.

14) S-a întreprins la Uzinele Reşiţa repararea ţevilor tunurilor de câmp, prin şemizare amovibilă şi, concomitent, unifi carea materialului prin această şemizare.

La sfârşitul acestei operaţiuni toate tunurile de câmp vor trage o muniţie unică, utilizând şi pe cea veche.

Soluţia găsită este în curs de experimentare şi contăm pe un rezultat satisfăcător în scurt timp, după care se va trece la fabricaţia în serie.

De asemenea, se tratează cu Uzinele Reşiţa comanda tunurilor antiaeriene de 75 mm care au fost defalcate din contractul Skoda.

15) S-a făcut cu guvernul francez o convenţie prin care Armata Franceză pune în depozit, în România, la dispoziţia Armatei Române:

- 50 baterii de 75 mm. cu echipamentul şi harnaşamentul respectiv şi

- 400.000 proiectile, materialul fi ind în cea mai bună stare pentru întrebuinţarea lui pe câmpul de luptă.

Primele transporturi sunt în curs. În prima decadă a lunii mai va sosi în ţară jumătate din acest material, restul până în toamnă.

De asemenea, s-a obţinut de la guvernul francez, 200.000 căşti, care vor sosi cu al doilea transport de materiale de artilerie.

16) S-a comandat în ţară şi în străinătate 320 avioane şi hidroavioane diferite, care se afl ă actualmente în serviciul aviaţiei noastre.

17) Renovarea monitoarelor Marinei noastre Fluviale a început şi, de asemenea, se repară şi complectează cu materialul de torpile, materiale antiaeriene şi instalaţii pentru tragere centralizată, cele 4 distrugătoare moderne de care dispunem.

18) Tratativele în vederea aducerii în ţară a submarinului „Delfi nul”, comandat în Italia acum 5 ani, sunt aproape terminate.

19) S-a dat Uzinelor Reşiţa comenzi în valoare de 278.000.000 lei, pentru complectarea materialului nostru de poduri, trăsuri de geniu, paturi pentru trupă, hangare şi ateliere pentru Aeronautică şi Marină.

Au fost recepţionate până azi:- pentru aeronautică: rezervoare de benzină,

hangare metalice, magazii şi ateliere, în valoare de 25 milioane lei;

- pentru marină: 40.852 tuburi fi erbătoare pentru repararea căldărilor de la monitoare, un atelier pentru verifi carea şi reglarea torpilelor la Constanţa etc.;

Armament şi tehnică de luptă din perioada interbelică

4 (50) 2010 document36

studii/documente

- pentru geniu: 175 trăsuri pentru explozivi, 90 vase de fl uvii (pentru un pod de 600 m), 420 pontoane de oţel Birago pentru complectarea echipajelor de poduri, 32 luntri metalice, 200 m pod demontabil de cale ferată, material de cale ferată pentru 14 km de linie, 4 remize metalice, pentru materialul nou de T.F.F. (telegrafi e fără fi r – n.n.);

- pentru Direcţia Domeniilor Militare: 14.000 paturi pentru trupă.

20) S-au comandat 300 mine de baraj, de la Uzinele Wikers din Anglia, prin intermediul Uzinelor Reşiţa; din acestea, 200 de mine se vor fabrica în ţară.

21) S-a comandat material de transmisiuni în valoare de 100 milioane lei.

Marea parte din acest material, în special aparatele şi centralele telefonice, precum şi cablul telefonic, se vor executa în ţară la fabricile particulare existente şi la Fabrica Militară de Cablu, ce va fi instalată anul acesta cu concursul tehnic polonez.

22) S-a rezervat o sumă de 103 milioane lei, pentru harnaşament nou de artilerie şi cavalerie şi 12 milioane pentru reparaţia harnaşamentului existent.

23) S-a comandat echipament, bucătării de campanie şi hrană de rezervă, pentru suma de 400 milioane lei, în scopul de a se acoperi o mică parte din defi citele existente.

24) Sunt în curs de contractare materiale sanitare, farmaceutice şi veterinare, în valoare de 71 milioane lei.

25) Se va procura anul acesta, un prim stoc de material de potcovit şi se va asigura, printr-un contract cu Uzinele Reşiţa, atât utilajul pentru fabricarea în serie a potcoavelor necesare Armatei, cât şi complectarea dotaţiei de mobilizare, care prezintă astăzi foarte mari lipsuri.

26) Se vor cumpăra în acest an circa 6.000 cai, pentru a se reîntregi efectivul normal al unităţilor, dat fi ind că, din 1931, nu s-au mai procurat remonţii28 necesari înlocuirii cailor scoşi din serviciu. Începând cu bugetul în curs, din benefi ciile ce se vor realiza la

moşiile Armatei, se vor cumpăra anul 1.000 de cai. Cu aceste măsuri, reînnoirea stocului de cai pentru Armată, este pe viitor asigurată.

27) S-a început construcţia unui nou atelier pentru Institutul Geografi c Militar şi s-au comandat maşini moderne de reproducere a hărţilor, astfel încât, de acum înainte, Institutul Geografi c Militar, va putea lucra după metode noi şi cu randament sufi cient de mare, ca să acopere într-un timp scurt, toate nevoile Armatei.

* * *Domnul ministru al Apărării Naţionale expune

Planul de înzestrare al Armatei (nu este redat în textul original – n.n.).

În timpul expunerii, au avut loc discuţii, cu privire la diferitele capitole din plan şi anume:

La capitolul Marina Regală (subliniere în text – n.n.):

Inspectorul general al Marinei, făcând observaţia că lipseşte din program „Baza Navală”;

Domnul ministru al Apărării Naţionale, spune că nu s-a trecut, deoarece crearea ei costă 5-6 miliarde lei, iar posibilităţile fi nanciare care stau la baza planului, nu ne îngăduie aceasta.

Principele Nicolae crede că, Baza Navală costă circa 10 miliarde lei.

Regele spune că problema prezintă o foarte mare importanţă şi, este de părere, să se caute rezolvarea ei, întrebuinţând procedeul autofi nanţării.

La capitolul „Aeronautica” (subliniere în text – n.n.):

Regele crede că artileria antiaeriană (în continuare A.A. – n.n.) trebuie să fi e întrebuinţată mai mult în zona interioară, decât pe front.

Spune că va trebui, ca (sic!) Consiliul Superior al Oştirii să stabilească modul de întrebuinţare al apărării A.A. în cele 2 zone: de luptă şi interioară.

Din exerciţiile făcute, s-a constatat că aviaţia de la Bucureşti, nu se poate ridica în aer la timp, pentru a întâmpina aviaţia inamică, care ar trece Dunărea pe la Giurgiu.

1 Serviciul istoric al armatei.2 „Monitorul Ofi cial” nr. 282 din 29 martie 1923.3 „Monitorul Ofi cial” nr. 134 din 24 iunie 1924.4 Înfi inţat în anul 1861, a purtat această denumire până în 1929; între 1929-1932 Ministerul Armatei; între 1932-1943 Ministerul Apărării Naţionale; între 1943-1947 Ministerul de Război; între 1947-1950 Ministerul Apărării Naţionale; între 1950-1972 Ministerul Forţelor Armate; între 1972-2006 Ministerul Apărării Naţionale; între 2006-2008 Ministerul Apărării; din 2008 până astăzi Ministerul Apărării Naţionale.5 În expunerea de motive se arăta „chestiunile care interesează Apărarea Naţională şi care trebuie soluţionate [...] cer, în marea lor majoritate, o durată de timp pentru a fi aduse la îndeplinire, durată care prin forţa lucrurilor impune şi cere să se asigure continuitate”.6 Între anii 1929-1933 s-au schimbat nouă guverne şi s-au produs numeroase remanieri în interiorul acestora.7 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Microfi lme, rola F.II. 1.126, cd. 482.8 A.M.R., Fond M.St.M. - Secretariatul C.S.A.Ţ., dosar nr. crt. 6/1924, f. 2. Dezbaterile a fost conduse de Regele Ferdinand I, la şedinţă participând Ion

studii/documente

document 2010 4 (50) 37

Pentru a-şi îndeplini această misiune, ea va trebui instalată la Ploieşti.

Relevă aceeaşi situaţie şi pentru punctele sensibile – Paşcani, Cluj, Reşiţa.

Domnul ministru al Apărării Naţionale spune că în ceea ce priveşte apărarea A.A. viitorul pare a fi al tunurilor „Pom-Pom” al căror cost este de 20-30 ori mai ieftin, ca al actualului tun A.A., iar muniţia costă de 100 ori mai ieftin.

Regele este de părere, să se introducă şi la noi acest tun.

Domnul general de divizie Condeescu N. arată că există un plan de apărare A.A. a teritoriului, care este în curs de revedere. Costul apărării A.A. ce rezultă din acest plan, este de circa 8 miliarde lei.

Domnul general de divizie Gorski Alexandru spune că pentru atacul punctelor de dimensiuni mici, aviaţia inamică fi ind nevoită să se coboare jos, convine ca apărarea să se facă cu mitraliere, dar pentru punctele de dimensiuni mari, aviaţia zburând la înălţimi mari – apărarea va trebui făcută prin artileria A.A.

* * *După ce domnul ministru al Apărării Naţionale

termină expunerea „Planului de înzestrare”;Regele pune următoarele întrebări:1) Privitor la fabricarea muniţiilor, avem noi

materii prime sufi ciente şi posibilitatea să fabricăm alama în ţară?

Regele spune că i s-a afi rmat de persoane de la Fabrica „Astra”, că nu se poate fabrica alama în ţară, deoarece fabricarea costă foarte scump şi din acest motiv, sunt nevoiţi a o aduce din străinătate.

2) Cum stăm cu chestiunea unifi cării calibrelor?

Răspunde domnul ministru al Apărării Naţionale arătând că, de acord cu aliaţii noştri, ne îndreptăm – pentru armamentul infanteriei – la calibrul 7,92 mm.

3) Pe ce bază s-au făcut calculele preţurilor din plan?

Domnul ministru al Apărării Naţionale răspunde, că s-a luat de bază experienţa Arsenalului şi Pirotehniei Armatei, precum şi preţurile contractelor în curs.

Domnul prim-ministru spune că, preţurile din plan trebuie luate numai ca cifre indicative, fi indcă este lesne de înţeles că, în curs de 10 ani, ele pot varia.

Domnul ministru al Apărării Naţionale arată, că în tratativele duse cu Uzinele Skoda, domnul prim-ministru şi domnia sa au stărui şi obţinut cât s-a putut mai mult, comprimarea preţurilor.

Regele cere relaţii domnului Radu Irimescu, fost subsecretar de stat al Aerului, asupra întrebuinţării venitului timbrului de aviaţie.

Domnul Irimescu spune că venitul net de circa 290 milioane lei anual, îl are angajat pentru circa 5 ani, într-o comandă de 180 avioane vânătoare, dată Fabricii I.A.R.29

Din anul al 6-lea, veniturile timbrului urmează a fi întrebuinţate pentru complectarea restului de materiale aeronautice, cuprinse în plan.

Dacă în primii 5 ani, mai rămân disponibilităţi, ele vor fi întrebuinţate spre a se da comenzi Fabricii Zamfi rescu, pentru avioanele de observaţie.

Regele arată că la început timbrul de aviaţie producea mult mai puţin, dar prin măsurile luate de domnul Irimescu, încasările au sporit.

Angajează pe noul subsecretar de stat, domnul inginer N. Caranfi l, să continue metoda întrebuinţată de domnul Irimescu şi să obţină şi mai mult.

Domnul general de corp de armată în rezervă Văitoianu A. Relevă 2 chestiuni:

1) Într-un viitor război, moralul populaţiei civile expusă atacurilor cu gaze, va suferi foarte mult.

Este necesar să fi e dotată cu măşti protectoare, al căror cost să fi e suportat de fi ecare cetăţean.

2) Din plan rezultă că nu s-a prevăzut nimic pentru convoaiele necesare Armatei.

Căruţele de rechiziţii, fi ind de tipuri foarte variate, este nevoie să fi e standardizate la câteva tipuri.

I.C. Brătianu - primul-ministru şi miniştri de Război - general de divizie Gheorghe Mărdărescu, Afacerilor Străine - Ion Gh. Duca, de Finanţe - Vintilă I.C. Brătianu, Industriei şi Comerţului - Tancred Constantinescu, Comunicaţiilor - general Arthur Văitoianu, Lucrărilor Publice - general Traian Moşoiu, Agriculturii - Alexandru Constantinescu şi Sănătăţii Publice şi Ocrotirilor Sociale - Nicolae N. Săveanu.9 A.M.R., Fond M.St.M. – Secretariatul C.S.A.Ţ., dosar nr. crt. 4/1929, f. 1. S-a desfăşurat sub preşedinţia Înaltei Regenţe, a fost condusă de Principele Nicolae, la ea participând Iuliu Maniu - preşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Popovici - ministrul de Finanţe, general Henry Cihoski - ministrul de Război, Virgil Madgearu - ministrul Industriei şi Comerţului şi ad interim la Comunicaţii, Pan Halipa - ministrul Lucrărilor Publice, Ion Mihalache - ministrul Agriculturii, Alexandru Vaida Voievod - ministrul de Interne şi generalii Gheorghe Mărdărescu, Nicolae Petala, A. Madgearu, Nicolae Samsonovici şi Vasile Rudeanu.10 Idem, dosar nr. crt. 6 /1930, f. 1.11 A.M.R., Fond M.St.M. – Secretariatul C.S.A.Ţ, dosar nr. crt. 10/1932, f. 1. S-a desfăşurat la Palatul Regal, sub preşedinţia Regelui. Au participat: profesorul Nicolae Iorga - primul-ministru, Constantin Argentoianu - ministrul de Finanţe, Victor Vâlcovici - ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Nicolae Vasilescu-Karpen - ministrul Industriei şi Comerţului, dr. Ion Cantacuzino - ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, generalul Constantin Ştefănescu-

4 (50) 2010 document38

studii/documente

Regele spune că toţi sunt convinşi de necesitatea standardizării, dar roagă pe domnul general Văitoianu, să pună chestiunea în Parlament şi să ceară aplicarea legilor deja existente, care rezolvă această problemă.

Domnul prim-ministru răspunde domnului general Văitoianu arătând că (sic!) chestiunea măştii pentru populaţia civilă a fost luată în considerare de către domnia sa încă din anul trecut.

Au fost case furnizoare, care au cerut să se lase liberă introducerea în ţară a măştilor pentru populaţia civilă, fără a se preocupa de tipul lor (ex. Fabrica Pirelli).

Domnia sa spune că toate casele furnizoare au fost refuzate, pentru motivul că măştile populaţiei civile se pot fabrica în ţară şi este de preferat să avem un tip unic atât pentru Armată, cât şi pentru populaţia civilă.

Arată că suntem în curs de instalare a unei fabrici de măşti în ţară.

Domnul ministru al Apărării Naţionale spune că masca pentru populaţia civilă va fi mult mai ieftină, întrucât nu este necesar să fi e atât de rezistentă cu aceea a Armatei.

Domnul mareşal Prezan cere lămuriri domnului prim-ministru asupra resurselor fi nanciare speciale de care a vorbit la început.

Domnul prim-ministru explică ce este „Fondul de Apărare Naţională” şi cum se alimentează.

Domnia sa spune că acest fond este astfel aşezat încât, dacă nu va da rezultatele aşteptate, va putea fi sporit, prin mărirea taxelor pe diverse articole.

În afară de acest fond guvernul este pe punctul de a găsi un credit de război în momentul de faţă în Franţa, ceea ce ar permite ca durata de realizare a Planului de Înzestrare să fi e redusă.

Domnul mareşal Prezan adresându-se Regelui: Maiestate nu este Marele Stat Major acela care are conducerea operaţiunilor în război?

Regele răspunde da.Domnul mareşal Prezan spune că întrucât

conducerea operaţiunilor o are Marele Stat Major

domnia sa doreşte să ştie dacă Marele Stat Major a fost consultat la întocmirea planului actual.

Domnul prim-ministru şi domnul ministru al Apărării Naţionale răspund că prezentul plan are la bază Planul de Înzestrare întocmit de Marele Stat Major.

Domnul mareşal Prezan face apoi remarca că potrivit planului prezentat artileria de câmp rămâne tot cu vechiul tun, a cărui bătaie este numai de 7-8 km.

Domnia sa spune că din această cauză ne vom găsi într-un viitor război în inferioritate faţă de artileriile vecinilor sau inamicilor cu care eventual ne vom bate.

Dă de exemplu o situaţie din război a Diviziei a 7-a care a fost ţinută în loc până la căderea serii, de către un inamic inferior, dar care avea tunuri cu bătaie mare.

Această lipsă contribuie foarte mult la scăderea moralului trupelor şi infanteria noastră a avut mult de suferit din această cauză în timpul războiului trecut.

Domnia sa face următoarele propuneri:1) Cel puţin 1/3 din tunurile de câmp care se

repară, să fi e transformate, pentru a putea trage pe lângă muniţia existentă a cărei bătaie este de numai 7-8 km, încă un proiectil mai greu, dar care să permită a obţine o bătaie de cel puţin 11 km.

Este de părere că aceste guri de foc să fi e dotate cu cel puţin 1/3 muniţii capabile a da această bătaie.

2) Paralel cu reparaţiile şi ameliorările ce se vor face tunurilor vechi, să se comande şi un material care să aibă o bătaie de cel puţin 14 km şi să se doteze fi ecare divizie de infanterie, deocamdată cu câte un astfel de divizion.

Argumentul care s-ar putea aduce, că aceste tunuri sunt grele, nu poate sta în picioare, deoarece acei care au făcut războiul ştiu că niciodată greutatea nu a fost o piedică.

Domnia sa spune că acest lucru a fost confi rmat de către toţi domnii senatori generali într-o şedinţă

Amza - ministrul Armatei, generalul M. Olteanu, inspector general de armată, generalul Alexandru Gorski, inspector general de armată, generalul George Manu, inspector general de armată, generalul de divizie Nicolae Condeescu, inspectorul Comandamentului Teritorial, general de divizie Constantin Lăzărescu, inspectorul general al aeronauticii, generalul adjutant Florea Ţenescu, subşeful M.St.M. şi colonelul Vasile Atanasiu, secretarul C.S.A.Ţ.12 Înfiinţată prin hotărârea C.S.A.Ţ. din 2 iulie 1929, compusă din miniştri de Finanţe, Industriei şi Comerţului, de Război şi şeful M.St.M.13 A.M.R., Fond M.St.M. - Secretariatul C.S.A.Ţ., dosar nr. crt. 4/1929, f. 9. 14 A.M.R., Fond M.St.M. – Secretariatul C.S.A.Ţ., dosar nr. crt. 4/1929, f. 12.15 Ibidem. A fost condusă de Regele Carol al II-lea şi au participat Principele Nicolae, primul-ministru Gheorghe Mironescu, miniştri de Finanţe – Mihai Popovici, de Interne - Ion Mihalache, Agriculturii - Virgil Madgearu, de Industrie şi Comerţ - Nicolae Manoilescu, Comunicaţii - Răducanu, Armatei – generalul de brigadă Nicolae Condeescu, şeful M.St.M. – generalul Nicolae Samsonovici, inspectorul general al Aeronauticii - generalul Alexandru Gorski, inspectorul General Tehnic - generalul Ion Papană, directorul Gazelor – generalul Ioan Schmidt şi inspectorul General al Marinei - viceamiralul Vasile Scodrea.

studii/documente

document 2010 4 (50) 39

a Senatului când s-a discutat chestiunea dotării Armatei cu tunuri de câmp cu bătaie mare.

Domnul mareşal cere şi părerea domnului şef al Marelui Stat Major.

Domnul general de divizie Samsonovici N. răspunde că într-o şedinţă a Consiliului Superior al Armatei de acum 2 ani, precum şi în anul 1934 într-o şedinţă prezidată de Rege, a propus să se doteze fi ecare divizie de infanterie cu câte un divizion de artilerie de câmp cu bătaie mare; prin aceasta s-ar face un pas cât de mic pentru modernizarea artileriei noastre.

Domnul ministru al Apărării Naţionale face o amplă expunere a procesului dintre putere şi mobilitate, care datează încă de pe vremea lui Gustav Adolf30.

Sporind bătaia se îngreunează materialul şi deci suferă mobilitatea. Domnia sa subliniază că ceea ce hotărăşte adoptarea unui material este mobilitatea pe câmpul tactic, iar nu mobilitatea pe drumuri.

În alte armate (Franţa, Germania etc.) s-au făcut studii serioase, pentru a stabili indicele de mobilitate ţinând seama de teren, talia cailor, etc. şi s-a ajuns la concluzia că un cal nu poate trage mai mult de 340 kg. În consecinţă tunul de sprijin direct, nu poate fi mai greu de 2.000 kg.

Generalul francez Le Rond, care cunoaşte ţara noastră, este de părere că pentru noi – din cauza drumurilor puţin accesibile şi a lipsei cailor de talie mare – indicele de mobilitate al artileriei de câmp, trebuie să fi e corespunzător celui al artileriei călăreţe franceze, adică circa 1.600 kg.

Domnul ministru mai spune că un tun de câmp pentru sprijinul direct nu poate şi nu trebuie să bată mai mult de 11 km.

Este constatat azi în mod hotărât că, la distanţe mai mari de 10 km, împrăştierea loviturilor este atât de mare, încât tragerile pe obiectiv dau rezultate puţin satisfăcătoare şi consumă multă muniţie.

Soluţia adoptată este: să menţinem bătaia de maximum 11 km pentru artilerie de sprijin direct,

dar în schimb să dotăm C.A. (corp de armată – n.n.) cu artileria a cărei bătaie să atingă 17 km.

Regele spune că în legătură cu tracţiunea, trebuie să ne gândim la costul unui cal întrebuinţat în serviciu.

Nu vreau să spun că sunt partizan al unei complecte motorizări, dar cred că Marele Stat Major trebuie să studieze această chestiune şi să anvizajeze cel puţin motorizarea artileriei de C.A.

Domnul mareşal Prezan, revenind asupra chestiunii puse, care relaţii asupra bătăii tunurilor de câmp, la vecinii noştri.

Domnul general Petrescu Gh., inspector general al Artileriei: prezintă un tabel, din care se constată, că bătăile tunurilor de câmp la alte armate sunt următoarele: Polonia 11 km, Cehoslovacia 13 km, Iugoslavia 13 km, Franţa 11 km, Rusia 8,5 km, Ungaria 8,2 km.

Afi rmă că în Armata Poloneză se urmăreşte realizarea unui tun de 75 mm uşor, cu o bătaie de peste 13 km; arată că experienţele sunt în curs.

Domnia sa mai spune că chiar Uzinele Skoda sunt în măsură să realizeze un tun de 75 mm cu bătaie de 14 km şi cu o greutate în bătaie de 1.950 kg.

Domnul general de divizie Samsonovici N., şeful Marelui Stat Major, arată că la Manevrele Regale din acest an s-au experimentat tractoare caterpilare31 pentru transportul artileriei grele.

Rezultatele obţinute au fost satisfăcătoare, întrucât aceste tractoare au mers pe şosele cu viteza de 5 km pe oră şi au străbătut terenuri grele (mocirloase, arături desfundate de ploaie şi pante de până la 45º).

Dacă tunurile erau înhămate cu cai sau trase de boi, cu siguranţă că nu ar fi putut străbate astfel de terenuri.

Regele arată că încă de acum trei ani şi-a exprimat părerea că ar fi bine să se introducă tractoarele, în economia noastră generală.

Spre a încuraja pe proprietari, este nevoie să li se facă oarecare avantaje (de exemplu: să fi e scutiţi de 50 %

16 A.M.R., Fond M.St.M. - Secretariatul C.S.A.Ţ., dosar nr. crt. 7/1935, ff. 1-24.17 Nicolae, fi ul Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria (n. 15.08.1903, Sinaia - m. 09.06.1978, Laussane).18 Gheorghe Tătărescu (n. 22.12.1886, Craiova - m. 28.03.1957, Bucureşti); membru al Partidului Naţional Liberal; prim-ministru (05.01.1934 - 01.10.1934, 02.10.1934 -28.08.1936, 29.08.1936 - 14.11.1937, 17.11 - 28.12.1937, 24.11.1939 - 10.05.1940), vice prim-ministru (06.03.1945 - 05.11.1947), ministru al Industriei şi Comerţului (14 -29.11.1933, 30.12.1933 - 03.01.1934, 05.01.1934 - 01.10.1934), ad-interim la Apărarea Naţională (31.05 - 01.10.1934), ad-interim la Externe (02.10.1934 - 10.10.1934), al Armamentului (27.06 - 01.10.1934, 29.08.1936 - 14.11.1937), ad-interim la Ministerul Aerului şi Marinei (01.01.1937 - 14.11.1937); consilier regal (1938).19 Generalul Paul Angelescu (n. 27.09.1872 - m. ?); slt. - 15 iulie 1892, general de brigadă - 01 aprilie 1917, general de corp de armată - 31 martie 1933; a

4 (50) 2010 document40

studii/documente

participat la bătălia de la Mărăşeşti ; ministru de Război în guvernele Barbu Ştirbei (4 - 21.06.1927), Ion I.C. Brătianu (22.06. -23.11.1927), Vintilă Brătianu (24.11.1927 - 10.11.1928). După Primul Război Mondial a mai îndeplinit funcţiile de şef al Casei Militare Regale şi inspector general de armată.20 Richard Franasovici (n. 08.04.1883, Turnu Severin - m. 24.07.1964, Paris); din 1918 membru al Partidului Naţional Liberal; ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (14.11.1933 - 03.01.1934, 05.01.1934 - 18.11.1937), al Internelor (18.11 - 28.12.1937); a făcut parte din delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris (1946).21 Ion Manolescu-Strunga (1899-1951), membru al Partidului Naţional Liberal: ministru al Industriei şi Comerţului (1933-1935,1937).22 Ion Inculeţ (n. 05.04.1884, Rezeni, Basarabia - m. 18.11.1940, Bucureşti); preşedintele Sfatului Ţării (01.11.1917 - 27.03.1918) şi al Republicii Moldoveneşti (02.12.1917 - 27.03.1918); din 1923 membru al Partidului Naţional Liberal; ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (06 - 20.06.1927, 22.06.1927 - 03.11.1928), al Internelor (14.11.1933 - 03.01.1934, 05.01.1934 - 29.08.1936), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (29.08.1936 - 14.11.1937), ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (17.11 - 28.12.1937).23 Nicolae Iorga (n. 17.06.1871, Botoşani – m. 27.11.1940, Strejnic), prim-ministru (18.04 - 31.05.1932), ministru al Internelor (18.04 - 07.05.1931), al Instrucţiei Publice şi Cultelor (18.04.1931 - 31.05.1932); consilier regal (1938).

din taxe), în schimb însă să fi e obligaţi a le prezenta din 6 în 6 luni, pentru a se constata starea lor.

Regele propune să se stabilească 3 tipuri de tractoare, care vor fi admise a intra în ţară, pentru a nu se zice că se favorizează o singură fabrică.

Domnul profesor Iorga face 2 observaţii:1) Costul materialelor prevăzute în plan este

prea mare şi crede că s-ar fi putut reduce dacă – în cadrul Micii Înţelegeri – se cerea şi concursul aliaţilor noştri.

Domnia sa este de părere că ar trebui să existe un plan comun de înzestrare, iar planul nostru să facă parte din acel plan.

Spune că într-o convorbire pe care a avut-o cu ministrul Cehoslovaciei la Bucureşti, i-a arătat că ar trebui să se ţină seama de situaţia geografi că a ţării sale, iar fabricile lor de armament să fi e aşezate la noi, unde se găsesc în mai multă siguranţă.

2) Domnia sa crede că noile impozite puse de actualul guvern, nu vor putea fi suportate de ţară şi deci suma prevăzută în plan, nu se va realiza.

Este de părere că în loc să se pună noi impozite, mai bine să se reducă numărul funcţionarilor.

Domnul prim-ministru răspunde observaţiilor domnului profesor Iorga:

La chestiunea relativă la obligaţiile dintre noi şi aliaţi, Domnia sa arată că avem obligaţii reciproce. Convenţiile dintre noi şi aliaţi stabilesc cantitatea de forţe cu care trebuie să contribuie fi ecare în caz de război.

Alianţele constituie o pavăză serioasă, dar sunt momente, când nu vom putea conta decât pe forţele proprii şi – ca om de răspundere – am obligaţia să ne organizăm, ca să putem face faţă şi în acest caz.

La a 2-a chestiune, referitoare la Fondul Apărării Naţionale domnul prim-ministru arată că toate taxele funcţionează aşa cum s-a prevăzut şi dă o veste bună domnului profesor Iorga cum că, din sumele prevăzute până astăzi s-au încasat deja 75 %.

Singura taxă care nu a început să funcţioneze este aceea pe proprietăţile clădite. Domnia sa spune

că dacă s-ar întâmpla ca prevederile fi nanciare să nu fi e realizate, atunci v-a recurge şi la alte mijloace, pentru a asigura Fondul Apărării Naţionale.

Domnul ministru al Sănătăţii găseşte că suma afectată pentru nevoile de organizare ale Serviciului Sanitar (120 milioane lei) este prea mică, în raport cu suma afectată pentru medicamente (100 milioane lei).

Întreabă dacă repartizarea este defi nitivă sau mai poate fi schimbată.

Domnul ministru al Apărării Naţionale răspunde că sumele vor putea fi modifi cate, rămânând neschimbat numai totalul afectat Serviciului Sanitar.

Principele Nicolae spune că nu este de părere să se facă o apărare fi xă a coastelor.

În ceea ce priveşte submarinele, arată că ne-ar trebui cel puţin 12 pentru a avea 4 în larg. Principiul este: 1/3 în funcţiune, 1/3 în rezervă şi 1/3 în reparaţie.

Este de părere că, în cazul când fi nanţele nu vor permite să procurăm acest număr de submarine, să le înlocuim atât de ele, cât şi apărarea fi xă a coastelor, prin hidroaviaţie şi aviaţie.

Domnul contraamiral Bălănescu spune că, după părerea domniei sale, apărarea coastelor trebuie făcută printr-un sistem mixt: apărarea fi xă (baterii de coastă şi mine etc.) şi elemente mobile (submarine şi hidroaviaţie).

Crede că submarinele şi apărarea fi xă, nu pot fi înlocuite.

Regele recomandă ca chestiunea să fi e discutată la Marele Stat Major.

* * *Regele, după ce ia avizul tuturor membrilor

consiliului, declară aprobat cu unanimitate de voturi „Planul de Înzestrare al Armatei”, prezentat de domnul ministru al Apărării Naţionale, precum şi eşalonarea comenzilor şi plăţilor pe timp de 10 ani, începând de la 1 aprilie 1935”.

studii/documente

document 2010 4 (50) 41

24 General Arthur Văitoianu (n. 14.04.1864, Ismail - m. 17.06.1956, Bucureşti) sublocotenent (1884), general de brigadă (1915), general de divizie (1917), general de corp de armată (1918); după demisia din armată, membru al Partidului Naţional Liberal; prim-ministru (27.09 - 28.11.1919), ministru de Justiţie (1918), de Război (1918 - 1919), ministru de Interne (24.10 - 29.10.1918, 27.09 - 28.11.1919, 19.01.1922 - 30.10.1923), ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine (1919), al Comunicaţiilor (1923 - 1926), consilier regal (1938).25 Generalul Nicolae Samsonovici (n. Ştefăneşti, jud. Botoşani – m. 1950, Sighet, jud. Maramureş) şef al Marelui Stat Major între 1927-1932 şi 1934-1937 şi ministru al Apărării Naţionale între 1932-1933.26 General de divizie Virgil Economu (n. 29.09.1875, Turnu Severin - m.?); slt. - 1 iulie 1898, general de brigadă - 1 aprilie 1923, general de divizie - 1 aprilie 1930.27 Fondul Apărării Naţionale a fost constituit în baza Decretului Lege nr. 3013 publicat în „Monitorul Ofi cial”, partea I, nr. 262 din 13.11.1934.28 Cal tânăr de tracţiune folosit în armată.29 Intreprinderea Aeronautică Română.30 Gustav II Adolf (n. 19.12.1594, Stockholm – m. 16.11.1632, Lützen). Rege al Suediei (1611-1632) şi şef al Ligii Protestante Germane (1631).31 Tip de tractor pe şenile, destinat în special pentru lucrările rutiere.

THE CONCEPT OF THE HOMELAND DEFENSE SUPERIOR COUNCIL REGARDING THE DEGREE OF ARMY’S ENDOWMENT IN 1935 – LUMINIŢA GIURGIU

Created in 1924, Homeland Defense Superior Council established the general political-military line of national defense, coordinated the ministries’ activity that had responsibilities in the national defense area and established from peace time the needs for defense.

A moment of great importance regarding Army’s endowment and the development of the national defense industry was present in the meeting that took place on April 27, 1935.

Keywords: Government, fi nancing, endowment plan, national defense industry, import

Armament din perioada interbelică

4 (50) 2010 document42

studii/documente

Micul dorobanţ este puiul de român al celor care, la sudul Dunării la 1877-1878, au acţionat ca actul solemn de la 9 mai să fi e cunoscut şi recunoscut de statele Europene, pentru a înscrie naţiunea română în rândurile statele independente.

La revenirea de pe câmpul de luptă, relatările acestor bravi luptători erau ascultate, receptate de către cei de toate vârstele. Dacă cei vârstnici alăturau aceste fapte celor care erau o istorie multiseculară, cei mici erau doritori de a fi în ipostaza părinţilor lor. Unele pregătiri pentru a se etala ca virtuali „curcănaşi” le întreprinseseră chiar din lunile războiului. Afl aseră de la cei care văzuseră un ziar, fi e că era „Românulu”, „Dorobanţul” sau „România liberă” cum arătau acei oşteni care se confruntau cu inamicul. Ştiau cum plecaseră de acasă purtând cu mândrie costumul care caracteriza fi ecare zonă a ţării. La unităţile de încorporare primiseră cele câteva elemente care, din ţărani de la coarnele plugului, îi transforma în oştenii ţării dotaţi cu o armă, o centură şi un sac de spate. Din recuzita casei cei mici aveau la proporţiile cuvenite costumaţia, constând din căciulă, cămeşă, iţari, opinci şi nojiţe. Aveau chiar şi pana, dacă nu era de curcan găseau posibilitatea să o înlocuiască cu al altor orătănii din curtea casei. Le lipsea puşca şi centura. S-au orientat spre câte o bâtă pe care au adoptat-o drept armă, iar pentru centură au improvizat cu ce au putut menirea acesteia. S-au găsit chiar bunici care amintindu-şi cum era arma pe care o purtaseră cu bune decenii în urmă în postura de dorobanţi ai tinerei oştiri române renăscută după 1831. Ca atare, au recurs la lemn şi cuţit şi le-au oferit nepoţilor miniaturale arme cu care să dovedească că erau schimbul de mâine la caz de nevoie. Cei mici remarcaseră, chiar înaintea plecării

la oaste că părinţii lor, că făcuseră pe izlaz repetiţii învăţând sau reamintind cele pe care ABC-ul armatei le reclamă să fi e cunoscute de către ostaş. Joaca lor avea acum o motivaţie pe măsura evenimentelor. Se instruiau pentru a fi cât mai destoinici la îndeplinirea „ordinelor”. Cu câtă abnegaţie efectuau cele ce le comanda unul mai răsărit decât ei a impresionat

la timpul respectiv pe mulţi oameni maturi.

La timpul respectiv era un om care, în multitudinea preocupărilor pentru salvarea vieţilor celor în suferinţă, a

găsit cu cale să acorde atenţie şi acestei impresionante preocupări ale puilor de români. Văzuse multe, era conştient că la nesfârşitele pagini de vicisitudini cu care se confruntase poporul acesta în decursul veacurilor, urmau să se alăture altele şi altele.

Era, deci, necesar ca acestor preocupări ale viitoarei generaţii să i se acorde cuvenita atenţie din partea celor mari. Era un bun părinte, având totodată o mare familie a celor fără de familie. Totala lui grijă faţă de aceşti copiii a manifestat-o în diverse modalităţi, institutele de binefacere create fi ind un eşantion exemplar pentru ca, alţii şi alţii, să i se alăture în vederea acordării cuvenitului sprijin moral şi material.

Au fost ceasuri de meditaţie, de luare de hotărâri care se cereau a fi bine şlefuite pentru a le asigura perenitatea în timp şi menirea pentru ce au fost elaborate. A avut dialoguri colegiale, consultări ale unor iluştri reprezentanţi ai învăţământului, ai justiţiei, ai armatei şi până la urmă conturul viitoarei preocupări s-a defi nitivat pentru a crea organizaţia „Micilor dorobanţi”.

Afl ase că cei preocupaţi de viitorul învăţământului şcolar preconizaseră încă din anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza constituirea unei

MICUL DOROBANŢ ESTE PUIUL DE ROMÂN

Profesor Virgiliu Z. TEODORESCU

„Acum, la 1878, dorinţa avea nevoie de un om metodic, consecvent în a duce problema abordată la o soluţionare valabilă în timp. Acesta era medicul militar Carol Davila”.

studii/documente

document 2010 4 (50) 43

organizaţii a noilor vlăstare menite să ducă mâine destinele României pe mai departe pe drumul propăşirii şi realizării marilor aspiraţii ale neamului românesc. De aceste preocupări nu fuseseră străini nici cei cu preocupări pentru viitorul oştirii ţării. Fuseseră chiar eşantioane unde s-au experimentat diverse variante care, însă la desele schimbări politice la toate nivelurile, cădeau în desuetudine.

Acum, la 1878, dorinţa avea nevoie de un om metodic, consecvent în a duce problema abordată la o soluţionare valabilă în timp. Acesta era medicul militar Carol Davila. În acest caz chiar conjunctura post zilelor de crâncene confruntări militare i-a fost

favorabilă, netezind asperităţi, orgolii, vanităţi ale celor care erau gata să afi rme „iar acest venetic”, aşa cum mai bine de 20 de ani o făcuseră. Acum însă nu mai era cine să-i asculte. „Veneticul” venit în România pentru o perioadă scurtă, conform contractului de angajare, rămăsese, se căsătorise, avea copii, înfi inţase diverse instituţii care să promoveze ştiinţa medicală cu cadre ale ţării. Acordase atenţie instituţiilor de binefacere şi peste toate, la chemarea la luptă, fusese o omniprezenţă benefi că, cele adoptate prin gândirea sa, dovedindu-şi efi cienţa prin salvări de vieţi ale combatanţilor. Şi dacă nu erau dispuşi toţi să recunoască cum faptele sale erau pilduitoare, au făcut-o străinii, inclusiv adversarii de pe câmpul de luptă. La afi rmarea că e „venetic” răuvoitorii primeau replica: „Da! Venetic! dar mai român decât mulţi români”. Adeseori aceste cuvinte erau însoţite de gestul mâinii îndreptate spre delatorul său.La acţiunea lansată au conlucrat o serie de factorii conducând intenţia la o sigură reuşită. Copiii reacţionaseră

din primele zile, contribuind la marea solicitare care o declanşează un asemenea eveniment, care reclamă o mobilizare generală a resurselor umane şi materiale pentru ca să asigure combatanţilor de la diversele eşaloane rezultate concludente. Ei au fost cei care au organizat diverse manifestări a căror reţetă a devenit fond pentru procurarea de arme, ei au asigurat, în limita posibilităţilor fi zice, procurarea de materiale necesare tratării răniţilor, ajutorării familiilor care aveau copii orfani. Acum, după ce treptat reveneau acasă, foştii combatanţi îşi găseau odraslele numai ochi şi urechi în clipele când narau

Carte poştală uniformele Armatei Române. Micul dorobanţ. Colecţie Valentin Faur

4 (50) 2010 document44

studii/documente

cele petrecute dincolode Dunăre, având totodată surpriza să constate metamorfoza conduitei ţâncilor ce deveniseră mici dorobanţi, având în învăţătorii satelor îndrumători de nădejde.

Reuşita a fost sprijinită de două importante societăţi ce reunea reprezentative personalităţi ale învăţământului, dar şi ale sportului, care, la timpul respectiv, tindeau să capaciteze cât mai mulţi participanţi, prioritar nefi ind performanţa, ci deprinderea în a executa cele învăţate. Ne referim la Societatea pentru Învăţătura Poporului Român şi Societatea Centrală Română de Arme, Gimnastică, Dare la Semn şi Nataţie. Chiar Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, în 1879, a acordat o atenţie deosebită practicării gimnasticii în şcoli, venind astfel în sprijinul unuia din obiectivele prioritare ale organizaţiei „Micilor dorobanţi”. La rândul său Ministerul de Război s-a implicat oferindu-şi serviciile pentru pregătirea fi zică a tinerilor.

Nu trebuie uitată experienţa dobândită de cei care, în anii respectivi, au avut prilejul să participe la diverse manifestări ştiinţifi ce şi culturale, prilej de a cunoaşte modul cum în apusul Europei existau asemenea organizaţii care, prin componentele statutului, dăruirea totală a celor care conlucrau, dobândiseră un meritat prestigiu.

Iniţiatorul organizaţiei „Micilor dorobanţi” a pornit la drum considerând că educarea patriotică a generaţiei de mâine este o necesitate pentru a o face capabilă să ducă pe mai departe crezurile înaintaşilor. Ca atare, formarea şi consolidarea conceptului de conştiinţă naţională a fost o prioritate. Educarea în spiritul de respect pentru Armata ţării, pentru muncă prin participare disciplinată, realizată prompt cu hărnicie şi spirit creator, acordând totodată atenţie sănătăţii corporale printr-un complex de măsuri de călire a organismului. Se punea un accent deosebit pe efectuarea gimnasticii, drumeţiilor, prilej de cunoaştere a ţării, a frumuseţilor ei naturale şi a celor create de mâna omului, a modului de gospodărire de la nivel de familie, comunitate.

Un accent deosebit se punea pe educarea în spiritul ajutorării celor afl aţi în difi cultate, fi e din cauza sănătăţii, fi e a stării materiale. Situaţiile concrete au condus la crearea, la 24 februarie 1880, a Societăţii de Binefacere a Micilor Dorobanţi din capitală. Statutar respectiva societate îşi îndrepta atenţia spre elevii silitori dar lipsiţi de mijloace

materiale, căutând, ca din fondurile dobândite prin organizarea unor diverse acţiuni, să susţină cu hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, manuale şcolare, rechizite pentru ca cei ajutaţi să poată frecventa cu regularitate cursurile. La fel în caz de îmbolnăvire le asigura consultul medicului şi procurarea medicamentelor necesare.

Semnifi cativ este cum a fost conceput modul de conducere a respectivei societăţi. Structura era asigurată de însăşi micii dorobanţi care îşi asumau responsabilitatea deciziilor de la modalitatea procurării fondurilor şi până la cheltuirea chibzuită a acestora. Cele dobândite de asemenea întreprinzători au constituit temeiul formării lor pentru viaţă ca fi nanţişti, economişti, viitori oameni de anvergură în deceniile de la cumpăna veacurilor XIX-XX.

Ca îndrumători maturi ai micilor dorobanţi misiunea şi-au asumat-o doi experimentaţi învăţători. La nivel central un binemeritat permanent sprijin a fost acordat de către dr. Carol Davila. Relaţiile anterioare cu diversele societăţi în raporturile cu Azilul „Elena Doamna” l-au determinat să le implice şi în susţinerea organizaţiei „Micilor dorobanţi”. A fost un efectiv animator, totdeauna prezent acolo unde nevoile îi reclamau participarea şi contribuţia predilect organizatorică. Preşedinte al organizaţiei în anii 1879-1880, permanent având casa deschisă pentru ei, prezenţă nelipsită la manifestările lor, a fost unul din activii susţinători materiali ai organizaţiei, folosind fondurile proprii sau intervenind către terţe instituţii să le acorde sprijinul necesar.

Între corifeii implicaţi nemijlocit în geneza, creşterea şi afi rmarea organizaţiei „Micilor dorobanţi” un rol important l-a avut dr. Constantin Istrati care a contribuit la fundamentarea ţelurilor respectivei platforme de formare a viitorilor cetăţeni. Lui i s-a alăturat profesorul Gheorghe Moceanu care, prin accentul pus pe gimnastică, port şi dansurile populare după manifestări demonstrative în ţară, a considerat că era necesar să ne cunoască Europa prin mesajul echipei formate după o atentă selecţie, rezultatele depăşind cu mult cele mai optimiste formulări anterioare părăsirii ţării.

Organizaţia „Micilor dorobanţi” a fost prosperă prin acţiunile declanşate menite a mobiliza, a antrena competitiv pe membrii doritori de a-şi afi rma personalitatea în formare. Puteau fi remarcaţi ca participanţi la marşuri, la defi lări, excursii şi drumeţii spre locurile istorice sau în mijlocul naturii cu anumite caracteristici care le individualizau.

studii/documente

document 2010 4 (50) 45

LITTLE SOLDIER IS THE ROMANIAN KID – VIRGILIU Z. TEODORESCU

After the Independence War, among people was created an opinion current which was favorable to the development of strong feelings that were related to patriot proud.

In this national context doctor Carol Davila created the “Micul Dorobanţ” Organization that had the mission to help the orphans to get over the diffi culties of their destiny.

Keywords: Independence War, education, students, orphans, learning activities

O altă posibilitate de etalare au constituit-o demonstraţiile de gimnastică relevând gradul de pregătire, de stăpânire a aparatelor din dotare. La timpul respectiv fi e ambianţa din apropierea Azilului „Elena Doamna” de la Cotroceni sau aleea centrală, azi zona verde, din grădina Cişmigiu, erau locurile în care puteau fi remarcaţi cei afl aţi implicaţi în asemenea demonstraţii asistaţi şi de membrii familiei şi prieteni.

Pentru micii dorobanţi serbările şcolare constituiau prilejul de a etala cele dobândite, fi e în postura de recitatori, de interpreţi în cor sau ai dansurilor populare, dar şi a demonstraţiilor de gimnastică.

Din păcate trecerea timpului a contribuit, la atenuarea entuziasmului, la o lentă dar iremediabilă dispariţie a organizaţiei. Ca relicve detaşamente ale organizaţiei s-au perpetuat pe teritoriul fostelor Domenii ale Coroanei unde, vizita unuia din membrii familiei regale era întâmpinată festiv de copiii localităţii echipaţi pentru a sugera existenţa încă a organizaţiei. Era însă ceva formal, cele care îi fuseseră componentele organizatorice, motorul organizaţiei, nu mai exista.

A urmat un nou episod al organizaţiilor de tineret marcat în preajma Primului Război Mondial de organizarea Cercetăşiei cu meniri demonstrate la superlativ de faptele tinerilor în anii de durere şi biruinţă în a apăra dăinuirea neamului românesc.

Regretabil este, mai ales, faptul că din cei afl aţi în anii copilăriei integraţi în detaşamentele organizaţiei „Micii dorobanţi” n-au considerat necesar ca să consemneze pentru opinia publică ce a însemnat perceptele dobândite în anii de deplină maturitate cu responsabilitate şi către viitoarele generaţii.

Poate greşesc, dar nu am decât un concludent exemplu. Este cel care îl evocă pe omul de ştiinţă Ion SIMIONESCU (10/11 iulie 1873, Fântânele, jud. Bacău – 7 ianuarie 1944, Bucureşti, cimitirul Bellu, fi gura 117, locul 50). Studii secundare la Botoşani, universitare la Facultatea de ştiinţe la Iaşi, specializare la Viena - Austria, unde a luat şi doctoratul în 1898 şi la Grenoble, Franţa în 1899. Carieră universitară. Activ geolog, cu studii de paleontologie, stratigrafi e în importantele regiuni ale României, cu o permanentă preocupare şi pentru popularizarea ştiinţelor în popor, predilect din domeniul ştiinţelor naturii. Cărţile Flora României şi Fauna României au cunoscut în decursul anilor numeroase reeditări. Publicist. A fost ales membru corespondent la 16 aprilie 1907 şi membru titular al Academiei Române la 18 mai 1911. La 24 mai 1913 a rostit discursul de recepţie tratând tema: Evoluţia culturii ştiinţifi ce în România.

Copil, al unei familii fără posibilităţi materiale, a fost susţinut să parcurgă anii studiilor secundare şi apoi ai celor universitare prin remarcabila dragoste pentru carte, prin interesul manifestat permanent ca la rându-i să fi e de ajutor semenilor săi.

Prin prezenţa sa în diverse comitete de acordarea de burse celor merituoşi, dar lipsiţi de mijloace materiale, a susţinut tineri care au căutat să preia de la fostul mic dorobanţ toate cele care sunt atributul de bun român.

Este timpul ca cei care s-au bucurat de asemenea conduite să evoce pe predecesorii care le-au fost nu numai mentori ci şi sprijinitori de nădejde la nevoie. Avem nevoie de asemenea exemple pilduitoare pentru ca inteligenţa să fi e concludent ajutată la ceas de nevoie, investiţie cu urmări benefi ce pentru viitor.

4 (50) 2010 document46

studii/documente

În galeria generalilor români care au activat în perioada cuprinsă între Războiul de Independenţă şi Primul Război Mondial, personalitatea lui Alexandru Candiano Popescu, lider al mişcării antidinastice din 1870 şi, ulterior, adjutant regal, face o fi gură aparte.

Născut la 27 iunie 1841 în localitatea Lipia din judeţul Buzău, viitorul erou de la Griviţa a absolvit Şcoala de ofi ţeri din Bucureşti la 10 iulie 1859, cu gradul de sublocotenent în arma artileriei.

Avansat la gradul de locotenent în anul 1862 şi la cel de căpitan în 1864, Alexandru Candiano Popescu a demisionat din armată în 1867 pentru a urma studii juridice în Italia, obţinând titlul de doctor în drept. În acelaşi an în care părăseşte armata activă, editează ziarul „Perseverenţa”, manifestându-se ca un militant activ pentru unirea Transilvaniei cu România. Activitate sa iredentistă s-a soldat cu trei arestări şi cu o încarcerare de câteva săptămâni la închisoarea din Arad în timpul unei călătorii întreprinsă în Transilvania cu scopul de a se întâlni cu fruntaşi unionişti români 2.

Apropiat cercurilor liberal-radicale, Alexandru Candiano Popescu este implicat în mişcarea antidinastică din 8 august 1870 cunoscută sub numele de „Republica de la Ploieşti.”

Mobilizat la declanşarea Războiului de Independenţă şi avansat la gradul de maior la 6 iunie 1877, Alexandru Candiano Popescu se distinge în timpul

bătăliei de la Griviţa din 30 august 1877, conducând cele două asalturi decisive ale Batalionului 2 Vânători care au dus la cucerirea redutei Griviţa 1.

După Războiul de Independenţă îşi continuă cariera militară ajungând până la gradul de general de brigadă pe care îl primeşte în 1894. În perioada

1880-1882 va îndeplini funcţia de adjutant regal, fapt care va atrage comentarii nefavorabile din parte unor iluştri contemporani3.

În paralel cu cariera armelor şi cu implicarea în luptele politice din epocă, generalul Alexandru Candiano Popescu a

activat şi pe tărâm literar, fi ind autorul unor lucrări memorialistice editate postum, dar şi al unor creaţii sale poetice de factură romantică care l-au înscris în categoria epigonilor lui Vasile Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu4.

Deşi a fost un brav militar, posteritatea generalului Alexandru Candiano Popescu este umbrită de descrierea plină de ironie făcută „Republicii de la Ploieşti” de I.L. Caragiale în fragmentul memorialistic „Boborul!”, scris în 1896, în care evenimentele din 8 august 1870 par a se desfăşura sub semnul sub semnul derizoriului: jocul bahic „la chilometru” la care participa o mare parte dintre „conspiratori” în seara zilei de 7 august, ,,prezidentul”5 (Candiano Popescu) care, ,,urcat pe un scaun de făcut cârnaţi, citeşte actul solemn al întemeierii Republicii” şi, mai ales, festinul pantagruelic care marchează existenţa efemeră a ,,veselei

UN GENERAL ROMANTIC: ALEXANDRU CANDIANO POPESCU

Lucian DRĂGHICI1

„Când oastea a fost jos, ţara a fost jos; când oastea a fost la înălţimea chemării sale, două mici şi şubrede principate le-am înălţat la rangul de Regat, încoronându-le cu o coroană de oţel, lucrată de mâna maestră şi harnică a vitejiei româneşti”.

General Alexandru Candiano Popescu

studii/documente

document 2010 4 (50) 47

republici podgorene”. Apropiat al conservatorilor junimişti, I.L. Caragiale ridiculizează fără cruţare mişcarea inspirată de liberalii radicali: ,,Aci, pe iarbă, se-ncinge un zaiafet nepomenit în analele celor mai bătrâne republice. [...] Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca nişte ruginite instituţiuni ce nu mai corespund exigenţelor moderne, şi, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca nişte reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului şi interesele vitale ale societăţii”6.

Nici Alexandru Candiano Popescu nu scapă nevătămat de sub pana, înmuiată în „vitrion englezesc”, a autorului: „Prezidentul – el, în persoană! – urmat de un adiutant, veni să viziteze petrecerea noastră populară şi să spargă o oală cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor săi ploieşteni, cari au ştiut ca totdeauna să se sacrifi ce pentru libertate. A fost un fanatism; o furie! Oalele toate de pământ, căciulile-n sus şi «Ura! Vivat Republica!»”.

De asemenea, descrierea acţiunilor lui Alexandru Candiano Popescu în seara zilei de 8 august, când mişcarea este înăbuşită de trupele trimise de la Bucureşti, nu este măgulitoare pentru acesta: „Reacţiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidenţă, ieşise prin graniţa de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când Reacţiunea intrase pe graniţa de apus, bariera Rudului. [...] Pe Prezident l-au prins călăreţii prefecturii către seară de tot7, pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poşti departe de graniţele răsăritene ale Statului său. Când i-au strigat călăreţii din goană: «Stăi!» el, care era pe jos, a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat: «Ce făceai aici?», el a răspuns scurt: «Mă plimbam». Şi fi indcă este indiferent, când te plimbi, dacă te plimbi aşa ori aşa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi şi iar înapoi! niciodată înainte! iată deviza Reacţiunii.”

Totuşi, activitatea lui Alexandru Candiano Popescu pe planul luptei pentru unitatea naţională, precum şi comportamentul eroic în timpul Războiului de Independenţă, ne determină să credem că I.L. Caragiale a exagerat atunci când l-a înfăţişat pe acesta ca pe un personaj apropiat mai mult de Caţavencu decât de un viitor erou.

Documentul pe care îl reproducem mai jos, extras din registrul istoric al Batalionului 2

Vânători, ne arată un Candiano Popescu total diferit decât cel descris de genialul dramaturg. Afl at în amurgul vieţii (a încetat din viaţă la 25 iunie 1901), generalul participa în ziua de 16 decembrie 1899 la ceremonia depunerii jurământului militar de către recruţii batalionului pe care îl condusese la biruinţă în august 1877. Adresându-se tinerilor soldaţi, dar şi comandantului batalionului, generalul exprimă în cuvântarea sa o adevărată profesiune de credinţă a unui militar român pentru care onoarea Armatei şi a Patriei sunt unite printr-o legătură indisolubilă.

Un sentiment de fi erbinte patriotism răzbate din discursul generalului afl at aproape de fi nalul carierei militare, şi, fără să o ştie, chiar de sfârşitul unei existenţe dedicate Oastei şi Ţării. Din nefericire, retorica romantică a vorbitorului poate părea desuetă şi chiar uşor ridicolă pentru scepticismul, ca să nu spunem cinismul, caracteristic epocii noastre. Lăsam la latitudinea cititorului să ne dea dreptate sau nu.

* * *În ziua de 16 decembrie 1899, recruţii

batalionului au depus jurământul în curtea casarmei din oraşul Constanţa. Drapelul şi toţi ofi ţerii batalionului erau de faţă. Trupa era formată în careu.

După sfârşitul ceremoniei religioase, domnul general Candiano Popescu, comandantul Diviziei Active Dobrogea,8 ţinu recruţilor următoarea cuvântare patriotică:

„Copii,Fericit acela pe care sorţul9 sau soarta îl hotărăsc

să fi e ostaş; el este alesul lui Dumnezeu şi alesul norocului, căci lui i se încredinţează sfânta sarcină de a apăra Patria, Tronul şi Steagul. Dacă n-am avea ţară, n-am avea oaste. Israeliţii n-au armată, dar nu au nici Patrie. Tătarii nu mai au armată, dar nu mai au nici Patrie. Armate e legată de ţară şi ţara de armată ca vederea de ochi, puterea de muşchi şi viaţa de inimă.

Cine voieşte să se lepede de oaste, nu numai că se leapădă de Patrie, ci se face şi unealta scoborârei şi îngenuncherii neamului.

Cine nu voieşte să slujească sub steag trebuie să dezerteze, adică să ajungă un fel de jidov rătăcitor care să umble pe pitiş tremurând de umbra sa, cerşind puţină linişte şi hrană în mijlocul dispreţului lumii şi trăind ca sobolul ascuns în întunerec în loc de a trăi ca vulturul la lumina soarelui.

Noi însă, copii, cum să fugim de oaste când dânsae pârghia ce ne-a ridicat neamul?

4 (50) 2010 document48

studii/documente

Când oastea a fost jos, ţara a fost jos; când oastea a fost la înălţimea chemării sale, două mici şi şubrede principate, le-am înălţat la rangul de Regat, încoronându-le cu o coroană de oţel10, lucrată de mâna maestră şi harnică a vitejiei româneşti.

De aceea soldatul are o sarcină mare şi nobilă. Şi cum preotul slujeşte bisericii, soldatul slujeşte steagului. Dar pentru ca el să aibă cinstea să fi e braţul apărării siguranţei obşteşti şi a legilor, trebuie să depună jurământ că va fi credincios chemării sale.

Acest jurământ l-aţi săvârşit voi azi, copii.Şi Dumnezeu s-a uitat la voi când aţi făcut

această legătură sfântă şi v-a însemnat. Cine va fi credincios jurământului, cinste şi

răsplată va avea pe pământ şi în cer. Cine îl va călca, de milă şi de râsul lumii va fi , căci va fi pedepsit cu neînduplecarea legii şi huiduit de oameni.

Voi, copii, nu uitaţi că slujiţi în Batalionul al doilea de vânători, care şi-a dobândit renume în războiul trecut. Belşug de slavă găsiţi sub steagul afl at în faţa voastră, împrejurul căruia fl utură sufl etele atâtor eroi căzuţi pentru datorie şi Patrie. Învăţaţi de la dânşii cum se moare în chip nemuritor. Toate fl orile cresc udate cu apă, numai laurii cresc udaţi de sângele vitejilor.”

Apoi întorcându-se către comandantul batalionului îi zise:

„Domnule maior,Să aveţi o statornică şi părintească îngrijire de

aceşti copii, pe care să-i iubiţi precum îi iubesc şi eu. Îngrijiţi-le sufl etul şi traiul lor, îngrijiţi-le demnitatea lor de oameni şi de oşteni. Apăraţi-i contra pornirilor brutale ce din fericire au început să se stârpească din armată.

Faceţi-i să le fi e drag serviciul şi casarma, ca alţi tineri chemaţi mâine a-i înlocui să alerge cu bucurie sub steag.

Sădiţi-le în inimă respectul disciplinei şi devotamentul către patrie, pentru că din asemenea sămânţă răsar faptele strălucite ce împodobesc istoria neamurilor.

Nu fi ţi mlădios ca ceara, nici aspru cu răutate, bunătatea fără slăbiciune trebuind să fi e nedespărţită de inima şefului.

Să trăiască Majestatea Sa Regele, suprema căpetenie a armatei!

Să trăiască Oastea Română!”

Arhivele Militare Române, Fond Registre istorice, jurnale de operaţii-1, dosar 491, f. 66-67.

A ROMANTIC GENERAL: ALEXANDRU CANDIANO POPESCU – LUCIAN DRĂGHICI

On December 16, 1899, in a speech addressed to the recruits of the 2nd Battalion Light Infantry, General Alexandru Candiano Popescu made a call to young soldiers to follow their ancestors’ heroic tradition and described in passionate words the indissoluble link between the Army and Homeland.

Keywords: Alexandru Candiano Popescu, recruits, speech, patriotism, heroic tradition.

1 Serviciul Istoric al Armatei 2 Conf. dr. Ion Rotaru (coordonator), Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească. Mic dicţionar, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 77.3 Mihai Eminescu scria în numărul din 9 decembrie 1880 al ziarului „Timpul”: „Când un om ce, după propria sa mărturisire, soldat fi ind, a luat parte la răsturnarea suveranului său şi care, după ştiinţa tuturor, a proclamat răsturnarea domnitorului la Ploieşti, devine sub domnul Brătianu adjutant domnesc, ataşat ca om de încredere pe lângă suveranul pe care a voit să-l răstoarne, domnul Brătianu va permite tuturor rebelilor libertatea de-a conchide că impunitatea unui atentat la siguranţa statului şi a formei de guvernamânte, sub domnia sa, un titlu de recomandaţie pentru a înainta pe scara ierarhiei sociale” (apud Florin Şinca, Din istoria Poliţiei Române. Între onoare şi obedienţă, vol. I, Bucureşti, 2006). 4 Colonel dr. Florian Tucă, Mircea Cociu, dr. F. Chirea, Bărbaţi ai datoriei 1877-1878. Mic dicţionar, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 41. 5 În realitate, în dimineaţa zilei de 8 august 1870, Alexandru Candiano Popescu a preluat funcţia de prefect al judeţului Prahova. 6 Fragmentele din scrierea lui I.L. Caragiale sunt reproduse după volumul Nuvele, povestiri, amintiri, Editura Facla, Timişoara, 1984, pp. 116-119. Textul este disponibil şi on-line, la adresa http://ro.wikisource.org/wiki/Boborul. 7 Potrivit lui I.L Caragiale, trupele trimise de la Bucureşti pentru înăbuşirea revoltei („un batalion complet de vânători sub comanda maiorului Gorjan”) au ajuns la Ploieşti„pe la trei şi jumătate după-amiaza”, iar Alexandru Candiano Popescu a fost arestat în seara aceleiaşi zile. În realitate, batalionul de vânători a sosit la Ploieşti în jurul orelor 22.00, iar arestarea lui Candiano Popescu s-a petrecut câteva zile mai târziu, în împrejurimile localităţii natale a acestuia (pentru detalii privind evenimentele de la Ploieşti din 8 august 1870 vezi studiul Un episod din lupta antidinastică de Ion Bulei, publicat în „Magazin istoric” 9(66), septembrie 1972, pp. 18-22). 8 Diviza Activă Dobrogea a fost înfi inţată la 22 februarie 1879 prin Înaltul Decret nr. 373, constituind prima mare structură a armatei române din această provincie (Costin Scurtu, Armata Română din Dobrogea. De la revenirea Dobrogei la România Mare, Vol. I (1829-1919), Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa 2008, p. 31). 9 Deoarece numărul recruţilor dintr-un contingent îl depăşea pe al acelora care puteau fi încorporaţi conform fondurilor bugetare alocate în acest scop, desemnarea tinerilor care urmau să efectueze stagiul militar la unităţile „permanente” se făcea prin tragere la sorţi. 10 Referire la coroana cu care a fost încoronat Carol I ca rege al României, la 10 mai 1881. Coroana era fabricată din oţelul unui tun capturat de armata română la Plevna.

studii/documente

document 2010 4 (50) 49

1924), ministru plenipotenţiar al României la Berlin timp de două decenii (18 ianuarie 1896 – 15 august 1916), despre care va fi vorba în acest articol.

Argumentele aduse în discuţie de către adepţii celor două orientări majore, antantofi lii şi germanofi lii, erau impresionante, aşa încât se poate vorbi, după expresia consacrată a lui Constantin Kiriţescu, despre o tragedie a neutralităţii româneşti. Oricare ar fi fost opţiunea României, ea însemna

o renunţare la o parte din patrimoniul naţional, iar consecinţele erau greu de cuantifi cat.

În cele din urmă, statul român a intrat în război, la 15/28 august 1916, după ce, la 4/17 august acelaşi an, semnase tratatul politic şi convenţia militară cu Antanta3. La intrarea în război, Armata Română se prezenta ca o forţă militară

a unei ţări relativ modeste, cu o economie agrar-industrială, a cărei capacitate combativă nu putuse fi probată pe câmpul de luptă, datorită celor peste trei decenii de pace. Participarea la cel de Al Doilea Război Balcanic din anul 1913 a fost mai mult o operaţie de mobilizare şi de logistică, confruntările armate lipsind. Chiar şi aşa, lecţiile acestei campanii au fost dure, lipsurile organismului militar fi ind serioase în privinţa fi abilităţii structurilor organizatorice, dotării, funcţionării serviciilor, capacităţii operative a marilor şi micilor comandamente etc.

Începutul a fost promiţător, armata debuşând cu uşurinţă la nord şi vest de Carpaţi şi ocupând o serie de localităţi, dintre care cel mai important a fost Braşovul. Pe fondul entuziasmului general s-a produs dezastrul de la Turtucaia (18 august/1 septembrie – 24 august/6 septembrie 1916). Bătălia din acest „cap de pod, fără pod” devenit, din chiar momentul consumării ei, simbolul nepregătirii, al neputinţei, al lucrului făcut de mântuială, al laşităţii.

Dr. Petre OTU1

Aşa cum se cunoaşte, declanşarea Primului Război Mondial, la 15/28 iulie 1914, a ridicat în faţa României o problemă de excepţională importanţă, aceea a căii de urmat în condiţiile în care marile puteri europene, grupate în două mari blocuri politico-militare, Tripla Alianţă (Puterile Centrale) şi Tripla Înţelegere (Antanta) se afl au în stare de beligeranţă. În faţa Regatului Român stăteau trei mari opţiuni: rămânerea în afara confl ictului, prin non-beligeranţă sau neutralitate; respectarea angajamentului extern asumat în 1883 şi, prin urmare, intrarea în război alături de Puterile Centrale; alăturarea la Antantă, ceea ce presupunea o răsturnare a alianţelor.

Problema atitudinii Regatului Român faţă de confl ictul izbucnit a fost hotărâtă, cum se cunoaşte prea bine, la Consiliul de Coroană din 3 august 19142. În pofi da opiniei regelui Carol I, susţinut de câţiva oameni politici dintre care cel mai proeminent a fost Petre P. Carp, Consiliul de Coroană a decis „espectativa armată”, devenită în septembrie 1914, neutralitate armată.

Ea a durat doi ani de zile şi prilejuit dezbateri aprinse în clasa politică românească. Pe de o parte, liberalii în frunte cu Ion I. C. Brătianu, susţinuţi de unele grupări conservatoare, conduse de Take Ionescu şi Nicolae Filipescu, susţineau intrarea în confl ict alături de Antanta, scopul fi ind recuperarea teritoriilor româneşti afl ate în componenţa monarhiei dualiste. De cealaltă parte, curentul progerman era reprezentat de oameni politici de mare calibru (Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman ş.a.), şi de intelectuali de valoare (Ioan Slavici, Radu Rosetti, Tudor Arghezi, Grigore Antipa, Simion Mehedinţi, ş.a.). Printre cei mai fermi susţinători ai păstrării direcţiei politice externe progermane a fost şi diplomatul Alexandru A. Beldiman (1855-

„Voi putea dovedi oricând pe temeiul actelor şi documentelor că dumneavoastră aţi tăinuit opinii publice realitatea lucrurilor, făcând-o să creadă că vom intra în război cu sorţi mari de izbândă, pe când în realitate ar fi fost tot aşa de lesne a feri ţara de această catastrofă nemaipomenită. Astfel, toate virtuţile poporului nostru au fost sacrifi cate, nu pentru a asigura mersul lui ascendent spre un viitor mai mare şi mai frumos ci pentru a consuma decăderea şi distrugerea patriei“

UN RECHIZITORIU TERIBILDr. Petre OTU1

4 (50) 2010 document50

studii/documente

Ea era, scrie I.G. Duca, „aşa de răsunătoare, încât nu numai că anula toate succesele – netăgăduitele succese de la nord – dar arunca de la început un fel de val de discredit asupra întregii noastre intrări în acţiune”4. Un alt contemporan şi memorialist de excepţie, Constantin Argetoianu, scria şi el: „Turtucaia înseamnă o dată mare în situaţia politică a ţării noastre. Odată cu căderea Turtucaiei au căzut şi solzii de pe ochii celor mai mulţi, s-a prăbuşit întreaga schelărie politică ridicată de regele Carol I, în lunga sa domnie, în jurul statului român”.

A urmat o suită de înfrângeri, care au culminat cu ocuparea Bucureştilor, la 6 decembrie 1916, de către trupelor Puterilor Centrale. La sfârşitul anului 1916 frontul s-a stabilizat pe aliniamentul Carpaţii Orientali – cursul inferior al Siretului – Dunărea

maritimă, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea fi ind pierdute5.

Cauzele aceste înfrângeri militare de proporţii sunt de ordin extern şi intern. România a intrat în război la un moment nepotrivit, pe baza unui plan de campanie, „Ipoteza Z”, care avea multe condiţionalităţi externe, respectiv un sprijin aliat puternic, concretizat în ofensiva corpului expediţionar franco-englez de la Salonic, condus de generalul Maurice Sarrail, o ofensivă rusă în Bucovina şi Galiţia, o aprovizionare ritmică (300 de tone zilnic) din partea aliaţilor etc.

Cât priveşte latura internă, cea mai importantă cauză a fost nepregătirea armatei, dar şi a populaţiei pentru teribilele încleştări ce au urmat. Şi aici, principalele responsabilităţi au revenit, fără îndoială, lui Ion I.C. Brătianu şi partidului său, precum şi eşaloanelor superioare militare. Din dorinţa de a păstra secretul negocierilor cu Antanta, opinia publică nu a fost sufi cient de bine informată cu aspecte esenţiale ale cooperării cu viitorii aliaţi (cazul sprijinului rusesc în Dobrogea). Cât priveşte, înaltele comandamente militare, ele au trecut sub tăcere

multe aspecte ale războiului modern, în curs de desfăşurare pe celelalte teatre de operaţii legănându-se în iluzia unei victorii uşoare. N-a fost să fi e!

Înfrângerile de pe front şi situaţia grea a României au constituit, după opinia adepţilor orientării spre Germania, o dovadă a justeţei ideilor promovate cu insistenţă în anii neutralităţii. Iar, principalul vinovat pentru toate acestea era primul ministru Ion I.C. Brătianu, cel care a condus cu abilitate negocierile cu Antanta, căruia i s-au adus multe acuze, unele din ele întemeiate, privind modul de pregătire a ţării pentru marea încercare.

Din rândul documentelor de acest gen face parte şi cele emanând de la Alexandru Beldiman. În ziua căderii Bucureştilor (23 noiembrie/6 decembrie

Ion I.C. Brătianu

studii/documente

document 2010 4 (50) 51

1916), din Charlottenburg, de lângă Copenhaga, el a adresat primului ministru memoriul redat mai jos. Aşa cum cititorii vor putea constata, Beldiman face un rechizitoriu al politicii duse de Ion I. C. Brătianu după declanşarea confl agraţiei mondiale. Este pusă în discuţie orientarea către Antanta şi sunt criticate dur ideile pe baza cărora a fost pregătită intrarea în război. Multe dintre observaţiile lui Beldiman sunt corecte, ele fi ind confi rmate de cercetările istorice ulterioare. În epocă, însă, dezvăluirile lui Beldiman au reprezentat o noutate, ele constituind, apoi, o piesă pentru acuzarea guvernului Ion I. C. Brătianu de gestionare catastrofală a sorţii naţiunii.

Mai adăugăm că documentul a fost reprodus în „Gazeta Bucureştilor”, ziar de tradiţie, dar care s-a pus la dispoziţia ocupaţiei germane în anii 1916-1918. De asemenea, reamintim faptul că Alexandru Beldiman a mai trimis un alt memoriu lui Ion I.C. Brătianu, în ianuarie 1917, pus în circuitul ştiinţifi c de Maria Georgescu6.

* * *

„Domnule Prim-Ministru7, În faţa ruinelor patriei noastre, vin să vă întreb,

ca unul care de doi ani v-am prevenit mereu asupra urmărilor nefaste ale politicii dumneavoastră, cum înţelegeţi şi justifi caţi înaintea naţiunii cumplita catastrofă în care aţi aruncat-o şi a cărei întreagă răspundere dumneavoastră o purtaţi în întâiul rând, împreună cu fratele dumneavoastră Vintilă?

Astăzi s-a învederat că toate datele şi prevederile care au determinat declaraţia dumneavoastră de război erau tot atât de false ca şi căderea Dardanelelor prin care guvernul a înşelat anul trecut ţara peste nouă luni de zile, aducând vieţii noastre economice acea gravă vătămare, totodată atât de mănoasă în câştiguri scandaloase pentru unii privilegiaţi ai puterii. Refuzând încontinuu în mod serios realitatea situaţiilor militare şi politice, aţi hotărât despre soarta ţării pe temeiul unor închipuiri ticluite cu rea conduită şi răspândite prin toate mijloacele guvernamentale, închipuiri care erau fi reşte menite să se prăbuşească.

1) V-aţi bizuit pe o mare armată rusească care trebuia să opereze în Dobrogea împreună cu a noastră. Această mare armată rusă însă nu a existat, afară de 2-3 divizii slabe, ce erau disponibile din partea Rusiei pentru Dobrogea. Atunci când aţi declarat războiul ar fi fost de datoria dumneavoastră elementară să vă încredinţaţi cu certitudine care

erau forţele de care dispuneaţi pentru a întâmpina ofensiva din partea Bulgariei.

Dar nici după căderea Turtucaiei, după ce ofensiva mareşalului von Mackensen se oprise de vreo trei săptămâni, nici atunci forţele ruseşti nu erau numeric sufi ciente pentru a împiedica luarea Constanţei, cea mai teribilă lovitură ce se putea da ţării şi ale cărei urmări nu se vor vedea toate decât mai târziu. Vă prevenisem însă la timp pe temeiul unei informaţiuni autentice, că forţe considerabile germano-bulgare şi otomane erau gata a lua imediat ofensiva contra Dobrogei de îndată ce veţi intra în acţiune în contra Puterilor Centrale. După pierderea Constanţei şi a liniei ferate de la Cernavodă aţi avut pe la sfârşitul lunii octombrie st.n. (stil nou – n.n) tristul curaj să declaraţi în public şi să afi rmaţi prin presa engleză şi franceză că ora critică pentru România a trecut (a se vedea „Daily Cronicle” de la 1 noiembrie st.n.).

2) V-aţi bizuit pe ofensiva generalului Sarrail, care nici la Londra nu era atunci privită ca un factor destul de puternic pentru a răsturna situaţia balcanică creată de Puterile Centrale. Astăzi, acest adevăr se recunoaşte şi la Paris: luarea oraşului Monastir nu este decât o satisfacţie morală pentru nenorociţii Sârbi, a căror soartă aţi pregătit-o şi României.

3) Pe temeiul unor informaţiuni false şi contrarii, cu tot ce nu încetam să vă raportez de la Berlin asupra alianţei bulgare cu Puterile Centrale, alianţă la care aţi contribuit în mod hotărâtor la 1915 prin atitudinea dumneavoastră în chestia Dardanelelor, aţi crezut posibil şi chiar probabil că în urma declaraţiei dumneavoastră de război, Bulgarii vor părăsi pe aliaţii lor. Mă refer în această privinţă la revelaţiunile generalului Averescu în „Daily Telegraph” din 9 octombrie, care confi rmă în public consecinţele militare dezastruoase ce aceasta presupunere, lipsită de orice temei, le-a avut pentru întreaga campanie.

4) Tot aşa aţi lăsat să se răspândească în cercurile noastre militare şi politice credinţa că ar fi cu putinţă ca Germania să se abţină de a interveni în războiul ce dumneavoastră aveţi de gând să declaraţi Austro-Ungariei, cu toate că de luni de zile înainte vi se afi rmase mereu contrariul ofi cial şi în modul cel mai categoric.

Guvernul dumneavoastră era demult prevenit că declaraţia de război în contra Austro-Ungariei va fi urmată imediat de aceea a Germaniei în

4 (50) 2010 document52

studii/documente

contra României; dar se potrivea cu uneltirile dumneavoastră ca armata şi opinia publică să fi e înşelate asupra acestui punct esenţial, cu toate că ştiaţi contrariul în mod autentic.

5) V-aţi bizuit pe un succes hotărâtor al ruşilor în direcţia Kowel şi Lemberg şi cu toate câte s-au raportat din cea mai autorizată sorginte asupra acestei chestiuni de căpetenie aţi refuzat să studiaţi situaţia militară astfel cum se prezenta atunci în realitate pe acel front, după ce ultima ofensivă a ruşilor s-a arătat neputincioasă în a atinge scopul ei principal de a înfrânge linia ocupată de armatele Puterilor Centrale. Însuşi generalului Brusiloff a declarat în ziarul „Times” din 10 noiembrie că abia în primăvara viitoare Rusia va ajunge la culmea puterilor sale militare, pentru a fi în stare a recuceri provinciile pierdute. Vă întreb, însă, astăzi: până la primăvara viitoare care este soarta ce aţi pregătit patriei noastre?

Rapoartele corespondenţilor germani, martori oculari ai luptelor şi chiar buletinele ofi ciale germane constată adesea cu admiraţie vitejia, tenacitatea, eroismul trupelor române, care îşi apără pământul

strămoşesc în situaţiile cele mai grele. Toate aceste sacrifi cii enorme de sânge, de avere, de forţe vitale, dumneavoastră împreună cu cârdăşia oamenilor de afaceri ce vă înconjoară le-aţi impus naţiunii înşelând-o mereu de doi ani asupra celor mai de căpetenie fapte şi împrejurări ale situaţiunilor militare şi politice şi prin această înşelăciune organizată a ţării aţi hotărât despre soarta şi viitorul ei.

Voi putea dovedi oricând pe temeiul actelor şi documentelor că dumneavoastră aţi tăinuit opinii publice realitatea lucrurilor, făcând-o să creadă că vom intra în război cu sorţi mari de izbândă, pe când în realitate ar fi fost tot aşa de lesne a feri ţara de această catastrofă nemaipomenită. Astfel, toate virtuţile poporului nostru au fost sacrifi cate, nu pentru a asigura mersul lui ascendent spre un viitor mai mare şi mai frumos ci pentru a consuma decăderea şi distrugerea patriei.

Iată opera dumneavoastră şi a complicilor dumneavoastră, operă care ar trebui să vă îngrozească cumplit, dacă ar mai fi rămas un pic de conştiinţă în inima dumneavoastră.

Alexandru Beldiman”

1 Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară; preşedintele Comisiei Române de Istorie Militară. 2 Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Encinclopedică, Bucureşti, 1997, p. 27-5.3 Maria Georgescu, Curentul progerman şi intrarea României în primul război mondial, în Acta III. Al III-lea colocviu de istorie militară, Bucureşti, 1997, p. 37-41; Lucian Boia, Germanofi lii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.4 I. G. Duca, Memorii, vol. III, Războiul, Partea I (1916-1917), ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 23.5 Pentru desfăşurarea campaniei din 1916, a se vedea, între altele: Colonel Alexandru Ioaniţiu, Războiul României(1916-1918), volumul I-I, „Tipografi a Geniului” (Cotroceni), Bucureşti, f.a; Generalul G. A. Dabija, Armata română în Răsboiul Mondial (1916-1918), cu o prefaţă de domnul general de corp de armată Alexandru Averescu, volumul I-IV, Editura I.G. Hertz; General D. Iliescu, Documente privitoare la Răsboiul pentru întregirea României. Discurs rostit în şedinţa Senatului de la 13 iunie 1924, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1924; General Henri Berthelot and Romania. Memoires and Correspondance 1916-1919, edited, with a biographical introduction, by Glenn Torrey, East European Monographs, Boulder, 1987; General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Maria Georgescu, Editura Modelism, Bucureşti, 1997; Mareşal Alexandru Averescu, Notiţe zilnice de război, vol 1-2, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Eftimie Ardeleanu şi Adrian Pandea, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 31; Toma Dumitrescu, Jurnal de campanie 1916, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Petre Otu şi Maria Georgescu, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996; Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005; Idem, Mareşalul Constantin Prezan, Vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti, 2008 etc.6 Maria Georgescu, 90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. Eşichierul politic românesc în faţa unei dileme strategice, Revista de Istorie Militară, nr. 5-6/2006, pp. 9-17. 7 „Gazeta Bucureştilor”, 10 martie 1917.

A TERRIBLE INDICTMENT – PETRE OTU, PH.D.

The disastrous beginning of the First World War for Romania brought to the prime minister Ion I.C. Brătianu vehement criticism from the representatives of the pro German current.

Alexandru Beldiman, the Romanian minister in Berlin, through a letter published in “Gazeta Bucureştilor”, made a rough analysis of the Government activity accusing it of the country disaster.

Keywords: disaster, offensive, Turtucaia, war declaration, prime minister

studii/documente

document 2010 4 (50) 53

Desfăşurată în condiţii extrem de grele, sub semnul imprevizibilului, evacuarea trupelor române din Basarabia şi nordul Bucovinei a constituit un dezastru şi o pată greu de şters de pe obrazul Armatei Române în general şi de pe cel al ofi ţerilor, al corpului de comandă, în special, al căror comportament timorat în faţa furiei elementelor minoritare şi a Armatei Sovietice a dus la insuccesul operaţiunii.

O analiză amănunţită a comportamentului militarilor români, a reacţiei acestora în faţa situaţiilor imprevizibile în care au fost implicaţi, a umilinţelor pe care au fost obligaţi, de către o conducere timorată, să le suporte, poate duce la determinarea şi înţelegerea transformărilor mentale, a infl uenţelor şi modifi cărilor survenite în psihicul acestora, creându-se astfel o anumită stare de spirit1. Cunoaşterea acesteia constituie baza înţelegerii comportamentului2 trupelor Armatei Române pe timpul pregătirii şi eliberării provinciilor cedate în vara anului 1940, a succeselor rapide obţinute, mai târziu, în „Bătălia celor 33 zile”3, precum şi comportamentul şi excesele, în unele cazuri, faţă de populaţia sovietică şi evreiască.

Încă de la declanşarea evacuării, în acţiunea unităţilor din provinciile care urmau a fi cedate s-a resimţit dureros nederularea măsurilor premergătoare ce se impun în astfel de situaţii, precum şi lipsa de organizare a operaţiunii, fapt care a constituit baza apariţiei tuturor disfuncţionalităţilor apărute pe parcurs.

Această stare de fapt nu îşi are originea, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, în neprofesionalismul ofi ţerilor, slaba pregătire sau indiferenţa comandanţilor marilor unităţi, a structurilor de comandă împreună cu statele majore, ci în hotărârea regelui Carol al II-lea care, din dorinţa de a da „opiniei publice sentimentul că lucrurile se afl ă în deplin control”4, a interzis categoric, prin dispoziţiile date Marelui Stat Major, organizarea din timp a evacuării provinciilor şi luarea măsurilor

premergătoare unei astfel de operaţiuni (evacuarea familiilor militarilor din zonă, a depozitelor armatei, a materialelor, a familiilor funcţionarilor, a arhivelor, etc.), ordinul dat armatei dislocate în partea de est a ţării (Armata a 4-a) fi ind acela de a se „bate pe

hotarul de răsărit cu toate forţele, dacă teritoriul ar fi invadat”5.

Urmarea unui asemenea punct de vedere la nivelul conducerii statului a însemnat executarea, de către Armatele a 3-a şi a 4-a române a unei operaţiuni militare de evacuare, nepregătite, mai ales în teren, din timp, declanşată printr-un ordin ajuns tardiv la nivelul unităţilor afl ate în dispozitivul de apărare şi care a avut drept rezultat imediat surprinderea, nedumerirea şi nemulţumirea militarilor care, fi ind convinşi şi pregătiţi, mai ales moral şi psihic, pentru a se opune agresiunii sovietice, s-au văzut obligaţi de a trece rapid la părăsirea celor două provincii, fără a trage măcar un foc de armă6.

UMILIREA ŞI DEZNĂDEJDEA MILITARILOR ROMÂNI

ÎN BASARABIA ŞI NORDUL BUCOVINEI(28 iunie - 3 iulie 1940)

Drd. Voicu MARIN

„Dragi ostaşi ai Armatei a IV-a, călăuzit de interesele permanente ale Ţării şi neamului românesc, Guvernul a hotărât evacuarea Basarabiei. Măsura luată de autoritatea superioară nu atinge întru-nimic sentimentele de cinste ostăşească ale comandanţilor şi soldaţilor Armatei a IV-a, căreia îi fusese încredinţată apărarea Basarabiei“

4 (50) 2010 document54

studii/documente

Pe de altă parte, pregătirea evacuării şi punerea în marş a unităţilor a stat sub semnul improvizaţiei datorită lipsei timpului fi zic necesar organizării unei operaţiuni militare de asemenea anvergură, rezultatul fi ind sentimentul de nesiguranţă şi fugă al militarilor.

Educaţia trupei şi a corpului de comandă, făcută timp de aproape un an în spiritul opunerii prin forţă oricărui agresor, corelată cu percepţia în acest sens a măsurilor şi pregătirilor de apărare efectuate în Basarabia şi Bucovina, au cimentat în sufl etele militarilor această convingere care, în dimineaţa zilei de 28 iunie, s-a transformat în panică şi deznădejde.7

Toate declaraţiile şi dările de seamă întocmite pe timpul şi după derularea evenimentelor incriminează lipsa organizării operaţiunii şi anunţarea tardivă a acesteia.8

Unităţile din primele linii au primit ordinul de evacuare9 abia în jurul orelor 12-13, iar plecarea s-a efectuat după 2-3 ore, în timp ce trupele ruseşti trecuseră Nistrul la orele 14 realizându-se, în acest fel, o presiune psihică asupra unităţilor române, care a dus la crearea haosului, improvizării operaţiunii soldată cu abandonarea a unor mari cantităţi de materiale, muniţii şi bunuri aparţinând armatei.

În ziua de 28 iunie, imediat după primirea Ordinului nr. 6006/C privind evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, comandantul Armatei a 4-a, conştient de impactul psihic al acestui ordin asupra militarilor, emite către unităţile din subordine Ordinul de Zi nr. 84 (la ora 06.13), în care cere subordonaţilor stăpânire de sine şi respectarea tuturor ordinelor primite, în termenii următori: „Dragi ostaşi ai Armatei a IV-a, călăuzit de interesele permanente ale Ţării şi neamului românesc, Guvernul a hotărât evacuarea Basarabiei. Măsura luată de autoritatea superioară nu atinge întru-nimic sentimentele de cinste ostăşească ale comandanţilor şi soldaţilor Armatei a IV-a, căreia îi fusese încredinţată apărarea Basarabiei.

Cunoscând sentimentele voastre de devotament şi sacrifi ciul faţă de Tron şi Ţară, angajez pe ostaşii Armatei a IV-a – ofi ţeri şi trupă – să execute cu stricteţe ordinele ce se dau, aşteptând în linişte momentul când M.S. Regele, Şeful Suprem al Oştirei, le va permite să arate ce pot. Trăiască M.S. Regele. Trăiască Ţara şi Neamul Românesc”10.

În speranţa asigurării unor condiţii normale a desfăşurării operaţiunii de evacuare prin respectarea de către ambele părţi, cea română, respectiv sovietică, a regulilor impuse în forţă de reprezentanţii sovietici, comanda Armatei Române a interzis categoric riposta trupelor române la provocări şi deschiderea focului, ordin care, în condiţiile imixtiunii continue a trupelor sovietice în executarea operaţiunilor militare române şi atacurilor ignobile ale populaţiei minoritare împotriva trupelor în retragere, sub umbrela protectoare a aceloraşi trupe sovietice, a dus la transformarea evacuării într-un dezastru total.

Încă de la afl area cedării provinciei, populaţia minoritară a reacţionat într-un mod care a luat prin surprindere, atât autorităţile civile cât şi militare. Documentele vremii incriminează comportamentul, în special al unei părţi a populaţiei evreieşti, al comuniştilor şi simpatizanţilor acestora11.

Reacţia acestora faţă de armată, autorităţile şi populaţia românească din aceste provincii a fost surprinzătoare, de neînţeles. Resentimentele faţă de populaţia evreiască după iulie 1940 au fost tocmai rezultatul comportamentului reprobabil al unei părţi a acestei minorităţi împotriva armatei şi populaţiei româneşti, afl ate în momente de cumpănă şi care în loc de compătimire şi ajutor au primit batjocură şi umilinţă.

Imaginile principalelor oraşe din teritoriul ce urma a fi cedat în prima zi a evacuării erau de nedescris. Începuse să se instaureze panica amplifi cată de atacurile grupurilor agresive asupra autorităţilor, jafuri şi ucideri, pe care jandarmii şi autorităţile militare încercau zadarnic să le stopeze. Gările şi drumurile de ieşire din localităţi începeau să devină neîncăpătoare pentru populaţia îngrozită, deznădăjduită, ce se refugia într-o dezordine totală12. Autorităţile administrative nu au putut gestiona situaţia; au pierdut controlul total13.

În Chişinău, comandantul garnizoanei a încercat să menţină ordinea încă din timpul nopţii şi inclusiv în ziua de 28 iunie împotriva grupurilor care începuseră să devină agresive, prin instalarea în punctele publice principale a unor posturi de pază înarmate şi trimiterea de patrule militare pe principalele artere, însă, în scurt timp, armata şi autorităţile sunt depăşite de situaţie. „Comuniştii şi evreii sunt stăpânii oraşului”14.

În după-amiaza zile de 28 iunie au fost numiţi comisari ai poporului avocaţii Steinberg şi Crisberg,

studii/documente

document 2010 4 (50) 55

precum şi ziaristul Terziman15 în aşteptarea „armatei sovietice eliberatoare” şi s-au desfăşurat demonstraţii de stradă arborându-se drapelele roşii şi scandându-se lozinci precum: „Jos Carol”, „Jos Armata Română”, „Trăiască Stalin şi Armata Sovietică”16. Poliţiştii care au încercat să instaureze ordinea au căzut victime mulţimii, comisarii Pascar Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol, fi ind executaţi de către evrei17. Aceeaşi soartă a avut-o şi maiorul Cristodorescu Constantin, şeful Biroului de Informaţii al Corpului 3 Armată, care, rămas să predea clădirea Comandamentului, a fost împuşcat la orele 16.00.18 Au existat şi români care s-au pus în slujba Sovietelor, precum deputalul Mâţă, care, refuzând să se evacueze s-a instalat la conducerea oraşului în aşteptarea sovieticilor.19

În oraşul Bălţi, până la sosirea trupelor sovietice (29 iunie, ora 09.00) se constituie un soviet al oraşului în fruntea căruia, comisar al poporului este numit Bavarovschi Casimir20 (fost şef al serviciului funciar al oraşului Bălţi). Cercul de Recrutare este jefuit, medicii evrei concentraţi la Spitalul Militar Bălţi dezertează şi încep arestările funcţionarilor neevacuaţi. Părintele Ţurcanu împreună cu alţi preoţi sunt împuşcaţi, iar colonelul Antoniu, comandantul garnizoanei Bălţi, este înjurat şi insultat.21

Permanent, începând din primele momente ale zilei de 28 iunie, a existat o puternică presiune psihologică asupra militarilor români, dirijată printr-o propagandă susţinută şi metode specifi ce în scopul derutării şi intimidării acestora. În gara Bălţi, grupuri de evrei se strecurau printre soldaţii afl aţi în

garniturile de tren sfătuindu-i să depună armele şi să rămână în Basarabia.22

Elemente evreieşti din Cetatea Albă şi comuniştii au manifestat în dimineaţa zilei de 28 iunie, imediat după începerea evacuării, în grădina publică a oraşului, unde, ca dovadă a resentimentelor faţă de elementul românesc, au lovit cu pietre, răsturnat şi scuipat statuia întregitorului de ţară, regele Ferdinand.23 La fel ca şi în Chişinău, Hotin, Reni şi Ismail, şi aici, având cocarde roşii prinse în piept, au manifestat cu bucurie pentru noul regim care se instaura în Basarabia: comunismul.

În Soroca, familiile ofi ţerilor din garnizoană, ale magistraţilor şi funcţionarilor au încercat să scape de furia evreilor în curtea Cercului de Recrutare, însă zadarnic: „s-au petrecut scene îngrozitoare de deznădejde şi de durere. Cete de comunişti evrei împuşcau, loveau şi prădau tot ce le cădea în mână”24. Comisarul ajutor Murafa Vladimir şi agentul Eustaţiu Gabriel, care nu reuşiseră să se refugieze în dimineaţa zilei de 28 iunie, au fost arestaţi de avocatul Michel Flexor şi ucişi în Piaţa Unirii, în faţa statuii generalului Poetaş25.

Ofi ţeri şi subofi ţeri ai Cercului de Recrutare26 au fost jefuiţi, insultaţi, li s-au rupt epoleţii, ulterior o parte din ei împuşcaţi (subofi ţerul Ene, căpitanul Georgescu, administratorul fi nanciar al Cercului de Recrutare Ion Gheorgiu ş.a.)27. Armata, funcţionarii şi populaţia care încercau să se evacueze erau huiduite şi apostrofate: „Burjuilor, ţiganilor ce aţi căutat în Basarabia?”28 Scenele descrise de martorii oculari vorbesc de la sine: „Ofi ţerii şi subofi ţerii erau într-o stare de plâns, cu hainele şi epoleţii rupţi, cu leziuni pe faţă şi corp, declarând că în timp ce se refugiau au fost maltrataţi şi bătuţi de jidovi”29.

Şi la Cernăuţi, încă înainte de apariţia trupelor sovietice, bisericile şi clădirile administrative au fost devastate şi jefuite, iar o parte din reprezentanţii statului român au fost ucişi.30 Aici violenţele au atins paroxismul: soldaţi, ofi ţeri şi poliţişti dezarmaţi şi ucişi cu propriile baionete de minoritari în vârstă de 15-16 ani, şi obligarea sub ameninţări, a soldaţilor, de a participa la defi lare.31 „În retragerea de la Cernăuţi, pe drumuri, se vedeau mame cu copilaşi în braţe, îngenunchiate şi disperate, implorând mila trecătorilor spre a le salva.”32.

Crime împotriva militarilor români au fost comise încă din faza iniţială a evacuării şi în alte Primirea armatei sovietice la Chişinău

4 (50) 2010 document56

studii/documente

localităţi, precum Storojineţ, unde doi soldaţi aviatori care încercau să se retragă au fost ucişi şi îngropaţi în curtea liceului din localitate33.

Dureros, pentru populaţie şi militarii români, a fost faptul că la samavolniciile la care au fost supuşi au participat sau, în unele cazuri, au asistat şi o parte din conaţionali, care, probabil din dorinţa de a nu-şi pierde privilegiile şi averile sau din cauza sentimentelor fi locomuniste sau sovietice, şi-au pus serviciile în slujba noului regim. În acest sens, exemplele sunt multe. Deputatul Mâţă împreună cu un alt moldovean, pe nume Bivol, au preluat conducerea Chişinăului şi s-au pus în slujba Sovietelor34, atitudine pe care au adoptat-o şi deputaţi, preşedinţi şi secretari ai Frontului Renaşterii Naţionale, precum şi mulţi politicieni de vază „cari în trecut se băteau cu pumnul în piept pentru scumpa Românie”35.

Comportamentul unei părţi a minorităţii evreieşti36 imediat după anunţarea evacuării Basarabiei şi nordului Bucovinei a surprins total pe militarii români prin punerea lor într-o situaţie care nu fusese prevăzută şi care a constituit, prin rapiditate şi violenţă, cauza principală, alături de timpul insufi cient avut la dispoziţie, a eşecului pregătirii în teren şi începerii operaţiunii de evacuare.

Analizarea modului de acţiune a unor membri ai comunităţii evreieşti în ziua de 28 iunie induce către emiterea ipotezei că aceştia nu au acţionat haotic, ci conform unei scheme pregătite din timp, în scopul susţinerii logistice şi informative a agresiunii sovietice,37 urmare a unei puternice propagande bolşevice împotriva „ciocoilor şi moşierilor români“38 anterioare declanşării evacuării. În sprijinul acestei teze vin şi declaraţiile unora dintre participanţii la evenimente, conform cărora, înainte de anunţarea evacuării, în unele oraşe, în noaptea de 27/28 iunie, deja circulau pe străzi grupuri suspecte39, iar în dimineaţa zilei de 28 iunie, în oraşul Chişinău, de exemplu, magazinele şi cafenelele evreieşti au rămas închise, cu obloanele trase40, deşi ordinul de evacuare nu fusese încă primit.41 Ulterior, impresia generală a fost că populaţia evreiască fusese înştiinţată de evenimentele ce urmau să se desfăşoare.

Iniţial, necunoscându-se reacţia administraţiei, armatei şi a populaţiei româneşti şi nefi ind încă protejaţi de trupele sovietice, acţiunea acestora s-a

limitat la manifestaţii paşnice împotriva României, dar în faţa timorării şi lipsei de reacţie, în scurt timp au trecut la agresiuni fi zice42 care au luat amploare odată cu sosirea primelor eşaloane ale armatei sovietice.

Afl area acestor veşti cutremurătoare, pe parcurs ce eşaloane ale Armatei Române se retrăgeau la vest de Prut, au umplut de durere sufl etele românilor şi militarilor din interiorul ţării şi au dezvoltat resentimente faţă de minoritarii evrei.

Executarea ordinului de a nu riposta şi de a nu deschide focul indiferent de situaţia creată a însemnat condam narea militarilor români la umilinţă şi deznădejde. Chiar dacă rapoartele din zona de acţiune solicitau insistent aprobarea de a se opune în forţă trupelor sovietice care deveneau din ce în ce mai agresive43 şi, chiar dacă toate evenimentele în derulare impuneau acest lucru, comanda armatei, prin atitudinea adoptată, a urmărit tot timpul să nu dea motive armatei sovietice de a declanşa ofensiva împotriva României şi ocuparea prin forţă a întregii Moldove, până pe crestele arcului carpatic.

Pe lângă preluarea celor două provincii, s-a urmărit demoralizarea Armatei Române în retragere, dezorganizarea unităţilor şi marilor unităţi, dezarmarea şi abandonarea unor cantităţi cât mai mari de material militar, armament şi muniţii, scopul fi ind unul singur; scăderea capacităţii combative a Armatei Române şi imposibilitatea de a se opune unei eventuale invazii sovietice în Moldova.

Dacă în primele zile ale evacuării trupele sovietice s-au limitat la acţiuni de intimidare a trupelor române, începând cu ziua de 1 iulie acestea devin din ce în ce mai violente, trec la ameninţări directe, la arestări şi chiar deschid focul.

Inexistenţa unei reacţii hotărâte şi dinamice din partea militarilor români la tatonarea efectuată iniţial de Armata Sovietică, precum şi la manifestările ostile ale populaţiei evreieşti, au avut drept rezultat creşterea graduală a agresivităţii, ajungându-se la arestări, maltratări şi ucideri pe lângă toată gama de manifestări menite să distrugă spiritul combativ al unităţilor în retragere.

Sfi dând toate prevederile convenţiei semnate, cu o siguranţă specifi că armatelor cuceritoare, trupele sovietice, chiar dacă de multe ori în inferioritate faţă de unităţile româneşti, au reuşit să dezorganizeze operaţiunea de evacuare, transformând-o într-o retragere total lipsită de coordonare.

studii/documente

document 2010 4 (50) 57

Rapoartele, dările de seamă şi documentele emise de unităţile afl ate în retragere şi organele administraţiei româneşti în teritoriu demonstrează, fără niciun dubiu, imixtiunea crasă, sistematică, a sovieticilor în derularea operaţiunii de evacuare a trupelor române pentru atingerea scopurilor amintite anterior.

Pentru dezarmarea coloanelor în retragere, trupele sovietice, de multe ori, nici nu au oferit motivaţia acţiunilor lor, sau, acolo unde au făcut-o, pretextele erau puerile, fără nici o susţinere reală. Aşa s-a desfăşurat şi dezarmarea Batalionului 2 din Regimentul 54 Infanterie, când pretextul oferit de comanda sovietică a fost acela că „s-a depăşit conform convenţiei timpul de 24 de ore, afectat trupelor române pentru evacuarea teritoriilor cedate”44, afi rmaţie total inexactă. De altfel, pe timpul contactelor româno-ruse, au existat ofi ţeri

ruşi care au afi rmat că, nu numai că nu fuseseră înştiinţaţi despre prelungirea termenului de evacuare, dar şi că termenul stabilit iniţial le era necunoscut, singura lor misiune primită fi ind ajungerea cât mai rapidă la Prut. Chiar şi după dezarmare, coloanele româneşti nu erau lăsate să se deplaseze spre Prut în siguranţă. Tancurile şi motorizatele sovietice, plasându-se pe acelaşi direcţii de deplasare şi acelaşi sens cu militarii români, intrau adânc în dispozitivul românesc, blocând astfel continuarea marşului. Unor astfel de situaţii au fost obligate să le facă faţă şi unităţile Regimentelor 5 Roşiori „Împăratul Niculae II” şi 6 Roşiori când, în zonele Briceni, Briceni Târg şi Noua Suliţă, mai multor escadroane le-au fost răsturnate în şanţuri căruţele şi chesoanele după dezarmare, ajungându-se până într-acolo încât le-au fost luate până şi centurile45.

În ziua de 01 iulie, la punctul de trecere peste Prut de la Bădragi, ariergarda unei brigăzi de cavalerie, care încerca să treacă la vest de Prut, a fost atacată de unităţi de care de luptă sovietice. Incidentul este cu atât mai grav cu cât acesta s-a desfăşurat în timpul parlamentărilor dintre cei doi comandanţi; sovietic şi român46. Între râurile Suceava şi Siret, artileria afl ată în marş a fost, de asemenea, atacată de tancurile sovietice, podurile de la Fălciu şi Lipcani, peste Prut, au fost forţate, iar a doua zi (2 iunie) a fost atacat şi capul de pod de la Giurgiuleşti, acţiune în care a fost capturată o companie de infanterie47.

Trebuie menţionat faptul că aceste aşa-zise „incidente” s-au soldat cu pierderi umane din partea trupelor române şi s-au executat în condiţiile în care între România şi U.R.S.S. nu era declarată starea

Primirea trupelor sovietice

1 Conform Roland Doran, Francoise Parot, Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, starea de spirit este defi nită ca fi ind „ansamblul dispoziţiilor afective şi instinctive care determină tonalitatea fundamentală a activităţii psihice, oscilând între cei doi poli ( ai euforiei expansive şi al depresiei dureroase). Noţiunea este uşor de înţeles, greu de defi nit”.2 Pentru a înţelege cauzalitatea acestor stări de spirit, identifi carea factorilor generatori o raportăm la elementul uman ca receptor al acestora, analizându-le infl uenţa prin modul de reacţie al subiecţilor. Neavând pretenţia că putem depista în totalitate stimulii, încercăm să surprindem, totuşi, rezultatul infl uenţei lor asupra psihicului militarilor tratând starea de spirit nu ca pe o stare generală, ci ca pe un rezultat al frământărilor interioare, în urma cărora, conştientul generează o stare generatoare de atitudini colective.3 Vezi, Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1990.4 Dinu Giurescu, România în al doilea război mondial (1939-1945), Editura All Educational, 1999, p. 23.5 Ibidem, p. 22.6 În articolul Cea mai dureroasă retragere, publicat în revista Document, 2000, nr. 2, p. 20-24, Oana Anca Otu prezintă o serie de documente care atestă impactul psihologic, emoţional, pe care l-a avut asupra militarilor ordinul de retragere a Armatei Române din Basarabia şi Nordul Bucovinei (este vorba, printre altele, despre Raportul contrainformativ din 5 iulie 1940 provenit de la Regimentul 21 Artilerie, Apelul din 8 iulie 1940 al generalului de divizie Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3 Armată către trupele din subordine, Extrasul din jurnalul de operaţii al Centrului de Instrucţie al Infanteriei pentru perioada 30 august - 5 septembrie 1940, etc.).7 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond 5417, dosar 941, f. 353.8 Vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), fond Inspectoratele Regionale de Jandarmi, dosar 707/1940, f. 2, 19, 71, 77, 110, 119; A.M.R., fond 25, dosar 135, f. 123.

4 (50) 2010 document58

studii/documente

de război. De fapt, tocmai acesta era scopul actelor sovietice agresive: riposta trupelor române, ceea ce ar fi constituit „legitimitatea” declanşării atacurilor împotriva Armatei Române, fapt afi rmat chiar de comandanţii trupelor sovietice, aşa cum se specifi că şi în raportul Corpului de Cavalerie, nr. 9632 din 01 iulie 1940, către Armata 4: „La cea mai mică tendinţă din partea trupelor noastre de a se opune, trupele sovietice au anunţat prin comandamentul lor că vor acţiona, dispunând de unităţi mecanizate şi numeroase avioane grele de bombardament, pe teren”48.

Afl aţi sub o presiune psihică demoralizatoare constantă şi, datorită tratamentului la care erau supuşi în faţa subordonaţilor, neputând suporta dezonoarea militară, au existat cazuri în care ofi ţeri români s-au sinucis, cum este cazul căpitanului Ion Epure din Regimentul 3 Călăraşi, care nu a suportat tratamentul dezonorant la care a fost supus în faţa propriilor soldaţi şi căpitanul în rezervă Arnold Ahsenhorl din Regimentul 10 Vânători, care, ajuns la vest de Prut, datorită imposibilităţii recuperării unei părţi din armamentul subunităţii, de asemenea, s-a sinucis49.

Împotriva militarilor români, indiferent de grad, s-a acţionat cu brutalitate. S-a ajuns până într-acolo încât, în unele situaţii, minoritarii evrei împreună cu militarii sovietici s-au năpustit asupra gărzilor drapelului unităţilor române pentru a smulge efectiv drapelul, garantul existenţei şi fi inţării oricărei unităţi militare, simbolul onoarei şi vitejiei, aşa cum s-a întâmplat în 29 iunie cu Regimentul 5 Roşiori „Principele Nicolae II” când, numai prezenţa de spirit şi tăria de caracter ai celor trei membri ai gărzii au făcut ca acesta să fi e salvat din busculada creată50.

Umilinţele îndurate au îmbrăcat aspecte foarte variate; sublocotenentul Mihai din Regimentul 8 Artilerie a fost obligat de către trupele sovietice să pună şi să scoată hamurile de pe cai pentru a demonstra populaţiei civile şi soldaţilor români că „ofi ţerul nu ştie altceva decât numai să ordone şi să pună soldaţii la muncă; l-au pus apoi în genunchi cu scopul de a-l umili în faţa ostaşilor”51. Soldaţii Grupului 7 Recunoaştere din Regimentul 70 Artilerie, sub ameninţarea cu moartea, au fost obligaţi să strige „Trăiască Stalin şi regimul bolşevic”52, iar Regimentul 10 Vânători a fost obligat să defi leze prin faţa generalului rus Gustişev, care, ulterior, în faţa întregului corp ofi ţeresc al regimentului, a criticat atitudinea „destrăbălată” a ostaşului român, atitudini şi acţiuni care au dus umilinţa militarilor români în extremis53.

Pe timpul dezarmării, militarilor români li se rup epoleţii, li se iau uniformele, chiar bocancii din picioare şi apoi sunt fugăriţi. Orice încercare de protest atrage bătaia sau împuşcarea acestora54. La Sculeni, foarte mulţi ofi ţeri şi subofi ţeri care încadrau unităţi izolate au fost făcuţi prizonieri şi trimişi sub escortă la Chişinău, având tresele rupte, numărul acestora fi ind estimat de colonelul Mardari, şeful de stat major al Armatei a 4-a la 20055.

Comportamentul extrem de agresiv al minoritarilor evrei asupra militarilor, funcţionarilor şi populaţiei româneşti a determinat Comunitatea Evreilor din Bacău să ia atitudini şi să se desolidarizeze de autorii acestor acte criminale, prin emiterea unui comunicat al cărui text, edifi cator, este următorul: „Luând cu durere cunoştinţă de versiunile răspândite cu prilejul grelei încercări prin care trece azi Ţara şi că anumite elemente evreieşti din Basarabia şi Nordul Bucovinei, profi tând de

9 Este vorba despre Ordinul nr. 6006/C/28 iunie 1940, completat cu Ordinul nr. 6007/28 iunie 1940, urmat de Ordinul nr. 5688C/28 iunie 1940, ora 11.30 (Florica Dobre, Vasilica Manea, Lenuţa Nicolescu, Anul 1940. Armata română de la ultimatum la dictat. Documente. Volumul I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 26, 28-29).10 A.M.R., fond 26, dosar 272, f. 3.11 Vezi şi Gheorghe Vartic, Mărturii arhivistice cu privire la retragerea armatei române din Basarabia şi Nordul Bucovinei (28 iunie - 3 iulie 1940), în Cugetul, anul 2000, nr. 2, p. 61-66; Larry L. Watts, O casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă. 1918-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p. 276, 277; Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Institutul European, 1998, p. 88-102.12 Vezi şi Vitalie Văratec, Exodul românesc de la 1940 în documentele timpului, în Analele Sighet, Fundaţia Academică Civică, Bucureşti, 1995, 2, p. 353-358; Codreanu Theodor, Basarabia sau drama sfâşierii, Editura Scorpion, Galaţi, 2003.13 Vezi şi: Gabriel Catalan, Un document inedit privind un episod al invadării Herţei de sovietici în, Vatra, 2006, nr. 9, p. 67-68; Mihai Conrad, Cinci cuvinte lungi cât viaţa în, magazin istoric, 2002, iunie, nr. 6 (423), p. 26-27; Constantin Hlihor, Calvarul retragerii armatei române din Basarabia şi Bucovina de Nord, în Revista de Istorie Militară, nr. 1 (12), 1992, p. 13-14; I. Dimian, , Mărturie personală asupra evacuării Basarabiei şi Bucovinei în 1940, în Patrimoniu, nr. 1/1991, p. 123-124; A. Pentelescu, Constantin Hlihor, Mărturii. Oamenii au dreptul să ştie, în Revista de Istorie Militară, nr. 4 (10), 5 (11) din 1991, nr. 1 (12), 2 (13), 3 (14) din 1992; Maria Sinescu, 1940. Vara dramatică a poporului român, în Revista de istorie Militară, nr. 3 (9), 4 (10), 5 (11) din 1991 şi 1 (12), 2 (13) din 1992; Ion Şişcanu, Ocuparea Basarabiei, Herţei şi nordului Bucovinei, în Revista de Istorie Militară, nr. 4 (10), 1991, p. 17-19.14 Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 11223, f. 53.15 A.M.R., fond 5417, dosar 941, f. 205.16 Ibidem, f. 55.

studii/documente

document 2010 4 (50) 59

împrejurările turbure când până şi puşcăriaşii au fost eliberaţi din închisori, după informaţiile noastre, s-ar fi dedat la acte reprobabile.

Populaţiunea evreiască băştinaşă a acestui oraş, înfi erează cu cea mai mare energie şi indignare asemenea fapte odioase şi incompatibile cu credinţa noastră nestrămutată despre cauzele drepte ale României.

Ca bun şi loiali cetăţeni ai acestei Ţări, ne simţim copleşiţi de cumplită îndurerare declarând complecta noastră desolidarizare de aceste elemente iresponsabile cu cari n-am avut şi nu avem nimic în comun şi cu cari nu putem fi confundaţi.

Reînnoim şi cu acest prilej sentimentele noastre de devotament faţă de Tron şi Ţară, fi ind gata pentru îndeplinirea supremei datorii, oricând Ţara ne-o cere”56.

Documentele emise de structurile militare în perioada desfăşurării evenimentelor tragice din Basarabia şi a Nordul Bucovinei justifi că prin afi nitatea faţă de ideologia comunistă, starea de spirit exaltată a unei părţi a populaţiei evreieşti faţă de instaurarea noului regim57, însă indiferent de scopurile urmărite nu se justifi că comportamentul şi atacurile comise împotriva armatei, administraţiei şi populaţiei româneşti din aceste provincii.

Astfel, se arată în documente, instaurarea regimului sovietic dădea speranţe populaţiei evreieşti, prin numirea lor în funcţiile administrative de conducere din provincii, cunoscut fi ind, aşa cum se specifi că în text, faptul că „ruşii au considerat întotdeauna pe evrei ca pe un element extrem de preţios în acţiunea comunistă pentru motivul că evreul se naşte comunist şi pentru că este pregătit intelectualiceşte mai bine decât ţăranul rus incult”58.

Într-adevăr, realitatea zilelor evacuării a arătat faptul că o parte din minoritarii evrei din provinciile ce urmau a fi cedate „s-au erijat imediat în conducători locali, infl uenţând şi pe ceilalţi minoritari şi chiar pe unii români netrebnici şi buimăciţi de acest eveniment fulgerător, îndemnându-i la acte necugetate, sub scutul armatei sovietice...”59.

În acelaşi timp, ceilalţi minoritari, ucraineni şi ruşi aşteptau cu îngrijorare instaurarea noului regim, cunoscând sau având informaţii despre „binefacerile” comunismului60.

Imediat după încheierea evacuării, comandantul Armatei a 4-a, generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă, face o radiografi e a acţiunii populaţiei evreieşti pe timpul evacuării şi consecinţele acesteia pentru Armata Română, în care afi rma că „dezagregarea completă” a Diviziilor 12, 15, 21 şi 33 Infanterie s-a datorat tocmai acţiunii populaţiei evreieşti împotriva trupelor române, pregătite din vreme şi dirijate la momentul oportun de armata sovietică.61

Datorită acestei realităţi, în rândul Armatei Române, mai ales în unităţile retrase din Basarabia a încolţit dorinţa de răzbunare împotriva acestei minorităţi, toate acţiunile ulterioare, putând fi considerate un epilog al evenimentelor petrecute în Basarabia şi Nordul Bucovinei62.

De aceea în contextul viitoarelor evenimente care se prefi gurau în plan militar, pentru evitarea pe viitor a reeditării evenimentelor tragice din timpul retragerii, generalul Nicolae Ciupercă avansează, prin Raportul nr. 21535 din 4 iulie 1940, adresat Marelui Stat Major, următoarele propuneri menite să îndepărteze suspecţii şi evreii din zonele în care erau amplasate dispozitivele trupelor, precum şi din

17 Ibidem.18 Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 11223, f. 53.19 Ibidem.20 Ibidem, f. 54.21 Ibidem.22 Ibidem.23 Ibidem, f. 56.24 Ibidem, f. 63.25 A.M.R., fond 5417, dosar 941, f. 52.26 Este vorba despre cpt. Georgescu, lt. Pavelescu Gheorghe, subofi ţerul Ene şi alţii (Ibidem, f. 52-53).27 A.M.R., fond 5417, dosar 941, f. 52.28 Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 11223, f. 63.29 Ibidem.30 A.M.R., fond 5417, dosar 941, f. 56; Vezi şi Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial (1939-1947), Institutul European, Iaşi, 1995, p. 185 – 189.31 Ibidem.32 Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 11223, f. 64.33 Ibidem.34 Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 11223, f. 53.

4 (50) 2010 document60

studii/documente

apropierea punctelor fi erbinţi, făcând imposibilă, în acest fel, organizarea de către inamic a coloanei a 5-a din aceste elemente.

De altfel, comandantul Armatei a 4-a era hotărât să recurgă la măsuri extreme, mergând până la pedeapsa capitală pentru a potoli „spiritul de răzbunare al militarilor contra evreilor”63.

În încercarea de redresare a situaţiei au fost trimişi în teritoriu ofi ţeri de la eşaloanele superioare ale armatei, au fost stabiliţi, pentru anumite direcţii de afl uire şi zone mai sensibile, ofi ţeri de contact, iar în ziua de 1 iulie s-a recurs chiar la împrăştierea de manifeste cu ajutorul aviaţiei în zona imediată la est de Prut, pentru orientarea populaţiei în curs de refugiere şi în special a militarilor răzleţi64.

Rapoartele, telegramele, dările de seamă etc, prezintă fără excepţie, situaţia extrem de grea în care se găseau unităţile româneşti65 puse în faţa unei realităţi extrem de crude căruia erau incapabile să-i facă faţă, datorită lipsei de prevedere a factorilor de răspundere, politici şi militari deopotrivă, precum şi lipsei de iniţiativă şi de curaj a unei îngrijorătoare părţi a comandamentelor. La toate acestea, dar cauzată de aceeaşi factori, s-a adăugat reacţia, neprevăzută din timp, a militarilor originari din teritoriile evacuate care, datorită lipsei unei comenzi categorice şi drastice la nivelul subunităţilor sau lipsei pur şi simplu a comandanţilor şi la îndemnul armatei sovietice şi minoritarilor evrei, au părăsit unităţile şi, abandonând armamentul şi echipamentul, în multe cazuri luând caii şi căruţele unităţilor, s-au înapoiat la familii66.

Veştile din teritoriu prezentau o situaţie sumbră. Spre exemplu, în Telegrama nr. 104 din 29

iunie, maiorul Stancovici67 raportează: „Retragerea noastră extrem de grea, trupele extrem de obosite. Unităţile încadrate cu elemente străine s-au demoralizat din prima zi producându-se defecţiuni. Impresionează în rău lipsa tancurilor la noi”68.

Informaţii asemănătoare oferă şi Raportul contrainformativ nr. 21417 din 2 iulie: „Trupele obosite din cauza marşurilor. Se constată mai multă organizare la trupele ce trec Vest Prut. Tendinţa de a veni cu armamentul intact. Ostaşi care au răzleţit, rătăcesc prin Moldova între Prut şi Siret; trebuiesc recuperaţi”69.

Din cauza retragerii precipitate şi a repetatelor atacuri, pe traseele de deplasare, în urma coloanelor rămâneau „raniţe, arme, cai morţi, trăsuri părăsite”70, mărturie a calvarului Armatei Române. Drumurile spre Prut erau înţesate cu rămăşiţe dezarticulate ale unităţilor armatei, soldaţi înfometaţi şi îndureraţi care mărşăluiau fără ofi ţeri71, lăsaţi de multe ori sub comanda gradelor inferioare, care făceau o impresie penibilă populaţiei civile72.

În dorinţa de a ajunge cât mai repede la Prut, trupele, în multe cazuri rămase fără comandă, abandonate de comandanţi, au urmat itinerarele cele mai scurte, „mărşăluind în unele locuri direct peste câmp şi făcând în aceste condiţii etape ce atingeau 60 km”73, ceea ce a dus la extenuarea oamenilor.

Asistând la plecarea trupelor române, populaţia românească, sub impactul emoţional al acelor zile şi lovită în mândria naţională la vederea dezolantă a celor care aveau de fapt menirea să-i apere de urgia bolşevică, a trecut de la surprindere şi nelinişte, la indignare şi reproş faţă de lipsa de reacţie a trupelor române. Nu de puţine ori, militarilor, care şi aşa ofereau spectacole dureroase (unii mărşăluind,

35 Ibidem, f. 58. Printre aceştia se numără fostul senator Botnaru din comuna Romana, ales preşedintele sovietului local, fostul primar din Lipcani, Didic (Ibidem, f. 67-75).36 Vezi articolul lui Nicolae Iorga, De ce atâta ură?, publicat în Neamul românesc din 6 iulie 1940.37 Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii. Cazurile Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa, Editura Rao Internaţional Publishing Company, Debrecen, 1998, p. 69.38 Ibidem, p. 76-77.39 Arhiva C.N.S.A.S , fond documentar, dosar 11223, f. 52.40 Minoritatea evreiască a boicotat comerţul cu alimente, ca dovadă fi ind cunoscute cazuri în care aceştia au ascuns untdelemn până şi în cavourile din cimitirul evreiesc din Păcurari. (Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 79).41 Arhiva C.N.S.A.S , fond documentar, dosar 11223, f. 52.42 Vezi, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 79-114. 43 Ion Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992, p. 60, 64.44 A.M.R., fond 25, dosar 135, f. 36, 39.45 Ibidem, f. 101. Vezi şi f. 90-91; Ibidem, fond 5417, dosar 941, f. 165.46 Ibidem, fond 5417, dosar 941, f. 349-350. 47 Ibidem. Vezi şi extrasele din rapoartele comandanţilor de gărzi ale Partidului Naţiunii (Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 11223, f. 52-76).48 Ibidem, fond 26, dosar 205, f. 233.49 Ibidem, dosar 272, f. 120. Cei doi ofi ţeri au fost citaţi prin ordin de zi pe Armata a 4-a „post mortem”.50 Ibidem, fond 25, dosar 135, f. 90-91. Evenimentul s-a petrecut la ieşirea din oraşul Bălţi.

studii/documente

document 2010 4 (50) 61

„numai în cămaşă şi izmene”74, aşa cum reuşiseră să scape din mâna evreilor, scuipaţi şi huiduiţi) li se reproşa „unde sunt avioanele pentru care au plătit timbre”, „unde sunt armele pentru care au plătit impozit de înzestrare”, „unde sunt muniţiile pentru care au plătit taxe de înarmare” etc.75.

Primele unităţi militare care au trecut la vest de Prut au fost cele care fuseseră dislocate în partea vestică a Basarabiei şi care nu au suferit infl uenţa demoralizatoare a evenimentelor ce se petreceau în apropierea Nistrului. Retragerea acestor trupe s-a executat în prima zi, în ordine, fără disfuncţionalităţi, urmându-le în ziua următoare trupele care au fost bruscate de trupele sovietice şi populaţia minoritară. Datorită deplasării fără oprire, neţinându-se cont de oboseală şi de necesitatea hrănirii oamenilor şi animalelor, fi ind cuprinse de panică, capacitatea operativă a acestora a fost redusă la zero76.

Impresia făcută de aceste unităţi asupra populaţiei şi a trupelor amplasate în dreapta Prutului a fost jalnică, dar în acelaşi timp dureroasă, creindu-se un sentiment de dezamăgire faţă de speranţele şi încrederea în calităţile armatei române. În acelaşi sens în raportul Inspectoratului de Jandarmi din judeţul Rădăuţi, se specifi că: „Intelectualii din vechiul regat susţineau că în 1916 a fost retragerea mai ordonată şi mai disciplinată, iar bucovinenii cari au servit în armata austriacă susţin că acolo era mai multă disciplină şi mai mult simţ de datorie”77.

Ultimele unităţi constituite care au depăşit Prutul au fost cele ai căror comandanţi nu s-au lăsat intimidaţi de încercările le imixtiune ale sovieticilor şi care, păstrându-şi calmul, au avut o atitudine

categorică şi demnă pe tot parcursul evacuării, atitudinea acestora infl uenţând şi comportamentul soldaţilor.

S-a remarcat în această privinţă Regimentul 6 Grăniceri, care, sosit într-o ordine impecabilă la punctul de trecere peste Prut, a defi lat în faţa comandantului Brigăzii78.

La fel, datorită actului de comandă energic al generalului de divizie Cristache Popescu, comandant al Diviziei 33 Infanterie, această mare unitate, cu mici defecţiuni datorate unor cauze interne, a reuşit să se evacueze în totalitate şi în ordine, fără pierderi majore79. Faptele demonstrează că acolo unde au întâmpinat o atitudine fermă şi o reacţie promptă din partea trupelor române, atât armata sovietică cât şi populaţia minoritară şi-au repliat rapid comportamentul faţă de militarii români.

Pe lângă unităţile specifi cate, au reuşit să revină în ţară cu efectivele şi materialele complete şi Regimentul 25 Infanterie, Detaşamentul 2 Săpători care, în plus, a adunat şi armamentul abandonat de alte unităţi, Batalionul 32 Pionieri (de asemenea, a adus în plus două mitraliere şi 10 puşti mitraliere şi 68 arme abandonate), precum şi Bateria de artilerie aparţinând Diviziei 31 Infanterie80, ale căror efective, în pofi da tuturor încercărilor trupelor sovietice şi populaţiei civile ostile de a le dezarma, şi-au păstrat calmul şi au executat întocmai şi numai ordinele comandanţilor. Au existat situaţii în care militarii români şi-au demonstrat superioritatea pregătirii în faţa trupelor sovietice prin acte de bravură care i-au intimidat şi pus în inferioritate pe militarii sovietici81.

51 Ibidem, dosar 135, f. 57-62. 52 Ibidem. 53 Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 11223, f. 61. 54 A.M.R., fond 948, dosar 941, f. 305. 55 Ibidem, f. 349-351. 56 Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 11743/11, f. 123.57 A.N.I.C., fond Inspectoratele Regionale de Jandarmi, dosar 707/1940, f. 127-130; Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 11743/11, f. 90-95.58 Ibidem, f. 127-128.59 Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 11743/11, f. 92.60 A.N.I.C., fond Inspectoratele Regionale de Jandarmi, dosar 707/1940, f. 127-128.61 A.M.R., fond 26, dosar 272, f. 47.62 Ibidem.63 Ibidem, f. 48;64 Ibidem, fond 948, dosar 941, f. 63.65 Vezi şi: dr. Mircea Muşat, 1940. Drama României Mari, Editura Fundaţiei România Mare, Bucureşti, 1992; Ioan Scurtu, ş.a., Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994, Editura Tempus, Bucureşti, 1994.66 Vezi, A.M.R., fond 948, dosar 941, f. 205-209, 37, 41, 368, 601, 165, 132, 105-107; fond 25, dosar 135, f. 101-102, 33-35; fond 26, dosar 205, f. 233, 20-21; fond 5418, dosar 1808, f. 72-73; A.N.I.C., fond Inspectoratele Regionale de Jandarmi, dosar 707/1940, f. 19-25; Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 11223, f. 52-76.67 Maiorul Stancovici a fost ofi ţer de informaţii, încadrat în Secţia 2 Informaţii din M.St.M.

4 (50) 2010 document62

studii/documente

Din păcate însă, ceea ce a caracterizat operaţiunea de aducere în ţară a trupelor române din teritoriul cedat, a fost lipsa de previziune a factorilor de decizie la nivelul conducerii armatei, precum şi comportamentul lamentabil al unei părţi a corpului de comandă de la nivelul unităţilor implicate.

Ofi ţerii din comandamentele de mari unităţi nu au fost întrebuinţaţi în coordonarea şi susţinerea acţiunii de evacuare, nu au fost implicaţi pentru dezamorsarea situaţiilor difi cile în care s-au găsit trupele de-a lungul celor şase zile de calvar, aceştia părăsind în prima urgenţă teritoriul Basarabiei, pierzându-se, în acest fel, contactul cu unităţile din subordine82.

Un factor important de destabilizare a unităţilor l-a constituit şi procentul prea mare de militari basarabeni în compunerea unităţilor (situat în medie peste 50%) care, prin executarea evacuării au fost forţaţi să rupă „legăturile de familie şi dezlipindu-i de casă şi avutul lor”83, fapt ce a determinat, în pofi da asigurărilor că odată ajunşi la Prut vor fi lăsaţi să se întoarcă la vetrele lor, dezertarea în masă, mare parte din ei cu armamentul, diminuând astfel capacitatea de luptă a unităţilor, uneori până la anulare. Mai mult, în dezordinea creată şi la adăpostul întunericului au creat în multe situaţii panică, enervare şi nesiguranţă prin folosirea la întâmplare a armamentului.

Nerespectarea etapelor şi traseele de marş au dus la intersectarea şi suprapunerea unităţilor fapt care, pe lângă oboseala şi lipsa de hrană datorate executării retragerii precipitate, continue, fără oprire, au dus la dezorganizarea eşaloanelor. „Se adaugă apoi coloanele interminabile de căruţe luate de prin sate, a căror conducători basarabeni nu aveau nici un interes să meargă în coloană ci

din contră, să încurce drumul, pentru ca apoi la adăpostul întunericului să se poată sustrage cu căruţa şi să fugă”84.

Un alt factor este lipsa echipamentului militarilor, datorat anunţării tardive a ordinului de evacuare. Fără raniţe, saci de merinde şi cartuşiere, soldaţii s-au văzut nevoiţi de a-şi pune muniţia primită în buzunare şi sau, atât cât se putea, abandonându-se în acest fel o mare cantitate de muniţie.

La toate acestea se adaugă nivelul precar al instrucţiei soldaţilor şi pregătirea, de asemenea, slabă a unei părţi a ofi ţerilor, mai ales în rândurile ofi ţerilor de rezervă, defi cienţe a căror eliminare a reprezentat o preocupare importantă a conducerii armatei, începând cu instaurarea regimului antonescian.

Toate aceste cauze şi-au produs efectele, însă, aşa cum am afi rmat anterior, pe fondul existenţei ostilităţii populaţiei minoritare, a implicării mascate a armatei sovietice în zădărnicirea operaţiunii în curs de desfăşurare şi a restricţiei exprese a guvernului român de a nu provoca incidente cu forţele sovietice.

Transmiterea acestui ordin în condiţiile necunoaşterii îndeajuns de bine a stării de spirit a populaţiei din teritoriile în cauză şi a sentimentelor pro sau contra faţă de ceea ce reprezintă autoritatea română, respectiv guvernul sovietic, a dus la declanşarea defecţiunilor şi instalarea panicii prin lipsa de reacţie la nivelul comenzii unităţilor în faţa nu numai a imixtiunii armatei sovietice ci şi în faţa comportamentului ignobil a unei părţi a populaţiei. Chiar şi la o analiză amănunţită a evenimentelor, este greu de înţeles poziţia adoptată de majoritatea ofi ţerilor confruntaţi cu izbucnirile antiromâneşti ale populaţiei evreieşti, a căror lipsă de demnitate

68 A.M.R., fond 948, dosar 941, f. 37.69 Ibidem, f. 75.70 Ibidem, fond 5417, dosar 941, f. 240.71 Pe timpul evacuării au fost reţinuţi şi deţinuţi ilegal de către autorităţile militare sovietice un număr de 282 ofi ţeri din care aproximativ 100 erau activi, care au fost consideraţi prizonieri de război. „Ulterior, ofi ţerii au fost grupaţi de autorităţile sovietice sub stare de arest şi supuşi la corvezi, cărând materiale prin gări şi depouri“ deşi România nu se afl a de jure în stare de război cu U.R.S.S. (Ion Scurtu, Constantin Hlihor, op. cit., p. 70).72 A.M.R., fond 948, f. 374. Vezi şi Ion Scurtu, Constantin Hlihor, op. cit., p. 58-59.73 Ibidem, f. 404.74 Ibidem, fond 5417, dosar 941, f. 70.75 A.M.R., fond 5417, dosar 941, f. 70.76 Arhiva C.N.S.A.S., fond documentar, dosar 10779/5, f. 4.77 Ibidem.78 A.M.R., fond 26, dosar 265, f. 64. 79 Ibidem, dosar 210, f. 8-12.80 Ibidem, dosar 592, f. 288.81 Ibidem.

studii/documente

document 2010 4 (50) 63

şi curaj s-a propagat cu repeziciune şi asupra trupei. Elocventă, în această privinţă, este rezoluţia comandantului Diviziei 3 Cavalerie pe raportul generalului A. Racoviţă, comandantul Brigăzii 6 Cavalerie referitor la atacarea unităţilor sale de către populaţia minoritară: „A fost porunca să nu ne batem cu armata regulată sovietică. Cu răsculaţii însă, era absolut necesar să ne batem pentru a nu suferi ruşinea dezamăgirii”85.

Răspunderea pentru acceptarea umilinţei revine unei părţi a corpului de comandă, ofi ţerilor, care prin comportamentul şi poziţia adoptată a deziluzionat trupa, martoră a prăbuşirii (fără a generaliza însă) personalităţii comandanţilor lor, cu toate consecinţele care au generat din aceasta.

Cum responsabilitatea evacuării trupelor din Basarabia şi Nordul Bucovinei nu putea fi aruncată asupra întregii armate şi mai ales asupra întregului corp ofi ţeresc, în perioada imediat următoare încheierii operaţiunilor, pe baza unei analize amănunţite a executării acestora precum şi a declaraţiilor şi rapoartelor militarilor, s-au determinat cauzele eşecului şi s-au stabilit gradul de vinovăţie al celor suspectaţi ca fi ind responsabili de aceasta.

Astfel, în luna iulie, Marele Stat Major emite o Dispoziţie prin care face o analiză a cauzelor datorită cărora „parte din unităţile armatei noastre au dovedit lipsurile de ordin moral şi disciplinar [...] pe care trebuie să ne străduim a le înlătura în cel mai scurt timp posibil”, înregistrată cu numărul 2002 din 25 iulie 1940 şi care a fost comunicată tuturor comandamentelor de mari unităţi până la regiment inclusiv, comandamentelor teritoriale şi inspectoratelor generale de arme.

Documentul incriminează în primul rând „lipsa de legătură sufl etească între ofi ţer şi trupă”, ca fi ind principalul factor prin care se explică impasibilitatea soldaţilor la „degradarea şi batjocorirea ofi ţerilor”86.

În data de 25 iulie 1940, prin hotărârea Consiliului Superior al Armatei, generalul de divizie Constantin Sănătescu87 este desemnat pentru analiza cercetărilor preliminare făcute la nivelul marilor unităţi şi pentru a tria ofi ţerii şi subofi ţerii din Armata a 4-a, care urmează a face obiectul unei sancţiuni88. Drept urmare, Consiliul Superior al Armatei a 4-a, în şedinţa din 1 august 1940 care s-a desfăşurat la Bacău, a hotărât, printre altele, trimiterea în faţa Curţii Marţiale şi aplicarea unor pedepse ce mergeau până la îndepărtarea din armată pentru un număr de 55 ofi ţeri şi 5 subofi ţeri, printre care şi 5 comandanţi de regimente89, care, sub diferite pretexte90 şi-au părăsit unităţile, acestea (unităţi din compunerea lor, nu în totalitate) fi ind ulterior dezarmate de populaţia civilă şi trupele ruseşti91.

Din cauza disfuncţionalităţilor apărute pe timpul evacuării, datorate atât lacunelor elaborării concepţiei operaţiunii militare cât şi comportamentului unei părţi a corpului de comandă, pierderile suferite de Armata Română au fost imense. La acestea se adaugă cruzimea greu de înţeles a unei părţi a minorităţii evreieşti care convieţuise în bună înţelegere cu poporul român timp de 22 ani. Aici nu mai era vorba doar de o atitudine pro sau contra sau simpatizarea cu un regim sau altul, ci pur şi simplu de acţiuni extrem de violente împotriva militarilor şi autorităţilor române, împotriva a ceea ce reprezenta în teritoriu statul român.

82 Ibidem., fond 26, dosar 265, f. 65 .83 Ibidem, dosar 210, f. 9.84 Ibidem.85 Ibidem, dosar 209, f. 458.86 Ibidem, fond 4, dosar 71, f. 688.87 Constantin Sănătescu s-a născut în anul 1885 la Craiova. Absolvă liceul la Craiova, Turnu Severin şi Iaşi, apoi Şcoala Militară la Bucureşti, pe care o absolvă în 1907 cu gradul de sublocotenent. În 1937 este numit subşef al Marelui Stat Major. În ianuarie 1941, în calitate de comandant militar al Capitalei, reduce complet, în numai patru zile, rebeliunea legionară. Este numit la comanda Corpului 4 Armată, în fruntea căruia intră primul în Odessa, la 16 octombrie 1941. Participă la luptele din Cotul Donului. În 1943 este rechemat de pe front şi numit şef al Casei Militare Regale. În primăvara anului 1944 devine mareşal al Palatului. Are un rol hotărâtor în pregătirea armistiţiului cu puterile aliate şi a actului de la 23 august 1944. După această dată este numit prim-ministru. La sfârşitul anului 1944 este numit a doua oară prim-ministru (prima guvernare durase 6 săptămâni). După demisia din această funcţie, în 1945 este numit şef al Marelui Stat Major, apoi inspector general de armată. Moare în noiembrie 1947, fi ind înmormântat la Cimitirul Bellu. (Constantin Sănătescu, Jurnal, cu o prefaţă de Simona Ghiţescu-Sănătescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 5-7).88 A.M.R., fond 26, dosar 206, f. 268.89 Aceştia erau: colonel Chirovici Vladimir (Regimentul 24 Infanterie9, locotenent-colonel Marinescu Ioan (Regimentul 73 Infanterie), colonel Efrimescu Haralambie (Regimentul 23 Artilerie), colonel Mastero Alexandru (Regimentul 27 Artilerie) şi colonel Ionescu Gheorghe (Regimentul 65 Artilerie).90 A.M.R., fond 26, dosar 206, f. 278-279.

4 (50) 2010 document64

studii/documente

91 Ibidem.92 Ibidem, fond cabinetul ministrului, dosar 728, f. 2793 Cpt (r) Ahsenhorl Arnold din Regimentul 10 Vânători – sinucis; cpt. Epure Ion din Regimentul 3 Călăraşi – sinucis; cpt. Boroş Ioan din Regimentul 16 Artilerie – împuşcat de ruşi; slt (rez.) Dragomir Alexandru din Regimentul 16 Artilerie – împuşcat de ruşi; slt. Perjalschi Zenovie din Divizia 21 Infanterie – împuşcat de jandarmi pe timpul fugii. (Ibidem, fond M.St.M., Secţia 2 Informaţii, dosar 982, f. 54).94 Ibidem, fond M.St.M., Secţia 4 Dotare, dosar 195, f. 12-13). Defalcat, situaţia se prezenta astfel:Armament şi muniţie infanterie = 652.609.994 lei;Armament şi muniţie artilerie = 726.961.400 lei;Materiale recunoaştere şi observare = 29.832.834 lei;Harnaşament = 306.625.889 lei;Materiale geniu = 69.173.936 lei;Materiale transmisiuni = 39.785.473 lei;Vehicule auto = 25.000.000 lei;Echipament = 741.916.370 lei;Subzistenţe = 116.094.202 lei;Materiale sanitare şi veterinare = 42.900.705 lei.Vezi şi Gheorghe Vartic, op. cit.

În decurs de 6 zile, Armatele a 3-a şi a 4-a au pierdut efectivele a 28 de batalioane, 22 de escadroane şi 36 baterii de artilerie, ceea ce reprezintă valoarea a 2 divizii de infanterie, 1 divizion de cavalerie şi aproximativ 2 artilerii divizionare92, având 5 ofi ţeri morţi93 şi pierderi materiale în valoare totală de 2.750.900.803 lei94.

THE ABASEMENT AND THE DESPAIR OF THE ROMANIAN SOLDIERS IN BASARABIA AND NORTH BUCOVINA (JUNE 28-JULY 3, 1940) – MARIN VOICU, PH.D. CANDIDATE

The summer of 1940 was dramatic for Romanian Army.After the political decision of King Carol II to evacuate Basarabia in a very short time, the army confronted

with serious moral and material problems.

Keywords: evacuation, civil population, dysfunction, panic, abasement

Indubitabil, prin pierderile umane şi materiale suferite, precum şi prin impactul asupra stării de spirit a militarilor, operaţiunea de evacuare a Basarabiei şi Nordului Bucovinei rămâne cea mai dureroasă pagină din istoria modernă a Armatei Române.

Cetatea Soroca

Cetatea Hotinului

studii/documente

document 2010 4 (50) 65

mondiale, uitat de posteritate, ba mai mult, purtat după 1944, ca atâţia alţi generali de seamă ai Armatei Române, prin temniţele comuniste.

Afl ându-se la comanda vestitului Regiment 4 Dorobanţi „Regina Maria” în anii celui de Al Doilea Război Mondial, generalul Siminel s-a acoperit de glorie, atât în luptele din Crimeea, cât mai ales în Stepa Calmucă. Un episod, poate cel mai greu şi

plin de semnifi caţii, plin de învăţăminte pentru întreaga oaste, ne-a lăsat generalul Siminel în documentul Operaţiile Regimentului 4 Roşiori „Regina Maria” în Stepa Calmuciei de la 20 noiembrie la 26 decembrie 1942.

Pentru valoarea documentară deosebită şi învăţămintele militare cuprinse, dar şi ca un prinos de recunoştinţă şi preţuire adus eroilor regimentului şi comandantului lor în mod special, propunem spre publicare raportul mai sus menţionat, cu specifi carea că acesta se afl ă în patrimoniul muzeului domnului colonel Lăcătuşu,

Prin anii ’90, în calitatea de director al Muzeului Militar Naţional, patronând întrunirile veteranilor promoţiei 1945 şi ale Şcolii de Ofi ţeri de Infanterie, am avut şansa şi totodată onoarea de a-l cunoaşte şi, de atunci, de a purta lungi discuţii cu un reprezentant al acelei promoţii, colonelul în retragere Gheorghe Lăcătuşu.

Din confesiunile domnului colonel Lăcătuşu am reţinut, pe lângă dragostea şi respectul ce o purta Armatei, ofi ţerilor şi oştenilor ei sacrifi caţi pe altarul patriei în cele două războaie mondiale, că domnia sa însuşi se trage dintr-o numeroasă şi distinsă familie de militari de carieră. Îmi mărturisea cu mândrie că a trăit printre generali şi ofi ţeri, rudele sale apropiate, pe care i-a admirat pentru calităţile şi spiritul de corp şi i-a avut drept model în viaţă. De altfel, memoriei acestora, împreună cu soţia domniei sale, doamna Meri Sireanu, col. (r) Lăcătuşu i-a închinat un muzeu militar sine die, amenajat la mansarda propriei locuinţe. Adevărat lăcaş de cultură, din păcate puţin valorifi cat, muzeul domnului colonel Lăcătuşu cuprinde un inestimabil patrimoniu, alcătuit fi ind din obiecte militare (arme albe şi de foc, decoraţii, uniforme, accesorii etc.), fotografi i şi un impresionant număr de documente şi lucrări cu tematică militară din perioada întregului secol al XX-lea, care au aparţinut rudelor sale – generali şi ofi ţeri superiori ai Armatei Române, dar şi camarazilor din promoţia 1945.

Un generos spaţiu în muzeu este rezervat generalului Victor Siminel, vărul primar al mamei col. (r) Lăcătuşu, erou al celor două războaie

„Cu toată vitregia ce o oferea terenul şi climatul Stepei Calmuce, cu toate eforturile supraomeneşti la care a fost supusă cavaleria, cu toată superioritatea copleşitoare a inamicului ca număr şi mijloace şi cu toată situaţia grea şi împrejurările critice de completă izolare în care a fost pusă să lupte acest regiment, moralul călăreţului român a predominat toate aceste greutăţi, iar conştiinţa fi ecăruia rămâne împăcată că şi-a îndeplinit datoria faţă de Patrie până la capătul puterii sale de rezistenţă“

GLORIE ŞI UMILINŢĂ: ÎNCĂ UN GENERAL UITAT ŞI

REGIMENTUL SĂU EROICComandor (r) prof. univ. dr. Jipa ROTARU1

Aspecte din luptele purtate în cel de-Al Doilea Război Mondial

4 (50) 2010 document66

studii/documente

care mi l-a oferit din toată inima şi a acceptat să-l facem cunoscut cititorilor Revistei „Document - Buletinul Arhivelor Militare Române” şi nu numai, drept care folosim şi acest prilej pentru a-i mulţumi din toată inima.

Înainte de a prezenta documentul, considerăm utilă o succintă biografi e a generalului erou Victor Siminel.

Născut într-o familie de răzeşi moldoveni din străvechiul ţinut al Orheiului, la 27 iulie 1897, în comuna românească Fundul Galbenii, judeţul Lăpuşna, fi u al protopopului Andronic Siminel, urmează şcoala primară în localitatea natală după care, respectând dorinţa tatălui său şi tradiţia familiei, în 1914 este înscris la seminarul teologic din Chişinău. Din 1915 se transferă la Facultatea de Matematică din Petrograd, unde rămâne până în 1916, când, din cauza războiului, este încorporat la Ohrana ţaristă, ca elev al Şcolii Militare de Ofi ţeri Activi de Infanterie din Kiev. Avansat la gradul de sublocotenent în armata ţaristă, a fost repartizat la Regimentul 116 Infanterie, cu care a plecat pe frontul din Karelia. Grav rănit pe front, a fost internat într-un spital de campanie. Odată refăcut, tânărul sublocotenent este decorat cu Ordinul „Sfânta Ana”, înaintat la gradul de locotenent şi trimis la regimentul său pe front. Rănit din nou, de data aceasta mai uşor, primeşte Ordinul „Sfântul Stanislav” şi este deblocat în spatele frontului la un spital de campanie.

La izbucnirea revoluţiei în Imperiul Rusesc în martie 1917, pe fondul destrămării Armatei Ţariste, majoritatea ofi ţerilor români, slujitori până atunci ai ţarului, trec la înfi inţarea în marile garnizoane ruseşti Odessa, Sevastopol, Kiev, Ecaterinoslav şi Chişinău, a unor Comitete Naţionale Ostăşeşti care să treacă grabnic la înfi inţarea din rândul ofi ţerilor şi soldaţilor basarabeni, a unor unităţi militare autohtone, care să fi e aduse în Basarabia pentru menţinerea ordinii în faţa pericolului bolşevic şi să apere autonomia proclamată, pe baza principiului autodeterminării popoarelor din fostul Imperiu propovăduit de revoluţia rusă.

Împreună cu alţi basarabeni patrioţi, printre care: lt. Mihai Sireanu, sublocotenenţii Crihan, Suruceanu, Gh. Pântea, Cazacliu, Scobiola ş.a., lt. Victor Siminel depune o intensă activitate pentru atragerea şi înrolarea militarilor basarabeni în rândurile Armatei Naţionale. Investit cu funcţia de secretar al Comisiei de îndrumare şi înrolare a ofi ţerilor, subofi ţerilor şi soldaţilor moldoveni în primele nuclee ostăşeşti ale Basarabiei, contribuie nemijlocit la pregătirea marelui miting al militarilor basarabeni de la Odessa, desfăşurat la 18 aprilie 1917. La miting, participând peste 10.000 militari basarabeni, veniţi din toate marile unităţi ţariste de pe fronturile ruseşti, s-a hotărât concentrarea şi organizarea unor cohorte moldoveneşti, crearea organului administrativ autohton – Sfatul Ţării şi obţinerea autonomiei depline a Basarabiei.

Generalul Scerbacev, comandantul frontului ruso-român, a aprobat înfi inţarea primelor 16 cohorte de ostaşi şi ofi ţeri moldoveni, cu condiţia ca cei care se vor înscrie, să fi e născuţi în Basarabia şi să fi fost răniţi pe front de cel puţin două ori.

Lt. Victor Siminel îndeplinind aceste criterii, este înscris în septembrie 1917 printre primii ofi ţeri comandanţi în detaşamentele (cohortele) Armatei Basarabeane.

În această calitate va participa la Congresul Militar Moldovenesc din 20-22 octombrie 1917, care a decis înfi inţarea Sfatului Ţării (Parlamentul Republicii Moldoveneşti – n.n.), autonomia Basarabiei şi organizarea Armatei prin înfi inţarea unor regimente proprii. Când Sfatul Ţării şi-a deschis lucrările la Chişinău, la 21 noiembrie 1917, lt. Victor Siminel a participat ca delegat din partea oştirii. Sfârşitul lunii decembrie 1917 îl găseşte încadrat cu gradul de locotenent în Regimentul 1 Husari basarabean, iar evenimentele din 27 martie

Aspecte din luptele purtate în cel de-Al Doilea Război Mondial

studii/documente

document 2010 4 (50) 67

1918 îl surprind ca delegat al armatei în Sfatul Ţării, care a proclamat unirea Basarabiei cu Ţara.

Ca rezultat al realizării dezideratului Unirii, unităţile militare basarabene sunt desfi inţate, parte dintre ele fi ind contopite cu unităţi ale Armatei Române. Înrolarea în Armata Română fi ind voluntară, lt. Victor Siminel se înscrie printre primii în tabelul ofi ţerilor activi – moldoveni, basarabeni care au solicitat trecerea lor de la Armata Moldovenească în Armata activă Română, document întocmit imediat după 27 martie.

Prin ordinul Marelui Stat Major român, Regimentul 1 Husari basarabeni a fost contopit cu Regimentul 10 Călăraşi, odată cu aceasta lt. Victor Siminel, împreună cu alţi 175 ofi ţeri şi subofi ţeri făcând parte din primul lot de militari basarabeni însumaţi în Armata Română.

Din acest moment, pentru tânărul ofi ţer Victor Siminel se deschidea drumul unei cariere militare strălucite. Dăruindu-se cu multă pasiune carierei militare, obţine la notările de serviciu anuale din partea şefi lor ierarhici, numai califi cative de „excepţional” şi „foarte bine”, fi ind avansat la gradul de căpitan în 1925. Este selecţionat şi urmează cursurile anului întâi al Şcolii Superioare de Război din Bucureşti, în 1918 fi ind trimis pentru desăvârşirea studiilor militare superioare la Şcoala Superioară de Război de la Paris (1929-1930).

Îndeplinind diferite funcţii de comandă, în 1934 este înaintat la gradul de maior şi din 1937, pentru competenţele şi pregătirea superioară dovedite, este numit în funcţia de profesor de istorie militară la Şcoala Superioară de Război până în 1939, când fi ind avansat la gradul de locotenent-colonel, a fost numit şef de Stat Major al Diviziei 2 Cavalerie.

Odată cu intrarea Armatei Române în cel de-Al Doilea Război Mondial la 21 iunie 1941, este trimis să valorifi ce pregătirea profesională pe frontul de Est, la început în funcţia de şef de Stat Major al Corpului de Cavalerie care a luptat în Crimeea, apoi, din 15 octombrie 1942 la comanda Regimentului 4 Roşiori „Regina Maria”, în fruntea căruia se va acoperi de glorie în Stepa Calmucă.

Aici, după declanşarea marii contraofensive sovietice, în urma căreia trupele româno-germane suferă cea mai mare înfrângere pe Frontul de Est, regimentul comandat de locotenent-colonelul Siminel a avut de înfruntat atacurile furibunde ale tancurilor şi cavaleriei sovietice. Timp de mai bine de o lună, între 20 noiembrie şi 26 decembrie 1942,

subunităţile regimentului s-au afl at continuu în luptă, îmbinând atacurile repetate cu marşurile lungi şi obositoare, pentru schimbarea poziţiilor. Pentru eroismul şi faptele de arme deosebire, generalul Radu Korne, comandantul Diviziei 8 Cavalerie, îl propune pe lt. col. Victor Siminel pentru acordarea celui mai înalt ordin militar – „Mihai Viteazul” (detaliile faptelor de arme ale regimentului în documentul anexat – n.n.).

Rănit fi ind, este obligat să redea comanda regimentului şi să se întoarcă în ţară, unde, odată refăcut, este numit şef al Secţiei de Apărare Pasivă din cadrul Ministerului de Război, funcţie pe care o îndeplineşte până la 10 martie 1944, când, avansat în grad, este repartizat în cadrul Serviciului Special de Informaţii.

Îndeplineşte succesiv mai multe însărcinări până la 1 ianuarie 1948, când este trecut în cadrul disponibil. Astfel, a fost: subşef al Secţiei I-a Informaţii Externe; şef al Secţiei 1 Informaţii Externe şi chiar director general al Serviciului Special de Informaţii, după 23 august, în locul lui Eugen Cristescu, până la 19 septembrie 1944. În această ultimă funcţie îndeplinită, a avut sarcina de a reorganiza Serviciul de Informaţii al Armatei Române, adaptându-l noii situaţii politico-militare a ţării în urma loviturii de stat de la 23 august, realinierii la Naţiunile Unite şi întoarcerii armelor împotriva Germaniei fasciste.

A desfi inţat vechea agentură şi Biroul de studii al frontului de Est, precum şi Secţia 3 de Legătură cu Serviciul de Informaţii german. A dirijat activitatea de contraspionaj în sectoarele german şi maghiar şi a organizat activitatea comuniştilor, a formaţiunilor

Aspecte din luptele purtate în cel de-Al Doilea Război Mondial

4 (50) 2010 document68

studii/documente

de luptă patriotice şi a trupelor sovietice afl ate pe teritoriul românesc.

De la 19 septembrie 1944, timp de doi ani, generalul Siminel a fost încadrat ca şef al Grupului de ofi ţeri români de legătură cu Comisia Aliată de Control, pentru ca din 1 septembrie 1946 să preia şefi a Comisiei Militare din Comisia română de legătură cu Comisia Aliată de Control (sovietică). Ultima funcţie îndeplinită de generalul Siminel în slujba ţării a fost aceea, de mare răspundere, de consilier ministerial militar în Comisia pentru executarea Tratatului de Pace.

La fel ca majoritatea comandanţilor de unitate şi mare unitate ale Armatei Române care luptaseră împotriva Uniunii Sovietice pe Frontul de Est la 1 ianuarie 1948, generalul Siminel a fost trecut în cadrul disponibil, apoi, la 1 ianuarie 1951, în rezervă.

Patriotismul, eroismul şi mai ales înalta pregătire profesională a generalului Victor Siminel au fost răsplătite cu 16 ordine şi medalii româneşti şi străine, dintre cele mai înalte, printre care: Ordinul „Mihai Viteazul”, „Coroana României”, „Steaua României”, „Legiunea de onoare” în grad de cavaler (Franţa), Ordinele „Sfântul Stanislav” şi „Sfânta Ana” (Rusia), „Crucea de Fier” clasa I-a şi clasa a II-a (Germania), Ordinul „Pobeda” (sovietic), „Coroana” (Iugoslavia) etc.

Ca o ironie a sorţii, în muzeul col. (r) Lăcătuşu, pe o cămaşă zdrenţuită de vreme, pe care Victor Siminel a peticit-o în închisoare, au fost prinse toate decoraţiile cu care acesta a fost răsplătit pentru faptele sale de armă în cele două războaie mondiale. O extraordinară imagine-simbol a destinului unui general care a cunoscut deopotrivă gloria şi umilinţa.

La numai câteva luni de la trecerea în rezervă, la 20 iunie 1951, la fel ca atâţia alţi ofi ţeri eroi ai Armatei Române, din dispoziţiile Moscovei, a fost ridicat de la domiciliu şi depus la închisoarea Malmaison din Bucureşti. I-a fost anulat dreptul de pensie, sechestrate bunurile mobile şi imobile, iar soţiei sale, Lidia Siminel, fost doamnă de onoare la Palatul Regal, i-a fost impus domiciliu forţat.

După un calvar de trei ani, prin mai toate închisorile din ţară, în 1954, pe numele lui Victor Siminel se emite un mandat de arestare, după şi un mai cumplit calvar de interogatorii, percheziţii, anchete şi presiuni asupra familiei şi rudelor apropiate. Încheindu-se instrucţia, în modelul caracteristic al perioadei, este încadrat la art. 193 Cod penal: „Crimă de intensă activitate împotriva clasei muncitoare în cadrul aparatului de represiune burghezo-moşieresc din S.S.I.”. Dosarul a fost trimis în instanţă şi prin Sentinţa nr. 865/17 iulie 1956, acuzatul este declarat achitat.

La 25 iulie 1956, exact cu două zile înainte de a împlini 59 de ani, generalul Victor Siminel părăsea Penitenciarul Central Făgăraş, cu sănătatea zdruncinată. A fost nevoit să-şi vândă bunurile din casă şi să efectueze o muncă istovitoare de traducător (cunoştea mai multe limbi străine) pentru a-şi putea duce traiul de pe o zi pe alta. A ştiut însă, să-şi ducă cu demnitate suferinţa până la 1 noiembrie 1981, când la vârsta de 84 de ani a trecut la cele veşnice, fi ind înmormântat la Cimitirul Ghencea Militar.

* * *

OPERAŢIUNILE REGIMENTULUI 4 ROŞIORI„REGINA MARIA” ÎN STEPA CALMUCII

DE LA 20 NOIEMBRIE – 26 DECEMBRIE 1942

I. Situaţia iniţială la 20 noiembrie După deplasarea din Crimeea, Regimentul

4 Roşiori „R.M.” ajunge la 6 noiembrie în Stepa Calmucii la Kettschener – Schebenery.

Regimentul este organizat pe 4 escadroane a 3 plutoane (6 P. Mitraliere şi 1 Aruncător rus 50 mm de pluton) şi grupul de comandă, compus din plutonul de pionieri şi transmisiuni, totalizând un efectiv de:

24 ofi ţeri; -37 subofi ţeri; -880 trupă; -1.060 cai; -72 P. Mitraliere; -16 aruncătoare ruse de 50 mm. -

Aspecte din luptele purtate în cel de-Al Doilea Război Mondial

studii/documente

document 2010 4 (50) 69

Misiunea regimentului era:să constituie rezerva Diviziei, gata de a -

interveni spre N-E (Schebenery), în sprijinul Diviziei 5 Cavalerie spre S-E (Alzin Schutinsky), în sprijinul Regimentului 2 Călăraşi spre E, interzicând orice încercare a inamicului de a pătrunde spre Saracha şi Staatsgut-Tchenalowa;

să organizeze şi să ocupe 2 puncte de sprijin -înaintate, de forţa totală a unui escadron la Saracha (1 pluton) şi Staatsgut-Tschenalowa (2 plutoane), cu misiunea de a informa continuu asupra activităţii inamicului din zona Zagan-Nur, Chassyk (linia lacurilor);

să instaleze un post de legătură cu Divizia 5 -Cavalerie, de forţa unui pluton, la Perednaja-Elista;

să organizeze localitatea Kettschener- -Schebener într-un reduit, capabil a rezista la încercuire.

Mijloacele suplimentare cu care era întărit regimentul:

2 plutoane mitraliere (8 piese); -2 plutoane aruncătoare 81,4 mm (8 piese); -1 pluton A.C. Breda 47 mm (4 piese); -1 secţie A.A. Gustloff 20 mm (2 piese) moto; -1 Divizion artilerie călăreaţă 75 mm (6 piese). -

Astfel, din punct de vedere tactic, regimentul constituie rezerva mobilă a Diviziei pentru a interveni ofensiv în sprijinul vecinilor şi pentru a interzice direcţia supravegheată de detaşamentele de siguranţă, misiune normală pentru o unitate de cavalerie.

În această situaţie operativă se afl a Regimentul 4 Roşiori „R.M” în ziua de 20 noiembrie 1942, zi care a corespuns cu inspecţia domnului general comandant al Armatei a IV-a şi începerea unui ciclu de noi operaţiuni.

II. Marşul Kettschener-Schebenery, Krasny-Geroy (20-21 Noiembrie)

În jur de orele 10.30, regimentul primeşte ordin să se deplaseze imediat pe direcţia Obilnoje-Umanzevo-Korobnin.

Regimentul (mai puţin un escadron + un pluton + o grupă moto + o grupă A.C. ce constituiau elementele înaintate şi toate trenurile regimentare) se pune în marş la ora 12.00 şi parcurge distanţa de 70 km, într-un teren complet desfundat, până a doua zi dimineaţă, orele 08.00, făcând o haltă mare de 3 ore la Obilnoje.

Abia sosit la Korobnin, regimentul primeşte ordin să continue deplasarea spre Krasny-Geroy (distanţă 30 km), cu misiunea:

să ocupe un centru de rezistenţă pe înălţimile -Krasny-Geroy, capabil să reziste la încercuire, interzicând pătrunderea inamicului pe direcţiile Plodovitoje-Krasny-Geroy şi Abganerowo-Krasny-Geroy;

să informeze pe cele două direcţii; -să ia legătura către Vest cu unităţile Corpului -

6 Armată spre Schelestow şi Aksay şi spre Est, cu unităţile Corpului 7 Armată spre Tundutowo.

Către orele 14.00, după un marş extrem de obositor de circa 100 km, regimentul soseşte la Krasny-Geroy, un fost colhoz complet distrus şi ars şi care a putut fi identifi cat prin câteva grămezi de piatră.

Este de remarcat faptul că, după o zi caldă, temperatura a scăzut brusc şi lipsa adăposturilor pentru oameni şi cai a contribuit la oboseala şi uzura lor în operaţiunile ce au urmat.

Imediat după sosirea la Krasny-Geroy, regimentul trimite recunoaşterile în direcţiile ordonate, recunoaşteri ce parcurg până în seara zilei încă 30-40 km, fără a se întâlni cu inamicul.

Alte recunoaşteri se trimit în cursul nopţii de 21-22 noiembrie.

În acelaşi timp, regimentul recunoaşte, ocupă şi începe organizarea centrului de rezistenţă ordonat.

Din punct de vedere tactic, este de observat că regimentul execută un marş forţat, către o zonă nesigură, pentru umplerea unui gol, în faţă cu un inamic în plină ofensivă.

Misiune caracteristică pentru o unitate de cavalerie şi pe care regimentul o execută în perfecte

Aspecte din luptele purtate în cel de-Al Doilea Război Mondial

4 (50) 2010 document70

studii/documente

condiţii, parcurgând în circa 26 de ore distanţa de 100 km, într-un teren complet desfundat, iar ultimii 30 km cu greutăţile impuse de posibilitatea întâlnirii cu inamicul.

III. Luptele de la Krasny-Geroy (22-23 Noiembrie)

a) 22 noiembrieCu toată oboseala trupei, după marşul forţat

executat timp de mai bine de 24 ore în continuu şi fără a ţine seama de frigul ce s-a lăsat, se lucrează toată noaptea la organizarea poziţiei de apărare.

Centrul de rezistenţă este organizat într-un reduit ale cărui 3 părţi (Nord, Vest şi Est) îl formează 3 puncte de sprijin, fi ecare de tăria unui escadron compus din câte 2 plutoane, care ocupau crestele ce dominau fostul colhoz, dispus într-un fund de vale (căldare).

Din totalul de 8 plutoane de care dispunea regimentul, 2 plutoane erau dispuse în rezervă.

Mijloacele de întărire erau repartizate pe escadroane, iar apărarea anticar întărită cu 2 tunuri de 75 mm împinse în linia de luptă.

Secţia A.A. oprită în rezervă la centrul dispozitivului, pentru a proteja în special eşalonul cailor la mână ce se afl au în acelaşi fund de vale.

Cele 2 baterii de artilerie călăreaţă erau dispuse pe panta de la sud de colhoz, camufl ate de vedere de crestele din faţă, în măsură a interveni parţial sau total în sprijinul fi ecărui escadron.

Paza artileriei şi închiderea reduitului dinspre sud îl forma plutonul de pionieri regimentar, întărit cu armamentul automat al Divizionului de artilerie, pasat pe panta sudică a centrului de rezistenţă.

Dată fi ind misiunea şi situaţia în spaţiu de izolare completă a regimentului, dispozitivul adoptat formând un reduit complet închis în arici, putea face faţă unui atac inamic din oricare parte acesta s-ar fi produs.

Misiunea regimentului necesitând o rezistenţă hotărâtă, forţele fi ind foarte limitate iar dezvoltarea crestelor şi conformaţiilor terenului cu multe viroage convergente spre fondul văii, necesitând multe forţe în linie, nu s-a putut forma o rezistenţă mai tare în cadrul regimentului.

De altfel, prin însuşi ordinul diviziei, Regimentul 4 Roşiori forma un pivot fi x, pe care urma să se producă manevra Regimentului 3 Purtat păstrat în întregime în rezervă.

Ca atare, reuşita acţiunii Regimentului 4 Roşiori se baza în primul rând pe rezistenţa dârză ale întregii

linii de luptă. Orice cedare de teren, din orice parte s-ar fi produs, periclita întregul sistem al apărării.

Poziţia ocupată în reduit, având întinderea circulară de aproximativ 4-5 km, datorită confi guraţiei terenului, mijloacele de care dispunea regimentul raportate la această întindere, nu oferea decât continuitatea focului, fără a se putea realiza densitatea şi cu atât mai mult adâncimea.

De altfel, aceasta a fost situaţia în care cavaleria a luptat întotdeauna în apărare.

În zorii zilei de 22 noiembrie se trimit recunoaşteri pe aceleaşi direcţii.

De abia în cursul acestei dimineţi se reuşeşte a se lua legătura cu Grupul 57 Cercetare (lt. col. Costăchescu), care se găsea la 15 km est Krasny-Geroy. Recunoaşterea trimisă la Abganerowo găseşte circa o companie inamică cu artilerie, care se afl a în luptă cu faţa spre nord. Satul Schelestow este părăsit de trupe amice, dar neocupat de inamic.

La ora 11.00 pe creasta dintre nord îşi fac apariţia 6-7 care uşoare şi auto-blindate inamice, însoţite de câţiva motociclişti, urmărind una din patrulele călări ce se înapoia din misiune.

Linia de luptă având ordin a nu trage peste distanţa de 300 m, urmărirea s-a produs sub ochii tuturor într-o tăcere totală.

Un auto-blindat ce se detaşase din grup urmărea îndeaproape pe un călăreţ al cărui cal rămăsese în urma patrulei. În câteva momente blindatul ajunge pe călăreţ şi, dorind a-l face prizonier, se repede cu maşina peste cal, zdrobindu-i picioarele dinapoi. Călăreţul cade şi, în acelaşi timp, turela blindatului se deschide şi rusul somează pe ostaş să se predea. Ostaşul se apropie cu mâinile ridicate de maşină, nelăsând arma din mână şi simulând gestul de a preda arma, cu o mişcare fulgerătoare îl loveşte cu patul armei şi apoi fuge spre linia de luptă.

Aceasta scenă fi ind urmărită cu mare încordare de linia de luptă, ostaşii nu se mai pot reţine a nu veni în ajutorul camaradului lor atât de brav şi deschid un foc viu asupra inamicului. Surprinse de focul anticar, toate maşinile se împrăştie în câteva momente şi dispar după creastă.

Peste o oră apare pe creastă un escadron descălecat, urmat de alte 2-3 escadroane călări, toate înaintând din direcţia Nord spre Sud, către centrul de rezistenţă de la Krasny-Geroy.

Către ora 13.00, întreaga poziţie, exceptând aripile de la S-E şi S-V, se afl ă în strâns contact cu inamicul, care atacă viguros în special la centrul

studii/documente

document 2010 4 (50) 71

dispozitivului, declanşând un foc puternic de arme automate, artilerie şi aruncătoare de toate calibrele.

Către ora 14.00, inamicul, văzând că nu poate pătrunde frontal, caută să încercuiască apărarea prin dublă manevră, dar şi aceasta este anihilată prin dispozitivul regimentului în reduit, care face faţă atacului învăluitor, rezistându-i cu înverşunare.

Atacul inamicului devenind din ce în ce mai impetuos, lupta devine de un dinamism puţin obişnuit, fi ecare escadron contraatacând imediat cu grupele din rezervă orice fracţiune inamică ce reuşeşte să se infi ltreze în dispozitivul de apărare.

În afară de forţele inamice angajate în luptă, de la observatorul regimentului se mai văd alte două coloane de cavalerie cu blindate, una de circa 2 escadroane dirijându-se spre S-E, în spaţiul gol dintre regiment şi Grupul 57 Cercetare şi alta, de circa 20 tancuri şi auto-blindate, îndreptându-se spre sud, pe drumul de pe creasta mare de la vest de Krasny-Geroy.

Din această manevră se deduce clar intenţia inamicului de a face o largă învăluire şi încercuire completă a reduitului.

Toate aceste evenimente sunt raportate diviziei telefonic.

Între timp căzând noaptea, inamicul probabil renunţă la această manevră, întrucât forţele semnalate nu se fac simţite.

Odată cu căderea întunericului, inamicul începe o vie activitate de incursiuni, căutând în special să se infi ltreze prin viroage ce-l conduceau direct spre centrul reduitului, menţinând toată noaptea un strâns contact.

Toate aceste încercări de pătrundere au fost anihilate prin contraatacuri la baionetă şi grenadă, inamicul suferind mari pierderi.

La ora 17.00, Divizia comunică hotărârea de a trimite în ajutorul regimentului un divizion din Regimentul 3 Călăraşi Purtat, care să contraatace în fl ancul drept al inamicului cel mai ameninţător şi a cărui intenţie de învăluire era vădită.

Atacul se produce către orele 18.30, reuşind a se face legătura cu stânga regimentului către ora 21.00, aripa stângă (Escadronul 4) fi ind degajată de presiunea inamică.

b) 23 noiembrieNoaptea de 22-23 noiembrie, a treia noapte de

nesomn şi continui eforturi, la care se mai adaugă şi frigul excesiv, se petrece într-o încordare maximă.

Impetuozitatea atacului inamic şi forţele superioare şi variate de care dispune, arată clar intenţia sa de a lichida cu orice preţ rezistenţa dârză a regimentului.

Acţiunea Regimentului 3 Călăraşi Purtat din cursul nopţii şi prezenţa sa în fl ancul stâng al regimentului a ridicat moralul luptătorilor şi în acelaşi timp determină pe inamic a-şi dirija eforturile în ziua de 23 noiembrie asupra dreptei dispozitivului de apărare.

Începând de la ora 5 dimineaţa, inamicul declanşează un foc ucigător de artilerie, aruncătoare şi „Katiuşa”.

Este o pregătire ce dă certitudinea unui atac puternic, cu forţe întărite, întrucât din zorii zilei se observă mişcări de trupe călări şi coloane auto în spatele frontului inamic, care descalecă şi debarcă trupe ce se îndreaptă spre Krasny-Geroy.

Această operaţiune a inamicului se face aproape nestânjenită de acţiunea artileriei proprii, ocupată în întregime cu sprijinul direct al apărării.

De altfel, bombardamentul puternic al artileriei inamice reuşeşte să distrugă, cu toate măsurile de a se schimba cât mai des poziţiile bateriilor, trei tunuri lovite în plin şi 10 arme automate.

Apărarea în reduit ia un aspect înfi orător. Focul inamic crescând din ce în ce în intensitate şi dirijat concentric spre centrul reduitului, face ca fi ecare metru să fi e răscolit de proiectile, dând un aspect de un adevărat „Cazan al Satanei”.

Toate legăturile telefonice cu escadroanele şi Divizia sunt distruse.

La ora 07.45 regimentul raportează Diviziei, al cărui P.C. înaintat se afl a cu Regimentul 3 Călăraşi Purtat, situaţia grea în care se afl ă, dar afi rmă că va menţine poziţia cu orice sacrifi ciu, cu toată oboseala şi epuizarea fi zică a luptătorilor, căci pierderea vreunei părţi cât de mici, compromite întregul dispozitiv în reduit, iar replierea în cursul zilei s-ar face cu mari sacrifi cii.

Muniţiile, cu toate că au fost împrospătate pe timpul nopţii de către Divizie, sunt aproape pe terminate.

Proiectilele de aruncătoare lipsesc cu totul, iar muniţia anticar a rămas foarte puţină.

Către ora 09.00 cade ucis comandantul Escadronului 1, lt. Căpităneanu Nicolae, care în fruntea unui contraatac reuşit dat cu rezerva escadronului său, moare ca un erou, străpuns de un glonte inamic, în timp ce striga oamenilor săi: „Tot escadronul 1 este acela care decide lupta”. Moare cu iluzia biruinţei complete.

4 (50) 2010 document72

studii/documente

Violenţa atacului creşte în special în sectorul acestui escadron.

Inamicul introduce în atacul dreptei dispozitivului forţe noi, însoţite de 4 care de luptă.

Către ora 10.30, Escadronul 1 complet epuizat şi fără muniţii, este copleşit de atacul inamic.

În acelaşi timp, inamicul reuşeşte a străpunge rezistenţa la joncţiunea între Escadronul 4 şi 2.

Cu cele două plutoane din rezervă se contraatacă în ambele direcţii, reuşind pentru moment să se reînchege dispozitivul de apărare.

Forţele însă se sleiesc din ce în ce mai mult, iar numărul răniţilor şi al morţilor creşte continuu.

Majoritatea armamentului greu este distrus şi scos din luptă.

Pe creastă apare un divizion de cavalerie inamic care înaintează călare spre Sud la circa 3 km N-E de reduit, cu intenţia vădită a învălui întregul dispozitiv al regimentului.

În acest timp se primeşte ordinul diviziei, în care se ordonă replierea regimentului spre Korobnin.

Replierea se poate face cu mare greutate şi numai pe viroaga adâncă dinspre vest, de unde se ordonase replierea eşalonului cailor la mână şi apoi a artileriei.

Acţiunea a fost protejată de un contraatac ordonat de divizie, cu divizionul din Regimentul 3 Călăraşi Purtat îndreptat înspre N-E, pentru arunca inamicul dintre dreptul acestei viroage şi de un alt contraatac dat în cadrul regimentului cu escadronul 4 (stânga), care, în urma acţiunii Regimentului 3 Călăraşi Purtat, s-a descleştat de inamic. Acesta din urmă s-a dat în direcţia S-E pentru a respinge divizionul de cavalerie inamic ce căuta să taie retragerea regimentului.

Dat fi ind importanţa acestui contraatac, de reuşita căruia depindea soarta regimentului şi pentru ridicarea moralului oamenilor extenuaţi, operaţiunea este condusă personal de comandantul de regiment, însoţitor de ajutor, adjutant şi ofi ţerul cu transmisiunile.

Acţiunea a prezentat un aspect unic faţă de procedeele de luptă ale războiului modern.

Din ciocnirea rezultată între escadronul ce ataca pe jos şi divizionul inamic ce ataca călare, s-a produs o învălmăşeală din care inamicul a ieşit învins, pierzând majoritatea călăreţilor, datorită câtorva arme automate care au secerat din plin.

Între timp, celelalte escadroane rupând lupta, se retrăgeau succesiv spre V şi S-V.

La un moment dat, pe timpul replierii, au apărut pe creasta dinspre N şi N-E mai multe unităţi călări însoţite de maşini, pentru a urmări şi distruge trupele ce se retrăgeau.

Datorită acţiunii unui punct de sprijin organizat de divizie, din elementele Regimentului 3 Călăraşi Purtat, în scopul protecţiei retragerii Regimentului 4 Roşiori şi 3 Călăraşi Purtat, la circa 4 km vest de Krasny-Geroy, la originea viroagei, pe unde se făcea replierea majorităţii trupelor, replierea s-a făcut în bune condiţii, permiţând trupelor luptătoare să se îmbarce în maşinile Regimentului 3 Călăraşi Purtat şi să ajungă eşalonul cailor la mână.

Pierderile suferite de Regimentul 4 Roşiori în acţiunile din 22 şi 23 noiembrie au fost:

1 comandant de escadron (din 3) mort; -1 ofi ţer subaltern dispărut şi 3 răniţi (din 9 -

subalterni);3 subofi ţeri morţi şi 2 răniţi (din 16 subofi ţeri); -170 trupă – morţi, răniţi şi dispăruţi (din -

circa 400 luptători);190 cai omorâţi. -

După informaţiile căpătate ulterior, regimentul rezistase atacului Diviziei 61 Cavalerie Rusă, compusă din 3 regimente cavalerie, 1 regiment motorizat, câteva tancuri şi auto-blindate şi

Aspecte din luptele purtate în cel de-Al Doilea Război Mondial

studii/documente

document 2010 4 (50) 73

numeroase aruncătoare de toate calibrele, „Katiuşa” şi artilerie.

În această acţiune inamicul a suferit pierderi foarte mari.

Din punct de vedere tactic este de observat:a) La inamic:

patrule motomecanizate la unităţi de -cavalerie;

repeziciune în luarea contactului, cu forţe -puternice de la început;

căutarea fl ancurilor pentru învăluire; -infi ltrarea continuă şi tenace prin goluri, -

folosind la maximum avantajele ce le oferă terenul (viroage);

sensibilitatea faţă de contraatacurile -imediate, date chiar cu fracţiuni mici;

exploatarea imediată a succesului, -întrebuinţând elemente călări;

completarea focului de artilerie cu acela de -aruncătoare de toate calibrele, cu o mare precizie de tir, obligând artileria şi armamentul greu al apărării a schimba des poziţii;

întrebuinţarea aruncătoarelor „Katiuşa” -pentru a obţine mai mult efect moral.

b) La apărare:în situaţii speciale, de natura celei trăite -

de Regimentul 4 Roşiori la Kresny-Geroy, când, în urma unei spărturi mari de front, inamicul trebuia cu orice preţ oprit cât mai mult pentru a se evita un eşec tactic sau chiar un dezastru strategic şi când nu se dispune de forţe sufi ciente pentru umplerea golului, întrebuinţarea unităţilor mobile pentru bararea direcţiilor principale este cea mai indicată.

pentru a putea executa această misiune este -normal adoptarea dispozitivului de apărare în reduit, care oferă condiţii maxime de rezistenţă. Totuşi, pentru a preîntâmpina pierderea acestor unităţi şi a se putea realiza descleştarea de inamic, care nu totdeauna se va putea executa pe timpul nopţii, este imperios necesar păstrarea unor rezerve sufi cient de tari, care să fi e în măsură a interveni în timp util;

apărarea trebuie să fi e cât mai activă. Păstrarea -rezervelor în fi ecare unitate este obligatorie;

deschiderea focului este bine a se face la -distanţe cât mai mici, pentru a se realiza surprinderea şi a produce pierderi sensibile, care nu pot fi realizate la distanţe mai mari datorită lipsei de densitate a focului, la unităţi de cavalerie.

În acest sens trebuie condusă instrucţia, pentru a obişnui soldatul să-şi stăpânească nervozitatea şi impulsul.

Consumul de muniţii în astfel de operaţiuni repezi şi nepregătite trebuie bine raţionalizat, datorită greutăţii de reaprovizionare.

IV. Acţiunile de la Schutow şi Dorganofff şi Pimen-Tscherny

a) SchutowDupă replierea regimentului spre Korobnin,

se primeşte ordinul de regrupare al diviziei spre Umanzevo.

Ajuns în această localitate către orele 16.00, regimentul primeşte ordinul Diviziei pentru deplasarea imediată pe direcţia: Umanzevo, Werschin Ssal, Werch Ssalskij, Krai Balka, Poperetschnij, Budarka, Karaitschew, Kotelnikovo, în scopul ocupării unei poziţii între Cotul Donului şi Kotelnikovo.

Ordinul diviziei prevede ca elementele hipo să fi e sosite la Kotelnikovo până în seara zilei de 24 noiembrie, iar elementele auto până în dimineaţa acelei zile.

Pentru a mări efectivele elementelor auto ce urmau să sosească mai repede la destinaţie, regimentul organizează imediat un escadron cu efective reduse, circa 80 de oameni, pe care îi îmbarcă în 4 maşini ale Regimentului 3 Călăraşi Purtat.

Restul regimentului, constituind un singur escadron călare, se deplasează cu începere de la orele 18.00 spre Kotelnikovo (distanţă circa 100 km).

În dimineaţa zilei de 24 noiembrie, după un marş de 60 km executat în timpul nopţii, în condiţii foarte grele din cauza gerului şi vântului puternic, eşalonul hipo al regimentului ajunge la Krai Balka,

Aspecte din luptele purtate în cel de-Al Doilea Război Mondial

4 (50) 2010 document74

studii/documente

unde primeşte un alt ordin, ca să se dirijeze spre Schutow II (circa 35 km N-V de Krai Balka) cu misiunea:

a acoperi dispozitivul diviziei spre E; -a supraveghea în special direcţiile spre E şi N-E; -a face legătura cu stânga C. 7 A. în zona -

Umanzevo.Divizia cu elementele auto ocupă satul

Ssamochin.Regimentul continuă mişcarea spre Schutow II,

unde ajunge către orele 12.00.Astfel, în timp de 24 de ore se parcurg circa 120

km (Krasny-Geroy-Umanzevo-Krai Balka-Schutow II), adăugându-se a patra noapte nedormită şi a cincea zi de eforturi şi încordare continuă a oamenilor.

De semnalat că, atât în marşul forţat spre Krasny-Geroy, cât şi în acesta, regimentul nu a avut pierderi de cai. Aceasta se datorează condiţiilor fi zice perfecte în care se găseau caii la începutul acestor operaţiuni.

Regimentul sosit la Schutow II, în unire cu un grup blindat german (circa 20 care) ocupă şi organizează localitatea pentru apărare şi de comun acord se stabilesc bazele unei intime colaborări pentru îndeplinirea misiunii.

Despre inamic se ştie că ocupă Aksaj şi Peregyusni, având numeros armament anticar, aruncătoare şi artilerie şi cu elemente de supraveghere împinse pe râul Aksaj.

Pentru verifi carea acestor informaţii şi pentru stabilirea legăturii cu stânga Corpului 7 Armată, se trimit patrule mixte moto-blindate şi călări spre N, N-E şi E prin înţelegere cu Grupul German.

Ziua de 25 noiembrie se caracterizează printr-o activitate intensă de patrule şi recunoaşteri în zona dintre Aksaj – Umanzevo, a căror informaţii duc la concluzia că inamicul înaintează spre N-E Umanzevo şi Werschin-Sal.

În ziua de 26 noiembrie, începând din zorii zilei se observă aglomerări de trupe şi maşini în zona Aksaj-Peregiusny.

Localitatea Umanzevo este ocupată de inamic.Către ora 10.00, Grupul Blindat German

susţinut de un escadron din Regimentul 4 Roşiori atacă dinspre sectorul Schutow II spre Ssamin-Ekin. Divizia 61 Cavalerie Rusă ce se afl a în înaintare de la est spre Scharnutowskij, cu intenţia vădită de a învălui rezistenţa diviziei de la Schutow II.

Regimentul 222 Cavalerie rus surprins în coloană de marş este complet distrus, iar resturile diviziei împrăştiate se retrage în dezordine spre N-E şi E.

S-au capturat numeroşi cai, trăsuri, armament şi 150 prizonieri.

Menţionez că reuşita acestei acţiuni aparţine Grupului Blindat, escadronului revenindu-i numai protecţia acelui grup. Totuşi, poliţa ce o datora Regimentul 4 Roşiori acestei divizii încă de la Krasny-Geroy a fost achitată.

În ziua de 27 noiembrie inamicul presează puternic înspre Ssamochin (Divizia 8 Cavalerie) şi mai spre V (Divizia 18 Infanterie).

Grupul Blindat German primind misiunea de a interveni în alt sector al frontului, lasă la Schutow II, 3 care şi 3 tunuri de asalt.

Datorită situaţiei pe ansamblul frontului, în seara acestei zile se primeşte ordin pentru părăsirea localităţii şi deplasarea împreună cu blindatele germane rămase la Scharnutowskij, unde se cantonează pe timpul nopţii într-un dispozitiv de alarmă.

b) DorganoffÎn zorii zilei de 28 noiembrie, conform

ordinului diviziei, regimentul se deplasează la Dorganoff, unde primeşte misiunea să organizeze un punct de sprijin pe creasta 7 km nord Dorganoff, formând un sistem de apărare înaintat în cadrul diviziei în zona Scharnutowskij-Dorganoff.

Misiunea acestui punct de sprijin de valoarea unui escadron întărit era:

să interzică direcţia Ssamochin-Dorganoff; -să cerceteze şi să informeze continuu asupra -

mişcărilor inamicului dinspre N şi N-E. Restul regimentului (al doilea escadron cu

efective reduse) în rezerva Diviziei la Dorganoff, cu misiunea de a asigura rezistenţa pe sat, în cadrul diviziei.

Către orele 13.00, după ce escadronul ce ocupa punctul de sprijin de la cota 140,6 şi-a organizat sumar poziţia, este atacat de un batalion de infanterie inamic (II/366 Infanterie rus).

Atacul, cu toată superioritatea numerică a inamicului progresează greu, mai ales că nu este susţinut de artilerie.

Inamicul reuşeşte să pătrundă câteva sute de metri în dispozitivul escadronului, dar intervenind 3 tancuri germane este respins cu mari pierderi, restabilindu-se repede situaţia.

Spre seara zilei se aud zgomote de motoare în direcţia Kochara II. Se bănuieşte că inamicul îşi aduce alte forţe.

Noaptea de 28-29 noiembrie se caracterizează printr-un strâns contact şi activitate de patrule pe fl ancuri.

studii/documente

document 2010 4 (50) 75

În cadrul diviziei, inamicul ocupă satul Scharnutowskij şi colhozul Krainij (3 km est Dorganoff).

În ziua de 29 noiembrie, în jur de ora 06.00, atacul inamic se intensifi că.

Către ora 07.00, un alt batalion inamic din acelaşi regiment (Regimentul 366 din Divizia 126 Infanterie) manevrează pe la nord stânga escadronului.

Copleşit de forţe mult superioare, escadronul se retrage aproximativ 2 km spre sud, reuşind să oprească vremelnic inamicul, care caută să pătrundă în poziţia bateriei de artilerie călăreaţă ce sprijinea acţiunea escadronului.

În jur de ora 08.00, intervenind 3 tancuri germane în sprijinul escadronului, acesta contraatacă viguros, reuşind a respinge inamicul şi cauzându-i grele pierderi.

Acesta lasă pe câmpul de luptă aproape o sută de morţi şi răniţi şi mult armament.

În cadrul diviziei se recucereşte în aceeaşi zi Scharnutowskij.

Ziua de 30 noiembrie decurge într-o relativă linişte în sectorul ocupat de Regimentul 4 Roşiori.

Inamicul se manifestă prin trageri cu aruncătoare grele care ne provoacă pierderi.

La 1 decembrie, către ora 10.00, inamicul, după o pregătire cu aruncătoare „Katiuşa”, atacă punctul de sprijin al regimentului, însă orice încercare de a ocupa cota 140,6 ce domina observatoarele din regiune şi era foarte importantă pentru păstrarea satului Dorganoff, este zădărnicită de rezistenţa dârză a punctului de sprijin.

În seara aceleiaşi zile inamicul îşi retrage grosul din faţa poziţiei, lăsând numai slabe elemente de contact.

În ziua de 2 decembrie, inamicul bombardează cu aruncătoare cota 140,6 şi mai încearcă din nou ocuparea ei.

Toate aceste încercări sunt zadarnice.În dimineaţa zilei de 3 decembrie, în faţa

punctului de sprijin se observă o activitate intensă de patrule.

În cursul acestei zile inamicul încearcă să atace punctul de sprijin vecin al Regimentului 3 Călăraşi Purtat, reuşind să ocupe creasta. Contraatacul dezlănţuit de acea unitate restabileşte parţial situaţia, însă căderea întunericului împiedică recucerirea crestei.

În noaptea de 3-4 decembrie inamicul, profi tând de spaţiul liber dintre punctul de sprijin

ocupat de regiment şi satul Scharnutowskij, se infi ltrează prin viroagele care duc la colţul de N-E al satului Dorganoff şi atacă satul cu forţa de 2 batalioane (Regimentul 550 Infanterie).

Surprinderea a putut fi realizată din cauza ceţei şi istovirea trupelor, care sunt nevoite să părăsească localitatea, iar punctul de sprijin de la cota 140,6 să se replieze.

În ziua de 4 decembrie, la ora 05.30, după o scurtă dar violentă pregătire de artilerie, regimentul contraatacă satul în cadrul diviziei şi acesta este recucerit către ora 07.00.

Din cauza pierderilor grele, a epuizării complete a trupelor, bombardamentul puternic al inamicului, faptului că toate observatoarele erau în mâna lui, iar fl ancurile erau complet ameninţate, inamicul atacând Scharnutowskij şi Pimen-Tscherny, se ordonă replierea iniţial spre Wipassnoy, unde se face regruparea regimentului, apoi spre Karaitschew, Pimen-Tscherny.

În noaptea de 4-5 decembrie, regimentul staţionează în zona Karaitscew (colhozul Lenin).

c) Pimen-TschernyÎn dimineaţa zilei de 5 decembrie, regimentul

se deplasează de la Karaitschew Pimen-Tscherny formând un reduit ocupat de elementele Diviziei 18 Infanterie în unire cu formaţiuni germane.

În cadrul apărării acestei localităţi, un escadron al regimentului concură la apărarea lizierei exterioare a satului încadrat între 2 unităţi germane.

Restul regimentului staţionează în cantonament de alarmă.

În ziua de 6 decembrie, divizia primind misiunea de a ocupa şi apăra o poziţie de rezistenţă pe aliniamentul Pimen-Tscherny, Sofh-Wipassnoy, Regimentul 4 Roşiori primeşte însărcinarea de a ocupa, organiza şi apăra un punct de sprijin de forţa unui escadron întărit, în zona cotei 88,1.

Acestui escadron îi intra în sarcină executarea continuă de recunoaşteri călări, spre creasta de la nord pe drumul Pimen-Tscherny, Dorganoff şi spre satul Dorganoff, ocupate de inamic.

Ziua de 7 decembrie se scurge fără nici un eveniment demn de remarcat.

În ziua de 8 decembrie, Regimentul 3 Călăraşi Purtat înlocuieşte escadronul de pe cota 88,1, iar Regimentul 4 Roşiori (2 escadroane călări) se regrupează în Pimen-Tscherny, revenindu-i misiunea:

cu un escadron să participe la apărarea -localităţii, ocupând un sector pe liziera satului;

cu restul în măsură a interveni la ordin; -

4 (50) 2010 document76

studii/documente

să execute patrulări călări în direcţiile S-E -şi S, pentru a evita o eventuală surprindere.

Zilele de 9 şi 10 decembrie se scurg în linişte.În noaptea de 11-12 decembrie inamicul,

atacând cu circa 2 batalioane apărarea exterioară a satului, reuşeşte să se infi ltreze şi să pătrundă în sat, punând stăpânire pe o baterie de artilerie grea.

Pentru restabilirea situaţiei intervin câteva tancuri germane şi un pluton din regiment care luptă toată noaptea şi reuşesc a nimici toate elemente pătrunse în sat.

Ca preţ al acestei acţiuni, într-adevăr foarte îndrăzneţe şi condusă admirabil, dar care nu reuşeşte inamicului din cauza intervenţiei imediate a unei mici rezerve şi a calmului şi ordinii care a existat în localitate, inamicul lasă pe teren zeci de morţi şi răniţi.

În ziua de 12 decembrie începe contraofensiva germană. Prin localitate trec coloane blindate germane, îndreptându-se spre nord, în direcţia Nebykovo.

Regimentul primeşte ordin să fi e gata pentru deplasare.

În ziua de 13 decembrie, ora 22.30, regimentul primeşte ordinul de atac pentru ziua de 14 decembrie.

Întreaga această perioadă de operaţiuni (24 noiembrie – 13 decembrie 1942) de la Schutow II, Dorganoff şi Pimen-Tscherny, cu toate că nu constituie un ciclu de operaţiuni excepţionale pentru Regimentul 4 Roşiori, totuşi se caracterizează printr-o continuă încordare şi uzură la maximum a oamenilor nevoiţi să stea pe poziţie zile şi nopţi de-a rândul, în condiţii extrem de grele, sub gerul şi vântul necruţător din această regiune.

La toate acestea se adaugă şi tensiunea nervoasă rezultată din continue lupte şi hărţuieli cu inamicul.

Pierderile suferite de regiment în această perioadă sunt:

1 ofi ţer rănit; -37 trupă – morţi şi răniţi. -

(Aceste toate la un efectiv de circa 250 luptători).

Din punct de vedere tactic, învăţămintele rezultate în această perioadă a luptelor defensive sprijinite pe localităţi, în care regimentul a acţionat în cadrul diviziei, au fost scoase în relief în conferinţa domnului general Korne.

V. Atacul şi cucerirea satului Dorganoff (14 decembrie 1942)

Misiunea regimentului a fost:să atace cu efortul pe direcţia cota 92 -

P.T. Pimen-Tscherny, cota 98,5 liziera N-V a

satului Dorganoff, pentru ca în legătură cu atacul Regimentului 3 Călăraşi Purtat dinspre sud şi al Regimentului 8 Roşiori (Divizia 5 Cavalerie) dinspre est să cucerească satul Dorganoff;

să se asigure spre N-E către cota 140,6 şi să -se facă legătura spre nord cu unităţile germane.

Inamicul ocupă înălţimile de la N-V de Dorganoff, înglobând cota 98,5 şi un colhoz ruinat.

Regimentul 4 Roşiori se dă în cadrul Grupării lt. col. Siminel, constituind din Regimentul 4 Roşiori (2 escadroane) + Escadronul 4 Pionieri + Escadronul 4 A.A. + 2 baterii artilerie uşoară (5 tunuri).

La ora 04.00, unităţile se deplasează de la Pimen-Tscherny pentru ocuparea bazei de plecare la atac.

Ideea de manevră este următoarea:fi xarea inamicului cu un escadron din -

Regimentul 6 Roşiori dinspre S-V;manevra cu Regimentul 4 Roşiori dinspre -

V şi N-V;siguranţa dreptei atacului şi legătura cu -

Regimentul 3 Călăraşi Purtat prin Escadronul 4 Pionieri;

siguranţa stângii şi legătura cu unităţile -germane, prin patrule date de Regimentul 4 Roşiori;

în rezervă un escadron din Regimentul 6 -Roşiori.

La ora 06.00, în urma unei scurte dar violente pregătiri de artilerie, se declanşează atacul.

Regimentul 4 Roşiori, atacând inamicul ce ocupa colhozul ruinat care se afl a la 6 km E Pimen-Tscherny, reuşeşte către ora 07.00 să cucerească obiectivul, capturând pe comandantul Batalionului I/366 Infanterie rus, câţiva ofi ţeri, o baterie de mortiere şi făcând peste o sută de prizonieri.

Apoi înaintează către cota 98,5, care era ocupată de Batalionul II/366 Infanterie. Atacul se produce dinspre N-V către S-E, căutându-se a manevra rezistenţa pe la nord.

Acţiunea reuşeşte, obiectivul este cucerit, un al doilea comandant de batalion şi circa 80 de oameni sunt făcuţi prizonieri.

Prin patrulele trimise către cota 140,6, ocupată de al treilea batalion din acelaşi regiment (informaţii obţinute pe loc de la prizonieri) regimentul îşi asigură stânga atacului.

Regimentul 3 Călăraşi Purtat progresează foarte greu şi are pierderi mari.

Acţiunea Regimentului 8 Roşiori dinspre est nu s-a făcut simţită.

Regimentul 4 Roşiori atacă în cadrul grupării în jur de ora 11.00, înspre colţul de N-V al satului

studii/documente

document 2010 4 (50) 77

Dorganoff, înaintează până la o râpă mare, la circa 2 km de liziera satului, ocupată puternic de inamic, unde este fi xat la teren şi oprit până la căderea serii, de un baraj puternic din spatele râpei.

Divizia ordonă rămânerea pe linia atinsă până la căderea nopţii când, profi tându-se de întuneric, să se acţioneze concentric asupra localităţii.

Satul se cucereşte pe timpul nopţii cu 2 escadroane (Regimentul 6 Roşiori şi Regimentul 3 Călăraşi Purtat).

Inamicul se retrage în cursul nopţii, către Schutow II.

În zilele de 15-18 decembrie regimentul în cadrul grupării rămâne la Dorganoff cu misiunea:

a apăra şi păstra localitatea Dorganoff, având -elemente de siguranţă pe creasta dinspre nord;

a face legătura cu trupele germane la Ssamochin -şi Regimentul 8 Roşiori la Scharnutowskij;

a recunoaşte şi informa înspre Schutow II. -Localitatea Schutow II fi ind cucerită în ziua

de 17 decembrie de un detaşament al diviziei şi dată în primire Regimentului 7 Roşiori (Divizia 5 Cavalerie), iar elementele germane din Ssamochin urmând să se deplaseze mai spre nord, regimentul primeşte misiunea de a ocupa Ssamochin.

Învăţăminte tactice:Reuşita atacului dat pe un front larg, cu fl ancurile

descoperite şi cu mijloace modeste, s-a datorat manevrei de învăluire a celor două escadroane din Regimentul 4 Roşiori.

Este caracteristică observaţia unui prizonier ofi ţer rus capturat în acea zi, care a declarat că, în cazul când manevra regimentului s-ar fi desenat mai pe la nord, cele două batalioane sovietice (reduse ca efectiv în urma luptelor anterioare) s-ar fi predat fără a opune vreo rezistenţă.

S-a constatat deci că inamicul este infl uenţabil la manevra de încercuire, întoarcere sau chiar de învăluire.

Cucerirea satului Dorganoff se datorează mai mult părăsirii de către ruşi, din teama de a fi încercuiţi.

VI. Luptele de la Ssamochin (19-26 decembrie 1942)

Misiunea regimentului în cadrul Grupării lt. col. Siminel (mai puţin Escadronul 4 Pionieri) era:

să apere sectorul cuprins între Valea -Ssamochin, Burdaschinka, barând direcţiile dinspre Kowalewka şi Aksaj;

să ocupe şi să apere cu grosul localitatea -Ssamochin;

să menţină continuu legătura cu Regimentul -7 Roşiori la Schutow II şi cu elementele germane la Krugliakoff.

Dispozitivul grupării:3 plutoane şi o grupă în avanposturi cu -

misiunea de rezistenţă;restul forţelor constituind un reduit pe sat, -

cu 3 escadroane dispuse pe lizieră şi un escadron în rezervă;

artileria în măsură a interveni în sprijinul -avanposturilor şi executa interdicţii pe comunicaţiile spre N şi N-E şi la nevoie a trage direct în faţa reduitului.

Ca mijloace de întărire, gruparea mai primeşte o formaţiune germană compusă din 5 tunuri 75 mm anticar blindate pe şenile, păstrate şi acestea în rezervă.

De la 19-24 decembrie, regimentul execută recunoaşteri călări pe direcţiile Aksaj şi Kowalewka.

Din ansamblul informaţiilor se constată că inamicul ocupă un solid cap de pod peste râul Aksaj, cuprinzând Kowalewka şi Peregiusny, în intenţia probabilă de a-i constitui o viitoare bază de plecare la atac spre S şi S-V.

În ziua de 23 decembrie, o lungă coloană blindată inamică a fost semnalată de aviaţie, în înaintarea dinspre Abganerowo spre Aksaj.

De asemenea, se observă numeroase mişcări de maşini dinspre Aksaj spre Kowalewka.

În ziua de 25 decembrie, la ora 08.30, poziţia înaintată a grupării călărea pe drumul Kowalewka-Ssamochin, este atacată de un pluton inamic, care este respins.

În cursul zilei inamicul este nevoit să se replieze pe pantele 3 km S-V de localitate.

La ora 15.00, aproximativ 16 tancuri ruseşti ce veneau dinspre N şi N-V atacă poziţia înaintată a grupării, respingând elementele noastre spre sat.

Se concentrează tot focul artileriei asupra blindatelor ruseşti care la căderea serii se retrag spre Kowalewka, reocupându-se din nou poziţia înaintată.

Prin acţiunea sa din timpul acestei zile, inamicul demonstra intenţia începerii unei operaţiuni în stil mare.

Noaptea de 25-26 decembrie, localitatea Ssamochin este bombardată intens de aviaţia inamică, care azvârle timp de câteva ore în continuu o ploaie de grenade şi bombe de calibru mic, dar care din fericire nu produc pierderi mari.

4 (50) 2010 document78

studii/documente

Pentru ziua de 26 decembrie se hotărăşte contraatacul pentru recucerirea satului Schutow II de Divizia 5 Cavalerie.

În ziua de 26 decembrie, la ora 08.00, poziţia înaintată este atacată de aproximativ un batalion din direcţia Kowalewka şi de alte 2-3 plutoane transportate de maşini din direcţia Aksaj.

Aceste atacuri sunt oprite prin concentrările puternice de foc ale artileriei şi rezistenţa dârză a elementelor înaintate.

La ora 09.00, divizia informează că o coloană blindată inamică urmată de numeroase maşini înaintează dinspre Aksaj spre Schutow II.

Către orele 10.00 atacul inamic asupra poziţiei înaintate creşte în intensitate, desemnându-se în acelaşi timp o manevră pe la vest, dirijată spre sat.

Apar 6 care inamice dinspre Kowalewka, îndreptându-se spre Ssamochin.

Pentru a veni în ajutorul elementelor din poziţia înaintată, a căror putere de rezistenţă atinge limita, se ordonă ca 2 tunuri blindate germane pe şenile, însoţite de 2 tunuri Gustloff, să intervină imediat în sprijinul acestora.

De asemenea, pentru a zădărnici manevra batalionului inamic la stânga dispozitivului, se trimite escadronul de rezervă (motorizat), cu ordin de a contraataca pe inamic din fl anc şi a-l azvârli înapoi.

Cele 2 tunuri germane defectându-se în mersul spre poziţia înaintată (li s-au rupt şenilele din cauza gheţii) au fost trimise alte 2 pentru a putea interveni în timp util contra carelor inamice semnalate.

Pe timpul acestor lupte, în jur de ora 11.00, când rezerva grupării era aranjată, iar tunurile germane care reuşiseră a respinge atacul celor 6 care, încă nu se întorsese în localitate, un avion german lansează un mesaj în zona poziţiei înaintate, semnalând că dinspre Schutow I înaintează 14 care ruseşti.

În acest timp, în sectorul Schutow II se petrecea o tragedie. Trupele Diviziei 5 Cavalerie fi ind dispuse pe baza de plecare, sunt atacate de 15-20 care grele care zdrobesc dispozitivul de artilerie, armamentul anticar, trenurile de luptă şi eşaloanele caii la mână.

Alte care, constituind un al doilea val, atacă dispozitivul cavaleriei pe baza de plecare, împrăştiind unităţile.

Faţă de informaţia primită de la avionul german, tunurile blindate se îndreaptă spre Schutow I, pentru întâmpinarea atacurilor inamice semnalate.

Peste 15-20 minute, un val de 15-20 care inamice (T 34) venind dinspre sud şi apărând pe creastă prin

surprindere, intră cu viteză în Ssamochin, distrugând tunurile şi călcând sub şenile armamentul automat şi anticar.

Tragerile tunurilor 75 mm nu au avut nici un efect asupra acestor care, artileria neavând obuze perforante.

Nici tragerile cu armamentul anticar şi tunurile A.A. Gustloff nu au avut un rezultat efi cace.

Carele de luptă intrând cu viteză în sat (compus din 50-60 case) şi destrămând sistemul de apărare, lupta nu s-a mai putut conduce coordonat şi s-a dat pe fracţiuni izolate.

Astfel, în cadrul unui escadron al Regimentului 4 Roşiori, un sublocotenent ce fusese rănit în luptele de la Dorganoff şi care ieşise din spital cu rana nevindecată, refuzând evacuarea şi concediu medical, în dorinţa de a lua parte la operaţiunile regimentului, luptă cu plutonul său în jurul celui de al cincilea tun blindat german, rămas în sat circa 2 ore.

În timpul acestei rezistenţe disperate şi complet izolate dusă atât contra infanteriei care le însoţea (fi ecare car purta pe el câte 10-12 oameni), tunul german reuşeşte să distrugă 8 care inamice.

Tânărul ofi ţer plăteşte cu viaţa eroica sa faptă, iar din grupul lui de ostaşi, numai 6 reuşesc a scăpa.

Infanteria inamică din faţa poziţiei apare şi ea pe creastă pătrunzând în sat.

Orice rezistenţă devine imposibilă.Replierea regimentului ca şi a celorlalte

elemente ale grupării s-a făcut în diferite direcţii:cea mai mare parte s-a retras protejată de -

acţiunea tunurilor blindate germane spre N-V către unităţile germane;

o altă parte a putut să se strecoare spre sud; -a treia parte, după ce au fost făcuţi prizonieri, -

au putut scăpa datorită lipsei de vigilenţă a ruşilor, care se înfruptau din belşug cu bunătăţile trimise ostaşilor germani şi români sub forma cadourilor de Crăciun şi primite în aceeaşi zi.

Aceasta a fost ultima operaţiune a Regimentului 4 Roşiori „Regina Maria”, după care intră într-o fază a replierii generale, care nu fac obiectul acestei expuneri.

În luptele de la Ssamochin, regimentul a avut următoarele pierderi:

1 ofi ţer mort şi 1 dispărut (din 7 ofi ţeri); -2 subofi ţeri morţi şi 2 dispăruţi (din 12 -

subofi ţeri);133 trupă morţi, răniţi şi dispăruţi (din circa -

220 luptători);164 cai. -

studii/documente

document 2010 4 (50) 79

Învăţăminte tactice:În această ultimă operaţiune terminată tragic

pentru regiment, este de reţinut următoarele:Cu toată apărarea puternică anticar a -

grupării de la Ssamochin (5 tunuri A.C. germane blindate pe şenile cal. 75 mm, 5 tunuri 37 mm Bofors, 10 tunuri artilerie 75 mm, 6 tunuri A.A. Gustloff 20 mm), totuşi atacul carelor sovietice a reuşit să destrame sistemul de apărare în foarte scurt timp şi să distrugă mare parte din armamentul anticar, greu şi de artilerie.

Se mai poate constata că prezenţa în sat a -unui singur tun german A.C. de 75 mm blindat pe şenile, a dat posibilitatea să se scoată din luptă 8 tancuri sovietice.

Restul armamentului nostru nu a putut distruge decât 2 tancuri.

În cazul când toate cele 5 tunuri germane ar fi fost în sat atunci când s-a produs atacul carelor dinspre sud, desfăşurarea luptei ar fi luat un alt aspect, iar rezultatele ei, cel puţin momentane, ar fi fost altele.

Este de remarcat procedeul ruşilor, care au -făcut ca apărarea să-şi angajeze rezervele pe front, pentru ca să dea o lovitură repede şi decisivă din spate.

De reţinut, de asemenea, modul de atac al -carelor sovietice care au acţionat cu o temeritate şi îndrăzneală fără precedent, sfi dând complet focul apărării noastre.

VII. Învăţăminte tactice: concluzii, constatări şi propuneri

a) Faţă de situaţia excepţională în care a fost pusă cavaleria să acţioneze pe timpul iernii în Stepa Calmucii şi din tot complexul de misiuni primite, reies următoarele constatări:

frigul excesiv şi mai ales vânturile puternice -şi continui, la care se mai adaugă lipsa adăposturilor pentru oameni şi în special pentru cai, neaclimatizaţi în astfel de regiuni, duc la uzura rapidă a oamenilor şi distrugerea cailor;

misiunile primite obligând unităţile a -ocupa poziţii în câmp deschis, greutatea săpării adăposturilor, pământul fi ind îngheţat, lipsa de timp pentru amenajarea acestora din cauza schimbării continue a misiunilor şi imposibilitatea rulării unităţilor din cauza efectivelor reduse îngreunează, iar dacă operaţiunile se prelungesc în timp, cum a fost cazul de faţă, pun cavaleria în imposibilitate să-şi valorifi ce proprietăţile caracteristice armei.

La toate aceste greutăţi se mai adaugă un echipament de iarnă ce are încă lipsuri foarte

importante în această regiune şi anume pâslari, pantaloni vătuiţi şi scurte îmblănite sau vătuite, în locul mantalei noastre insufi cient de călduroase.

Este de remarcat de asemenea lipsa de unsori speciale pentru a preîntâmpina incidentele de tragere cu armamentul automat din cauza gerului.

b) Ca organizare, în cadrul diviziei este de remarcat că între un singur regiment călare (R.4.R.) şi 2 regimente motorizate (R.3.C.P. + R.6.R.P.) cum a fost cazul la Divizia 8 Cavalerie, fatal se ajunge la uzura şi distrugerea unităţii călare, care în mod normal, fi ind mai puţin mobilă, este întrebuinţată continuu ca element de contact şi fi xare, pe când cele motorizate rămân rezervate manevrei, ce nu se produce totdeauna.

În cadrul regimentului s-a constatat necesitatea existenţei unui escadron organic de armament greu, a cărui lipsă până în prezent a fost completată prin mijloace suplimentare date de divizie. De altfel, prin noua organizare a regimentului de cavalerie, acest neajuns este remediat.

Pentru a putea da un randament dorit pe câmpul de luptă modern, ţinând seama de învăţămintele căpătate în actualul război, se propune următoarea organizare a regimentului călare:

Comanda regimentului - cu plutonul de transmisiuni şi plutonul pionieri (prevăzut în dotare cu 3-4 aruncătoare de fl ăcări uşoare);

Două divizioane - a două escadroane şi un pluton mitraliere de divizion. Escadronul cu 4 plutoane şi 1 pluton anticar (3-4 piese A.C. 45-50 mm). Plutonul a 3 grupe şi 1 aruncător de 60 mm. Grupa cu o puşcă mitralieră şi 4-5 pistoale automate (la grenadieri);

Escadronul armament greu - cu 2 plutoane mitraliere şi 2 plutoane aruncătoare 81,4 mm;

Bateria A.C. şi A.A. - (motorizată) cu 3-4 tunuri A.C. 75 mm şi 3-4 tunuri A.A. 20 mm şi o unitate vânători care.

c) Ca dotare, atât în cadrul diviziei, cât şi al regimentului, s-a evidenţiat rolul important şi rezultatele fericite ale conlucrării strânse între mijloacele mecanizate şi cavalerie.

Acţiunea câtorva care de luptă în sprijinul cavaleriei a hotărât rezolvarea fericită a mai multor situaţii critice.

De asemenea, prezenţa unor mijloace motorizate întrebuinţate pentru recunoaşteri îndepărtate, a cruţat forţele cailor, iar informaţiile obţinute au putut fi exploatate în timp util.

Evidenţiem dotarea actuală a unităţilor sovietice cu maşina Willys (fabricaţie americană) care prin

4 (50) 2010 document80

studii/documente

volumul redus, puterea motorului şi tracţiunea dublă formează un mijloc excelent pentru recunoaşteri pe orice timp şi teren, mult superior motocicletelor puţin rezistente şi maşinilor noastre mult prea greoaie şi mari.

S-a constatat că armamentul nostru anticar este prea slab faţă de cuirasa tancurilor actuale ruseşti (T 34).

Sistemul de tracţiune hipo al armamentului A.C. este impropriu operaţiunilor de mişcare în câmp deschis, deoarece eşalonul cailor la mână fi ind de cele mai multe ori nevoit să stea mult înapoi în situaţii critice, se pierde materialul.

O maşină de tipul celei ruseşti amintite, pentru tractarea acestui armament, ar fi fost mult mai avantajoasă.

Ca armament automat portativ, se simte nevoia dotării comandanţilor de mici unităţi şi subofi ţeri, cu pistoale mitralieră, uşoare de purtat şi cu un debit de foc remarcabil.

Din punct de vedere al transmisiunilor, este imperioasă nevoie a se mări dotarea în aparate de radio, singurul mijloc efi cace în operaţiunile şi misiunile caracteristice cavaleriei.

S-a constatat de asemenea, că aparatele radio existente pentru micile unităţi nu au bătaie sufi cientă pentru a putea fi folosite în diferite misiuni.

Mai trebuie revăzut şi modul de transport al acestor aparate, care purtate pe trăsuri improprii, se defectează uşor.

Din punct de vedere al aprovizionărilor şi evacuărilor, se simte nevoia motorizării cel puţin parţiale a trenului regimentar.

d) Ca instrucţie, pe lângă observaţiile constatate în conferinţa Diviziei 8 Cavalerie, sunt de semnalat 2 lacune:

Noţiunea de luptă încadrată trebuie să dispară -total din instrucţia micilor unităţi de cavalerie.

Un ostaş care ştie să lupte izolat şi să se descurce singur din toate situaţiile ce le poate oferi pe câmpul de luptă, va şti cu atât mai bine să lupte şi încadrat.

Operaţiunile normale însă ale cavaleriei, şi în special a micilor unităţi, sunt cele izolate.

A doua lacună constatată este lipsa unei -instrucţii practice în ceea ce priveşte legătura şi conlucrarea cu aviaţia.

Trebuie revăzut şi simplifi cat codul de semnalizare cu aviaţia, pentru a putea fi reţinut cu uşurinţă, iar unităţile să fi e dotate cu tot materialul de semnalizare necesar.

e) Din punct de vedere al moralului s-a constatat că trupa este infl uenţabilă faţă de atacul carelor.

Ridicarea moralului scăzut datorită pierderii încrederii în forţele proprii, din cauza insufi cienţei mijloacelor anticar sau inefi cacităţii lor, se poate face cu greu şi numai întărind unităţile de cavalerie cu asemenea mijloace.

Sunt elocvente în această privinţă situaţiile în care strânsa conlucrare a unităţilor blindate germane oricât de mici, a dat rezultate strălucite.

Cu toată vitregia ce o oferea terenul şi climatul Stepei Calmuce, cu toate eforturile supraomeneşti la care a fost supusă cavaleria, cu toată superioritatea copleşitoare a inamicului ca număr şi mijloace şi cu toată situaţia grea şi împrejurările critice de completă izolare în care a fost pusă să lupte acest regiment, moralul călăreţului român a predominat toate aceste greutăţi, iar conştiinţa fi ecăruia rămâne împăcată că şi-a îndeplinit datoria faţă de Patrie până la capătul puterii sale de rezistenţă.

Comandantul Regimentului 4 Roşiori „Regina Maria”

Colonel VICTOR SIMINEL

GLORY AND HUMILITY: ANOTHER FORGOTTEN GENERAL AND HIS HEROIC REGIMENT – PROF. UNIV. CAPTAIN (N.) (R.) JIPA ROTARU, PH.D.

Colonel, and latter general, Victor Siminel achieved glory in the battles from Crimea and especially from Kalmuck Steppe.

Courtesy of Colonel (r.) Gheorghe Lăcătuşu the readers can remember the arms deeds of Regiment 4 Roşiori “Queen Mary” in the winter of 1942.

Keywords: offensive, maneuver, Crimea, Kalmuck Steppe, heroism

1 Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”.

studii/documente

document 2010 4 (50) 81

pentru a readuce în memoria istoricilor şi a cadrelor militare, iar spre cunoştinţă celor mai tineri, fapta de arme a soldatului pontonier Eftimie Croitoru. Acţiunea unui soldat care, în limbaj cotidian, am putea spune că „şi-a îndeplinit datoria de serviciu

pentru ţară”.În cercetarea întreprinsă,

nu am găsit nimic publicat de Zaharia Stancu despre acest eveniment. Dincolo de cărţile de istorie şi în special de istoria geniului, fapta soldatului Croitoru o găsim surprinsă în lucrarea colonelului Gheorghe Bejancu, Eroul de la Tiszalok. Soldatul pontonier Eftimie Croitoru, publicată în anul 1970, la Editura Militară, în poemul dramatic Eftimie Croitoru a lui Marin Radu Mocanu, publicată de Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologige, Bucureşti, 1975, precum şi în paginile lucrării Drum peste ape a colonelului în rezervă Vasile Andreescu, publicată la Editura

Militară, Bucureşti, 1970.Din relatarea colonelului Bejancu afl ăm că

Eftimie Zaharia Ene Croitoru, fi ul lui Zaharia Croitoru şi al Lisavetei s-a născut pe 16 august, în anul 1914 (12 septembrie 1914, colonel în rezervă Vasile

Preambul:Prin Nota-Raport nr. 010972 din 24 iunie

19532, locţiitorul şefului D.S.P.A., generalul-maior C. Mănescu raporta ministrului Forţelor Armate ale R.P.R.: „În planul editorial al Direcţiei Editurii Militare pe anul 1953, este prevăzut să apară în cinstea zilei de 2 octombrie, romanul «Eftimie Croitoru», scris de Zaharia Stancu.

Până în momentul de faţă, autorul şi-a făcut cea mai mare parte din documentare.

Pentru completarea documentării, scriitorul mai are nevoie de următoarele elemente:

să vadă practic cum -se întinde un pod, cum, se lansează sau explodează o mină fl uvială;

să parcurgă drumul -Alba-Iulia, Iernut, Cipău, Ocna Mureşului, Turda, Viişoara, drum în care unitatea din care a făcut parte Eftimie Croitoru a purtat principalele lupte. În acest drum, autorul trebuie să fi e însoţit de un ofi ţer care a participat la lupte şi care poate furniza explicaţiile şi datele necesare [....]”.

Rezoluţia pusă pe 27 iunie 1953 a fost pozitivă.Această Notă-raport a constituit pretextul

COMEMORAREA UNEI FAPTE EROICE:SALVAREA PODULUI DE LA TISZALOK

DE CĂTRE SOLDATUL PONTONIER EFTIMIE CROITORU

ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL Veronica SIMION1

Soldatul Eft imie Croitoru

4 (50) 2010 document82

studii/documente

Andreescu, în Drum peste ape) în comuna Sfi nţeşti din câmpia Teleormanului, la câţiva kilometri de Roşiori.

Elev cu o „purtare exemplară” 3, după fi nalizarea cursurilor şcolii elementare, Eftimie este dus de tatăl în Roşiori ca să înveţe meseria de croitor. Cei trei ani pe care i-a petrecut în Roşiori, trec greu, dar, odată furată meseria4 pe care a practicat-o ca un bun meseriaş, acest lucru l-a făcut unul dintre cei mai buni cetăţeni ai comunei.

Tinereţea lui nu are nimic de vază. Din punct de vedere fi zic nu era voinic, era un om aşa înalt, nici mărunt de tot, nici subţire5. Autorul poemului dramatic îl prezintă pe Eftimie ca un bărbat de statură mijlocie, slăbuţ, cu înfăţişare plăcută, ce exprimă încărcătura sufl etească6.

Cum este în fi rescul lucrurilor, Eftimie se căsătoreşte cu o fată care i-a adus câteva pogoane. Cu ea va avea doi copii, un băiat şi o fată.

În anul 1940 când Germania nazistă călca ţări în picioare, strivea popoare, abătea asupra oamenilor un destin tragic, împovărarea lui Eftimie creşte prin pierderea fetiţei şi a soţiei. Dar, ce să facă, trebuie să-l crească pe celălalt copil, pe Neluş, care e la vârsta când are nevoie mai mult ca oricând nevoie de el. Se căsătoreşte cu Ioana Gh. Marinescu, care în anul 1942 va naşte o fetiţă, Vasilica.

Documentele de arhivă, respectiv Nota-raport nr. P.P. 0011012 din 04.07.19537 a şefului Direcţiei Propagandă şi Agitaţie pentru locţiitorul şefului D.S.P.A., către ministrul Forţelor Armate ale R.P.R., îl prezintă pe Eftimie Croitoru ca fi ind „fi ul lui Zaharia Croitoru din comuna Sfi nţeşti, Raionul Vârtoapele, Regiunea Bucureşti [...]. Eftimie

Croitoru a fost căsătorit de 2 ori. Prima dată în 1934, căsătorie din care a rezultat un băiat, acum de 19 ani. În 1940 murindu-i prima soţie s-a căsătorit a doua oară. Din această căsătorie a rezultat o fetiţă, actualmente în vârstă de 11 ani. Soţia lui Eftimie întreţine copiii şi-i îngrijeşte cu multă dragoste [...]. Fiul lui Eftimie Croitoru în vârstă de 19 ani, este considerat familie aparte cu toate că este întreţinut de mama sa vitregă şi locuieşte împreună cu ea [...]. Copilul Ioan Croitoru este slab dezvoltat din punct de vedre fi zic. Lucrează la maşina de cusut rămasă de la tatăl său, însă nu ştie să facă decât unele lucruri mici de croitorie. A urmat şcoala elementară (4 clase) clasifi cându-se primul. Fetiţa, Vasilica E. Croitoru este slab dezvoltată şi suferă de reumatism. A terminat şi ea 4 clase elementare învăţând foarte bine [...]. Soţia lui Eftimie Croitoru este analfabetă. Este o femeie cinstită şi se bucură de respect în comună. Este sănătoasă. Nu a făcut niciun fel de politică nici în trecut şi nici în prezent. Nu vrea să lase copii să plece de lângă ea, fi indu-i teamă că odată copii plecaţi, ea va fi dată afară de socrul ei [...]. Referitor la părinţii lui Eftimie Croitoru, fraţii lui şi rudele apropiate, s-a constatat că sunt oameni cinstiţi, respectaţi de locuitorii din comună şi că niciunul dintre ei nu a fost legionar. Organele locale de stat şi de partid nu au acordat niciun fel de ajutor sau sprijin familiei lui Eftimie Croitoru”.

Împreună cu familia

Familia Croitoru alături de Regimentul de Pontonieri

studii/documente

document 2010 4 (50) 83

Contingent 1936, Eftimie Croitoru este încadrat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în Compania 18 Poduri Râuri din cadrul Armatei a 4-a.

Jurnalul de operaţii al Comandamentului Geniului înfăţişează Compania 18 Poduri Râuri la 8 noiembrie 19448 la Tiszalok pentru a ajuta trecerea Diviziei 11 Infanterie în capul de pod creat de aliaţi; la 9 noiembrie 19449 strânge tot materialul din zona Dumbrăveni (Patroha), la 10 noiembrie 194410 continuă trecerea la plaja de la Tiszalok; la 11 noiembrie 194411 execută treceri individuale la Tiszalok, la 12-14 noiembrie 194412 trece Tisa cu armament greu la Tiszalok.

La data de 15 noiembrie 1944, Compania 18 Poduri Râuri a primit ordin de la comandantul geniului Armatei a 4-a să-şi concentreze întregul material de pod la Tiszalok, unde urmează să întindă un pod de 16 tone. Pentru urgentarea întinderii şi dării în folosinţă a podului, la operaţiunile de descărcare şi transport a materialului au fost destinate forţe suplimentare din Batalioanele 27 şi 31 Pionieri (primul al Corpului 6 Armată, cel de al doilea al Armatei)13.

În ziua de 15 noiembrie 194414 Compania îşi concentrează materialul şi oamenii la Tiszalok pentru construirea podului peste Tisa.

Efectiv întrebuinţat: 4 plutoane a 52 de oameni şi fracţiuni de pionieri din Batalionul 27 şi 30 Pionieri Munte pentru descarcerarea şi transportul materialului de pod la apă.

Material întrebuinţat: 198 m pod de vase, 8 m pod de căluşi şi 12 m pod improvizat. Lungimea totală a podului 218 m.

D e s c ă r c a r e a materialului şi construcţia podului a durat (n.n.) de la 15 noiembrie ora 17.00 până la 17 noiembrie ora 07.15 (06.3015) când podul a fost dat în circulaţie.

Toată ziua circulaţia continuă pe pod. Trec elementele Corpului 6 Armată. Apa se menţine mare şi repede. Se luptă la întinderea barajului şi escadrilei unde, din cauza curentului puternic, apa rupea cablurile de susţinere cu toate ancorările făcute. Inamicul de la deal aruncă plutitorii mari, plute formate din buşteni groşi pe care Compania cu mare greutate îi îndepărtează de pe pod pentru a nu-l rupe. Afară de plute, inamicul trimite mine plutitoare, Compania le împuşcă spre a le distruge sau

când acest procedeu nu dă rezultatul dorit, le urmăreşte cu vasul şi le vânează cu cangea spre a salva podul cu orice risc.

La orele 19, întuneric fi ind, o mină plutitoare se apropie de pod. Ostaşii Companiei de servici pe pod sunt atenţi la ea. Aceasta se afl ă în dreptul soldaţilor Eftimie Croitoru ctg. 1936 şi Stan Gheorghe ctg. 1945. Soldatul Eftimie Croitoru o ţine departe cu cangea spre a exploda înainte de a ajunge la pod. Mina explodează. Datorită exploziei la depărtare de pod, podul este salvat, doar un element de vas e deformat. În schimb, soldatul Eftimie Croitoru moare, iar soldatul Stan Gheorghe rămâne surd16.

Trecerea continuă fără întrerupere.Buletinul informativ, redactat de gazeta

„ARMATA”, relata în numărul nr. 31, de duminică, 26 noiembrie 1944, în pagina a doua, sub titlul: CHIPURI DE EROI. Pontonierii soldaţi Croitoru Eftimie şi Stan Gheorghe17 tragismul faptei, din care redăm un pasaj:

În capul de pod peste Tisa, format de unităţile Armatei a 4-a, care au înaintat vârtos în ultimele

Portret de erou

4 (50) 2010 document84

studii/documente

zile se simte tot mai mult nevoia artileriei grele, a muniţiilor şi a rezervelor pentru continuarea luptelor.

În orice caz, mâine dimineaţă, artileria grea trebuie să intre în poziţie la nord de Tisa pentru a sfărâma îndârjitele rezistenţe inamice.

Iată pentru ce se lucrează încontinuu de 20 de ore pe sub ploaia rece de toamnă şi a unui vânt nemilos, podul de vase peste Tisa, la punctul numit Tiszalok.

I-a revenit această misiune grea Companiei 18 Poduri Râuri, din care fac parte pontonierii soldaţi Croitoru Eftimie şi Stan Gheorghe.

Uzi, leoarcă aproape îngheţaţi, luptă toţi din greu cu apele Tisei mult umfl ate, cu valurile ei, cu ploaia îndărătnică şi vântul ce nu mai contenea, dar toate acestea nu-i poate opri o clipă şi la termenul fi xat de Comandament, podul a fost gata.

Trec acum, într-un şir nesfârşit de mare, coloane de artilerie grea, camioane încărcate cu muniţii de tot felul, hrană şi rezerve.

După munca încordată şi greutatea ei, Compania de Pontonieri ar trebui să treacă la odihnă, să-şi usuce hainele, să-şi schimbe încălţămintea şi să se încălzească, dar nu e timp de aşa ceva.

Ordine scurte sunt împărţite de comandatul companiei şi oamenii trec pe echipe la noile misiuni;

unii supraveghează trecerea peste pod, alţii se instalează în posturi de pândă în susul apei pentru a alerta din timp plutirea minelor lansate de inamic, în sfârşit ultimii fac siguranţa apropiată a podului. Printre aceştia din urmă se găsesc şi pontonierii soldaţi Croitoru Eftimie şi Stan Gheorghe.

Cu privirile aţintite la valuri Tisei, care le jucau acum în ochi, cei doi pontonieri îşi uscau hainele de pe ei cu propria căldură a corpului şi cu ajutorul vântului care încă mai bătea.

Erau pe deplin mulţumiţi şi le făcea o mare plăcere să audă zgomotul tractoarelor şi bâzâitul maşinilor, care treceau acum nestingherite cei 120 de metri de lăţime a Tisei.

Dar, deodată privirile lor se încordează, ochii li se deschid mari şi în mod mecanic exclamă deopotrivă: mina.

În adevăr, o mină mare, o mină aşa numită de curent, scapă din barajul de protecţie a podului, alunecă acum pe valuri spre pod, o clipă şi podul, podul care fusese construit cu atâta trudă, pe un timp neprielnic, podul pe care acum treceau liniştite nesfârşitele coloane, avea să sară în aer ca o cutie de chibrituri.

Dar asta nu s-a întâmplat, pentru că cei doi fl ăcăi, perfect conştienţi de pericol, s-au dăruit jertfei.

Se reped amândoi la căngi, încearcă să o tragă la mal, nu reuşesc, poate că ar

putea-o opri, dar valurile repezi ale Tisei, o amânau mereu spre pod; ultimile lor mijloace se isprăviră, ce vor fi gândit amândoi nu se poate şti căci soldatul pontonier Croitoru Eftimie a murit ca un erou iar pontonierul Stan Gheorghe a rămas surd şi mut. Numai podul, podul nu a suferit nimic.

Camarazii care la strigătele lor ajunsese pe malul apei în apropierea podului, le-a fost dat să vadă, numai o clipă, cum cei doi viteji se năpustiseră

Monumentul de la Tiszalok închinat memoriei ostaşilor români

studii/documente

document 2010 4 (50) 85

COMMEMORATION OF HEROIC FACTS: THE SALVATION OF TISZALOK BRIDGE BY PONTONEER SOLDIER EFTIMIE CROITORU

IN THE SECOND WORLD WAR – VERONICA SIMION

The battle for defending Budapest remained in people’s memory especially because of the supreme sacrifi ce that was made by pontoneer soldier Eftimie Croitoru.

Keywords: bridge, Tisa, sacrifi ce, engineer, battle

1 Serviciul Istoric al Armatei.2 Serviciul Istoric al Armatei (în continuare se va cita S.I.A.), Fond microfi lme, Rola: F.II. 5.865, cd. 920-921.3 Colonel Dumitru Bejancu, Eroul de la Tiszalok. Soldatul pontonier Eftimie Croitoru, Bucureşti, Editura Militară, 1970, p. 18.4 Ibidem.5 Ibidem, p. 24.6 Marin Radu Mocanu, Eftimie Croitoru, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologige, Bucureşti, 1975.7 S.I.A., Fond microfi lme, Rola: F.II. 5.865, cd. 927-930.8 S.I.A., Fond microfi lme, Rola F. II. 1.2297, cd. 580.9 S.I.A., Fond microfi lme, Rola F. II. 1.2297, cd. 589.10 S.I.A., Fond microfi lme, Rola F. II. 1.2297, cd. 590.11 Ibidem.12 Ibidem.13 Colonel (r) Petre Zaharia, colonel (r) Ene Emanoil, colonel (r) Florea Pavlov, Documentar, Istoria armei geniu, vol. II, p. 372-374.14 S.I.A., Fond microfi lme, Rola F. II. 1.2299, cd. 195.15 S.I.A., Fond microfi lme, Rola F. II. 1.2299, cd. 562.16 Ibidem.17 S.I.A., Fond Microfi lme, Rola F. II. 1.2300, cd. 516.18 Colonel Dumitru Bejancu, Eroul de la Tiszalok. Soldatul pontonier Eftimie Croitoru, Bucureşti, Editura Militară, 1970, p. 18.19 Ibidem, p. 66.

cu ultemele forţe pe mină, pe care o loveau din răsputeri cu lopeţile, pentru a exploda înainte de a ajunge la pod, şi-a explodat la timp.

În urmă a rămas durerea camarazilor şi a tinerei soţii care spunea despre el: Bun, bun şi harnic mai era. Venea el din concentrare şi se mai mira el săracul, ce să facă mai întâi, pe unde să alerge şi el mai nainte să lucreze, că lucra cu maşina să vie să-i facă şi lui omul pogonul de ogor, altul să-i care şi lui porumbul …. Decât maşina aia o avea şi el. Aşa îşi da interesul de orice, de n-am ce să spui, n-am ce să spui de om, că d-aia m-am bucurat şi l-am luat18.

Eftimie Croitoru a fost decorat ,,post-mortem” cu cea mai înaltă distincţie ostăşească de război ,,Virtutea militară” clasa I. În propunerea de decorare, făcută de comandantul geniului Armatei a 4-a române, stă scris: ,,Pentru patriotismul şi spiritul de sacrifi ciu cu care în seara zilei de 17 ianuarie 1944, fi ind în garda de întreţinere a podului peste Tisa, la Tiszalok, a oprit o mină de curent lansată pe apă de inamic, lovind-o, conştient de pericol, cu cangea peste catarg, producând explozia înainte de a atinge podul şi salvând astfel podul, singura arteră de comunicaţie a Corpului 6 armată la sud de Tisa… Explozia minei i-a provocat moartea”.

Câteva voci au susţinut că mina nu a fost lovită decât în mod întâmplător, deoarece era foarte întuneric şi putea fi luată drept plutitor fără cumplita încărcătură. Foarte puţini sunt cei care au această părere. Cei doi ştiau că se pot aştepta oricând la apariţia vreunei mine.

Scurtă a fost viaţa lui Eftimie Croitoru. Dar infi nit de scurtă, măsurată în timp, a fost fapta lui vitejească, poate cea mai scurtă din istoria tuturor faptelor eroice din toate timpurile. El nu a avut timp să pună în cumpăna judecăţii spiritul de conservare, care l-ar fi făcut să acţioneze sau dând loc la ezitări, să acţioneze cu întârziere. Întrunind toate virtuţile ostăşeşti, el a trecut direct la hotărâre, perfect conştient de jertfa pentru care era pregătit19.

În semn de preţuire pentru jertfa soldatului Eftimie Croitoru, familia sa a fost recompensată, ţinându-se cont că rămăsese fără „capul familiei”, care avea doar 30 de ani.

O unitate de pontonieri (între timp desfi inţată), un remorcher de pe Dunăre, câteva străzi din oraşele ţării, un traseu montan din munţii Bucegi, poartă peste veacuri numele şi pilda de sacrifi ciu a eroului de la Tiszalok.

4 (50) 2010 document86

evenimente

Miercuri, 17 martie 2010, Serviciul Istoric al Armatei a sărbătorit 143 de ani de existenţă, instituţia noastră fi ind continuatoarea tradiţiilor Secţiei Lucrări Istorice din cadrul Depozitului General al Războiului, înfiinţat ca direcţie a Ministerului de Război, prin Înaltul Decret nr. 380 din 17 martie 1867.

Manifestarea s-a bucurat de participarea a 80 de istorici, arhivişti, muzeografi , cadre didactice universitare şi a redactorilor-şefi ai unor prestigioase publicaţii de istorie. Dincolo de încărcătura emoţională şi caracterul festiv, momentul aniversar a constituit pretextul unei întâlniri de lucru, circumscrise unei interesante dezbateri cu tema „Istoria militară românească refl ectată în publicaţiile de specialitate”. Pe lângă abordările riguroase, pur tehnice, privind strategia editorială, tematica şi impactul cultural-ştiinţifi c al unor reviste, anuare, buletine, autorii şi susţinătorii acestui captivant domeniu publicistic au evaluat succint interesul cititorilor dar şi al publiciştilor pentru istoria militară, înainte şi după 1989.

Am întârziat voit redarea selectivă a luărilor de cuvânt a invitaţilor noştri de onoare pentru a prezenta câteva din cele mai longevive şi apreciate publicaţii de profi l şi deopotrivă, pentru a da încărcătura cuvenită numărului aniversar 50 al revistei „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”.

Dorin Matei, redactor-şef „Magazin istoric”:

„Magazin istoric” face parte din categoria acelor publicaţii care asigură interfaţa dintre istoricii profesionişti şi publicul larg. Pregătindu-mă pentru această întâlnire, am revăzut colecţia revistei „Magazin istoric”. Parcurgerea articolelor

îţi permite pe de-o parte să vezi cum a evoluat istoriografi a militară, cel puţin din 1967 până azi, şi pe de altă parte să reconsideri modul în care ai putut să interacţionezi până în 1989 cu autoritatea politică, în ce măsură ai reuşit să eviţi pe cât se putea evita constrângerile ideologice ale vremii. Din punctul acesta de vedere, istoriografi a militară a avut o evoluţie foarte interesantă.

Desigur, „Magazin istoric” nu a făcut excepţie de la aceste constrângeri, dar a avut şansa să aibă doi oameni foarte inteligenţi în frunte, pe Cristian Popişteanu şi pe Nicolae Minei care, pe cât a fost posibil, au încercat să evite aceste constrângeri. Parcurgând colecţia revistei am remarcat, de exemplu, cum în primii ani de la apariţie puteam să publicăm şi articole de istorie militară universală, existau şi articole despre bătăliile lui Ştefan cel Mare, existau articole despre armele romanilor. Prin comparaţie, mă uitam cum din 1980 încoace aceste subiecte dispar, în general, şi nu avem decât Primul Război Mondial, Al doilea Război Mondial, nu mai vorbesc de rolul P.C.R. în reorganizarea armatei şi aşa mai departe. Din păcate – şi am mai spus lucrul ăsta – această situaţie nu s-a schimbat nici

ISTORIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ REFLECTATĂ ÎN PUBLICAŢIILE

DE SPECIALITATELucian DRĂGHICI, Manuel STĂNESCU

evenimente

document 2010 4 (50) 87

după 1990. Istoriografi a militară românească pare focalizată, în continuare, numai pe istoria relativ recentă. Au dispărut specialiştii care să se mai ocupe şi de istoria militară veche, medie şi chiar modernă. Istoriografi a militară românească este în continuare sub fascinaţia personajului Ion Antonescu. Există o concentrare extraordinară de forţe în sensul acesta, în vreme ce domenii foarte interesante sunt complet abandonate. Constatăm o disproporţie teribilă între concentrarea istoricilor pe astfel de subiecte şi ceea ce aşteaptă publicul larg.

Un alt lucru pe care l-am observat parcurgând aceste articole publicate în „Magazin istoric” e lipsa de preocupare a istoricilor militari pentru studierea adversarului. Sunt foarte puţine studii care să se refere la organizarea celui cu care te-ai confruntat, iar din această cauză apar foarte multe exagerări. Este exemplul clasic al confruntărilor cu oştile otomane.

O altă lipsă, ca să spun aşa, a acestor studii este faptul că nu se ocupă de aspectele de logistică militară. Foarte puţină lume vorbeşte la noi despre capacitatea unei armate de a lupta în campanie. Faptul că turcii n-au trecut dincolo de Viena ţine pur şi simplu de capacitatea acestei armate de a purta o campanie în condiţiile în care trebuia să plece la luptă în luna martie, când se uscau drumurile, şi trebuia să se întoarcă în garnizoanele de reşedinţă în octombrie din cauza calităţii drumurilor. Aceste subiecte, studiul inamicului sau analizarea capacităţii logistice de a-ţi proiecta forţa militară într-un teatru de luptă sau un altul sunt complet uitate. Totul e axat pe eroism, pe vitejie, fără a prezenta cititorului şi aspectele mai prozaice al unei campanii militare. Din păcate, nici după 1990 lucrurile acestea nu s-au schimbat şi poate că ar fi bine – am mai spus-o, repet, şi altă dată – ca dumneavoastră, ca istorici militari, să vă îndreptaţi atenţia şi spre alte subiecte care cred că sunt la fel de interesante.

Colonel (r) Valentin Marin, secretar de redacţie, „Noema” şi „Studii şi comunicări”:

Revista „Noema” a Academiei Române, al cărei secretar de redacţie sunt, publică studiile şi comunicările prezentate la sesiunile ştiinţifi ce organizate de Comitetul Român pentru Istoria şi Filozofi a Ştiinţei.

Revista „Studii şi comunicări” se afl ă la volumul 2. Iniţial a fost volum de sine stătător în 2008, dar la

sesiunea de comunicări ştiinţifi ce din mai 2009 a Diviziei de Istorie a Ştiinţei s-a luat hotărârea ca aceasta să devină o publicaţie permanentă, urmând să apară numărul 3 în acest an, parcurgându-se şi procedurile de aprobare din partea CNCSIS. Aici, în colectivul de redacţie fi gurează, ca director, domnul academician Mihai Drăgănescu. Membrii colegiului redacţional sunt membri corespondenţi ai Academiei Române şi cadre didactice şi cercetători din diverse domenii de activitate ştiinţifi că.

În paginile revistelor noastre am încercat să prezentăm diferite personalităţi militare, aspecte din activitatea acestora şi, totodată, am publicat studii şi comunicări pe teme de istorie care să cuprindă o arie cât mai largă de subiecte, inclusiv probleme de istorie veche.

Revista „Noema” este înregistrată la CNCSIS, are şi un site care poate fi vizitat la adresa http://noema.crifst.ro. Revista Noema se regăseşte şi pe site-ul Academiei Române, la secţiunea dedicată Comitetului Român pentru Istoria şi Filosofi a Ştiinţei.

Prof. univ. dr. Mihai Retegan, Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti:

În ceea ce priveşte studentul şi istoria militară, relaţia urmează acelaşi traseu ca şi studentul şi istoria, sau ca omul de astăzi şi istoria: un interes din ce în ce mai scăzut. Istoria uşor-uşor este scoasă din programele de învăţământ preuniversitar. Istoria are astăzi, aşa cum a spus prietenul meu Dorin Matei, aceeaşi relaţie cu factorul politic pe care a avut-o

4 (50) 2010 document88

evenimente

şi în trecut şi toate acestea duc la o anumită răcire. Dacă ar fi să-mi reiau viaţa, şi aş fi ştiut în 1970 ce meserie periculoasă mi-am ales, aş face la fel. Dar nu ştiu dacă acei pe care îi îndrum şi acei care au ajuns la facultatea de istorie ar face la fel. Eu mă străduiesc şi încerc să le deschid minţile. Nu le cer decât să-şi deschidă minţile, nimic altceva, şi să judece. Este foarte greu. Atunci când ai 20 de ani şi îţi deschizi mintea eşti bombardat, dar nu cu ceea ce reprezintă bunul, ci cu ceea ce reprezintă mai puţin bunul. Eşti bombardat nu cu informaţie serioasă, ci, de cele mai multe ori, frânturi de informaţii prinse din zbor de undeva.

Pe de altă parte, când găseşti acei oameni care să merite efortul de a-i îndruma, aceştia întâlnesc tot felul de obstacole.

Prof. univ. dr. Pavel Florea, redactor-şef „Hrisovul – Anuarul Facultăţii de Arhivistică”:

Doresc să abordez cele două chestiuni care s-au discutat legat de publicul-ţintă, atât publicul larg, cât şi – să zicem - latura universitară. Eu aş vrea să ridic o altă problemă. Avem privilegiul să conducem nişte reviste care, prin structura lor, au un public-ţintă limitat. Este un mare privilegiu, pentru că asta obligă la o anumită calitate. Pe de altă parte, este benefi c să deschidem, să lărgim această sferă, să ne adresăm publicului larg.

Aş propune câteva soluţii. Problema de concurenţă între revistele noastre nu se pune, fi ecare are domeniul specifi c, fi ecare are o anumită

caracteristică. Ce ne-ar costa, dacă ne-am face reclamă unul altuia? Pe copertă sau pe pagina a 3-a să publicăm o listă cu reviste cu profi l apropiat.

O a doua soluţie. De obicei, revistele au un site propriu. Noi nu-l avem, dar ne propunem să facem un site unde să punem la dispoziţia cititorilor, în format electronic, o parte din materiale. Ce ne costă să punem sumarul revistelor apropiate ca profi l? Eu cunosc frecvenţa apariţiilor revistelor muzeelor din ţară, ea este neregulată şi de obicei ai şansa să găseşti materiale importante. Şi te trezeşti în situaţia delicată să ţi se atragă atenţia că despre problema cutare s-a scris în revista nu-ştiu-cărui muzeu. N-ai de unde să ştii. Până nu apare „Bibliografi a istorică a României” cu şanse să nu fi e prinsă nici acolo, practic eşti într-o totală ceaţă. Ce ne costă să facem acest lucru? Lăsând la o parte eventualele schimburi de publicaţii efective dintre noi. Cred că am putea ajunge la o anumită soluţie din acest punct de vedere. Este bine şi pentru noi şi pentru toată lumea, iar formatul electronic rezolvă cumva difuzarea sau cunoaşterea pentru public, pentru că noi ne plângem că nu suntem citiţi, şi nu suntem citiţi pentru că nu suntem cunoscuţi. Nu ştiu care e tirajul dvs., dar noi suntem acum cam la 250 de exemplare, ceea ce nu înseamnă mare lucru. Plus imposibilitatea de a difuza altfel decât prin schimb. Ori dacă nu forţăm cumva nota în această direcţie, rămânem numai la nivel de specialişti. Or, este păcat ca munca înmagazinată în aceste publicaţii să nu fi e cunoscută. Munca este de calitate. Poate nu se adresează unui public foarte larg,

evenimente

document 2010 4 (50) 89

cititorul obişnuit nu este amator să citească articole cu multe note de subsol, dar în lumea specialiştilor sunt mai mult decât binevenite. Aşa că eu cred că dacă printr-un gentlemen agreement am ajunge la o formulă de genul ăsta, nu se pot întâmpla decât lucruri bune.

Prof. Mihai Lancuzov, redactor – „Muzeul Naţional”:

Cred că multe din problemele pe care le-aţi atins se regăsesc şi în cadrul publicaţiei Muzeului Naţional de Istorie, cu o vechime de aproape 30 de ani. Din aceşti 30 de ani, numai în ultimii 10 ani am avut o apariţie anuală, serioasă şi cu un gir ştiinţifi c în permanentă creştere, astfel încât la momentul respectiv suntem la nr. 21. Am făcut eforturi considerabile pentru a ţine ISSN-ul, care ne-a impus şi un colegiu de redacţie mai deosebit. Într-adevăr ne bucurăm şi salutăm prezenţa în colegiul de redacţie a doi academicieni, domnii Dinu C. Giurescu şi Gheorghe Mihăilă, profesori universitari de talia domnului Ion Bulei şi a colegului dvs. Mihail E. Ionescu.

În legătură cu conţinutul, indiferent dacă este abordată o temă în limba engleză sau română, aproape toate studiile de istorie, dar mai ales cele de istorie militară care se găsesc în paginile ultimelor numere se referă la istoria recentă, cu o anumită predilecţie spre zona de transformare a armatei regale a României în armată de tip popular, perioada de „epurare” a armatei.

De asemenea, o zonă de interes se referă la soarta prizonierilor de război din ambele tabere beligerante în cel de-Al Doilea Război Mondial, soarta prizonierilor de război români în Siberia şi mai puţin articole referitoare la evenimente strict militare. Avem câteva articole să zicem „pe

componente”: rolul aviaţiei române în bătălia de la Stalingrad, de exemplu, dar ele sunt episodice.

Accentul este pe istorie recentă şi, vrând-nevrând acceptăm, pentru că noi nu putem comanda, este rodul muncii colectivului nostru şi al colaboratorilor. În proporţie de 20-25%, studiile provin de la colaboratorii din ţară şi din străinătate. Există nişte standarde care ni se impun şi vrem să ţinem un anumit prestigiu, de aceea suntem nevoiţi să le publicăm în engleză, suntem nevoiţi să avem studii din străinătate şi încă câteva din aceste impuneri care sunt şi bune, dar câteodată ne şi limitează.

Comandor (r) Gheorghe Vartic, „Revista de Istorie Militară”:

Salut iniţiativa Serviciului Istoric al Armatei de a organiza această întâlnire şi mai ales aceea de a mă invita şi pe mine care în prezent am calitatea de ex-redactor şef al „Revistei de Istorie Militară”, care a împlinit anul trecut 25 de ani de la apariţie.

Pentru că noi nu ascundem faptul că R.I.M. a apărut în a doua jumătate a anului 1984 sub denumirea din epocă de „Lupta întregului popor”, fi ind denumirea impusă de concepţia Partidului Comunist Român referitoare la apărarea patriei. În schimb, pe macheta revistei era scris „Revista Română de Istorie Militară”. Din cei 25 de ani de existenţă a „Revistei de Istoriei Militară”, m-am găsit fi e în redacţie, fi e în consiliu, în tot acest timp, adică din 1986 şi până la 9 decembrie 2009.

4 (50) 2010 document90

evenimente

Am putea împărţi acest răstimp de 25 de ani aproximativ în trei perioade. Să zicem cei patru ani din 1986 până în 1989, când revista, ca tematică, se încadrează în orientarea generală a istoriografi ei militare de atunci, cu teme foarte bine stabilite (de exemplu etnogeneza poporului român întinsă până în secolul III d.Hr., frontul unic al ţărilor române în lupta împotriva cotropitorilor, Partidul Comunist Român – forţă conducătoare ş.a.m.d.). Sigur că, în general, aceste studii care s-au publicat sunt trei rubrici. Una era susţinută în permanenţă de generalul Ilie Ceauşescu şi se numea „Adevăruri fundamentale ale istoriei naţionale”. A doua rubrică se intitula „Fundamente ale doctrinei militare româneşti”, iar a treia „Atitudini şi clarifi cări”, pentru că se impunea un punct de vedere împotriva oricăror lucrări, dar mai ales cele apărute în acei ani în Ungaria. M-am uitat peste articole, multe sunt valabile până astăzi, cum ar fi cele semnate de colonelul dr. Petre Otu şi alţi istorici care au colaborat la vremea respectivă. Sunt materiale pertinente, serioase şi care pot fi uşor debarasate de orientarea ideologică.

Conform unui document semnat la 22 decembrie 1989 se înfi inţa „Revista de Istorie Militară”, de fapt se deschidea noua serie a revistei. Perioada de după 1990 s-ar putea împărţi în două: până în anul 2000 şi după anul 2000. De ce spun asta? Pentru că aşa cum întreaga istoriografi e românească s-a „aruncat” asupra unor subiecte considerate tabu în „vechiul regim”, istoricii militari s-au împărţit imediat în cei care erau pro Antonescu şi cei care, să zicem, nu erau împotriva lui Antonescu dar oricum nu erau pro Antonescu. Şi în această situaţie revista devine tributară istoricilor militari care s-au cantonat pe acest subiect Antonescu.

După anul 2000 aş zice că ea a greşit din nou. De ce? Pentru că după anul 2000 noi n-am mai scris nimic de mareşalul Antonescu. Nu cred că a fost bine. Cred că trebuia ca în continuare să continue să fi e o tribună de dezbatere de la care să-şi spună cuvântul specialişti şi oameni care să nu fi e mânaţi de anumite convingeri politice apriorice. Dar revista, pe lângă aceste lucruri (ăsta e un punct de vedere critic) dar după aceea ce s-a întâmplat, pentru că faptul că nu ne-am ocupat de Antonescu a început o oarecare distanţare a unor vechi colaboratori pe care i-am avut şi mi s-a părut că aici a fost oarecum o pierdere. În 1990, redacţia R.I.M. era o unitate distinctă, subordonată ministrului Apărării Naţionale. În 1997 redacţia revistei a fost integrată

în structura organizatorică a Institutului de Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară.

Revista a reuşit ca în cei 20 de ani să editeze şapte numere în limbi străine: două ediţii româno-elene („Românii, grecii şi chestiunea orientală”, lansată la Congresul internaţional de istorie de la Atena, a doua se numeşte „Marea Neagră, Grecia şi România”, apărută în engleză şi elenă). De asemenea, am avut o colaborare cu Serviciul Istoric al Armatei franceze cu care am editat un număr intitulat „Relaţii politico-militare de la Napoleon al III-lea până în zilele noastre”. A apărut o ediţie la Bucureşti şi una la Paris. Am realizat şi o revistă cu o colaborare româno-franco-germană, cu specialişti de la I.S.P.A.I.M., Institutul similar din Postdam şi Serviciul Istoric al armatei franceze, o revistă dedicată împlinirii a 90 de ani de la încheierea Primului Război Mondial. În revistă au apărut multe materiale în care s-au analizat campaniile Primului şi celui de-Al Doilea Război Mondial, cu prioritate Campania din Est, am continuat o serie de rubrici, mari comandanţi, mari bătălii. În prezent, în ultimul număr pe care l-am scos am iniţiat o serie de dezbateri asupra unui anume eveniment, să zicem 23 August. Am publicat pe de-o parte memorialistica principalilor actori ai actului de la 23 August dar am publicat şi puncte de vedere ale specialiştilor, atât din România dar şi din Germania, din Federaţia Rusă, care şi-au spus punctul de vedere cu privire la actul de la 23 August. O temă a următoarelor numere o constituie ceea ce s-a numit „Bizanţ după Bizanţ”, precum şi o ediţie a revistei cu privire la încheierea păcii de la Buftea-Bucureşti din 1918, cu diverse puncte de vedere, dacă a fost bine, a fost rău, ce consecinţe ar fi fost dacă nu se încheia armistiţiul de la Focşani şi aşa mai departe. În rest ce să spun, de pe poziţia aceasta pe care mă afl u în prezent vreau să urez succes în continuare colectivului care s-a format şi care a primit sarcina să se ocupe în continuare de editarea „Revistei de istorie militară” şi sper într-o colaborare aşa cum s-a discutat aici cu celelalte publicaţii de profi l din România.

Adrian Pandea, directorul Editurii Militare:

Cred că e o idee foarte bună, în măsura în care va fi şi pusă în practică, să existe o susţinere reciprocă a revistelor ştiinţifi ce de istorie sau măcar a acelora care se referă la arhive sau sunt susţinute de instituţii

evenimente

document 2010 4 (50) 91

arhivistice. Cea mai mare parte a instituţiilor aici menţionate funcţionează pe principii bugetare, nu sunt bani să plăteşti autorii, nu sunt bani pentru alte chestiuni, aşa că partea comercială este redusă şi atunci când ai o asemenea iniţiativă lucrurile se complică. Pe de altă parte revin la o chestiune pe care am spus-o şi cu un alt prilej, de fapt cu mai multe prilejuri, odată am avut chiar un soi de dispută sui generis cu domnul Petre Otu. Eu cred că până la urmă trebuie să existe o iniţiativă pentru a forma o asociaţie să nu-i zic a istoricilor, să ne restrângem la istoricii militari, capabilă să furnizeze un punct de vedere coerent într-o problemă afl ată în dispută.

Acum când ieşi în presă sau în altă parte cu o poziţie proprie, personală, este una. Şi ai dreptatea în funcţie de numele pe care îl porţi. Dacă ai putea să exprimi poziţia unui institut de cercetare, dacă nu se poate (lucrurile sunt câteodată complicate în acest domeniu, institutele, arhivele reprezintă anumite instituţii care nu întotdeauna sunt dornice să dea o asemenea replică), dar totuşi un punct de vedere al profesionistului ar trebui să existe. Şi el ar trebui să aibă o anumită susţinere. Probabil că ea ar putea fi această asociaţie. Am mai spus şi cu alte ocazii: nu e o invenţie a mea, există un asemenea model, există, la americani, de exemplu, asociaţii ale istoricilor. Că nu e una singură asta e altă problemă şi cred că nici la noi, la ora actuală, nu se va mai găsi o platformă, numai o singură platformă, care să-i reunească pe toţi istoricii din România. Cred că lucrurile astea sunt apuse.

Între altele, susţin şi un site care se numeşte Lumea militară şi care are o zonă de istorie, se cheamă Maşina timpului. Vă ofer acest prim suport pentru a face o încercare, să vedem ce se întâmplă. Nu este o chestiune chiar atât de difi cilă de pornit, e greu de susţinut, într-adevăr, fi indcă la nivelul voluntariatului resursele sunt limitate. În privinţa publicării de carte, şi editura, şi revista toate sunt trup din trupul ţării şi tot ce se vede începând de la ce ne-a spus domnul profesor Retegan, deci de la calitatea învăţământului, apoi a cercetării se refl ectă şi în partea editorială, în producţie. Şi eu sunt ca şi domnul Vartic, ne-am format într-o vreme care acum este evocată în fel şi chip. Nu mai există edituri cum erau odată, puteai deveni autor peste noapte, în sensul că redactorul mai punea şi mâna acolo să ajute cartea să apară mai repede. Lucrurile astea au trecut, nu mai e nimeni dispus să facă un asemenea

gen de muncă. Şi atunci rămâne calitatea lucrării pe care o prezintă autorul.

De multe ori noi când intrăm în dialog cu cititorii suntem întrebaţi: dar de ce nu publicaţi o carte cu Al Doilea Război Mondial? Cititorii de carte continuă să fi e interesaţi de Al Doilea Război Mondial. Trebuie să spun că eu nu pot să ofer în ultimii ani o carte despre Al Doilea Război Mondial aşa cum şi-ar dori-o o bună parte dintre cititori. Le ofer alte chestiuni, le ofer memorii, le ofer cărţi care se referă tangenţial poate la cel de Al Doilea Război Mondial, dar nu le pot oferi o carte pe care o aşteaptă de la Editura Militară. Asta este aşteptarea cititorului. Nu pot oferi o mulţime de alte cărţi pe care poate mi le-aş dori. Nu avem deocamdată forţa fi nanciară şi probabil nici n-o s-o avem în viitorul previzibil să dăm noi o temă de cercetare pe care, să susţinem un autor să publice o carte cu o temă pe care o dorim noi. Nu avem. Asta ar însemna nişte bani pentru a susţine un autor. Chestiunea şi aici rămâne la nivelul voluntariatului. Noi ne bazăm foarte mult pe lucrările de doctorat, de exemplu. O mulţime dintre istorici, să ne referim numai strict la istorici, îşi publică tezele de doctorat. Eu ştiu că la sfârşitul fi ecărei susţineri de doctorat onor comisia spune: recomandăm ca teza de faţă să fi e publicată aşa cum este, cât mai curând. Din punctul de vedere al editorului vă spun că asta, de obicei, nu are nicio legătură cu realitatea. Fiindcă o teză de doctorat urmează nişte reguli specifi ce, însă nu devine o carte din momentul în care teza de doctorat a fost acceptată şi s-a conferit titlul de doctor. Aşa că vă rog să vă gândiţi la lucrul ăsta. Pe de altă parte, cum prea bine ştiţi, cât timp există resursa fi nanciară noi vă ajutăm cu cea mai mare plăcere să transformaţi teza de doctorat într-o lucrare destinată publicului. Asta este chestiunea, asta face parte din regula jocului.

4 (50) 2010 document92

evenimente

Aşa că sunt două probleme: una este a temelor de cercetare, deci a subiectelor abordate în asemenea lucrări, care după părerea mea sunt oarecum să zicem...o parte din ele sunt rămase în urmă, o parte sunt preluate cu totul din cine ştie ce literatură de specialitate şi nu prea au legătură cu realitatea la care se referă, vorbesc de istoria românească, în principiu, iar în domeniul istoriei militare să spunem lucrurilor pe nume – sunt lucrări demodate. Sunt lucrări care au fost odată şi-au trăit traiul, după părerea mea nu mai au, nu mai pot avea un viitor de aici încolo. Lipsesc multe din chestiunile care au fost discutate şi răsdiscutate după 1990 care ar trebui să apară în istoriografi a militară şi nu au apărut. Şi după părerea mea aşa cum se mişcă lucrurile acum, la ora actuală, nu vor apărea foarte curând, că nu mai are cine, există o resursă umană aici implicată în toată chestiunea asta.

Al doilea lucru pe care vroiam să-l spun este calitatea scrisului. Calitatea scrisului refl ectă, din păcate, calitatea cercetării, de multe ori. Trebuie să vă asigur că orice fel de lucrare, cât de „blindată” ar fi ea ştiinţifi c, trebuie scrisă într-o limbă accesibilă, dacă nu poţi să citeşti o frază de la cap la cap n-are nicio legătură nici cu ştiinţa, nici cu nimic. Sunt foarte vechi chestiunile astea, n-am spus nicio noutate aici, lucrurile se perpetuează ceea ce înseamnă că nu este bine.

Dr. Liviu Ţăranu, redactor – Caietele CNSAS:

Material, metodă şi stil, astea erau cele trei calităţi pe care Iorga insista că trebuie să le aibă un studiu istoric. În proiectul acesta al „Caietelor CNSAS” încercăm cât de cât să respectăm aceste standarde care sunt universal valabile în istoriografi a românească.

Problema cred eu este următoarea: tinerii care astăzi intră în cercetarea istorică nu mai au modele. În momentul în care pui problema stilului presupui că şi materialul a fost însuşit, că respectivul a citit sau s-a documentat sufi cient, dar şi că metoda o stăpâneşte cât se poate de bine. Ori aici, la metodă, ajungem din nou la chestiunea jurnalismului, la problema folosirii celor trei surse. Istoricul trebuie să înţeleagă foarte clar că în momentul în care foloseşti doar surse memorialistice, şi pentru istoria recentă avem memorialistică cât nu se poate citi într-un timp scurt, dacă nu foloseşti documentul, dacă nu foloseşti presa dintr-o anumită perioadă şi nu cauţi să

confrunţi cele trei surse şi nu iei cu prudenţa necesară nu doar ceea ce îţi spune memorialistica dar şi documentul, pentru că folosind această arhivă a Securităţii, documente din arhiva fostei Securităţi sunt o sursă inepuizabilă de dezinformare. Nu mai spun că şi eu, ca şi alţi cercetători pentru perioada aceasta controversată a comunismului românesc, suntem conştienţi că nu doar pericolul dezinformării există.

Discutând despre stil, trebuie semnalat pericolul preluării limbajului de lemn folosit în acele documente şi transpunerea lui în scrierea propriilor studii. Veţi vedea că acest pericol este foarte prezent. Proiectul „Caietelor CNSAS” este un proiect foarte nou, este rodul unei propuneri care a existat în Departamentul Cercetare de la CNSAS condus până anul trecut de o lucrătoare foarte bine cunoscută aici la dvs., doamna Florica Dobre. Domnia sa a fost cea care a condus departamentul o perioadă îndelungată şi, deşi suntem la început, căutăm să publicăm ceea ce ni se pare de calitate pe tema aceasta foarte generoasă a regimului comunist din România.

Drd. Iulian Boţoghină, redactor şef – „Orizont XXI”:

Revista „Orizont XXI” este editată de Fundaţia Culturală Valeriu-Florin Dobrinescu, şi de fi ecare dată de Ziua Arhivelor Militare trebuie să prezint revista. Şi eu o prezint. Şi de fi ecare dată spun: revista se citeşte, mai puţin se vorbeşte. Prin 2005, fostul comandant al Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare, domnul colonel dr. Cornel Carp, era şi redactor-şef sau director la revista Centrului

evenimente

document 2010 4 (50) 93

Cultural Piteşti. După întreruperea colaborării cu centrul cultural ne-am hotărât să edităm revista prin mijloace proprii.

Când am pornit la lucru, cu mult entuziasm, ne-am dat seama că ajungeam şi la problema resurselor fi nanciare. În 2001 şi 2004 am avut şansa să ajung la arhivele din Berlin, iar nemţii cu inteligenţa lor au găsit o soluţie cum să facă rost de bani tot într-o instituţie bugetară. Şi au făcut o fundaţie. Pe seama fundaţiei, cu ajutorul banilor luaţi din sponsorizări reuşeau să facă şi congrese de istorie, să invite şi participanţi din străinătate ş.a.m.d. Am zis să profi tăm de experienţa lor şi să facem şi noi aşa ceva. Aşa am ajuns să înfi inţăm fundaţia „Asociaţia Culturală Valeriu-Florin Dobrinescu”.

Revista este trimestrială. Din 2006 am apărut regulat. Nu e uşor deloc şi aşa să revenim şi la preocuparea pentru istorie. Sentimentul meu este acesta: nici noi nu suntem, sau n-am fost grozavi, cel puţin eu şi generaţia mea şi colegii mei, însă constat cu regret o scădere teribilă a standardului, nu numai la documentare, dar în primul rând la exprimare. Prea puţini dintre colegii noştri scriu. În loc să stau să mai scriu câte un articol, trebuie să consum foarte mult timp şi energie ca să le cer articole pe care abia le smulg. Am rămas neplăcut surprins. Îmi aduc aminte când în 1998 s-a pornit revista „Document”. Până atunci era ceva fantastic dacă ajungeai să publici, ca să-ţi apară numele în „Magazin istoric” era ceva de neimaginat. Când s-a pornit revista „Document” trei nopţi n-am dormit să scriu ceva şi nu ieşea. Acum te rogi, şi te rogi tot timpul să primeşti articole. Astea sunt greutăţile principale cu care ne confruntăm.

Am încercat să individualizez revista cu o copertă care să prezinte imagini din vechiul Piteşti. Să-i dăm o oarecare identitate. Am reuşit şi sperăm să reuşim şi de acum încolo.

Colonel (r) Dumitru Roman, redactor-şef – „România Eroică”:

„România Eroică” este editată de Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”. Problemele care privesc „România Eroică” sunt similare cu cele menţionate de domnul Iulian Boţoghină. Vă daţi seama, o asociaţie care trăieşte din sponsorizări şi din mici cotizaţii, ai o publicaţie care se zbate să iasă şi să-şi respecte programul pe care şi l-a propus, anume o apariţie trimestrială, 64 de pagini, format A4. Am luat conducerea revistei din 2006 şi fără să mă laud vreau să spun că am reuşit să-i dau o altă faţă şi un alt conţinut. Ideea esenţială a publicaţiei este să pătrundă în acele case şi în acele familii care au dat eroi, şi aproape toate familiile au dat eroi, şi spre surprinderea mea am reuşit să descopăr nişte lucruri extraordinare. Marile familii boiereşti, care au şi acum manuscrise, marile familii militare, generali, mai au şi acum manuscrise, pe care încercăm să le

prezentăm şi în revistă. Cu ajutorul Editurii Militare am reuşit să scoatem şi o carte, Viaţa tatălui meu, scrisă de Virgil Dragalina, fi ul generalului Dragalina. Acum pregătim tot de Virgil Dragalina o carte, Marinarii de la Nistru, de memorialistică. Sigur mai avem şi alte manuscrise, în limba franceză, în limba germană, pe care le vom valorifi ca şi în revistă şi cu ajutorul Editurii Militare.

Colonel dr. Vasile Popa, directorul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”:

Paleta publicistică la Muzeul Militar Naţional este cu mult mai restrânsă decât la Serviciul Istoric al Armatei, pentru faptul că şi conţinutul activităţii

4 (50) 2010 document94

evenimente

noastre este altul. În tot cazul, revista Muzeului Militar Naţional are o istorie destul de îndelungată. Ea a apărut pentru prima oară în 1937, s-au publicat 10 numere până în 1942, s-a întrerupt, a reapărut în 1967 şi a continuat până în 1985. Seria nouă a acestei reviste datează din 2003, au apărut până acum 6 numere şi sperăm să putem continua publicarea materialelor cu specifi c istoric şi muzeografi c. Disputa mea cu cei de la muzeu a început de când m-am dus acolo şi o am şi acum – o discuţie amicală şi profesională – a fost generată de dorinţa mea de o da o mai multă pregnanţă problemelor de istorie. Pentru că această revistă, dacă o să o luaţi şi o să o citiţi o să vedeţi că are foarte mult material care se referă la muzeografi e. Acesta este totuşi un domeniu mai restrâns eu am fost de părere că ar fi bine să dedicăm jumătate din spaţiul revistei problemelor de istorie şi jumătate celor de muzeografi e.

În tot cazul, „Buletinul Muzeului Militar Naţional” este o publicaţie revistă utilă pentru specialiştii muzeografi pentru că ea încearcă să împace în alt mod relaţia dintre cititor şi istorie, în sensul că pune mai mult accent pe valorifi carea obiectelor de patrimoniu. Ştiu ce înseamnă documentul militar, am văzut destule aici, la Serviciul Istoric al Armatei şi dacă am ceva cunoştinţe de istorie militară datorez acest fapt colegilor pe care i-am găsit aici în 1991, domnului colonel Alexandru Oşca, tuturor colegilor de aici şi de la Piteşti, care ne-au susţinut şi a căror muncă trebuie apreciată de noi toţi pentru că în arhivele militare se munceşte cu mare râvnă pentru a ne pune la dispoziţie nouă, celor care mai vrem

să şi scriem câte o lucrare, documente deosebit de interesante. Dacă aveţi plăcere să vedeţi şi relaţia dintre document şi obiectul istoric, care sigur are valoarea lui deosebită, foarte multe dintre ele plasate la categoria tezaur, puteţi citi cu toată încrederea revista Muzeului Militar Naţional.

Colonel dr. Mircea Tănase, redactor-şef al revistei „Gândirea militară românească”:

Vă asigur că paginile revistei „Gândirea militară românească” continuă tradiţia revistei „România Militară”. În paginile revistei aţi citit şi veţi citi în continuare materiale de istorie militară reunite într-un capitol distinct şi de la fi ecare dintre dvs. aştept să ne deveniţi colaboratori, deja eu mă bucur de sprijinul unor nume mari ale istoriei militare. Sper în continuare să susţinem acest demers, acest proiect editorial, atât timp cât va exista „Gândirea Militară Românească”, şi am convingerea că va exista atât timp cât va exista Statul Major General şi Armata României.

O altă problemă pe care doresc să o discutăm, şi nu este ideea mea, am preluat-o şi cred că domnul comandor Marian Moşneagu a spus-o prima oară, este reînfi inţarea librăriei militare. Eu mă angajez să susţin această iniţiativă, dar nu pot să o fac singur. Libraria exista la Cercul Militar Naţional şi cred că acolo este locul ei, pentru că am convingerea că există o producţie de carte în domeniul militar şi mai ales în cel istoric-militar, dar ea nu este cunoscută. Vă spun din postura pe care o am acum, când primim la redacţie foarte multe cărţi pentru premiile naţionale ale revistei „Gândirea Militară Românească”. Avem privilegiul noi, o mână de oameni să le vedem, dar publicul mare nu le ştie şi este păcat. Una dintre modalităţile de a le populariza aceasta ar fi . Şi noi avem un site, dar acest lucru nu este sufi cient. Există

evenimente

document 2010 4 (50) 95

o cerere mare pentru lucrări de istorie militară. Haideţi să încercăm să reînviem această librărie.

General (r) prof. univ. dr Nicolae Ciobanu, preşedintele de onoare al Comisiei Române de Istorie Militară:

Esenţialul este ca ceea ce publicăm în revistele noastre să fi e temeinic fundamentat ştiinţifi c, adică

să nu lăsăm loc la echivoc. De dragul senzaţionalului sau din alte motive, adesea se strecoară informaţii eronate, care nu sunt verifi cate ulterior şi astfel generaţiile viitoare le vor prelua ca atare.

Colonel (r) dr. Petre Otu, preşedintele Comisiei Române de Istorie Militară:

Trebuie să avem grijă să depăşim nivelul provincial de scriere a istoriei şi să dovedim o mai mare deschidere către public prin formele acestea

moderne, altfel rămânem în urmă. De asemenea, ceea ce spunea domnul Iulian Boţoghină am constatat şi eu: că sunt profesori şi cercetători care vin din urmă şi care sunt foarte slabi pregătiţi şi atunci în rândurile generaţiei care va veni după noi nu va mai fi cine să scrie istoria.

Activitatea istoriografi că militară este dinamică, eu văd foarte multe lucrări de istorie militară, iar ideea deschiderii unei librării militare rămâne s-o studiem. Promit că mă voi consulta cu domnul Pandea să găsim rezolvarea.

„APULUM”Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia a

luat fi inţă în anul 1887 din iniţiativa Societăţii de Istorie, Arheologie şi Ştiinţe Naturale a comitatului Alba. Primul custode al muzeului a fost profesorul de ştiinţe naturale, Adalbert Cserni, personalitate de numele căruia se leagă editarea primelor 18 fascicole din anuarul muzeului albaiulian (1888 – 1916): Az Alsófehérmegyei történelmi, régészeti és természettudományi.

Din anul 1916 până în anul 1938, din cauza evenimentelor istorico-politice derulate în spaţiul transilvan, muzeul albaiulian n-a mai editat nicio revistă. Anul 1938, an în care Nicolae Iorga îl numeşte ca director al respectivei instituţii pe profesorul Ion Berciu înseamnă practic demararea noului anuar, Apulum, revistă ce şi actualmente păstrează aceeaşi denumire.

Primul număr apare în anul 1942, acoperind însă intervalul de timp cuprins între anii 1939-1942 sub directa îngrijire a lui Ion Berciu (acesta fi ind în fapt fondatorul revistei). Studiile publicate vizau următoarele domenii: arheologie, istorie, ştiinţe naturale, etnografi e. Colaboratori au fost profesori de la Liceul „Mihai Viteazul” din localitate, dar şi profesori de la diverse instituţii de specialitate din ţară, precum Constantin Daicoviciu, Alexandru Borza, Gheorghe Pavelescu, Lucia Apolzan, David Prodan etc. Colegiul de redacţie nu este redat explicit, pe verso-ul foii de titlu apărând Consiliul de conducere al muzeului.

Numărul 2 al revistei apare în 1946, numărul 3 în anul 1949, iar numărul 4 în anul 1961. Numărul din anul 1961 a apărut sub îngrijirea profesorilor Alexandru Popa şi Ion Berciu având următoarea denumire: Acta Musei Regionalis Apulensis - Studii şi comunicări. Cu numărul 5, apărut în anul 1965,

4 (50) 2010 document96

evenimente

revista a revenit la denumirea Apulum. Numărul 6 al revistei apare în anul 1967, însă, începând cu numărul 7 revista va avea periodicitate, apărând în fi ecare an. Din anul 1967, din colegiul de redacţie au făcut parte Alexandru Popa - redactor responsabil, Ion Berciu – redactor responsabil, Anghel Gheorghe – membru, Eugen Hulea – membru, colegiu ce se va modifi ca de-a lungul anilor în funcţie de directorii muzeului, ori de membri, în general, specialişti în cadrul aceleiaşi instituţii.

Până în anul 1990 revista apare cu regularitate, singurul hiatus temporal apărut fi ind între anii 1990-1994.

Actualmente, revista Apulum se afl ă la numărul XLVI/2009. Colegiul de redacţie este următorul: Gabriel T. Rustoiu – redactor şef, Vasile Moga – redactor-şef-adjunct, Ana Dumitran – redactor responsabil, Tudor Roşu – webmaster, Horia Ciugudean – membru, Doina Dreghiciu – membru, Gheorghe Fleşer – membru. Tematica abordată în studiile publicate vizează domeniile arheologie, istorie, istoria culturii, istoria artei, etnografi e, restaurare-conservare.

„CAIETELE CNSAS”Apărută în anul 2008, revista „Caietele

CNSAS”, publicată sub egida Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, se preocupă îndeosebi de istoria Securităţii şi regimului comunist din România, având o apariţie semestrială. Din colegiul de redacţie fac parte Florian Banu, George Enache, Silviu B. Moldovan, Liviu Ţăranu, iar printre colaboratori – angajaţii Serviciului Cercetare din CNSAS şi alţi cercetători ai perioadei comuniste – se numără Florian Banu, Luminiţa Banu, Liviu-Marius Bejenaru, Iuliu Crăcană, Nicoleta Ionescu-Gură, Liviu Pleşa, Liviu Ţăranu (consilieri superiori CNSAS), Ciprian Cîrnială, (licenţiat în ştiinţe

politice la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi în studii europene la Universitatea din Regensburg, doctorand în istorie contemporană la Universitatea din Potsdam, Germania), Georg Herbstritt (cercetător şi consilier ştiinţifi c în cadrul Departamentului pentru Educaţie şi Cercetare al BStU (Bundesbeauftragte für die Stasi-Unterlagen - Comisia federală pentru Arhivele Stasi); doctor în istorie).

„GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ”După Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859,

sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, şi înfi inţarea, la 12 noiembrie acelaşi an, a Statului Major General al oştirii române, în anul 1864, la iniţiativa unui grup de tineri ofi ţeri, apărea la Bucureşti revista „România Militară”. A fost publicată sub acest nume în patru perioade/serii – 1864 - 1866, 1891 - 1897, 1898 - 1916, 1921 - 1947. După 1947, deşi apariţia ei nu a mai fost întreruptă, revista a purtat mai multe denumiri: „Revista Militară Generală” (1947 - 1948), „Cultura Militară” (1948 - decembrie 1958), „Probleme de artă militară” (1959-1989), „Gândirea Militară Românească” (1990 - prezent).

La 25 noiembrie 1890, un grup de ofi ţeri – printre care şi căpitanul Alexandru Averescu – a hotărât reînfi inţarea revistei „România Militară”. În Programul stabilit pentru conţinutul revistei se prevedea promovarea cunoştinţelor privind progresele ştiinţei, artei şi tehnicii militare pe plan european, adresându-se nu numai ofi ţerilor de stat major, ci şi ofi ţerilor de toate armele, din diferitele servicii ale oştirii, prin publicarea unor studii serioase de organizare, de strategie, de arta de a conduce trupele. Prin Înaltul Decret Regal nr. 3663 din 8 decembrie 1897, „România Militară” devenea, de la 1 ianuarie 1898, revista ofi cială a Marelui Stat Major, sub denumirea de „România Militară”.

evenimente

document 2010 4 (50) 97

În perioada 1916 - 1918, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, a fost sistată apariţia revistelor militare, însă publicistica militară a fost continuată de ziarul „România”, editat la Iaşi de Marele Cartier General. Acest prim cotidian militar românesc a apărut între 2 februarie 1917 şi 20 martie 1918, fi ind condus de Mihail Sadoveanu (director) şi Octavian Goga (prim redactor). O serie de scriitori şi publicişti de renume au colaborat la acest ziar: Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion Agârbiceanu, Ion Minulescu, Radu D. Rossetti.

„România Militară” a reapărut în ianuarie 1921, reluându-şi locul în fruntea presei militare, poziţie din care a abordat marile probleme, conceptuale şi de orientare, ale sistemului naţional de apărare, în special privind reaşezarea organismului militar pe baze moderne, pregătirea populaţiei pentru apărare, mobilizarea potenţialului militar, demografi c şi material al ţării. În acelaşi timp, au reapărut revistele armelor şi serviciilor, precum şi o serie de publicaţii noi, care şi-au orientat demersul publicistic spre detalierea cadrului general la specifi cul componentelor puterii armate.

Odată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, presa militară s-a conectat la problemele militare ale momentului, trecând din cadrul de ideologie militară generală la problemele concrete ale războiului în derulare. Deşi nu se poate vorbi de o constanţă în ceea ce priveşte conţinut revistei, trebuie remarcat că, spre deosebire de perioada Primului Război Mondial, când şi-a întrerupt apariţia, România Militară a apărut pe întreaga perioadă a celui de-al Doilea Război Mondial, rămânând în continuare portstindardul publicisticii militare româneşti. Structurată pe două mari părţi (Studii militare, cu accentul pe caracterul practic,

şi Actualităţi militare, cu două subdiviziuni: Cronica lunară a evenimentelor politice şi Cronica evenimentelor militare), revista a reuşit să-şi păstreze o poziţie obiectivă, imparţială asupra problematicii tratate.

După 23 august 1944, odată cu trecerea României de partea Naţiunilor Unite, revista „România Militară” şi-a continuat apariţia, alături de alte reviste ale armelor şi serviciilor, cărora li s-au adăugat noi publicaţii “de front”, editate de unele structuri şi comandamente ale unor mari unităţi care luptau pe frontal antihitlerist. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, revista „România Militară” şi-a continuat apariţia, în noile circumstanţe politice, fi ind supusă, ca toată presa militară, unor transformări conceptuale inerente epocii. Astfel, în 1947, când Marele Stat Major a reorganizat presa militară, revista „România Militară” a devenit „Revista militară generală”, titulatură sub care a apărut până în august 1948, când şi-a schimbat denumirea în „Cultura militară”, organ central de teorie şi ideologie militară al Ministerului Apărării Naţionale, cu aceeaşi apariţie lunară. În 1959, revista „Cultura Militară” şi-a schimbat numele în „Probleme de artă militară”, revistă teoretică a Ministerului Apărării Naţionale, titulatură sub care a apărut lunar, mai apoi la două luni, până în decembrie 1989. De reţinut, totuşi, că numărul 6, ultimul din 1989, nu a mai apărut.

După 1990, revista s-a înscris pe o nouă traiectorie, descătuşată de îngrădirile ideologice impuse de regimul comunist, reuşind, pe parcursul următorilor ani, să se impună ca o adevărată tribună a gândirii militare româneşti autentice. De altfel, începând cu numărul 1 din 1990, revista poartă această titulatură – „Gândirea Militară Românească”. Începând cu anul 1995, revista are o periodicitate constantă de şase apariţii pe an. Din anul 2005, revista apare şi în limba engleză – Romanian Military Thinking, având, la rândul său, propriul număr internaţional de standardizare a publicaţiilor (cod ISSN), cu o periodicitate de patru numere pe an.

În fi ecare an, la 15 februarie, ziua apariţiei, în anul 1864, a primului număr al „României Militare”, revista acordă Premiile naţionale ale revistei Gândirea Militară Românească. Sunt premiate cele mai valoroase lucrări din domeniul ştiinţei militare,

4 (50) 2010 document98

evenimente

editate în anul precedent. Premiile conferite poartă numele unor personalităţi reprezentative ale ştiinţei militare româneşti – „General de divizie Ştefan Fălcoianu”, „General de brigadă Constantin Hârjeu”, „Mareşal Alexandru Averescu”, „General de corp de armată Ioan Sichitiu” şi „Locotenent-colonel Mircea Tomescu”.

Cu ocazia împlinirii, la 15 februarie 2004, a 140 ani de existenţă, revistei i-a fost conferit, prin Decret Prezidenţial, Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii”, pentru „rezultate de excepţie obţinute în întemeierea teoretică a construcţiei militare naţionale şi pentru contribuţia fundamentală adusă la edifi carea conceptelor strategice care au susţinut transformarea profundă a Armatei României la nivelul standardelor operaţionale ale Alianţei Nord-Atlantice”.

Organ reprezentativ al celui mai înalt eşalon al oştirii române – Statul Major General, revista a înfăţişat cele mai importante contribuţii teoretice la dezvoltarea ştiinţei militare, abordând atât problemele esenţiale ale construcţiei militare naţionale, cât şi tezele şi doctrinele exponenţiale din gândirea militară universală.

În prezent, revista „Gândirea Militară Românească” este racordată substanţial la amplul proces de transformare a organismului militar românesc, constituind un real forum de dezbatere a problemelor care frământă instituţia militară.

, ,ANUARUL MUZEULUI MARINEI ROMÂNE”

Având sprijinul Comandamentului Statului Major al Marinei Militare, iniţiativa editării unei publicaţii reprezentative în plan istoriografi c, care să cuprindă unele dintre cele mai importante contribuţii în domeniul istoriei Marinei şi nu numai, a aparţinut specialiştilor instituţiei şi directorului Muzeului Marinei Române, comandorul Jianu Moldovan, demers continuat lăudabil de către directorii comandor dr. Ion Ionescu, apoi comandor dr. Marian Moşneagu, care, sprjiniţi de un Colegiu de redacţie format din specialişti apreciaţi, au ridicat în fi ecare an nivelul ştiinţifi c al AMMR, ca produs al unei ,,instituţii reprezentative în domeniul culturii şi cercetării din marina militară”, după cum sublinia contraamiralul Traian Atanasiu, şeful Statului Major al Marinei Militare în Cuvântul înainte publicat chiar în deschiderea primului tom al Anuarului publicat la Tipografi a Ministerului Apărării Naţionale în anul 1998.

În continuare, tomurile II-X ale AMMR au apărut la Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, pentru ca, tomurile XI şi XII să vadă lumina tiparului sub egida Editurii Muzeului Marinei Române.

Din consiliul ştiinţifi c fac parte personalităţi de prestigiu ale istoriografi ei, precum academicianul Dinu c. Giurescu, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ. dr. Constantin Hlihor sau prof. univ dr. Ioan Scurtu.

Autorii care au semnat studiile publicate de-a lungul celor zece ani în AMMR au acoperit admirabil întreaga istorie a Marinei Române şi mare parte a istoriei românilor. De asemenea, numeroase aspecte particulare legate de învăţământul de marină, de minorităţile etnice din Dobrogea, de istorie locală, de memorialistică, geopolitică, publicistică. De reţinut şi subiectele circumscrise istoriei universale.

„MUZEUL NAŢIONAL”Încă de la inaugurarea Muzeului Naţional de

Istorie a României (mai 1972) s-a prevăzut printre alte forme de valorifi care a patrimoniului muzeistic şi editarea rezultatelor obţinute în paginile unei publicaţii proprii, prin care să se pună în circuitul ştiinţifi c intern şi internaţional rezultatele valoroase obţinute în domeniul muzeografi ei româneşti.

În acest context, a început editarea volumului Muzeul Naţional, al cărui prim număr a apărut în anul 1974, ajungând în anul 2009 la numărul 21. Formatul lucrării este A5. Semnatarii materialelor sunt muzeografi , cercetători istorici şi arheologi din

evenimente

document 2010 4 (50) 99

cadrul instituţiilor de profi l din ţară, profesori universitari, specialişti restauratori.

Referitor la tematica militară abordată în articolele publicate în volum, amintim:

„Activitatea generalului de divizie Dumitru -Sava Mircea în cele trei războaie din prima jumătate a secolului al XX-lea, văzută de comandanţii săi”, autor dr. Vasile Novac (vol. IX/1997);

„Misiunea Berthelot în documente militare -inedite”, autor V. Dobrinescu (vol. X/1998);

„Aspecte privind participarea aviaţiei -româneşti de vânătoare şi bombardament în bătălia de la Stalingrad”, autor Şerban Constantinescu (vol. XII/2000);

„Principele Carol de Hohenzollern şi -organizarea armatei române. Misiunea militară Lamy şi aşa-zisa prusifi care”, autor Lucia Tafta (vol. nr. XII/2000);

„Jurnalul unui prizonier de război (1916- -1917)”, autor Adrian Silvan Ionescu;

„Regimentul 4 Infanterie Argeş, în luptele din -Ţara Loviştei”, autor Chira Jurcă (vol. XIII/2001);

„Mărturiile unui ofi ţer român prizonier în -lagărul de la Oranki din U.R.S.S. (octombrie 1944 – aprilie 1945)”, autor Şerban Constantinescu (vol. XVI/2004);

„Comandorul Toma Matei, unul dintre -ofi ţerii care au făcut cinste Marinei Române”, autor Şerban Constantinescu (vol. XVIII/2006);

„Problema voluntarilor români în Austro- -Ungaria şi publicaţia «România Mare» (1918)”, autor Maria Ioniţă (vol. XIX/2007).

„BULETINUL MUZEULUI MILITAR NAŢIONAL”

Apariţia „Buletinului Muzeului Militar Naţional” a fost zbuciumată. Fiecare convulsie prin care a trecut instituţia a marcat existenţa acestuia. Am putea spune ca lucrarea s-a născut de patru ori şi de fi ecare dată cu speranţa că va avea o existenţă

lungă. Prima serie a apărut între 1937 şi 1942, cu o frecvenţă de două numere pe an. Ţelul apariţiei este subliniat în primul număr de maiorul Traian Popa Lisseanu, directorul Muzeului Militar Naţional: „Scopul acestui buletin este, în primul rând, de a răspândi în armată şi în public cunoaşterea colecţiunilor expuse în muzeu …Buletinul va face un ofi ciu de conlucrare cu publicul vizitator”.

A doua serie a buletinului va apărea după o întrerupere de 26 de ani. Se va edita în perioada 1968-1985, sub titlul: „Studii şi materiale de muzeografi e şi istorie militară. MMC. ”, având o apariţie anuală sau bianuală. Scopul acestei lucrări: „Noua publicaţie îşi propune ca obiective esenţiale valorifi carea săpăturilor arheologice desfăşurate pe şantierele deschise de muzeu, ... elaborarea unor studii privitoare la dezvoltarea artei şi istoriei militare româneşti de-a lungul veacurilor”.

A treia serie va apărea după o întrerupere de numai şase ani şi va fi editată sub titlul „Revista Muzeului Militar Naţional”. Va fi un singur număr, 1991.

A patra serie apare după o perioadă de 12 ani, în 2003, şi va fi editată sub titlul „Buletinul Muzeului Militar Naţional. Seria Nouă”.

Colectivul de redacţie este diferit la fi ecare număr.

„NOEMA”NOEMA este un volum periodic, editat în

format bilingv (română sau engleză/franceză), de Comitetul Român de Istoria şi Filozofi a Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST), destinat publicării comunicărilor susţinute în sesiuni organizate de CRIFST, de Diviziile şi Subcomitetele teritoriale CRIFST şi de Grupul de Cercetări Interdisciplinare. De asemenea, NOEMA va publica şi alte articole scrise de membrii CRIFST şi de alţi autori.

Apare din 2002, iar începând cu anul 2009, revista este difuzată şi în străinătate, în circa 35 de ţări, de către Academia Română.

Din colegiul de redacţie fac parte academicianul Mihai Drăgănescu (director), prof. dr. ing. Gorun Manolescu (redactor şef), drd. Valentin Marin (secretar de redacţie). Site:http://noema.crifst.ro

4 (50) 2010 document100

evenimente

„STUDII ŞI COMUNICĂRI”„STUDII ŞI COMUNICĂRI” este o revistă

anuală, editată, începând cu anul 2008, de Divizia de Istoria Ştiinţei a Comitetului Român de Istoria şi Filozofi a Ştiinţei şi Tehnicii al Academiei Române, destinată publicării materialelor prezentate de membrii DIS la diferite sesiuni de comunicări ştiinţifi ce.

Primul număr a apărut în septembrie 2008, din iniţiativa secretarului DIS/CRIFST, colonelul (r.) Valentin Marin, iniţial ca volum independent, apoi, ca revistă de sine stătătoare, cu responsabilităţile redacţionale prezentate mai jos, stabilite în şedinţa Biroului DIS din luna mai 2009.

Din colegiul de redacţie fac parte academicianul Gleb Drăgan (director), Valentin Marin, dr. Ştefan Negrea, dr. Alexandru Marinescu. Materialele, redactate în limba română, cu un scurt rezumat într-o limbă de circulaţie internaţională, sunt acceptate numai în format electronic şi

sunt verifi cate de cel puţin doi referenţi. Ilustraţia este transmisă separat, cu semnalarea locului de inserare în text. După obţinerea avizului pentru publicare, materialele se transmit autorilor pentru a da BUN DE TIPAR.

Site:http://studii.crifst.ro (în lucru)

„REVISTA ARHIVELOR”Primul volum, care cuprindea numerele 1-3,

a apărut între 1924-1926 sub coordonarea lui Constantin Moisil.

Revista a reapărut în 2007 începând cu numărul 3-4, iar din 2008 apare bianual (numărul 2 este elaborat integral în limbi de circulaţie: engleză/franceză/germană), iar nr. 1 poate cuprinde şi materiale în limba română, însă însoţite de rezumate în limbi străine. Din colegiul de redacţie fac parte, printre alţii, Dorin Dobrincu, Alina Pavelescu, Şerban V. Marin, Costin Feneşan, Laura Dumitru. Consiliul ştiinţifi c cuprinde nume importante ale istoriografi ei româneşti, din care amintim Mihnea Berindei, Ion Bulei, Ovidiu Cristea, Dennis Deletant, Catherine

Durandin, Ottmar Traşcă.Din punct de vedere tematic există studii de

arhivistică, de istorie (indiferent de perioadă), „restitutio” (publicare de documente, cuprinzând atât transcrierea textului original, cât şi traducerea sa în limba română/limbi de circulaţie, însoţite de un studiu introductiv), recenţii şi note bibliografi ce

Pentru consultarea unora dintre numerele noastre recente, vă invităm să accesaţi următoarele link-uri:

http:/ /www.arhivelenationale.ro/index.php?lan=0&page=230 (nr. 3-4/2007 = 352 p.);

http:/ /www.arhivelenationale.ro/index.php?lan=0&page=153 (nr. 1/2008 = 448 p.);

http:/ /www.arhivelenationale.ro/index.php?lan=0&page=146 (nr. 2/2008 = 360 p.)

„REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ”Revista de Istorie Militară a apărut în a doua

jumătate a anului 1984, sub titulatura de „Lupta Întregului Popor”(LÎP), denumire care, la vremea aceea, sintetiza concepţia conducerii politice a ţării cu privire la apărarea patriei. Publicaţia era editată de Comisia Română de Istorie Militară.

În perioada 1984-1989 au apărut 22 de ediţii ale revistei în limba română şi şase numere speciale în limbile engleză, franceză, germană, rusă şi spaniolă. Principalele rubrici permanente care au susţinut politica editorială a publicaţiei au fost „Adevăruri fundamentale ale istoriei naţionale” sub care apăreau studii semnate de generalul Ilie Ceauşescu, „Fundamente ale doctrinei militare româneşti” şi „Atitudini”.

Exceptând materialele omagiale ocazionale caracteristice epocii, în paginile revistei au intrat şi

evenimente

document 2010 4 (50) 101

studii pertinente, de remarcabilă valoare ştiinţifi că, studii care, debarasate uşor de lestul ideologic adăugat din considerentele arătate, îşi păstrează perenitatea.

Pe fondul desfăşurării evenimentelor din Decembrie 1989, în baza ordinelor ministrului Apărării Naţionale nr. M 4567/28.12.1989 şi MI/03.01.1990, a început seria nouă a publicaţiei,

sub titulatura „Revista de Istorie Militară” (RIM), cu o periodicitate de şase numere pe an. Din 1997, redacţia RIM a fost integrată în structura organizatorică a Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară.

În perioada 2007- 2008, revista de Istorie Militară a fost inclusă în baza de date a CNCSIS fi ind evaluată la categoria B+.

Orientarea tematică a „Revistei de Istorie Militară” s-a înscris în evoluţia istoriografi ei militare româneşti din ultimii 20 de ani, descătuşată de constrângerile factorului politic. RIM are meritul de a fi adunat şi menţinut în jurul ei un nucleu de colaboratori din armată şi din mediile universitare civile cu scopul de a reda circuitului publicistic studii ştiinţifi ce menite să prezinte marile evenimente militare marcante pentru istoria neamului românesc, să evoce tradiţiile armatei naţionale. Breasla istoricilor, în general, şi a celor militari în special, devenite benefi ciare a libertăţii de exprimare, de care fuseseră lipsite mai bine de jumătate de veac, au declanşat o adevărată campanie de introducere în circuitul publicistic a unor subiecte foste tabu până atunci. Noile generice ale revistei – „Vetre româneşti”, „Restituiri”, „Istoria, aşa cum a fost”, „Dezvăluiri”, „File de arhivă”, „Armata şi Biserica”, „Din amintirile veteranilor” – au fost susţinute cu articole valoroase care au relevat adevărul

despre pierderea teritoriilor româneşti(Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa), ca urmare a ultimatumurilor sovietice din vara anului 1940; au analizat acţiunile armatei române în timpul campaniei din anii 1941-1944 desfăşurate până la Nistru, dar şi dincolo până la Cotul Donului şi în Caucaz; au evocat fi gurile unor iluştri comandanţi, diplomaţi şi personalităţi militare; au analizat regimul de ocupaţie militară impus de Armata Roşie în România după 23 august 1944 şi, mai ales, consecinţele nefaste ale comunizării ţării care au dus la destructurarea organismului militar românesc; au evocat martiriul unor comandanţi români în închisorile comuniste(generalii Nicolae Macici, Nicolae Dăscălescu, Constantin Constantinescu-Claps, Gheorghe Jienescu, contraamiralul Horia Macellariu ş.a.); au prezentat amintiri ale veteranilor sau prizonierilor de război; au reliefat tradiţionalele legături dintre Armată şi Biserică. RIM a încercat să menţină echilibrul în abordarea problematicii istoriei militare, menţinându-se, totodată, ancorată în realităţile economice, politice şi sociale româneşti, neezitând să-şi exprime poziţia faţă de acestea.

Publicaţia a fost onorată şi de studii ale unor autori din străinătate din rândul cărora semnalăm: Roger Gheisens (Belgia); Nikolai Ianakiev şi Jeko Kiosev (Bulgaria); general Ermei Kanninen (Finlanda); locotenent-colonel Klaus Schönherr (Germania); general Dimitris Gedeon şi prof. Ioannis Loukas (Grecia); colonel Enrico Pino (Italia); Boris Slavinski (Federaţia Rusă); Vladimir Seges (Slovacia); Jose Antonio Santos Cachon (Spania); Lars Ericson (Suedia); colonel Cemalettin Taşkiran şi maior Kadîr Kasalak (Turcia); David Walker, James Mac Gregor Burns şi Robin Higham (Marea Britanie); locotenent-colonel James Beane (S.U.A.).

De-a lungul existenţei sale, „Revista de Istorie Militară” a semnalat, cu regularitate, apariţia celor mai relevante lucrări de istorie militară şi a informat cititorii cu privire la desfăşurarea unor manifestări ştiinţifi ce internaţionale care au abordat problematica securităţii, apărării şi istoriei militare. Ea s-a impus în peisajul istoriografi ei româneşti din ultimii 20 de ani, făcându-se cunoscută în mediile ştiinţifi ce din ţară şi din străinătate prin diversitatea conţinutului tematic, valoarea materialelor publicate, precum şi prin prestigiul colaboratorilor săi.

Cele 114 numere ale seriei noi a publicaţiei, apărute până în prezent, cuprind o bogăţie de

4 (50) 2010 document102

evenimente

contribuţii ştiinţifi ce originale în domeniul analizei şi evaluării politicii militare, al elucidării unor aspecte semnifi cative din trecutul armatei române ca şi al parcursului ei către integrarea euroatlantică a României. Revista a intrat în circuitul publicistic al publicaţiilor de specialitate din sfera istoriografi ei naţionale, este recenzată şi citată ca sursă bibliografi că în numeroase studii şi lucrări care abordează evoluţia fenomenului politico-militar.

„ROMÂNIA EROICĂ”În anul 1920, Societatea „Mormintele Eroilor

Căzuţi în Război”, cu sediul central în Bucureşti, îşi editează propria publicaţie, intitulată „Cultul Eroilor Noştri”. Primul număr, apărut în aprilie, are pe frontispiciu cuvintele Reginei Maria: Cei ce clădesc pe morţi trebuie să o facă pentru veşnicie!

Societatea „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război” şi-a desfăşurat activitatea sub Înalta Ocrotire a Maiestăţii Sale Regina Maria şi sub coordonarea unui Comitet Central format din: preşedinte – IPSS Miron Cristea, Mitropolitul Primat; vicepreşedinte – Olga General Văitoianu; membri: Elena Dragalina, Elena Praporgescu, Maria Poetaş, ministrul de Război, ministrul de Interne, ministrul Domeniilor, ministrul Cultelor, ministrul Lucrărilor Publice, şeful Statului Major General, secretarul general al Ministerului de Război, directorul Geniului din Ministerul de Război şi profesorul universitar Simion Mândrescu.

În 1921, „Cultul Eroilor Noştri” apare cu forţe sporite, prin contopirea cu revista fi lialei „General Dragalina”, fapt menţionat chiar pe prima copertă. „Cele două reviste – se arată în Cuvântul înainte – şi-au întregit puterile spre a contribui mai bine la susţinerea şi completarea marei opere de pietate şi recunoştinţă naţională, pe care o săvârşeşte Societatea Mormintele Eroilor Căzuţi în Război.” Iată şi colaboratorii, aşa cum sunt prezentaţi pe contracopertă: M.S. Regina Maria, Octavian Goga, Georgeta Doneaud, Gr. Trancu-Iaşi, I.G. Duca, Arhimandrit Iuliu Scriban, I. Mihălcescu profesor universitar, Corneliu Moldoveanu, C. G. Costaforu, Nichifor Crainic, colonel Ion Manolescu, colonel C. Levezeanu, I. D. Traianescu arhitect, locotenent-colonel Ilie Demetrescu, P. Bulgăraş pictor, I. Bednarick pictor, maior Druţu Nicolae, Adolf Bercovitz, G. Ştefănescu Arephy pictor, S. Silberman, I. Grigore Bratu institutor, Evangelina Mocu, Gr. Rădulescu învăţător-Ilfov, Aurel Flamură

etc. Comitetul de conducere: Gala Galaction, George Lungulescu, V. Teodorescu Ţincu, Mihail Botez şi căpitan Şerbănescu A.

„Cultul Eroilor Noştri” apare până în anul 1927, când îşi schimbă denumirea în „România Eroică”, „revistă lunară ilustrată, organ de cultură şi propagandă al Societăţii Cultul Eroilor, sub Înalta Ocrotire a Maiestăţii Sale Regina Maria. Redacţia funcţionează în Palatul Patriarhiei. În anul 1933 redacţia revistei se mută în noul local al Societăţii Cultul Eroilor, deschis în str. Sfi nţii Apostoli 10. Directorul revistei este colonelul adjutant N. M. Condiescu (din 1934 general adjutant) şi colonelul Radu Makarovitsch.

Încă de la înfi inţare, revista se bucură de colaborarea personalităţilor vremii, de la Regina Maria şi Miron Cristea la Grigore Gafencu şi Henri Sthal. În paginile sale semnează scriitorii Liviu Rebreanu (Ispita morţii, R.E., ianuarie 1926), Simon Gişa (Luptele românilor în Siberia (1918 - 1920), R.E. 1-12/1932), Victor Ion Popa (Bocăneţ, CEN, 9-12/1924), N.N. Beldiceanu (Un prieten, CEN/1922), Artur Gorovei (Din vremea războiului nostru 1877-1878, CEN/1922), Camil Petrescu (Sonet-fabulă, R.E. 1/1926; Visul lor, RE, 3/1926), G. Mihail Zamfi rescu (Simion din Capernaum, R.E., 1926), generalul R. Rosetti (Gh. Donici (1848-1916)- R. E. 1/1931), Alexandru Cazaban (Şoimul, R.E. 1/1926; Un scurt popas, R.E. 3/1926), Vasile Pârvan (Au căzut pentru libertate. Un cântec de jale şi un cântec de biruinţă, R.E. 3/1926) şi alţii.

Tematica revistei îmbină istoria cu literatura, cele mai multe materiale având un caracter evocator, de prezentare a faptelor eroice, a eroilor, a acţiunilor închinate acestora. Sunt prezentate, număr de număr, activităţile organizate la nivelul fi lialelor Cultul Eroilor din ţară, iniţiativele de ridicare a operelor comemorative de război. Revista

evenimente

document 2010 4 (50) 103

îşi încetează activitatea în 1948, când, practic, „Aşezământul Naţional Regina Maria pentru Cultul Eroilor”, devenit între timp „Aşezământul Cultul Eroilor”, este desfi inţat, patrimoniul său fi ind trecut la Ministerul Apărării Naţionale.

După evenimentele din decembrie 1989 care au dus la răsturnarea regimului comunist, este înfi inţat, în 1991, Comitetul Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor. La 8 decembrie 1997, acesta îşi schimbă denumirea în Asociaţia Naţională Cultul Eroilor. Prin statut, această organizaţie non guvernamentală şi non profi t are ca obiectiv principal preluarea obiectivelor fostului Aşezământ Naţional pentru Cultul Eroilor, desfi inţat în 1948.

În 1997 este înfi inţată revista „România eroică”, serie nouă, publicaţie care reia activitatea fostei reviste interbelice „România eroică”. Iniţiatorul şi coordonatorul noii publicaţii este colonelul (r) Petre Stoica, fi ind secondat, ca redactor şef, de regretatul colonel Octavian Goga. Revista păstrează formatul vechii publicaţii (A4), dar îşi măreşte numărul de pagini la 64, prezentarea grafi că alternând între alb-negru (interiorul) şi policromie (coperta 1 şi 4).

În cei 13 ani de existenţă, la conducerea revistei s-au succedat următorii redactori-şefi : colonel

Octavian Goga (1997 - 2003), colonel (r) Ioan Mija (2003 - 2004), ing. Dumitru Rădoi (2004 - 2005), colonel (r) Dumitru Roman (2006 – în prezent). Revista este coordonată de un colegiu de redacţie, format din: academicienii Florin Constantiniu, Dan Berindei, Gheorghe Buzatu, profesorii universitari dr. Nichita Adăniloaiei, Nicolae Ciobanu, Mircea Dogaru, Lucian Ştefan Mureşanu, conf. univ. dr. G. D. Iscru, generalii de brigadă (r) Florian Tucă, Constantin Ucrain, poetul Toma Istrati, Florica Dobre, Valeria Bălescu şi colonelul (r) Petre Stoica. Redacţia are următoarea componenţă: redactor şef: colonel (r) Dumitru Roman; redactori şefi adjuncţi: colonel (r) Constantin Chiper şi prof. univ. dr. Lucian Ştefan Mureşanu; secretar de redacţie: colonel (r) Mihai Ştir; redactori colaboratori: comandor (r) Marius Popescu-Călăraşi, prof. Cornel Rigler, prof. Cecilia Stoica, prof. Poliu Zorilă, Carla Duţă, Emilia Luchian, Teodora Manole, Ana Marinescu.

Revista are o apariţie trimestrială şi un tiraj variabil: 1500 – 2500 exemplare.

Din 2006, revista este tipărită full color, cu sprijinul Fundaţiei „General Ştefan Guşă”.

26 iulie 2010 a marcat aniversarea a 90 de ani de la crearea Depozitului de Arhivă al Serviciului Istoric, prin Ordinul de Zi nr. 4 al Marelui Stat Major. De la începuturi, noua structură a fost abilitată să coordoneze acţiunea de ordonare, conservare şi prelucrare a documentelor militare, în special a celor create în prima mare confl agraţie militară, pentru a putea valorifi ca ştiinţifi c informaţiile deţinute. Un exemplu elocvent este memorabila lucrare România în războiul mondial, 1916-1919, publicată la Bucureşti, în 1936.

NOUĂ DECENII DE ARHIVISTICĂ MILITARĂ

Luminiţa GIURGIU

Considerăm oportună rememorarea câtorva din principalele repere cronologice: 1923 – prin Decizia Ministerială nr. 16 se pun bazele Arhivei generale a Ministerului de Război, alcătuită din toate dosarele mai vechi de trei ani; 1925 – în păstrarea unităţii se afl ă circa 20 000 dosare; 1932 – prin Ordinul General nr. 52 se stabileşte regimul de păstrare şi folosire a arhivei neoperative afl ată asupra comandamentelor, corpurilor de trupă şi serviciilor; 1933 – apare Regulamentul privitor la depozitarea şi conservarea arhivei, organizarea şi funcţionarea

4 (50) 2010 document104

evenimente

Cu acelaşi prilej, a fost lansat şi Ghidul Arhivelor Militare Române, lucrare de pionierat în domeniu. Destinat arhiviştilor, istoricilor, cercetătorilor, cadrelor didactice, studenţilor, tuturor celor pasionaţi de istoria militară, volumul constituie un util instrument de lucru în descifrarea evoluţiei Armatei Române. În cele 384 pagini, sunt prezentate 6 200 de fonduri afl ate în păstrarea Arhivelor Militare, însoţite de notele istorice ale fondurilor arhivistice create de regimente.

Lucrarea reuneşte în premieră informaţii despre fondurile de arhivă militară deţinute de Arhivele Naţionale – Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale şi de Biblioteca Naţională a României – Colecţii Speciale, Arhiva Istorică.

Ghidul Arhivelor Militare Române poate fi consultat şi pe internet, la adresa http://www.defense.ro/sia/index.html.

ORDINULŞEFULUI STATULUI MAJOR GENERAL

PRIVIND SĂRBĂTORIREA ZILEIARHIVELOR MILITARE

ŞI ANIVERSAREA A 90 DE ANI DE LA ÎNFIINŢAREA

CENTRULUI DE STUDII ŞI PĂSTRAREA ARHIVELOR MILITARE ISTORICE

Ziua Arhivelor Militare, sărbătorită în fi ecare an la 26 iulie, constituie un prilej aparte pentru a-i omagia pe toţi cei care, de-a lungul anilor, au contribuit la conservarea, deseori în circumstanţe difi cile, a fondului arhivistic al Armatei României, tezaur patrimonial destinat păstrării pentru posteritate a mărturiilor documentare privind evoluţia organismului militar naţional şi eroicele fapte de arme ale militarilor români din toate timpurile.

La acest moment aniversar, Serviciul Istoric al Armatei, cu unităţile din subordine, îşi reafi rmă statutul de incontestabilă autoritate în domeniu, cu o strategie coerentă şi pragmatică de gestionare a patrimoniului arhivistic militar şi specialişti de deplină responsabilitate şi înaltă clasă, capabili să valorifi ce ştiinţifi c bogatele tradiţii şi valori spirituale ale Armatei României.

depozitelor de arhivă ale comandamentelor teritoriale, al Depozitului de arhivă al Ministerului Apărării Naţionale şi cel al Serviciului Istoric; 1934 – apare Regulamentul provizoriu al arhivelor de război şi registrul istoric; 1943 – se adoptă Măsurile speciale privind depozitarea arhivei unităţilor din

compunerea Armatei creată după 15 martie 1939; 1944 – Prin Instrucţiunile nr. 7105 se precizează obligaţia comandamentelor, corpurilor de trupă şi serviciilor Armatei de a lua măsuri pentru punerea în siguranţă a arhivei contra bombardamentelor aeriene; în gara de la Drobeta-Turnu Severin, bombardamentele anglo-americane distrug 18 405 dosare; 1947 – pe lângă fi ecare regiune militară se înfi inţează câte un depozit de arhivă; 1960 – Marele Stat Major decide centralizarea arhivei militare în depozitul de la Râmnicu Sărat; 1973 – Depozitul de arhivă este dislocat la Piteşti, unde se afl ă şi în prezent.

Anul acesta aniversarea, dăruită de natură cu o zi deosebit de frumoasă, a reunit alături de arhiviştii militari, ofi cialităţi civile şi militare, personalităţi ale mediului universitar, cercetători ştiinţifi ci, muzeografi şi nu în ultimul rând prieteni devotaţi ai documentelor istorice.

Comunicările ştiinţifi ce prezentate la sesiunea cu generoasa temă Armata Română şi patrimoniul naţional au fost reunite într-un volum prefaţat de generalul-maior dr. Mihai Chiriţă, şeful Direcţiei Instrucţie şi Doctrină din Statul Major General. Ca şi în anii precedenţi, au fost prezenţi la Ziua Arhivelor Militare şi tineri cercetători de la Universitatea „Nicolaus Copernic” din Torun, Polonia.

evenimente

document 2010 4 (50) 105

În urmă cu 90 de ani, la 26 iulie 1920, prin Ordinul nr. 4 al Marelui Stat Major, s-a înfi inţat Depozitul de Arhivă al Armatei, ale cărui tradiţii sunt continuate astăzi de Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice, instituţie care şi-a asumat răspunderea păstrării mărturiilor documentare ale Armatei României. De-a lungul anilor, Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice a cunoscut o evoluţie continuă ca rol şi misiuni, reuşind să cumuleze şi să securizeze fondurile de arhivă istorică şi memorialistice, precum şi preţioase colecţii legislative şi bibliofi le.

De-a lungul celor nouă decenii de existenţă, instituţia a prelucrat şi păstrat în condiţii optime valorosul tezaur documentar al oştirii, printr-un efort constant de dăruire şi competenţă profesională în care se regăsesc activitatea neobosită, experienţa şi sacrifi ciile cotidiene ale generaţiilor de cadre militare, personal civil şi soldaţi care, în vreme de război sau pe timp de pace, au înţeles să-şi îndeplinească necondiţionat datoria.

Domnilor ofi ţeri, maiştri militari, subofi ţeri şi personal civil contractual,

Dragi ostaşi,În această zi de sărbătoare mă adresez

dumneavoastră, arhiviştilor militari, cerându-vă să rămâneţi consecvenţi în preocupările dumneavoastră remarcabile de păstrare şi valorifi care ştiinţifi că a tezaurului arhivistic al Armatei României, precum şi în demersul salutar de implementare a metodelor moderne de prelucrare informatizată şi arhivare electronică.

Apreciindu-vă competenţa, pasiunea şi responsabilitatea cu care v-aţi asumat această nobilă misiune, îmi exprim convingerea că şi în viitor vă veţi angaja cu toată răspunderea pentru operaţionalizarea şi efi cientizarea activităţilor specifi ce, facilitând transparenţa şi accesul neîngrădit la mărturiile şi lecţiile trecutului a generaţiilor viitoare.

Omagiindu-i pe antecesorii dumneavoastră de la care aţi preluat ştafeta lucrului temeinic făcut, felicit cu toată căldura şi consideraţia personalul Serviciului Istoric al Armatei, Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice, depozitelor intermediare de arhivă ale categoriilor de forţe şi pe toţi arhiviştii din structurile militare, mulţumindu-vă pentru activitatea depusă şi performanţele înregistrate în conservarea şi valorifi carea pe plan ştiinţifi c a patrimoniului arhivistic al Armatei României.

Vă urez multă sănătate şi fericire alături de cei dragi, precum şi împlinirea tuturor aspiraţiilor în viaţa personală şi în activitatea profesională.

LA MULŢI ANI!

ŞEFUL STATULUI MAJOR GENERAL

Amiral dr. Gheorghe MARIN

STIMAŢI COLEGI,

Ziua de 26 iulie, consacrată ca zi a arhiviştilor militari, reprezintă şi pentru mine o zi cu mare încărcătură emoţională, pentru că îmi readuce în memorie un domeniu, o instituţie, în care am activat cea mai lungă perioadă a activităţii mele militare – 12 ani.

Cu mult mai important însă este faptul că instituţia ca atare a reprezentat şi reprezintă o componentă suport pentru tot ceea ce a însemnat şi înseamnă investigaţia ştiinţifi că necesară scrierii istoriei militare a poporului român şi nu numai. Îmi amintesc, de exemplu şi trebuie să menţionez, eforturile impresionante pe care instituţia şi angajaţii săi le-au făcut în perioada anilor 90, când a trebuit rezolvată problema veteranilor de război şi a altor categorii de cetăţeni, pentru dobândirea unor drepturi conferite de lege. Îmi amintesc de asemenea perioada de restructurare a Arhivelor Militare, de crearea depozitelor intermediare de arhivă, de preluarea unor imense cantităţi de arhivă de la unităţile desfi inţate şi de atâtea altele care au fost, toate sarcini şi responsabilităţi de mare importanţă, care au dat sens şi substanţă muncii arhivistice şi i-au conferit un loc aparte instituţiei Arhivelor Militare.

Prefectul judeţului Argeş, Gogu Davidescu

4 (50) 2010 document106

evenimente

Atât cât am lucrat în sistemul arhivistic militar satisfacţiile muncii au fost deosebite, asta atât pentru faptul că am benefi ciat de informaţii istorice de primă mână, care m-au apropiat mai mult de ceea ce înseamnă istoria organismului militar în ansamblul său, cât şi pentru faptul că am avut prilejul să lucrez în colective de veritabili specialişti, oameni pasionaţi şi cu mult respect pentru istorie şi pentru cei care aveau nevoie de informaţia conţinută în documentele de arhivă.

În fapt, atâţia cât am fost, la Bucureşti sau la Piteşti, am format o familie care şi-a asumat responsabilităţile ştiinţifi ce şi manageriale decurgând din legi şi regulamente sau din necesităţi şi priorităţi de cercetare aşa cum ne-au fost solicitate şi cum le-am putut noi stabili.

Bilanţul muncii este fără îndoială pozitiv, iar eforturile arhiviştilor militari merită să fi e apreciate în mod cu totul excepţional de societatea civilă, de comunitatea cercetătorilor istorici militari şi, de ce nu, de ARMATA ROMÂNĂ, pe care o slujesc conştiincios şi cu multă devoţiune.

Nu pot să apreciez câtă vizibilitate a avut şi are componenta arhivistică a activităţii militare, dar am convingeri ferme asupra importanţei muncii arhivistice şi a tuturor celor care au răsfoit cu siguranţă milioane de fi le pentru a ajunge la informaţia de care este nevoie.

Din totdeauna arhivele au jucat rolul de depozitar şi administrator de fond documentar, dar nu trebuie diminuată nicicum funcţia acestora de procesare a informaţiei cuprinsă în milioanele de documente create de structurile militare de-a lungul timpului, responsabilitate care a fost de asemenea înţeleasă de cei care au avut privilegiul de a sta faţă în faţă cu personaje militare remarcabile, cu fapte, acţiuni sau decizii de maximă însemnătate, prin intermediul documentului istoric.

V-aţi îndeplinit aceste misiuni cu pasiune şi conştiinciozitate, de multe ori în condiţii foarte grele, ceea întăreşte convingerea că arhivistica militară şi slujitorii ei constituie un ansamblu uman – instituţional în afara căruia nu poate fi conceput demersul cercetării istoriografi ce sau de altă natură documentară.

Binemeritaţi stimaţi camarazi respectul deosebit şi aprecierea a milioane de cetăţeni români, care şi-au găsit rezolvarea problemelor lor, în instituţia în care vă desfăşuraţi activitatea şi asta trebuie să constituie prilej de mulţumire şi satisfacţie. Aţi fost şi sunteţi utili prin tot ceea ce faceţi în slujba cetăţeanului

obişnuit, a cercetătorului, a istoriei militare şi a ARMATEI, iar aceste simple cuvinte nu pot exprima decât într-o formulă modestă gratitudinea pe care o meritaţi.

În ceea ce mă priveşte, apreciez perioada în care am lucrat împreună ca fi ind cea mai importantă pentru cariera mea profesională. Într-adevăr, ea reprezintă o perioadă de clarifi cări, dar şi de acumulări, care, foarte probabil nu ar fi avut aceeaşi fi nalitate indiferent în ce structură aş fi activat de-a lungul carierei mele militare.

Pentru modul în care am fost primit în familia arhiviştilor militari, pentru toate câte am avut de învăţat de la fi ecare dintre colegi pe parcursul celor 12 ani de lucru în comun, pentru excelenta noastră colaborare, vă adresez tuturor celor de la Serviciul Istoric al Armatei şi de la Centrul de Studiere şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice sincere mulţumiri.

Deşi în urma deciziei pe care am luat-o poziţia mea este de ofi ţer în rezervă, nutresc speranţa de a rămâne activ în viaţa spirituală a cetăţii şi aş fi deosebit de bucuros dacă relaţia de prietenie şi camaraderie cu fi ecare dintre dumneavoastră ar continua pe aceleaşi coordonate.

Aş dori ca în încheierea acestui mesaj să vă transmit tuturor, celor activi dar şi celor care s-au pensionat, multă sănătate, satisfacţii deosebite în plan profesional şi familial şi puterea de a vă menţine echilibrul şi a depăşi momentele difi cile ale acestei perioade, despre care, din păcate, nu putem vorbi în termeni elogioşi.

LA MULŢI ANI ARHIVELOR ŞI ARHIVIŞTILOR MILITARI !

Cu respect deosebit, al dumneavoastră coleg arhivist,

Colonel (r) dr. Vasile POPA

Foşti şi actuali membri şi prieteni ai breslei arhiviştilor militari

evenimente

document 2010 4 (50) 107

Ziua Arhivelor Militare, instituţie cu rol primordial în gestionarea unei importante părţi a patrimoniului cultural naţional, îmi oferă plăcutul prilej de a vă transmite sincere felicitări pentru reuşitele profesionale ale instituţiei pe care o conduceţi.

De asemenea, la ceas aniversar, vă adresez calde urări de sănătate, putere de muncă şi succes în tot ceea ce veţi întreprinde în activitatea pe care o desfăşuraţi.

Bucureşti, iulie 2010

Directorul General al Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării

General-maior ing. dr. Gheorghe SAVU

* * *

Cu prilejul aniversării la 26 iulie a Zilei Arhivelor Militare, am deosebita plăcere de a vă transmite dumneavoastră şi întregului personal din subordine, zile frumoase şi senine, satisfacţii şi succese depline în îndeplinirea importantelor proiecte şi obiective care vă sunt încredinţate pe plan profesional şi un călduros

LA MULŢI ANI!

Şeful Corpului de Control şi InspecţieGeneral de brigadă Ion UNGUREANU

Aniversarea Zilei Arhivelor Militare îmi oferă un minunat prilej de a exprima admiraţia şi aprecierea pentru contribuţia îndelungată şi responsabilă la buna funcţionare a Armatei României şi de a vă adresa sincere felicitări pentru reuşitele profesionale ale instituţiei pe care cu onoare o conduceţi.

La acest moment aniversar, vă rog să primiţi din partea topogeodezilor militari şi a mea personal, cele mai călduroase urări de realizare profesională şi personală, putere de muncă şi succese în îndeplinirea misiunilor ce vă revin.

LA MULŢI ANI!

Şeful Direcţiei Topografi ce MilitareColonel ing. Marin ALNIŢEI

* * *În această zi aniversară – 26 iulie – zi de

sărbătoare a arhiviştilor militari, pentru toţi cei ce muncesc în cadrul Serviciului Istoric al Armatei – unitate cu profi l ştiinţifi c bine defi nit, de mare importanţă pentru ilustrarea evoluţiei istorice a Armatei Române, vă adresăm tuturor distinşilor colaboratori şi specialişti din domeniul sistemului arhivistic militar, urarea de multă sănătate, bucurii, împlinirea tuturor dorinţelor în plan profesional şi în activitatea familială alături de cei dragi!

LA MULŢI ANI!Preşedintele Filialei Bacău a Asociaţiei Naţional

„Cultul Eroilor”Colonel (r) Paul – Valerian TIMOFTE

Lansarea revistei „Document“

4 (50) 2010 document108

evenimente

• Editorial - Romanian Navy Forces (1860-2010) – Rear-Admiral Aurel POPA, PH.D. • Cruiser “Elisabeta” in mission – Captain (N.) Marian MOŞNEAGU, PH.D. • Victor Vlad Delamarina, contributor at “Dreptatea” from dialectal poem to travel reportage – Ioan DAVID, PH.D. • Rumänen in der deutschen kriegsmarine – Bernd GERICKE • The concept of the homeland Defense Superior Council regarding the degree of Army’s endowment in 1935 – Luminiţa GIURGIU • Little soldier is the Romanian kid – prof. Virgiliu Z. TEODORESCU • A terrible indictment – Petre OTU, PH.D. • The abasement and the despair of the Romanian soldiers in Basarabia and North Bucovina (june 28 - july 3, 1940) – Marin VOICU, PH.D. Candidate • Glory and humility: another forgotten general and his heroic regiment – prof. univ. captain (N.) (r.) Jipa ROTARU, PH.D. •

Contents

În această zi de sărbătoare – 26 iulie – a celor care trudesc în tezaurul documentar al Armatei Române, prin mâinile cărora trec zeci de mii de fi le îngălbenite, exprimăm sentimentele noastre de calde aprecieri şi respect faţă de toţi cei care slujesc în distinsa unitate militară ce cu onoare o comandaţi.

Cu dorinţa din partea noastră de a avea în continuare o sănătate de fi er, care să vă permită îndeplinirea obiectivelor prefi gurate, zile senine cu bucurii şi satisfacţii pe plan familial.

Piteşti, 23 iulie 2010. Invitaţi de onoare la Ziua Arhivelor Militare

LA MULŢI ANI Serviciului Istoric al Armatei!Cu acest prilej, ţinem să vă adresăm calde

mulţumiri pentru atenţia pe care o acordaţi în paginile revistei DOCUMENT, editată de instituţia dumneavoastră, cinstirii memoriei tanchiştilor Armatei României în anii celui de-Al Doilea Război Mondial.

SĂ TRĂIŢI!Al dvs. cu respect,

Colonel tancuri (r) George GHEOGHIU