revista de literatura onyx nr16

Adrian BOTEZAdrian FRĂŢILĂAl Florin ŢENECalistrat COSTINCamelia SURUIANUConstantin MĂNUŢĂConstantin STANCUCristina OPREA Daniela GÂFUDoiniţa-Ana DOBREANDorel SCHOR (Israel)Dorina ŞIŞU (Irlanda)Dumitru BRĂNEANUElena BUICĂEmil TITOIANU,

Colaboratori:(în ordinea alfabetică a prenumelui)

OnyxREVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE

Director:Emilian MARCURedactor şef:Ioan MITITELUSecretar general de redacţie: Constantin HUŞANURedactori:George ROCA (Australia)Dorina ŞIŞU (Irlanda)Ioan BABAN

Colegiul redacţional:Theodor CODREANUGheorghe NEAGUAdrian BOTEZAnton Vasile IEŞEANUDaniel CORBUAdrian GRAUENFELS (Israel)Mariana ZAVATI (UK)Valery OIŞTEANU (New York, SUA)Emanuel STOICA (Suedia)

Emilian MARCUEugen EVUGeo GALETARUGeorgeta RESTEMANGeorge PETROVAIGeorge POPAGheorghe NEAGUIoan BABANIoan MITITELUIoan Mugurel SASUIoan PRĂJIȘTEANUIoan VASIUIon GH. PRICOPIon N. OPREAIon Pachia TATOMIRESCU

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE COSMINA OLTEANCOPERTA: GRAFICĂ DE COSMINA OLTEAN

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE)

Tipărită la PIM Iaşi

Onyxemail-ul revistei: [email protected]

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Ion Popescu-BRĂDICENI Ion SCOROBETELelia MOSSORALucian GRUIAMariana Zavati GARDNERMelania CUCMioara BAHNĂMircea Constantin JUREBIENae GeorgescuNicolae MIHAIRodian DRĂGOIŞtefania OPROESCUStefan Lucian MUREŞANUVictoria MILESCU

Onyx

email-ul revistei: [email protected]

REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINEAnul IV Nr. 3 - 4 (31 - 32), mart. - apr. 2015

Coperta şi interiorul revistei au fost ilustrate cu reproduceri după operele de artă semnatede Cosmina Oltean căreia redacţia îi mulţumeşte pentru înţelegerea arătată.

Editorial 3George POPA 4George PETROVAI 7Mioara BAHNĂ 13Camelia SURUIANU 14Ion GH. PRICOP 21Dorel SCHOR (Israel) 28Constantin MĂNUŢĂ 31Calistrat COSTIN 34Dumitru BRĂNEANU 35Ioan PRĂJIȘTEANU 36Mircea Constantin JUREBIE 37Melania CUC 38Nicolae MIHAI 39Eugen EVU 40Adrian FRĂŢILĂ 41Ion Popescu-BRĂDICENI 42Gheorghe NEAGU 43Ştefania OPROESCU 44Ion SCOROBETE 45Nae Georgescu 46Dorina ŞIŞU (Irlanda) 52Ion Pachia TATOMIRESCU 54

Ioan MITITELU 57Al Florin ŢENE 59Rodian DRĂGOI 62Mariana Zavati GARDNER 63Daniela GÂFU 64Ioan VASIU 65Cristina OPREA 66Georgeta RESTEMAN 67Geo GALETARU 68Victoria MILESCU 69Emil TITOIANU 70Lelia MOSSORA 71Constantin STANCU 72Ioan BABAN 74Stefan Lucian MUREŞANU 76Elena BUICĂ 79Adrian BOTEZ 82Doiniţa-Ana DOBREAN 87Ion N. OPREA 90Ioan Mugurel SASU 94Lucian GRUIA 95Emilian MARCU 96

Pag. 2 Onyx An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

CUPRINS

Onyx An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014 Pag. 3

Dăruiește și ți se va dărui

De foarte mult timp, m-am tot gânditsă scriu un scurt articol despre ce în-seamnă să faci daruri și, mai ales, des-

pre ceea ce sim�i când faci asemenea gesturi.Să scriu un articol despre bucuria pe care oîncerc atunci când fac daruri și atunci cândprimesc daruri de la cei dragi. Și nu cred a fiun moment mai potrivit decât acesta dinSăptămâna Mare dar și în celelalte săptă-mâni ale anului , în care să-mi duc la înde-plinire, în fine, această promisiune, de a scrieun articol despre ce înseamnă să dăruiești,despre ce înseamnă să naști bucurii se-menilor.

Mi-am amintit că, pe vremuri, cir-cula un așa-zis blestem care recunosc căera de un cinism maxim, dar careîntărește ceea ce spuneam legat de ura-rea de sănătate și la mul�i ani. Iată acelblestem. Îl voi cita aici, exact așa cum eraexprimat pentru a nu se pierde nimic din,totuși, savoarea lui. „Să dea Dumnezeu săaibă masa plină de tot felul de bunătă�i, cucele mai sofisticate mâncăruri și băuturi, săse rupă masa de greutatea bucatelor, dar…să nu le poată mânca”. Iată, deci, cât de fru-moasă este urarea „să fii sănătos”. Aceastăurare nu presupune niciun fel de cheltuialămaterială suplimentară, ci doar un gândbun, curat, asemănător unei rugi cătreDumnezeu, chiar dacă această rugă nu esteexplicit exprimată.

Una dintre marile bucurii pe care lepoate încerca fiecare dintre noi, cu siguran�ăcă este aceea de a face daruri şi, pentru căsuntem în zilele de lumină sufletească și spi-rituală,, pentru mulţi dintre cei care sunt lavârsta copilăriei şi încă mai cred în daruri,spre fericirea lor, dar şi spre bucuria celorcare pot să dăruiască, consider nimerit săscriu aceste rânduri despre gestul, încărcatde nobleţe sufletească de a dărui, cât timpviaţa ne mai oferă această şansă.

M-am tot întrebat, de-a lungul vieţii,

dacă eu sau cei din jur dăruim să ne bucu-răm noi sau dacă dăruim să se bucure ceicare primesc aceste daruri de la noi? Cu si-guranţă că ofacem şi pen-tru una şipentru cea-laltă. Şi sem a inaşteo în-tre-

bare: dăruim doar celor care au nevoie,materială sau morală, sau dăruim la toţi ceidragi? Dăruim numai celor cunoscuţi ori şicelor necunoscuţi, celor care merită sau şicelor cu merite mai puţine, dar cu speranţacă vor merita şi ei asta?

În fond, poate că nici nu trebuie să nepunem aceste întrebări pentru că a dărui tre-buie să fie un gest din suflet, indiferent pen-tru cine ar fi făcut.

Legat de cele de mai sus, îmi vine înminte gestul sfântului care, deşi era un frigde îngheţau pietrele, când a văzut un omsărman, gol şi rebegit de frig, şi-a rupt hainade pe el în două şi a împărţit-o cu cel nevo-iaş. Nici o clipă nu s-a gândit la faptul că elînsuşi va deveni victima vremii rele.

Dăruieşte şi ţi se va dărui, se spune totîn cărţile sfinte şi cu siguranţă că nimic nueste mai adevărat decât această afirmaţie.

Doar astfel poţi, cu adevărat, să te bu-curi de darurile pe care le primeşti, şi în pri-mul rând de darul de a fi sănătos.

Emil TITOIANU,Editorial

“Exisă deci o diadă anti-nomică: lume-geniu. Iarlumea umană este, la rân-dul ei, o alcătuire parado-xală – viaţă-moarte. Or,datorită simţului absolutu-lui - „Dumnezeul lăuntric”,de care vorbea Marc-Aure-liu (Cugetări, II,17 ), Geis-tgefühl, simţ al spiritului lacare se referă Kant - acea„intuiţie metafizică” aparţi-nînd geniului, cum o nu-meşte Eminescu(ms.2255,1), acesta imagi-nează libertatea spiritualăradicală: transcendereaîntr-un Dincolo ce depă-şeşte atât fiinţa cât şi ne-fiinţa - precum şi oricestare care se constituie calume – în nelume. “


Suferinţa – stare filozofică

Suferinţa este stare filozofică. Este Gânditorul luiRodin, meditând asupra dramaticului destin uman,este Gândirea (model, Camille Claudel) a aceluiaşi

sculptor, meditând la transcenderea suferinţei prin im-pulsionarea la crearea unei fiinţări superioare prin artă.

Creaţia lumii de către Demiurg a fost consecinţaunei suferinţe: singurătatea. Lumea a fost încercarea sa dea-şi vindeca rana unicităţii. Dar în mod fatal, multiplulcreat, fragmentarea de sine a Unului, a născut o lume adurerii şi a pieirii.

Budismul - religie filozofică - a fost creaţia suferin-ţei metafizice a lui Buddha în faţa suferinţei universale şia morţii. Suferinţa lui Iisus a creat creştinismul, o medi-taţie dureroasă asupra destinului tragic al omului conse-cutiv miticii greşeli şi căderi adamice. În ambele viziuni,viaţa este o interminabilă Săptămână a Patimilor.

*

Suferinţa scoicii născând perla când este rănită,constituie un simbol absolut în Natură – această pădurede: simboluri, cum a numit-o Baudelaire - şi anume:forma, care este condiţia existenţială în ordinea umană,este descătuşată -depăşită de iradierea luminoasă.

Or, aceasta trebuie să fie poezia autentică, operade artă în general. Poemul, tabloul, piesa muzicală trebuiesă aibă o perfectă ordine internă, - formală şi ideatică – in-disolubil, pentru că armonia este cea care întemeiază on-ticitatea în lumea umană şi ne induce aprioric certitudineafiinţării. Dar, totodată, sensurile operei trebuie să iradiezeinfinit - aşa cum are loc, de pildă, în lirica lui Pindar, ro-baiyatele lui Omar Khayyam, imnurile lui Hölderlin, Lu-ceafărul, tablourile lui Leonardo da Vinci, sculpturile luiMichelangelo, triada de aur Bach, Mozart, Beethoven etc.

Ca atare, operele de artă sunt produsul unei sufe-rinţe metafizice: simţul, conştiinţa axiologică a omului în-cearcă să depăşească o lume a pătimirii printr-oalternativă superioară valoric perenă.

*Suferinţa a fost creatoare cu deschidere cosmică în

primul rând la omul în contact cu marile dimensiuni alenaturii, omul cel mai apropiat de cer, de începuturi. Ast-fel, omul arhaic a creat poezia cea mai sublimă, consti-tuind invocarea şi nostalgia sa cerească. La polul opus, înepoca noastră, când viziunea cosmică a omului este blo-cată de invazia bunurilor de consum, a satisfacţiilor joasede moment, suferinţa metafizică a dispărut şi, consecutiv,veritabila creaţie de artă.

George POPA

Onyx An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015 Pag. 5

Epopeea sumero-babiloneană din zoriiculturii universale, Ghilgameş, este un poem almeditaţiei asupra suferinţei, creaţie unuipopor profund sensibil la tragismul fiinţeiumane. Şi este semnificativ faptul că în acestsublim biruinţa etică este a omului, şi nu a zei-lor duşmănoşi, acest lucru privind prietenia,anume dintre eroul căutând, găsind şi ratândnemurirea – şi Enkidu. Singura nemuritoareeste prietenia.

La anticii greci, măreţia tragicului con-sta în înfruntarea dintre om şi cer, omul fiindconvins de injustiţia unor zei capricioşi şi vi-cioşi. Ieşirea cathartică era eroismul demnităţiiumane, a suferinţei omului agresat de nedrep-tatea divină. Era un mod suprauman de afir-mare a umanului.

Pentru ca omul să fie creat şi să fie crea-tor, a fost necesară suferinţa lui Prometeu. Esteo profundă pătimire încercarea de a repara ne-reuşita creaţie. Această pătimire superioară estecreaţia artistică umană, pe care omul o învaţăde la erou, care în acest scop, fură focul de laZeus, focul fiind spiritul creator.

Precum este ştiut, tragediile sunt supe-rioare estetic şi ne impresionează inapreciabilmai mult decât comediile. Tocmai pentru că elesunt stări filozofice consecutive meditaţiei asu-pra dramaticei vieţi omeneşti, datorită agresăriiomului de către destin sau de către om (homohomini lupus). Înalt filozofice sunt, alături dePrometeul eschilian – Oedip şi Antigona lui So-focle, Hamlet, Regele Lear.

Foarte semnificativă este cartea luiOscar Wilde, De profundis, scrisă după con-damnarea şi căderea brutală a poetului de lamarele răsfăţat al saloanelor, la omul în lanţuri,carte care începe cu următorul gând : „Sufe-rinţa este o clipă foarte lungă…pentru noiexistă numai un anotimp, anotimpul durerii” -aforism care cheamă la meditare nesfârşită înfaţa suferinţei morale.

*

Cele trei creaţii majore ale liricii noastresunt prin excelenţă meditaţii asupra suferinţeiîn trei registre : în balada păstorului moldovan,răul inerent omului este contracarat prin trans-formarea morţii într-o feerică nuntă cu natura.În balada Meşterul Manole, divinitatea sacrifică

un şir de douăsprezece vieţi pentru a-şi vedearidicată mănăstirea „cum n-a mai fost alta”; iarsuferinţa metafizică din Luceafărul, constă înfaptul că Hyperion nu poate reface, prin unirealui tu cu eu, unitatea primordială din preludiucreaţiei, aşa cum scrie Eminescu într-un frag-ment postum. Conştiinţa acestui eşec este ad-mirabil exprimată la a doua coborâre a aastrului : „Cum el din cer o auzi,/ Se stinse cudurere./ Iar ceru-ncepe a roti/ În locul undepiere.”

Cele trei poeme sintetizează suferinţauniversală : a omului, a eonului de sus şi a de-miurgului care nu poate evita să producă sufe-rinţă umană şi eonică.

Doina, unicat românesc, este o expresiede înaltă nobleţe a inimi şi profundă rezonanţăa suferinţei metafizice : „Eu nu cânt că ştiucânta,/ Cânt că-mi doare inima.”

*

Că suferinţa este stare filozofică aparemai ales la Eminescu şi Leopardi : „E funesto achi nasce il di natale” – este funestă pentru celcare se naşte ziua sa natală - pentru că totul estedeşertăciune, durere şi apunere. Georg Traklsemnează una din cele mai tragice poezii oglin-dind suferinţa metafizică

La Eminescu, suferinţa apare sub celemai felurite hipostaze. Ea începe încă din primatinereţe cu evocarea morţii copilei de la Ipo-teşti, în Mortua est! - injustiţie cosmică ducândla negarea de către poet a oricărui sens şi a în-suşi creatorului. Această suferinţă metafizică vamarca întreaga viaţă pe poet, aşa cum a remar-cat cu multă subtilitate Svetlana PaleologuMaa în cartea sa, Eminescu şi abisul ontologic.Din abisul ontologic profund tragic, suferinţal-a aruncat pe Eminescu în sus, viziune formu-lată de contemporanul Niesche.Adresându-se Fecioarei Maria, poetul o roagă să-i redeacredinţa în viaţă, conştient de străinătatea sa înlume, ca geniu, şi de nimicnicia sa în raport cuabsolutul onto-axiologic:

Străin de toţi, pierdut în suferinţaAdâncă a nimicniciei meleEu nu mai cred nimic şi n-am

tărie.…Dă-mi tinereţea mea, redă-mi cre-

dinţa…


Şi reapari din cercul tău de stele :Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!Afrodita Anadyomene se întruchipează

şi se înalţă din marea de suferinţe ale iubirii :„Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă/Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.” (Ge-lozie). Lacrimile, suferinţa este necesară pentrustarea abisală a iubirii; „Cum străbăteau atât degreu/ Din jalea mea adâncă,/ Şi cât de mult îmipare rău/ Că nu mai sufăr încă.” (S-a dus amo-rul…) Cea mai tragică suferinţă eminesciană:eterna întoarcere, evocată în postuma Bolnavîn al meu suflet…, unde apare spaima supremă: renaşterea sisifică identitară şi în acelaşi spaţiuşi timp, de-a lungul întregii vecinicii – exact in-vers faţă de viziunea lui Niesche care credeacă renaşterea a aceluiaşi este o supremă şansă,rezervată celor care au crezut în viaţă.

Intenţia lui Eminescu de „a modifica Luceafă-rul şi a înălţa cu mult sfârşitul à la GiordanoBruno” (ms. 2257, f. 4291 ), arată că, pentrupoet, finalul capodoperei sale în forma apărută,şi anume, starea îngheţată, era nesatisfăcător,fără logică internă. Căci încremenirea estemoarte, iar viul este mişcare. Suferinţa lui Hy-

perion era metafizică, era viaţă dureroasă. *

Tema celui mai profund dintre pictori,Rembrandt, este suferinţa. Starea filozofică asuferinţei a creat arta lui Van Gogh, încheiatăcu tabloul Stol de corbi negri deasupra unui lande grâu, prefaţă imediată la autoliza pictorului,al cărui cuvânt ultim apare emblematic pentrucondiţia umană : „La tristesse durera tou-jours”- tristeţea o să dureze pururi.

În muzică, meditaţia asupra suferinţeimetafizice este excepţional exprimată de părţilelente din concertele pentru pian ale lui Mozart,mai ales concertele 21 şi 27. Filozofie a suferin-ţei este de asemenea Simfonia neterminată a luiSchubert. La fel, poemul simfonic al lui Ri-chard Strauss, Moarte şi transfiguraţie. Acestecompoziţii concentrează în mod miraculos su-ferinţa şi bucuria îndurerată de a fi.

Actualmente, odată cu apusul gândiri şiabolirea ori pervertirea tuturor valorilor spiri-tuale, suferinţa filozofică creatoare apare des-uetă. Doar caricaturizări ale durerii, modelGuernica lui Pablo Picasso, care nu mai stâr-neşte compasiune, ci repulsie faţă de atitudineade a degrada, a schimonosi durerea. Ce dis-tanţă axiologică uriaşă între Guernica şi tabloullui Mathias Grünewald, Răstignirea de pe Ca-tapeteasma de la Issenheim, muzeul Unterlin-den din Colmar ! Suferinţa este o stare cosmică,şi nu temă pentru un experiment pictural voitultramodern. Răstignirea de la Issenheim pe deo parte, te zguduie, bulversează ca viziune, iarpe de altă parte, uluieşte ca întruchipare artis-tică a durerii atroce. Şi câtă nobilă suferinţă întablourile unui alt modern, Georges Rouault,începând cu Bătrânul clown şi sfârşind cuChrist biciuit ! Şi să nu uităm înalta distincţie adurerii mamei lui Iisus din icoanele noastre or-todoxe cu fundalul deschis spre nemărginire.

„Mişcarea e suferinţă”, scria Eminescu.Or, viaţa este mişcare. A exista înseamnă a su-feri. Ca şi cum impulsul şi motorul vieţii, aleclipei următoare este suferinţa. Dar suferinţaeste certitudinea absolută a faptului că existăm.Ea este necesară pentru ca să reinventămmereu existenţa.

Ca atare, suferinţa este sfântă. Ea a creatlumea, a creat viaţa, a creat artele. A creat sfinţiişi geniile.


Martin Heidegger şi Karl Jaspers – ultimii mohicani

ai marii cugetări într-o lume cu spiritul tot mai mic

I.Martin Heidegger, filosoful fiinţei în timp şi întrumoarte

Din capul locului, ceea ce înseamnă deodată limpezi-rea titlului şi netezirea drumului înţelegerii către miezulacestui text, mă văd silit să fac două precizări:

1)Înţeleg prin marea cugetare acel soi de abordare sis-temică şi animată de tendinţa cunoaşterii totalizatoare, dincare – potrivit diferenţierii lui R. Rorty – rezultă fie o filosofiepredominant sistematizatoare, fie una predominant edifica-toare, altfel spus o filosofie constructivă şi una critică, faptcare l-a determinat pe Lucian Blaga să-i împartă pe cugetă-torii însemnaţi ai lumii în vizionari-constructivi (Thales, Spi-noza, Leibniz, Hegel) şi analitici-critici (Socrate, David Hume,I. Kant, Edmund Husserl). Cu completarea că Platon şi Aris-totel reprezintă asemenea piscuri ale cugetării umane, încâteste de la sine înţeles că îşi au locul lor de onoare în ambelecategorii de filosofi. Spre exemplificare, iată părerea avizatăa strălucitului logician Alfred North Whitehead despre Pla-ton: „Toată filosofia de după Platon constituie simple note desubsol la dialogurile sale”...

2)Cu spiritul lucrurile nu sunt chiar aşa de simplecum par la prima vedere. Mai întâi că Biblia face o distincţienetă între suflet şi spirit. Pentru desemnarea sufletului se în-trebuinţează termenul grecesc psyché şi ebraicul néphesh, iarpentru spirit se foloseşte grecescul pneúma, respectiv ebraiculrúach. Apoi că spiritul individual, colectiv şi universal i-a datmultă bătaie de cap lui Nikolai Berdiaev, acest adversar ne-împăcat al gândirii sistematice („Sistemele filosofice nu suntnici posibile şi nici de dorit”, se apăra el), după unii filosofexistenţialist, după alţii un mistic şi cam după toţi un roman-tic, dacă nu cu totul indecent (sic!), atunci cu totul străin dediscursul filosofic impersonal.

Căci în Spirit şi Realitate el este de părere că spiritulnu trebuie confundat cu sufletul, întrucât spiritul aparţineunui plan diferit, mai bine spus unei alte realităţi. Spiritul nudoar că „se uneşte interior cu sufletul şi-l transfigurează”(Spiritul şi Libertatea), dar „În viziunea spiritualistă a lui Ber-diaev, lumea, spaţiul şi timpul sunt creaţii ale spiritului şi nudesemnează decât stări ale lumii spirituale ( Ilie Gyurcsik înStudiu introductiv la cartea Sensul istoriei, Editura Polirom,1996). Spiritul fiind pentru Berdiaev „o mişcare de îmbrăţi-şare”, Dumnezeu Însuşi este spirit, nicidecum substanţă.

Şi totuşi, se vor întreba unii, de unde graba de-a în-ghesui într-un singur text doi gânditori, când mult mai rezo-nabil şi mai cuviincios era să fie trataţi separat?

Iată de unde. Sunt întru totul de acord cu eminentulfilosof şi cărturar P.P.Negulescu cum că „Nu putem zice as-tăzi că avem o filosofie, cum putem zice că avem o matema-

“Dar ce este existenţa,această categorie filosoficăce l-a preocupat pe Kirke-gaard până la obsesie şi înlegătură cu care atât Hei-degger, cât şi Jaspers auelaborat (fiecare în stil per-sonal) câte o filosofie, deşi,în ceea ce-i priveşte, au re-fuzat etichetele de existen-ţialişti? T e r m e n u lexistenţă este explicat defilosoful nostru prin rădă-cina cuvântului existere, cuînţelesul de „a ieşi dincolode...” Prin urmare, exis-tenţa heideggeriană este osmulgere din obişnuit,adică din relaţia care camu-flează întrebarea primor-dială cu privire la fiinţafiinţării. Totodată, prinsmulgere existenţa trezeşteposibilitatea, o categorie curol de prim rang în filosofiahideggeriană.“

George PETROVAI


tică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci tre-buie să ne mulţumim să constatăm că avem atâteafilosofii diferite câţi cugetători, după vremuri, s-auîndeletnicit cu problemele generale ale naturii şiale vieţii, dezlegându-le fiecare, fireşte, în felulsău”.

De unde adevărul nu prea plăcut al celordouă concluzii care se impun:

a)Faptul că filosofia nu are un corp de prin-cipii admise de toată lumea (obiect bine determi-nat, metodă riguros definită, legi clar stabilite),plus caracterul discutabil al absolut tuturor rezul-tatelor ei, duce cu necesitate la studiul fiecărui fi-losof în parte;

b)Dacă ştiinţele particulare pot fi studiateîn mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată decâtîn mod istoric.

Doar prin găzduirea celor doi gânditori îninteriorul aceluiaşi text, că doar au trăit în aceeaşiperioadă şi au scris în aceeaşi limbă (Heidegger caprofesor şi, pentru aproximativ un an, rector alUniversităţii din Freiburg, Jaspers profesor la Uni-versitatea din Heidelberg şi din 1948 la cea dinBasel), aveam şansa să scot în evidenţă nu doar de-osebirile asemănătorului concept Dasein (la Hei-degger este aproape sinonim cu om, la Jaspers –subiectul vital) şi asemănarea abordărilor filosoficefundamentale (transcendenţă, timp, existenţă, ilu-minare, adevăr, libertate etc.) tratate în mod dis-tinct, inclusiv punctele de contact cu filosofianonsistemică a lui Berdiaev (Dumnezeu, spirit, li-bertate, apofatism etc.), ci şi faptul că prin ei amân-doi se încheie un mod de filosofare, după cumsuntem înştiinţaţi: Jaspers în textul Filosofia în vii-tor: „Totuşi, în viitor nu va fi posibilă o adevăratădezvoltare a filosofiei fără înţelegerea acestor doimari gânditori (Kirkegaard şi Nietsche, nota mea,G.P.) până în profunzimea originilor. Căci în des-trămarea propriei lor opere şi în sacrificiul proprieilor vieţi, ei ne-au dezvăluit ceva de neînlocuit.”;Heidegger în Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii:„Filosofia a ajuns la sfârşitul ei. Orice tentativă dea mai gândi filosofic nu dă naştere decât la renaş-teri epigonice cu diferite variaţiuni”, respectiv:„Sarcina gândirii ar fi atunci aceasta: abandonareagândirii de până acum, în vederea determinării lu-crului ce trebuie gândit – a mizei pe care gândireao poate avea”.

În paranteză fie spus, compatriotul nostruEmil Cioran, „acest sceptic de serviciu al unei lumiîn declin”, cum obişnuia să-l alinte prietenul săuPetre Ţuţea, nu acelaşi lucru îl avea în minte atuncicând afirma că simte nevoia să se deparaziteze defilosofie?

De la Jeanne Hersch (cartea Mirarea filoso-

fică, Editura Humanitas, 1994) aflăm noua formăîn care trebuie să se pună mai departe problemelece ţin de philosophia perennis: „Aşadar, o sarcinăfundamentală a filosofiei în zilele noastre constă îna reflecta asupra metodelor şi conceptelor ştiinţe-lor care studiază natura sau omul. Trebuie ca filo-sofia să ajungă la o înţelegere a lor suficient deavansată ca să exercite o influenţă clarificatoareasupra modului în care ştiinţele se înţeleg ele în-seşi, ca şi asupra ideii pe care şi-o fac despre elenespecialiştii”.

Ori la acest capitol Jaspers stă mult maibine decât Heidegger, ca unul care venea în filoso-fie din afară – la început câteva semestre de drept,apoi medicina şi prin ea psihiatria.

Tocmai de aceea afirmă tranşant în Filosofiaîn viitor: „Ştiinţa este o condiţie indispensabilă pen-tru filosofare”. Şi puţin mai departe: „Filosofia seleagă de ştiinţă şi gândeşte în mediul tuturor şti-inţelor. Fără puritatea adevărului ştiinţific, pro-priul ei adevăr este de fapt inaccesibil”. Pentru caîn scrierea Originea şi sensul istoriei să-i acuze peunii filosofi moderni că „vorbesc despre ştiinţă caşi cum ar cunoaşte-o” şi să deplângă faptul că„Până şi filosofi de talia lui Hegel ştiu prea puţindespre ştiinţă”.

Jeanne Hersch este de părere că „fondul celmai autentic şi mai asiduu al gândirii lui Heideg-ger este mirarea filosofică: „De ce există mai de-grabă ceva decât nimic?” se întrebau cam în acelaşitimp Parmenide şi chinezii antici, o întrebare re-luată care-l plasează pe filosoful german la polulopus celui în care se situează Henri Bergson, şi astadeoarece ea (întrebarea) nu vizează neantul ci fi-inţa.

Plecând de la această întrebare, Heideggerajunge la fiinţa fiinţării, sintagmă care are menireasă reveleze subtila distincţie dintre fiinţare şi fiinţă:fiinţarea „ascunde” fiinţa şi ei îşi datorează exis-tenţa, iar fiinţa nu există decât ca fiinţare!

De precizat, ne avertizează J. Hersch, ceacare timp de un semestru a audiat cursurile luiHeidegger, că „fiinţa trebuie înţeleasă aici ca verb,nu ca substantiv”, fiinţarea dovedindu-şi prezenţanumai întrucât în fiinţă există un fel de acţiune.,

Dar, taman ca Sfântul Ioan al Crucii carecerea să fie dat totul la o parte ca să poată vedea,Heidegger constată că obiectivitatea constituie în-totdeauna un obstacol în căutarea fiinţei. Dreptaceea, problema cheie pentru gânditorul în discu-ţie era de-a şti ce se dezvăluie ca fiinţă dincolo deobiectivitate. Ori pentru asta avea mare şi strin-gentă nevoie de noi „unelte” care să vină în ajuto-rul raţiunii, ştiut fiind faptul că din triadaobservaţie-experiment-raţionament, filosoful între-


buinţează doar raţionamentul. Se simţea cu atâtmai îndemnat la aşa ceva, cu cât un filosof de talialui Henri Bergson resimţea fixitatea cuvintelor (elcare gândea întregul într-o devenire fluidă) ca unadin dificultăţile majore ale exprimării filosofice.

Iată de ce Heidegger, „dincolo de fiinţareautilă care ascunde fiinţa” (J. Hersch), descoperălimba şi noile sensuri atribuite cuvintelor cu ajuto-rul unor prefixe sau sufixe, cuvinte despre care cuîndreptăţire se afirmă că până la el „păreau ador-mite în vocabularul grec sau german”.

Care este principala explicaţie a raportuluiatât de special al lui Heidegger cu limbajul, încâtcugetările lui fundamentale nu pot fi reprodusefidel decât în termenii săi, acele cuvinte elaboratede el, respectiv acele cuvinte vechi altfel întrebuin-ţate decât în vorbirea curentă sau potrivit tradiţieişi care nu numai că „nu pot fi separate nicicum demişcarea filosofică ce se efectuează în şi prin ele”(J.Hersch), dar nici nu se lasă traduse prin altele?Ea (explicaţia) constă din influenţele venite pe deo parte dinspre presocratici, pe de altă parte dins-pre doi compatrioţi: poetul romantic FriedrichHölderlin şi gânditorul în manieră artistică Frie-

drich Nietzsche, amândoi având o deosebită pre-ţuire faţă de presocratici.

Înarmat cu acest set redutabil de „unelte”puse la dispoziţia raţionamentului, fireşte că Hei-degger a putut purcede la explorarea în manierăproprie a trei dintre categoriile nodale şi mereuinepuizabile ale filosofiei: adevărul, existenţa şi

timpul.De ce adevărul? Pentru că, ne înştiinţează

aceeaşi J.Hersch, „Întrebarea fundamentală cu pri-vire la fiinţa fiinţării este, în alţi termeni, întrebareacu privire la adevăr, şi ea este în fond singura pecare a vrut s-o pună Heidegger”. El formulează treicerinţe în legătură cu adevărul: rigoarea gândirii,preocuparea pentru exprimare şi economia de lim-baj.

Dar ce este existenţa, această categorie filo-sofică ce l-a preocupat pe Kirkegaard până la ob-sesie şi în legătură cu care atât Heidegger, cât şiJaspers au elaborat (fiecare în stil personal) câte ofilosofie, deşi, în ceea ce-i priveşte, au refuzat eti-chetele de existenţialişti?

Termenul existenţă este explicat de filoso-ful nostru prin rădăcina cuvântului existere, cu în-ţelesul de „a ieşi dincolo de...” Prin urmare,existenţa heideggeriană este o smulgere din obiş-nuit, adică din relaţia care camuflează întrebareaprimordială cu privire la fiinţa fiinţării. Totodată,prin smulgere existenţa trezeşte posibilitatea, o ca-tegorie cu rol de prim rang în filosofia heidegge-riană.

În concluzie, tot ce există conţine în sineposibilităţi, iar printre acestea esenţială este posi-bilitatea morţii sale, posibilitate devenită în finalcertitudine. Cu alte cuvinte, cel ce există îşi desco-peră „fiinţa întru moarte”, adică tocmai ceea ce-idă existentului posibilităţile sale. Altminteri, acestaar aparţine în întregime fiinţării şi pentru el n-armai fi nici posibilităţi, nici existenţă.

Deşi scrisă în tinereţe (anul 1927), operaprincipală a lui Martin Heidegger este Fiinţă şiTimp (Sein und Zeit), lucrare în care cele două ca-tegorii se raportează atât de strâns una la cealaltă,încât formează o unitate îmbucată.

Explicaţii suplimentare în legătură cu acestconcubinaj filosofic ne oferă însuşi autorul în con-ferinţa Timp şi Fiinţă, conferinţă ţinută pe data de31 ianuarie 1962 la Universitatea din Freiburg şicare, tradusă în româneşte, a apărut la Editura Hu-manitas (împreună cu scrierile Sfârşitul filosofiei şisarcina gândirii şi Drumul meu spre fenomenologie) încartea intitulată Despre miza gândirii (miza gândirii– experienţa lucrului însuşi pe care ea îl gândeşteşi care nu se lasă exprimată printr-un cuvânt saualtul, ci prin limba în întregul ei).

N.B.Despre fenomenologie doar atât: Estefilosofia lui Edmund Husserl, fostul profesor al luiHeidegger, prin care nu trebuie vizate lucrurile înlume, ci modul în care ne sunt date lucrurile ca fe-nomene. Fenomenologia, vasăzică, avea ca scopanaliza activităţii conştiinţei intenţionale.

Din conferinţa Timp şi Fiinţă se desprind


următoarele idei călăuzitoare:a)”Fiinţa înseamnă, încă de la începuturile

gândirii occidental-europene şi până astăzi, ajun-gere-la-prezenţă”, care are rolul ontologic al liniu-ţei de unire dintre timp şi fiinţă;

b)”Fiinţa şi timpul se determină reciproc,însă în aşa fel încât nici fiinţa nu poate fi numitădrept ceva temporal, nici timpul drept ceva ce fi-inţează”;

c)”A lăsa să ajungă la prezenţă” înseamnăa scoate din ascundere, a aduce în deschis;

d)”Timpul autentic este cel al oferirii lumi-natoare a ajungerii-la-prezenţă din trei direcţii di-ferite – din prezent, trecut esenţial şi viitor -, pecare apropierea vine să le unifice”. Căci timpul în-ţeles ca o scurgere succesivă a „acum”-urilor (tre-cutul înseamnă „acum-nu-mai, prezentul esteprezenţă, iar viitorul „acum-încă-nu”), timpul,deci, „nu e ceva făcut de om, omul nu e ceva făcutde timp. Nu există, aici, un <a face>. Există un <ada>, în sensul amintitei oferiri, care vine să lumi-neze deschiderea de spaţiu-timp”.

(Notă: La rândul lui Jaspers va vorbi de lu-minarea existenţei!)

Voi încheia această primă parte a eseuluicu o constatare dacă nu şocantă, măcar surprinză-toare în legătură cu părerea Jeannei Hersch vizavide omul şi filosoful Heidegger. Căci, deşi îl consi-deră „un filosof veritabil”, ea îi reproşează omuluiHeidegger „rătăcirea în mişcarea naţional-socia-listă, când devine în 1933 rectorul noului regim,sub autoritatea căruia maestrul său Husserl esteeliminat ca evreu din Universitate şi bibliotecă –Husserl, căruia îi dedicase lucrarea Fiinţă şi Timpîn semn de respect şi prietenie”.

Iar ca filosof, susţine Hersch, în pofida uneilungi prietenii cu Heidegger, Jaspers „a perceputîntotdeauna în gândirea sa un anumit vid, o incon-sistenţă, o anemiere a responsabilităţii”.

II.Jaspers, omul de ştiinţă convertit în fi-losof

Venind în filosofie dinspre psihiatrie (înanul 1913 a scris Psihopatologia generală, iar în 1919Psihologia concepţiilor despre lume) şi apoi rămânândfidel filosofiei până la moarte (deşi bolnăvicios, atrăit 86 de ani, lăsând în urmă o vastă operă filo-sofică), mai că-ţi vine să crezi că Bertrand Russelll-a avut pe Karl Jaspers model atunci când şi-a ti-cluit celebra butadă: „Omul de ştiinţă ştie la limitătotul despre nimic, iar filosoful ştie nimic despretotul”.

Cum în prima parte a prezentului eseu am

făcut mai multe referiri la Jaspers (fie pentru ascoate în evidenţă asemănările cu gândirea lui Hei-degger, fie deosebirile dintre cei doi), în aceasta adoua parte voi căuta să înfăţişez ceea ce a făcut dinel un cugetător referenţial în filosofia secolului XXşi, totodată, unul distinct şi de calibru în filosofiauniversală.

Trebuie spus că din cauza poziţiei filosoficeadoptate şi a căsătoriei cu o evreică, în anul 1937guvernul naţional-socialist i-a retras lui Karl Jas-pers dreptul de a mai preda în vreo universitatedin Germania, fapt care îl va decide în 1948 să ac-cepte invitaţia Universităţii din Basel (universitateunde predase şi Nietzsche), iar pe Jeanne Herscho îndeamnă să sublinieze în studiul închinat filo-sofului că „Opera şi omul formează în cazul lui ounitate”.

Principala operă filosofică jasperiană,scrisă în anul 1932, se intitulează Filosofie, la dreptvorbind o meditaţie raţională asupra limitelor con-diţiei umane, căci – ne înştiinţează aceeaşi Hersch– „Jaspers îşi conduce reflecţia până la limitele ei,mai întâi pentru a explora situaţia în lume a su-biectului gânditor, apoi pentru a înţelege care esteprezenţa sa printre ceilalţi oameni şi, în sfârşit, po-sibila sa libertate în faţa transcendenţei”.

Întâlnim în această frază mai multe con-cepte: condiţie umană, lume, subiect gânditor, li-bertate şi transcendenţă, care împreună cuexistenţa, adevărul, fiinţa, timpul, limbajul şi co-municarea ne dau însăşi coloana vertebrală a gân-dirii jasperiene.

Mai repede sau mai târziu, prin nefericitacondiţie sau zbatere umană înţelegem următoa-rele: Omul cată negăsind în al vieţii cerc gonind!Cam asta-i şi părerea scriitorului suedez Pär La-gerkvist în celebrul roman Piticul: „La ce folosescaripile dacă nu avem voie să zburăm cu adevărat?Ne sunt povară în loc de slobozenie. Sunt grele, neapasă. Le tragem după noi. În cele din urmă nedevin nesuferite. Şi simţim ca un fel de uşurarecând îmblânzitorul de şoimi, plictisit de joaca luicrudă, ne trage scufia peste ochi şi ne scuteşte cutotul de a mai vedea ceva”.

Omul lui Jaspers este subiectul a cărui con-ştiinţă se trezeşte atunci când el se descoperă înmijlocul unei realităţi numită lume sau fiinţă. Dece fiinţă? Deoarece nu depinde de el, ci se consti-tuie în obiect, adică se prezintă subiectului aşa cumeste ea.

Aşa se face că subiectul gânditor, captivpentru vecie în interiorul tensiunii kantiene su-biect-obiect, ţinteşte cu disperare să cunoască olume care pentru el nu va avea niciodată nici uni-tate şi nici totalitate, căci – concluzionează filosoful


– cunoaşterea totalităţii îi este inaccesibilă!Este adevărat că prin efort şi străduinţă

putem merge dincolo de ceea ce deja ştim, astfelmărind raza cercului în care ne mişcăm. Dar nuputem emite pretenţia cunoaşterii totalităţii, deoa-rece aceasta ne este refuzată prin însăşi încercareade a cunoaşte.

Dar iată ce spune Jaspers despre condiţiaumană în textul Originile filosofiei, după ce câtevarânduri mai sus numeşte situaţii-limită “situaţiilefundamentale ale fiinţării noastre factice (Dasein):trebuie să mor, să sufăr, să lupt, sunt supus întâm-plării, mă încurc inevitabil în hăţişul vinei”: „Unalt mod de-a sesiza condiţia noastră umană esteconştientizarea nesiguranţei pe care ne-o inspiră tot cefiinţează în lume”.

Un alt concept nodal al filosofiei jasperieneeste adevărul. În studiul Ideea de universitate dinanul 1946 („Termenul de idee, opinează J.Hersch,trebuie aici înţeles în sens kantian, ba chiar plato-nician”), Jaspers nu are în vedere universitateareală, ci modelul care ar trebui să stimuleze necon-tenit spiritele profesorilor şi studenţilor, adică acelloc unde se dezvoltă simţul filosofic al adevăruluişi sensul transcendent al adevărului vizat de cre-dinţa filosofică.

Prin urmare, universitatea în întregul eifiind un refugiu al libertăţii de gândire, nicidecumun instrument de propagandă, ea trebuie să se de-dice cercetării fără compromisuri, căci nu are dedat socoteală decât în faţa raţiunii şi a criteriiloradevărului.

De unde, ne asigură gânditorul, rolul im-portant ce revine comunicării autentice dintre douăfiinţe omeneşti, comunicarea dobândind înţelesulde perspectivă comună înspre adevăr pentru ceicare vorbesc şi cercetează împreună.

Iată de ce universitatea, acest loc deopo-trivă al libertăţii ca şi al cercetării şi învăţământu-lui, trebuie să ofere „posibilitatea unei comunicăriautentice între profesori şi studenţi, ca şi între stu-denţi, şi – dacă se poate – între profesori”.

Dar suntem avertizaţi să nu confundăm co-municarea cu transmiterea. Transmiterea are locatât în ştiinţă la nivelul conştiinţei în genere, cum onumeşte Jaspers, cât (asta în primul rând!) şi la ni-velul Dasein-ului, nivel al condiţiei umane la caretransmiterea le permite oamenilor să-şi coordo-neze activităţile în lumea în care-şi desfăşoară ex-perienţa comună, în care până la urmă luptăpentru supravieţuire.

Comunicarea, însă, se face de la existenţăla existenţă, ceea ce înseamnă că existenţa nu cu-noaşte decât convingeri, pe când conştiinţa în ge-nere se ocupă de realităţi obiective. Cu

completarea că aceste convingeri au sens şi suntpurtătoare de adevăr doar pentru existenţa în to-tală şi deplină libertate, căci impuse printr-o reali-tate constrângătoare, ele îşi pierd de îndatăadevărul existenţial.

Convingerile prin care existenţa se leagă peviaţă şi pe moarte cu absolutul, nu pot fi comuni-cate decât în cadrul unui schimb în care libertatea,respectiv rezistenţa celeilalte existenţe constituiedeodată un obstacol permanent şi o condiţie indis-pensabilă. Acest proces este numit de Jaspers luptădin iubire. De ce din iubire? Pentru că existenţa nuurmăreşte victoria, ci adevărul pentru sine şi pen-tru celălalt.

La originea existenţei se află transcendenţa(Dumnezeu), la care noi, ca existenţă, ne raportămprin limbajul lucrurilor. Vasăzică, deşi transcen-denţa nu poate fi arătată sau demonstrată, întrucâtnimic nu poate fi spus despre ea în limbaj direct,totuşi, existenţa găseşte în realitatea empirică, maiprecis în situaţiile ei limită, acele semne care-i vor-besc despre transcendenţă şi pe care cugetătorulnostru le numeşte „cifruri” sau „scriere cifrată” atranscendenţei.

Cu cifrurile lucrurile stau cam aşa:1)Nimic nu este cifru, totul poate să fie

cifru;2)Cifrurile posibile sunt fără de număr;3)Cifrurile nu „vorbesc” despre transcen-

denţă decât pentru existenţă, mai bine spus pentrulibertate, iar ea nu doar că elaborează cifruri aletranscendenţei, dar chiar le descifrează;


4)Pentru absolutul „lecturii” existenţiale,caracterul ambiguu al cifrurilor este inevitabil şiindispensabil în acelaşi timp.

Luptând împotriva idolatriei şi superstiţiei,Jaspers ne atrage atenţia că nici cifrul, nici chiar in-terpretarea acestuia nu reprezintă transcendenţa:„Pentru ca omul să pună mâna pe divinitate şipentru a fi el însuşi cel care trebuie să fie, este ne-cesar ca el să păstreze puritatea transcendendeţei,ascunsă, depărtată sau străină”.

Notă: În textul Cuprinzătorul, Jaspers spuneîn legătură cu acest concept: „Cuprinzătorul este,aşadar, ceea ce doar se anunţă în gândire. El însuşinu apare niciodată, ci tot ceea ce ne apare se iveşteînăuntrul lui”. Pentru ca două pagini mai departesă ni-l prezinte ca pe un Ianus al subtilităţii cuge-tării existenţialiste: „Este suficient dacă voi men-ţiona că atunci când cuprinzătorul este conceputca fiinţa însăşi, el este numit transcendenţă (Dum-nezeu) şi lume; atunci când este gândit ca ceea cesuntem noi înşine, el ia numele de fiinţare factică,conştiinţă în genere, spirit şi existenţă”.

Părerea lui Jaspers este că tocmai eşecul înlume constituie cifrul decisiv al transcendenţei şică în omul empiric există acest senzaţional cifru:condiţia lui este simultan natură şi libertate! Cuprecizarea că libertatea nu este posibilă decât prinnatură.

Deoarece transcendenţa nu se află numaiîn libertate, ci – prin intermediul acesteia – apareşi în natură, iată că ajungem la antinomia libertăţii:unindu-se cu natura, ea se distruge ca libertate;contrazicând natura, ea eşuează ca Dasein empi-ric.

Dasein-ul sau subiectul vital vrea să durezeîn natură, iar existenţa doreşte absolutul. Cum am-bele tendinţe se reflectă în condiţia umană, iatăcauza pentru care în lume există două forme demorală: una a măsurii, pentru care eşecul nu arenici un sens, ea cultivând prudenţa şi abilitatea,cealaltă – marcată de absolutul libertăţii, considerăcă totul e posibil şi sfârşeşte prin a accepta cifruleşecului.

Tot despre adevăr se ocupă Jaspers şi înprima parte a Logicii filosofice, carte apărută în anul1947. După ce pune în evidenţă paradoxul funda-mental al filosofiei (dacă în ştiinţă există întot-deauna un obiect de cercetare, în filosofie, datorităfaptului că ea studiază însăşi fiinţa, nu există aşaceva!) şi după ce ilustrează caracterul precar al fi-losofiei (poate fi oricând respinsă, pentru că nueste cu adevărat ştiinţifică şi pentru că filosoful nupoate să demonstreze ceea ce afirmă), Jaspers re-cunoaşte că pentru gândirea filosofică condiţiile lo-gice rămân indispensabile şi, ca atare, se supune

consecvent lor, însă prelungeşte această gândirepână la limitele ei, adică până acolo unde resurseleintelectuale se epuizează şi inevitabil eşuează în„greşeli logice”, mai exact în erori de felul tautolo-giilor, contradicţiilor şi cercurilor vicioase.

Dar Dumitru Ghişe şi George Purdea, sem-natarii Prefeţei la Texte filosofice, carte apărută înanul 1986 la Editura Politică, nu sunt de acord cumaniera lui Jaspers de-a scrie „doar aluziv, în notaştiută”, aşa că, neimpresionaţi de faima autorului,taxează Logica filosofică drept o agreabilă mediocri-tate: „(...) <logica> sa constituie o tratare existen-ţial-filosofică a câtorva categorii gnoseologice(adevăr, intelect, raţiune, judecăţi existenţiale şievaluative etc.) prin raportarea lor continuă la pro-blematica accederii la fiinţă şi la autenticitatea fi-inţării proprii. Nu este, deci, de mirare că logicamodernă nu i-a reţinut în niciun fel aportul şi cănumele său nu figurează la indicele de nume al lu-crărilor de specialitate”.

Optimismul lui Karl Jaspers în viitorulomenirii răzbate din Originile şi sensul istoriei, prin-cipala lucrare de filosofia istoriei, el descoperindîn istoria omenirii perioada axială, intervalul dintreanii 800-200 î.e.n., când gânditori din China, India,Iran şi Palestina au întemeiat, concomitent şi inde-pendent, marile filosofii şi religii, astfel punându-se bazele gândirii sistematice întru dobândireaprimei forme a conştiinţei de sine.

Precedată de epoca preistorică şi pregătită deepoca prometeică a unor progrese tehnico-materiale,Jaspers crede că urme ale acelei antice axe spiri-tuale s-ar resimţi până în zilele noastre, în acestmod percepându-se semnele vagi şi nesigure aleunei noi perioade axiale, ce poate culmina într-onouă comunitate spirituală a omenirii, caracterizatăprintr-un nivel superior al conştiinţei de sine şi,evident, printr-o mai înaltă conduită morală.

Prezentul pare a fi o cumpănă a vremuri-lor, timp suspendat între „nu-mai” şi „nu-încă”, cuel închizându-se uriaşul arc al civilizaţiilor şi de lael începând istoria propriu-zisă a omenirii – istoriaînţelegerii şi solidarizării universale.

Închei acest lung expozeu cu câteva cu-vinte despre Psihopatologia generală, care – ne asi-gură J.Hersch – „a rămas o operă clasică, folosităîncă şi astăzi”, lucrare în care K.Jaspers face o netădistincţie între psihologia explicativă (o stare psihicăsau anumite tulburări psihice pot fi explicateatunci când se descoperă cauzele psihice sau fizio-logice) şi psihologia comprehensivă (comportamentulunui subiect este înţeles atunci când se stabileşte olegătură între procesele lui psihice şi anumite mo-tive).


Marian Ruscu:

Lungul drum până departe

Scrisă cu plăcerea de a povesti, de a-i face păr-taşi pe cititori, ca pe nişte prieteni buni, la re-trăirea, în acest mod, a unei consistente părţi

de viaţă, cu inerenta ei latură de insolit, cartea luiMarian Ruscu, Lungul drum până departe – EdituraPremier, Ploieşti, 2014 – e un lung monolog cald, fărăpatimă, cuprinzând rememorarea binelui şi a răului,cu nezdruncinata convingere a autorului că totulface parte dintr-un scenariu scris de o mână care tra-sează totul infailibil şi implacabil, cea mai înţeleaptăatitudine pe care trebuie să o adopte omul nefiinddecât să-şi asume rolul pe care l-a primit, dacă poateconştientiza acest lucru.

Marian Ruscu face bilanţul unei perioadedin viaţa lui, având în centru experienţa pe care atrăit-o, începând din 1976, când a preluat conducereaunei unităţi turistice importante şi cu un notabil gradde celebritate, „Paralela 45°”, din apropiere de Plo-ieşti. Este, prin urmare, o carte autobiografică, încare chiar numele „personajelor” sunt – poate –reale, iar pitorescul este o trăsătură evidentă a lumiipe care o devoalează cititorului.

Condusă de memoria afectivă, relatarea facedin narator un fel de cruciat sui-generis care învaţăsă lupte, în felul său, cu un sistem discreţionar, că-ruia îi smulge, fără violenţă, masca, fără a o arătaînsă ca pe un trofeu, ci spre a putea trăi împăcat cănu s-a lăsat călcat în picioare, valorificând inteligenttocmai instrumentele acestuia, pentru a-i umanizafaţa, pentru a face acceptabilă vieţuirea, bineînţeles,favorizat şi de domeniul profesiei sale, turismul,unde inerentul contact cu adevărata civilizaţie, dedincolo de graniţele carcerale pentru majoritatea po-pulaţiei româneşti, conştientizate sau nu ca atare, îidădea autorului, firesc, o altă perspectivă asupra rea-lităţii. Dar nu doar cu sistemul a trebuit să lupte, cişi cu tot felul de inşi, adesea gregari, abjecţi, dinlumea interlopă a timpului, criminali sau potenţialicriminali, fiinţe subumane, cărora, nu o dată, a reu-şit, măcar temporar, să le scoată la iveală tocmai la-tura umană şi, adesea, să şi-i fidelizeze, chiar dacănu avea un asemenea ţel.

Densitatea întâmplărilor apropie textul decărţile de aventuri, iar autorul nu conteneşte să ledea la iveală, în ritm susţinut, fără pic de răgaz, păs-trând continuu atenţia cititorului îndreptată spre în-tâmplarea povestită, dar, în acelaşi timp, cu spranţacă următoarea relatare va fi cel puţin la fel de capti-vantă cum e cea pe care tocmai o derulează, dorinţăcare i se întâmplă de fiecare dată.

Un aspect care se remarcă de-a lungul aces-tui drum este păstrarea de către scriitor a unui fel deinocenţă, în pofida a tot ce trăieşte, izvorând poateşi din recunoscuta lui convingere că există un uni-vers paralel, ezoteric, prin care totul este, oricum, su-pervizat, controlat, nelăsat la voia întâmplării, decare el însuşi mărturiseşte că a beneficiat, prin me-saje /mesageri care au apărut în situaţii-limită, careputeau, în orice alte condiţii „pământeşti”, să dege-nereze în tragic, şi care i s-au „materializat” în chipullui Beatrice, fiica lui, sau a vreunei alte înfăţişăriumane, dar care, imediat ce momentul grav a fostdepăşit, au dispărut fără urmă.

O nostalgie firească e „rama” întregului, iarcauza e, mereu, ca pentru orice om, venită dinspretimpul prea repede curgător, căruia autorul îi păs-trează amintirile ca pe nişte trofee.

Văzut în ansamblu, volumul lui MarianRuscu poate fi citit ca parte dintr-o amplă monogra-fie a unei epoci, din care, spre norocul – neconştien-tizat însă de mulţi – tuturor, se scot la iveală, princei care vor să se păstreze imaginea unui timp, as-pectele sale, de toate felurile, care indiferent cum aufost, pentru oricare tăitor de atunci, cu siguranţă, auavut şi imensa cantitate de pozitiv, venind, aşa cumlasă să se înţeleagă şi Marian Ruscu, în primul şi înprimul rând, din tinereţea fiecăruia.

Deşi, după mărturisirea autorului, absoluttot ce relatează e real, cartea de faţă frizează litera-tura de aventuri, cu atingere de SF, fiindcă, mai alesla hanul /motelul /hotelul /complexul turistic „Para-lela 45°”, unde se petrec cele mai multe dintre întâm-plările narate, experienţele pe care le trăiesclucrătorii de acolo, turiştii şi, mai ales, cel care ştie săvadă senzaţionalul fiecărei clipe de viaţă, MarianRuscu, din postura de conducător al acestui local,lumea, derulată de-a lungul câtorva ani, are în viaţaei de toate: şi linişte, dar şi violenţă, mergând pânăîn pragul crimei ori anticipând-o, şi dragoste, în di-verse forme de manifestare, şi întâlniri de gradul III,aproape neverosimile, şi anecdotic, şi spectacular,dar şi banal, şi contacte între civilizaţii, asupra cărorasistemul politic are o influenţă covârşitoare, într-operioadă în care, privind din perspectiva de azi, totular fi fost omorf, anost, insipid...

Aşadar, cu promisiunea autorului, strecuratăîn această carte, că va continua destăinuirea expe-rienţelor petrecute în această zonă aluneacoasă, a tu-rismului, Marian Ruscu, fără inhibiţii artificiale orifalse pudori, pune sub ochii cititorului zone dintrecele mai puţin accesibile pentru public, ale unei luptesurde, de cele mai multe ori, pentru supravieţuiredecentă.

Mioara BAHNĂ


Metamorfoze de Ion Marin Sadoveanu –cronicǎ dramaticǎ

Motto: Domnul Ion Marin Sadoveanu este un desăvărşit om deteatru. (- Perpessicius)

Perioada petrecută la Paris şi influenţa primei soţii, ac-triţa şi regizoarea Marietta Sadova au fost hotărâtoare în dez-voltarea marii pasiuni a lui Ion Marin Sadoveanu pentruteatru. Scriitorul a încercat să înnoiască dramaturgia noastrăatât din postura de teoretician, cronicar, cât şi din aceea de con-ducător de instituţii publice.

Dacă privim în ansamblu, activitatea sa dramaturgicăs-a desfăşurat între anii 1926-1930. A scris patru piese Me-tamorfoze, Anno Domini, Molima, Pelican-Bar, care, din păcate,nu îl vor impune în teatrul românesc. Acest fapt se datoreazăpublicului, atras, la acea vreme, de comedie, în defavoarea pie-selor psihologice, care dezvoltau personaje complexe, mo-mente tensionate.

Pasionat de schimbările artei scenice pariziene, după cerenunţă la doctoratul în Drept, parcurge „toată istoria teatruluifrancez de la 1860 încoace şi criticile lui Francisque Sarcey“1,frecventează cercurile culturale, fiind atras de piesele lui Fran-çois de Curel şi de experienţele lui Jacques Copeau, jucate perenumita scenă „Vieux-Colombier“. Pe această cale urmărea să-şi însuşească viziunea artistică, căutând un mijloc prin care săimpună în dramaturgia autohtonă noile direcţii scenograficeeuropene. Cu alte cuvinte, să implementeze publicului apleca-rea către arta psihologică, în care emoţia juca un rol important,reprezentând punctul de greutate al piesei. Mai târziu, într-unarticol, publicat în „Rampa“, le mărturisi cititorilor faptul că:„Am avut un singur scop: să fac teatru cu oameni vii, [...] adu-când singurul material interesant pe scenă: Omul.“2

Din această perioadă datează şi câteva încercări rămaseîn manuscris, neterminate. Aedul are ca subiect drama unei fru-moase castelane care nu se putea împlini în dragoste din cauzaintrigilor unui pescar. Dincolo este o piesă inspirată din prele-gerile cursului de psihologie ale doctorului Pièrre Jean, profe-sor la Collége de France. Această dramă anticipează oarecumconflictul psihologic din Molima, considerată cea mai reuşităpiesă din creaţia sa. Personajul principal este Ioan, un pictor

Camelia SURUIANU

“Despre Psyche, mitolo-gia ne spune, că era o tâ-nără vestită în întreagalume pentru frumuseţeaei. O altă calitate copila nuavea. Nu epata cu inteli-genţa şi nici nu deţineacunoştinţe în arta vreunuimeşteşug. Ajungând lavârsta maturităţii, părinții,împlinind porunca unuioracol, au părăsit-o pevârful unui munte. Oraco-lul le spusese că soartafetei era ca, de pe acelmunte, să fie luată desoţie, de către un mons-tru. Într-adevăr, Psyche afost luată de vânt și dusăîntr-un palat îndepărtat.Acolo, un necunoscutcare nu i se arăta decâtnoaptea, a luat-o de soție.“


de succes, care devine obsedat de întuneric, pier-zându-şi în cele din urmă raţiunea. Deşi era încon-jurat de familie, el nu reuşeşte să se salveze, înciuda încercărilor disperate ale soţiei de a-l scoatedin starea patologică în care se afundase. Ioan seînscrie în categoria acelor intelectuali rătăciţi „întot soiul de speculaţii metafizice din care nu poateieşi“, categorie ilustată generos de literatura inter-belică.

Metamorfoze

Piesa în versuri Metamorfoze, o veritabilă re-plică satirică la adresa tendinţelor tradiţionalisteale teatrului românesc, a fost publicată în anul1926, în paginile revistei „Viaţa Românească.“3

Prin tema luptei dintre bine şi rău, se apro-pie de binecunoscutele legende dramatizate. Ac-ţiunea se petrece într-un decor marin, în carevirgina Psyhe, plictisându-se de universul ei celest,dar monoton, doreşte o schimbare. Văzând Eros,tutorele ei, că suferă de melancolie îi sugerează sănu se mai afunde în lumea visului, ci să se bucurede frumuseţile spaţiului înconjurǎtor. Pentru untimp fata acceptă sugestia, însă starea de neîmpli-nire nu dispare. În pofida faptului că fusese iniţiatăîn tainele întrupării, ignorând învăţătura sacră,asemenea Luceafărului eminescian, Psyhe tânjeştedupă o „clipă“ de iubire. Îşi aşteaptă cu nerăbdare„necunoscutul“ iubit care, în urma chemării, vine„încet, prin linişte spre mare“. Ca o fantomă, dininfinitele depărtări ale Cosmosului, străinul co-boară. Când o vede „pe luminoasa“ Psyhe, se as-cunde. În pofida chemărilor stăruitoarenecunoscutul refuză să i se arate.

Indignată de această experienţă, doreşte şimai mult să se împlinească erotic. Inspirându-sedin mitologia antică dramaturgul evocă câtevaetape premergătoare întrupării. Coborârea dinlumea celestă în cea pământeană are ca primăetapă trecerea „prispei de cleştar“, zonă tampon,care avea proprietatea să aştearnă în mintea spiri-

tului „uitarea“: „Departe, prispă de cleştar, prin caretreci în viaţă. / Dar au uitat cu toţi, şi tu, Psyhe, la feluita-vei, / C-ai fost cândva, în infinit, locuitor al slavei.“Dornică de a experimenta necunoscutul, Psyhe co-boară mai departe, ajungând în zona „sufletelorneîntrupate“, spaţiu localizat în apropierea sfereiumane.

Aici îl întânlneşte pe Fir de Funigel, spiritînvăluit într-o mantie de culoarea aramei. Atmos-fera devine sumbră, cu vânt şi frig, un univers pre-vestitor al vieţii pământene. Înţeleptul Eros,tutorele ei, cunoscând următorul prag de trecere,o înştiinţează că va intra în cea din urmă etapă: „Tute naşti pe lume .... Eu voi fi murit ... / Astfel cerevraja...“

Cu toate că este atenţionată că va rămânesingură, fără a intui zădărnicia vieţii pământene,Psyhe coboară mai departe. Se decide să plece cuFir de Funigel, „călăuza ei tristă“, pe care îl pri-veşte cu admiraţie, crezând că universul terestru îiva oferi prilejul împlinirii erotice. Dar, în ciudaacestei dorinţe, o bizară tensiune sufletească punestăpânire pe întreaga sa fiinţă. Fir de Funigel, re-prezentantul Toamnei, este întâmpinat de triadaPrimăverii, formată din Croitorul, Alchimistul şiArmurierul. Între el şi cele trei spirite are loc oluptă. După ce primeşte ajutorul magic al fetei, Firde Funigel iese învingător.

În cea din urmă etapă, amorul tăgăduitoral tânărului va fi sentimentul care o va ajuta să se„metamorfozeze“ în fiinţă pământeană. Eros, în-gândurat şi trist, înainte de a se despărţi de Psyhe,„sufletului deja pângărit“ îi dă un ultim sfat: „Gân-dul tău, îl ştiu, / Dar încearcă, Psyhe, ca din lupta lor /Să-ţi alegi tu soarta printre muritori! / Clipa morţiimele, braţu-nvingător, / Ţi-o pecetluieşte-n suflet, înculori / Şi lumini – sau umbră, neguri şi flori!“ Dupăce au învins toate obstacolele, Fir de Funigelîmpreunǎ cu Psyhe pǎşesc în corabia vieţii şi trecîncrezători cel din urmă prag, devenind fiinţe pă-mântene.


Într-un interviu, Ion Marin Sadoveanu re-cunoscu dificultatea piesei, mai ales în ceea ce pri-veşte receptarea mesajului: „O să am dificultăţi cupublicul, cred, căci înainte de a lămuri miezul filo-zofic al piesei, conţinutul, trebuie s-o pornesc de laAdam, lămurind pe augustul nostru public cine afost Eros şi cine a fost Psyhe!“4

Ţinând cont de sugestia autorului amintimcă Eros5 este fiul lui Zeus şi al preafrumoasei Afro-dita, cunoscută şi sub numele de Venus. În artăeste înfăţişat sub forma unui copil, uneori înaripat.Simbol al dragostei pure, se spune că însăşi mamasa, Afrodita, se temea de el. Şi nu pentru că ar fifost un zeu malefic, ci pentru că lui Eros, copil năs-truşnic ce era, îi plăcea să strecoare în sufletele oa-menilor, nepotrivit, sentimentul de dragoste.

Despre Psyche, mitologia ne spune, că erao tânără vestită în întreaga lume pentru frumuse-ţea ei. O altă calitate copila nu avea. Nu epata cuinteligenţa şi nici nu deţinea cunoştinţe în artavreunui meşteşug. Ajungând la vârsta maturităţii,părin�ii, împlinind porunca unui oracol, au pără-sit-o pe vârful unui munte. Oracolul le spusese căsoarta fetei era ca, de pe acel munte, să fie luată desoţie, de către un monstru. Într-adevăr, Psyche afost luată de vânt și dusă într-un palat îndepărtat.Acolo, un necunoscut care nu i se arăta decât noap-tea, a luat-o de so�ie.

În pofida faptului că Psyche nu-i puteavedea chipul, era fericită. Se bucura de confortulcare i se oferise, bănuind că este soţia unui mons-tru. Într-o noapte, împinsă de curiozitate, Psycheîncălcă porunca şi în taină aprinse un sfeşnic. Stu-pefiată văzu chipul unui frumos tânăr care dormeaalături de ea. Eros, pentru că acesta era de faptsoţul ei, observând opaiţul, s-a înfuriat aprig.Chiar dacă Psyche, cu lacrimi în ochi, şi-a cerut ier-tare, Eros a fost neînduplecat şi s-a făcut nevăzut.Cuprinsă de disperare, conştientizându-şi vina, apornit prin lume în căutarea soţului. După o

vreme a ajuns la palatul preafrumoasei Venus. Aicia intrat în rândul slujnicelor, fără să-şi mărturi-sească trecutul. Eros văzând chinul şi umilinţa lacare era supusă, a iertat-o. Cu acceptul lui Zeus,stǎpânul Universului, şi-a luat soţia cu sine în ce-ruri.

Revenind la textul piesei, Ion Marin Sado-veanu cu ajutorul câtorva particularităţi specificeromantismului, în mod vădit creează o antifeerie.Pornind de la mitologie, scriitorul ne aduce înatenţie imaginea unui spirit superior, care în po-fida darurilor primite de la tutorele ei, Eros, tân-jeşte după o „clipă de iubire“. Această simplăcuriozitate o determină pe Psyhe să renunţe la sta-tutul ei celest în favoarea unei vieţi deşarte. Deşifusese iniţiată în artele sacre, darurile primite, înfaţa amorului, îşi pierd valoarea, fiind golite desens. Scriitorul nuanţează vechiul motiv al ispitei,aspect care poate duce în eroare fie chiar şi un spi-rit superior. Raportând momentul la un alt eveni-ment istoric, amintim cǎ, din punct de vederesimbolic, mărul din grǎdina raiului reprezintǎ, înmod alegoric, dorinţa cuplului Adam şi Eva de ase împlini erotic.

Coborârea în carnal, în sensul de împliniresexualǎ, poate fi interpretată şi ca etapă, prag ne-cesar, împlinirii unui destin. Mai ales că, accentulîn piesă cade pe faptele fetei. Eros îi dă doar câtevasfaturi. El nu se implică în deciziile sale. Nu-ispune metoda prin care ar putea scăpa de senti-mentul dragostei perene. Chiar dacă o povăţuieşteîi lasǎ liberatatea de alegere, mai exact sǎ-şihotǎrascǎ soarta, nu intervine în nici un fel, fiinddoar un observator.

Spuneam că Eros în mitologie era perceputprecum un zeu şugubăţ căruia, spre deliciul pro-priu, îi fǎcea plăcere să strecoare în inimile oame-nilor, în mod nepotrivit, sentimentul de dragoste.Dacă recitim prima parte a textului, observăm că,scriitorul nu evocă motivul care a generat fetei sta-rea de melancolie. Din text aflăm doar faptul că


Psyhe, inocentă din fire, se mărturiseşte tutorelui,că s-a îndrăgostit de un „necunoscut“. Atenţia neeste captată de modul în care s-au desfăşurat eve-nimentele. Psyhe plictisindu-se, spre a se delecta,cu ajutorul artei magiei, chemă un spirit. În urmaacestei invocări, după cum era de aşteptat, din in-finitele depărtări ale Cosmosului îi răspunde unspirit inferior. Cu alte cuvinte, textul ne prezintă oşedinţă de spiritism. Această situaţie Eros ar fiputut-o împiedica. Dar nu a făcut-o. Chiar dacă de-zaprobă aceste gesturi necugetate, el nu se opune.Eros o atenţionează doar asupra consecinţelor.

Spiritul, care traversează destul de greuspaţiile, văzând cine este cea care l-a chemat, „seascunde“. Dacă i s-ar fi revelat fetei, şi-ar fi descon-spirat identitatea. Chemarea aceasta era şi pentruel o provocare. Pentru că fiinţele superioare nuobişnuiau să facă astfel de gesturi. Nu se ocupaucu spiritismul. Nu erau interesate de duhurile in-ferioare.

Deoarece nu-şi vede iubitul, Psyhe cade încapcana „necunoscutului“. Se îndrǎgosteşte de oumbrǎ, cǎutând cu multǎ ardoare să se împlineascăerotic. La un moment dat, îi mărturiseşte lui Eroscum simte fiorul amorului răsfrângându-se ca omantie asupra sa. Eros o ascultă, deosebit de atent,îi observă reacţiile, dar un alt gest nu face. Deşi opovăţuieşte să depăşească ispita, el nu foloseştemagia pentru a o salva. Poate că, în cazul de faţă,puterea acestuia se diminuase.

Amorul, în sensul de sentiment tăgăduitor,poate duce în ispită fie şi un spirit superior; pecând iubirea, în cazul de faţǎ oarecum antagonicprezentatǎ, implică dăruire totalǎ, sincerǎ, necon-diţionată. Raportându-ne la text, Psyhe nu înţelegesentimentul pur al erosului, fiind amorezatǎ maidegrabǎ de un gest teatral, jucat în cazul de faţǎ deFir de Funigel.

Cu privire la atitudinea lui Eros mai găsimo explicaţie. Posibil ca fetei să-i fi fost ursită trece-rea prin această experienţă. Ca urmare, tăcerea tu-

torelui se datorează şi faptului că, în ciuda puteri-lor sale miraculoase, Eros nu putea interveni în tra-seul ei existenţial. Drama are numeroase pasaje încare nota dominantă a textului rămâne ambiguita-tea. Atitudinea, mimica, gestica personajelor pu-tând suporta multiple interpretări. De altfel,discursul auctorial lasǎ loc şi altor tâlcuiri.

„Necunoscutul“, încǎ de la prima clipǎ, îşi

dă seama că, din punct de vedere spiritual, fata îiera net superioară. Atât Mircea Eliade, în Istoria re-ligiilor, cât şi Rudolf Otto, în Sacrul, consideră căspiritele inferioare sunt caracterizate de o fină in-tuiţie, deţin în fiinţa lor o ascuţime ciudată a minţii.În dezacord cu acest factor se află naivitatea şi in-ocenţa spiritelor superioare.

În altǎ ordine de idei, textul poate suportaşi o nouǎ interpretare. Spuneam că „necunoscu-tul“, după ce a văzut-o din depǎrtare, se ascunde.Eros, care obişnuia să implementeze în mod şăgal-nic sentimentul de dragoste, pentru a o determinape Psyhe să intre în mrejele jocului, poate că, el estecel care a ascuns chipul „necunoscutului“. Dacăfata l-ar fi văzut, curiozitatea acesteia s-ar fi ate-nuat şi ar fi renunţat la ideea împlinirii erotice.


Prin urmare, Eros poate fi considerat cel care înmod subtil o împinge să părăsească zona celestă.Astfel, momentul întrupǎrii poate fi privit şi caetapă evolutivă, pusă la cale de tutore. De acest as-pect tânăra nu-şi dă seama, continuând să rămânăamorezată de enigmaticul „necunoscut“. Şi în ast-fel de condiţii, viaţa efemeră, chiar şi pentru unspirit superior, reprezintă propria sa provocare.

Sufletul „neîntinatei“ Psyhe, pentru a-şi

împlini destinul, oarecum prestabilit de Eros, fărăsă-şi dea seama de consecinţele ulterioare, alege săcoboare „printre muritori“, desăvârşirea sa exis-tenţială fiind oarecum „legată“ de parcurgereaacestei etape.

Ţinând cont de aspectul legendar al piesei,relaţia turore-novice poate primi şi o altă interpre-tare. Atât Eros cât şi Psyche pot fi priviţi precumdouă personaje de sine stătătoare. De această datăsimbolul iubirii pure, Eros, poate fi personajul careprin orice mijloace caută să împiedice coborâreafetei în spaţiul uman. Chiar dacă era cunoscătorultainelor înalte, şi o iniţiase în artele sacre, toate ar-gumentele aduse copilei, în faţa unei „clipe de iu-bire“, se dovedesc, spre întristarea zeului,

zadarnice. Psyche, după ce cu ajutorul lui Eros deve-

nise nemuritoare, se pare că mai păstra ascunsă îninimă o undă de nostalgie faţǎ de spaţiul uman.Legenda ne spune că, fata din vârful muntelui, fu-sese luată de mrejele unui vânt ameţitor şi dusă înpalatul lui Eros. În acest context, am putea spunecă Psyche primii în dar statutul de soţie. Textul nune vorbeşte de o posibilă dragoste între cei doi. Ur-mărind desfăşurarea evenimentelor, amintim căPsyche, chiar dacă nu cunoscuse moartea, este pri-mită în sălaşul lui Zeus, la rugăminţile lui Eros.

Cu toate că firul vieţii sale nu fusese tăiat,trecuse „puntea de cleştar“ cu ajutorul unui zeusuperior, fiinţial ea nu „era locuitor al slavei,“ înpofida faptului că primise acceptul lui Zeus. Psy-che se număra printre fiinţele cu un destin aparteşi doar atât. Toată strădania lui Eros, de a o integrazenitului, se dovedeşte, în cele din urmă, un eşec.O fiinţă superioară, sub nicio formă, nu s-ar fi lăsatamăgită de o dragoste trecătoare. Chiar dacă Psy-che era o fată virtuoasă, greaşeala pe care o face,atrage după sine repudierea din spaţiul zenitului.

Într-o oarecare măsură atitudinea fetei seaseamănă cu ipostaza lui Adam din grădina raiu-lui. Apropierea cu personajul Genezei ne-o suge-rează însăşi autorul. După ce Tatăl Ceresc îi oferătoate bunătăţile raiului, Adam, curios din fire, ce-dează în faţa unei ispite. Curiozitatea, se pare căeste o trăsătură specifică spiritelor curate, dar mici,insignifiante. Adam nu era nu spirit evoluat, darera un suflet curat, Psyche de asemenea. Şi unul şialtul au nevoie să se metamorfozeze, răscumpă-rând într-un fel păcatul. Ambii au trasat în destinîntâlnirea cu moartea. Eludarea acesteia se dove-deşte un act imposibil de omis. Ca semn al pedep-sei divine, primesc şi unul şi altul destinul omuluimărunt.

În cazul piesei noastre, Eros, prin atitudi-nea pe care o manifestă, speră ca Psyche să nuplece, dar pentru că fiinţial ea nu cunoscuse moar-


tea, toate eforturile zeului se dovedesc zadarnice.Chiar dacă Stăpânul Universului, Zeus, o primiseîn sălaşul său, cuplul Psyhe – Eros era sortit eşecu-lui. Deoarece se încălcase legea spaţiului locativ,copila, din punct de vedere fiinţial, era în conti-nuare supusă legii telurice. Evoluţia ei spiritualănu încetase, aspect întâlnit şi în cazul lui Adam. Cutoate că era locuitor al raiului, acest spirit se afla şiel la începutul evoluţiei.

Grigore de Nyssa, Nicolae Cabasila, Pa-nayotis Nellas au dedicat antropologiei umane nu-meroase analize mistice. Exegeţii au ajuns laconcluzia că doar în urma întrupǎrii Adam şi-aputut recăpăta statutul de locuitor al raiului. IonMarin Sadoveanu, care era un om de cultură înadevăratul sens al cuvântului, şi cunoştea acesteaspecte de fineţe, într-un periodic face oimportantǎ precizare: „Înainte de a lămuri miezulfilozofic al piesei, conţinutul, trebuie s-o pornescde la Adam, lămurind pe augustul nostru publiccine a fost Eros şi cine a fost Psyhe!“6

Prin actul întrupării i se dădea şansă feteide a devini „locuitor al slavei“ pentru totdeauna.Dacă până în momentul metamorfozării, ea era,după cum spuneam, tolerată, prin experienţa mor-ţii, putea căpăta statutul de „locuitor“ al spaţiuluicelest. Mai ales că evoluţia sa spirituală era un actpersonal. De ea depindea posibilitatea de a intradefinitiv în rai, sau de a merge spre iad. De aceeaEros o îndeamnă să-şi aleagă singură destinulprintre muritori. În acest caz, împlinirea eroticăeste de fapt pretextul care declanşează mecanismulmetamorfozei.

Spuneam că iniţierea copilei fusese predatăde către tutore şi nu dobândită în urma unui efortsubstanţial. Arta magiei, pe care o stăpânea cu pri-sosinţă, după cum reiese din lupta cu Triada Pri-măverii, fusese învăţată, şi nu deprinsă în urmaunei strădanii personale. Informaţiile fiind trans-mise pe cale directă de la iluminat la novice. Prinurmare, fata nu parcursese un drum de iniţiere. Să

spunem că, pentru ea, Eros, iubind-o, făcu o excep-ţie. Dar, trebuie să ţinem cont de faptul că, artelesacre nu pot fi dobândite în acest fel. Ele sunt pro-dusul virtuţilor spirituale. În lipsa parcurgerii tra-seului iniţiatic, nu conştientizează valoareadarurilor oferite. Nu „vede“ onoarea care i s-aadus. Şi ca urmare, lipsa unei adâncimi spirituale,însuşirea de bază a spiritelor pământene, iese laiveală. De altfel, trăsătura de caracter care o defi-neşte cel mai bine pe Psyche este superficialitatea.

Se spune că fericirea cea mai mare a unuizeu este în momentul când slujeşte semenilor săi.Eros, simbolul iubirii pure, o ajută, la modul con-cret, să evolueze. Dar, fata nu-i înţelege strădania.Deşi scopul său era nobil, Eros a greşit când i-a ofe-rit atâtea daruri. Deoarece acestea, în loc să o ajutesă se integreze zenitului, au adâncit, sau mai binespus au scos la iveală, deosebirea fiinţialǎ dintrecei doi. Ca în cele din urmă să-şi dea seama că Psy-che nu era demnă de statutul oferit. Privitǎ dinaceastǎ perspectivǎ, ea devine simbolul omuluicomun, incapabil să înţeleagă tainele universului.

În faţa eşecului, un spirit cu cât este maievoluat, cu atât simte şi mai acut durerea. Fata nusuferă, ea este curioasă şi amorezată de o umbrǎ,aspect care-i scoate în evidenţǎ latura superficialǎ.Ea nu-şi cunoaşte iubitul, şi-l închipuie mai mult.În schimb Eros întru totul dezamăgit, tace, nu serevoltă. Atitudinea adoptată este specifică spirite-lor meditiative, echilibrate. Prin această ipostază,el caută de fapt să o înţeleagă. Şi cu multă dragostecontinuă să-şi sfătuiască ucenica, cu toate că „în-tristarea zeului deveni infinit de grea“.

După cum spuneam, este posibil ca hotărâ-rea fetei de a se metamorfoza să fi fost influenţatăşi de spaţiul locativ. La prima vedere alegerea îiaparţine, dar rapiditatea cu care se desfăşoară eve-nimentele ne atrage atenţia. Poate că, decizia, fu-sese subtil indusă de incompatibilitatea acesteia cuspaţiul zenitului. Dacă Eros era fiul lui Zeus, stă-pânul universului, şi Venus, frumuseţea întruchi-


pată, Psyche era fiica unor muritori, născută doarcu un destin aparte. În lumea celestă fusese inte-grată de tutorele ei. Psyche nu era „locuitor al sla-vei“, după cum erau zeii, ci era mai degrabătolerată. Şi ca urmare, era vulnerabilǎ.

În pofida unei vieţi celeste, în care frumo-sul şi armonia universală ofereau fetei îndelungimomente de meditaţie, Psyche este atrasǎ de câ-teva gesturi tandre din partea unui „necunoscut.“Se spune că spiritele superioare în sălaşul zenituluiîşi petrec timpul contemplând, meditând, bucu-rându-se de linişte, pace şi armonie. Copila neîn-ţelegând tainele universului, toate aceste frumuseţidivine o plictisesc. Ca în cele din urmă să cadă înmrejele melancoliei. Cu alte cuvinte, Psyche pringesturile sale, denotǎ că nu era un suflet evoluat.Starea ei interioară este cea care îi desconspirăidentitatea. Ea era un spirit uman şi doar atât. Nuse putea ridica la statutul lui Eros, care, în defini-tiv, era un mare zeu.

Fir de Funigel, (- varietate de pǎianjen mic)învăluit într-o mantie, (- respectiv plasǎ) de culoa-rea aramei, particularitate demonicǎ, reuşeşte, prinadoptarea atitudinii misterioase, să-i înşele in-ocenţa. Se spune că spiritele superioare sunt mailente, în sensul că le place, îndeosebi, vreme înde-lungată să mediteze sau să contemple. Pe scurt, ausimţul observaţiei deosebit de dezvoltat, pe cândspiritele inferioare, au o ascuţime ciudată a minţii.Dacă Eros o îndeamnă pe fată să trăiască o viaţătihnită, „necunoscutul“, „viclean din fire“ ia atitu-dinea omului misterios, refuzând să i se arate, con-ştient fiind că Psyche doar în felul acesta îl va dorişi mai mult. Dorinţa este cea care faciliteazǎ

învǎluirea fetei în coconul pǎianjenului Funigel.Plasa pe care acesta o ţese în mod ascuns îi acoperǎ

fetei simţurile, şubrezindu-i legǎtura spiritualǎ cututorele ei. Practic, învǎluitǎ de un câmp energeticdemonic, Psyhe este expulzatǎ din locaşul zenitu-lui.

Momentul metamorfozării în spaţiul uman

ne este amănunţit prezentat. Textul deţine nume-roase idei întâlnite cu precădere în ezoterism.După ce Psyhe se desprinde de sălaşul zeilor, trece„prăpastia de luceferi“, „puntea de cleştar“, co-boară în zona „sufletelor neîntrupate“, un fel despaţiu tampon, ca apoi, să se îndrepte spre pă-mânt, în „corabia vieţii“, aşteptând momentul în-trupării.

Cel din urmă sfat al tutorelui reprezintă ur-sita cu care fata se va naşte: „Încearcă, Psyhe, [...] /Să-ţi alegi tu soarta printre muritori! / Clipa morţiimele, braţu-nvingător, / Ţi-o pecetluieşte-n suflet, înculori / Şi lumini – sau umbră, neguri şi flori!“

Etapele enunţate le întâlnim, cu precădere,în religiile orientale şi mesopotamiene. Pe aceastăcale Ion Marin Sadoveanu ne aduce în atenţie temaîntrupării. Conform mitologiei orientale un spiritrevine pe pământ, în mod succesiv, până când,prin strădania sa proprie atinge desăvârşirea. Co-relând acest aspect cu textul nostru, putem spunecă Psyhe mai avea câteva trepte de urcat până sădobândeascǎ iluminarea.

Dacă Dante Alighieri ne poartă, în Divinacomedie, din infern spre rai, Ion Marin Sadoveanurăstoarnă situaţia, acordând un deosebit rol etape-lor premergǎtoare întrupării. Astfel, odată meta-morfozată, destinul pecetluit de Eros pe haina eispiritualǎ, reprezintă pentru Psyhe, noua sa pro-vocare. Ea, amestecată printre muritori, fără a păs-tra nimic din fostul ei statut, ajunge să trăiascăsoarta omului mărunt.

1 Scrisoare adresatǎ lui Traian Lăzărescu, datatǎ 3 ianuarie1920, în Arhiva Ion Marin Sadoveanu, din cadrul BiblioteciiCentrale de Stat.2 Ion Marin Sadoveanu, Cronica dramatică, în Rampa, XV,nr. 3862, 1 decembrie 1930, p. 4. 3 Ion Marin Sadoveanu, Metamorfoze, în Viața Românească,an. XVIII, nr. 5-6, mai – iunie 1926, apud., Scrieri, vol. I,ed. cit., pp. 166-168. 4 Romulus Dianu, Ancheta printre scriitorii noștri. Politicanoastră culturală. De vorbă cu domnul Ion Marin Sadoveanu,în Rampa, VIII, nr. 2423, 22 noiembrie 1925, p. 4. 5 C.f., Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Edi-tura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.6 Romulus Dianu, op. cit., p. 4.


Mod de viaţăŞi, în vreme ce Rinick scria şi gândea toate acestea,inima pădurii găzduia alt fel de lucruri, mai puţinciudate, care însă, fiind la distanţă faţă de ochiilumii, nu erau cunoscute, şi îmbrăcau aceeaşi aurăde mister.Tudor îl întâlnise pe Sterian Predoiu. De fapt, îl sal-vase de la moarte, scoţându-i corpul dintre hăţu-rile şi hamurile încurcate, între care se lăsase târâtde cal pe o bună bucată de drum. Fugarul din Ti-migeni fusese la un pas să-şi piardă viaţa. Era cufaţa zdrelită şi însângerată, hainele îi spânzurau petrup, un ochi i se umflase cât pumnul şi, pe o gurălarg deschisă, respira rar, de parcă voia să-şi deaduhul.

Ridicându-l dintre frunzarii amestecaţi cupământ, l-a dus în adăpostul lui. Acolo l-a spălat,l-a oblojit pe răni, apoi l-a primenit cu haine curateşi i-a dat să mănânce. Acesta a refuzat, însă a doritsă bea apă. Din ibricul de lemn plin, pe care gazdai-l aşezase la gură, sorbea precum pruncul din uge-rul mamei, până n-a mai rămas o picătură. Apoi aadormit. După vreo trei zile de somn, ţăranul adeschise ochii şi, necunoscând locul, a întrebat:

– Unde-s, mă rog frumos? – Pe mâini bune, a răspuns salvatorul, cu

voce scăzută. Şi bune, şi sigure…A descoperit în faţă un bărbat de circa trei-

zeci de ani, cu barbă mare, nespus de neagră şicreaţă. Nişte ochi albaştri luceau pe sub meşele depăr care curgeau de sub pălărie. Lat în umeri şi cubraţe exagerat de lungi, părea forţa întruchipată acodrilor. Păşea rar prin încăperea mică şi, din cândîn când, se mai pleca, spre a nu atinge tavanul dinbârne. Purta haină şi pantaloni din piei măruntede animal, de culori diferite, cusute cu aţe răsucite,tot din acelaşi material. Bucăţile nu se îmbinau per-fect şi, pe alocuri, ca o dantelă fină, pielea lui alb-măslinie ieşea în relief. Purta opinci în picioare.Nojiţe, din coajă de copac, îi înfăşurau pulpelemusculoase şi acoperite cu peri deşi. Părea un băr-bat puternic, stăpân pe sine.

Sterian s-a răsucit pe coate, apoi a venit pegenunchi şi s-a ridicat anevoie pe picioare. În mij-locul insolitei odăiţe, părea un par abia înţânat. S-a apropiat de străin şi l-a privit cu ochi cenuşii.

– Cred că ştiu cine eşti…– Să vedem dacă ghiceşti...– Dezertorul?... Parc-ai aduce la chip cu acel

timigenean.– Să zicem c-ai nimerit-o. Şi ce crezi despre

mine?– Că eşti om bun…Dac-ai facut ce-ai facut,

pentru mine…

– Trăiesc, ca să mă dăruiesc semenilor…– Mulţi spun, în adevăr, că le-ai fost sărit în

agiutor…Da’ te-ntreb, n-aiostenit? De ce nu te-ntorciprântr-ai tăi?

– De fapt, loculmeu nu era aici. Ci peun câmp de luptă,sub o brazdă, subformă de os…

– Erou, careva-săzică…

– Unul dintreaceia ai cărui copii săprimească pensie de or-fani de război…

– Nici locul meu nu erapădurea…

– Ştiu. Într-o puşcărie comunistă era. Astavrei să zici. Dar, oricât ai dori, nu semănăm unulcu altul, decât prin faptul că avem acelaşi inamic:Securitatea.

– De ce?...– Fiindcă eu am rămas dator faţă de patrie,

pe când, în privinţa ta, patria îţi este datoare.– Vrei să spui că, prin răzvrătirea me, am dat

cu tifla noului regim?– Întocmai. Dacă făceau toţi ca tine, astăzi n-

aveam ciuma roşie peste noi.– Să zâcem… Da’ îmblă vorbă pântri omenii

din sat că tu de fapt te-ai prefăcut în animal… E-adevărat, sau îi băsnire?

– Într-un fel... Într-un fel al meu, şi într-unfel al lor.

– Nu prea pricep… – Ai să afli mâine, sau poimâine. Când ai să

îmbraci şi tu haina de mistreţ. Ca să putem umblaşi să ne facem, astfel, treburile…

– Mor de curiozâtate… – Stai liniştit. Acum, e musai să mănânci şi

iarăşi să dormi. Ca să faci ce o să te pun eu să faci,trebuie să ai putere.

– Poate că nu ai să mă ţâi închis în codru,pân’ la sfântul aşteaptă. Io am trabă, acolo, la soru-mea…

– Exclus, frate al meu, tovarăş de suferinţă.Exclus şi imposibil. N-o să te mai poţi întoarce deunde ai venit. Cuibul viespilor a fost mirosit de şo-bolani. Dacă vrei să trăieşti, va trebui să rămâilângă mine.

A doua zi, fugarul se trezi în adăpost cu orază de soare, care-i pătrundea, prin oblon, dreptîn ochi. Se ridică şi se aburcă pe scări. Afară era ozi luminoasă, dar răcoroasă. Acelaşi bărbat pletos

Ion GH. PRICOP


târa după sine o blană mare din piei. Ieşise de un-deva din desişuri şi se apropia de buza ascunzăto-rii. Urzicile cu flori albe şi parfumate se culcau subgreutatea cojocinei, care foşnea şi stârnea puzderiede gâzuliţe, de prin pajişte. Era de porc mistreţ şinu părea a fi fost dubită şi curăţată, ci doar jupuităşi pusă la uscat. Avea miros neplăcut. Aduceapuţin a hoit. Cel ce o purta o învârti o dată pe de-asupra ascunzătorii, apoi o lăsă să cadă prin gurade intrare. Fluturaşi minusculi, de culoare roşu-ce-nuşii se împrăştiară pe podină.

– Îi plină de găselniţe… La ce să ne folo-sească aşa ceva? întrebă ţăranul.

– La multe, replică celălalt, apatic. Ne îm-brăcăm cu ea. Adică, o punem peste noi. Eu, înfaţă, tu, în spate. Din zorii zilei mă străduiesc ca s-o lungesc. Până acum, m-a ascuns doar pe mine.De mâine încolo, ne va acoperi pe-amândoi.

– Aha, pricep. Dumneata nu erai Mistreţul.Ci Omul îmbrăcat în haină de mistreţ.

– Se poate spune şi-aşa…– Şi la ce ne-ar folosi, să îmblăm, astfel, măs-

caţi? – Nu ţi-am spus? Ca să ne facem treburile.

Să ne strecurăm mai uşor prin sate. Să putem să necăutăm hrana prin pădure, fără să ne rupă celelaltefiare. Fiindcă, acum vom fi un mistreţ considerabilmai mare, şi toate lighioanele ne vor respecta.Poate şi lupul.

Şi, vorbind, îl şi împinse sub blană. Ţăranulnu mai vedea nimic şi mirosul acela imposibil i secuibări în nări. Înţelese că vine nu de la pielea mu-cegăită, ci de la părul pe care încă mai stăruiaupete de sânge.

– Am putea s-o mai spălăm, că pute…– Cu cât vom fi mai naturali, cu atât ne

putem impune mai uşor în peisaj…– Cu aşa o duhoare după noi, avem să stâr-

nim toţi câinii prin sat…Aşadar, nu era adevăratcă tu cobori în cătune ca nourul, ca negura, făr’ săte sâmtă cineva. Ci, cu cât mai multă gălăgie...Dece-o făceai?

– Să creez panică, nedumerire…Stăteau obosiţi la marginea poienei. De la

adăpost şi până aici o ţinuseră numai într-o fugă.Pielea înfăşurată într-un sul masiv o purta peumeri când unul, când altul. Câteva secunde, seopriră pe loc să respire.

– Facem exerciţii de acomodare, zise pleto-sul. La început, în limpeziş, ca să înveţi paşii. Demâine, vom trece şi prin desişuri. Important estesă deprindem mersul. Când eu calc cu dreptul, tupăşeşti cu stângul, şi invers. Şi vii mereu dupămine. Adică, n-o iei într-o parte. Şi astfel, copiemdeplasarea animalului. Capul e la mine, dorsalul, la

tine. Numai eu trebuie să văd. Tu, să simţi. Executau exerciţii, de dimineaţă până seară.

Aşa încât, într-o săptămână, reuşiră să se armoni-zeze în toate mişcările şi să realizeze un „mistreţperfect“. De aceea, acum îşi permiteau să se depla-seze şi prin codru. Mai întâi pe cărări, apoi şi de-adreptul, prin tufişuri. Ţăranul nu mai trebuia săprivească prin întunericul de sub piele, ca să-şi po-trivească paşii, ci, pur şi simplu, îi simţea. CândTudor schimba mersul din păşit în trap, celălalt pro-ceda exact ca în marşul militar, şi intra numaidecâtîn cadenţă. Mai rău era când cel din faţă trebuia săalerge mult. Asta se întâmpla doar dacă le dădeautârcoale cetele de mistreţi adevăraţi, haitele delupi, sau dacă, intrând noaptea în sat, se lua droaiede câini după ei. Tudor răsucea capul şi întreba:mai poţi? Dacă nu, spune, să opresc. Şi celălalt răs-pundea că a cam obosit, dar va continua, că e lipsitde antrenament, dar se va perfecţiona, că dacă arşti că-l urmăresc miliţieni şi securişti, să-l ducă lapuşcăria cea adevărată, n-ar trebui să alerge demama focului, să se salveze?

– Deci, nu te opri, dă-i drumu mai diparte!

Odată, feciorul lui Mosor a decis să facăceva, spre a se afla în sat că Mistreţul, care de-atâtavreme le dădea târcoale, a crescut, a devenit tatamistreţilor, şi asta nu se putea face decât arătându-se ciobanilor gospodăriei colective. Dacă aceştiaaflau, apoi ştia toată lumea, căci coborau în sat şispuneau nevestelor, copiilor. Aşa că, într-unamurg de iulie al anului 1962, s-au lăsat la margi-nea codrului, apoi au tăiat-o razant, pe culmeaScărpinişului, şi, de-acolo, au coborât chiar la stâne.Oamenii mulgeau oile şi câinii stăteau în preajmaocoalelor. Nu le-a fost teamă de hămăială, ci au tre-cut printre cârduri şi s-au aşezat pe fund, chiar înfaţa staniştii, unde zece bărbaţi storceau pulpelemioarelor.

– Uite-l, frate. E mare cât un bou!– Huo, a sărit unul.– Pe el, măi Smârdan! – Apucă-l, bre, beleşte-l! – Doamne, dar ce voinic îi!...Nu l-am mai

văzut de mult.– Cum de-a putut creşte atâta ?– Se vede că nu-i lucru curat…– Dom’e, mie încă nu-mi vine a crede poves-

tea asta, cu Mistreţul, a conchis unul...Noaptea, târziu, când nu aveau somn pe

patul de crengi de arţari şi de tei, din adăpost,Tudor îi povestea cum, în tinereţe, de îndată ce pă-răsise satul, se reîntorcea şi „strica“ nunţile şi ho-rele.

– Mai ales pe cele care nu-mi cădeau bine,


în sensul că simţeam eu că nu-s fireşti, uneau tinericare n-aveau legătură sufletească temeinică întreei, nu se îndrăgeau şi nu se iubeau, ci urmăreauacareturi şi avere. De una mi-a părut rău. De nuntaFirei, fata pe care am iubit-o până la şaptesprezeceani. Când a văzut că am dispărut din sat, s-a mări-tat cu Tache, un flăcău întârziat, care s-a întors depe front fără o mână. Mi s-a făcut milă de ea, şi-amzis că să o scap de „urât“. Şi uite aşa, m-am făcutmistreţ şi-am coborât în sat, m-am îndreptat glonţcătre curtea cu nuntă şi am tăiat-o în două, încâtbărbaţii au început să fluiere şi să se ia după mine,apoi şi femeile, şi copii, umblau ca bezmeticii princâmp şi mă căutau, iar mirii au rămas singuri înogradă; şi, dacă au văzut că nimeni nu se mai în-toarce la petrecere, s-a dus fiecare pe la casele lui,şi-aşa au rămas, până au îmbătrânit.

– Mi-amintesc bine acea întâmplare. Ştiu căşi io m-am fost rătăcit prin câmp, noaptea, visândsă pălesc fiara cu ghioaga. Da’ m-am trezât înfiptîn smârcul din balta timigeneană. Chiar putereaasta o ai? Să faci şi să desfaci nunţi?

– Nu este important să desfaci cu adevărat.Ci doar să se spună că poţi. Rostul meu pe pământfiind nu să fiu aievea, să exist, ci să se spună căsunt…Şi, ceea ce realizam în tinereţe, nu- mi maiiese acum. Nu mai pot strica petreceri, şi nici numai vreau. Dar distrug afacerile celor care întunecăviaţa oamenilor din sat. De pildă, în curând, va în-cepe defrişarea Viilor de la Deal. Adică, acele parceleale consătenilor, care ies cu capetele în gardul ţa-rinei. Şi pe care ei le stăpânesc sub formă de „lot-tip“. Am auzit, într-o seară, ascultând la geamuri,cum zurbagiul de instructor de partid s-a lăudatcă le strică. ,,Cum de vă permiteţi să irosiţi pămân-tul? întreba. La Congres, tovarăşul Dej a spus cămlaştinile, răzoarele, spinişul, Delta şi lunca Du-nării trebuie să dispară, să mărim ogorul ţării.“

– De unde şi cum afli tot ce se-ntâmplă însat? Cine ţi-aduce la cunoştinţă?

– Nu ţi-am spus? Aud la geam. Pe timp denoapte. Dar cel mai adesea, ascult glasul ţărânei.Asta e o taină pe care nu ţi-o pot explica. Oricum,vestea îmi vine pe sub pământ. Mi se transmite caprin telefon. Pun urechea pe iarbă şi-mi răsună înureche foşnetul copacilor bătrâni, al cireşilor şi vi-şinilor. Căci ceva livezi mai au timigenenii. Careau scăpat ca prin urechile acului. Viile sunt de petimpuri, indigene, iar pomii, meri şi peri nealtoiţi,pe rădăcini proprii, te zăpăcesc cu parfumul flori-lor şi fructelor lor. Coroanele maiestoase ne aducaminte de copilărie, a noastră şi a părinţilor şi bu-nicilor noştri, nu doar prin aroma poamelor, câtprin faptul că-n rămurişul lor se adăpostesc cu-iburi de fel de fel de păsări gureşe, cum ar fi cucul,

privighetoarea, mierla, turturica, pupăza… – Să înţăleg că putea-vom da o mână de

agiutor, ca să nu se-ntâmple ticăloşia?– Vom încerca să-i alungăm. Să facem să nu

le pornească motoarele, sau să se cârlige agrega-tele.

– Ultima dată, când am mai dat pe-acasă,nevastă-mea mi-o spus c-o venit de la Sfatul Po-pular secretarul, unul Parfenică, ş-o zâs că satul sestrâcă, mai ales casăle cu batrâni, a căror copchii s-or mutat la oraş, la apărtamente, ca să să facă tărla.Că Partidul urmăreşte să înalţe bloc în mijlocul sa-tulu’, unde să fie adunată lumea, iar grădinile şiogrăzâle, prefăcute în moşâie, să fie arate şi sămă-nate cu grâu şi ovăsc.

– Am aflat-o şi pe aceasta. E o becisnicie, darcomuniştii sunt în stare de aşa ceva…

– Să se urce omul cu colivia în casă, să-şi facănevoile unde şi mănâncă sau doarme, şi mai alesîn capul celuilant, cari locuieşte sub el, să nu maiaibă câne, mâţă, porc şi găină?

– Nu te mira. Se prea poate…– Şi s-o mai luat Parfenică de cei cu mesării,

din sat. Cari nu le declară şi lucră pe-ascuns. Lem-nari, dogari, tinichigii, fierari. Fincă le pune taxemari statul. Da’ cu Tănica, prima croitoreasă a lo-calităţîi, nu i-o mers. Că i-o zâs-o în faţă:

,,Io am vrut să-ţi plătesc taxa, da’ tu ai refu-zat. Şi m-ai pus să-ţi tai o găină, şi ţi-am făcut-o cumujdei, şi tu ai mâncat-o bine mersí, te-ai ghiftuitca un porc, apoi ai mai cerut ş-o cană cu vin, şi-aiars-o pe gât, şi te-ai culcat, şi dă-i nene, la mânatde jir şi horăit, şi, pe deasupra, ai început să tragişi băşini, de fugeau toţi de prin casă.“

Şi adormeau târziu. A doua zi, omul pădu-rilor se scula în zori, se sprijinea de peretele de pă-mânt al bordeiului şi-şi pieptăna barba stufoasă.Prin lumina dimineţii, strecurată din tavan, şi din-colo de şuviţele lăţoase şi întorlocate, ţăranul îicăuta chipul: acei pomeţi ascuţiţi şi ochii cu luminivii, ca flăcările, buze subţiate şi stacojii, care ascun-deau nişte dinţi îngălbeniţi şi stricaţi.

– Pari un om bătrân…– Chiar sunt…M-am născut acum jumătate

de secol şi mai bine. Am văzut la fel de multe lu-cruri bune şi rele pe acest pământ, ca şi tine…Darnu să ne lamentăm de vârstă mi-am propus, pen-tru astăzi.

– Dar?...– Vom ieşi şi vom „face“ de ploaie. Ţarinele

timigenene se usucă. Ştiu să aduc norii, să-i des-carc pe poiene. Hai!

Şi porneau. Apăreau la marginea desişului.Cercetau cerul, apoi câmpia. Lepădau blana de


mistreţ şi se tăvăleau prin iarbă. Se dezbrăcau apoide haine şi se bălăceau în râul care tăia valea. Lacâteva azvârlituri de băţ, în faţă, i-aştepta ochiullimpede de apă. Broscoi cu priviri bulbucate sesperiau şi, după ce săreau din baltă, ţupăiau priniarba înaltă. Lichidul tulburat se făcea vineţiu. Lu-ciul soarelui se pierdea în adânc. Ei priveau acestspectacol şi se distrau. Trupurile goale şi puţingheboşate li se acopereau cu băşicuţele răcorii. Ste-rian îl freca cu nămol pe spinare, până ce pielea ise înroşea şi sângera. Tudor îl răsplătea pe tovară-şul său cu un descântec, pe care i-l rostea la ureche.Ţăranul îl asculta şi, cum terminau, porneau priniarbă, într-un picior, mormăind ceva.

O luau de-a lungul malului, până Mistreţulstriga să se oprească şi să închidă ochii. Prindea unbuhai de baltă din mâl, îl ţinea strâns între palme,îl zbuciuma puţin, până acesta leşina, apoi îi des-făcea picioroangele şi i le smulgea, unul câte unul,zicând:

– Aşa să se rupă ghearele secetei din trupulverii.

– Mai curând, hai să spunem cântecul papa-rudei: Papa-rudă, rudă/ va-ci-le asu-dă/ că la ele-n coar-ne/ a-nceput să toar-ne/ Doam-ne-Doam-ne no-rii/negri ca co-co-rii/ cu căl-du-ţă ploa-ie/ pen-tru pă-pu-şoa-ie/ cu lu-mini trăs-ni-te/ pen-tru ră-să-ri-te/ a-poiDoam-ne-Ta-tu/ tri-mi-te-ne cal-du/ să coa-că măş-ca-tu/ grâ-u cel înal-tu…

– Tudore, Tudore, îi striga din urmă. Tuchiar trăieşti giocul ploii? Io nu pot ca tine. Mi-nchipui că mă vede nevastă-mea şi zâce că am ‘ne-bunit…Sau că am dat în mintea copchiilor.

– Eu chiar sunt copil…– Pricep…– Ba nimic nu înţelegi, fiindcă n-ai de unde.– Pricep, dom’e. Uite că-ţi spui: de când tot

stai sângur în padure, mereu între copaci şi pe subtufărişuri, mintea ta o dat înapoi, în pruncie.

– În singurătate, mi-am dat seama că nimicnu mai avem în faţă, nou şi necunoscut. Zarurilesunt aruncate, între noi şi Dumnezeu, drumurilesunt „făcute“. Ori, ploaia nu poate veni decât prin-tre lucrurile „desferecate“. Jocul cuvintelor noastrenefireşti, ritmul paşilor, dar mai ales ardoarea su-fletelor au reuşit să rupă zăgazuri din cer. Acolo,sus, apele vor putea să se unească, şi mâine, în zori,să avem ploaia.

Dar se întâmplă altfel. În câteva minute, se-ninul se învolbură cu nori, primele picături ples-niră peste frunzişul cald încă, linia zig-zag-ată aunui fulger le tăie privirile şi, la două secunde, untunet bolborosit înfioră spaţiul dintre pădure şicer.

– Adu-o, Doamne, rostiră deodată, şi-o rup-

seră la fugă înspre ascunzişul din codru.

Uniţi în efort, împinseră lespedea din guraadăpostului şi-şi dădură drumul în interior, fărăsă mai ţină cont de treptele de pământ frumos ră-zuite. Tudor se urcă pe prichiciul vetrei şi trasetabla, o veşcă de găleată zincată stâlcită, din ogivatavanului. Lumina filtrată de crengile care ples-neau de ploaia de-afară se strecură şi la ei. Cădeachiar pe pielea de mistreţ, care, ajunşi în siguranţă,era abandonată la podea. O apucară împreună, oîntinseră, apoi o strânseră păturele şi-o aşezară lacăpătâiul patului. Şi, pentru că de când era coloca-tar cu Mistreţul, raza alb-argintie de-afară nu maifusese lăsată să le lumineze interiorul, ţăranulfugar acum descoperea cu adevărat acel adăpost.Sus, pe gârliciul sobei din pământ humuit, zărinişte păpuşi, câteva figurine din lemn cioplit, unareprezentând pe Sfântul Gheorghe în luptă cu ba-laurul, cealaltă, o pasăre, despre care Tudor ziceacă se numeşte fenix.

– Ce nume mai este şi aista? întrebă.– Habar n-am. Dar se zice că pasărea asta a

reînviat din proprie cenuşă.– Cealaltă meşterie, cu Sfântul cari o răpus

Răul, îmi zâce că eşti om cu credinţă şi cu frică deDumnezău.

– Se poate altfel, de vreme ce bunicii şi pă-rinţii ne-au fost buni creştini?

– Comuniştii or stricat biserici...Ştii?– Pe la noi?– Prin Rusía, se spune...Da’ urmează şi la

noi. Gon-Gon şi-o înjghebat un plan prin cari sămute lăcaşuri sfinte pe roate, parc-ar fi jucării. Şicimitire. Asta o mai ştii? Mie mi le spune nevastă-mea, când mă mai retrag prin sat sau vine pe lamine

– Nu mi-a adus nimeni la cunoştinţă aseme-nea grozăvii.

– Cred şi io, de vreme ce te-ai închis în codruşi-n pielea aiasta de animal.

– Eu primesc veştile de la copaci...– Ai puterea să-i faci să vorbască?– Câteodată. În tinereţe, mai coboram în sat.

Îl aveam, acolo, pe bunul prieten de copilărie...Ajuns activist de partid şi bine pus la punct cutoate ce urmau să facă tovarăşii lui.

– Să nu-mi zâci că acela eara Chiríş… Coadade topor a antihrâştilor. Răutăţâle şi fărădelegile,toate câte s-or tâmplat în Timigeni, vreme de pa-truj’ de ani, are să-i steie pe chept, când a muri.

– Steriene, nu blestema. Chiar mi-a fost prie-ten. Despre el era vorba.

– Aşa hal de răutate cari s-o dovedit a fi pen-tru sat, n-avea cum fi băiet blajân, pretenos, în stare


să se apropie de ceilanţi.– Să nu exagerăm. Oamenii pot evolua sur-

prinzător. Depinde de ce cărări şi ce obstacole li seaşază în cale.

– O fost un ciolănar…– Un...ce?– Unul dintre-aceia cari s-o răpezât după

hălcile cele mai bune, da’ s-o mulţămit şi cu restu-rile chicate de la fraţî lui lupchi...

– Vorbeşti în pilde, bătrâne...– El mi-o fost adus pe cap „haita“ cari să mă-

mplinească. M-or chemat câteva zâle mai nainte laSfatul Popular, să mă ameninţe.

,,Bade, asta este calea, mi-o zâs. Satul va faceprecum sunt directivele noastre de sus, nu cum vo-ieşti dumneata. Ştim că te străduieşti să devii ex-ploatatorul numărul unu al localităţii, c-ai adunatatâta pământ de pe la săraci, de-a moaca. Şi căchiar te mândreşti cu eticheta de principal chiabural Timigeniului. Dar Partidul nostru este unul al să-racilor şi necăjiţilor. Aşa spune Internaţionala,imnul deşteptării universale: Sculaţi, voi, oropsiţi aivieţii! Ştii, oare eşti conştient, câtă ură şi oprobiustârneşti în rândul vecinilor, al fraţilor şi prieteni-lor dumitale, cu lăcomia asta pentru avere?“

,,Cui îi pare rău de comândul meu, n-aredecât să-şi puie mintea şi osul la trabă, i-am răs-puns. Ş-apoi io am, nu pentru că sunt lacom şi ne-săţâos, precum zâci, ci pentru că dorm noapteamai puţân, muncesc şi-mi depun enteresul ceva maimult decât iei, şi, peste toate, ce fac, din dragosteşi preţuire pentru pământ fac. Urmeze-mi calea, şim-or agiunge, numaidecât.“

,,Da, o să ne luăm noi după tine, ba chiar osă ne aşezăm în faţă, să nu mai poţi trece deloc, mi-o zâs el, plin de-ncredere. Ai proceda bine dacă, încel mult trei zile, ai depune la Partid o cerere, princare să soliciţi, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, săcedezi din surplus, statului...“

Mi-am strâns degetele de la mâna stângă înpumn, pe cel mare l-am trecut printre următoareledouă, astifel încât, de la primul, să se zărească doarunghia neagră de muncă şi buricul rotund, zâcând:

,,Ciu-ciu, domnule gentar! Aşa i-am spus,căci lumea îl poreclise. Mai pune-ţi pofta-n cui.Bine?“

S-o-nfuriet, s-o rădicat de la birou şi s-o re-pezât asupră-mi.

,,Crucea şi anafura mă-ti de vagabond! mi-o strâgat, înşârând înjurături cu nemiluita şi fă-când spume la gură. Am să te aduc la sapă delemn!“

M-o prins de umeri, mi i-o răsucit pân’ m-am întors cu faţa cătră uşă, apoi mi-o dat două pi-cioare-n fund:

,,Ieşi, în pizda mă-ti!“ ,,Am urechile mărişoare, i-am zâs. Şi nu cred

că mai încap, ca să isprăvesc trebuşoara aiasta. Adumitale însă sunt lipite de tâmple. Se potriveştede minune. Aşa că n-ai decât să încerci.“

Răcnetele ameninţătoare, de adineauri, aomulu’ de partid s-or facut dintr-o dată zbierăte.Parcă eara o hiară.

,,Pocitanie afurisită ce eşti! Bestie exploata-toare! Ori ieşi, ori te-mpuşc!“

Ş-am plecat, lăsând uşa întrădeschisă. Pedrum, cătră casă, sâmţam cum se cască iadul subtălpi, pântru mine şi pântru familia me. Numa că,pân’ s-agiung în poartă, planul mi-eara făcut: Amsă părăsăsc satul, gospodăria, ş-am să-mi iau câmpii.Da’, întrat în curte, mi-am dat sama că n-am s-opot rezolva curând. Eara multe lucruri de pus lapunct. Io nu am reuşât să le aranjăz nici în cele triizâle, date ca termen să depun cererea, iar într-apatra, ei s-or şi prezăntat...

Eara toamna lu’ 1955, o zî ploioasă, cu drumplin de glod. Or vinit cu un gamion rusăsc, însoţâtde-un tractor dintr-acelea nemţăşti, de pe vremearăzboiului, cari, când se-nvârtea prin ogradă, parcăara. Avea tot ce le trăbuia: meliţâie şi câni, topoarede despicat garduri şi uşi, fierăstrăie, ciocane depălit în lacăte, sârmă, chiroane...Într-o oră, m-orfacut flăcău...

– Mă uit la tine cu câtă înverşunare vorbeşti.E semn că-i urăşti din adâncul inimii.

– Adevărat. Uneori însă, sunt conştient căgreşăsc în faţa lu’ Dumnăzău. De fapt, aceia nueara decât nişte oameni rătăciţi. De mi i-ar fi datcineva să-i ucid, nu cred c-aş fi fost în stare s-o fac.Îndeplinea nişte ordine. Poate pe şăfii lor i-aş fi datpuţân prin hârzob…Pe cei mai mari şi mai mari:tovarăşî Gheorghiu Dej, Bodnăraş, Apostol, ChivuStoica şi tot neamul lor spurcat.

– Când pomeneşti despre fărădelegile lor,parcă ai vorbi de făpturi de pe o altă planetă. Des-pre nişte creaturi. Gândeşte însă că, din organizaţieîncepuse să facă parte şi semeni de-ai noştri. Fraţi,cumnaţi, prieteni, unchi, mătuşi. Oameni lângăcare trăiam de când ne ştiam. Şi care prindeau sănu mai împărtăşească aceiaşi credinţă, acelaşi idealde viaţă cu al nostru. Abandonându-se pe sine,abandonând credinţă în Dumnezeu, obiceiuri şitradiţii, deveneau simple rotiţe la discreţia unuitătuc sau a unei mămuci. Adică, aceia care le creauimpresia că ei sunt fiii legitimi ai meleagului, şi nualţii, născuţi odată cu Ţara Românească. Că nusunt emanaţia a două-trei minţi bolnave, răpciu-goase, cum au fost Marx, Engels, Lenin sau Stalin...Ci că-s chiar miezul pământului, semnul cerurilor.Şi că vor dăinui cât istoria.


– Asta, pentru că aşă o fost românul nostru.O zâs tată celui cari o ţâne pe mama. Ş-o legat calulunde o zâs stăpânul. Io, unu, nu mă dau cu iei, dem-ar prinde şi m-ar arde de viu.

– Nu-i vorba că să te dai. Căci te iau ei, fie că-i aprobi, fie că-i respingi...

– Te ascult şi mă-ngrozăsc. Cine ave-va pu-tere să taie capul la asăminea hidră? Cine ave-vaîndrăzneală să se puie de-a curmezâş, în calea lor?Dumnezău isca-va pe cineva, sau ceva, cari să facălucrul aista? De vreme ce toate a lumii sunt trecă-toare?

– Ai auzit despre revolta de la Budapesta, cândsute de comunişti au fost spânzuraţi?

– Pre puţân…Dumneata însă, de unde ştii? – Chiar dacă trăiesc în inima codrilor, lumea

trece şi prin sufletul meu. Mi-a vorbit despre acelelucruri un prieten din Şur. E mare meşter în lemn.Migăleşte fibra copacului cu tăişul. De aceea, pe-trece multe zile cutreierând desişurile. L-am întâl-nit şi ne-am împrietenit. Caută formele printrecopaci. Adică, ciudatul chip al lucrurilor. Zice căpe om, în viaţă, nu tebuie să-l preocupe subiectul,adică conţinutul. Care a fost şi rămâne mereu ace-laşi: nevoia de desăvârşire, de dragoste şi de fericire aomului. Ori, astea, la un loc, nu pot reprezentadecât pe Dumnezeu. Importante cu adevărat suntdoar tiparele în care este turnat Divinul. Acel băr-bat este o fiinţă blândă şi se numeşte Sapienţiu.Despre cioplitor îţi vorbesc. Mi-a dat şi mie câteceva din bijuteriile lui. Priveşte-le sus, pe gârliciulsobei. O să-l cunoşti şi tu. Şi-o să-ţi povestească şidespre acea răzmeriţă,din 1956, împotrivanefericiţilor comu-nişti...Despre focul nă-prasnic care era cât pece să cuprindă lumea.Cum s-a aprins, şi dece n-a reuşit. He, he,dacă era să fie, ajun-gea şi pe la noi. Dar n-a fost… Decât o slabămişcare, din care ar fifăcut şi el parte, dacăn-avea grijă domnulStalin şi mâna luidreaptă, în România,adică Ana Pauker, să-l bage la Canal, căci,chiar copil fiind lavremea aceea, fluierase– cum se spune – în biserică. A făcut, bietul de el,atâta pârnaie! Noroc de Gheorghe Gheorghiu-Dej,care, în 1964, l-a eliberat…

Fugarul Sterian îl urmărea cu oarecare difi-cultate. Tovarăşul lui mărturisea lucruri numai deel înţelese. Nu-i plăcuse în viaţă să se bage în par-tidele care luaseră fiinţă prin sat, înainte de război,dar nici nu era indiferent ce urmăreau ele. Dacă,acestea, îl lăsau în pace să-şi vadă de treburi.

Se încurcase puţin doar cu legionarii. Vărulsău, Ilie Prâscov, îl invitase, în iarna lui 1939, la o„sandrofie“politică. Ş-amintea cum, în odaia ţă-ranului, se adunaseră vreo 9-10 săteni, şi cum un„instructor“ le povestea lucruri periculoase detot. C-adică organizaţia lor să vegheze în aşa fel,încât comuniştii şi evreii să moară, fiindcă sunt„sămânţa Deavolului pe pământ“.

El, la ora aceea, habar n-avea ce sunt comu-niştii, dar că evrei, în comună, existau doar douăpersoane. Ei, la Timigenii de Câmp, îl aveau peDom’ Leiba, cu dugheana lui de marafeturi, chiarpe uliţa sa, la câteva case mai de vale. Era un ombun, cu o faţă rozíe şi pistruiată, care avea şi-o fată,nimeni nu-i ştia vârsta, dar grasă, solidă şi camdusă cu leuca; şi oricine intra în prăvălie, spuneacă tăticul meu doreşte să mă facă doctoriţă, dar eu nuvreau; eu vreau aviator. Şi Leiba i-arăta un băţ binelustruit, c-adică dacă îl mai încurcă mult la treburi,prin prăvălie, are s-o fure, şi Rifca, că acesta îi eranumele, dispărea de îndată undeva în spate.Evreul se retrăse de mulţi ani din târgul Şurului,la Timigeni, era popular nevoie mare, iar ţăranii îliubeau şi pentru că era darnic cu produsele prăvă-liei lui, dar, mai ales, pentru felul cum „îşi cântavorbirea“: Ia gustaţi de coleeea, de vedeţi ce măsliiine

aaaam. Şi ce curmaaale!Şi Sterian trăia bine şi se înţelegea de mi-

nune cu el. Uneori, când copiii doreau bumboane


sau zahăr, sau când venea Paştele şi era nevoie demirodenii în casă, pentru cozonaci, pleca la iudeuşi-acela le dădea pe datorie. Lasă, fraaate, oamenisunteeeem. Ai tu timp să-mi plăteeeeşti.

Într-o seară, membrii lui Prâscov se hotrărăscsă-i facă pocinogul. Tărăşenia se pusese la caletot în casa verişorului său. În seara aceea, Predoiuajunsese cam târziu la „adunare“, odaia era plinăde persoane, unii deja intraţi în Legiune, alţii ne-lămuriţi încă, aşa că el rămăsese cam pe la uşă,acolo unde razele unei lămpi afumate nu reuşeausă lumineze. Pur şi simplu, nu-l observaseră cei-laţi.

„Doi aveţi în toată comuna, cuvânta instruc-torul străin. Unul aici, la voi, iar celălat la Timi-genii de Pădure. Să arătaţi că nu vă trebuie jidaniîn sat.“

De cum a auzit, s-a răsucit, a sărit peste pra-gul casei şi peste răzătoare, şi, în câteva minute,escalada poarta încuiată cu trei rânduri de lan-ţuri, a evreului.

„Ieşiţi, dom’ Leiba, şi fugiţi! În două me-nunte. Altfel, vă omoară.“

„Cine?“ a mai reuşit prăvăliaşul să întrebe,speriat nevoie mare.

„Cine, necine, cheriţi numaidecât!“Din seara aceea, n-a avut ce să mai caute pe

la casa verişorului. Dar era îngrijorat că, la primaîntrevedere, atunci când trimisul special de la Şurle prelucrase Programul, apucase să semneze untabel. Pe baza acestuia n-a avut-o de tras. Se to-pise la timp şi nu ieşise la întrunirile de ziua, dinpublic. În schimb, după venirea comuniştilor laputere, Prâscov şi alţi zeloşi ca el au avut sufi-ciente necazuri. Pe şef îl pârâse cineva şi de casaconspirativă, şi de faptul că, prin 1940, era singu-rul din „grup“ care, în fală, se purta prin sat cucămaşa verde. Se ducea cu vaca la cireadă şi-l ve-deau sătenii.

„Ia uitaţi-vă la aista, măi, se distrau. O datcodrul în el. Acuşica are să-i cânte şi cucul.“

Avea şi o insignă, agăţată în partea stângăa pieptului. În primii ani de pribegie, încă pecând se adăpostea în bordeiul de la Pământuri, ne-vastă-sa Mălica venise cu merinde, într-o noapte,şi-i povestise despre ce-a păţit bietul Prâscov dela comunişti, cu politica sa legionară.

„L-or dus la başcă. Într-o noapte o foit Să-curitatea prân tot satul, pân’ l-or găsât. I-or luatcasa, copchiii şî fimeia lui or rămas pe drumuri,iar în ie, în casă, or făcut sădiu, ca şî la noi. Da’ lanoi îi de colectivă, iar la el, de oreganizaţâie de bază,adicătălea de partid.“

,,Dar care sunt treburile tale?“ l-a întrebat,

într-o zi, instructorul Chiríş. Era într-o vară, prinanii ’50. Purta caii la apă, în balta timigeneană, şi-acela, care de-abia venise în sat, urca pe uliţă.

,,Toate, moştenite de la tata şi mama, i-a răs-puns; de la bunicul, străbunicul şi-ntreg neamullor…Să am grijă de ogor. Să-l ar, să-l samăn să ro-dească, pentru ca, pân la urmă, să ne dăruiască…Să cresc vaca, oaia, calul…Şi pe toate cari îl hrănescpe om. Cu alte cuvinte, să sfinţăsc peticuţul de pă-mânt pe cari Dumnezău m-o pus stăpân.“

,,Cum gândeşti îmi place, i-a zis tânărul ac-tivist de partid. Dar politica noastră este aceea carene învaţă cum să faci lucrurile acestea mai bine…“

,,Tata spune că asta este ca şi vulpea. Tri-măte coada cătră stânga, da’ ea o ie spre dreapta.Şi viceversa.“

,,Politica noastră nu face aşa ceva. Noi nune permitem luxul de-a fi demagogi“, zicea Chiríş.

,,Da’, mă rog frumos, de ce-i doar a voastră?“Omul a dat a lehamite din mâini, s-a răsucit

cu faţa către deal şi-a pornit, mormăind ceva degenul greu mai eşti de cap. Ceea ce şi recunoştea.

Acum, nu că rămăsese cu acea meteahnă.Dar tovarăşul de ascunziş bătea bine câmpii, po-menind ceva legat de şiretenia lui Dej care, la omasă stropită cu vin bun şi carne de vânătoare,oferită lui Hruşciov, în 1955, când a venit şi-a vizi-tat România, l-a convins că staţionarea armateisovietice pe meleaguri carpatine aduce Marii Uni-uni numai prejudicii, la care rotofeiul conducătora făcut ochii mari şi i-a răspuns:

„Cred că ai dreptate. Spasibo pentru idee.Adică, mulţumesc. Le retrag, numaidecât!“

Făcu semn, chiar îl somase să se oprească,fiindcă el nu cunoştea nici o persoană cu numelede Sapienţiu şi nici cu Revoluţia de la Budapesta nuera pus la punct. Dar degeaba se străduia. Omul-mistreţ continua să peroreze.

Atunci se lipi de perete, lăsă trupul să-i lu-nece în jos şi adormi. Cuvintele celuilalt răsunauca de pe un tărâm străin.

Se trezi la un ceas, când dezertorul repeta,pentru a multa oară, paragraful cu răzmeriţa un-gurească. Dar, acum, o lua de la coadă la cap: norocînsă de Gheorghiu Dej, care a dat lege şi l-a eliberat.Căci făcuse pârnaie, săracul. La „Canal“ şi în „Deltă“,doisprezece ani încheiaţi, pentru că părinţii lui, păpu-şari, glumiseră într-un spectacol pe seama puterii co-muniste, intrată în ţara noastră odată cu stihia vântuluinumit Crivăţ. Dar mai avea şi alte tinichele politicecare îi spânzurau de coadă…

Fragment din romanul Paradigma Deşertului,aflat sub tipar…


AH, CE TE INVIDIEZ !

- De mâine intru în concediu pe două săptămâni,zâmbeşte mulţumit Menase. Am de gând să-mi facde cap... În primul rând, arunc undeva deşteptăto-

rul, să nu-lvăd, să nu-l

aud. Dormcât intră-nmine! Măscol, îmifac o cafe-luţă tare,bine cal-

c u l a t ă ,a b u r i n d ă ,

băută întihnă, cu o ţigară

bună, o plăcere...Mă plimb în pijama

cât poftesc, iau o re-vistă bună, mă tolă-

nesc într-un fotoliu...Am să fiu ca

regele Por-tugaliei...

- Ah, ce te invidiez! Spune domnul Ghezuntertoit.- Şi după aia, continuă Menase, deschid televizorulşi mă uit la programul pentru copii. Eu mă dau învânt după desene animate. Sunt cele mai reuşiteemisiuni din câte există. Pot să râd în voie, să pri-vesc cât poftesc, am să fiu stăpân absolut pe timpulmeu, pe fotoliul meu, pe salonul meu. Mă voi simţică preşedintele din Insula Paştelui...- Of, ce te invidiez!! Oftează domnul Ghezunter-toit.- Aşa, şi după aceea îmi pun un disc, am o duzinăpe care nu am timp niciodată să le ascult. Îmi pundeci un disc, iau un roman de aventuri sau niştejocuri de cuvinte încrucişate şi mă dedic în între-gime acestei activităţi fără să mă intereseze nici bu-letinul meteorologic, nici cursul actiunilior labursă, nici nimic... Am să mă simt ca paşa din Tai-landa...- Vai, ce te invidiez!! Exclamă domnul Ghezunter-toit.- După aia ies la o plimbărică, continua cu volup-tate Menase. Fără nici un plan prestabilit. Unde măpoartă paşii, acolo ajung. Mă întâlnesc cu unul, cualtul, beau o bere cu un prieten, asta are efect re-confortant mai ceva decât cel mai bun medica-ment. Ce mai, mă voi simţi că un prim ministrudin Tropicul Racului...- Măi ce te invidiez, suspină domnul Ghezunter-

toit.- Şi după aia, mă întorc acasă, nu contează la ceoră... Nu sunt în propriul meu concediu legal deodihnă? Îmi aranjez un prânz pe cinste, îmi facsiesta cu ziarul, fac un duş prelungit, trag un puide somn şi când se face ora patru, dau vreo douătelefoane. Am un prieten la Holon şi o rudă la Ie-rusalim, mai schimbăm o impresie, mai un bancacolo, mă simt ca dictatorul din Bermude...- Ai, ai, ce mult te invidiez!- Seara, continua Menase, am de gând să mă portca un nabab... O să ies în centru şi o să-mi cumpărun falafel bine ardeiat. Bineînţeles că nu chiar înfiecare seară. Altă dată o să iau seminţe de floareasoarelui prăjite şi sărate... Poate o să intru chiar laun cinematograf, că nu am mai fost de vreo doiani. Am de gând să mă simt ca emirul din Paris.- Doamne, cât te invidiez! Aproape strigă domnulGhezuntertoit.- Ascultă, domnule! Se trezeşte în sfârşit Menase.Înţeleg că mă invidiezi dar, la urma urmelor, aiputea şi dumneata să-ţi permiţi aşa un lux ca mine.Mai lasă naibii, pentru o vreme, afacerile şi specu-laţiile financiare, ia-ţi şi matale două săptămâni li-bere şi fă-ţi de cap. Cine te împiedica?- Ehei, zice Ghezuntertoit, ţie ţi-e uşor să vorbeşti...Şi ce să fac cu excursia în Orientul îndepărtat, pecare am plătit-o? Numai când mă gândesc că n-amsă mă pot scula când vreau, să mă plimb în pijama,să citesc ziarul şi să dau telefon la Holon şi la Ieru-salim, îmi vine să plesnesc de necaz. Aşa-i viaţa!Unii au toate satisfacţiile posibile şi alţii se chinu-iesc pe drumuri ca nişte comis-voiajori. Unde eştitu, Dreptate Socială!?

FEMEI CELEBRE

Voi căuta să fiu cât mai sincer: când domnul Ghe-zuntertoit m-a invitat sâmbăta trecută la sindrofie,am mulţumit politicos, dar nu aveam nici un chefsă mă duc. Chiar i-am spus doamnei Gurnişt, cucare m-am întâlnit nu mult după acea, în ascensor: - Ce să caut eu acolo, printre aceleaşi mutre de par-veniţi, snobi şi imbogăţiţi peste noapte? Să mă uitla toaletele doamnelor? Să discut despre bursă? Săascult inepţii culturale? Mai bine ma culc!- Fii serios! m-a mustrat blând madam Gurnişt.Trebuie să te duci... Unde nu am eu norocul să măfi poftit de data aceasta?! A fost invitată şi am auzitcă vine precis, celebra Cezarina Cumbumbum,bomba sexi, cântăreaţă şi compozitoare, ziaristă şipoetă, om politic şi manechin. Cum să nu te duci?

Dorel SCHOR (Israel)


Când mai ai o ocazie ca asta?

Să fiu sincer în continuare...Mie îmi plac oameniicelebri, iar după femei celebre mă dau in vânt. Ţinminte că prin clasa doua de liceu fusesem pe punc-tul de a fi exmatriculat din şcoală pentru o colecţiede femei celebre, Teodora împărăteasa Bizanţului,Mesalina, Lucreţia Borgia şi madame de Pompa-dour. Aşa că m-am îmbrăcat elegant, am potrivit ocravată discretă şi m-am înfiinţat cu o plantă într-un borcan îngust, aşa cum e modern acum.

Din cauza unei obişnuinţe păcătoase, fiind invitatpentru ora nouă, nu am reuşit să întârzii mai multde o oră. Am sosit, bineînţeles, primul. Pe la un-sprezece au început să apară şi alţii, iar nu multdupă miezul nopţii când toată lumea era prezentăşi fremăta de emoţie şi nerăbdare, şi-a făcut intra-rea steaua serii şi a seratei, inegalabila Cezarina!Parcă s-ar fi întrodus o felie de lămâie într-unpahar de coca-cola. Toată spuma societăţii a înce-put să fiarbă, spiritele s-au încălzit dintr-o dată,bărbaţii au început să roiască în jurul ei, compli-mentele s-au revărsat dintr-un nemaipomenit cornal abundenţei...

Să fiu din ce în ce mai sincer? Femeia era destul defrumoasă, bine fardată şi suficient de îmbrăcată.Zâmbea cu meşteşug, culegea laudele dezinvolt,de parcă ar fi scos nişte firişoare de praf de pe ohaina bleumarin, răspundea la un milion de între-bări clasice cu o sută de mii de replici moderne şicontemporane. Era o adevărată stea. După cât erade frumoasă, dacă ar fi fost puţin mai tânără şi mainaturală, aş fi zis că e tot aşa de drăguţă ca vecinaAmalia...De felul meu nu-s băgăreţ, aşa că m-am mulţumitsă privesc, sorbind o băutură răcoritoare, cum toţii se adresează, cum fiecare vrea să o atingă, să-isimtă mirosul, să-i audă cugetările, să-i vadă ro-tunjimile. Şi ce credeţi că s-a întâmplat? După ovreme, după ce fiecare şi-a făcut plinul, vedeta s-aretras discret şi... s-a apropiat de mine. Vă rog sămă credeţi, s-a apropiat tocmai de mine şi mi s-aadresat cu glas suav, profund şi tulburător:- O, dacă ai ştii cât mă obosesc toate aceste scenede admiraţie, potopul de complimente, milionulde întrebări steriotipe...Te-am observat, eşti singu-rul care nu te-ai inbulzit, singurul care nu mi-ai datnici o atenţie... Recunosc că asta imi face plăcere,dar mă şi intrigă... De ce? Nu ai văzut nici un filmde-al meu?- Cred că am văzut unul... O reclamă pentru su-tiene sau undiţe de lux, nu mai ţin minte, am răs-puns politicos.

- Ah, da... A fost un mare succes. Habar n-ai cât ede plicticos ca toţi să-ţi spună că te-a admirat la te-levizor, că ţi-a citit interviurile, că ţi-a cumpăratdiscul. Dumneata eşti singurul care m-a înţeles.Discreţia e o pasăre rară.- E explicabil, doamnă sau domnişoară. Profesiamea mă obligă la discreţie. Sunt medic, ma ocupde piele şi sexologie.- Hai, nu mă înebuni! a exclamat vedeta. Zău!Vino, vino dragă, să ne retragem într-un dormitor!Vreau să-ţi arăt ceva care mă mănâncă de mor. Şimai am nişte analize recente, ceva cu ficatul...

BLAZON IMAGINAR

Ultima oara când l-am vizitat pe domnul Ghezun-tertoit, am fost serviţi, printre alte bunătăţi, cu obrânză specială. Doamnele chiar au lăudat fineţeamoleculelor, sau aşa ceva, eu nu mă pricep şi nicinu mă omor după brânză, decât dacă e un caşproaspăt sau telemea.- E o double-cremes, s-a pronunţat doamna Gur-nişt, care ştie mai multe limbi şi e formată ca gos-podină la Cernăuţi. Se topeşte in gură... Savuros!- Triplu fermentat, a intervenit Rozica lui Menaşe.Cu multe lipide...- O delicatesă..., şi-a supt degetul mare Pnina Bro-diciche. Era la noi, la Odesa, unul Kaizerman,brânzar din tată în fiu, dar aşa o specialitate fran-ţuzeasca sau olandeză n-a avut niciodată.- Se găseşte în magazinele selecţionate, a mărturisitgazda. E adevărat că preţul e cam pipărat, dar segăseşte la discreţie...

În clipa aceea, am ştiut deja că nevastă-mea vaaduce acasă, cu prima ocazie, produsul respectiv.Evenimentul s-a produs chiar mai repede decăt măaşteptam, adică a doua zi: o cutie de un sfert depe care rupsese cu grijă preţul, dar nu şi etichetamulticoloră şi foarte internaţională. Era pe ea o co-roană care te asigura că brânza aceasta e destinataregilor, dar acum e vândută în mod democratic şisupuşilor.

Am întrodus cu mare grijă cutia în frigider şi, înaceaşi clipă am simţit un soi de creştere în propriimei ochi, o chestiune de prestigiu, dacă mă pot ex-prima astfel. Pentru că, mărturisesc, neam de ne-amul meu încă nu se atinsese de o asemeneabrânză, iar eu eram primul în ordine dinastică...Seara am chemat copiii la masă şi, într-un fel oare-cum ceremonios, i-am anunţat că îi voi servi cuceva special. Le-am pus câte un cub pe mijlocul far-


furiei şi le-am dat câteva instrucţiuni:- Nu înghiţiţi dintr-o dată... Lăsaţi să se topeascăpe limbă şi savuraţi aroma, gustul şi consistenţaacestui fromaj delicios.Tineretul s-a conformat, dar s-a pronunţat la uni-son: - Nu ne place! Fromajul ăsta e un fel de brânză to-pită fără nici un gust!Şi cu preferinţe pe care le care le pot considera bar-bare, s-au mulţumit cu nişte banale mâncăruri co-tidiene.- ÎI vom invita în mod special pe soţii Oiţerman, adecis consoarta mea. El este foarte umblat prinlume, iar dânsa se învârteşte prin cele mai selectecercuri. De mult ar fi trebuit să-i poftim, iată prile-jul. Pe sâmbătă...

Se înţelege că nu era să-i chemăm ca să mănâncebrânză şi gata. Ne-am agitat toată săptămîna, amcumpărat o mulţime de specialităţi şi trufandale,am preparat sărmăluţe în foi de varză, pentru cădumnealui făcuse odată un apropo de bucătăriaromnească şi i-am invitat şi pe soţii Kleinergroisîntrucât el e dentist şi Oiţerman admiră intelectua-lii.

Seara s-a desfăşurat foarte frumos, toţi au lăudatmămăliguţa cu brâză, sărmăluţele şi toate cele-lalte... Cât despre fromajul care trebuia să fie sur-priza cinei, au gustat sau nu, l-au lăsat pemarginea farfuriilor şi, probabil din cauză că noin-am avut rafinamentul de a-l prezenta cum se cu-vine, a trecut neobservat. După plecarea musafiri-lor, am întrodus cu strângere de inimă delicatesain frigider. Ceva se deteriorase pe blazonul meuimaginar.- Mâine să-ţi iei la serviciu un sendvici cu chestiaasta, mi-a spus soţia.- Dar eu nu-mi iau niciodată senviciuri, am protes-tat.Aşa că mi-am luat o felie groasă de pâine cu fro-maj. La fel şi a doua zi... În a treia, l-am servit pecolegul meu de birou.- Ce-i asta? s-a mirat el.I-am explicat, dar n-a părut deosebit de încântat.

E greu de crezut cât de multă brânză conţine ocutie de 250 grame, de import. Ieri, cu un gest dis-cret, am întrodus fromajul în cutia cu resturi me-najere. Soţia nu m-a întrebat nimic, nici măcar nus-a mirat că ies să duc gunoiul din proprie iniţia-tivă. Am păşit distins şi elegant, aşa cum se cuvineîn asemenea împrejurări. La urma urmelor, măataşasem chiar de el. Păcat!

ORA EXACTĂ

- E extraordinar, spune domnul Brodiciche, cât demult a avansat nivelul de trai în ultimele două de-cenii. Eu îmi amintesc că la Odesa, acum vreo trei-zeci şi ceva de ani, dacă aveai un ceas Pobeda eranormal, dar să ai două ceasuri Pobeda deja era exa-gerat... Şi acum, aşa pe nesimţite, avem ceasuri că-călău, pardon de expresie. Şi, între noi fie vorba,nici nu ai nevoie de ele. Stai în salon, te uiţi la tele-vizor, şi dacă vrei să ştii cât e ora, apeşi un butonde pe telecomandă şi-ţi apare la fix. Asta n-ar finimic, dar ai ceas şi la computer, în dreapta jos,acolo îţi spune şi dacă eşti AM sau PM, adică ante-meridian sau postmeridian, nu vă gândiţi la alteprostii...- Dar la bucătărie...- La bucătărie, dragă domnule, ai ceas la maşinade gătit. E pus acolo pentru ca să ştie cucoana cândse termină programul la cuptor. Dar dacă nu ainimic la cuptor, digitalul ăla te informează, vrei nuvrei, cât timp ai stat în bucătărie, în câte minute aimâncat salată şi în câte ai dat gata supa cu tăiţei...- Măcar în dormitor...- În dormitor am două. Un ceas deşteptător cu so-nerie şi telefonul ăla portabil pe care trebuie numaisă-l aranjezi decuseară la cât vrei să te scoale,numai că la el nu merge cu şapte fără un sfert, tre-buie să-l pui la şasepatruzecisicinci...- Atunci la closet... Acolo ai linişte.- Fii, domnule, serios. Am primit cadou nu ştiucâte ceasuri de perete. Dacă cumperi un frigider,primeşti un ceas pătrat. Cumperi un covor de doimetri, vine la pachet cu un ceas rotund. Unde să leagăţi, spune şi matale? Pui unul în veceu şi atunciştii cât şi cum. Şi mai plasezi unul în baie, pentrucazul că te bărbiereşti sau ca soţia să nu întârzie lacercul de ceramică... Nu mai spun că la radio îţi co-munică la fix şi la jumătate cât e ora exactă. Şiacuma, că am ieşit la pensie, ce crezi dumneata căam primit din partea conducerii, a sindicatului şia colegilor de lucru? Poţi să ghiceşti?- Ştiu şi eu... O săptămână cu doamnă la o staţiunebalneară...!?- Nţţ!- Un abonament dublu la Teatrul Naţional...?- Nici.- Un tablou expresionist sau impresionist...!- Nu, prietene. Am primit un ceas de mâna, crono-metru, în care nu intră apă până la şaptezeci demetri adâncime, care îţi spune ziua şi luna, poziţiaplanetelor şi mai are nu ştiu câte alte funcţii impor-tante şi indispensabile. Un ceas! Incă un ceas!- Adevărat? N-aş fi ghicit niciodată...


REAL ȘI FANTASTIC ÎN PROZA LUI CONSTAN-TIN HUȘANU

Un prozator autentic, deosebit de prolific este Constan-tin Hușanu în cartea de schi�e și nuvele Interiorul unui cercapărut la Ed. TIPOMOLDOVA, Opera Omnia- Proză scurtăcontemporană, Iași,2012.

Ajuns la vârsta matusalemică de 86 de ani, prozatorulConstantin Hușanu, face parte din categoria oamenilor lon-gevivi, dacă am în vedere că mama sa a trăit 101 ani, cu o bio-grafie atât de om cât și de scriitor complexă, bogată și destulde interesantă.

A văzut lumina zilei la 29 aprilie 1929 în comunaPungești, jude�ul Vaslui, via�a, copilăria și tinere�ea, în gene-ral, nu i-au fost lipsite de greută�i, având mai multe func�ii:contabil, ofi�er, muncitor rectificator, redactor la Radio Iași șila diferite ziare și reviste economice etc.

Debutează în literatură cu povestirea Telefonistul,1953,apoi scrie schi�e și nuvele în revistele Cronica, Flacăra, Mol-dova, Convorbiri literare, Academia Bârlădeană, Cronica veche etc.

A publicat până la ora actuală următoarele lucrări: Pefluviu la deal-roman, Ed. Moldova, Iași, 1992; Vitrina cu fan-tasme roman, Ed. Moldova, Iași, 1998; Pastile contra mor�ii-po-vestiri, Ed.TipoMoldova, Iași, 2001; Erotica-2romane: ClubulMegasexe și Pre�ul vie�ii ca de câine, Ed.TipoMoldova,Iași, 2002;Ademenirea-roman, Ed. Moldova, Iași, 1996; Jurnal tardiv în-ceput și fără sfârșit 2000-2006, vol I, Ed. PIM,Iași, 2006; Cursești,istoric și evocări la capăt de veacuri și milenii, Ed. PIM,Iași,2009;Jurnal tardiv început și fără sfârșit 2007-2010, vol II,Ed. PIM,Iași,2010; Cotnariul în literatură și artă, Ed. PIM,Iași,2011.

Proza lui Constantin Hușanu este una de analiză șiintrospec�ie psihologică, schi�ele și nuvelele sale sunt adevă-rate monografii epice prin care se dezvăluie tainele interioare,frământările personajelor, ceea ce l-ar putea apropia de CamilPetrescu ori de H.P.Bengescu, dar și mai mult de MirceaEliade prin abordarea fantastică, uneori chiar fabuloasă a fap-telor și întâmplărilor narate, cu o anumită nuan�ă de prezen-tare a sacrului în avantajul delimitării de profan.

Titlul căr�ii este simbolic putând sugera o anumităformă rotundă a Universului asemănătoare cu aceea a cercu-lui sau chiar via�a însăși unde se petrec faptele și întâmplă-rile, ideea de spa�iul finit, închis trimi�ându-ne la faptul căomul pe Pământ posedă o cunoaștere abreviată (vezi Mari-nică Popescu – Vremea îngăduin�ei).

Spre rădăcina arborelui genealogic este schi�a de deschi-dere a căr�ii unde autorul meditează la modul filosofic desprerostul existen�ei omului în lume, reflec�ii despre timp și tre-cerea sa inexorabilă, în stil kantian „Timpul este o curgerefără să curgă nimic!”, iar trupul fiind un fel de baltă primor-dială, încerc să cunosc arborele meu genealogic până la capăt”afirmă autorul.

Prozatorul se află într-o continuă căutare. Tot mai caut,tot mai caut…, via�a însăși fiind un drum de nesfârșite cău-

Constantin MĂNUŢĂ

“Proza lui ConstantinHușanu este una de ana-liză și introspecție psiholo-gică, schițele și nuvelelesale sunt adevărate mono-grafii epice prin care sedezvăluie tainele inte-rioare, frământările perso-najelor, ceea ce l-ar puteaapropia de Camil Petrescuori de H.P.Bengescu, dar șimai mult de Mircea Eliadeprin abordarea fantastică,uneori chiar fabuloasă afaptelor și întâmplărilornarate, cu o anumitănuanță de prezentare a sa-crului în avantajul delimi-tării de profan.

Titlul cărții este sim-bolic putând sugera o anu-mită formă rotundă aUniversului asemănătoarecu aceea a cercului auchiar viața însăși unde sepetrec faptele și întâmplă-rile, “


tări: „Că omul nu poate în�elege toate câte se facsub soare, deși se ostenește căutându-le, fără să ledea de rost, să le pătrundă.” (Ecleziastul, 8,17).Vede moartea ca pe o femeie frumoasă, fa�a cealaltă avie�ii , iar „via�a veșnică e o himeră, o utopie, oamăgire vie.”Epitetele depreciative negrea�o, strică-toareo, o nebuloasă,sunt adresate mor�ii; fiind și su-gestive în același timp.

Felicia Caraiman este o pictori�ă căutătoarede himere, după o întâlnire cu un personaj cunume biblic, printr-un anun� la „Matrimoniale”, secred nemuritori( de unde și numele nuvelei). El-Nemuritorul, Ea-Nemuritoarea autorul afirmând căomul este o formă și pune problema ieșirii din formădin trup și trecerea Dincolo. Prin împletirea elemen-

telor fantas-tice cu celereale și per-s o n a j e l emisterioasecare vor sătrăiască întimpuri di-ferite, nu-v e l aNemuritoriise apropiede La �igăncide MirceaEliade.

Divaga�ii disperate din interiorul unui cerc este o con-vorbire cu un spirit punându-se problemametempsihozei.

Doamna Nop�ii fără lună este o povestire cutitlu metaforic, sub pretextul întâlnirii în taxi dintreun domn și o doamnă care mergeau spre aeroport,prozatorul lansează reflec�ii despre teoria nimicu-lui care-i „panaceu universal și imperfec�iuneacrea�iei.” În zborul cu avionul spre Bruxelles –doamna - frumoasa necunoscută este de ofrumuse�e orbitoare, ca în final să se dezlege și săse afle misterul numelui ei cuprins în titlul nuve-lei.

La fel o altă povestire învăluită în aură și mis-ter este Cioclii cu personaje reale și mitice ca:Goian, Atenagoras, Zamolxis, părintele Mitrofan,doctorul Ioan Hurjui.

În convorbirea dintre gropari se fac trimiterila mitologia greacă și tracă, cu dezbateri metafizicedespre moarte și nemoarte.

Sensul vie�ii este moartea după Aristotel iarOmul curge la fel ca râul.

Calistratiada prezintă frământările interioareale eroului Calistrat, iubirea nemărturisită pentru

Inodora și aluzii la teleportarea pe Pământ a pri-milor oameni: Adam și Eva. Se pot observareflec�iile retorice despre existen�a omului, finalulfiind construit în nota pesimistă că :„Tot veșniciaadormirii, când va fi să vină era solu�ia și răspun-sul.”

Trenul spre eternitate este scrisă pe conceptulde carpe diem având la bază discu�ia dintre nepotși unchi pe tema nemuririi „Nemurirea este unEden, ca o femeie frumoasă ce-�i oferă oîmbră�ișare la marginea timpului tău, prea târziuca să te mai bucuri de căldura ei.”iar „Sufletulprivește cerul prin ochii trupului, dar acest albas-tru încântător nu-i apar�ine.”

Evocarea chipului sfânt al mamei apare celpu�in în cinci nuvele și schi�e: Doamne, din cine mătrag, Confesiuni materne, Mama peste veac, Autentică,Osânda.

Cu un interesant Mesaj de dincolo se încheiecartea lui Constantin Hușanu, prin trecerea unorlinii negre pe hârtie, cu lapidarul final Doar atât potsă vă spun.

De la debut și până astăzi opera epică a au-torului a fost receptată favorabil de critica literară,Constantin Hușanu fiind un prozator pe deplinformat, trecut de pragul maturită�ii artistice și caretinde spre perfec�iunea artei literare.

SALOANELE POEZIEI DE DRAGOSTE

EMILIAN MARCU – poet al îngerilor

Emilian MARCU este o personalitate com-plexă, proeminentă și fascinantă a culturii și lite-raturii române. Complexitatea este dată decalită�ile multiple de poet, prozator, eseist, publi-cist, critic și istoric literar și de viitor dramaturg.Excelează în cele de poet, prozator și de critic lite-rar.

S-a născut la 28 septembrie 1950 într-o lo-calitate de mare rezonan�ă lirică: Heleșteni, jude�ulIași, localitate aflată la interferen�a drumurilor din-tre Pașcani, Tg.Frumos și Mircești, la 12 km de fie-care dintre cele trei localită�i (unde s-au născut:M.Sadoveanu, Vasile Alecsandri, G.Ibrăileanu).

A debutat în literatură în Revista FAMI-LIA, aprilie1974, Oradea, fiind prezentat de poetulȘt.Aug.Doinaș cu denumirea de „un nume nou” șiîn Revista Amfiteatru, dec.1974 prezentat de poetaConstan�a Buzea.A scris peste treizeci de volume de versuri: Nuntaîn sâmbure, Amiaza câmpiei, Sub zodia Traciei, Sigiliultoamnei, Neliniștea singurătă�ii, Lec�ie pe Ostrov, În-gândurat ca muntele de sare, La por�ile singurătă�ii,


Flori pentru Augusta, Scoica sonoră, Umbra și îngerul,ăranul zidit, Fe�ele insomniei, Muzeu de sate, Coroa-nele împărătești, Atlet moldav, Melancolia șarpelui, Pri-vilegiul giulgiului, Mormânt în metaforă, Foșnetulmătăsii în manuscrise, Cartea celor optzeci și opt detaine, Sfera de apă, Arta grădinarului, Zăpada timpurie,Mirării din alte veacuri.

Un lucru interesant este faptul că la un mo-ment dat, Emilian MARCU continuă tradi�ia uni-versală a sonetului fiind cel de-al doilea poetromân care duce în râuri cosmice cugetarea mare-lui Will, scriind 89 de sonete în prelungirea luiV.Voiculescu și a lui W. Shakespeare. W. Shakes-peare a scris 154 de sonete în 1609, V.Voiculescu90 de sonete continuând numărătoarea celor 154între anii 1954-1958 , iar Emilian MARCU 89 pânăla 333. Dar acest lucru era valabil până prin 1995-1996, poetul scriind mai multe volume de sonetede atunci și până acum.

În calitate de prozator Emilian MARCU ascris romanele:Iadul de lux, Lumea dincolo de lume, Mormântul călu-gărului Ioanit, Aducerea cenușii la templu, Ultima cinăa palatinului, Suburbii municipale, Tobele mute,aproape toate dintre ele fiind adunate în volumulmasiv Suburbii municipale.

În calitate de critic literar toate recenziilescrise despre diferi�i poe�i și prozatori și publicatede-a lungul timpului la rubrica Vitrina căr�ilor dinRevista Convorbiri literare au fost adunate în volu-mul masiv Vitrina căr�ilor (un deceniu de singură-tate… în bibliotecă) apărut la Editura PIM, Iași,2013.

În 2010 la Editura Miremis a apărut volu-mul de Studii, articole, comentarii, despre căr�ile luiEmilian MARCU parcurgând întreaga activitate decrea�ie sub titlul PRINTRE CĂRILE lui EMILIANMARCU 1974-2010.

Au scris despre căr�ile lui Emilian Marcu,printre al�ii: Al.Piru,Lauren�iu Ulici, Liviu Leonte,Al.Dobrescu, A.D.Rachieru, Tudor Ghideanu,Constantin Dram, Ioan Holban, Gheorghe Lupu,Theodor Codreanu,Simion Bărbulescu, Ion Bel-deanu, Ion Cozmei, Constantin Blănaru, Horia Zi-lieru, Irina Petraș, Ion Rotaru,Nicolae Busuioc,Adrian Botez,Dumitru Spătaru, Daniel Corbu,Liviu Apetroaie, George Bădărău, ConstantinHușanu, Nicolae Panaite, Ion Hurjui, Valentin Tal-palaru.

Opera lui Emilian Marcu este tradusă în:Spania, Fran�a, Anglia, S.U.A., Elve�ia, Ucraina,Rusia, Serbia.

A primit numeroase distinc�ii și premii li-terare dintre care amintim:

Marele premiu la Festivalul de poezie de laSuceava „Nicolae Labiș”,1975;

P r e -miul UniuniiS c r i i t o r i l o rdin RepublicaMoldova înanul 2000pentru carteade sonete„Umbra și în-gerul”;

P r e -miul USRpentru volu-mul „Atletmodav”,2005;

P r e -miul revistei„Convorbiri literare”, 2006, pentru critică literară;

Premiul „M.Eminescu” la salonulinterna�ional de carte, Iași, 2008;

Diplomă de Excelen�ă la a 40-a edi�ie a Fes-tivalului na�ional de poezie „Nicolae Labiș” Su-ceava 2008.

Din lipsă de timp renun�ăm la multitudi-nea aprecierilor făcute de-a lungul timpului de cri-ticii și istoricii literari, conchizând doar cufrumoasele cuvinte spuse de Doamna AuricaIchim, muzeograf principal, director al MuzeuluiUnirii din Iași: „Dacă ești trist sau dacă ești fericit,dacă vrei să auzi ploaia, vântul să sim�i toamna,culorile toamnei, prietenia, armonia, via�a la sat,�ăranul, te duci, iei o carte de pe raft, citești o poe-zie, fiindcă precis, toate aceste sentimente la veigăsi în poeziile domnului Marcu.”

Poezia lui Emilian Marcu cultivă stilul ro-mantic, dar și modern, stăpân deplin pe mijloacelede expresie artistică, călătorind galant de la un polpoetic la altul, ceea ce ne îndreptă�ește să afirmămcă poezia sa și-a găsit propria albie, iar autorul re-gistrul poetic specific. Indiscutabil Emilian Marcupoate fi considerat un poet reprezentativ pentrugenera�ia sa.

Dacă ar fi să-i găsim o asemănare ne putemgândi la undele cristaline ale unui râu care seîmplinește la vărsare într-un ocean cosmic, predis-punându-l pe lector la un fior de beatitudine me-tafizică, călător însingurat prin ostrovul stelar,poetul e un magician al cuvântului, de o nease-muită delicate�e sufletească.Printr-o sintagmă personală l-am denumit peEmilian Marcu-poet al îngerilor.


Accept, deci (ca să) exist

M-au născut când fu să fie(de-ale părinţilor),

vremuri, vărsări de sânge (vinovatnevinovat) războaie, jafuri, morţi de vii(cum alt fel!), crime, lume ieşită dinminţi, fireşte, o dată cu mine, şi maiapoi, s-au pripăşit mulţi alţii

pe moşia tereştrilor,că asta fuse porunca:

”înmulţiţi-vă, copiii mei, că veţi vedeavoi pe ăla brunetu după aceea!”.La capătul atâtor naşteri cu de-a sila

(comandă de sus)pământul dă semne de plictiseală,

s-o fi săturat de noi, fiii lui (cică, totuşi, fii ai Domnului Zeu,

tatăl a toate şi toţi, EL, însănu se ştie al cui produs va fi fiind

la rându-i!).Din ce în ce mai puţin, zic unii,merită să te naşti, să trăieşti, să...dar eu unul îmi accept condiţia, gata,

accept deci (ca să) existcât de cât aici în bătătura prafuluişi pulberii, pe nava nebunilor, aici,

că...dincolo,ce-i „dincolo” n-am idee, n-am văzut,

nici pe-acolo n-am trecut (încă),poate cândva voi fi trecut, dar nu mai

ţin minte, nu mai insist, destul căexist cât exist!

Acrobaţie

Acrobatul, puştan precoce, s-a prăbuşit perfect,a plutit secunde prin aer, părând a zbura,luminile s-au stins ca la comandă şi...

şi întuneric!S-a huiduit că, nu-i aşa, plătiseră să vadă

nu să nu vadă,orchestra a dat-o pe-un marş triumfal şi...şi a izbucnit din nou lumina binefăcătoare,în stal vreo câţiva ronţăiau de zor seminţe

de dovleac turcesc(puştanul fiins originar din Stambul):

„circarii se prefac, dom’le, ăştia nu morcu una cu două!”.

Îndată după lecţia de câini dresaţi,întreaga asistenţă râdea şi aplauda

satisfăcută, ”ei da, aşa da!”.Păi ce rost ar fi avut urletele, lacrimile:„mîine seară se va vedea dacă pişpirică

ăla, turcaletele, a dat sau nu ortulpopii, bă, ce-mi place mie circul!”.

Iarnă

A nins ca-n basme(basmele vieţii!)

casele-au fost îngropatesub munţi de zăpadă,

au murit oameni cât lumea(lumea încă mai trăieşte –

lumea cui?!),unii cică nu meritau

să treacă dincolo,alţii da –

pedeapsă mai mare ca viaţanu ştiu să existe...

A nins fără de măsură,vreo câţiva „vizionari”

au văzut în asta un semn –lecţie predată de ...

de un ilustru anonimpentru faptele noastre,

desigur, cugetate...Printre nămeţi se zbenguieo ceată de ogari bucuroşi, euforici,nu mai ninsese de mult,copiii şi ei nu mai prididesc,zidesc oameni...

(oameni de zăpadă!).A nins ca-n basme, era şi timpul,avem mare nevoie de basme...

Calistrat COSTIN


PE TRUPUL TĂU

pe trupul tăutainic luminaînfloreşte sărutul unui îngeratins de veşnicie

spre tine alearg cu braţele înfloritemi-e sângele înfierbântatparcă de un secretsufletul ostatec…

sub cer de priveghereîn risipiri de ielenor albumbra taînsămânţează somnul.

ÎN INIMA FLORII

erai în inima florii zâmbet de îngerzăvorând clipanu îndrăzneam să respirsă nu te destrami

lungă secunda-n care te aşteptdeschisă floaredezlegând umbre în spaţiul violete o sete în mine de culoaresă te găsesc iluminareîn fiecare dimineaţădesculţă prin gândurile mele.

DIN AMINTIRE

Caut frumuseţea ta inutilădin timpul care tot ne minteîntre realitate şi cuvintecu faţa spre luminădans îmi eşti în sânge tainic vin mă ameţeştimă îmbăt cu visele fierbinţiAnă zidită în amintiri!din sămânţa unui cuvântdin vraja amăgirei să rupmisterul care mă ţine hotarîntre tăcere şi clipele de jar.

DRAGOSTE

din negura uităriide zorile iubirii să ne lăsăm mânaţilacrimă de luminăneatins ţi-e altarulgând neprihănitgingaşă înseraretu în alb adoratădorm pe aceeaşi parte cu numele tăucu inima mea care-l repetănu te mai risipescîn nicio poveste.

TU ŞI EU..eu sunt pleoapa Ta de cer tu ochiul Meu albastru în noaptea ce ne-ncape noi doi – ochiul luminii

tu esti adâncul iubirii eu ţărmul Tău de dor înnoaptea ca o stâncă noi doi-tainicul izvor

eu sunt căderea Ta Tu sprijinul căderii în noaptea fără spaţiu noi doi - o şansă înălţării

eu sunt păcatul Tu lumina iertării în noaptea fără umbre noi doi- rotundul împăcării.

Dumitru BRĂNEANU


SFÂRŞIT DE TRISTEŢE

Buzele fremătau,dorind sărutulîmpietrit în aşteptare;

acum porumbeii`i ciugulesc zâmbetul de piatrăşi lacrima sapăprefăcută-n fulg

...pe-obrazul albnumai riduri.

SUB LINIA DE PLUTIRE

Sunt slab ca un ogarŞi alerg doar după cei săraci.

Urmele mele mă urmărescCa o teamă perpetuă.

Nu mai văd melcii De pe marginea drumuluiNici aburul topindu-se În stropi de rouă.

Sunt aşa de slabÎncât pot să-mi sărut umbraŞi să-i spunBună ziua!

PE PLAJA AURIE

Te-ai ivit din mareşi te priveamca pe o adiere de vântvălurind apele.

Erai o imagine clară şi albastră erai ca un spaţiu imensce aşteaptă o îmbraţişare.

O stea s-a desprins de pe cer,micuţă cât un ochi de fluture.A trecut pe lângă mine,şi nimic din ce trebuia să se întâmple nu s-a întâmplatpe plaja aurie, când tu m-ai privitca pe un fir de nisip.

BLESTEMUL SINGURĂTĂŢIISă alergiîn fiecare dimineaţăspre gardul de sârmă ghimpatăsă-ţi intre roua `n sângesă-ţi aburească ochiisuflarea zilei ce vine să-Ţi împrăştie umbrarochiei tale de mireasădoar tu să-i simţi albul...şi tu mereu să alergispre gardul de sârmă ghimpată.

...Niciodată alături umbra altuialângă umărulumbrei tale.

Ioan PRĂJIȘTEANU


Pe muntele cel mare

Pe muntele cel mare, un pisc între planete,S-a întrunit conclavul din şaptezeci de zei,Pluteau prin faţă norii, cu perindări încete,Ducând lungi zodiace cu peşti, cu raci, cu lei.

S-au adunat deci zeii, să îşi aleagă zâna Pe fata mai frumoasă, mai dulce, mai deşteaptă,Doar ei să-i dăruiască din înălţimi cununa,Pe creştet să i-o pună o bufniţă-nţeleaptă.

Și-au tot băut nectarul, s-au îmbătat, şi lunaRâdea de ei, coroana scăpând, pierdută fu.Treceai din întâmplare şi-ai ridicat cununa…De-atunci, o porţi pe frunte, zeiţa fiind tu.

Chin

M-am împiedicat de-o umbră care plânge în lumină

Era singură şi tristă răsturnată-ntr-un fotoliu.Nu îmi spuse cum o cheamă, şi un sentiment

de vinăParcă îi plutea pe faţă ca un semn micuţ de doliu.

Îşi scâncea nefericirea ca o pată pe tăcere,Nu voia să-i ştie nimeni implacabilul său chin,Se ferea în întuneric ca o mână de durereCând iubirea dintr-un suflet se transformă

în suspin.

Îşi ştergea de lacrimi ochii, palidă şi prăbuşităÎntr-un colţ golit de viaţă şi de orişice speranţă,Biată formă fără formă, de amaruri zdrenţuităCu un ac din deziluzii ce bocesc în asonanţă.

O păstrez în amintire ca pe-un dor care suspină…

Era dragostea-mi pierdută dintr-un blestemat orgoliu.

Mă împiedic de-a sa umbră care plânge în lumină…

E tot singură şi tristă, răsturnată în fotoliu.

Seminţe de lacrimi

Seminţe de lacrimi, o floare a durerii,Ascunse-n corolă, cu timpul, îşi strânge.Le ţine în taină, sub straja tăcerii,Și-apoi le sădeşte în ţărnă, când plânge.

Sunt mici şi sclipinde, mărgăritareCe curg, liniştite, sub pleoape-petale,Lăsate în picuri, când sufletul doareDe doruri nespuse în lumi vegetale.

Se scurg, ostenite, pe obrazul grădinii,Lăsând, printre straturi, o calmă tristeţe,Timid, se feresc din calea luminii,Se culcă pe umbre pictate-n negreţe.

Amurgul iubirii când simt floriferii,În singurătatea ce inima frânge,Seminţe de lacrimi, o floarea-a durerii,Ascunse-n corolă, cu timpul, îşi strânge.

Mircea Constantin JUREBIE


PLANUL DIVIN

Mâinile amândouă se întind la soarePe muşamaua cu margarete sălbatice.Milositv esti, Doamne,În dimineaţa asta cu ruj gras pe buzeŞi cafeaua bună Fierbând fără foc, fără zahăr...În planul divin, la nord dinspre sud, Un portar reumaticŞi clientul hotelui de cinci stele, Beau berea rece din aceeaşi halbă.Pe gardul electricNumai rochia mea flutură ca un steag comunist.Vă rog, ascultaţi!Recunoştinţa generaţiei mele vine cu buldozerulPrin pereţii de sticlă ai cinematografului în careScenele de război sunt derulate cu încetinitorul.Role de celuloid s-au aprinsFără brichetă,Fără chibrit.

PE PAGINA A TREIA, SUS, ÎN DREAPTA

Înghit hap-ul zileiCu apa nici vie , nici moartă.Mă aşteaptă doar o umbră cheflieÎn caseta cu bijuterii de familie.Leacul pentru ochii meiEste mai vechi decât boala astaŞi voi pipăi întunericul prin mulţimea Ce se răsuceşte ca un şnurPe încheietura mâinii-mi tremurânde. În-un singur album de familie

Mi-am adunat eroii şi cu medaliile lorDin tinichea sclipitoare.Nu am reuşit să învăţat de la eiCum să-mi conserv în oţet amintirileŞi borcanele de la băcănieAu ocupat deja locul cel mai bun din vitrină.Pe pagina a treia, sus , la dreapta,Se postează anunţul de naşterePentru căZiua năduşeşte în fulgii zăpeziiCu care un dumnezeu ghidus a umplut Toate pernele pe care stauCa pe o tipsie de aurCapete nebotezate de prunci.

VEGHEÎn colţul casei, pe un coş cu cărbuniSmulşi din splina pământului,Croşetez şalul ce-mi va strânge de gâtAltă şi altă dulce ispită.E un soi de joc din umbre chinezeştiPe tapetul în care mă afund Ca într-un vas cu flori de ienupăr.Nu sunt culorile portrivite, Nu este parfumul cel aşteptat să răsarăÎn motivul cu bumbac de Egipt. Printre firele rupte cu dinţii,Pisicile se furişează către pălăriaDin care ies iepuri tineri de pluş.Veghea noastră continuă pe toate patru andreleleŞi oraşul-ocnaşSe întoarce pe cealaltă parte A nopţii în care Intră fluierând astronomii.

APRILIEŞi şoarecii bătrâni chiţăie azi după hrana promisă.Odaia de oaspeţi duhneşte a fum de ţigări şi a li-nişte.Trag colţul dantelei cu ciucuri din tuşŞi strada se vede albă şi moaleCa de o frazelă înmuiată în lapte. Febril este aerul undeCastanii îşi pieptănă rădăcinile cu totCu cântecul flaşnetarului.Pe zidul pleznit de riduri şi cu afişe de circ,Glicina de bronz s-a coclit.Doar păsările libere mai ciugulesc grijiDin palmele mele unse cu siropul de mentăAl primăverii în care abia am încăput.Ce vrajbă contagioasă a cuprins terenul de joacă?Copiii din faşă-s adulţi Şi îşi scuipă năduful de pe scuterul careZumzăie ca un greier cu elitre tocite de drum.

Melania CUC


Nefirescul în poziţii ciudateGraba cu care aduni timpul în căuşulpalmelor goale, stârneşte pe ascunsmânia fluturilor cu chip de mireasă,dar şi nefirescul, tâlcul dimineţii oprit,fără întrebări, în faţa împărăteştilor porţide aprilie.

La ce bun anotimpul, venind de departe,apucăturile unor vântură-lume bântuiţide nemărginire, aşteptând cu sufletul la gurăpe Dumnezeu să iasă la vânătoareade gorgane şi iele zărghite.

Martor nedorit şi umbră a pasului grăbit,te uiţi în toate părţile şi ceri ploiisă nu mai cânte, pe portative îmbătrânite,zarva închipuirilor bizare desenate pe ecranul unei după-amiezi de primăvară.

Şoaptă ghemuită în privire Bâjbâi cu mâna, precum orbul, după zâmbetuliubitei şi treci în contul inimii fiece suspinajuns pasăre ce-şi caută cuibul

la ce bun vorbele înnoptate afară, sub fereastră,tremurul şoaptei, fără identitate,ghemuită în privire.

Neputând fi aşternut pe hârtie, rămânecunună săracă mocnind pe buze şi asta pentru că tu nu eşti acolo să-i asculţi frumuseţea pâlpâindăla care gura ta n-o să poată, vreodată, ajunge.

Cântec smuls morţii din mânăÎn pumnul strâns, răzvrătit,e o parte din mineobosit,abandonat, ca într-o gurătristă sufletul deshumat

dinspre el vin talazuri hoinare,îndemnuri cu esenţe tarideopotrivă identitatea unei lumimereu la pândăsă-i fie graiului floare şi viermecăutând nimicul, de sine hăituit,într-o puşcărie din Atlanta.

Meditaţii in haţisul oglinzii Alb, viu şi sonore gandul durut,iar frunza cazuta

e-un suflet pierdut.

Ce chin să priveştinespus un cuvant,o inimă stinsa,un dor dus de vant.

O veste batedin poartă in poartă e târg de stele,in oglinda spartă.

Linişte cu miros de cetina Auzită doar de cei care ştiucă e de bronzsimfonică sau fără de odihnăea poarta antica năframa şi discreţiaunei şoapte cu straluciri de giuvaer

pare a fi neuitare zavoratăin clopotelece isi pierd nerabdarea in hohoteunii o astern pe panză marturisind lumiiinocenţa interzisa decisa in cele din urmasa nu mai graiascaaltii ii ingroapa umbra in intimitateainalta de fildes a cetiipoti sa o pastrezi pana cand ţi se facede prapastie cuibarita in brate şi de mirosde cetina logodit cu pasareabauta de piscuri pana la extazcu craiestile povesti, deschide usagandului bun, pelerin şi atunci,mi-am zis ca nu potsa ma lepad de visul acesta frumosşi la umbra lui ma voi ascunde.

Nicolae MIHAI


Ritualuri pascale de cartierPaştele-n oraşul oarecare,Nu demult, prin anii şaptezeci,În cetatea noii HunedoareRăstigneau pe plopi, printre poteci,Miei de lapte, mici hristoşi de beciCartiere, creştineşti oboare,Din răbdarea clasei muncitoare...

Mielul mioritic, sindical,Pe un plop, bătut de viu în cuie,Se zbătea din necuvânt să spuieCum îl doare mâna cu pumnal..

Pricepuţi localnicii-n ArdealÎl beleau iar sângele-n graalCald zvâcnea,-n ligheanul ancestral;-Vai culturii-n mitul pastoral!Amintirea-mi plânge, uite-o, nu e !

Râvna muncitorului – erouMetalurg al muncii socialisteCa la porcul cel de anul nouEra –n legea erei ceuşiste

Homo shizofrenicus, tovarăşDevotat de frig şi foame „ ţării”Cum erau şi mai în sus mineriiSupravieţuia prin dogma prearăbdării...

Printre blocuri sângele bălteaşi dansau desculţi prin sânge pruncii...între timp viaţa mea şi-a tarepetat muri-n ceea muncii...

Chiar acest poem crucificatCum Arghezi prin umanioareE un miel jertfit de viu, mâncatDinspre părintescul iad din satÎn hermeneutica cu ghiare...Trestie cu spini, mlăditoare !Iartă-mi, Doamne stigma creatoare !

Olari moţiParcă-şi duceau mormintele în spateParcă migrau prin munţi spre munţi mai mariSă vândă-n sate orăşenizateIndustriile memoriei strămutateÎn dogmatrina orbilor stihari...

Au fost cum n-ar fi fost...Sub coviltireUlcioare, blide şi ştergare sacreErau arşice îngereşti de fiareMuiate-n sângele din călindareCa moaştele străvechi, din sanctuare-Iertată-mi fie stigma creatoare!

Cu moş Sinese Marcu într-o noapteAm povestit de neamul nostru de demult...În ţara lui, bând din cuvinte lapteEl moş, eu doar captivul proetcult...

Iar moţii nu ştiau să se dezbareDe basm, oine, ghicitori, eresuriEram ai morţii, babei vrăjitoare,„Trecut-au ani ca nouri lungi pe şesuri”...

La anii mei cei şaptezci şi-un dramSă fiu iertat de-această amintirePoemul meu e un sărut muşcatŞi-o închinare –n zarea lumii, ramDin arborele cosmic, de Iubire...

Precum în text, aşa şi-n metatextPrecum în cer aşa şi pe pământDe frupt primească-mi timbrul, ca pretext,Cei care-au fost şi care încă sânt!În nebunia Clar- de sărbătoare,Iertată-mi fie charma cretoare !

În FractaliaSunt cel scris, nu cel ce mai scrieÎn fractalia, pe suitorul din visElectron jucăuş, luminură zglobieCa mielul ce fi-va ucis

Gândul ştie ce- fost să mai fieŞi Tu Mireaso, tu, poesie.

Eugen EVU


BANCHETLui Spiridon Popescu

Vouă vă datorez acest banchetLa care-n cupe distilez lumineAstăzi cuvântul se retrage-n sineÎn locul uşii cade-un epitet

Dacă fereastra curge sub tapet Ca o banchiză diluată-n vine Privirea voastră încă mă susţinePe vrejul pragului să ard discret

Aşa precum molanul desuetÎn beciul unei jalnice cantineÎmpărtăşit distins cum se cuvineCu lebedele trupei de balet

Să bem, prieteni, de la A la ZAcum cât clipa toată ne-aparţinePuneţi în capul mesei să închineDin voi pe cel mai talentat poet.

GEOMETRIEDouă paralele nu se ating niciodată1 şi 2 sunt două paraleleCare-mi intersectează inima Sângerând între ele

Numărul 1 înalţă garduri viiŞi dezminte seceta cea mareNumărul 2 fortifică zidurileDupă o veche rigoare

Numărul 1 degajează cerulDe dogmele ruginite în elNumărul 2 la aceeaşi distanţăSpre gloria lanţului toarnă oţel

Numărul 1 mă recunoaşteÎntre culorile din curcubeuNumărul 2 confundă în zareAmurgul cu sângele meu.

GENEZĂCe dimineaţă, Doamne, răsăreaSub neclintita frigului povarăCând s-a desăvârşit în slava saCuvântul din sămânţa tutelară

Curgea lumina-n seceta deplină Cum cerul ar fi renunţat la nimbZvârlindu-l omeneşte ca pe-o vină – Şi-atunci am implorat să mă preschimb

Oh se vedea dincolo de privireSe auzea ce nu era rostitPrimise piatra darul să respireDin umeri aripi s-au desţelenit

Dar presăra deşertul munţii roşiDe patimi şi vânzări fără de numărPe umerii aceia radioşiŞi-n locul frunţii s-a-ngroşat alt umăr.

SINGURĂTATEA OREI

Cumplită suspendare în trâmbiţa lucidăCu cât mai strâmtă-i calea sunt paşii mai severiSingurătatea orei e oarba piramidăÎn care faraonii desăvârşesc tăceri

Din miezul unui ţipăt sar crude cavalcadeŞi invadează clipa în scrâşnete de dinţiPrin noaptea ca păcatul luminii care cadeNumai nebunul lumii adoptă fii cuminţi.

NEANTUL

E-o curgere domoală ca şerpii în cetateUnde-a rămas zăvorul din urmă să-l închiziNimicul fără margini deja-i la porţi şi bateCum depărtarea bate în aştrii ei livizi

S-a-ncins brăţara umbrei pe mâna ce ne cheamăÎn slavă oxidează un dangăt răsturnatŞi ultimele ramuri sting ultima aramă Abia-ncepuse basmul cu fata de-mpărat.

Adrian FRĂŢILĂ


(E)DICTEURI

Mo�o: „O carte, loc al trecerii de la logos la mithos” Mihai Dinu Gheorghiu: Scena literaturii

(E)DICTEU(I)Între două patrii: cea de dinlăuntru zburătăcităde Vântul Imaginaţiei; cea de aiurea acoperităde înaltele zăpezi ale memoriei autofantaste.Fiarele smulgând hălcile însângerate din carneafragedă a întoarcerii la Casa Limbii Strămoşilorcăzuţi la Rovine, la Războieni, pe Câmpia Mierlei.Poetul care sunt tot mai încolţit de Îndoialacă nimic nu s-ar fi întâmplat înOstrakoniade n-ar fi violat Metacunoaşterea Grădina Înfiorărilor.M-am decis să reînviu arhetipurile, locuindu-lesă exult: iată ce legende scaldă ţărmurile noilorinsule: iată ce eroi le regentează existenţa privată.(E)DICTEU(II)Cerescule Tată, trimisu-mi-ai înapoi florile sacresă edictez, în ezotericu-mi limbaj, apoi să reinstituilegile Facerii şi Corpului în Ştiinţartă şi-n Eleusis

ca-n DacoRomania primilor prinţi guvernând peste plaiuripline cu stele oglindindu-ne lacurile primordialepeste care Zalmoxis îşi azvârlea dezinvolt logospermaîncât să se ivească zânele brune, blondele însoţitoareale pierdutei Euridice printre Izvoare şi Peşteri,Văi şi Miresme de sânziene, Semne transaparente,cu miezuri ardente, prin care Cel de-al Treilea Ochi,cel al Curcubeului, să penetreze Meduza şi Melcul,protoplasma Întâielor Sensuri, Universul-în-sine.Preafrumoase Albine, Mierea şi Ceara, Pianul şi Searace-anunţă Viziuni TransCosmologice, Enunţuri trans-himeneuticepe clape apăsaţi-vă aripioarele de păpădie.să inundăm aerul cu muzica pură a Spirituluice lăsa-se-va ca o sevă sporificată pesteierburiletraversate-ncontinuu de zei şi de oşteni ai ultimilor Decenei.(E)DICTEU(III)(E)dicteul de faţă îmi creează servituteainfiltrării în Polisul Zonei de Contactîntre Invizibil şi Transvizibil a unor Emisaritotodată Constructori de Lumi Ideale.Relictul ce-l am în cubul de plumb –perfect conservat – emană otrăvuri cândva ucigaşe(acum te doar ameţesc, ca-n ritualurile orfice)Şi eu, ca poet, cotrobăi prin Rune după formuladeschiderii Porţii spre Absolut: Am eu aşa o înclinaţie.spre Alchimie, îmi place să sorb, eviscerat,licori din Levant, în Graal colectate de sclavii mei tinerişi pederaşti. Iubito, tu leneşă caşti! Saupe tăvi de cristaliluminată mă naşti. Între două patrii eziţi ca stâncalovită de toiagul Supraeului pus pe isprăvicătre Marea Roşie, aceea în care Kant şi-a înecatcorăbiile, norii vrăbiile, flăcăii săbiileîn tensiunea străpungerii vrăjitelor şi dezvrăjitelor Himene,destrăbălate, între posesii, vibrând nesătule.

Ion Popescu-BRĂDICENI


Aşa cum sunt

Cum mai scrâşneşte vântulPrin pletele păduriiŞi cum mai geme gândulAmar, în colţul guriiŞi cum mai plânge ploaiaCând tropăie-n ferestre,Când ne lăsăm durerea Să ne cuprindă-n cleşte,În ghearele de vânt,Să ne-arunce-n spaime În zboruri de cuvinte.Adună-mi dragă, noriiCu buzele-ţi fierbinţiŞi-aşterne-ţi iarăşi zoriiÎn ochii tăi cuminţiCuprinde-mă în braţeŞi ia-mă în cuvântRăpeşte-mă dureriiIubeşte-mă cum sunt

Cădere

Priveşte-mă bine, iubito,Cum cad stelele ochilor meiPeste sânii tăi parfumaţi.Dimineaţa coboară grăbităCu paşi de mireasăPeste gurile noastre.În faţa ochiului roşuAl soarelui adormit încă,Picură-n straieDe lumină, ziua Noi, ne luăm rămas bunDe la noaptea prieten Care a stat de vegheArzându-şi aripilePână la ultima răsuflare.

Ţiganca

O lună, al nopţii buric Pe burta ca de ţigancăPrimeşte-mi privirea un picPornită din lampăŢâşnesc din mine şuvoaieDe pofte lichide şi grele Apleacă-ţi grumazul, te-ndoaieÎn faţa pornirilor mele Şi lasă-mi iubirii un picSă atingă cu ochii de lampăRotundul şi rece-ombilicŞi pântecul negru, ţiganco!

Aripi

Peste zăpada îngheţatăCa o prinţesă ziuaAlunecă pe o sanieStrăluminând ascunzişuri pline De frig şi de umbră.Strecurându-şi Clinchetele printre ţurţuri,Alerga ducând o rază de luminăsufletului tăuUmplut de spaimă şi vină.Peste zăpada aceastaPlutesc cu vântul gemând Sub braţele mele întinseCa aripi ce vor să te cuprindă.

Coacere

Am degetele pline de spiceCând mă pui să ridicDospeala pentru pâine.De pe fruntea mea cadPicături luminoase de trudăIar gura ta mă sărută crudă.De palma mea plină,Se lipesc aromele pământului.De-atâta neobosită chemareCa o fluturare de pleoapeTrupul ia forma Pâinii, pe care abia Aştept să-l aşez smerit În cuptorul sufletului meu.Binecuvintează-ţi coacerea!

Gheorghe NEAGU


MORI DE APĂ

Cu sângele meu, sălbăticit În frunzişul pădurilorAm otrăvit vârful săgeţii, apoiTe-am aşteptat în leagănul munţilor,Unde veneai tu, la vânătoarea Cu morile de apă,Unde veneai tu, însetatSă te îmbeţi cu licoarea păstrăvilor,Te-am ademenit cu respiraţia ciuteiPână la cuibul ecouluiÎn care s-a zămislit tăria întoarcerii,Acolo, am băut împreună otrava clipeiÎmpărţită în jumătăţi egaleŞi de atunci rătăcimÎntr-o risipă a chemării,Repetate ecouri înflorindPeste adâncuri de timp.

SCRISOARE

Doamnă veşnicie,Pe planeta Pământ s-a abolit sclavia.Am hotărât să trimit vestea Prin curierul care va veniSă mă ridice din toiul cărnii mele De care n-aveţi oricum trebuinţăŞi să mă facă rob al veşnicieiDoamnă, eu nu vreau să vă cer înapoiCarnea naşterii meleÎnlănţuită între cei care se cutremură

Şi cei care cârcotescCum că n-aţi fi tocmai stăpână pe graniţe,Cred că v-aş putea chiar iubiDacă mi-aţi da libertatea ca la plecare,Să aleg o singură clipă din viaţăPe care s-o locuiesc la nesfârşit.

CA O PISICĂ PÂNĂ...

Cu spaima ta de necunoscut şi de suferinţăte-ai încolăcit ca o pisicăîntr-un tablou pe ce mi l-ai vândutpe o promisiune halucinantăpe un tablou scris cu privirearepetat zilnic până capătă contur, până devineramă,ca o pisică îmi treci acum prin poempână în inimă, unde îţi torci liniştită spaimeleîntr-un fir de păianjen, într-o plasăaşteptând răbdătoare să devorezi prada.

NAUFRAGII

N-ai teamă, visul nu se stinge, o să răsară iar un fluture în rama unei ferestrecare să umple ziuacu foşnetul discret al polenuluice amăgeşte moartea.Prin culorile risipite de luminăîn tâmpla lumii, mereuse va lipi gândul de sângele cuibăritîn atâtea naufragii efemere.

LAGUNA

O să-ţi vrăjesc aripileDin tăceri am să-ţi urzesc întoarcereaprin geamul deschis, ca intrarea într-un cuib.N-o să mai las înăuntru nicio uitaredoar începutul va fi mereu bătaia inimiinici luna, nici răsăritulnu vor risipi pulberea clipeidilatată într-o lagună ascunsă de vederea unui mâine flămândgata să ne mestece gustul rătăcirii.

CUIB

De n-aş fi cascadăAş putea fi un cuibÎn care ţi-aş adăpostiToate visele

Ştefania OPROESCU


ENERGII ÎN SEMN

Îţi văd ochii prin ochii meitrăsăturiledin relieful palmei rotunjescsentimentul că înfăţişăm acceaşi tulpinămă aplec să-ţi ascult lacrimiletorentul din care risipindu-ten-ai plecatoportune amprentele îşi transferă energia în semnrepetiţa înscrie coloană vie în iarba timpului

sub colina Bocşei silvaneîti simt inima în clocot prin vertebrese reculeg în izvoare particule din Dumnezeumă alegi să-i deschid dimineţii poartasă-ţi aşeze-n lucrare visulpentru care dăinuieşti căciai atâtea să-mi spuisă te înţelegpe corabia al cărei vâslaş te-ai iţitcând furtuna nu mai îngădui talazul

LA MORMÂNTUL LUI BĂRNUŢIU

E noapte şi înaintăm greudrumul urcă dintr-o istorisire în altao lanternă neiniţiată străpunge-ntunericulînspre Şimleucimitirul vesel şi-a atârnat perdele movîn spaţiul sacruvictimele dau mâna cu călăul pe cruce braţele pruncului din glaciaţiune şi până azi împrăştie pâine şi vinîn stânga şi-n dreaptaîntors în troaca din tablă zincatătu speli obrazul hazliuluicamuflaj

e atâta lumină în noaptea ce se prăvale-nlăcaş şi nu ne mai veziţeasta precum a lui Yorick în palmele acestei înţelepciuni ciudatemă îndeamnă să nu plângsă iau călăuză umbra-ţi crescută zidprivirea adâncului fără limitesă închin neliniştii linişteasă-i adaug fermitaţi coloanei încă o piatră

să nu renunţ la ceea ce n-ai dat vreodată vrăjmaşului venitca prieten

RUGACIUNE APEI

În monologul sfintei tradiţii moartea si-a aflatsuprimarea în tăişul de sabie al ficţiuniichipul desăvârşit de a pune egal întremine şi o frunză oarecare a arborelui universal se alcătuieşte în căderea de fiecare zi în groapa care mă va înghiţila clipa sorocităca bun fiu temător să întreb pentru ce să fiu iertat la o adicădacă din naştere sunt păcătossuferind abjecţia acestei lumi care e iad pe atât pe câte rai iar pe deasupra şi-a adunat atâtea referinţeîn coşul de gunoi al creaţieică plânge vigoarea sistemului planetaraxele se îndoaiede atatea eu-ri şi nu se simt îndreptări cărora să mă închindoar apei ce înghite bolnavă şi ea pentru ce Doamne ! să stau în genunchi cândsunt fiinţa Ta după scripturiiar Tu să îngenunchezi Tie însuţi echiar dincolo de orice fantasmă

Ion SCOROBETE


Pastișa la români sau Oul lui Columb

Pentru noi, românii, pastișă este (încă) un termenpeiorativ, desemnează imita�ie (cam ieftină), însăi-

lare în stilul sau cu vorbelealtcuiva, compila�ie; cu

vorbele DEXI (2007):„ Lucrare muzicală,literară sau plastică,de obicei fără va-

loare și lipsită de ori-ginalitate, în care

autorul preia moti-vele, temele, sti-

lul, mijloacelede expri-mare aleunui marescriitor, aleunui muzi-

cian sau ale unui pictor.” În alte defini�ii este nu-mită și compila�ie, cu trimitere la sensul latinesc altermenului: compilare înseamnă a fura, a prădui.Asculta�i, însă, ce frumos vorbesc fran�ujii desprepastișa literară în ultimul timp: “Le pastiche est aussivieux que la littérature. C’est l’imitation minutieuse dustyle d’un écrivain, reproduisant les formes et les con-tours de ses phrases, comme la pâte d’un moule repro-duit un modèle. Dans la littératurefrançaise, Rabelais est l’un des premiers à pasticher,dans Le Tiers Livre, les œuvres et les auteurs de sontemps. Les deux maîtres du genre sont évidemment PaulReboux et Charles Muller, qui, au début du XXe siècle,vont se lancer dans le « à la manière de », pastichant àla fois la forme et les thèmes de cette talentueuse sériede pastiches signés Sosie, celui de Maupassant restantun modèle du genre. Marcel Proust s’illustre dans ceregistre par son long pastiche du Journal des Gon-court dans Le Temps retrouvé et par son recueil Pasti-ches et mélanges.” Cu o așa ascenden�ă ilustră, de laRabelais la Proust, corectitudinea politică, ideologiamondialismului actual, permite ca pastișa – nunumai să fie scoasă dintre plagiate, dar chiar săaibă drepturi egale cu celelalte stiluri în republica

literelor – și nu încape îndoială că, pe cale deconsecin�ă, în curând va fi elogiată și pe malurileDâmbovi�ei, că doar toată lumea râde, cântă șidansează, nu este așa… Cu atât mai mult cu cât li-teratura română actuală folosește din plin acestprocedeu al piureului de teme, stiluri și motive:mai trebuie doar ca esteticienii, criticii în general,să se alinieze la curentul ideologic dominant și sădefinească mângâietor genul pentru a sus�ine glo-rios spe�ele…

Pastișa a cuprins și studiile teoretice, mai alescele de istorie literară, și chiar edi�iile din autoriiclasici, cu notele așa-zicând filologice cu tot. Unuldintre pastișorii (trebuie să ne facem familie de cu-vinte, vine occidental peste noi și n-avem termen)eminescieni, de pildă, este junele Cătălin Cioabă.Dânsul a scos la prestigioasa editură Humanitasun volum cu mărturii despre via�a poetului, selec-tând ce i s-a părut semnificativ pentru ca lumea săîn�eleagă odată și odată că Eminescu a fost păros,scund, negru la fa�ă (aproape pana corbului), bol-nav, răutăcios etc. Că va fi fost și altfel în privin�aultimilor ani ai lui Eminescu? – Se poate, ne spuneautorul, dar trebuie să ne oprim aici, în relatărileselectate de dânsul – cu vorbele sale: “dincolo dedorin�a de a ști cât mai multe despre Eminescu, ci-titorul va trebui să se oprească aici, și să nu încerceprin ipoteze și teze de tot felul, să creadă că a ajunsla un în�eles definitiv. Cel care se încumetă să gă-sească explica�ii și motiva�ii în acest teritoriu, in-tangibil în fond, a greșit deja, din clipa în care arostit primul cuvânt.” (p.12-13) Nu insistăm; carteaeste, pentru Cătălin Cioabă, un debut absolut îneminescologie, autorul nemaiocupându-se detemă înainte; a trecut neobservată, lumea zicându-și, probabil, că e vreo năzbâtie belferistă și lăsând-o să zacă necitită prin rafturi. Nu cunosccomentarii critice la ea, dar am văzut-o pe la toatebibliotecile jude�ene prin care m-am preumblat;mai mult chiar: la o prestigioasă universitatebucureșteană, unde am fost invitat să �in oconferin�ă la o zi cu prilej, moderatoarea a pus pemasă, în fa�a numeroasei asisten�e, un teanc deexemplare – afirmând că vor fi date ca premiu

Nae Georgescu


celor mai activi ascultători. Am încercat să protes-tez, dar mi s-a bătut obrazul editurii și portmoneulcu bugetul: căr�ile trebuiau decontate, exista unborderou deja făcut și ștampilat. Am spus, între al-tele, cam așa: din amintirile despre Eminescu re-fuzate de către această antologie se construieșteexact alt Eminescu, cel pe care-l refuză antologa-torul. Refuz la refuz: asta duce la zero barat – darnumai pentru cine știe. Drept urmare, am luat lu-crurile astfel: pentru cunoscători, cartea este unzero barat. Mai departe e doar propagandă.

Cătălin Cioabă revine, însă, tot la editura Hu-manitas – de data aceasta nici mai mult nici maipu�in decât cu o edi�ie Eminescu1. La fel: n-a maiscris niciodată nimic despre modul în care l-aredita pe Eminescu, nu s-a ilustrat cu nicio cronicăla vreo edi�ie Eminescu, cartea a ieșit ca Minervadin capul lui Zeus gata încoifată. Și ce penaj, și cepenaj…Miles gloriosus i-ar fi dat sfaturi lui Plautdacă o vedea.

Din titlu aflăm că este vorba de o selec�ie – și,desigur, urmărim mai ales ce nu este în aceastăedi�ie. Discut numai antumele. Lipsesc așa: O că-rărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speran�a,Misterele nop�ii, La Heliade, Amorul unei marmore,Amicului F.I., La moartea Principelui Știrbey, Înger depază, Înger și demon, Împărat și Proletar, Strigoii, ovariantă la Mai am un singur dor. Din postume arătdoar lipsa pooemului Memento mori. Iată că sepoate, cineva a gândit să scoată Impărat și proletardintre poezile lui Eminescu, așa cum al�ii i-au scoscândva Doina. Să zicem, totuși, că este acceptabil,în fond avem de-a face cu o selec�ie, apoi pe mar-ginea acestui poem s-a discutat cam pieziș dupărevolu�ie, apoi – edi�ia fiind adnotată, junele editorar fi trebuit să-și dea cu părerea;…se poate acceptasolu�ia oul lui Columb aici. În fond, vorba cenzuriicomuniste: ce se taie nu se fluieră. Dar fără StrigoiiAcesta face pereche și în Convorbiri literare și înedi�iile Maiorescu cu celălalt poem, Călin (File dinpoveste) – este nunta în codru și, apoi, nunta întreumbre. Ai zice că pentru că frizează paranormalulși, trebuind note, iarăși s-a recurs la oul lui Columb,dar… în selec�ie găsim Miron și frumoasa fără corp

… Nu fluierăm, am promis – dar cu îngerii luiEminescu, ce-a avut În fond, pentru ce face CătălinCioabă o selec�ie, și pentru ce face această selec�ieÎn chip de motiva�ie, nu găsim decât o asemeneaexplicare, cu ciudata transformare a inutilului înutil: “E inutil să spunem că o edi�ie critică aducecontribu�ii esen�iale la cercetarea domeniului, darcă tocmai complexitatea ei o condamnă la izolareși la o fatală descurajare a amatorului de poezie,care nu mai are în fa�ă propriu-zis texte, ci inven-tarieri de variante, de manuscrise, de discu�ii înjurul unor probleme legate de descifrare etc.”(vede�i fraza: e inutil să spunem că o edi�ie critică(...) condamnă la izolare, etc.; nu e neaten�ie, i-astat pe limbă să atace edi�iile critice – și i-a ieșit unparadox logico-gramatical); “Inten�ia de a suprimaaceastă percep�ie reductivă reprezintă scopuledi�iei de fa�ă. Ea se adresează, cum am spus, citi-torului obișnuit din zilele noastre, dar încercând înacelași timp să fructifice rezultatele cercetării la zidin domeniul editării specializate a textelor.” Deci,împotriva percep�iei reductive a edi�iilor critice. Su-primă aparatul critic – și gata. Da, dar oferă unaparat critic propriu, de o sută și ceva de pagini,spunând la fiecare text din selec�ie câte ceva al său– nu despre text, cum declară, ci despre…notele luiPerpessicius. Aici este zona unde Cătălin Cioabăpastișează, adică intră chiar în stilul lui Perpessi-cius, îl citează și de cele mai multe ori îlrăstălmăcește, comentează eseistic, liber precumplugul scăpat din brazdă, situa�ii de cronoligie, descriitură, de valoare chiar. Practic, după cum de-clară senin, el și-a făcut mai întâi notele la Edi�iaPerpessicius – după care a adunat deasupra lorpoemele eminesciene respective. Mai este citat N.Iorga – dar tot din și după notele lui Perpessicius,Anghel Demetriescu idem, etc. – iar pentru poe-mele folclorice procedează la fel cu Murărașu. Că-tălin Cioabă a făcut o carte din volumele luiPerpessicius – dând impresia că a colindat prin bi-bilioteci. Impostura iese la iveală foarte repede.Când scrie, de pildă, așa (la poezia Căr�ile): “Încăde la prima sa publicare, în 1938, într-unul dintreziarele epocii…” – și vezi nota lui Perpesicius la


vol. V: ”Întâi (reprodusă după publica�ia Gând șisuflet românesc, pe care n-am văzut-o) în Cuget clar(Noul Sămănător) III,21,1 dec. 1938…” e limpede:editorul nostru selectiv nici nu știe că publica�iaCuget clar este o revistă, nu un ziar – și nici n-a cău-tat Gând și suflet românesc ca să afle dacă e ziar saurevistă – dar, mai întâi, dacă a intrat, cumva, înfondurile Bibliotecii Academiei după 1958 cândPerpessicius n-a găsit-o. Pot multiplica exemplele,dar la ce bun? La Odin și poetul de pildă: “Postumădescoperită târziu și publicată abia în 1935, decătre George Călinescu, cu ocazia unei comemo-rări în ianuarie (...) în numărul din 13 ianuarie alrevistei Adevărul literar și artistic...”. Este vorba desuplimentul literar și artistic al Adevărului, poate finumită și revistă – dar numai de către cei care n-ocunosc; așa cum comemorare se poate face și deziua nașterii cuiva, dar la fel: de către necunoscă-tori; iar G. Călinescu n-a descoperit târziu poemul,

c i

chiar în 1935, când îl și publică. Pastișează inabilnotele lui Perpessicius. De acord că pe cititorulobișnuit rigorile unei edi�ii critice îl pot obosi, plic-tisi, incomoda etc. – dar și pe editor, oricum ar fiel? Cătălin Cioabă crede că denumirea edi�ie criticăvine de la criteriu; și dacă ar fi așa (dar nu e chiarașa) – nu însemna că, de vreme ce are și dânsul cri-terii, face tot o edi�ie/selec�ie critică? Mai ales că

pune note la fiecare poem în parte, explicând că înaceste note ale sale: „E vorba de texte de sinteză acercetării în domenuiu asupra istoriei interne (ma-nuscrise, geneză, an de scriere și de publicare,surse de inspira�ie) a poemelor antologate.” Vorbemari, inten�ie lăudabilă - dar poate s-au pierdut pedrum, sau în editură, aceste contribu�ii personale;ceea ce vedem noi sunt...Perpessicius tantum. Peici, pe colo considera�ii postperpessiciene, citatedin Petru Cre�ia cam peste tot, fie că se potrivescsau nu – în rest, plugul ieșit din brazdă zgârie ure-chile. Având în vedere că editorul de azi este unamator, și gândul îl duce să creeze și să ofere citi-torului obișnuit de astăzi o imagine, citești în alertăo notă ca aceasta, la Numai poetul de prin 1868, dincare po�i deduce chiar că urmărește perioade ciclo-tymice în june�ea lui Eminescu: “Cele două strofe,compuse după o prozodie diferită – și care par deaceea atât de disparate - , îi prilejuiesc celui cerăsfoiește manuscrisele mai multe reflec�ii: Perpes-sicius are acum – ca și în alte dă�i, de altfel – o ade-vărată revela�ie cu privire la dificultă�ile cepândesc la tot pasul judecarea corectă în privin�acâte unui text. În cazul de fa�ă, cele paisprezeceversuri – cărora abia el le va da un titlu – sunt pusepe hârtie „cu un scris întru totul juvenil”, iar înjurul lor roiesc mai multe alte fragmente, printrecare „cifre și ciorne de versuri”. Tot acest vacarmde bucă�i disparate încetează în clipa în care în-toarcem foaia, iar pe verso apare, caligrafiată în de-plină liniște, o peti�ie rămasă și ea neterminată (...)Editorul realizează cu această ocazie „cât deînșelătoare și nesigure sunt grafiile eminesciene”dintr-una și aceeași perioadă. E evident că versu-rile au fost improvizate pe spatele peti�iei, după ceaceasta n-a mai fost trimisă. Însă câtă deosebireîntre „ale filei două fe�e”! La fel de mare este de-osebirea între aceste două strofe ale acestuipoem...” Când vezi vacarm versus liniște...Numaică Perpessicius nu are acum vreo adevărată revela�ie/ş/, pentru că nu acum citește el manuscrisele emi-nesciene, și nici nu le citește cronologic – ci pur șisimplu cu această ocazie (și cu altele, desigur) vreasă explice publicului: peti�ia scrisă caligrafic a


rămas la poet și este, ca hârtie, “caracteristică pe-regrinărilor (la Blaj și peste tot în �ară)” – adică,mai limpede decât atât nu se poate, poetul a scrispe spatele ei aflându-se în vreo căru�ă, sau la omasă cu mul�i meseni în jurul vreunui căpe�el delumânare, sau după vreun păhărel de vin (Perpes-sicius: în ciuda scrisului dibuit și a nop�ilor la întâm-plare)...E una și aceeași epocă, dar nu e acelașimoment. Argumentul suplimentar al lui CătălinCioabă (și acesta subliminal) este că poezia însășiare o ruptură de ritm – deci corespunde rupturiide grafie. Iată tot ce poate spune un editor selectival lui Eminescu despre poemul Numai poetul – caretrebuie redat aici, ca argument: Lumea toată-i trecătoare. / Oamenii se trec şi mor / Caşi miile de unde, / Ce un suflet le pătrunde, / Treierândnecontenit / Sânul mării infinit. / / Numai poetul, / Capasări ce zboară / Deasupra valurilor, / Trece peste ne-mărginirea timpului: / În ramurile gândului, / În sfin-tele lunci, / Unele pasări ca el / Se-ntrec în cântări.

Prima strofă este în versuri cu rimă, sunt vorbedin popor, eventual un irmos ușor prelucrat dinmemorie – cea de-a doua nu mai are rime iar rit-mul este interior: este o medita�ie pe tema ante-rioară, observa�ia că nu to�i oamenii mor, ci poe�iirămân în dumbrăvile elisee. Cititorii selec�iei luiCătălin Cioabă să fie liniști�i: nu se află în fa�avreunui document-„revela�ie” (eventual nemărtu-risită de nimeni, nici măcar de Perpessicius, abiaacum descoperită de Cătălin Cioabă) că Eminescuera scrizofrenic de mic copil. Iarăși: când spune: îiprilejuiesc celui care răsfoiește manuscrisele mai multereflexii, editorul de azi nu se are nicidecum în ve-dere pe sine însuși – ci doar pe Perpessicius.

Cam așa merg notele sale; insinuarea persistă în-crâncenat, de Perpessicius se �ine ca orbul de gard,iar când găsește, la acesta, discu�ii cu al�i editoridevine...arbitru. Astfel, la O,mamă (1880), N. Iorga„crede în mod greșit că poezia a fost scrisă cupatru ani mai devreme, imediat după moarteamamei” – dar... argumentele sunt ale lui Perpes-sicius; la Floare albastră „Faima din interbelic a luiBogdan-Duică, când deveniseră proverbiale ver-dictele sale eronate în materie de literatură

(„Lăuda-te-ar Bogdan-Duică”) - , nu trezește însăsuspiciunea lui Perpessicius, care pare săîmbră�ișeze cu totul această ipoteză” (că poemular avea-o în vedere pe iubita din tinere�e a lui Emi-nescu; urmărește ra�ionamentul: faima lui X nu-lface suspicios pe Y care...este de acord cu el; notelesunt pline de asemenea ilogisme); tot aici: „Perpes-sicius insistă asupra lipsei de receptivitate a con-temporanilor și asupra faptului că poemul, odatăpublicat, e luat imediat în vizor de către „cerberiiși zeflemiștii timpului”. Și cărora nu uită să leînșiruie, spre oprobiu, numele: Anghel Deme-triescu, Aron Densușianu (cu studiul său despreLiteratura bolnavă, din 1894), Gr. Gellianu, MihailZamfirescu...”: cum să facă Perpessicius istorie li-terară ca oprobiu? Cum să pună el un studiu din1894 în timpul Florii albastre? etc., etc. Tot aici, unlamento pe tema ultimului vers din poem: Totuleste trist în lume, sau Totuși este trist în lume. Se la-mentează pentru că a rămas în Perpessicius, 1939,n-a auzit de dezbaterea din 1964, nici de acea (su-perbă, totuși; păcat că nu e adevărată) emenda�ieCioculescu: Totu-și este trist, cu sensul totul își estetrist sieși, - și nici de descoperirea adevărului tex-tologic: în edi�ia V Maiorescu a căzut la tipar fina-lul cuvântului, rămânând Tot este trist în lume – iarîn edi�ia următoare s-a întregit mecanic, corectorulcrezând că trebuie pus articolul hotărât: un acci-dent tipografic a cărui descoperire a fost “rezer-vată viitorului”, după speran�a lui Perpessicius din1939. Pe Cătălin Cioabă, care încă n-a ajuns în vii-tor, nu-l interesează asemenea lucruri, el este dor-nic doar să scormonească după posibilescandaluri.

Suntem, iată, constrânși să acceptăm definiţiile:compilaţia nu are valoare ştiinţifică, pentru că altfel,dacă acordăm credit acestor croşetări, şi comenta-riilor dintre ele, ar rezulta că Iorga chiar greşeşte,Bogdan-Duică este doar o rimă la ţuică, Perpessi-cius face liste cu detractori spre oprobiu public,Eminescu era schizoid din juneţe – iar CătălinCioabă este eminescolog cu deja două cărţoaie îndomeniu.

Ca să �inem în aten�ie și această undă ironic


comică a discursului nostru – asta, mai ales pentruprieteni, ca să în�eleagă că nu suntem de totdescuraja�i, dar și pentru cititorul care se poatedescuraja de-a dreptul după atâtea exemple, toaterele (și câte răută�i trecem cu vederea!), vom glumizicând că tânărul Cătălin Cioabă face din proce-deul oul lui Columb mijloc recurent de a scurta(drumul spre bibliotecă, chiar spre raftul propriu):cum vede că oul nu să în cui – pac! cu el de tăbliamesei, îl turtește și-l așează (vă aduc aminte: cuiuloului este partea ascu�ită a lui, cuneum pe latinește,iar proverbul românesc are aceeași rezolvare cu adescoperitorului Americii). Îi iese o ... omletă emi-nesciano-perpessiciano-oprobionistică tocmaibună pentru editura care i-o (și ne-o) coace.

Acolo unde editorul de azi (era să zic de haz, dare mai degrabă de necaz) strică foarte strident operapoetică a lui Eminescu nu este, însă, în selec�ia pecare o operează, și poate nici în jocul cu ilogismedin note – ci în organiarea/curgerea textelor unuldupă altul. Este inacceptabil. Cătălin Cioabăvorbește de revolu�ie în eminescologie și se credepur și simplu un revolu�ionar. Cronologia poezieilui Eminescu este un capitol distinct în eminesco-logie, a fost ocupat de Ioan Scurtu, G. Ibrăileanu,C. Botez, G. Călinescu, Perpessicius însuși, GrigoreScorpan, Vladimir Streinu, D. Murărașu; modelulpe care-l propune fiecare este mult gândit, disocie-rile între ei se fac cu pruden�ă și cu argumente. D.Murărașu însuși, când propune modelul său cu in-tercalarea postumelor între antume, este atent lacronologia antumelor, începe anul cu acestea, înordinea publicării lor, și adaugă la fiecare an poe-ziile din manuscrise, după datarea posibilă. Seîn�elege că modelul Murărașu este doar unul pe-dagogic în sensul anilor 70 ai secolului trecut, cândera la modă ”geneza internă”, “evolu�ia poeziei”(de parcă poezia ar fi ca o varză și devine învoaltăprin creștere...; vede�i că azi nu se mai potrivescconceptele acestea),etc.; altfel, dacă organizezi poe-zia eminesciană pe ani, iar în cursul unui an calen-daristic începi cu antumele, postumele pe care leadaugi după ele au doar o cronologie relativă, nupot fi distribuite, de pildă, pe luni sau în curgere

(doar după vecinătă�i, când sunt sigure). Iar apoi,după scris și hârtie datarea poeziilor se poate facedoar cu aprxima�ie, cu circa în fa�ă și punând doisau chiar trei ani în discu�ie. Unele texte se potdata, de pildă, după cerneala violetă pe care o fo-losea poetul la un moment dat – dar el nu-șischimba călimările la fiecare 1 ianuarie! În fine, or-dinea poeziilor eminesciene, fie numai a antume-lor, fie îmbinate cu postumelor, este o chestiunecare �ine de consensul marilor editori, este apana-jul muncii îndelungate, al reflec�iei adânci – și alstimei (dialogului) dintre ei. Ceea ce este sigur,însă, este că între manuscrisele lui Mihai Eminescunu se găsește ultima formă a niciuneia dintre poe-ziile sale publicate: această ultimă formă a rămasîn redac�ia revistei care a tipărit-o. Nici cele patrumanuscrise găsite la tipograful Buttman multdupă moartea poetului – vedem că nu sunt formeultime ale tipăririi, și noi înșine am demonstrat, înaltă parte, că Eminescu intervenea și în șpaltulConvorbirilor literare ca să îndrepte o greșeală(există exemplare din revistă cu greșala respectivă– și exemplare fără ea). E foarte complicat să faciceea ce se numește o edi�ie diplomatică, pentru cătrebuie să stai exclusiv, sau preponderent pe ma-nuscris, să privești opera de acolo – nu din textulpublicat. Dar...există altfel de edi�ii decât cele cro-nologice care pot satisface setea de afirmare a bel-ferilor intelectuali, există de pildă cele tematice,cum este aceea a lui Petru Zugun din 2002, de laIași (criteriul excelent urmat, dar textul preluat ne-critic după mai multe edi�ii), se pot face chiar edi�ii– să le spunem alfabetice după titlul poeziilor, saudupă tipul de strofă, etc., etc. – de ce să strici uncriteriu atât de solid împlântat în eminescologie,precum cel cronologic, pretinzând că-l îndrep�i!

Care este „revolu�ia” lui Cătălin Cioabă? Elspune așa: „Ca orice știin�ă, și eminescologia îșiașteaptă „revolu�iile” ei, iar acestea nu vin fără săfie pregătite. În acest sens, în prezentul volum amurmat o cronologie strictă, luând drept unic crite-riu ultima redactare a fiecărei poezii (stabilită deeditorii consacra�i), chiar dacă aceasta nu coincidecu anul publicării ei. De pildă, Sara pe deal a fost


așezată în volum la anul 1872, când a fost scrisă,chiar dacă a fost publicată în 1885, deci 13 ani maitârziu! La fel, Luceafărul devine o poezie a anului1882, când Eminescu a intervenit pentru ultimaoară asupra textului, înainte de a-l trimite spre pu-blicare. Câștigul pentru cititor este neîndoielnic,deoarece va avea o imagine clară asupra dezvoltă-rii interne a crea�iei lui Eminescu.” Semnul mirăriiîi apar�ine (probabil, este bucuros că a descoperitiarăși oul lui Columb); noi avem întrebări. Va săzică, printr-o selec�ie din care lipsesc Strigoii, Îm-părat și Proletar, Memento mori, Înger și demon, etc.,etc. (editează 169 de poezii din cele peste patrusute descifrate până acum) – vrea să facă o imagineclară a dezvoltării interne a crea�iei lui Eminescu?Cum s-a dezvoltat aceasta, cu sincope, cu goluri,cu scurtături? Revenind la exemplul cu varza...eprea goală, înfoiată, n-are miez, nu e învoaltă, emai mult o evolu�ie pe loc.

Las, însă, că este ilogic; să zicem că acceptămacest piure; dar ce publici d-ta, moncher, la 1882,textul din 1882 – sau textul stabilit de editori din1883ş Desigur, textul stabilit de editori. Și tot așa:poeziile sunt clasate la ceea ce se crede a fi anul ul-timei interven�ii a lui Eminescu asupra lor – dareditate după tipăriturile prime. Varza este învoaltăînainte de a evolua, adică ultima formă se află cucâ�iva ani înapoi de ea însăși. Fals deci: nu este uncriteriu unic – ci un criteriu și încă vreo câteva al-tele ce se ivesc pe parcurs încurcând, amestecând,dând aspect de ghiveci...Altfel spus: vrând să scur-teze cărările după metoda oului lui Columb, îi ieseun fel de omletă cu ouă sparte în zile diferite, chiarla luni distan�ă unul de altul. E nesănătos.

Ce face, de pildă, cu Criticilor mei – prima publi-care în edi�ia princeps (1884)? Manuscrisul este da-tabil 1874-1876 (de către Perpessicius), editorul opublică la anul 1877. Dacă prelua manuscrisul, tre-buia să întregească poezia cu cele două strofe:De-unde iei privirea clară/ Care-n linişte alege / ş-acelormenite vieţii / Viaţa-n floare să le-o lege / / şi c-o sigur-creatoare / Trăsătură de condei / Unor să le dai viaţă /Altor viaţa să le iei ?/

Prima dintre aceste două strofe se află într-o

scrisoare a lui Eminescu din 1877 către Ioan Slavici,în legătură cu apărarea pe care i-a făcut-o poetullui Titu Maiorescu pentru acuza�ia de plagiat. Întextul din 1883 nu se mai găsește. Acolo, însă, înantologia zis maioresciană, ea încheie volumul – șivede�i ce frumos sună versul Via�a-n floare să le-olege: este o defini�ie a florilegiului, antologiei(“colec�ia de fa�ă”, cum începe prefa�a lui Maio-rescu). În fine, n-o să-l fac eu, acum și aici, pe Că-tălin Cioabă să în�eleagă că volumul din 1883 estealcătuit de Eminescu însuși, Titu Maiorescu doararanjindu-i punctua�ia (pe care o schimbă de la oedi�ie la alta până în 1911), mai pierzând niștepoeme în tipografie, mai tăind niște versuri (caaici, pentru a nu se vedea florilegiu, să zicem);căr�ile mele nu fac parte din “orice contribu�ie careni s-a părut a avea însemnătate” - și la drept vor-bind nici nu i-aș dori să le consulte: pentru anu-mite constitu�ii robuste pot fi scrântitoare deminte.

Ca să nu mai vorbesc de Kamadeva, publicatăîn 1887 dar pusă de editor la 1876. Pune acolo tex-tul definitiv... Rezultă, astfel, ceea ce Perpessiciusnumea “monstrum infelx” o edi�ie-ghiveci din vre-mea sa. Cu totul de neîn�eles rămâne abatereaeditorului tocmai de la cronologia stabilită de Per-pessicius. Am văzut cum deplasează cu un an Cri-ticilor mei. Perpessicius aproximând mai peste tot,adică indicând un interval temporar probabil,pastișorul său alege ori primul an din acest inter-val, ori pe ultimul – și de multe ori antedateazăchiar. Nu văd scopul, nu văd inten�ia – este un ghi-veci făcut de niște mâini-ghiveci, un fel de întâm-plare a întâmplării.

Consider că întreprinderi ca aceasta, a lui Cătă-lin Cioabă, de a pregăti „revolu�ia eminescologiei”constituie precedentul pentru intruziunea amato-rismului agresiv în zona editării și receptării tex-telor din literatura română clasică. Reac�ia fireascăeste ori să taci – ori să râzi. Prima jumătate n-amreușit-o, deși o exersez de câteva luni. Editura Hu-manitas, și ea, nu cred că poate lăsa neexplicat unasemenea gest de... cum să-i spun? Caragiale îizicea atimie culturală.


Profesorul și Celan

Aproape în fiecare zi mă întâlneam cu David în parculdin fa�a facultă�ii. Stătea ore în șir pe bancă citindcăr�i. Îi mai duceam și eu, dar multe le primea de la

oameni. Tot orașul îl știa de “Profesorul”. Tot așa îi spuneamși eu, pentru că deja trecuseră cinci ani de când stăteam îm-preună la taifas ore întregi.Profesore, ce faci azi? Ce citești?Azi? De ieri citesc la el. Pe Edgar Allan Poe.A, Poe! Îmi place și mie.Cum să nu-�i placă? Există om care să-l fi citit și apoi să spunăcă nu-i place Poe?Nu avem de unde să știm, profesore. Gustul omului e…Nu e nimic gustul omului dacă nu-i place de Edgar AllanPoe. Nu există, iar dacă există astfel de oameni eu nu vreausă-i cunosc. Sunt niște parazi�i. Infec�i. Nu te necăji, profesore!Ei, nu mă necăjesc. Citeam acum ”Un vis în miez de vis”. Ocunoști!Cum să nu! ”Primeşte-acest sărut! Şi-acum, la despărţire…””…Să fie cunoscutCă vis şi amăgireFu viaţa ce-am avut!” a continuat fericit profesorul. Bravo, oștii! Cum �i-a fost via�a la facultate azi?Mul�umesc de întrebare, dar la fel ca ieri. De altfel, ca în toatezilele, un calvar. Parcă din ce în ce haosul prinde aripi și pi-cioare. Și-apoi ochii tind să privească mai des în pământ, cași cum ar vrea să intre în el. Este cumplit profesore, este cum-plit!

Am scos din rucsac două sandvișuri. Unul pentru mine șiunul pentru el. Mereu eram pregătit cu mâncare și pentruprofesor. Trăiește în canal din prima zi în care a părăsit fa-cultatea, adică de cinci ani. Nu se plângea de frig ori defoame, ci doar atunci când rămânea fără căr�i. Citea conti-nuu, cu o sete pe care rar mi-a fost dat să o întâlnesc.Mul�umesc, Celane! Cu plăcere, profesore!L-a desfăcut încet, privind pierdut undeva departe. Dupăprima mușcătură mă întreabă:Și ia zi-mi, pe la facultate ce mai este?Ce să fie? Cum ști�i. Nimic nou.Te înșeli băiete. În fiecare zi este ceva nou, pentru că și ziuarespectivă este nouă. Dar noi suntem naivi și vrem zile colo-rate, așa după cum ne este starea. Ave�i dreptate! Studen�ii nu mai sunt cum erau și la ConsiliulAcademic se discută asta. Zic ei că nivelul scăzut vine dinliceu și că, de fapt, noi la facultate conservăm prostia fără săluăm măsuri încă de la admitere.Celane, asta e poveste veche. Nu vezi că nimeni nu mișcă undeget? Așa-i în �ara asta; mul�i comentatori, dar practic, demuncit doar �ăranul pe câmp mai muncește, dacă or mai fi�ăranii așa cum îi știu eu, de nu s-or fi schimbat și ei. Cine

Dorina ŞIŞU (Irlanda)

“ După moartea lui am de-venit un trist urât de mulți.Începusem să mă comportca David. A avut dreptate înmulte privințe, de aceeaaveam obiceiul de al cita ladiverse ședințe din univer-sitate. Eram la un pas să fiuconcediat. Colegii mă salu-tau, dar evitau discuțiile cumine. Aveam oricumacelași sentiment. Mă izola-sem și asta a adus mai multpentru mine. Scriam cusetea pe care profesorulDavid o avea citind cărțile.După prima carte editată ni-ciun coleg nu mi-a mai vor-bit. După o vreme am donatcărțile la biblioteca unui satde la poalele muntelui, iarrestul din casă le-am datunor oameni sărmani cunouă copii. “


știe! E o luptă scârboasă, Celane. Eu de lupta astaam fugit. Lupta după ciolan. Atunci când m-amvăzut în hora celor cu bale la gură, m-am retras. Ei,și? M-au socotit nedemn. Aproape că m-au făcutnebun. Nu-mi pasă. Sunt niște proști. Cred că și eu sunt prost, profesore. Am rămas prin-tre ei. Se șterge la gură cu mâneca, bea o gură de apă,apoi mă privește fără să clipească.Măi, băiete, nu ești prost. De fapt ești, dar nu dinvina ta, ci a sistemului. Și eu sunt prost că nu facnimic. Mă încadrez lejer printre cei care nu mișcăun deget. Prefer să nu mai vorbim despre asta, căși-așa nu schimbăm noi lumea. Cine î�i preparăsandvișurile, so�ia?Nu mai am so�ie, profesore. Eu am di…Ai divor�at, știu. Iartă-mă, Celane, unele lucruri leuit ușor, dar mi le reamintesc în același timp cândî�i adresez întrebarea!A, nu e nimic. V-a fost studentă.Cine?Fosta mea so�ie! Do e numele ei.O, da, mi-o amintesc. Era o fată timidă. Ai divor�atde ea? De ce?De prost.Celane, to�i divor�ăm de ceva. Toată via�adivor�ăm de lucruri, oameni, chiar și de ziua careapune, că vezi tu, ziua de ieri nu mai vine nicio-dată înapoi. Ești prost, spui? Ești naiv. De la ovreme așa-i spun eu la prostie: naivitate. Parcă emai dulce. Nu-i așa?Nu-mi este rușine să-mi recunosc greșeala. Acumîi duc lipsa. Vă mai aduce�i aminte când îicumpăra�i tablourile? Apoi le dona�i la orfelinat.Mereu m-am întrebat de ce face�i asta. De ce îicumpăra�i picturile?Acum e rândul meu să-�i mărturisesc: le cumpă-ram din milă. Muncea mult la facultate, apoi searastătea până târziu pe străzi încercând să-și vândătablourile. Înghe�a de frig, biata fată, era vânătă laochi, iar eu eram să trec pasiv pe lângă ea? Îmi eramilă. Vezi, acum eu sunt un prost! Ba nu, vă contrazic aici. Era�i un…Nu eram nimic. Nu mă compara cu nimeni, Ce-lane. Ce știi tu? Nimic! Nici eu nu știu nimic și ni-meni nu poate să-mi întoarcă vorba atunci cândspun despre mine un lucru. ine minte asta. Auzi?Da, Profesore. Îmi cer scuze!S-a dat pu�in deoparte să-și aprindă o �igară.Mai ave�i �igări? Să vă aduc mâine?Adu-mi.Am să vin după ore.Să vii, Celane, după ore. Aici mă găsești. Auzi, maiadu și-o carte de critică. Știi tu a cui.Da, Profesore! Vă salut!

Da, Celane! Salut!

Uneori mă speria. Devenea rigid și parcă se biciuiasingur. S-a oprit din via�ă în urmă cu cinci ani. Eraca un copil încercând să asimileze cât mai mult, deparcă cineva stătea ascuns și pregătit să-l asculte.Am învă�at mult de la Profesor. Am învă�at săprind în mine ceea ce exteriorul î�i pregătește, maiales loviturile. Atunci când simt că mă pierd, chi-pul lui îmi revine clar în minte, auzindu-i glasul:”Celane, să nu-�i fie frică de lume! Să te iei în con-siderare pe tine ca fiind totul. Să accep�i ce �i se în-tâmplă și să-i bei veninul vie�ii, că deasupra o sărămână spuma min�ii tale.”

După moartea lui am devenit un trist urât demul�i. Începusem să mă comport ca David. A avutdreptate în multe privin�e, de aceea aveam obiceiulde al cita la diverse ședin�e din universitate. Eramla un pas să fiu concediat. Colegii mă salutau, darevitau discu�iile cu mine. Aveam oricum același

sentiment. Mă izolasem și asta a adus mai multpentru mine. Scriam cu setea pe care profesorulDavid o avea citind căr�ile. După prima carte edi-tată niciun coleg nu mi-a mai vorbit. După o vreme am donat căr�ile la biblioteca unuisat de la poalele muntelui, iar restul din casă le-amdat unor oameni sărmani cu nouă copii. Sus, lacota două mii, era o cabană arsă. M-am mutatacolo, fără să uit jos discu�iile cu Profesorul. Nucontează cum a fost via�a mea până astăzi, însăcăr�ile pe care le-am scris vor rămâne în amintireacelui care m-a învă�at că sunt nou în fiecare zi șiprost la fiecare suflare.


Deznodământ cu litere de Turn Babel şi veciemarcată cu venin de

sapienţial ens

Prim-văzător al „cuantelor de foame“ la nenumăraţiiscribi din universul / cosmosul nostru cel de toate zi-lele, cel ce observă mai întâi că scribocraţia a produs

nişte „mutaţii genetice în text“ (inclusiv în cel poetic), „mu-taţii“ potrivit cărora „vocalele au dinţi“, consoanele-s înzes-trate cu gheare lipicioase, cu aderenţă mai ales la„sub-harduita“ sticlă de tele-ecran, într-o alarmant-aneanti-zatoare măsură («zicerea înghite nezicerea» – SEtem, 27 –,ceea ce, după întemeietorul paradoxismului ontologic, însăpe alt nivel întru Logos, înseamnă: „cuvântul îngurgiteazănecuvântul“), este admirabilul poet bine temperat-parado-xist, Constantin Stancu (născut în zodia Scorpionului, laHaţeg-Dacia, în 2 brumar 1954, licenţiat al Facultăţii deDrept din Cluj-Napoca, în 1988, debutant, în toamna anului1981, cu poezii publicate aproape „în acelaşi timp“ de re-vista Orizont din Timişoara şi de periodicul Braşovul lite-rar şi artistic, cu debut editorial colectiv – prin ciclul destihuri Fructul din fruct – în antologia Argonauţii, întoc-mită de Eugen Dorcescu, în urma concursului naţional pen-tru tinerii condeieri fără volum, organizat de Editura Facla,în 1988, membru al Uniunii Scriitorilor din 2009), a căruioperă lirică încorolează (între anii 1998 – 2014) volume demarcă „de refluxgeneraţionist val“ (sau de „Generation ofthe Deep Clearness“): Păsările plâng cu aripi (Timişoara,Editura Helicon, 1998), A privi cu ochii inimii – poemeleroadelor (Hunedoara, Editura Polidava, 2002), Pomul cuscribi (Timişoara, Editura Eubeea, 2006), Greutatea gându-lui nerostit (Vulcan, Editura Realitatea Românească, 2012),Cu fantezia pe fantezie călcând (Sibiu, Editura Cenacluluide la Păltiniş, 2013), la care s-a adăugat, în prezentul florar,şi volumul de sub lupa noastră critică, Etemenanki – Ul-tima săptămână * (2014).

Critica literară – care a întâmpinat volumele de poemepublicate până acum de Constantin Stancu (supra), sau„ante-Etemenanki“, evident, dinspre valorile estetice incon-testabile ale liricii contemporane – evidenţiază în „esenţialelebuchetului“: «Ceea ce înlumină cu frumuseţe versul lui Con-stantin Stancu [...] este „seninătatea în patimă“; este evidentcă poetul trăieşte nişte experienţe spirituale de anvergură(precum Marii Orbi-Prooroci ai Vechiului Testament) şi, deci,de mare pătimire interioară – dar lecţia / implicita poruncădivină a înţeles-o: calmul senin este o slăvire a lui Dumnezeuiar mâhnirea[-i] păcat !» (Adrian Botez, în revista Noua Pro-vincia Corvina, 2009); «Poezia lui Constantin Stancu [...] are,drept strat semnificativ şi generativ-bazal, transfigurarea, înaccepţiunea biblică, non-testamentară, a termenului. Lumea,în întregul ei, de la minerale la fiinţele vii, de la un orizont lacelălalt şi de la cer la pământ, este, pentru ochiul inimii, pen-tru ochiul poetului [...], altfel decât pare a fi, la prima vedere,

“Cele patru „cardinale“ im-agini pentru înţelegerea„simbolisticii polivalente“ aTurnului Babel / Eteme-nanki surprinzând „macheta centrului asiro-babilonian“ (a, b) în oglindi-rea arheologilor şi aarhitecţilor de astăzi, pebaza dezvelirii ruinelor din-tre fluviile Tigru şi Eufrat,de sub o „plapumă“ părel-nic-etern-conservatoare avestitei civilizaţii antice, îngrosime de şaisprezecemetri de nisip deşertic, darsurprinzând şi „zboruri“ aleZeiţei-Gaie, divinitate ce-lest-ascensională / descen-sională a morţii şi renvierii,„zboruri“ fixate de cele maivechi „picturi“ rupestre şiarhaic-parietale cu păsări-zeităţi din Eurasia...“

Ion Pachia TATOMIRESCU


continuând să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune,ceea ce este ea în aparenţă. Această uimitoare şiminunată schimbare la faţă se petrece, desigur,sub puterea şi lucrarea tainică a harului...» (EugenDorcescu, în revista Reflex, nr. 1 – 6 / 2010 / Lite-ratură şi ideologie, Editura Calameo, 2014); refe-ritor la poezia lui Constantin Stancu a mai scris oserie de poeţi, critici, editori: Ladislau Daradici,Ioan Evu, Dumitru Hurubă, Lorinczi Francisc-Mihai, Maria-Daniela Pănăzan ş. a.

Vrednic-atentul poet ce poartă şi robă de cri-tic, Adrian Botez, este deja autorul primei cronici,Fără de scribul-poet-în-revelaţie, nu există mân-tuire..., despre volumul de poeme, Etemenanki(Ultima săptămână), de Constantin Stancu, in-trată în „planetarul circuit“ literar de prier-florar-2014, graţie câtorva reviste online de cultură –Starpress (ISSN 1844 – 7546), Armonia (din 14aprilie 2014), Omniscop (Craiova, ISSN 2069 –8674, 16 aprilie 2014) etc. – cronică din care reţi-nem pentru Distinsul Receptor de Poezie cele pri-vitoare la stancian-etemenankiana structurare şila vectorizare autentică în orizontul cunoaşteriimetaforice: «Cartea lui Constantin Stancu (un ca-lofil şi filocalic strălucit, un bijutier perfect) are 64de pagini, împărţite astfel: 1. Câteva cuvinte, princare autorul nu doar că explică sensul şi etimolo-gia cuvântului etemenanki, ci sugerează, de fapt,şi temele abordate în cartea care acum se deschide– principala temă fiind aceea a roţii / rotirii / cicli-cităţii implacabile, infinit-deschise, a existenţeicosmico-fiinţiale, dar această temă principală îşisubsumează, printre altele, tema lansată de multăvreme, dar neprimind, până acum (cel puţin) chippoetic, a Muntelui Sacru, cu doi versanţi (Religiaşi Cunoaşterea Ştiinţific-Raţională), Piscul semni-ficând împăcarea şi resintetizarea spirituală acelor două forţe ale Cunoaşterii, întru Dumnezeu-Atoatecreatorul [...] – chiar şi acest Cuvânt înainteare ritmicităţi şi dispuneri, semantice şi formale,de stihuire liturgică. [Etemenanki] Ultima săptă-mână este, de fapt, prima săptămână, eterna / ori-ginara săptămână, „temelia Creaţiei“, săptămânacea mistic-„meree“, paradisiacă, fără măsurare,fără de ceas...; 2. un argument – intitulat Memorialuminii; 3. şi patru părţi notate cu cifre romane(punând Vechiul Testament sub semnul şi stăpâ-nirea spirituală a Noului Testament / Crucii princare geneticul (moştenirea genetică) este / va fi do-minat(ă) de Spirit / al cincilea element al CruciiUmane): I. Turnul Babel (Flacăra verde şi câmpiaŞinear); II. Semn într-o lume de fosfor (Septem-brie cu ore moi); III. Ultima săptămână (Cauţilocul perfect: e ultima săptămână...); IV. Starea de

veghe ([ce] conţine 31 de poeme, fiecare fiind unmicrocosmos poetico-liturgic [...]). Dintr-o privirefugară asupra titlurilor, se observă obsesia luiConstantin Stancu pentru Scrib, pentru Construc-ţia Divină („catedrala albastră”). Ceea ce nu se ob-servă, la o primă privire fugară, estereinterpretarea mitului Turnului Babel (pus în re-laţie cu Creatorul-Om-Năzuitor-spre-Dumne-zeul-său, dar şi cu Însuşi Dumnezeu). TurnulBabel, la Constantin Stancu, nu mai apare ca o re-zultantă a tendinţelor arogant-luciferice, din spi-ritualitatea lumii umano-terestre, ci ca [...]Legitimată, de Însuşi Dumnezeu, Năzuire spreCer / Originaritate [...]».

Deosebit de interesant este şi ceea ce scrie cri-ticul Constantin Stancu – în epistola de „autore-comandare“ pusă între coperta celui de-al şaseleavolum al său de poeme, Etemenanki (Ultima săp-tămână), şi prima-i pagină, cea cu autograful cătresubsemnatul, din plicul pe care l-am primit în 22mai 2014 –, între altele, despre poetul ConstantinStancu: «Volumul de versuri redă limitele omuluiîn faţa universului, vremurile pe care le trăim, cu-vintele care s-au spus într-o săptămână din apriliecu îngeri, memoria luminii şi uitarea cea de toatezilele, întoarcere la rigoarea primelor cuvinte şop-tite şi [la] luciditatea scribilor sub entropia haosu-lui melodios. Din provincia mea de cuvinte...».

Imediat „lămuririi“ celor legate de „miste-rele“ din mitonimul / toponimul asiro- / sumero-babilonian, Etemenanki, răsărit în titlul de pe-ocopertă de carte valah-lirică de azi, vom cercetadacă nu cumva, cel de-al VI-lea volum de poemeal lui Constantin Stancu se comportă aidoma unei„rachete cosmice în trei trepte“ – în zborurile saleîntru „cucerirea“ priveliştii de Poezie de pe razăde ciclopic telescop –, trepte desemnate în epistolăcu mult-magnetizator-fermecătoare „sintagme“:1) cuvinte rostite / rostuite într-o săptămână de-april’ cu îngeri; 2) revenirea (celest-acvatic-pri-mordială) la rigoarea primelor cuvinte şoptiteîntru „Geneză“; 3) luciditatea scribilor sub entro-pia haosului melodios.

Poetul Constantin Stancu, cercetând „zariş-tea“ dintre „valaho-dacicul zigurat de aur de-acasă“, adică vârful Jidovu (din MunţiiMetaliferi), cel foto-eternizat, din Zlatna bunicii(cf. coperta, supra / fotografia, infra), şi „zigura-tul“ asiro-babilonian, Etemenanki, de la Tigru şiEufrat (v. infra, fig. a şi b).


De la Etemenanki la Tor[i]da[va] > Turda. În„deschiderea“ volumului, Constantin Stancu în-tâmpină Distinsul Receptor cu Câteva cuvinte,într-adevăr-lămuritoare nu numai din punct devedere lirico-semantic-sincretic, ci şi întru „fixa-rea“ unităţii de loc (arie şi relief de orizont meta-foric) şi a unităţii de poematic timp. Simbolulpărelnic-dominator de orizont metaforic, poliva-lent-misteriosul simbol din centrul „galaxiedric“al textelor stanciene este Turnul Babel, „zigurat“desemnat de sumerologi „cu aproximaţie cunei-formă“ dinspre limbile sumeriene / asiro-babilo-niene, cu „intermedieri“ persane etc., prinmitonimul şi deopotrivă toponimul Etemenanki/ E.temen.an.ki („bază“ la Câteva cuvinte –SEtem, 3 – şi la „poemul-cheie“, I. Turnul Babel –Flacăra verde şi câmpia Şinear… – SEtem, 9 sq.),„zigurat“ cu simbolul brumat de epoci cu po-toape şi cu atlantide, extras în litera articolului le-xicologic de poetul Constantin Stancu dintr-unDicţionar biblic (de Oradea, 1995, p. 119): «Clădi-rea platformei de temelie a cerului şi a pământu-lui al cărei vârf ajunge în cer» – v. infra fig. a şi fig.b – / «Clădirea al cărei vârf este în cer», ori – în li-tera majorităţii dicţionarelor străine: «the name ofthe large temple tower in Babylon, also known asthe Tower of Babel. Its Sumerian name E-temen-an-ki means...».Cele patru „cardinale“ imaginipentru înţelegerea „simbolisticii polivalente“ aTurnului Babel / Etemenanki surprinzând „ma-cheta centrului asiro-babilonian“ (a, b) în oglindi-rea arheologilor şi a arhitecţilor de astăzi, pe bazadezvelirii ruinelor dintre fluviile Tigru şi Eufrat,de sub o „plapumă“ părelnic-etern-conservatoarea vestitei civilizaţii antice, în grosime de şaispre-zece metri de nisip deşertic, dar surprinzând şi„zboruri“ ale Zeiţei-Gaie, divinitate celest-ascen-sională / descensională a morţii şi renvierii, „zbo-ruri“ fixate de cele mai vechi „picturi“ rupestre şiarhaic-parietale cu păsări-zeităţi din Eurasia – maiexact, (c) din Dacia-România (Peştera Chindiei /Gaura Chindiei, de pe malul Dunării de la Pes-cari, în amonte de Orşova, din orizonturile cultu-ral-rupestre al anilor 10 000 şi 8 000 î. H.) şi (d)dintr-un „templu“ mezolitico-neolitic din orizon-tul anului 7500 î. H. încoace, descoperit în Anato-lia-Turcia (Catal Hüyük) – sunt reproduse pentruDistinsul Receptor din două motive:

1) pentru a-şi lega curcubeul privirii „suges-tiv-dezlegătoare de mister“ de o imagine a Tur-nului Babel / Etemenanki (a) şi de fotografia (v.supra) de pe coperta volumului de poeme –având, nu întâmplător, în prim-plan, o partedintr-un gard, alta dintr-o grădină din „spatele“

unei jumătăţi de case tradiţional-pelasge > valahe(a bunicii poetului, aflată în aria auriferă a Zlatnei,jud. Alba), şi, pe fundalul celest, în lumină bej-movie, central, „piramida“ / „ziguratul“ unui vârfde munte, Jidovu, din Carpaţii Apuseni-Metalifericu vestitul aur-de-Dacia, cu capacitate „inductiv-lirico-semantic-sincretică“ şi „proiecţie“ / „pro-je-tare“ a Eroului poematic, nu înpelasg->valah-eternele Valea Galbenă şi ValeaPlângerii, ci într-un „relief cu zigurat autohton-spiritual“; pentru „verosimilitatea conexiuniinoastre“, Distinsul Receptor poate afla o incontes-tabilă „bază de date“ în două lucrări mai vechi alenoastre: Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei da-coromâneşti (Timişoara, Editura Aethicus, 1996 –capitolul Panorama civilizaţiei arhetipale asiro-babiloniene..., pp. 11 – 14) şi Istoria religiilor (Ti-mişoara, Editura Aethicus, 2001; vol. I, Dinpaleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în

Creştinismul Cosmic..., cap. Cultul craniului / ca-pului, pp. 193 – 224); simbolica de pe copertă şiconţinutul poematic din volumul Etemenanki...,de Constantin Stancu, sugerează „babilonizarea“lumii, indiferent dacă-i vorba de cea creştină, saudacă-i de altă religie, indiferent că-i pornită dinPelasgimea > Valahimea bazinului dacic-sacruluifluviu al planetei, Dunărea (Donares > Dun-Ăre[s], „casa zelui războinicilor, Ares-thracul“),ori din Babilonimea dintre fluviile Tigru şi Eufrat;

(Va continua)


Movila lui Burcel

Azi am dormit până mai târziu. Doar e săr-bătoare, nu-i aşa? Este o duminică de oc-tombrie splendidă în care se anunţă

temperaturi de până la 24 de grade Celsius ceea cepentru perioada aceasta când peste două zile esteSfânta Parascheva e ceva ce de abia visam. Deschidochii cârpiţi încă de somn şi printre frunzele încăverzi ale teiului de la fereastra dormitorului meumă săgetează vesele razele soarelui care de dataaceasta s-a dovedit a fi mai harnic decât mine. Măsimt într-o dispoziţie extraordinară şi de aceea nuştiu cum atunci când am văzut acele raze ce mi-austârnit brusc o veselie interioară, mi-am amintitnişte versuri de când eram copil, nişte versuri au-zite de la tata care începeau aşa: „Într-o zi de săr-bătoare/ într-o zi cu mândru soare/…”. Era vorbade o zi de duminică de pe timpul domnitoruluiŞtefan cel Mare, mândrul domn al Moldovei, careîmpreună cu un grup de oşteni şi slujbaşi dom-neşti călăreau pe drumul dintre Iaşi şi Vaslui şi de-odată aud cum un om îşi îndemna boii la jug. Înfaţă le-a apărut un ţăran care ara pământul cu boii.

Ştefan a descălecat şi l-a întrebat cum seface că în sfânta zi de duminică, zi în care tot omulse duce la biserică apoi se odihneşte, el munceştela câmp. Atunci bietul om şi-a vărsat tot nădufulacumulat în el şi s-a plâns că toată săptămâna i-arugat pe bogaţii cei din sat să-i împrumute boii casă are şi el pământul său dar nimeni nu i-a dat boii,aşa că doar în zi de duminică a găsit şi el o perechede boi cu care să-şi are pământul de care se parecă nu ducea lipsă. Ce a urmat mi-a spus tata des-pre legenda Movilei lui Burcel aşa cum se cunoşteaea pe meleagurile noastre de pe timpul lui VodăŞtefan. Domnitorul care după cum se ştie era unom bun la suflet îi dăruieşte pe loc omului cel săr-man movila care se afla în preajma locului undeerau ei. Dar să lăsăm legenda să se depene: „Ia-ţimovila răzăşie / Ca s-o ai de plugărie / Şi în vârfu-i să te aşezi / Ca străjer să priveghezi / Pe tătari de-i vei vedea / c-au intrat în ţara mea / tu să strigi câtai putea / Sări Ştefane la hotară / C-a intrat ordie-nţară”.

Burcel, c-aşa îl chema pe omul acela şi aşaînlemnise când îl văzuse pe domnitor şi de abiamai respira când l-a certat de ce lucrează în zi desărbătoare. Din spatele domnitorului nişte slujitorica tot îi făceau semne să se aşeze în genunchi şi sămulţumească domnitorului pentru bunătatea sa,lucru pe care-l înţelese până la urmă şi se aşeză îngenunchi cu căciula în mână bălmăjind câteva cu-vinte.

Domnitorul încălecă şi plecă mai departecu slujitori şi oşteni după el lăsând plugarul acoloîn praf încă zăpăcit de cele întâmplate. A arat elpână seara privind apoi cu jale că nu arase în ziuaceea decât un sfert din pă-mântul pe care-l aveaînainte de a i sedărui movila, aceaîntindere im-ensă până laorizontul ce sepierdea spreCodăieşti.

Searadupăc ed u s eb o i ig o s -poda-ruluide lacare-iluase,B u r -c e lîntră aşa de abătut în curtea sa iar nevasta vă-zându-l aşa se puse pe plâns de parcă l-ar fi adusmort acasă. Se stropşi la ea şi după ce se mai ogoidin plâns îi spuse ce se întâmplase peste zi. Ne-vasta, de unde până atunci se scălda în lacrimi, de-odată se încordă şi fulgere îi ţâşniră din ochiţipând la bărbatu-său: „Eşti un molâu, o mămăligă,un neisprăvit, o cârpă de şters pe jos, asta eşti! Pă-mânt îţi mai trebuia când tu nu ai cu ce-l ara nicipe cel pe care-l ai? Puteai să te rogi Măriei Sale să-ţi dea o pereche de boi, sau nişte amărâţi de cai nupământ, iar tu ai tăcut ca blegul. Doamneee, cinem-a pedepsit să mă mărit cu tine? Ba te-ai mai pro-copsit şi cu o slujbă pe care s-o faci în mod gratuit,să stai popândău pe movilă şi să te uiţi zi şi noaptedacă nu dau tătarii în ţară. Cine ştie, poate ne vapune şi bir pe movilă şi atunci chiar ne-am ars. Cene faceeeem acum, ce ne facem măi bărbate că greanăpastă a dat pe capul nostru?”.

Peste noapte nici de unul nu se lipi somnul.Se auzeau cum se perpelesc pe laviţele lor întor-cându-se pe toate părţile căutând soluţii la nouasituaţie. Soluţii găsise el dar nu erau realizabile. Segândi că dacă ar vinde o parte din pământul mo-vilei ar putea să cumpere boi şi cai, dar pe timpulacela pământul era al domnitorului şi el îl dădeacui voia omul având mai mult cum s-ar zice în zi-lele noastre drept de folosinţă. Şi uite-aşa se per-

Ioan MITITELU


peli proaspătul răzeş fără să pună geană de geanăpână în zori.

Dar să-l lăsăm pe Burcel în necazul lui şi săurmărim alaiul domnesc. Asupra dregătorilorcare-l însoţeau pe Ştefan cel Mare fapta aceasta avuefecte din cele mai diferite. Un dregător mai priză-rit care era desemnat cu protecţia animalelor puf-nea pe la o margine că ar fi trebuit să i se dea oamendă usturătoare lui Burcel fiindcă nu lăsa niciduminica boii să se odihnească fapt ce afecta nunumai randamentul acestora peste săptămână ci şiideea că şi ei sunt o fiinţă cu suflet. Dar ideeaaceasta o păstră numai pentru el că se temea dedomnitor ca de naiba.

De abia când au ajuns la cetatea domneascăde la Vaslui şi domnitorul şi-a făcut cuvenita închi-nare la biserica Sf. Ioan zidită de el se duse în saladivanului unde îl aşteptau câţiva dregători printrecare şi cel care se ocupa de PR (public relation, adicărelaţii cu publicul) şi care avea ca însărcinare su-plimentară păstrarea imaginii fără cusur a domni-torului în faţa poporului. Şi grea slujbă avea bietulom fiindcă Ştefan cel Mare era foarte şturlubaticîn ceea ce priveşte femeile le schimba zilnic pre-cum obielele şi mai era şi aprig la mânie, iute văr-sător de sânge când i se năzărea că vreun slujbaş amişcat în front. Cel cu PR-ul trebuia să fie pe fazămereu şi să dreagă busuiocul după toate oalelesparte de domnitor.

Aşa şi acum. Domnitorul se cam grăbise să-i dea omului acela movila dar dacă omul nu aveaboi ar fi rămas tot în aceeaşi situaţie ca şi pânăatunci, ba poate mai rău. Trebuia deci luate măsuriurgente pentru a face o bună imagine domnitoru-lui peste veacuri.

A chemat doi ostaşi şi le-a dat dispoziţie capână la răsăritul soarelui să fie cu Burcel la Vasluila cetatea domnească. Au plecat oştenii ca vântulşi pe când cocoşii anunţau crăpatul zorilor oşteniiajunseseră la poarta omului, îl înhăţară aşa cumera şi plecară cu el spre Vaslui în bocetele ascuţiteale nevestei. Sărmanul Burcel, privea ca o fiară în-colţită în toate părţile şi se aştepta ca odată ajunsla domnie să i se taie capul deoarece lucrase în zide sărbătoare şi toată lumea ştia că atunci cândeste vorba de respectarea lui Dumnezeu şi a rân-duielilor Sale pe pământ, Ştefan cel Mare nu glu-meşte. Intrând între cei doi ostaşi în cetate se uităîncă odată la crucea din turla bisericii Sf. Ioan şi în-cepu să bâiguie cu voce scăzută Tatăl nostru.

Îl duseră pe o uşă dosnică într-o sală mi-cuţă doar cu o masă şi un sfeşnic la care stătea unboier în vârstă dar cu o privire blândă, fapt ce-lfăcu pe Burcel să mai tragă nădejde că va ieşi pepicioarele lui din cetatea Vasluiului. Boierul i-a

spus cu voce joasă: „Ascultă voinice, Măria Sa erafoarte grăbită ieri şi de aceea m-a însărcinat pemine să duc la bun sfârşit dania sa. Uite ai aici opungă cu bani ca să-ţi cumperi un plug gospodă-resc la care să înjugi doi boi şi să-ţi mai cumpericeea ce ai nevoie în gospodărie. Vei fi trecut în con-dica străjerilor Măriei Sale la noul post de pândăcare se va numi Movila lui Burcel şi ai grijă de tă-tari. Am zis. Eşti liber!”

Luând punga cu mâinile tremurânde Bur-cel se trase în spate spre uşă tot făcând plecăciunişi când ieşi plecă precum luat de vânt spre casa lui.Ce s-a mai întâmplat cu el şi cum şi-a făcut slujbanu se mai ştie dar în urmă lăsase posibilitatea de ase da o aură de legendă acestei danii. Responsabi-lul cu PR-ul a chemat la el pe poetul curţii, un felde pierde vară cu plete nespălate, cu nasul roşu,mers împleticit şi veşnic mirosind a vin ca o cramă.I se expuse problema şi i se trasă ca sarcină să facădin această întâmplare o lucrare literară demnă dea înfrunta veacurile.

După ce a mai terminat în timp record vreozece oale de vin de Huşi direct din crama dom-nească de la Vaslui poetul curţii a prezentat formace va fi lăsată oamenilor de pe plaiurile moldo-vene. Ca orice creator modificase puţin lucrurile însensul dorit şi iată că Burcel în balada lui era ciungde o mână, avea un singur bou luat ca pradă de latătari, un plug nenorocit şi era sărac lipit după cese luptase vitejeşte pentru ţară. Nici nu şi-a maipus problema că poate vreun cârcotaş o să mârâiecă dacă ara cu un bou care era a lui de ce nu araseîn cursul săptămânii dar trecu fără grijă peste as-pectul acesta. Important era să se reliefeze bunăta-tea domnitorului. Deci mergând constant pe cifraunu, o zi de duminică, un ţăran, un braţ, un bou,un plug, un bici, s-a creat deodată posibilitatea caorice mocofan să conştientizeze diferenţa dintreunu şi o mulţime de bani care se aflau în pungadată de domnitor prin reprezentantul său. Şi iată,după ce descrie cum de a rămas ţăranul doar cu osingură mână, cum apare finalul legendei date depoetul curţii: „Ia-ti un plug cu şase boi / Şi mergibogat de la noi. / Ia-ţi movila răzăşie / Ca s-o ai deplugărie, / Dar în vârfu-i să te-aşezi, / Ca stejar săpriveghezi, / Si tătarii de-i vedea / C-au intrat înţara mea, / Tu să strigi cât ce-i putea: / Săi, / Ştefane,la hotare / C-a intrat sabie-n ţară! /…” .

Ţăranul primise bani pentru doi boi, baniipe alţi doi se pierduseră pe undeva prin cancelariadomnească, iar poetul mărise numărul dintr-uncondei la şase ca să fie mai convingător şi aşa dupămult timp un alt poet pe numele lui Vasile Alec-sandri i-a dat o formă modernă legendei de putems-o citim şi noi astăzi.


STAREA POEZIEI ROMÂNEŞTI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Pentru a aborda această temă este necesar un înde-lung exerciţiu de receptare a poeziei româneşti înansamblu, cu aplecare spre tendinţa de evoluţie a

poeziei din a doua parte a secolului XX, şi numai apoi estenecesară o plonjare în panorama poeziei secolului XXI.

În acest context, cristalizarea criteriilor de selecţie şi a con-ceptelor cu care trebuie lucrat stau la baza analizei noastre.O panoramă a poeziei de la Nichita Stănescu, trecând pela Cristian Popescu, până la Claudiu Simonati se întindepe o suprafaţă de timp considerabilă, greu de cuprins doarîntr-un articol, mai degrabă poate fi expusă în Biblia înţe-legerii poeziei romîneşti din secolul nostru, de care făceavorbire Ion Simuţ.

Exegeza poeziei de astăzi înregistrează o evoluţie/ invo-luţie a poeziei, prin apariţia unui nou curent literar, pecare l-am denumit, proglobmodernul, despre care am scrisîn presa literară a anilor 2000. Este o întoarcere, pe jumă-tate, la clasicism, încercînd să înlăture mâzga postmoder-nismului opzecist a cărei poezie nu trasmitea nimic,aducând un deserviciu limbii literare.

Pentru a face, succint, o analiză a poeziei româneşti la în-ceputul acestui secol, e necesar să priveşti această pano-ramă ca printr-un ochean întors, adică de la cel mai tânărautor, Adela Greceanu, la Mircea Ivănescu, care a decedatdecurând.Poeţii tineri ai acestui început de secol, au învă-ţat, practic, de la post-textualişti (nouăzecişti ), postmo-dernişti, textualişti ( optzeciştii), manierişti,experimentalişti ( şaizeciştii), în frunte cu Angel Dumbră-veanu, Marin Sorescu, etc.

O privire de ansamblu asupra influenţelor poetice de lasfârşitul veacului trecut şi începutul acestui secol este ne-cesară pentru a stabili cele cinci metode distinct de analizăcomparativă prin raportarea la Identitatea eului poetic. Separe că tendinţa poeziei actuale este o prelungire a celeide la sfârşitul secolului XX, care a fost şi este, se pare, in-staurarea eului poetic ca instanţă absolută, prin utilizareaşi eliminarea formelor de retorică pentru a se ajunge la eulreal absolut, adică la Voce.Am constatat că poeţii de la începutul secolului XXI nuprea îşi pun întrebarea cine se exprimă în versurile lor,abandonându-se fără voia lor versului impersonal.

Vorbeam mai înainte despre cele cinci metode de analiză:

“Fiecare zonă a ţării îşi aregrupul ei de poeţi, din pă-cate puţini cunoscuţi,chiar dacă poezia lor dez-văluie talenteautentice.Vina o are felulde distribuire şi difuzare acărţilor şi a presei literare.Astfel, în zona Doljului,Hunedoarei şi al Orăştieisunt poeţi demni de a filuaţi în seamă şi citiţi cuinteres.Printre aceştiaenumărăm pe: Any Drăgo-ianu, cu debut editorial în2005, Dumitru Velea, MihaiDuţescu, Petre Gigea-Gorun, Eugen Evu, JanetNică, Ion Pachia-Tatomi-rescu, Marius Robu, Clau-diu Nicolae Şimonaţi,Llelu Nicolae Vălăreanu şialţii. “

Al Florin ŢENE


metoda argheziană ar consta în exploatareaimpurităţii limbii, metoda blagiană- expresio-nistă care glisează între eul exterior, amplifi-cat cosmic, şi un eu interiorproblematizat.Urmează metoda lui IonBarbu, de textualizare a discursului care înlo-cuieşte eul poetic cu o instanţă textual suve-rană care se reflectă doar pe sine în oglinziletextului, ce o numim realitate textuală.Maieste metoda bacoviană ce constă într-o formăde existenţialism al eului poetic care se con-templă pe sine într-o formă degradată şi ago-nală, urmând metoda stănesciană care estedată de postmodernismul necuvintelor, eulpoetic fiind situate, cum ar spune MarinMincu în „interstiţiile spaţiului metalingvis-tic“.

Am observant, într-o analiză a raportului rea-litate-limbaj (text ), că tinerii poeţi care ur-mează metoda lui Nichita Stănescu, poezialor afirmă că realitatea înseamnă mai multdecît limbajul, cuprinzând potenţele prever-bale.Ei cred că realitatea este doar limbaj şi cenu este limbaj nu există. Cei care urmeazămetoda lui Sorescu preţuiesc realitatea dou-ble-face, în care lumea şi limbajul coexistă,dar pot fi abordate în mod ironic, ori grav, ex-perimentalist cum o face Mircea Ivănescu.

Poeţii de la începutul secolului XXI,pentrufaptul că aplică procesul de textualizare, poe-zia lor a luat locul a ce se numea în perioadaprimei jumătăţi a secolului XX emoţia sausentimentul. Transferul poetic obişnuit- rea-litate-a fost îndreptat spre opoziţia realitate-text.

Poetul de la începutul acestui secol a devenitacel “ de-scriptor“ care pune în text tot ceatinge, până şi inefabilitatea. Acesta nu vi-zează Poezia, ci “textele “, problema lui numai constă în scrierea versurilor, ci de-scrie-rea mecanismelor acesteia- ocultând poemul-. Creându-şi senzaţia că se află la interstiţiuldintre realitate şi text, aşa cum Platon lăsa săse întrevadă ideile în vacuumul realităţii.Dic-teul textualist folosit de poeţii de azi constă înproducerea de text şi metatext în acelaşi timp.Textul poetic fiind organizat în pulsiuni poe-tice ale actului liric, care nu mai este interesatdecât să comunice autenticitatea trăirii sale şi

evitând de a comunica o anumită idée.

Poezia actuală, cea care nu se înscrie în glob-modern, are diferite caractere revelatoare- co-locvialitatea ironică, folosind semnele depunctuaţie nefireşti şi o oralitate simulată,discursurile care încearcă să spună totul pen-tru a masca diferite complexe, cum ar fi formede demenţializare a realului, poeme schizo-frenice, pornografice, obsesii viscerale, autoe-xecuţiile eului şi simţiri dereglate,promovarea gradului zero al scriiturii, a uneistări poetice plasmatice, prin contestarea ro-lului metaforei. Aceşti poeţi care practică tex-tualismul au atitudini radicale în raport cuuniversul literaturii : ei susţin că toţi poeţiicare nu se supun imperativului scriiturii suntconsideraţi păşunişti şi tradiţionalişti.

În această perioadă şi în acest peisaj literar auapărut poeţi tineri a căror cărţi au fost publi-cate de edituri cunoscute, dar, din păcate, da-torită modului defectos de promovare a cărţiiaceştia au rămas aproape anonimi. Amintimîn acest contest pe:Răzvan Ţupa, Dan Sociu,Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin, LaviniaBălulescu, Livia Roşca, Linda Maria Baros,Violeta Ion, Miruna Vlada, Diana Geacăr,Andra Rotaru, etc.

Generaţia „ milenaristă“ care are un programdeclarat anticalofil şi minimalist nu prea s-aimpus pe piaţa poeziei.Această poezie esteuna cu bătaie scurtă, fapt dovedit de precoceaei manierizare. Acest contigent are déjà micilelui ierarhii. Printre acestia se află Livia Roşca,născută în Drăgăşani, la 1980, cu volumul“Ruj pe icoane “, volum premiat de UniuneaScriitorilor. Din păcate, această poezie scrisăde concetăţeana mea, nu justifică integral ase-menea aprecieri. Acest caz mă face să constatcă există un mod de a face pe cineva poet şi aiconstrui o mică glorie.Laudele nemeritate depe coperta a patra ale criticilor AlexandruMatei, Tudorel Urian şi Al. Cistelecan laudănişte poezii siropoase şi anoste. Se pare căaceastă poetă nu are viitor.Volumul de debuteste un excelent produs, de la ambalaj la re-clamă, al unui serviciu de marketing literarprofesionist-din care lipseşte poezia.

După cum se observă, cu ajutorul unor critici


onorabili se promovează grafomania şi velei-tarismul. Un anumit ecou a avut textele Mi-runei Vlada, din volumul “Poemeextrauterine “, apărute la Editura Paralela 45,în 2004.Născută în Bucureşti în 1986, autoareadebutase cu un an înainte în revista Luceafă-rul, prezentată de Octavian Soviany. Alexan-dru Matei vorbeşte despre “ autenticitateaspunerii“, Aurel Pantea scrie despre “volup-tatea deziluzionării, ce trimite în limbaj im-pulsurile unei feminităţi ce-şi calmează toatelibertăţile şi toate decomplexările “. Toateaceste elogii sunt rostite cu jumătate de gură,cu rezerve subtextuale.Aceste constatări,unele laudative nu reprezintă în nici un fel ga-ranţia valorii. Şi în al doilea volum al acesteiautoare intitulat “Pauza dintre vene “, apărutîn 2007, la Editura Cartea Românească desco-perim un manierism lipsit de accente perso-nale. Descoperim, la fiecare poem, banalităţirostite emfatic şi aşa zise filosofări anoste.

Spre deosebire de precedenta poetă,în poe-ziile Laviniei Bălulescu din volumul “Lavinu-cea “, apărut la Cartea Românească, în 2007,născută la Drobeta –Turnu Severin în 1985,are capacitatea de a se întoarce în copilărie şicu evidentă înclinaţie ludică, cu influenţă dinMircişor al lui Cărtărescu din Orbitor şi dinpersonajele lui Cristian Popescu.Aceastăpoetă a debutat cu volumul “Mov “, în 2004,la Editura Prier,titlu identic cu titlul volumu-lui de poezie a unui poet din Petroşani, volumapărut la Editura Fundaţiei “I.D. Sîrbu “, con-dusă de scriitorul Dumitru Velea. Poemele, 26la număr, au graţie şi sprinteneală, demne deluat în seamă.

Un alt poet al acestui secol este Valentin Radu,care în 2001 a publicat volumul “ Înapoi în Ar-cadia“, la Editura Paralela 45, pe atunci minorcare s-a apucat să se joace înainte de vreme culucrurile serioase de pe lumea aceasta, întrecare se numără şi poezia. Mircea Bârsilă agirat debutul lui Alexandra Pârvan cu volu-mul “Prinsoare “, apărut în 2001, observândo “armonizare a contrariilor”, remarcându-seprin asociaţiile duale, în spiritul unui onirismîmblânzit de emoţia credibilă, cum remarcăAdrian Alui Gheorghe.

Şi la Cluj descoperim o paletă diversă de abor-dare a stării poetice.De la şaizeciştii AurelRău, Aurel Gurghianu, la optzecişii Ion Mu-reşan, Ion Cristofor şi până la milenariştiiIonuţ Ţene, Flavia Teoc, Mihai Bumb, etc, toţiau îmbogăţit ideatica şi structura poeziei prinfelul de exprimare a ideilor.

Fiecare zonă a ţării îşi are grupul ei de poeţi,din păcate puţini cunoscuţi, chiar dacă poezialor dezvăluie talente autentice.Vina o are felulde distribuire şi difuzare a cărţilor şi a preseiliterare. Astfel, în zona Doljului, Hunedoareişi al Orăştiei sunt poeţi demni de a fi luaţi înseamă şi citiţi cu interes.Printre aceştia enu-mărăm pe: Any Drăgoianu, cu debut editorialîn 2005, Dumitru Velea, Mihai Duţescu, PetreGigea-Gorun, Eugen Evu, Janet Nică, Ion Pa-

chia-Tatomirescu, Marius Robu, Claudiu Ni-colae Şimonaţi, Llelu Nicolae Vălăreanu şialţii. O parte din aceştia au fost cuprinşi în an-tologia Lumina cuvintelor, întocmită cu pro-fesionalism de Claudiu Şimonaţi.Parafrazându-l pe Malraux, pot să conchid căîn Secolul XXI se vor naşte marii noştri poeţi,sau poezia va dispărea, prin paginile efemereale internetului.

Prin lumină de mireasă

Mă-ntorceam târziu acasăprin lumină de mireasătoată noaptea mă-ntorceamtoată noaptea n-ajungeam

când eram când nu eramprins în hamuri tot trăgeamcarul greu de lacrimi plinştii că vin şi când nu vin

am ajuns n-aş fi ajunspatul podidit de plânsşi tu îngropată-n ierimirosea a nicăieri

m-am culcat n-am adormiturla-n ceruri un cuţit

De la mine pân’ la tine(baladă)

De la mine pân’ la tinee-o pădure de albineşi un prinţ pe cal călarece-a pornit la vânătoarete-aşteaptă la drumul marecu tot drumul în spinare.Fată cu miros de fiarăvii năpraznic pe sub seară

şi-mi dărâmi casa cu sâniipeste strigătul fântâniipe sub geana ta umbroasă trece dorul meu la coasăşi de nimenea nu-i pasăiar în urma lui pe josvin şi eu – tâlhar frumos

Urletul lupilor clatină stelele

Miroase a pâine şi ceru-i senin ascultă iubito cum florile vin

şi totuşi ai sosit cuvintele îţi sunt asudate până în zori vom trăi poemele toate

luna stă în genunchi şi spală podelele urletul lupilor clatină stelele

acum nici păsările nu mai au contur la noapte iubito voi veni să te fur

O pasăre cântă în cel care nu sunt

O pasăre cântă în cel care nu suntiarba-i păscută de o altă iarbă

o, ştiu că tu eşti raiul neînceputspre care-ntind şi eu o mână oarbă

din palmele tale beau însetat nesomnlacrimă surdă suflă spre noi

ce limpede e frunza pe care ne iubimferestrele respiră blândeţea unei ploi

Acum nici veşmintele noastre nu îşi maispun nimic

Acum nici veşmintele noastre nu îşi mai spunnimicoare câte ferestre încap într-un singur cuvânt ?

tremură lumina între mâinile melepe stradă femeile sunt respirate de vânt

tu ţi-ai uitat tristeţea în oglindă şi ai plecatbluza îţi e udă de întuneric pe spate

iarba în care ne-am iubit pretutindeni ne cautăîn mine sunt mormane de frunze vânturate


Rodian DRĂGOI


La ṣaisprezece ani

Mă chemi din oglinda cu vise -te-am adorat sub mareeade adjective albastrete-am iubit la nebunieruginită de-atâta răsfăţ - încroaziere pe corăbii albastre

În visul meu la şaisprezece anite-am adorat sub mareeade adjective albastrete-am iubit la nebunie imagini dintr-o plimbare lunară înţepenite grămadă într-un sărut

Etern, împletit, înserat în foi de visete-am adorat sub mareeade adjective albastrete-am iubit la nebunieîn arcuri peste dune mărunte, fluent, prezent peste dune uriaşe

Tulburat mi-ai grăit din nisipurite-am adorat sub mareeade adjective albastrete-am iubit la nebuniecastele din vise şi abalone absconse amândoi forme şi ţintă - tot una

Erai ibis conturat de frunzete-am adorat sub mareeade adjective albastrete-am iubit la nebuniedescoperire lunară, stelară, solarăîn visul meu la şaisprezece ani

Eram amândoi actori de himerăte-am adorat sub mareeade adjective albastrete-am iubit la nebuniedune mai mici, dune mai maritu încă acolo... eu încă aici...

Vis

Ce-a rămas din ce-a fost eclipă peste oceanul din mineeclipă peste oceanul din tinelume la amurg în prognoză pe webtaifas sau furtună a celor rămaṣisă nu se audă, să nu se vadă, să nu...

Ce-a rămas din ce-a fosteclipă peste oceanul din mineeclipsă peste oceanul din tinecheie ṣi simţiri prinse-n uṣă,pe-un alt pământ, pe-un alt oceansă nu se audă, să nu se vadă, să nu...

Bagatelle

Erai un alt vis cu buze fantomăîn parcul cu havuz ṣi colivii solarecu ascunse locuri de vânătoarecăi bătute de fluturi, căi bătute de vise

Erai un alt vis cu ochii albaṣtriîn alte lumi cu preeri fragmentatemăşti ṣi totem, cioplituri senzualecăi bătute de fluturi, căi bătute de vise

Erai un alt vis cu trupul atleticla distanţă m-ai iubit la Podul cu Lanţurivedenii de nopţi ṣi zile trecute pe webcăi bătute de fluturi, căi bătute de vise

Erai un alt vis cu haine de marcăstingherit în patul din lemn ecologicamintiri ṣcolare cu măşti de văpaiecăi bătute de fluturi, căi bătute de vise

Mariana Zavati GARDNER


RĂMÂN

Să ştii că rămân pe strada ta,unde-ţi ascunzi evadarea. Mi-am închipuit că mi te arăţiîn nedesluşita încumetare de a mă îmbrăţişa. Ţi-am mângâiat umbra,ce-mi sărutase roşeaţa obrajilor,la întoarcerea înserării timpurie.Ieri-alaltăieri nu te-ai mai arătat.Să fi devenit strada potrivnică poemului în doi?Ori poate nu te-oi fi recunoscut,în încordarea buzelor aşteptândezilei când vom merge braţ la braţla ceasul nestins de chemare.

EL

Noaptea îl chem adesea.Sunt poate prea fragilăca să dorm singură.Membrele se înstrăinează de trup,dinţii încep să clănţăne supărător,părul îmi cuprinde gâtul dureros,urechile’s încordate instinctiv,ochii pândesc clanţa uşii lucioase,sub care am pus un taburet scrijelit.

A fost o dată şi nu mai ştiude-a fost aievea sau în vis.

E greu de spus cu nodu’n gât,subţiat de-atâta ruşinare.Îmi amintesc doar sunetul sacadatal respirării subjugate’n sărutare.

Îi simt şi-acum căldura căutării,a murmurelor tomnatice,a soarberii dorinţei coapte,a legănării magice şi transparente.

Timpul din mineîncepe să mă zorească,sfidând simţirea învăţată să aştepte.Cu inima dorită de-amintire,în lumi ce nu cunosc singurătatea,nesomnul răcoros mă poartă’n braţe.

DE-AR FI

De-ar fi să vii,lacrimile îţi vor îmbăia trupulasudat de împreunarea dorurilor.În cearceaful de fân proaspăt cosit,un colţ de câmp pătat de roşul macilorascunde gândurile vremuite.Ca şi cum aşteptarea s-a oferit gaj la poarta lui Dincolo.

De-ar fi să vii,întrebările vor atârna pe fitilul candelei,cu ultimele pâlpâiri tăinuitece presimt ezitarea din gânduri.Nici bucurie, nici tristeţe.În aşteptarea atingerii,o umplere în acorduri de tăcere.

POATE

Mă plimb pe străzi buimacă,cu gândul că-l voi întâlni.Nu vreau să mai trăiesc singură.Mă înspăimântă gândulcă nu voi învăţa sensul lui a iubi.Că DOI e o renaştereîntr-o noapte fără sfârşitpe aripile îngerilor ce trag Carul Mare,risipind întrebările aburindedespre sensul lui Poate.Încă visez că apareînvăluit în giulgiul îmbrăţişărilor izvorândela umbra salciei pletoase,murind de atâta aşteptare.

Daniela GÂFU


În flagrant

am intratpe geamla tineîn casãtu îmi spuihoţdar mienu îmipasã

nu ţi-amluatmai multde unsãruttu mãminţidin noucã te-adurut

Undeva

undeva se coace dragostea-n amiazãcerul şi cu marea se îmbrãţişeazã

undeva sub talpã iarba mai suspinãde pe munţi coboarã bulgãri de luminã

undeva pe lume viaţa naşte viaţãdragostea iubitei iarãşi mã rãsfaţã

undeva sunt sigur încã mai existãun poem de pace scris pe o batistã

Iubirea mea

iubirea mea e-o calmã libelulãce-alunecã pe-un râu vijeliosînspre-o cascadã veşnic nesãtulãce curge invers nu de sus în jos

iubirea mea e-un vânt care adieprin pãrul tãu mereu nepieptãnatînlãcrimând amurgul care ştiesã stea ca o umbrelã peste sat

iubirea mea e-un cântec care cadeca un blestem pe-o muchie de cuţite-un curcubeu ce râde cu ocheadeprin universul tãu nemãrginit...

Holdã cu cercei de maci

când plângi şi râzi cu faţa spre apuseşti ca o apã care curge-n sus

când mã sãruţi cu pãru-ţi despletiteşti ca un fulger care m-a trăsnit

când tandrã şi timidã te dezbracieşti ca o holdã cu cercei de maci

E-atâta frumuseţe

e-atâta frumuseţe în fiecare versŞi-atâta bucurie în fiece cuvântrãmâne amintirea un curcubeu neşterscând rãsãritul râde în ochii tãi rãsfrânt

e-atâta frumuseţe în apele ce cadpe stâncile cascadei înspre adâncuri reciiubirea ta mã-mbatã şi mã cufundã-n vadde fiecare datã când surâzândã treci

e-atâta frumuseţe în ochii-ţi care plângde bucuria nopţii ce bate iar în geamcând vântul cald aleargã pe dealuri cam nãtânginvidios iubito cã-n braţe iar te am

Ioan VASIU


SCHIMB DE PRIVIRI

Oraşul locuirii noastrede un timpeste pustiu.Privirea mea te caută...Printre statuile albepentru o secundăte reîntâlnesc în vechiul palat,În care meriţi să fii...Prinţ.Ochii tăimă pătrund de departe,învăluită mă simtde mătasea privirii tale.Ce generoasă întâmpinare.

A IUBI

Eu iubesc,Tu iubesti...verbul ,,a iubi"patru literepentru a ne definiumanitatea din noi.

MĂRTURIE

Mă smulg din braţele visuluidimineaţa,

închisă într-o lacrimăce-mi chestionează fiinţa.Am învăţat să te cunosc?

Traversez timidă,Încăpereagândindu-măla sacralitatea dininteriorul fiinţei umane.

FRĂMÂNTĂRI

Cobor încet pe scaraVioletA Neîncrederii.Ce caut?Amurgul prieteniilor pierduteSau falsele iluzii...

Coborând,înveţi să urci,îmi spun în gândulce răsună îninteriorul meu,ca un clopot auriuîntr-o albă catedrală.

TIMPUL

Ceasului, acestuialergător continuui-am şoptit:punctează mai rartimpul sentimentelor noastre.

Iubirea nu trebuie să îmbătrânească.

INVITAŢIE

Sufletul tău caldde copil,m-a invitat să cunoscmuzeul său interior.Aşezate în rame de aur,SentimenteleAu oprit timpul.Ce frumos...

Am uitat să mai plec

Cristina OPREA


VREAU ROMANŢA TA MEREU SĂ FIU

Vreau romanţa ta mereu să fiuCântă-mă pe-o strună de vioarăTu să-mi fii luceafărul de searăSă-ţi fiu zori de zi, amurgul viu.

Lasă-mi gândul lin să te-nfăşoareDespletit să-ţi încălzească trupulFreamătu-mi să-ţi cotropească lutulFoc nestins să-ţi fiu, tu să-mi fii soare

Mă cuprinde-n braţe printre razeGustă-mi fraga buzelor flămândeSă-ţi fiu râu, tu să pluteşti pe undeLacrimă pe-o salbă de turcoaze.

Lasă-mi inima să-ţi fie lirăDegetele-ţi tandru mă mângâieSă-ţi fiu toamnă, galbenă gutuieCând pe boltă stelele se miră

Şi, geloasă, luna se-nfioarăRăsfirându-şi trena în pustiu.Vreau romanţă veşnică să-ţi fiuTu-mi fii cântec plin de primăvară!

MI-E TEAMĂ DE TĂCERILE DIN UMBRE

Îmi dau târcoale gândurile sumbreCând sufletul e rug aprins de floareMi-e teamă de tăcerile din umbre.Vreau vocea-ţi caldă, plină de candoare

Să unduie ca un izvor prin munteŞi-n limpezimi să ne iubim, de-i vrere,Cu buzele scriindu-ţi dor pe frunte,Sărutul meu să-ţi fie mângâiere.

Să-ţi dărui liniştea la tâmpla serii,Şoapta-mi timidă tainic să te-alinte,Seve ţâşnind din trupul primăveriiSă umple golul dragostea fierbinte.

Sunt prizoniera viselor, dorinţei,Mă pierd adesea-n lanuri de cuvinte,Când setea-mi sting cu lacrima credinţeiSimt răni săpate-n lut de-al fricii dinte.

De-ţi pasă sau de nu, n-am încă ştire.Misterios şi-nvăluit în ceaţă,Arcaş destoinic, săgetând iubire,Avea-vom, oare, şi noi drept la viaţă?

CE-I VIAŢA NOASTRĂ FĂRĂ DE IUBIRE?

Ce-i viaţa noastră fără de iubire?Un câmp arid, o pâine fără sare,Un templu rece-n care nu-i simţire,Grădină fără flori, ţărm fără soare.

Copaci fără pădure, triste ramuri,Lac fără nuferi, cer fără de stele,Perdele gri de fum plângând în geamuri Şi libertate-ascunsă-ntre zăbrele.

Fără iubire, ce e viaţa, oare? O mare fără valuri înspumate,Un orizont pierdut, zâmbet ce doare.De n-ai iubire, poţi avea de toate,

Nefericit te simţi şi zi şi noapte!N-ai satisfacţii, suflet fără cheiEşti trist şi gol, te rătăceşti prin şoapteŢi-e viaţa fadă, n-ai nici un temei.

Deschide-ţi inima, zâmbeşte, cântăLasă-te lin în braţele iubiriiCa-n tine să pătrundă pace sfântăŞi-ai să trăieşti mirajul fericirii!

Georgeta RESTEMAN


2. Inventează motive,traduadâncul fântânii:dincoloşarpele surâdeşi trecepeste umbra tainexistentă.3.

… Cât să adaugi,pe străzi o milă uriaşă,o noapte din ce închipuire?

Cum ar fi,acel glas auriu,din carnea iluziei,din sălbăticii inavuabile-du-te şi adu plutirea în cerc,în litera perfectă,

Şi-oricine ar fi,înclinatelor planuriadio! supus dedublăriicum zăpada pe imagineata înflorită,

reveria, corola albastră, aicişi niciunde, cum ai înconjura,cele ce par, cele ce pâlpâie,

duminicală sorginte a toate,frunzişul cunoaşterii,

4.

... Atingându-se atât cât să însemne ceva,forma care corupe,conturul gândindu-sepe sine,

un anotimp pe tarabele gloriei,când corpul pluteşte,pluteşte,reminiscenţe iernatice,

dar în urma sa plânge fiul iertat,sufletul peste dealuri,în purpură,

ca o amintire a propriei umbre,ca o zăpadă a fiinţelor victorioase...

Printre fiarele blânde

Ai vorbit despre măruntele ipocriziiale zilei de ieri. Un discurs perfectca lama unui cuţit în zori.Ca o ploaie neagrăpeste memoria unor zei infideli.

Voiai să treci pe malul celălalt,să cunoştinebunia silabei în alveolele timpului:simpla expresie a unei solemnităţi expirate.

Căcinimeni nu mai ştie strălucirea rănii,cenuşa poemului în inima dimineţii.

Ai vorbit despre măruntele ipocriziiale zilei de ieri.

Cine te-a trimisprintre fiarele blânde ale vieţii tale?

Un rictus al unei sintaxe atroce

ne desparte acest verdict al ploii,această duminică incendiind păpuşile tale docile.un rictus al unei sintaxe atroce, nimicultrecând în vârful picioarelor prin cartierul făgă-duinţei.ah, îngerul declină faptele tardiveale nebuniei de catifea.poveştile cadcu gura pe râul de oţel.orbul din visîşi aprinde ţigara şi începe să plângă.

Geo GALETARU


Plouă, iar plouă

Plouă, iar plouă, afară e frigEl nu îmi răspunde zadarnic îl strig

Plouă, iar plouă, e ploaie sau plânsAtâtea poeme în mine s-au strâns

Şi parcă şi ele să plouă ar vreaCu lacrimi de nu, cu zâmbet de da

Şi parcă şi ele tot plouă mereuCu zâmbet de tu, cu lacrimi de eu.

La plecareIa-mă cu tine dacă ar fi să pleci în zoriAscunsă-ntr-o carte, între petale de flori

Ia-mă cu tine dacă ar fi să pleci la prânzÎntr-o fantă de haină chicotind ca un mânz

Ia-mă cu tine dacă ar fi să pleci searaAşa cum iei pe obraz lumina soarelui, vara

Ia-mă cu tine dacă ar fi să pleci mâineFără regret, între două felii de pâine

Ia-mă cu tine, chiar de-ar fi să nu pleciPe singuraticele inimii tale poteci...

Alege-l pe prinţulO pasăre cântă, o alta se zbate:Alege-l pe prinţul cel mai de departe

Cât iarba din jur se aprinde de şoapteŞi roua e lacrima şoaptei în noapte

Cât cerul se sparge-n bucăţi de agateŞi-ţi cad la picioare cu mii de păcate

Alege-l pe prinţul cel mai de departeC-o mie de vieţi şi o singură moarte.

Trei zile

Flori, înfloriţi şi împodobiţi toamna cu zelCăci peste trei zile mă voi întâlni cu el

Soare, să nu te cerţi cu luna în vreun felCăci peste trei zile mă voi întâlni cu el

Ploi, nu m-ademeniţi în dansul vostru rebelCăci peste trei zile mă voi întâlni cu el

Nici voi poduri nu mă-ngropaţi sub grinzi de oţelCăci peste trei zile mă voi întâlni cu el.

Să fie!

Să fie arşiţă ca el să-mi sufle versuri pe pleoape

Ori ger năprasnic să vin lângă el mai aproape

Să fie cerul împurpurat de lumini, dimineaţaOri înnorat să-mi vadă întâi sufletul apoi faţa

Să fie viscol răvăşind casele, apele în puhoiOri linişte ascultând ce-şi vorbesc inimile din noi

Să se întâmple totul după sufletul lui şi al meuOri să fie după blânda cruzime a lui Dumnezeu!...

Luna

Luna se uită pe geam în sufrageria meaNostalgică parcă ar vrea să îmi spună ceva

Stăm noapte de noapte singure de atâtea oriPrivindu-ne-n ochi tăcute ca două surori

Ea ştie ce faci, unde eşti, te trezeşte mereuSă-ţi citească poemul al ei dar al meu

Nu pot fi geloasă pe Lună cum îmi este în fireCând prin ea îţi trimit un văzduh de iubire.

Victoria MILESCU


La ţărm

Am văzut ţărmul spre searăCurăţat de umerii tăiCe se clătinau în privire goi şi albiCa două mirări rotunjiteUltima privire decentăO trimisesem pe valul în clocotŞi gânduridoar gânduri ca nişte păsări albe mi se perindau într-un dans hain.

Nu te cunoşteam atuncipoate nicicând Deşi valul mi te-a adus aiciStrivind orice gând nebunesc.

PLANETA BANALĂ

Tu nu ai văzutCâte gânduri încap într-o oglindăTu nu ai văzut cât rotund e la marginea zileicând te aştept ca pe marea uitată în palmăîntr-o clipă însorită.

Nu ai văzut ispitaCălătorind spre umbra nopţiiCa o nălucă târzie

Poate,Poate nu m-ai văzut nici pe mineSădit în drumul tăuCa un pomPlin de promisiuni.

Nu ai văzut şi iatăNu ai rămas de aziDecât o planetă banală.

CREDEAM

Credeam că florile se împart asemeni femeilor frumoaseconform principiilor Ziditorului,o femeieo floareo floare,o femeie ca fiecare om să aibă un templunumai a luifără amestec divinşi mai ales fără nici un amestecdin afara cercului miticcredeamştiamcă tu eşti undeva pitită-ntr-o floare albastrăde aceea te caut în viaţa aceastaşi poate şi-n cea viitoare.

Pierdere

N-aţi văzut femeia aceea Cu părul ca smoalaŞi ochii de focCu sânii zvâcnindPână-n buza dorinţeiSădind nenoroc?

mi-a fost zânăşi cântec de rouăîn timp depărtat când nu simţeam decât pornireaspre ancestralul păcat.

Mă chem eu pe numesă cred că sunt viuŞi nu am ars în focul priviriiDin ochii aceia noptaticiCe alintau zodia naltăCea închinată iubirii.

Emil TITOIANU


Ardere

Voi arde, voi arde, iubiri fără rost, anost şi anost, fără rost, fără rost;

ai fost şi n-ai fost, şi sunt deşi nu-s un sunet pe fus cu sufletul dus...

Târziu este focul pe care îl primesc şi taina în care te naşti şi iar cresc. Nu eşti şi nu suntem decât un loc pentru un timp fără noroc.

Suntem amorţirea trecută prin ac şi tristul trecut - anotimp fără leac. Îmi vâjâie vântul pe la ureche un vis de demult în care eram aceeaşi pereche;

Sunt şi suntemdoarun priveghi lăsat între cruci într-un vis mult prea mut de demult, de demult. Voi arde-ntre mine şi tine tăcut şi te voi preface-n aripe să mă nalţi drept în sus să fur secunde - înnodatele zile pe veşnicul fus, să mă inunde cu mine , cu tine tot mai sus

şi mai sus şi un curcubeu să fie acolo departe, să dezlegăm aceeaşi mereu întrebare pe-a gândului carte. Voi arde-ntre tine şi mine tăcut şi mă voi preface-n cenuşă, te voi iubi - câine uitat într-o toamnă la tine în uşă....

Fluture-albastru

Fluture orb de tăcere păgânăVorbe îngâni în seara tăcută.Fluture-albastru... somn pe o lună -Pierdută iubire în noaptea slută,

Fluture azi fără de-alinare,Iar îmi aduci amintiri de demultCând gândul se stige în lumânareCând mereu rece vântul ascult.

Fluture - aripă nevrednic culeasăMai caută-mi visul fără cărare !Ascunde-mă-n rouă, dacă-�i mai pasăȘi �ine-mă-n bra�ele tale... amare

Lelia MOSSORA


RĂDĂCINILE LUMII

Cinci povestiri fantastice de Adrian Botez,reunite în volumul „Nălucirile abatelui Ber-nardo” (Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2014.

Director Constantin Marafet), o carte provoca-toare, ruptă de tradiţia literaturii actuale. Brusc,scriitorul simte nevoia să mărturisească. Textulcurge nesperat de liber, vine din zona textelor me-dievale, cu mister, cu aplecare spre rigoare, cu fricăde cuvinte. Un text actual prin mesaj.

T e m e l ealese pen-d u l e a z ăîntre teolo-gie, jurnalliterar, spo-v e d a n i e .Surprinză-tor laA d r i a nBotez estefaptul căapelează lastilul cato-lic de areda po-v e s t i r e a ,face trimi-teri speci-

fice canonului, cu vie aplecare spre rigoarea acesteiconfesiuni. Adrian Botez este cunoscut ca un scrii-tor care activează în alt mediu, cu relief ortodox.Schimbarea paradigmei de viziune este un semnalputernic privind necesitatea atingerii profunzimiiideilor. Chiar dacă povestirile au ceva fantastic, auşi ceva real, ele se coagulează în inima scriitoruluica spovedanie a unei relaţii speciale: relaţia dintreom şi Dumnezeu. Conţinutul povestirilor a deter-minat şi stilul. Povestirile sunt:• Nălucirile abatelui Bernardo• „Il Pollaiolo” – Eliberatorul Zborurilor• Întâlnirea abatelui cu moartea• Abatele, schivnicul şi diavolul• Abatele şi imaginea din oglindă

Aceste scurte povestiri sunt prozo-poeme despreviaţă, moarte, prezenţa lui Dumnezeu, întrebărileoamenilor, păcat, libertate, puterea celui atins dehar, revelaţii particulare, tensiunea dintre acum şinu încă, o temă importantă pentru un teolog.

Bernardo (are un nume mai lung, demn de sfinţire)

povesteşte, călătoreşte, se roagă, este atent la sem-nele lăsate de Dumnezeu oamenilor. Este fantezieîn aceste năluciri? Consider că nu, sunt marileteme care au marcat gândirea creştină în EvulMediu şi care pun mari probleme teologilor şiscriitorilor contemporani. Raţiunea a dominatEvul Mediu, dar faptele oamenilor au fost marcatede miracole.

Povestirile redau existenţe inexprimabile, speciale,fapte iraţionale, evenimente care provoacă timpul,ies în afara istoriei, credinţa este altceva decât ceeace doresc preoţii să ne convingă, cu totul altceva...Abaţia reprezenta o mănăstire cu un statut specialîn cadrul sistemului catolic teologic, avea legăturidirect cu papa sau cu alţi episcopi cu rang înalt.Abatele conducea abaţia şi era responsabil de su-fletele aflate acolo şi de mesajul adresat lumii. Me-sajul trebuia să vină de la Dumnezeu...

Deja am prezentat esenţa naraţiunilor, abatele Ber-nardo are ceva de spus lumii despre fiinţe speciale„las nicolees” – soi de plante incredibile, care plu-tesc la suprafaţa Amazonului (pe cursul superior)în zona vârtejurilor, ca insule de lumină care or-besc privitorul, pot fi plante sau animale. Pot fi vă-zute de cei care „au ochi de zeu”, oamenii suntterorizaţi de apariţie. Ele nu au mai fost văzute dinacel an 1633, dar există şi în alte zone cu riscdivin... Se pare că abatele nu a minţit. El a fost acu-zat de fantasme/”năluciri”... Înţelegem astfel căsuntem în faţa unei revelaţii speciale, Adrian Botezşi-o asumă prin literatură şi stare. Poate fi şi reda-rea unei stări care l-a marcat pe scriitor, un fel decreator în abaţia sa care formează opera, viaţa, spe-ranţele... Da, apariţiile acelea de la Amazon au fostvăzute „pe cursul superior”, adică pentru cei ini-ţiaţi...

Profundă povestirea despre „Il Pollaiolo”, elibera-torul zborurilor, cel care a eliberat păsările din co-liviile nobililor din Florenţa. Păsările erau ţinute încolivii de aur, în colivii de lux, erau captive, hoţulle-a eliberat, păsările au fost orbite de lumină şi li-bertate. Il Pollaiolo a fost prins şi condamnat lamoarte pentru că a afectat proprietatea mai mari-lor zilei, bine organizaţi în caste. Călăul a rămassuspendat între cer şi pământ, păsările libere auciugulit metalul securii, hoţul a fost salvat, s-a pro-dus minunea în spaţiul public, condamnarea avealoc în piaţa centrală ca în toate timpurile. Cel carea iubit libertatea a scăpat, există o forţă care estemai presus de oameni, de sisteme. Gândurile oa-menilor nu pot fi prinse în sisteme, în colivii doc-trinare, libertatea este o valoare care nu poate fi

Constantin STANCU


cenzurată de alţi oameni... Este raţiunea de a fi aoamenilor care s-au născut din Dumnezeu, Crea-torul... Povestirea redă libertatea artistului dedicat,care exprimă adevărul pe care l-a primit...

Povestea anahoretului tare bătrân care cunoşteadestinul oamenilor, retras în peştera sa, în întune-ric, învăluit de lumină - el avea acea vedere spiri-tuală care permitea să privească în inimaoamenilor, să vadă inima timpului...:

„Era, după câte puteam să-mi dau seama, un omînalt, dacă s-ar îndura să se ridice în picioare. Ex-trem de slab, cu o barbă albă şi nefiresc, incredibilde lungă, împrejurul lui răsfirată, precum o băl-toacă albă, care lumina orişice beznă, fără să maifie nevoie de jarul lemnului ars. Presupunând căn-ar fi luminat barba fantastic, de poveste – atunciar fi fulgerat, în mod sigur, orişice întuneric, cuochii lui albaştri, enormi”.

Anahoretul este prezentat conform tiparului taine-lor, cumva rupt din cartea Apocalipsa (Biblia), untrimis special, cu misiune specială. Cititorul vadescoperi misterul mesajului său, unul despreviaţă şi adevăr, unul despre predestinare şi liber-tate...

Una dintre cărţile abatelui Bernardo Gaizca Men-dieta y Savayo y Alcàntara a fost Întâmplări ciu-date, la răscrucea dintre lumi, un mesaj ultim,întâlnirea omului cu Dumnezeu, o relaţie dorită,greu de realizat de oameni, dar abatele iese dintimp. Oglinda, ca o lupă, explodează în obrazulabatelui, lumina îl acoperă şi începe călătoria...Există timp acolo şi eternitate, oglinda este meta-fora care ţine loc regulilor logicii, poate fi oglindacuvântului (ca la Apostolul Pavel), dincolo de su-prafaţa lumească există o altă realitate mult maiprofundă, acolo omul dedicat se poate apropia deDumnezeu. Mister, minune, tehnică literară, pluspasiunea lui Adrian Botez de a transmite ceva se-menilor despre relaţia om - Dumnezeu. Secretelecurg, sunt teologice, îndoiala omului persistă, gla-sul divin se exprimă, scriitorul lasă textul săcurgă... Omul refuză efortul unui gând luminat, în-ţelept, liniştit, pătrunzător, aşa cum l-a creat Dum-nezeu, ceva s-a pierdut pe drum, iremediabil.Confuzia persistă în mintea omului, apariţia di-vină nu pare a fi ceea ce ar trebui să fie, până laurmă şi oamenii l-au acuzat pe Iisus că este stăpâ-nul dracilor, din acest motiv ascultau de El, o con-fuzie crasă pentru că o împărăţie nu se ridicăîmpotriva ei însăşi, creaţia are regulile ei, le vezi

dacă ai ochi spirituali...

Povestirile merită citite pentru mesajul lor subtil,subliminal, profund spiritual...„- ...Tu eşti Dumnezeu? – am horcăit eu.- De ce îţi vine atât de greu să crezi? Ce este impo-sibil, din tot ce am creat eu? Ce este ilogic, din totce am cuvântat eu? Eu m-am născut (adică am fostîmpins de mizeria voastră oarbă, întru grosolăniacărnii, m-am născut, adică am devenit repetabil decătre ochii voştri cei slabi, de către vederile voastre,totdeauna bâzâind angoasate şi uluitor de ne-atente, la nimic de seamă) – m-am născut, zic, într-o grotă. Şi, de acolo, între beznele grotei, amîntâlnit întru împăcarea din urmă, regnurile, rădă-cinile lumii”.

Adrian Botez trimite la întruparea Cuvântului, Lo-gosul, Iisus ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat,făcând posibilă relaţia dintre om şi Creator. Mesa-jul este unul acceptat de teologi, povestea este unaaccesibilă cititorului.

Autorul foloseşte o frază echilibrată, misterioasă,specifică vechilor cărturari, implică, în afara nor-melor literare şi teologice, fantezia sa, la limita din-tre canonul creştin acceptat şi revelaţia personală.Fantezia este doar un joc intelectual, mesajul esteunul care se impune. Bernardo este un nume obiş-nuit pentru un călugăr în Evul Mediu, neobişnuitpentru literatura momentului, dominată de expe-rienţe de tot felul. Unele idei aparţin călugărilorsăraci, care au depus jurământ de castitate şi sără-cie, din Ordinul Franciscan, dar nu numai, sunt ex-primate unele proceduri specifice: a beatifica, acanoniza, se fac trimiteri la personaje istorice realeprecum Papa Celestin etc. În timpul Evului Mediu,călugării au conservat textele sfinte, le-au copiat,le-au transmis mai departe. Ei şi-au propus să ducăo viaţă umilă, departe de „nălucirile” lumii, în rea-litatea divină permisă omului...

Abatele Bernardo încheie: „...Din necumpătare deiubire mi se trage, totul – se-nţelege. Dar şi de laoglinzi”. Cu alte cuvinte, atenţie la paradigma vie-ţii, dincolo de imaginea din oglindă este o lume, oaltă abaţie, mai densă... Iubirea pare să fie cheiamisterelor pentru cei iniţiaţi, precum abatele Ber-nardo. Poate că Adrian Botez s-a închipuit, pentruo clipă, acel abate plutind între două lumi, scriind,călătorind cu fiecare carte, „pe cursul superior”,dorind „beatificarea”, într-o libertate absolută, per-misă scriitorului care înţelege... ...Sau, poate, esteo nălucire?


POLITIZAREA PROSTIEI

Nu cred că mai există un spaţiu pe suprafaţa aces-tei planete unde prostia să fie la ea acasă, ca peacest tărâm blestemat pentru cei nevinovaţi, darminunat pentru mânuitorii ei. Din nefericire, sta-

rea aceasta s-apolitizat (politi-

zarea este o ac-ţiune specific

r o m â -nească; ea a

devenit ostare impusă

de nişte încurcălume, cam de

multă vreme) şi estezilnic servită la

m a s ac e l o rc a r ea ş -teaptăd em a ib i n ed e

două decenii un alt fel de mâncare decât aceea decare s-a săturat până la lehamite. Să serveşti zilnic,la scară naţională, ciorba asta împuţită de atâtavreme, se pare că este de domeniul fanteziei.

Dar să ne întoarcem la rahatul ăsta împuţitnumit „politică” şi să-i măsurăm dimensiunile şiconsecinţele specifice. Probabil că această poznă aluat naştere ca şi democraţia, altă bombă, altăvorbă goală de conţinut; dar se pare că în întreagalume, s-a ajuns cu vorbitul degeaba la o cotă foarteînaltă, imposibil de suportat de cei nevinovaţi, căîn acest cuvânt, fără conţinut, se învârte un uriaşval de minciuni scârnave. Nu ştiu unde se vaajunge, dar se pare că apocalipsa e pe aproape.Dacă unul dintre cei sus puşi (naiba ştie de cine, căalegerile sunt o adevărată caricatură, iar pe tron nuurcă acela care a obţinut mai multe voturi cinstite,ci acela care fură, fură, fură, că în Utopia, hoţiaaceasta a căpătat o dimensiune rar întâlnită înlume) nu rosteşte într-o zi cel puţin o prostie, nupoate dormi noaptea care urmează.

De multe ori omul obişnuit rosteşte cuvân-tul „prostie”, dar nu poate intui şi nici nu-l intere-sează conţinutul, pentru că el face parte dinvocabularul fundamental, şi fiecare individ îl folo-seşte în împrejurări de multe ori nesemnificative. Dacă s-ar organiza un concurs în genul unei olim-

piade internaţionale în care să intre în competiţieprostia, cu siguranţă „campionii” la nivel naţionaldin România ar cuceri medalia de aur şi probabilar fi înscrişi şi în mult dorita carte a recordurilor,unde se pare că avem o mare predispoziţie. Dinpăcate, la nivel naţional, nu există o preocuparemenită să evidenţieze performanţele, pentru că nus-au descoperit încă nişte aparate înzestrate cu ca-pacitatea de evaluare obiectivă a prostiei ca stareabsolut obligatorie.Se ştie însă că prostia este o faptă, o întâmplare, iarcel care o înfăptuieşte este un prost, mai precis, îm-pricinatul face un lucru fără să gândească, pentrucă atributul gândirii nu-i este dat oricui şi oriunde.Cicero afirma că „pământul este plin de proşti” şinu ar trebui să plecăm de la ideea că atunci eraumai mulţi proşti decât azi, dacă raportăm fenome-nul la dimensiunea demografică a momentului.Concluzia lui era îngrijorătoare pentru vremeaaceea şi nu trăgea o asemenea concluzie dacă nus-ar fi lovit de prostie în mai multe împrejurări.Din păcate, prostia are efect imediat asupra unorindivizi nevinovaţi, obligaţi să suporte consecin-ţele ei, fără ca prostul să fie tras la răspundere, fi-indcă nu s-a prea auzit că un prost a fostcondamnat pentru o prostie făcută nu ştiu când.Când prostia rămâne doar la suprafaţă, fără efectasupra celor din jur, are iz comic, lumea nu aredecât o reacţie obişnuită. „Uite mă, ce prostie aspus ori a făcut ăla!” şi lumea râde o vreme deprostia lui, până se găseşte un alt prost care spuneuna mai gogonată, că boala asta nu se va vindecaniciodată.Că e Păcală, că e Tândală, eroi veniţi din cunoscu-tul folclor naţional, că are românul un talent apartede a-şi face râs de tot ceea ce se află la margineadrumului, fiecare din cei doi tot o prostie face. Eaînsă nu trebuie privită ca o glumă, ci drept o starede nenorocire abătută asupra celor care sunt obli-gaţi s-o înghită. Nimeni nu se mai miră că Păcalăsau Tândală „trag uşa” după ei, iar cel care mergeînainte nu se miră de faptul că tovarăşul lui îl ur-mează „cu uşa în spate”. Aşa a înţeles el că trebuiesă facă la porunca celuilalt. În politică însă nuexistă nici un exemplar uman care nu duce uşa înspate la porunca celui aşezat mai sus, sau caremerge înainte, pentru că el e şeful, arată drumulpe unde merge prostia şi nimeni din cei subordo-naţi nu este îndrituit să se opună poruncii de a căraîn spate prostia lui. Din nefericire, nimeni nu s-aîntrebat vreodată, ce fac cei care rămân fără uşădupă plecarea lui Păcală sau Tândală; nu au altăsoluţie decât aceea de a pune în locul rămas gol,un ţolic, până se va găsi cineva să facă o altă uşă.Dar compania care face un contract ferm pentru a

Ioan BABAN


duce la bun sfârşit rezultatul, uită ce are de făcutşi locul rămâne gol, chiar dacă banii (de obicei mă-suraţi în euro sau dolari, şi nu puţini) i-a încasatşi a făcut cu ei ce fac toţi borfaşii lumii acesteia.Contractul încheiat cu nişte proşti cu uşa în spate,nu a prevăzut o eventuală recepţie a uşii proiectateşi ţolicul continuă să ţină locul ei, până vine altprost să încheie un alt contract, la fel de avantajosca precedentul. Nu e de mirare că nici nu se ştiecine a semnat alături de prost contractul atât demult discutat şi blestemat de cei care au urmat petronul prostiei. Dar n-are importanţă, se uită re-pede.

Nenorocirea este însă că prostul nu esteconştient că tot ceea ce face el înseamnă o prostiecare are urmări, şi crede cu fermă convingere căprodusul lui este o „reformă” făcută pentru binelecelor mulţi, că el nu e prost, ci deşteptul deştepţi-lor, Doamne fereşte. Se spune că George BernardShow mergea liniştit pe stradă, iar un prost, mer-gând şi el în urma lui, îl dă cu mâna la o parte şispune: „domnule, eu nu las niciodată un prost sămeargă înaintea mea!” Cunoscutul scriitor şi omde cultură i-a răspuns cu o calmitate proverbială:„eu întotdeauna îl las s-o ia înainte.” Ne putem în-treba însă dacă prostul proştilor a înţeles vorbamarelui scriitor, dar şi faptul că el a reuşit s-o ia în-ainte pentru că se grăbea să facă o prostie, că altfeln-ar fi reclamat prioritatea mersului grăbit. Toţi politicienii români, absolut toţi, îi dau la oparte pe cei care merg înainte lor, şi o iau la dracul,cu „uşa puterii” în spate, fără să ia cu ei eventualşi puţină minte, până ajung în codru, ca să vândăvaca (era să spun aurul de la Roşia Montană). Maiînjură, mai blestemă, mai scuipă în urmă şi îşi con-tinuă drumul până nu mai ştiu unde, pentru căţinta lor e o nebuloasă, ori un plan absolut indivi-dual, prin care trebuie să adune avere, naiba ştiepentru cine şi pentru când, obţinută pe cele mai as-cunse căi financiare. Există, din păcate, o întreagăstrategie a omului politic în acest sens, şi e de mi-rare faptul că nimeni din cei puşi în priză oricum,nu măsoară ceva mai înainte eventualele conse-cinţe. Să admitem că ne întovărăşim doi oameni săfacem ceva pentru cei din jurul nostru. Cum noisuntem români, nu vom ajunge la capăt amândoi,pentru că nu ne va lăsa prostia, ea va ajunge stă-pâna noastră. Nu vom termina ceea ce am început,pentru că ne vom lua la bătaie şi unul din noi tre-buie să se interneze... la casa de nebuni (din păcatenu există o casă a proştilor, că sunt prea mulţi).

Cum se poate face politică fără să te gân-deşti la ea, e o mare necunoscută. Dacă omul poli-tic e plecat să adune avere, unde dracul o să plece

cu ea? Întrebarea este, desigur, absurdă, dar ni-meni nu şi-o pune, pentru că prostia este însoţităde un soi de lăcomie greu de evaluat la nivel na-ţional. Toate matrapazlâcurile astea se fac cu unacompaniament „elevat” de către prostie. Nici nune putem întreba de ce fac aşa, câtă vreme atâta îiduce mintea, nu unde trebuie, ci la dracul. Când te uiţi în jur şi vezi un spectacol permanentîn care se joacă pe o imensă scenă comedia prostieişi lăcomiei, de cele mai multe ori soldate cu nişteurmări dramatice pentru cei aflaţi în prima linie,îţi pui o întrebare legitimă: „Mă, „deşteptul ăstanu vede că toată lumea se află sub o supravegherecalificată, că există un organism infailibil care ştiece rahat a mâncat oricare individ la ora mesei?”Nu, el nu-şi poate închipui aşa ceva, nu-şi poateînfrâna pornirea moştenită, justificată genetic dinepoca fanariotă. Or mai fi păcate din astea şi în altepărţi, dar nu chiar aşa.De ce a intrat în joc, dacă în jurul lui gravitează oîntreagă armată informaţională şi dacă mai are şitelefon mobil? Se ştie pe întregul mapamond cucine ai pus la cale o afacere murdară. Nu! Pentrucă în prostia lui, nu este capabil să intuiască o ase-menea posibilitate. Şi intră în joc ca prostul şiajunge acolo unde nu şi-ar fi dorit niciodată. Darasta e lumea, şi nimeni n-o poate schimba aşa deuşor. Din nefericire se ajunge, din altă prostie, lasituaţii de-a dreptul lipsite de logică.Şi ca să-ţi faci o imagine mai clară despre modulcum parcurge prostia acest teritoriu, e suficient săasculţi pe bandă sau pe internet ceea ce a spus ci-neva, nu are importanţă numele, în legătură cuceea ce ar trebui să facă poporul român în anul2014, în conformitate cu „indicaţiile şi recomandă-rile” de sus, cam pe unde a ajuns prostia. Elcheamă lumea la calm şi comportare civilizată, ig-norând faptul că el constituie o permanentă sursăde scandal cu iz politic, pentru că el nu se poate le-păda de năravul celui care iese din crâşmă pe şaptecărări şi are chef de sfadă şi chiar de bătaie.

Există televiziuni naţionale, particularecare au făcut din împricinaţii ajunşi acolo unde tre-buie, prin nişte mijloace folosite oarecum la timpuloportun, nişte adevăraţi eroi de dramă. Se iau in-terviuri, se poartă dialoguri, discuţii, se organi-zează talkşouri în care cei care pun problema auochii plini de lacrimi, pentru că viaţa a fost ne-dreaptă cu ei.

Din datele de mai sus nu reiese faptul căprostia poate fi eradicată într-un timp dat. Virusulprostiei impune un tratament cu un medicamentnedescoperit încă.


“Trec unii nepăsători prinviaţă fără să guste din pu-terea de a şti, de a lăsajocul ideilor înţelepte săzburde prin aerul pe caresemenii lui îl inspiră. Nuştiu să ceară Universuluilumină, trăiesc în întuneri-cul sumbru al milei lumeşti,al josnicului nimic care îiînconjoară. De aceea facrău, iar răul nu este numaicel faptic, ci şi cel gândit.Gândurile negre se ridicăvijelioase în ceruri şi co-boară ca un trăsnet, poc-nind fiinţa celui supus,precum un blestem. Cepoate fi blestemul? O acu-mulare de energii maleficeîntr-un sistem: omul, fiinţaîn interiorul căreia se stingşi se aprind ideile ca becu-rile în beznă. “

Stefan Lucian MUREŞANU

Motto: Fericit cel ce a fost tânăr în tinereţea sa, fericit cel ce a ştiut să se maturizeze la timp. (Puşkin)

1. Sensul trăirilor şi lumea difuză

Am rămas singur cu gândurile mele, cu chipurileşi vocile acelora care odată, demult, au trăit ca şimine într-o lume a ideilor. Şi ei au crezut aşa cumcred şi eu că acest joc, tulburat de întrebări, urcăşi coboară din înaltul cerului, luminându-ţi min-tea. Dar când s-au petrecut toate acestea, nu ştiu!Rămân mirat la ceasurile care trec atât de repede,parcă cu mult mai repede de cum treceau cânderam copil. Pe-atunci, ora avea şaizeci de minute,acum, în anul 2005, ora are mult mai puţin, poatepatruzeci sau chiar treizeci de minute. Dar ce con-tează aceste minute în faţa unui joc de idei etern?

Cu capul prins în palme gândesc la tot ce atrecut în cei cincizeci de ani de viaţă petrecuţi pePământ. Atât de repede s-au scurs în timpul telu-ric, şi parcă mai ieri zburdam prin casa mare a bu-nicilor, din partea mamei, cu o sticlă plină cu lapte.Acea sticlă era proprietatea mea şi nimeni nu aveavoie să mi-o ia din mână, decât numai atunci cândera goală. Eram atât de fericit şi mândru că aveamceva al meu. Taică-meu hotărâse dreptul meu deproprietate. Era idolul meu. Îl vedeam puternic şifoarte sigur pe el. Toţi cei care alcătuiam familia luieram protejaţi de el, iar noi ne simţeam apăraţi.Camerele de la etaj erau ale noastre, ale întreguluiformat în jurul stabilităţii lui, trei încăperi lumi-noase, înalte, unde soarele pătrundea pe la amiază,printre crengile a patru pruni, parte din livada dinspatele casei, cotrobăind indiscret prin toate colţu-rile odăilor. Îmi plăcea să mă aşez pe pat, cu faţaîn sus, şi să mă las mângâiat de razele lui blândeşi calde. Era o viaţă a mea, clipe de care acum îmiamintesc cu atâta nostalgie. Încă de pe atunci îmicreasem o lume în care mă refugiam, vorbind des-pre planurile mele de viitor, sau despre problemelemele intime, pe care unele dintre ele nu doream săfie cunoscute de cei din jur.

Când am mai crescut, făceam lucruri de carenu eram atras sufleteşte, dar pe care le îndepli-neam cu mare răspundere. Îmi plăcea să fiu lăudat

PASIUNEA ŞI SENSUL TRĂIRILOR(studiu antropologic al stărilor omului)


de ai mei, mulţumit că treaba aceea fu-sese făcută bine. Tatăl meu a fost cel cares-a ocupat îndeaproape de educaţia noas-tră şi de formarea ca oameni în societate,obişnuia să ne amintească mereu, cândne făcuserăm deja băieţi de cartier: „cumvouă nu vă este ruşine să mergeţi alăturide mine şi de mama voastră, mândrindu-vă cu numele pe care vi l-am dat, aşa săfim şi noi mândri că vă avem şi că aţi în-văţat să fiţi oameni”. Mama era o femeieblândă şi bună, vorbea puţin şi avea unmare dar de a asculta, chiar dacă discuţiarespectivă nu o interesa. Acestui fel de afi alături de oameni l-am moştenit şi noi,cei trei fii ai ei. De la ea am moştenit şidarul perceperii sufletelor, şi dragosteapentru oameni. Poate pentru aceasta,bunul Dumnezeu m-a înconjurat întot-deauna cu braţele lui, apărându-mă detoate relele.

2. Pasiunea ca gest a tulburării sinelui

Eu nu i-am condamnat şi nici urâtpe toţi cei care mi-au ucis din clipele lini-ştii mele, date de Cel de Sus, chiar dacăm-am înciudat în sinea mea, şi am lăsatde la mine ca scurta lor plăcere să-i do-mine pentru că, pe lângă faptul că nu-iştiam sau poate chiar dacă îi cunoşteam,din ceea ce aveau să-mi facă nu îi pu-team opri. Aveau în misiunea lor de a mătrece printr-un şir de planuri iniţiatice. Şiam trecut prin multe, şi sufletul mi-aplâns, şi inima încet, încet şi-a micşoratdin tot acel elan de viaţă, trântindu-mă demulte ori la pământ de unde, cu maregreutate, m-am ridicat adeseori. De cineerau puşi acei oameni şi pentru ce voiausă-mi îndolieze sufletul atât de tânăr, por-nit pe un drum necunoscut, am înţelesmult mai târziu. Era în firea lor să fie aşacum, din interiorul pământului, ceaţa seridică şi acoperă ca un valtrap zorile di-mineţii.

În camera mea, plecaţi de mult dincasa bunicilor, ochii mi se umezeau şi în-trebam aşa, ca un tânăr adolescent, de cesunt oameni răi? Ce poate să îi mulţu-

mească faptul că au produs suferinţă se-menilor? De ce? De ce atâta răutate în ini-mile lor? Cum poate să mă facă fericitamarul pricinuit de mine unor oamenicare nu mi-au făcut rău? De ce să amranchiună pe realizările lor dacă eu suntun neputincios, mulţumindu-mă cu puţinşi dacă el s-a realizat? De ce să nu încercsă-l pot ajunge şi chiar să-l depăşesc? În-trebări, întrebări, întrebări fără răspuns.

Un pseudointelectual, ca mulţi din-tre cei care bântuie astăzi ca nălucilelumea cu energiile lor malefice, se hră-neşte cu vaietul semenului său şi strigădupă aceea, în gura mare, că Divinitateaa vrut să-i dea tot ceea ce are ca o alegerebinemeritată a faptelor lui, indiferent căsunt sau nu în detrimentul semenuluisău.

Mă resemnez că va veni o zi cândtotul va fi ordonat şi că vom înţelege ade-vărata noastră menire pe Pământ. Cuvân-tul doare, dar nu ucide, iar cei ce au dinnaştere harul de a înţelege cuvântul suntlegaţi de Dumnezeu. Vorba este cauza, iarcauza este rostirea care se înalţă cătrenesfârşit şi care revine către sfârşit.

Trec unii nepăsători prin viaţă fărăsă guste din puterea de a şti, de a lăsajocul ideilor înţelepte să zburde prin aerulpe care semenii lui îl inspiră. Nu ştiu săceară Universului lumină, trăiesc în întu-nericul sumbru al milei lumeşti, al josni-cului nimic care îi înconjoară. De aceeafac rău, iar răul nu este numai cel faptic,ci şi cel gândit. Gândurile negre se ridicăvijelioase în ceruri şi coboară ca un trăs-net, pocnind fiinţa celui supus, precumun blestem. Ce poate fi blestemul? O acu-mulare de energii malefice într-un sistem:omul, fiinţa în interiorul căreia se sting şise aprind ideile ca becurile în beznă. Esteteama pe care Blaga o avea de fiinţele lu-minătoare, de punerea acelui reflector pefaţa ta şi de a-ţi pătrunde iscoditor prinmădulare.

S-a dovedit că nu întotdeauna cer-cetarea amănunţită este în folosul nostru.De multe ori cădem în patima pasiunii.Iar pasiunea este o boală a minţii pe care


nu o mai poţi vindeca. Te naşti cu ea într-o germinare continuă, izbucnind într-unmoment al slăbiciunilor tale. Atunci cândaura ta se rupe şi lumea neagră a adân-curilor năvăleşte în interiorul tău, învă-luindu-te în valtrapurile negre alemaleficului, cazi răpus. Este o cădere greadin hăul căreia cu greu şi cu mare voinţăte poţi ridica, însă tot în negură vei trăi.

Aşa este pasiunea amorului dincare gelozia, cu negrele ei umbre, te poatedoborî, ucigând fără milă frumuseţea de-plină a iubirii. Unii, care greşesc prin ati-tudine şi percepţii, au convingerea cădacă iubesc cu toată fiinţa pe cineva, ceacare este iubită de ei are aceeaşi obligati-vitate, să le accepte mojicia şi să răs-pundă iubirii lor cu aceeaşi încredere. Dece uităm însă că şi acel eu are un sine şiun interior cu care vorbeşte şi hotărăşte,că nu este un obiect pentru care, într-obună zi, vine un sfârşit. Sfârşitul poate fidespărţirea sau moartea. Din sufletulnostru, întotdeauna, trebuie să îndepăr-tăm egoismul. Este cea mai primejdioasăacumulare de energii ce îmbolnăvesc eulcosmic, în interiorul nostru, prin exclusi-vism, acordăm exagerat prioritate intere-selor noastre personale, situându-ledeasupra oricărui alt lucru. Ştefan Ghe-orghidiu, personaj principal al romanului„Ultima noapte de dragoste, întâia noaptede război”1 şi-a pierdut femeia iubită dincauza acestei atitudini interioare, pe carenicio dată nu şi-a explicat-o ca reală.

Ce este perfecţiunea? Se poate daun răspuns acestui gen de atitudine? Eucred că nu. Să nu uităm că suntemobiecte la îndemâna unor forţe pe caredoar le bănuim, dar nu putem să le iden-tificăm niciodată. Aş putea spune că per-fecţiunea nu se găseşte printre oameni, ciundeva, într-un loc, pe care noi nu îl ştimşi nu îl aflăm în toată viaţa, cât o trăim pepământ. Prin memorie involuntară, de-clanşată în acea discuţie de la popotă,Gheorghidiu narează faptele retrospectiv,în jurnalul de campanie, aducând într-untimp subiectiv experienţa sa erotică. În

realitate, el nu are niciun motiv de divorţ,decât suspiciunea. Trăieşte o dramă aunui crez al lui „cei care se iubesc audrept de viaţă şi de moarte unul asupraceluilalt”2. Experienţa propriei cunoaşteri,iubirea oarbă, fidelă, nu îi dă posibilitateasă conştientizeze că oamenii nu pot fi, dinfelul lor, toţi superiori. Iar superioritateaduce la egoism. Intelectualul care ajungela limita unui bun simţ al desăvârşiriiaşează pe trepte bine gândite întreagăviaţă a sa: familială şi profesională, şi ştiesă exceleze în amândouă. O viaţă în caregenerozitatea, bunătatea şi tandreţea secuplează în legitimă existenţă fac din celaplecat spre cunoaştere (munca de cerce-tare, munca savantă) să dea rodul munciide care să se poată bucura atât el, cât şicei din jur, oamenii de pretutindeni şi,mai ales, făptura căreia din dragoste (dra-goste putem numi, fără a greşi, nu numaimomentul procreării, când ne dăruim cutotul unul celuilalt, ci întregul timp pecare, femeia şi bărbatul îl stau împreună,vorbindu-şi, admirându-se, dăruindu-se),i-a dat viaţă. Un astfel de intelectual nuse poate numi egoist. Darurile au o sem-nificaţie a lor care trezesc din cămărileinimii sentimente.

Am cunoscut oameni care au cedatprofesiei în contra vieţii de familie, daraceştia au singularitatea lor, lumea carei-a dezrădăcinat de lume. Mai sunt şi ceicare s-au lăsat în stăpânirea viciilor, ne-putincioşi spun ei de a se mai redresavreodată.

În interiorul nostru se produc zecide transformări, de care nici nu ne dămseama. Numai cei care ne-au cunoscutdestul de bine au putut observa dacăacele schimbări au fost sau nu în favoa-rea noastră şi a celor care ne-nconjoară.

Mă simt singur, părăsit de toateamintirile mele şi cu nevoia de a gândispre o altă viaţă.

1 Camil Petrescu (1894-1957), publică romanul în anul 1930.2 Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste...


TATIANA DABIJA - PLASA UNEI ILUZII

Cunoscând câteva date biografice ale poetei TatianaDabija, te întrebi, ce o determină să se risipească înpoezii, ca apoi să se adune pentru a le dărui semeni-

lor săi? Ce altceva ar putea să o determine, fiind un omîmplinit, cu facultatea de drept terminată, acum doctor îndrept, cu o bogată activitate ştiintifică, cu un seviciu ono-rabil, căsătorită cu un creator de frumos, Nicolae Dabija,scriitor, istoric literar, om politic şi tribun al Basarabiei, cudoi copii minunaţi, dacă nu setea de lumină izvorâtă dinartă împletită cu dorinţa de a-şi căuta un loc de taină, aşacum poate oferi numai poezia, loc în care să-şi poată re-găsi sinele?

Urmărind cazna izbăvitoare a creaţiei sale, remarcămcă poeta Tatiana Dabija se hrăneşte din cuvânt, slujind poe-zia cu dăruire. Înzestrată de Pronia Cerească cu multe da-ruri de suflet, a reuşit să împletească înţelepciunea cu ocumpătare controlată şi să împărtăşească prinosul de har,sensibilitate şi putere de creaţie celor care rezonează la ase-menea daruri. Recunoscându-i-se aceste daruri, a fost răs-plătită cu mai multe premii şi diplome şi face parte din maimulte antologii şi culegeri de poezii.

Cu volumul de poezii „Plasa unei iluzii”, apărut bilingv,român-englez, autoarea nu se află la primul său volum. Afost precedat de placheta de versuri Taina sufletului 1993 şiTăceri suspendate 2011.Volumul Plasa unei iluzii, un mo-nolog interior abia şoptit, este o oglindire a unui sistem devalori pe care poeta şi l-a sedimentat pe parcursul unei vieţide trăiri, după structura sufletească şi concepţiile proprii,sau despre felul cum stabileşte relaţii noi între lucruri, întreeul său şi lumea înconjurătoare Mintea sa iscoditoare estemereu în căutarea unui tărâm al împlinirilor interioare.

Volumul cuprinde un spectru larg al temelor care o preo-cupă pe autoare. Cum altfel ar putea fi un poet, dacă nu arfi preocupat să surprindă o mare diversitate de trăiri inte-rioare precum iubirea, neliniştea, tristeţea, durerea, regre-tul, sentimentul religios, dragostea de ţară şi de limbaromână, ori aspecte din viaţa societăţii în care trăieşte, fru-museţea naturii, în genere, teme şi motive poetice ale ori-cărui creator de frumos, teme pe care le întâlnim şi în acestvolum.

Deschizând cartea, chiar din primele pagini, observăm căse strecoară o notă gravă, de melancolie, sau de zbuciumsufletesc, de trăire în şi pentru iubire. Ilustrativ este chiarcatrenul Clipa cu care se deschide volumul: „Să mă iubeşticum iubeşte un pictor pânza sa albă –/ Din lumea întreagăsă-ţi fiu cea mai dragă/ Şi orice mi-ar aminti inima mea ră-nită,/ Îţi voi deschide în grabă uşa de aşteptări ruginită…//”

Este definitorie pentru poetă această poezie abia îngânată,în care se strecoară licoarea cu gust dulce-amărui ce suge-rează miracolul celui mai frumos sentiment care uneşte par-tenerii într-un cuplu. Poeta simte nevoia unui confort psihical stabilităţii şi de aceea, statornicia dragostei o îndeamnăsă nu ţină seama de intemperiile vieţii. Simţind cât valo-rează iubirea, lasă să treacă de la sine, ieşind iubitului în în-

Elena BUICĂ

“ Poeta Tatiana Dabija nua fost tributară modelorşi curentelor poetice, ascris cum a simţit, păs-trând nota personală dis-tinctivă. Nici nu a fostpreocupată ca pe primulplan poezia sa să sunefără cusur considerândcă de multe ori, din nece-sităţi de rimă, se pierde oparte din valoarea intrin-secă a ideii poetice. Deaceea poeta, dintr-o do-rinţă legitimă de a se eli-bera şi de a se arăta aşacum este, îşi desfăşoarăconţinutul ideatic, forţade sugestie şi puterea detransmitere a emoţiei, fo-losind versul clasic că-ruia i-a slăbit unele chingiale canoanelor. “


tâmpinare, dăruind fără întrerupere, căci iubireanu are vârstă. Aşteptă cu răbdare să intre aerproaspăt în viaţa intimă, deoarece nu crede înireversibilitatea sentimentelor.

Poezia de iubire îşi face un loc bun în creaţia sa,căci dragostea este un sentiment care atinge cuaripa lui pe tot omul. Iubirea, făcând liantul careconferă bucurii şi puterea de a înfrunta nebănui-tele încercări ale vieţii, în acelaşi timp, ea poatesă facă salturi incredibile dând naştere la neli-nişti, îndoieli, ori amărăciuni, îndemnând săcăutăm certitudini.

Pe un astfel de fond îşi conturează şi poeta Ta-tiana Dabija sentimentele construindu-şi discur-sul liric din mici fragmente de oglinzi. Eulfeminin îi frământă spiritul şi judecata: „În noaptea asta toate par dearte –/ Din focul ini-mii răsare-un gol/ i parcă simt că în tăcere mor,/i-un demon mă bârfete pe la spate.// În noapteaasta toate sânt ecou/ Din armonia clipelor tră-date,/ Am obosit în viaţă să fac loc/ Părerilor derău întârziate.//” (Nimic mai mult).

În Valsul ironiei aflăm că poeta îi duce existenţape propriul făgaş: „Sunt istoria dintr-o filă uitată/ Cu importanţasentimentelor târzii,/ În ochii tăi de a putea sămă mai nasc odată,/ Doar pe tine, tiu” (Te voiiubi!)

Cu toată apăsarea tristeţii, autoarea îşi aminteştemereu că doar iubirea este cea care îi dă sens vie-ţii. Sunt şi poezii în care pulsează setea de iubi-rea care luminează şi dă speranţe. „Şi pentruastă clipă sunt a ta,/ Tu, iartă-mă de am vre-ovină,/ Vor fi şi alte dăţi ce pot schimba/ Cuvin-tele ce-s spuse pentru tine.//” (Tu iartă-mă)

Dând sens căutărilor de sine, multe sunt şi poe-ziile în care ne prezintă o nelinişte din adânculfiinţei sale. Trăieşte tristeţea cu intensitate con-siderând că: „Tristeţea nu are anotimp/ Cândhaina ei se-avântă în micare,/ Se sparg secundelerănite de pământ/ De parcă timpul o pune la-ncercare.// Tristeţea nu are anotimp / Din un-ghiul său statornic te veghează,/ Ea minteaparcă-ţi capturează/ În fiecare margine degând.//” (Tristeţea nu are anotimp)

Tristeţea aduce adesea melancolie şi meditaţiedând naştere unei senzaţii de inutil, de zădăr-nicie, de abandon: „M-agăţ de un pai/ i paiul sefrânge/ La prima atingere a mea./ M-agăţ de unpai/ i paiul sângeră –/ Nu pot nimic schimba…/Timpul – pelerin îngheţat, cugetă/ Înţepenindpeisaje în nod,/ Crepusculare gândurile uieră/Săpând grote uriae în tot./ M-agăţ de un pai/ ipaiul se frânge/ La prima atingere a mea./ M-agăţ de un pai/ i paiul sângeră –/ Nu pot nimic

schimba…//”( Perindare)

Poeta Tatiana Dabija pare stăpânită de o neli-nişte plămădită în cântec ca o rostire firească asinelui, o nelinişte transformată într-un pilon pecare şi-a aşezat trăirile. Lumea a devenit una asinelui, nu mai este o realitate exterioară şi o în-deamnă să-şi reprofileze universul interior. Eulpoetic recunoaşte indirect faptul că originea tri-steţii se află în propriile gânduri. Aşa cum subli-niază şi titlul volumului, viaţa îi pare oneiertătoare plasă a iluziei care exclude linişteaşi certitudinea. Poeta îşi explorează permanentpropriile nelinişti şi astfel, se naşte firesc între-barea, care este cauza acestor nelinişti şi tristeţi?

Răspunsul ne vine dintr-o aruncătură de privirepe necuprinsul vieţii. Ne duce gândul la trăirierodate de platitudinea unei existenţe cotidiene,la teama de nimic, de frigul uitării, ori la cauzaunui fel de exasperare existenţială, semnificaţiicare se ţes în versurile poetei Tatiana Dabija. „Şiîncâlceala sorţii minte – / Că totul e mai opti-mist,/ Atunci când nu mai sunt cuvinte/ i timpu-ţi este inamic.” (Nebunia culorilor). Astfel destări sunt acaparatoare, ne încearcă pe toţi într-un fel sau altul şi ştim fiecare că fără tristeţe, fe-ricirea nu ar mai avea sens.

În poezia „Gând abrupt” autoarea afirmă răspi-cat: „Sunt zile când universul întreg te-nspăi-mântă/ i vulnerabil este sufletul întreg,/ Viaţaiubete vasul în care se-agită –/Inima ce bate sin-guratic în piept…//„ Cu toate acestea, asemeneastări, nu întotdeauna sunt fără ieşire. O ilustrareo găsim şi în poemul Frigul din noi, în care, deşităcerea devine o mare apăsare şi poeta doreşteca „în flacăra tăcerii să mă pierd în timp ce întu-nericul la geam tresare, totuşi, în final, trăieşteparadoxul simţind oblăduirea blândă cu carerespiră „Fermecătoarea, paşnica tăcere”.

În alte pagini ale cărţii ne întâmpină şi versuri încare efluviile trăirilor îmbracă haina bucuriei dea trăi cu voluptate, versuri încărcate de opti-mism, aşa cum se dezvăluie şi din poezia Viaţa:„Cuvântul viaţă înseamnă sunt/ Şi viaţa mi-idragă şi cânt şi cuvânt/ Şi Ţie, Doamne, mă-nchin la pământ, Că pot spune azi:/ - Sunt feri-cit!...//”. Punctele de suspensie folosite adesea deautoare, indică o tăcere grăitoare invitându-nela meditaţie.

Dimensiunea spirituală reiese şi din poemele cutemă religioasă în care pune în lumină suprema-ţia divină. Poemul pascal Hristos a înviat şi celdedicat Naşterii Domnului, Bucuraţi-vă creştini,reliefează şi dragostea pentru tradiţie, fără decare nu poţi fi scriitor dacă o refuzi. Ca şi în ce-lelalte poezii pe această temă, discursul liric sim-plu induce în cititor o stare de linişte şi de pace


lăuntrică. Simte nevoia de a se mărturisi, fiindcădespovărarea de păcate aduce eliberare: „Mălepăd, Doamne, de păcate/ Ca de nişte haine grele, /Casă pot să duc în spate/ Toate bune, toate rele”. (Mălepăd...)

Structurate şi filtrate după trăirile sufleteşti aleautoarei, pastelurile sale par privite cu ochii su-fletului. Ilustrarea sentimentelor umane o facecu minuţiozitate şi în strânsă corelaţie cu ele-mentele naturii. Nu există niciun pastel în caresă nu observăm disponibilitatea poetei de a îm-bina aceste două dimensiuni, cea spirituală şi ceaţinând de natură ca martoră şi complice a trăiriiunor anumite sentimente. Asemenea celorlaltepoezii, frumuseţea izvorăşte din simplitatea ex-punerii. „Şi brazilor le-ai spune vag,/ Că toateastea dragi-mi sunt mie./ Aici, culcu a vrea să-mi fac,/ Aici, în colţ, sub iasomie”. (Izvoare)

Vocea sa lirică creează o atmosferă specifică lo-cului şi momentului descris. Natura e zugrăvităîn nuanţe cromatice, sonore, vibrante. „În spicemari, grâul s-a copt –/Şi pâine vom avea pe masă,/Comoară scumpă pentru toţi,/ Fără de preţ, cea maigustoasă.//” (În vară) „Cade dulce văzduhul în prag–/ Apa, vântul cuprinse-n parfum,/ Când se-nalţăluna cu drag/ Peste nopţile lungi din cătun.//”(Splendoarea Carpaţilor)

Secvenţe ale naturii sunt surprinse şi în Imensi-tate, Munţii Caraiman, Noiembrie dezvăluindfarmecul şi bucuriile simple care ne înconjoară.„Suna prin crengi c-un freamăt lung/ Septembriepierdut în zare/ Prin negura răcelii vechi/ Cu bucuriace tresare.//” (Septembrie) O dragoste deosebită sesimte în creaţia sa pentru graiul moştenit din bă-trâni şi păstrat cu sfinţenie şi în vremuri tulburi.Ca demn urmaş al îndrăgitului poet Alexei Ma-teevici, în poemul Limba noastră cea românăpoeta reuşeşte să dea viaţă caldelor sentimenteşi deosebitei preţuiri ce i-o poartă: „Limba noas-tră-i plâns şi cântec/ De aici pân-la izvoare,/ Tot cebucură şi doare/ Şi în suflet freamăt are –/ Este limbanoastră sfântă.//”

În poezia Frământări, pe aceeaşi tema, poeta ri-dică glasul: Nu bateţi în cuvinte un ţăruş dinlemn. Poeziile Nonconformism sau Sfâşietor (Inmemoria mamei mele Ana) închinate mameiaflată în mâinile sale în momentul trecerii pra-gului mare al vieţii, sunt tulburătoare, încărcatede substanţă, cu sensuri mărturisite sau dezvă-luite din subtext, dureri izvorâte din adâncuri:„De azi înainte orfană-s de mamă,/ De azi înainte mi-i sufletul rană/ şi moartea îi pune pecetea pe mână/ imama se-nalţă în Cer, spre lumină”. Atmosfera esfâşietoare, copleşitoare, încărcată de o durereabsolută. Asemenea tristeţe profundă se des-prinde şi din poezia Regret: „Nu i-am dăruitmamei multe flori –/ Nu atâtea câte ar fi meritat/

i-mi pare rău i cred că e păcat/ Că nu i-am spusatunci ce am avut a spune.//„.

Din larga diversitate a temelor, amintesc câtevapoeme: „Minunea clipei pe care autoarea o vede cape un Miracolul de-l vei putea străbate/ Ajungi s-atingi minunea la-ntâmplare/ i-nţelepciunea pare-afi eroare –/ Când fericirea se destramă-n clipă.//” (Mi-nunea clipei). În poezia Horoscop, vorbeşte des-pre miracolul vieţii. Portret - este o dedicaţiefăcută poetei Ligya Diaconescu în viziunea că-reia este „Ca o sfântă, care se roagă pentrulumea întreagă”… iar Oaza de tristeţi, este în-chinată Doinei şi lui Ion Aldea-Teodorovici. Re-marcabile sunt şi poeziile de critică socială sau ascăderilor omeneşti: Algoritmul succesului,Zâmbetul fals, În timp, Întrebări (celor ce mun-cesc în străinătate). Întâlnim şi poezii care au îm-prumutat câte ceva din recuzita folclorică:„Jelui-m-aş, cui să-i spui?/ Jelui-m-aş nucului…/Nucul are frunza multă –/ Ca tristeţea mea, pro-fundă”. (Jelui-m-aş)

Poeta Tatiana Dabija nu a fost tributară modelorşi curentelor poetice, a scris cum a simţit, păs-trând nota personală distinctivă. Nici nu a fostpreocupată ca pe primul plan poezia sa să sunefără cusur considerând că de multe ori, din ne-cesităţi de rimă, se pierde o parte din valoareaintrinsecă a ideii poetice. De aceea poeta, dintr-o dorinţă legitimă de a se elibera şi de a se arătaaşa cum este, îşi desfăşoară conţinutul ideatic,forţa de sugestie şi puterea de transmitere aemoţiei, folosind versul clasic căruia i-a slăbitunele chingi ale canoanelor. Oscilând între do-rinţa de a se sincroniza cu poezia occidentală,practicând uneori versul liber şi tendinţa de apăstra specificul autohton, poeziile sale suntstrăbătute de un fior poetic românesc cu rădăcinitradiţionale, dar respiră un suflu nou. În versu-rile sale se simte un aer de prospeţime, de firesc,ele au o lejeritate care le îndepărtează de chinulstrâmtorii tiparelor fixe. Chiar dacă întâlnimuneori rime întâmplătoare, poeziile au un ritmsusţinut, care dau o undă de muzicalitate fă-cându-le să dăinuiască în timp. Ele nu se voreroda şi datorită sincerităţii sentimentelor, a fio-rului autentic de care sunt străbătute. Un sporde frumuseţe se datorează simplităţii exprimăriicu care transmite decupări de realitate şi trăiri,încărcate cu forţa de a emoţiona sufletele sensi-bile, care sunt în armonie cu desenele fiicei saleMaria-Cristina, postate în acest volum de ver-suri. Copil, care la ai săi 15 ani, demonstreazăzilnic, muncind, că este la fel de talentată ca şipărinţii săi.

Introspecţia psihologică şi gândirea pe care otranspune liric autoarea volumului, dă substanţămesajului şi subliniază faptul că prin poezie neînălţăm dincolo de noi înşine.


„PROSTUL“

…Suntem în timpurile vechi ale Marii Cetăţia Yerushalayimului. O furtună cumplită, de

noapte, tocmai a tre-cut, tăvălug, peste

Cetate. După cea învârtejit, ca-

ntr-un cazanclocotitor,nori des m o a l ă ,deasuprahipodro-m u l u imăreţ (alrăcnete-lor de în-trecere a

cvadrige-lor fudule,

cu cai ai de-şertului, de cei

care unesc, înfăptura lor de ful-

ger, şerpii şi lebedele) –a spart câteva ferestre ale trufaşelor palate dinMarea Cetate şi a ciobit, cu trunchiuri de chiparoşismulşi din rădăcini, marmura de pe vreo cincitrepte. Palate ale regelui Irod, ale celui de-al cinci-lea procurator al Iudeii, “cumplitul călăreţ Pilatdin Pont”, palate ale veneticilor patricieni, ale ma-rilor preoţi băştinaşi…

Spre a face dreptate deplină, aceeaşi furtunăa risipit, în şuiere cumplite de balauri ai văzduhu-lui, zeci şi zeci de colibe şubrede şi acoperişuriprea sărăcăcios îmbinate, din umilele mahalale, aleumiliţilor iudei… - cele dinspre grădina Ghetse-mani şi râul Cedron.

Dar, iată, zorii încep să se reverse cu atâtadulceaţă senină a luminii, încât parcă nici o fră-mântare n-ar fi fost şi trecut peste de toate păcatelerănitul pământ…Palatele aurite ale celor puternicişi templele credinţelor (celor vechi, băştinaşe, săl-batice, neîmblânzite - celor noi, năvălite, cu tot cuidolii lor, trufaş înaripaţi, ciopliţi în piatră ori tur-naţi în bronz) - toate, strălucesc şi se-avântă sprecer, cu trufie severă şi intolerantă - iar cocioabelecârpite ale celor săraci îşi scot capul, şi ele, pe undepot, cu smerenie şi viclenie - apoi se-nşiruie şi se-amestecă şi se zbat şi parcă se-ncaieră, sumedenie,mai cu seamă acolo unde pieţele vaste ale Centru-lui Falnic lasă loc labirintului de acoperişuri aleMarginii Umile. Iar drumurile mari, sfruntate şi

late, grase de colburi, lasă loc uliţelor furişate, care,cu şleauri adânci ca nişte groaznice riduri - sespală de fala Cetăţii, în grădiniţe de iarbă şi desfioase flori, gata să se unească, fericite şi slobode,cu câmpurile înrourate, care încă n-au aflat de ni-sipurile apropiatului deşert…

Acolo, la depărtata margine-a alinării,unde este grădina unei pompoase case de vară acine ştie cărui potentat - iudeu ori roman, totuna,căci casa-i pustie, în această timpurie perioadă aanului - în liniştea razelor dimineţii, la colţ de gră-dină şi la cotire şi-ncrucişare de drumuri răzgân-ditoare - s-a oprit un om.

E singur, subţire - înalt şi singur, ca un cedruori chiparos . Nu e încă nimeni pe uliţă - e preadimineaţă, şi zbaterile furtunilor nopţii i-au obositpe oameni… - afară de un pici de vreo 7-8 anişori,care, la vreo 20 de metri de Străin, cu cămăşuţaruptă peste picioruşele goale şi zgâriate, priveşteatât urmările mâniei cerului de noapte, cât şi peStrăinul cel singuratic, în albă cămaşă de in înveş-mântat - cu egală şi proaspătă curiozitate. Era unStrăin, trebuia să fie un Străin - deşi purta strai deiudeu. Dacă n-ar fi fost Străin, n-ar fi avut atâta far-mec, pentru micuţul băştinaş. Căci oamenii de pe-aici sunt răi şi sălbatici, răcnesc, spurcaţi la gură,şi se încaieră şi se lovesc într-una, amestecat şiaprins - cu rost, rareori - dar, mai ales, fără niciun rost, ca nişte diavoli întărâtaţi…Era atât de fru-mos şi tăcut, atât de nobil, Străinul de Yerusha-layim - în simplitatea, în liniştea lui, atât deluminată şi severă!

Printre ulucile înalte, de lemn, ale garduluiacestei poieniţe de răgazuri şi tihne, la margineaMarelui Frământ al Cetăţii Trufiei - omul, cu boiulfrumos şi înalt, “mai înalt cu un cap decât toţi ceidin jur” (dac-ar fi fiind oameni în jur, dar încă nusunt…) - zăreşte un răzor de flori albe şi, altele,trist de albastre, toate culcate şi frânte - zdrobite,dureros, sub rămăşiţele unui acoperiş, smuls decine ştie unde, zburătăcit şi prăbuşit, greoi şi gro-solan, de cu noapte, peste luminile gingaşe ale gră-dinii. Străinul ridică palma dreaptă în sus şi, cuprivirile-i blânde, dar ferme, strălucind la întrecerecu soarele răsărind - cheamă spre văzduh - pede-o parte, asprul şi greoiul acoperiş prăvălatic descânduri, să uşureze povara ucigaşă de deasupraflorilor - pe de altă parte, cheamă gingaşele corolede flori să lepede umilinţa durerii şi să-şi înalţe, ia-răşi, mândria senină şi pură, spre ceruri. Şi acope-rişul se-nalţă, fără nici o boare sub el, de la pământ- şi dispare, în zbor înapoi, căutând şi găsindu-şilocul de deasupra de casă, de unde slăbiciunea-lsmulsese, trădându-şi misiunea ocrotitoare - iar

Adrian BOTEZ


florile frânte din lujere, cu un sfielnic şi uşurat gea-măt, se-ndreaptă, iar fragede şi tefere - şi-şi ridică,mândre şi modeste, deodată, potirele, spre roua lu-minii din ceruri…Apoi, cu aceleaşi gesturi line,scrise parcă pe văzduh, Străinul chemă păsăriledin ramuri - zeci! - şi ele se aşezară pe umerii lui,ca pe-un arbore al lumii, şi-ncepură un sfat ciripit- cu mare lumină şi plină bucurie…

Piciul rămase cu gura căscată, cât şura…Stătu locului preţ de multe clipite - până când,scârţâind din toate încheieturile, un cărucior cucărbuni se ivi, trudnic, la colţul de uliţă, tras de unFierar şi Cărbunar, cu faţa neagră, lucind de funin-gini. Cu capul în pământ, de trasul poverii pe roate- Fierarul nici nu băgă de seamă cum îl lovi, cu oroată grea şi cu cotul, cumplit de osos, în şale, pânăla izbucul sângelui (inul cel alb deveni purpuriu),pe Străinul cel înalt şi blând, care stătea în drumullui, la cotitura de cale. Păsările de pe umerii Stră-inului explodară-n văzduh, speriate de moarte…În loc să-şi mormăie cererea de iertăciune - vă-zând că lovitul şi rănitul nu-i decât un vagabond,cu o simplă cămaşă pe el - Fierarul înnegrit de căr-buni izbucni, mânios:

-Naiba să te ia, calic puturos! Dă-tedin drumul celor care trudesc, neisprăvitul pă-mântului!

-Pace ţie, truditor al mâniei - truditorpe trei bani… - murmură, cu linişte, omul celînalt.

-Pe trei bani? De unde ştii tu, pădu-chiosul pământului, că eu trudesc pe trei bani? Şimai du-te naibii cu pacea ta cu tot, cât te văd! - îşispori furia, Fierarul-doar-cu-ochii-albi - dar şi mi-rarea.

- Câtă vreme nu-ţi îndrepţi întâi şalele,înainte de a-ţi osteni, apoi, în orice fel, trupul -şinu aduci, întâi şi întâi, mulţumire Celui care ţi-adăruit încă o zi de lumină - truda ta nu face maimult de trei bani: doi cu care să-ţi ostoieşti pânte-cul şi unul să-l păstrezi pentru râul morţilor, cadajdie dreaptă - spuse, liniştit cât întreg cerul zo-rilor, omul cu şalele deja purpurii. Şi de pace aimai multă nevoie decât de cărbunii tăi - căci, câtcărai doar cărbuni, nu te îmbolnăviseşi de mânieşi nu-ţi pierdeai suflarea suduind…Atâta că, ne-voind să vezi lumina, înainte de negreaţa cărbuni-lor - s-ar putea să ţi se înnegrească şi albulde-acuma al ochilor, omule - şi să nu mă mai vezideloc… - mai murmură, cu priviri strălucitoarede rouă, Străinul cel înalt şi blând. Şi apoi, cu unglas sonor, precum vuietul gongului: Pace şi lu-mină ţie, truditorule, căci e nevoie de tine, pe acestpământ!

Ca prin farmec, Fierarul îşi înghiţi ce

venin îi mai gâlgâia prin guşă - îşi îndreptă, tros-nind straşnic, şalele - şi-apoi, de parcă nu el ar fifost semănătorul de iuţi şi spurcate sudalme-n văz-duh, de mai înainte cu câteva clipe - plecă, fostulzavistnic, acum cu faţa parcă mai puţin neagră, în-cepând a încreţi zâmbet şi - culmea! - îngânândun cântecel…, vesel şi ghiduş precum o rază stre-curată printre crengile dese ale unui copac. Şi că-ruciorul scârţâia cu mult mai puţin - parcă se maiuşurase, şi el, de poveri şi dureri.

Piciului zdrenţăros, care abia apucasesă-şi închidă gura, după minunea cea cu florile, cuacoperişul şi cu păsările - iar îi pică falca de mi-rare, mai să înghită o postată bună de pământ…

Nu multă vreme şi trecu, pe la strâm-torarea, încrucişarea şi cotirea de drumuri, Negus-torul - gras ca un pepene şi tolănit într-o lectică,de parcă greutatea şekelilor de argint şi a talerilorde aur, din punga atârnând la brâu, l-ar fi ologitde tot…Şi, cum era de aşteptat, unul dintre sclaviicare purtau lectica - unul care nu trăgea cu ochiişi pe la florile drumului abia trezite, ci, linguşitor,privea doar la ameţitoarea măreţie a stăpânului…- se împiedică de Străinul cel înalt şi-l izbi dureros- poticneala sclavului îl răsturnă pe o parte pe Ne-gustor - şi din gura largă a acestuia (gură care,până nu se ajunsese, striga “La oale roşii!” , pe hu-diţele Cetăţii Măreţe şi Putrede) - se porniră, pre-cum puhoaiele, sudalme şi blesteme zdrobitoare:

-Câine! Trăsni-te-ar trăsnetul lui Iahve!Nu vezi că trec oameni de seamă? Dă-te la o partedin drum, nemernicule, încurcă-lume ce eşti - or-bule şi surdule!

-Pace ţie, Negustorule! Îţi mulţumescpentru numele dat: câinele-i făptură şi suflet bun -se întoarce, jertfit, spre stăpânul său, iarăşi şi iar,omule, oricât l-ai lovi şi fulgera, orb şi nedrept,până la moarte – rosti, rar şi blând, cel lovit pentrua doua oară într-o singură dimineaţă.

-…Orbule, surdule! Nemernicule,şterge-te din faţa oamenilor de seamă! - continunasă spumege Negustorul.

-Nu eu m-am împiedicat de tine, decinu eu sunt orbul de care zici - grăi Străinul celînalt. Şi oare crezi că măreţia ta m-o fi surzit, oripoate sunetul banilor, care-ţi alintă ţie urechile -de nu mai ştii nici o muzică mai dulce decât aceeaa argintului şi aurului rece? Nici măcar împăraţiilumii şi popoarelor nu-s de vreo seamă - câtăvreme nu privesc nici Drumul, nici Cerul, nici Lu-mina care vădeşte Drum şi Cer - şi nici, mult maiadânc, pe Cel care a făcut Drumurile şi Cerul şi Lu-mina! Care-i şi Cel care s-a îndurat să facă a curgeîn punga ta metalele şerpeşti ale întunericului pă-mântului, înţelegând, cu milă, până şi o voie


strâmbă ca a ta, om fără drum - grăi aşezat, cel că-ruia îi picura sânge ca roua, din şalele rănite.

-…Încurcă-lume! – zbieră, nelăsându-se, cu una, cu două, Negustorul, aproape sufocatde mânie şi osânză.

-Nu eu mi-am încurcat piciorul în lumeata, ci sclavul tău cel linguşitor, care te privea, în locsă vadă Lumina Soarelui Adevărat şi Calea. Nu euîncurc iadul cu raiul, întunericul pământului cu lu-mina cerului. Pace ţie, Negustor Orb, Slab Negus-tor - care nu ştii negustorì şi agonisì, spre folosadevărat şi statornic, nici pentru tine însuţi, şi nicipentru lumea asta, pe care zici că o vezi - d-apoipentru lumea pe care n-o vezi! - căci osânza ţi se-aşterne peste ochi şi peste suflet - îşi ridică stră-inul cel înalt aceeaşi voce de bronz…Scoală şimergi sănătos, Negustorule - căci, o vreme, şi detine va fi nevoie în lume…de la o poartă la alta…

Negustorul bolborosi ceva nedesluşit – dar

acest “ceva” bolborosit era de tot îmblânzit în cim-poiul triplei lui guşe – aproape că gungurea, pre-cum turtureaua! şi, minune! se ridică din lenea-iologitoare, se cumpăni spre văzduh, în sus, pe pi-cioarele-i proprii, cam şovăielnic, e drept, dar călcape pământ! – şi porni, urmat de toată liota miratăa sclavilor – nici el şi nici înşelător-melodiosul glas

de aur al pungii sale neştiind unde şi încotro şi dece…

N-avu când piciul cel zdrenţăros să se mire şide această minunată îmblânzire şi îndreptare - şi,de după colţ, tot ologit în lectică, înfoiat în straiele-i scumpe şi-n credinţa că nimic pe lume nu-i maistrălucitor decât el însuşi şi mintea sa - se ivi Ma-rele Farise al Templului, care - cum altfel? - , cuun colţ ascuţit (al lecticii sau al mâinii), se împie-dică (nici nu se mai ştie dacă printr-un sclav,printr-un tovarăş linguşitor, sau chiar prin însuşicotul său, prea întins a stăpânire, mult peste fireaîntinderii sale de trup) de blândeţea înaltă şi ato-tîndurătoare a Străinului, aflat la cotirea de dru-muri a florilor înrourate. Lucru hotărât este numaică lovitura de împiedicare, cu muchia ascuţită şiprelungă, precum lama unui cuţit tâlhăresc, a lec-ticii (sau a cotului), fu mai teribilă, prin durere,decât celelalte două la un loc - căci Străinul ardeapurpuriu, acum, din tot trupul…

-Vierme! Robule! Dă-te la o parte, târâ-tură! Neghiobule! Scursură! Măgar puturos! Gu-noiule! - urlă în delir, aproape să se sufoce deindignare, Marele Învăţat al Templului…

-Pace ţie, demone care-ţi strigi numele,precum cucul - spuse, cu glas limpede şi sonor,către cătrănitul Mare Fariseu - Străinul cel însân-gerat. Tu, rob desăvârşit tuturor celor rele, târâtorscurs şi răspânditor a întreagă mârşăvia Lumii -măgar pe care Dumnezeu îl va încăleca şi struni,la Ziua Judeţului Ultim şi Sfânt! - sânge din minesă-ţi dau - da, îţi voi da, ca să te vădesc şi limpe-zesc Vierme Neodihnit în Rele! - şi tot nu voiputea chema omul în tine, tu, care-ţi vinzi sufletultuturor Negustorilor şi ţi-l înnegreşti şi răsuceşti latoţi Făurarii Iadului, cu deşucheată, beată, de totîngunoiată bucurie - căreia-i zici “Minte” ! - fi-reşte, dezvelind silnicia neruşinată-a Minciunii!Pace ţie, demone, te duci să-ţi verşi veninul învă-ţăturii în guşile puilor de om care te-aşteaptă să-ihrăneşti cu Pâine, iar tu vii şi, părinte ei crezându-te pe tine, le dai spre hrană Şarpe, şi-i îmbuibi cumoartea sufletelor! Pace ţie, demone - şi pas’ dete-ntoarce în iad, de unde-ai purces, cu tot cu zbo-rul, zimţuit de-ntuneric, al trădării de Soare - altrădării de Izvor al Luminii! De tine şi de trădareata, precum de voma-mpuţită şi slobozită meree,chiar nu mai are nevoie lumea cea nouă!

Şi, de cum grăi chinuitul şi hotărâtul blândglas al Străinului cu trupul şiroind de sânge - Fa-riseul, tovarăşii şi târâtorii săi de lectică se învâr-tejiră-n văzduh, de parcă atât aşteptau stihiilenopţii, ca să se întoarcă, stârnească şi să smulgă bu-căţi din lume, din nou - şi, pe aripi zimţuite de


furtună nebună, Fariseul şi tovarăşii săi se-nălţarăşi pieriră în sus, întâi ca nişte păpuşele de cârpă,smotocite de vânturi, apoi tot mai mici, ca nişte bă-şici de spumă, sparte şi dispărute, din orice vederepământeană - aşteptându-şi, însă, cu viclenie deşarpe, ascuns în cumplit şi cernit culcuş, sub măştide răbdător întuneric, sorocul de crimă, scris laCartea cea tristă şi măreaţă a Lumii…

Piciul zdrenţăros înlemni…Şi, după cîtevaclipe, parcă împins de vântoase, o luă la fugă, în-apoi, spre casa părinţilor lui - unde,-n ogradă,tatăl său, un Dulgher, devenit, prin nevoie, şi iscu-sit Rotar - se necăjea, în faţa înaltului şopron cuporţile deschise, de cum dăduse lumina zorilor, sătermine de dres dricul unui car, pe care-l tocmisepentru un vecin mai bogat - şi-apoi avea de po-trivit obezile roţilor în şine - tiii, câtă treabă!… şiziua-i doar de câteva ceasuri, acolo…Ridică tesla,cu mare sete şi folos să lovească…

-Tatăă…ta-tă…tat-ăă - gâfâi sfios, ajuns,după aprigă goană, în dreptul muncii tatălui său,pruncul, venit de pe uliţi.

-Ce ţi-e, măi? de unde mai venişi? De cete sculaşi, că treaz tot degeaba stai?! – mormăi, mo-rocănos că-i oprit din avântul muncii făcătoare debani, Dulgherul, cu ochii în jos, aţintiţi pe lemnultrudit, cu dinţii strânşi şi degetele încârligate peteslă.

-Tată, un om plin de sânge…-Ce zici tu? Iar înjunghiară pe-ai noştri?

L-a înjunghiat careva dintr-ai noştri? – întrebă re-pezit şi-şi săltă ochi cercetători Lemnarul, să nucare cumva să fie băgat, de nevinovat, în vreobelea; pe-aşa vremuri, oricine te poate urgisi şi nă-păstui, de-i mai bogat, ori mai puternic ca tine…totuna…

-Nu, tată - gâfâi, de zor şi conştiincios,fiul cel mic. El face să zboare acoperişuri înapoi pecase…şi vindecă florile…vorbeşte cu păsările…şiîndreaptă spinările…şi-i face să zboare pe răi…

-Ce-ai, te-ai zărghit de tot? Ai fiebinţeli?Ţi-a rămas de la furtuna de-azi-noapte? Cine săzboare, ce să zboare, de ce să zboare? - se fâstâcitatăl, se nelinişti puţin, dar se şi pregăti de mâniişi sudalme.

Pentru sine, mânii şi sudalme, pentru sine -căci treaba asta era veche, la el în casă şi-ogradă: îlştia pe fiu-său cam zănatic, tare stângaci, neînde-mânatic şi netrebnic. Bolnăvicios…ce mai încoaceşi-ncolo, ce s-o-nvârtim şi cotim: prost, tare prostera! - un fecioraş netrebnic, căruia-i ardea numaide cai verzi pe pereţi. Şi-acuma, poftim! – a dat şi-n boala vedeniilor!…Îşi luase demult gândul că vascoate din el un iscusit Meşteşugar. Dar - gata! -se mâhnise altădată destul, pentru asta…Gata!

-…El îmblânzeşte…l-a îmblânzit pe Fie-rar, de-a cântat…

-Cine-a cântat, măi? - întrebă, cam într-aiurea, Lemnarul, derutat , oprindu-se, doar oclipă, din lucru.

-Fierarul, Fierarul a cântat, şi Negustoruln-a mai ocărât şi-a plecat bucuros, şi Fariseul celMare de la Templu a zburat, de tot a zburat, a pie-rit ca un balon de săpun… - îi dădu înainte, ic-nind, ca să-şi înfrângă teribila gâfâială, piciul înzdrenţe.

-Taci, nebunule! - zbieră Lemnarul - apoişuieră, printre dinţi: Taci, că ne bagi în temniţă petoţi, neisprăvitule, plod nebun! Te-ai găsit să te ieide preoţi, de cei sfinţi, mucos nebun!

-Dar…-Taci odată, îţi spun! - strigă deznădăj-

duit, speriat de moarte, tatăl. Ştia că moartea, ceamai cumplită moarte, îl pândeşte îndată pe cel caredefăimează, ori pe cel care-ascultă defăimarea -totuna! – mai marilor Templului din Yerushalayim.

-El e în crucea drumurilor - acolo! - eplin de sânge şi face minuni! Oamenii îl lovescmereu, şi-l însângerează cumplit, dar el e-atât deblând…îi face pe oameni mai buni şi îndreaptă flo-rile spre cer…se-aşază pe el păsările, ca îngerii -gâfâi tainic, în şoaptă aprinsă, cu ochii arzând ru-gători, micuţul zdrenţăros.

Tatăl se linişti şi se-ntoarse la muncă, apucândcu nădejde tesla. Avea atâta de lucru…

-Tată…tată - el sângerează, din pricinanoastră…sângerează pe uliţă…acolo… în cruceadrumurilor, unde toţi se izbesc de el - arătă cu de-getuţul lui murdar, dar sincer, copilul, cu ochii maimari şi mai rugători ca nicicând, crezând până înultima clipă că tatăl său este ocrotitorul tuturor, nudoar al familiei sale, şi că se va repezi pe poartă săvadă de rănile Străinului cel minunat de blând…care spunea vorbe vrăjite…şi să i le oblojească…

Dar tatăl se aplecase cu înverşunare peste cio-lanele roţii: avea de câştigat bani buni, dacă ter-mina carul de reparat şi întrulocat până seara…După ce-l făcuse pe micul zănatic să tacă, să nupună-n primejdie casa lui şi familia – nu-i mai păsadecât de munca lui şi de visul la banii cei sună-tori…

-Tată…el sângerează… - mai încercă co-pilul în zdrenţe, disperat, dar toropit de obosealaîncercării de a mărturisi, cât mai repede şi convin-gător, Adevărul.

Lemnarul mormăi ceva nedesluşit - şi-şi în-fundă mai încăpăţânat capul între umerii vânjoşi.Ce-l interesa pe el că sângerează, pe uliţi, un vaga-bond, sau o mie de vagabonzi?….Câtă vreme legeaCetăţii nu e atinsă, câtă vreme soldaţii legii nu


sunt…şi nu spun…nu dau de veste cu trâmbiţe -nici legionarii romani, nici oştenii Marelui Tem-plu…Apoi, ridicând o clipă ochii:

-Decât să te prosteşti atâta, mai bine-ai ţinede lemnul ăsta! - îi spuse, cu năduf, fiului, care seclătina de oboseală. Nu-i bun, nu-i bun deloc lem-nul ăsta - şi vecinul e pretenţios, ar vrea obezi deaur, poate…de aur, da…

Ca-n vis, fără să se gândească, micuţul pusemâna pe lemn…

Deodată, sub mâna Lemnarului-tată săltă, nă-valnic zvâcni, ca o inimă imensă - perfect rotundăşi orbitor de luminoasă, sub razele sus trezite-alesoarelui - o roată de car: o roată cu spiţele ţesutenumai şi numai din lumini! Lumina zvâcnea şi un-duia printre spiţe, precum oglinda unui lac umbritîn adânc de mii de focuri tainice…

-Ptiu! - scuipă, înfricoşat şi înciudat, to-todată, Lemnarul cel aprig de harnic şi ahotnicdupă bani. Drace! Ce-i asta, ce s-a-ntâmplat curoata mea? Unde-i roata mea? A luat foc roatamea! - începu el să se jeluiască, aproape să plângăde spaimă - şi, cu cât lemnarul se jeluia, cu atâtroata luminoasă se chircea, de durere amarnică,parcă - până se făcu mică, doar cât o minge scă-părătoare, precum un ochi dilatat, care stă să iz-bucnească, acu-acu, în disperat plâns deumilinţă…

Omul, speriat şi mânios, cu amândouă mâi-nile, înşfăcă şi făcu vânt mingii de lumină sub şo-pron, înfundând-o în deplin întuneric…sub paie…

Şi, după ce alungă roata de lumină, mult preaciudată (“ce va zice vecinul, dacă-i voi schimba ro-tundul şi cunoscutul, cenuşiul de roată - cu ciu-dăţenia asta, de niciunde venită, iscată…? –blestemat e copilul ăsta, numai necazuri îmi face!”)- de sub privirile sale atât de ştiutoare de roată,atât de obişnuite cu cenuşiul roţii de lemn - se li-nişti în ritmul adormitor, ca de tobă, al ciopliriidin teslă. Se linişti în Marea Ştiinţă-a cioplirii deaşchii.

…Şi, până-n seară, îşi termină treaba (niciunsupărător foc nu mai izbucni de sub mână ori teslă,din lemn!) cu iscusinţa şi hărnicia lui atât de obiş-nuite - şi, la poartă, despărţit de vecin, se bucurăde lumina amurgului, care se stingea, mat, în şe-kelii îndelung şi atât de cinstit trudiţi… Îl încercao îngâmfare, umflată în piept, dar pe care se sileas-o ţină bine ascunsă, ca s-o deguste în voie, fărărivali şi împotrivitori: nimeni nu-i mai bun Meşte-şugar decât el, nimeni! Mâinile lui plămădesc, vân-jos şi degrabă, orice îşi vădeşte, clar şi la luminazilei, fibra, ţesutul de artere ale pământului! Şi pen-tru ce face - câştigă bani mulţi, mulţi - deşi nuprea ştie să-i rostuiască, banii ăştia - şi ai lui din

casă tot în zdrenţe se poartă…necum să mai aibăsă dea şi altora, spre ajutorinţă…Dar el uneşte şidesparte, cu rost pentru ochi şi privire, tot ce-ivăzut şi pipăit de mâinile sale…“Meşteşugar iscu-sit, deştept, nepreţuit Meşteşugar” - ce vorbe vră-jite, ce încântare fără seamăn de dulce,răsfăţătoare, atât de dulce-adormitoare…

Nici urmă, în urechile sale, de sunetul dureriivorbelor pruncului său: “Tată…el sângerează înuliţă…sângerează din pricina noastră…” Şi chiarsă-şi fi amintit - la colţul de uliţă, la răscruce -acum, era pustiu. Nimeni nu mai stătea - nici săprivească, măcar - d-apoi să se ţină de zboruri şide luminate, blânde minuni, cu sufletele şi cu văz-duhul…Întunericul era desăvârşit, în Vechea,Marea şi Sălbatica Cetate a Yerushalayimului.

…Numai într-un cotlon ascuns de şopron, unprunc zdrenţăros plângea sfâşietor, ţinând strânslipită de inimă o minge micuţă de lină văpaie, ominge închipuind, în rostul ei, o roată de car - oroată care-l cuprindea, îl îmbrăţişa, la rându-i, întrespiţele ei - spiţe aburind de o tainică, de nespuspentru alţii, lumină…Numai pruncul cel zdrenţă-ros şi umilit văzuse, în roata de lumină, oglin-dindu-se chipul cel nesfârşit de blând alStrăinului…Străinul care, acum, stătea în trudnicaîncovoiere a Roţii - stătea răstignit pe Spiţele uneiUriaşe Cruci Rotitoare-n Văzduhuri. Văzduhuridumnezeiesc de limpezi, înstelate-n puhoi nesfâr-şit de lumină… Atât de strâns ţinea copilul, cu de-getele şi cu sufletul, Roata - încât, din palme,-iţâşnea sângele - sânge de văpaie, luminând a mareşi tainică vestire, umilele paie-ale şoprului. Şi lu-mina Roţii pe care era, parcă, crucificat - el, zdren-ţărosul prunc, dimpreună cu blândul Străin, pânăla contopirea-ntre ei - devenea, şi ea, sângerie…Izbăvitor veşmânt, ori mreajă de sânge aprins, seţesea, pentru întreg pământul, acolo sus, întrestele.

…Deasupra Yerushalayimului începu să cadăo ploaie tot mai deasă, pătrunzând printre scându-rile şi căpriorii acoperişului de şopron, ca-ntr-oiesle pe care picurii de ploaie-o luminau îngereşte- şi deasupra căreia îşi lăsa, protectoare, îmbrăţi-şătoare, aripile, ca nişte Spiţe, o Cruce uriaşă, pecare, spre cele patru duhuri ale spaţiului lumii,sângele Pruncului şi sângele Marelui şi TainiculuiStrăin se-ngemănau.

Dar, deocamdată, această Cruce n-o vedea ni-ciunul dintre preaiscusiţii Meşteşugari ai Pămân-tului. Doar un oropsit prunc - nebun şi prost…care nici nu va-nvăţa vreodată să fie iscusit sclav,Rotar-Rotitor al Cenuşii…


Despre viaţă, artă și frumos �Interviu cu Cosmina Oltean

artist plastic

Doina Dobrean: Dragă Cosmina, te știu din aniide liceu: oadolescentă în sufle-tul căreia nu puteaipătrunde foarte ușor,destul de introvertităla început, nu atât decurajoasă precum aidevenit. Dar ce spuneu? Cel mai greulucru, afirma Thalesdin Milet, este să tecunoști pe tineînsu�i...darămite peal�ii, mereu înschimbare? Î�iurmăresc zborul, mă

bucură realizările tale, entuziasmul tău. Ne angajăm într-o convorbire, și nu prima dată...

Întrebările la care trebuie să răspunzi cel mai sincer,spunea Grigore Moisil, sunt cele pe care �i le pui singur.Încerc să intuiesc, așadar, întreburile pe care tu �i le pui.

Dar, pentru început, cum ai descrie, în câteva cu-vinte, drumul parcurs până în momentul de faţă ?

Cosmina M. Oltean: Sunt o persoană foartemeditativă şi melancolică, visez adesea cu ochiideschişi. Adesea mă opresc şi încerc să ies preţ decâteva minute din vârtejul timpului pentru a facemici retrospective ale micilor mele realizări. Darspre a face o scurtă incursiune în timp, pot spunecă am fost un copil modest, introvertit, dar foartecurios și dornic de cunoaștere. Nu eram conștientăde talentul și potenţialul ce zăceau în mine. Multtimp nu am fost, a trebuit să le descopăr singură șile-am descoperit la adevărata valoare destul de târ-ziu. Dar cred că aveam nevoie de acest „târziu”…A fost o descoperire interesantă, simţeam cum mătransform într-o persoană mai bună, mai pregătită.Cred cu tărie că lucrurile pe care le descoperi sin-gur te marchează, au o altă încărcătură, mai alescele care ţin de sine.

Am început să lupt şi să evoluez la Liceul dinSubcetate, sub îndrumarea dvs. şi a celorlalţi pro-fesori minunaţi de acolo. E fundamental să ai obază bine fondată. Va mulţumesc nespus peaceastă cale. Am avut norocul de a avea profesoriextraordinari, iar celălalt noroc a fost acela de a fio elevă deschisă către nemărginita întindere acunoaşterii!

În liceu am cunoscut concurenţa şi tot datorităîndrumării dvs., am început să particip lanenumărate concursuri naţionale de artă, ce vizaudesenul şi poezia. Iar rezultatele bune nu au întâr-ziat să apară. M-am simţit onorată să particip laprestigiul şcolii.

Am învăţat, printre altele, că timpul schimbă

culorile lucrurilor. E inevitabil, dar în mare partesunt același copil iubitor de carte și recunoscătorca atunci și vreau să păstrez asta pentru totdeauna.Nu-mi doresc altceva decât să evoluez frumos spreo culme, să ajung departe și din ce în ce mai bună,ca om și profesionist. E o datorie faţă de sine și faţăde persoanele importante din viaţa mea pe careîmi doresc să-i facmândri: părinţii,bunica, toată fa-milia, prietenii șiminutaţii domniprofesori care m-au format!

D D :Mul�umesc, Cos-mina. Mă bucur săaflu dinmărturisirea ta,vorbind atât de fru-mos despre oameniipe care i-ai întânitpână acuma, că au fost pentru tine ca o binecuvântare.

Ce a urmat pentru tine după absolvirea liceului?CO: Numai şi numai lucruri bune. Alte stu-

dii… În mod surprinzător, spre mirarea multora,am urmat apoi cursurile Şcolii Postliceale Sanitaredin Topliţa. O alegere pe care mă bucur că amfăcut-o, întrucât am mai învăţat tainele unei mese-rii. În paralel am urmat un curs de Design laBucureşti şi, bineînţeles, am continuat să fac artă.Din 2012 am avut o serie de expoziţii la Topliţa,Miercurea Ciuc, Cluj Napoca şi nu numai. Am de-venit membru al Cenaclului „Buna Vestire” dinMiercurea Ciuc şi, foarte important pentru mine,colaborator la ziarul nostru jude�ean „InformaţiaHarghitei”. Apoi am început să apar în mai multepublicaţii din ţară, cu grafică, articole de artă saueseuri. Lista este lungă, dar voi enumera câteva:„Aisberg” (Brașov), „Cetatea Culturală„ (Cluj Na-poca), „Gând Românesc” (Alba Iulia), „Onyx”(Iași), „Luceafărul” (Botoșani), „Saeculum”(Focșani) ș.a., în câteva cărţi și pe coperţile unorcărţi.

DD: Observ că jurnalismul a devenit pentru tine oadevărată pasiune. Când și cum ai descoperit-o?

CO: Tot în liceu. Debutul a fost, cu mici com-puneri, la revista noastră școlară, LYCEUM. Pasiu-nea a continuat să crească, la fel și bucuria când amdebutat și în „Informaţia Harghitei”, în urmă cudoi ani, pe 22 februarie, cu un articol despre veni-rea la Topliţa a actorului Florin Piersic.

Mulţumesc d-lui redactor-șef Mihail Groza șid-lui Ştefan Danciu. M-am ţinut apoi de treabă șiam tot publicat. Iar azi activitatea jurnalistică îmiaduce multă satisfacţie și intenţionez să continuila modul cel mai serios, pe latura artistică, firește,animată de entuziasm.

Doiniţa-Ana DOBREAN


DD: „Eu cred că omul trebuie să caute să găseascăplăcerea în însăși munca lui. Consider că munca e opedeapsă, numai dacă omul nu se află la locul potrivit,dacă face altceva decât îi place” – spunea matematicia-nul Grigore C. Moisil.

Din câte îmi dau seama, în tot ceea ce faci pui pa-siune. Mă bucur că aplecarea ta spre artele plastice înliceu tinde să devină profesie.

Ce ne poţi spune despre arta ta și despre noul statutde studentă la Universitatea de Arte „George Enescu”din Iași?

CO: Despre creaţia mea aș spune că recent amtrecut la o nouă tennică, în baiţ și o gamă restrânsăde culori, care pare să dea lucrări bune, căci pânăacum feed-back-ul a fost pozitiv. Încerc însă, pealocuri, să împletesc această tehnică cu cea prece-dentă, în alb și brun închis. Ideea de bază e aceeade a da lucrări originale, prin combinare de tehnicimai puţin folosite. Iar acolo unde recurg ca sursăde inspiraţie la teme, motive sau manieră de re-dare a altor artiști, îmi doresc să reinterpretez totalîn maniera mea. Pentru că, până la urmă, astaînseamnă arta: să reinterpretezi, să modifici, sătransformi și, dacă ai noroc, să inovezi… Nu ajutăcu nimic să imiţi, fidel chiar, munca altor artiști.Trebuie să-ţi faci propia artă, indiferent dacă ace-asta va fi admirată, criticată sau respinsă de cei ceformează publicul. La urma urmei, e lupta ta cuinspiraţia și cu hârtia goală ce o ai în faţă.Bineînţeles că încă de la început au fost oamenicare mi-au admirat încercările, și au fost alţii carem-au subestimat, și o vor face în continuare, indi-ferent de ceea ce voi putea eu realiza. Nu e ușor șinu ai cum să mulţumești nici măcar un număr re-strâns de oameni, darămite pe toţi. Nici nuintenţionez asta. Eu voi face în continuare ce îmispune inima, voi continua să-mi aștern pe hârtiebucuriile, durerile, aspiraţiile, gândurile și tot cemă frământă ori îmi alungă somnul…

Cu privire la statutul de studentă la Facultateade Arte Vizuale și Design a Universităţii „GeorgeEnescu” pot spune că îmi aduce multă bucurie șiîmplinire. Simt că mă aflu în locul potrivit și că facceea ce trebuie. A fost pentru mine un drum lungpână să ajung aici, dar cred că am ajuns exactatunci când trebuia. A fost nevoie să fac mici po-pasuri întâi, la Liceul din Subcetate, la Şcoala deArte din Topliţa și la Şcoala de Asistenţi Medicali,de unde am cules, pe rand, câteva pietre ce consti-tuie fundaţia educaţiei mele.

Şi aici am onoare de a fi îndrumată de profe-sori excepţionali. Studiez Istoria și Teoria Artei șiîncep să realizez ce înseamnă cu adevărat arta, careeste situaţia ei actuală, care ar putea fi viitorul ei,cât este de complexă, de imprevizibilă și de greude definit ca termen sau concept. E incredibil degreu, mulţi artiști mari și teoreticieni au încercat,însă au reușit să contureze doar o definiţie relativă.

Ceea ce e foarte important e faptul că, pe lângămulte altele, aici lucrez și la ascensiunea la careaspir în jurnalismul cultural. Recent, munca de cer-

cetare m-a dus în faţa artei lui Luchian, la Muzeulde Artă de la Palatul Culturii din Iași. Nu pot de-scrie în cuvinte bucuria și emoţia pe care mi le-atrezit această experienţă. Am o admiraţie apartepentru frumuseţea artei lui Luchian. Viaţa și operasa au constituit tema de la examenul de admitereîn facultate, iar acum, cu prilejul acestei cercetări,am redescoperit imensa bucurie pe care sensibili-tatea artei sale mi-o produce în suflet.

DD: O curiozitate: de ce ai ales ca specializare Isto-ria și Teoria Artei?

CO: Este o întrebare foarte bună. Exact asta neîntrebau și profesorii noștri când ne-am cunoscut.În cazul meu a fost ciudat, pentru că simţeam căîmi place să creez artă, să vorbesc despre artă, îmiplace jurnalismul... Chiar am vrut să urmez o fa-cultate de jurnalism, dar un master nu e exclus. În-tâmplarea a făcut să existe o specializare care săînglobeze cam tot ce-mi place mie: Filosofie,Estetică, Jurnalism artistic, practică și teorieartistică (foarte multă), cinematografie (estetica fil-mului) și multe, multe altele. Am zis: „Wow…Asta trebuie să fac !’’, și asta fac, cu mare drag…Mă bucur că am ajuns până aici prin forţe proprii.De acum îmi doresc să ajung doar… foarte de-parte. Până acum totul e minunat!

DD: Tu cum ai defini arta?CO: Nu este o misiune ușoară. Arta este un do-

meniu extrem de vast, chiar mai vast decât ar filumea tentată să creadă. Mai ales în zilele noastre,când cuprinde mult mai multe decât cuprindeaînainte. Arta este un domeniu foarte flexibil,nemărginit, este ca un tezaur spiritual al omeniriiși care mai are multe de dat în viitor. Dar eu potîncerca să dau o definiţie doar la ceea ce înseamnăpentru mine arta. În viaţa mea arta a existat mereu,a ocupat mereu un loc privilegiat și așa se va în-tâmpla și de acum încolo. Eu am căutat arta în totși-n toate, mereu, iar acest lucru nu se va schimbavreodată, indiferent de împrejurări.

Arta este o activitate specific umană, ce constăîn crearea unei imagini luate din realitate, dartrecută prin filtrul imaginaţiei, al emoţiilor și sen-timentelor pure. Arta reprezintă redarea uneirealităţi prin prisma realităţii artistului și reflectăo anumită latură a personalităţii sale. Arta este oalegere, un stil de viaţă, dar mai mult decât atât,este o necesítate, un mod de supravieţuire a spiri-tului în momentele bune și cele de cumpănă alevieţii, și în vremuri tulburi. Într-o astfel deperioadă ne aflăm și acum, când punem totul subsemnul întrebării și totul e aparenţă.

Dacă în Antichitate se vorbea despre artă fărăartiști, caci operele nu erau semnate și erau uneoriproducţii colective, artiști precum egiptenii saugrecii au lăsat opere de o mare frumuseţe, firesc șisimplitate care nu vor înceta să stârneascăadmiraţie, și nu prea au lăsat „profile” de artiști,


dovadă că era pusă arta în faţă. În contemporaneitate vorbim despre artiști fără

artă, „artiști” care aspiră la un titlu ce poate fi ușorpe alte căi, dar care nu au operă și nu produc artă.Fenomenul este îngrijorător! Însuși conceptul deartă traversează o perioadă de cumpană, pentru cănu mai știm sigur în ce punct ne aflăm și încotrone îndreptăm. Teoreticieni și istorici de artă afirmăcă abia peste câteva decenii vom ști cu certitudinesă dăm și un nume acestei perioade a artei. Alţiiafirmă că marea artă a încetat să mai existe dupăapogeul Renașterii și că mare parte din ceea ceadmirăm azi nu poate fi numită artă. Dată fiindsituaţia, ce poate face azi un tânăr artist când audela tot pasul „asta s-a făcut înainte, problema acea-sta a fost discutată de alţii mult mai pricepuţi?”Reacţia firească e de retragere, căci ai senzaţia căorice ai face s-a făcut deja și e istovitor să încercisă aduci ceva nou. Ori asta trebuie să se producănatural, spontan și nu sub presiune și constrân-gere. Căci lucrurile bune și noi își au rădăcinile înspontaneitate și firesc.

Să nu uităm că dincolo de critici și canoane,care uneori nu își au sensul, arta înseamnă libertatede exprimare prin mijloace proprii artistului. Iarunealta supremă a artistului este sentimentul,emoţia…

DD: Spune-ne câte ceva despre activităţile tale re-cente.

CO: Ele sunt în mare parte legate de viaţaacademică, așa cum este și firesc. Dar înafara de

acestea scriu constant articole de artă, lucrez la gra-fica mea ori de câte ori am ocazia, pentru că majo-ritatea timpului sunt cufundată în cărţi despecialitate…, multe cărţi. De asemenea, răspunddiferitelor propuneri pe care le primesc.

Prin urmare, pe 8 martie a avut loc lansareanoii cărţi a d-lui Ionel Simota, care a ales pentrucopertă o lucrare din noua mea serie, după ce car-tea Cântare și Tăcere, lansată la Miercurea Ciuc înaugust 2014, are pe copertă o altă lucrare ce îmiaparţine.

De curând, am colaborat cu d-na Cristina Ti-mariu pentru ilustrarea primei sale cărţi de poveștipentru copii Pădurea Așa-Zic. Povești mici pentrucopii mari. Așteptăm cu entuziasm să apară și săplacă. Pentru mine a fost frumos să evadez puţinîn lumea poveștilor și să creez imagini de basm.Aceasta este a doua carte pentru copii pe care oilustrez și sunt bucuroasă. Îi mulţumesc și d-neiCristina pe această cale pentru că s-a gândit lamine și a avut încredere că voi crea personaje fru-moase. Sunt realizări frumoase și sper la cât maimulte pe viitor…

DD: Gândurile noastre le exprimăm în cuvinte,apoi ele devin fapte. Prin faptele noastre, chiar dacă sun-tem „mici”, putem deveni mari. Mă bucur pentrurealizările tale, pentru încrederea pe care ai dobândit-oîn for�ele proprii, pentru visele tale. Î�i doresc sănătate,realizările visate, fericire și să ai binecuvântarea divină.

Fericirea? E armonia dintre ceea ce gândești, ceeace spui și ceea ce faci. (M. Gandhi)


La castelul Miclăuşeni, Butea, Iaşi, « Călătorie la 1900” în septembrie 2014

La rubica Bizarerii din pagina cu Opinii a Ziarului de Iaşidin 23 august a.c. citisem că “5 lei pentru adulţi » taxade vizitare la mânăstiri este un semn că în România bi-

serica e departe de a face afaceri perfecte.Acelaşi ziar însă, din 26 august ne atenţionează şi ne

trimite la reţeaua de socializare Facebook: « Fiţi « Boier ori cu-coane », la Castelul Miclăuşeni se reface atmosfera de epocă.Evenimentul, ne spune Paula Scânteianu, aflat la prima ediţie,se desfăşoară în zilele de 6-7 septembrie 2014 şi promite at-mosfera specifică perioadei Belle Epoque, cu « zaharicale şipoveşti boiereşti cu iz dulce-amărui, cocoane, mofturi, mof-tangii, muzichie şi trăsuri, jocuri şi ateliere pentru copii, makeup şi accesorii de epocă, târg de antichităţi şi hand made ».

Puteţi deveni « boier ori Cocoană » într-o frumoasă po-veste, aflată la prima ediţie, intitulată « Călătorie la 1900 ».Evenimentul va avea loc la Castelul Miclăuşeni din Butea, Iaşi,în perioada 6-7 septembrie. Deschiderea va avea loc sâmbătăla ora 10 şi se va încheia a doua zi, duminică, la ora 18.

Invitaţia este făcută pentru toată lumea direct pe re-ţeaua de socializare facebook – fără ca cititorilor Ziarului să lise spună cine sunt organizatorii, dar socotim că Biserica nulipseşte, dovedindu-şi de data aceasta abilităţile şi în aceastăprivinţă, din motivele pe care cititorii le vor înţelege – dar nise precizază preţul, diferit în funcţie de serviciile prestate. Ast-fel, pachetul complet « Belle Epoque » este de 200 lei şi includeprânz cu meniu de epocă, dineu şi o noapte de cazare cu micdejun ; pachetul « Castelan » la 160 lei include dineu şi onoapte de cazare cu mic dejun , iar pachetul « Serată » lanumai 100 lei conţine doar participarea la dineu…

Cei care doresc să meargă pentru activitatea de la Cas-tel şi pentru Târg au intrarea liberă, scrie Ziarul.

Organizatorii ( ?) recomandă participanţilor să apelezela vestimentaţia adecvată epocii : culori pastel, bluze bufante,fuste lungi şi ample, mănuşi şi umbrele din dantele, şaluri,perle, pălării cu borul mare, joben sau melon, baston, pantalonde stofă.

Castelul Sturdza de la Miclăuşeni, cunoscut şi sub de-numirea de Palatul Sturdza este o clădire în stil neogotic, con-struit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturdza şi soţiasa Maria în satul Miclăuşeni, la 20 km. de Roman şi 65 km.de Iaşi, în prezent aflat în proprietatea Mitropoliei Moldoveişi Bucovinei şi este inclus în lista monumentelor istorice dinjudeţul Iaşi din anul 2010, ca parte a ansamblului MânăstireaMiclăuşeni – format din trei monumente: Biserica „Sfinţii Vo-ievozi”, „Buna Vestire”-datând din 1787; Castelul Sturdza-da-tând din secolul al XVII-lea, reclădit în 1752 şi în secolul alXIX-lea; Parcul- datând din secolul al XIX-lea.

Despre conacul propriu-zis este de reţinut în primulrând anul 1410 când domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuş (1380-1440), membru în Sfa-

“În anul 1752 vornicul IoanSturdza (1710-1792) a reclă-dit conacul boieresc, con-struindu-l cu demisol şiparter, în formă de cruce.Conacul avea 20 camere,câte zece pe fiecare etaj.Grajdurile conacului adă-posteau cai de rasă, pregă-tiţi pentru întrecerilemanejului din cuprinsul do-meniului.Interesat şi preocupat deextinderea moşiei, fiul luiIoan Sturdza, Dimitrie aconstruit în anii 1821-1823o biserică în curte, în apro-pierea Castelului, înzes-trând-o cu o catapeteasmăfrumoasă în stil baroc, cunumeroase şi necesareobiecte valoroase de cult.El este şi cel care s-a ocu-pat de construirea grajduri-lor pentru cai. “

Ion N. OPREA


tul domnesc, o moşie situată în apropierea deLunca Siretului, devenită cunoscută sub numelede Miclăuşeni.După moartea vornicului, la 1591, 25 aprilie, ur-maşii au vândut moşia către vistiernicul SimionStroici (1550-1623) căruia i s-a întărit şi satul cuacelaşi nume la 1598.La începutul secolului al XVII-lea, vistiernicul Si-mion Stroici a construit aici la Miclăuşeni un conacale cărui ruine se mai vedeau şi la începutul seco-lului al XIX-lea.La 5 iunie 1622 vistiernicul a lăsat satul Miclăuşeni„Lupului Prăjăscului şi nepoatei mele Saftei şi fiu-lui meu, Gligorie, cu heleştee şi cu prisăci şi cu totpentru că i-am luat predânşii ca să-mi fie feciori desuflet”.La sfârşitul secolului XVII-lea (în 1697) urmaşii luiLupu Prăjescu neavând moştenitori direcţi au lăsatdomeniul fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu carese înrudeau.

La 19 aprilie 1699, fraţii Sturdza şi-au împărţit întreei averile, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui IoanSturdza, pe moşia căruia au continuat să mun-cească ţăranii clăcaşi şi ţiganii vătraşi robi, desprecare Costin Merişca scrie în lucrarea „Castelul Mi-clăuşeni în cultura noastră” (Editura Cronica, Iaşi,1996) că au continuat să poarte numele după me-seriile practicate: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Cure-laru, Mindirigiu, Bivolaru, Surugiu…Şi mai scrie istoricul mai sus amintit în aceeaşicarte: „Miclăuşenii n-a fost o localitate reprezenta-tivă pentru satele din jur, de vreme ce jumătatedintre locuitorii săi erau urmaşii foştilor robi ţi-gani, vătraşi romanizaţi şi siliţi să se gospodă-rească. Dar, pe de altă parte şi realitateasocial-economică a fost o piedică, precum şi dis-cordanţa între cultura la nivel european al boierilorşi puţinul lor interes pentru propăşirea intelectualăa ţăranilor”…În anul 1752 vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) areclădit conacul boieresc, construindu-l cu demisolşi parter, în formă de cruce. Conacul avea 20 ca-mere, câte zece pe fiecare etaj. Grajdurile conaculuiadăposteau cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerilemanejului din cuprinsul domeniului.Interesat şi preocupat de extinderea moşiei, fiul luiIoan Sturdza, Dimitrie a construit în anii 1821-1823o biserică în curte, în apropierea Castelului, înzes-trând-o cu o catapeteasmă frumoasă în stil baroc,cu numeroase şi necesare obiecte valoroase de cult.El este şi cel care s-a ocupat de construirea grajdu-rilor pentru cai.

Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza Miclău-şanu a amenajat pe o suprafaţă de 42 hectare din

jurul conacului un parc în stil englezesc, cu speciide arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori.„A fost cel mai mare parc particular din Europa,cu 42 de hectare, avea un lac pe care se trecea cubarca. Se spune că aici a scris Alexandre Dumas –fiul multe cărţi. Mobilele care au fost erau din lemnde trandafir, minuţios sculptat, sobe din teracotă,porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, par-chet cu intersii din esenţe de paltin, mahon, stejarşi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, cu mo-tive geometrice şi florale. Scările erau din mar-mură de Dalmaţia. Plafoanele şi pereţii interiorierau toţi pictaţi în ulei, pe ele aflându-se înscrisenumeroase dictoane în limba latină. Părţile com-ponente din lemn, uşile, ferestrele, lambriurile,scările interioare erau realizate din lemn de stejar,tei şi răşinoase, bogat sculptate, profilate, traforateşi lustruite cu şelac la nivel de mobilier stil. La ex-terior, pereţii erau împodobiţi cu decoraţiuni în au-torelief, printre care şi steme inspirate din blazonulfamiliei Sturdza – un leu cu o sabie şi o ramură demăslin sau elemente simbolice realizate în anul1898 în stilul Art Nouveau de către arhitectul Iu-lius Reinecke, ajutat de către Maria Sturdza careilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui VasileAlecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei.Elementele neogotice stau în decoraţiunile Caste-lului: turnuleţele gotice, armuri medievale, sala demanej, dictoanele latineşti înscrise pe pereţi, turnulde intrare cu pod peste şanţul cu apă ”, prezintăghidul edificiul.

Alecu Sturdza s-a ocupat şi de achiziţionarea decărţi şi manuscrise care au îmbogăţit colecţiile con-acului.

“Originalul Tragediei lui Alexandru Beldi-man mi s-a pus la dispoziţie de domnul DimitrieA. Sturdza, care în preţioasa sa colecţiune de laMiclăuşeni posedă şi dumnealui un mare numărde letopiseţi manuscrise, dară care sunt mai noidecât manuscrisele păstrate de mine”, scrie MihailKogălniceanu în Prefaţa la Cronicele României sauLetopiseţele Moldovei şi Valahiei, ediţia a II-a.

Deşi era văr cu domnitorul Mihai Sturdza(1734-1849), Alecu Surdza a îmbrăţişat şi susţinutideile revoluţionare de la 1848. A murit de holerăîn anul 1848 şi a fost înmormântat în biserica con-acului. Există suspiciunea că ar fi fost otrăvit dinporunca domnitorului.

De administrarea domeniului, după moar-tea sa, s-a ocupat Ecaterina (Catinca), soţia sa carea lăsat moşia fiului său George A. Sturdza în 1863.

În anul 1869, George Sturdza s-a căsătoritcu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, şi s-au mutatla moşia Miclăuşeni.


Dornic să refacă clădirea conacului, noulproprietar a vândut câteva păduri, a luat cu împru-mut 100.000 lei de la Societatea de Credit Finan-ciar Român, cu gaj pe moşia Miclăuşeni, şi întreanii 1880-1904 a construit pe amplasamentul ve-chiului conac actuala clădire, un palat în stil ne-ogotic, copie a castelelor feudale apusene,amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de Pa-latul Domnesc de la Ruginoasa.

Planurile construcţiei au fost realizate dearhitectul Iulius Reinecke şi I. Grigsberg, cu urmă-toarea inscripţie pe pereţii clădirii: „Casa ridicatăaici de strămoşul Ioan 1752, sub Matei Ghica Prin-cipe, adăugându-se de către Dimitrie biserica şigrajduri, sub Ioan Sandu Sturdza Principe, mărităşi încorporată cu grădini de Alexandru şi Ecaterinapărinţi, sub Mihai Grigore Sturdza Principe, fiindadăugat manej în anul de la Hristos”.

Într-adevăr, Castelul adăpostea o colecţievaloroasă de cărţi şi documente, de costume me-dievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi de mar-mură de Carara, argintărie, dar şi piesearheologice, numismatice şi epigrafice de marepreţ, numai colecţiile de cărţi numărau 60 mii de

exemplare, multe din ele-ediţii princeps sau rari-sime, după cum informează sursa noastră Wichi-pedia.

Singurul copil al lui George Sturdza şi al

Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina, care s-a căsă-torit în 1897 cu Şerban Cantacuzino, fără a aveacopii. Soţul ei a murit în 1918, Ecaterina rămânândvăduvă de tânără, ea l-a înfiat pe vărul ei, MateiGhica Cantacuzino, care, dovedindu-se dezintere-sat de moşie, a emigrat în Occident în timpul celuide-al doilea război mondial.

În anul 1907, cu ocazia răscoalelor, ţăraniidin Miclăuşeni şi Butea s-au adunat la poarta dela răsărit a conacului şi au cerut să discute cu bo-ierul. Acesta le-a ascultat doleanţele, a pus un sluj-baş să noteze cât pământ vrea fiecare, apoi le-aspus să meargă acasă, că vor primi pământul dorit.

În timpul primului război mondial Caste-lul a servit ca spital militar, iar Maria Ghica şi Eca-terina Cantacuzino au lucrat în el ca infirmiere.Marele compozitor şi violonist George Enescu afost şi el oaspetele spitalului, concertând la patulrăniţilor.

În anul 1921, prin Legea agrară ţăranii depe moşia Miclăuşeni au fost împroprietăriţi cuaproape 1700 hectare pământ, parcelat în 810 lo-turi.

Mult timp administrarea Castelului a fostfăcută de Ecaterina Cantacuzino, fiica lui GeorgeSturdza şi soţia lui Şerban Cantacuzino.

În 1944, odată cu apropierea ofensivei so-vietice, Ecaterina a părăsit Miclăuşeniul, luând cuea din odoarele bisericeşti constituite la 1823 demarele logofăt Dimitrie Sturdza. Iniţial, ea a refu-zat să evacueze şi Biblioteca, predând EpiscopieiRomanului inventarele. În iarna 1944 în Castel austaţionat prizonieri nemţi. Castelul a fost grav de-vastat de trupele sovietice care, neobişnuite cu car-tea, au folosit cărţile drept combustibil pentrusobe, cum au procedat peste tot unde au găsit cărţi,nu numai în România. Unele volume au fost găsitemult timp în localitatea Târgul Frumos folosite caambalaje în prăvăliile locale. Din Castel a dispărutşi mobilierul

Ni se relatează, parte din cărţile rămase aufost strânse de Iacob Popper şi Jean Ackerman, an-ticari, care le-au încărcat într-un camion al ApărăriiPatriotice cu scop de a le proteja. Unele au fost de-puse la sediul ARLUS din Iaşi, altele vândute Bi-bliotecii Centrale Universitare Iaşi ori scoase dinţară. Parte au rămas Bibliotecii Episcopiei Roma-nului…

Spre sfârşitul vieţii Ecaterina Cantacuzinos-a călugărit sub numele de maica Macrina.

La 21 aprilie 1947 ea a donat Episcopiei Ro-manului Castelul Miclăuşeni, parcul de 30 hectarecu pădurea, biserica clădită de părinţii săi, Gheor-ghe şi Maria Sturdza, şi toate dependinţele, cu


clauză ca aici să se amenajeze o mănăstire pentrumaici.

În anul 1953 comuniştii au desfiinţat aşe-zarea monahală de la Miclăuşeni iar maicile aufost mutate la Schitul Cozancea din judeţul Boto-şani, domeniul de la Miclăuşeni intrând în pro-prietatea Statului.

Ecaterina a murit la Schitul Cozancea iarosemintele ei au fost aduse în 1970 şi înmormân-tate în cimitirul familiei de lângă biserica din Mi-clăuşeni.

Castelul a servit şi ca Depozit militar pen-tru material explozibil.

În 1960 a devenit sediul Centrului de pla-sament pentru copii handicapaţi psihic sever, aicia funcţionat şi o Şcoală specială.

În noaptea de 23 decembrie 1968 la man-sarda Castelului a izbucnit un incendiu şi au arsşi ultimele mobile originale. În 1985 mansarda şiacoperişul Castelului au căzut pradă altui incendiudevastator. Apa folosită la stingerea incendiului acontribuit la degradarea progresivă a imobiluluiîn întregimea lui.

În anul 2002, la un an de la mutarea de aicia Centrului de plasament a copiilor cu handicap,Ziarul de Iaşi din 12 august cu titlul „Castelul bles-temat zace în paragină”, semnat Mirela Corlăţan,consemna că încă mai persista mirosul de urinăîmbibat în pereţii şi duşumeaua Castelului.

Adevăratul blestem a castelului nu a fostfocul cât mai degrabă oamenii care l-au devastatdar au pus şi focul.

Loc înfloritor ca întâietate a drumurilorprincipale ale Moldovei, care duceau spre Ţari-grad, Liov, Cracovia şi Danzig, strălucirea Miclău-şenilor a pălit an de an, mai ales după ce capitalaMoldovei s-a mutat de la Suceava la Iaşi, cum aveasă se întâmple mai târziu, după Unirea de la 1859,şi cu Iaşi faţă de Bucureşti, care nici astăzi nu-i preainteresat de soarta restului localităţilor ţării.

În 2001 Castelul a fost retrocedat Mitropo-liei Moldovei şi Bucovinei. La 13 octombrie 2001Centrul de plasament s-a mutat în satul Cozmeştidin comuna Stolniceni-Prăjescu.

În 2003 regizorul Sergiu Nicolaescu a tur-nat câteva secvenţe din filmul „Orient Express” laCastelul de la Miclăuşeni. „E destul de necunoscutCastelul de la Miclăuşeni ca arhitectură între cas-telele româneşti şi eu zic că e un loc care ne facecinste. E o mândrie însemnată, lucrurile sunt ex-traordinare şi dovedesc existenţa unei atitudini de-osebite. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a înţelesfoarte bine necesitatea prezenţei noastre şi a accep-

tat să filmăm la Miclăuşeni, lucru pentru care îimulţumim”, declara Sergiu Nicolaescu la premierafilmului „Orient Express”.

Prin Hotărârea Guvernamentală nr. 1170din 2 octombrie 2003 s-au stabilit reparaţiile nece-sare la Castel şi a peisagisticii în zonele adiacente.În 2004, cu bani europeni, 2,4 milioane lei, care în-seamnă 685.700 euro, Mitropolia a început restau-rarea Castelului şi a dependinţelor.

În anii 2003-2005 aici s-au efectuat impor-tante lucrări de consolidare şi restaurare, lucrărigenerate de infiltrarea apelor subterane, finalizareazugrăvelilor interioare şi exterioare, restaurarea în-tregii picturi, reconstituite după fotografii elemen-tele decorative, piesele de mobilier din lemn,ferestrele, uşile, lambriurile, sobele şi parchetuloriginal, corect conservate.

S-a păstrat şi textul Pisaniei vechii bisericiconstruite de vel-vornicul Ioan Sturdza care are ur-mătoarea inscripţie în limba română cu caracterechirilice: „Această sfântă biserică întru care seprăznuieşte seborul sfinţilor celor fără de trup în-gerii Mihail şi Gavril care din temelie sau ziditu dedumnealui Ioan Sturdze vel-vornic fiul SanduluiSturza vel-logofătu la leat 1782”.

Camera în care a locuit Ecaterina Sturdza– şi nu numai ea – are parchet nou şi gresie cremla toaletă, iar mobilierul, reconstituit, imită origi-nalul, dar nu este din trandafir.

Acum castelul de la Miclăuşeni are cu totulaltă faţă, de aceea şi urarea din Ziarul de Iaşi pecare o completăm: Fiţi “boieri ori cucoane”, bine-veniţi la Miclăuşeni de 6 şi 7 septembrie 2014, undevă aşteaptă un parc minunat, un edificiu cu camerecochete, cu apă curentă, baie şi toalete, o bucătărieutilată ultramodern la care măicuţele mânăstiriirealizează adevărate miracole culinare.

Să nu vă uitaţi costumaţia – jobenul, basto-nul şi…!Cu trecerea de la ruină la actualul Complex turisticmonahal cu numele „Sfântul Ilie” emblemă de su-flet şi acţiune a celor vrednici, se punctează încăun important punct turistic pe harta judeţului Iaşişi a României, merite care îi revin Patriarhiei Ro-mâniei şi Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Scriitoare, poliglotă, pictoriţă, istoric, alpinistă,pasionată de rochii superbe. A cucerit vârful Monch şia pus acolo un steag românesc cu broderie făcută demâna ei. O femeie incredibilă, despre care ştim preapuţin – Elena Ghica (Dora d-Istria)


MOŞUL

Vine o vârstă în viaţa oamenilor obişnuiţi careapare după consumarea etapelor caracterizatede apelative specifice momentului, băiete, ti-

nere, domnule etc, dar la urmă îşi face apariţia unadepersonalizatoare şi plină de insinuări referitoare lamomentul ultim: “moşule!”. Ei bine, moşul are avan-tajul unei bogăţii de amintiri, din păcate unele ştirbitede farsele memoriei, dar care îi permit să facă apre-cieri logice, cel puţin bazate pe logica proprie, asupracăii pe care vor trebui să o urmeze ultimii paşi.

Moşul nu aşteaptă sfaturi, nu ar avea de la cine,o parte a grupului de prieteni nu mai sunt, alţii se aflădeparte, unii fizic, alţii psihic, gata, trebuie să se des-curce singur. Familiştii au avantajul de a face faţăîntâi problemelor altora, abia ulterior, uneori chiarmai târziu decât prea târziu, celor proprii, adică ace-lora care niciodată nu cad în sarcina altuia. Reprezen-tanţii generaţiilor mai tinere au o avalanşă zilnică degreutăţi de ridicat şi transportat pe umerii sufletuluişi ai minţii, încât este preferabil să nu li se mai dea şialte teme de gândire. În lumea lor, moşul, cu toată lo-gica lui, nu reprezintă altceva decât o formă anacro-nică de “încurcă-lume”. El însuşi se simte astfel atuncicând iureşul cotidian îl împresoară, învăluieşte şi ani-hilează. Ideal ar fi să te retragi acolo unde să nu de-ranjezi pe nimeni, bun, dar unde? Casa a funcţionatca “acasă” atâta timp cât avea puterea necesară să ofacă să fie ca atare. Acum hârleţul nu pătrunde sufi-cient de adânc în sol, sapa este grea şi are cadenţălentă, mila, care altădată era stăpânită, face să tremuremâna în cazul în care ar fi necesară sacrificarea unuianimal, pomii rămân cu fructele pe ramuri, iar vântulflutură nemilos prin găurile acoperişului rămas demultă vreme fără reparaţii. Străpungând norii, o razăde lumină aduce oarecare căldură pe fruntea uzată detristeţi şi pe mâinile obosite şi mereu înfrigurate. Arputea aduce şi o speranţă? Da, dar n-o face. Firesc, dece ar avea nevoie astrul zilei de ceva ce oamenilor nule mai este de nici un folos? Privirea mângâie ograda,oare asta face parte din ritualul despărţirilor, că şi deunele momente ale tinereţii îndepărtarea s-a produstot după lungi şi neajutorate priviri? Căţelul, sim-ţindu-se băgat în seamă, a dat scurt din coadă, apoicitind greutatea ascunsă după ochii moşului, a ridicaturechile şi s-a aşezat lângă gard, poate ar fi vrut săajute la susţinerea poverii nemărturisite dar precisexistente. Să nu creadă cineva că motanul rămâne in-sensibil la tot ce se trăieşte în incintă, clipea şi priveaspre mâinile sprijinite pe baston, aflase el cumva căacest obiect este de folos şi că fără el deplasarea se

face tot mai greu şi tot mai rar. Undeva, într-o anexă,se mai află un baston, mai puţin folosit pentru că de-venise inutil înainte de vreme, lăsându-l pe celălaltpradă singurătăţii. Destin? Hazard? Parcă are vreoimportanţă … Oare mai este ceva care să aibă impor-tanţă? Vântul înfioară frunzele cu şoapta-i discretă şirece. De la o vreme frigul este mai des prezent şi pă-trunde mai profund, dar este mai uşor de suportatdecât răceala dialogurilor, care, uneori mai apar, ma-culate însă de lipsa suportabilităţii pentru bătrânulinterlocutor. Şi cât de multe cuvinte ascunde în sinetăcerea. Înţelegător, vântul usucă o lacrimă care ar fiîndrăznit să coboare pe obrazul brăzdat de timp şi delipsa îndelungată a zâmbetului. Oare ceea ce a fost,să fie totul? Oare lumina de mâine va găsi curtea pu-stie? Oare vântul de mâine nu va mai întâlni decâtmotanul privind cu tristeţe al doilea baston devenitinutil? Tinerii răspund singurătăţii cu revoltă, maturiicu dispreţ, bătrânilor nu le mai rămâne altceva decâtretragerea, care oricum vine şi eliberează societateade cei cărora le poate fi acceptată cu mai multă uşu-rinţă absenţa decât prezenţa. Un cămin de bătrâni?Adică să te internezi deşi eşti sănătos? Doar bătrâne-ţea nu este o boală, este un stadiu, o etapă a evoluţieide la inexistentul de dinainte la inexistentul de după.Este absurd să crezi că se află undeva un tratamentîmpotriva ei, altul decât să te obişnuieşti cu ideea ire-versibilităţii şi a iminenţei finalului. Mai importantdecât “dacă” este “cum”. Şi mai ales cine se va ocupade cel care a fost dar nu mai este decât într-o formăcare trebuie trecută prin ritualuri omeneşti şi pregă-tită pentru eterna nefiinţă. Totuşi. De ce există la omtendinţa de a analiza, cu mai multă dorinţă de a cri-tica, faptele şi atitudinile altora, pe cele proprii mân-gâindu-le cu oarecare înţelegere, chiar cu o ciudatăbunăvoinţă? Ar putea cineva deja ajuns la bătrâneţe,în cazul în care ar binevoi să-şi judece comportamen-tul anterior, să nu găsească egoism ori minciunăspusă altora sau şi mai grav sieşi? Cântărite cu o ba-lanţă deosebit de cinstită, consecinţele se dovedesc anu fi apărut din senin. Numai că recunoaşterea gre-şelilor, pentru cineva care iubeşte adevărul, nu aducedecât un motiv de tristeţe în plus. Nimeni nu poatelupta cu trecutul şi nimeni, dar absolut nimeni, nupoate face a ceea ce a fost să nu mai fi fost. Cum aiputea cere altora să te pună pe primul plan, dacă larându-ţi nu ai procedat astfel în toate cazurile? Astadeşi, uneori, amintirile au darul de a diminua dife-renţa dintre ce a fost şi ce s-ar fi vrut să fie. Mânatde gânduri şi de îndoieli, moşul se apropie de gard,sprijini mâinile pe acesta şi privi pierdut în lunguldrumului de pe care nu venea nimeni şi nici nu aveasă vină vreodată.

Ioan Mugurel SASU


ÎNVIEREAÎn Rai, sufletele credincioşilor se rugau preamă-rind pe Domnul, în timp ce pluteau ca nişte licuriciinvizibili, prin Marea sa Lumină, iar în Iad, dublu-rile trupurilor păcătoşilor se perpeleau ca să simtă

durerea fizică, în timp cesufletele regretau amar-

nic faptele săvârşite.Deodată se auzi Trâm-biţa Învierii, cu atâtaputere, încât porţile de

aur ale Raiului şi deplumb ale Iadului se

pulverizară pur şi sim-pliu. Sufletele individuale

coborâră pe Pământ in-stantaneu, cu viteza gându-

lui. Călătorind cu o vitezămai mare decât a luminii,conform teoriei relativită-ţii einsteiniene, timpul şi-a inversat curgerea şievenimentele se întor-ceau spre origini, fiecare

suflet ajugând la momentul de după moartea tru-pului pe care îl locuise temporar, aflat în diversefaze de degradare: schelet, carne putredă cenuşă.După ce îţi găsiră mormintele sau urnele, sufleteleaştepau copleşite de emoţie. Şi iată că din fiecaremormânt ieşiră 10-20 de schelete, aşa cum ieşeaucâte o duzină de persoane dintr-o maşină mică, înfilemele comice, cele destrămate se refăceau şiîncet, încet carnea începând să le îmbrace. Cenuşacadavrelor incinerate se aduna refăcea scheletul pecare înflorea apoi carnea proaspătă. După ce se în-tremară, sufletele îşi reluară locurile în trupurilecare începură să se mişte. Rămăseseră pe jos, omulţime de silicoane pentru sâni, fese, buze, carenu se puteau întoarce la locurile lor, la Înviere. Oa-menii erau îmbrăcaţi ca nişte cerşetori, cu ceea cemai rămăsese din hainele lor cu care fuseseră în-mormântaţi. Erau atât de mulţi încât nu mai încă-peau în cimitire şi puhoiul lor se revărsa pe străzilelocalităţilor. Trupurile se reîncarnau până ajun-geau aşa cum îi prinsese clipa morţii, cei mai ne-putincioşi şi bătrâni, maturi şi bolnavi, copiiavortaţi. Un vaier prelung zgudui pământul:„Doamne, fă-ne sănătoşi, aşa nu putem trăi, sun-tem bolnavi!”Dumnezeu îşi dădu seama că nu puteau să se chi-nuiască astfel şi-i făcu sănătoşi şi în deplină putere,pe toţi de 33 de ani, cât avusese Fiul Său la răstig-nire. Şi oamenii însănătoşiţi începură să se înveselească.

Aveau toate simţurile aprinse, puternice, fremătă-toare, bucurându-se ca nişte copii de tot ce le ieşeaîn cale. Euforia nu dură mult pentru că îi apucăfoamea. Maţele chiorăiau pe mai multe voci, sim-fonia foamei cuprinsese pământul. Omenii înfo-metaţi începură să adulmece mâncarea prin toatelocurile care le ieşeau în cale: gospodăriile celor pecare Învierea îi prinsese în viaţă. Micile magaziefamiliare şi supermarket-urile. Năvăliră ca un roide lăcuste, călcându-se în picioare, distrugândtotul în cale. Neîncăpând în spaţiile prea îngusteala magazinelor, le dărâmau pur şi simplu pereţii,se răneau, ţipau de durere dar se vindecau repere,acum erau nemuritori. Supermarket-urile, eraucele mai căutate, răsturnând rafturile, reînviaţiiluau fiecare ce apuca: preparate, semipreparate,carne crudă, dulciuri, sucuri, băuturi. Când mân-carea era pe sfârşite, începură cu băutura, pânăcând unii se agitară puternic iar ceilalţi se făcurăturtă. Agitaţii începură să se bată pe ultimele cios-vârte. „Ce ne facem Doamne? Or să ajungă cani-bali!” – îl întrebă Sfântul Petre. „Am să-i fac sătrăiască fără să mămânce. Le voi închide anusu-rile.” Uitând de mâncare şi băutură, trupurile îşi reven-dicau dorinţele sexuale reprimate pentru unii demilenii pentru alţii de secole. „Ia uite ce ţâte arefosta mea vecină, ce buci, soţia lui Aurel!” Şi înce-pură se se repeadă la femei, pentru cele mai ară-toase, încingându-se păruieli. Dar femeile erau mainumeroase şi începură şi ele să se păruiască întreele pentru bărbaţi. Iarăşi ţipete, vaiete, sânge. „Cene facem doamne?” – întrebă Sfâtul Petre. „Am săle iau şi sexul! – hotărâ Domnul. Fără să mănânce şi fără sex, oamenii începură săse liniştească.„Acum ce facem cu ei?” – întrebă Sfântul Petre.„Sunt prea mulţi ca să-i punem să muncească şinici nu mai au de ce. „Îi punem să se roage!”, zise Domnul.Şi le făcură programe de rugăciuni şi cântecesfinte, cu pauze de plimbare prin parcurile refă-cute. Dar oamenii, cu timpul, se plictiseau tot maimult, deveneau tot mai apatici şi tot mai tăcuţi.După o vreme, au izbucnit. „Doamne, ce să facem,nu ne-a mai rămas nicio bucurie. Degeaba suntemnemuritori. Mai bine bagă-ne înapoi în mormânt!” „Şi n-o să mai cârtiţi împotriva mea?” „Nicicând!” Şi le făcu voia. Şi lumea a continuat aşa cum o fă-cuse în cele şase zile ale genezei. Apoi adresâdu-se Sfântului Petre: „Ai văzut că am făcut cea maibună dintre lumile posibile?”„Adevărat grăieşti, Doamne!”

Lucian GRUIA


Lucia Olaru Nenati, Eminescu, de la mu-zica poeziei la poezia muzicii, ediţia a III-a, revă-zută şi adăugită, Editura Agata, Botoşani, 2012, 154p. cuvinte însoţitoare semnate de: D. Vatamaniuc,Membru de onoare al Academiei Române şi Prof.

univ. dr. Viorel Cozma.Genialitatea unei

mari personalităţi, aşacum este M. Eminescu,se dovedeşte cu priso-

sinţă atunci cândmereu se poate

descoperi în ac-tivitatea sa o

latură nouă, o

modalitate de exprimare artistică la carenu puteam crede că ar fi fost şansa să ne referim.Lucia Olaru Nenati, cunoscută poetă şi prozatoare,dar şi un eminent cercetător în domeniul creaţieişi biobibliografiei eminesciene, realizează deaceastă dată o muncă de adevărat pionierat în ceeace înseamnă manifestarea artistică a lui Eminescu,şi anume, publică o carte, ajunsă deja la ediţia a III-a, cartea ce se intitulează: Eminescu, de la muzicapoeziei la poezia muzicii. La o lectură fugară a acestuititlu s-ar putea crea ideea unui joc pur lingvistic, ogăselniţă de filolog ce te-ar duce spre o anume fa-cilitate a temei. Nu este deloc aşa. Despre muzicaşi poeziei lui M. Eminescu s-au exprimat mari cri-tici literari, precum: G. Ibrăileanu, cel care desco-peră dominanta poeziei eminesciene drept “artă aauzului”, ceea ce desigur înseamnă sunet şi maiales muzică, Tudor Vianu care vorbeşte în “Scrii-tori români” despre “dorul metafizic în care elemen-tul acustic este un actant de prim ordin, şi a uneiarmonii ample, a muzicii lumii…” . Argumenteazăasta cu versul: “Ce mai vuiet, ce mai jale” – des-coperind aici “zbuciumul muzicii lumii, zbuciumcare se simte în întreaga poezie eminesciană”. Di-mitrie Caracostea descoperă “bemolizarea, ritmullarg şi înalt, tonul major” sau descoperă faptul căpoemul “Luceafărul” este “ un grandios poemsimfonic a cărui uvertură este compusă de celeşapte strofe de la început…”, deci e un adevăratconcert. Şi demonstraţiile pe această temă sunt te-

meinic armonizate şi aplicate de Lucia Olaru Ne-nati, cu argumente ştiinţifice dar şi cu o anume in-tuiţie, cu totul aparte. Aşa cum spunea Perpesicius“vraja poeziei eminesciene ţine de cântec şi nu cu-noaşte moarte”. Blindată cu aceste argumente, darşi cu multe altele la care apelează, şi cu mărturiiale unor contemporani ai lui M. Eminescu, oamenicare au remarcat preţuirea genialului nostru poetpentru muzică, dar şi insistenţa acestuia, contrarprincipiilor lui da a interveni pentru cineva, inter-vine la Titu Maiorescu, să-i obţină o bursă de studiila Viena, tânărului student, Toma Micheru, cel cese anunţa drept un mare muzician al vremii. Cedemonstrează Lucia Olaru Nenati în această carte?Faptul că Mihai Eminescu era un pasionat şi fin cu-noscător al muzicii de valoare,şi chiar un bun şi pa-sionat interpret de muzică,mai ales populară. Prof. univ.dr. Viorel Cosma, în prefaţaacestei cărţi spune: “Încăodată, ni se oferă prilejul de asusţine că Eminescu a fost unnecunoscut muzician profe-sionist, nu numai un genialpoet şi scriitor”. Pornind de la“ poezia muzicii” din sufletullui Eminescu vom regăsi mai uşor muzica poeziei”sale, cu lirismul cântecului de dor şi dramatismulbaladei, cu ritmul jocului popular şi culoarea in-strumentului tradiţional”. Lucia Olaru Nenati asimţit, în moştenirea eminesciană, farmecul sonoral lumii în care a trăit – fascinat – genialul Poet.”Dorul, la Eminescu, dar şi Doina, capătă forma demuzică, asemenea bocetului, sau a cântecului dejale adâncă, pentru că structura lui este una poli-fonică, perfect armonică pe trepte sonore tot maiînalte având ceea ce se numeşte auz perfect. Struc-tura muzicală îl face, pe poet, ca muzica să fie, înesenţă, o chestiune normală, firească, fără pic deefort, asemenea izvorului care ţâşneşte din trun-chiul muntelui şi caută liniştea câmpiei. La Emi-nescu muzica este însăşi poezia lui, fiind o fiinţăperfect armonică, o fiinţă având cântecul dreptsemn al existenţei sale. Asta încearcă, şi reuşeşteLucia Olaru Nenati să realizeze şi să ne redea şiprin această carte, dar şi prin caseta însoţitoare; unEminescu ca fiinţă muzicală. Caseta însoţitoare cu-prinde o serie de melodii pe care Eminescu lecânta, după cum susţine autoarea, transpuse mu-zical, de Lucia Olaru Nenati, cea care acompaniatăde orchestra profesionistă ne încântă şi ne trans-pune într-o lume a muzicii poeziei, prin poeziamuzicii. “Înzestrată cu talent muzical şi interpre-tativ excelent, autoarea, preocupată de mulţi anide aprofundarea universului eminescian, atât în

Emilian


calitate de fost muzeograf la Ipoteşti, când a con-tribuit decisiv la constituirea patrimoniului mu-zeal şi la restaurarea casei memoriale, cât şi cadoctor în ştiinţe filologice, prin numeroasele co-municări, dar şi ca publicist şi poetă, se transpunede astă dată în rolul lui Eminescu şi, acompaniatăde o orchestră profesionistă, îl înfăţişează în pos-tura de cântăreţ la diferite ocazii. Eminescu nudădea, evident, spectacole şi nu cânta acompaniatde orchestră, însă demonstraţia este excelentă şimai ales, inedită.” - spune în prefaţa la aceastăcarte D. Vatamaniuc, el însuşi un excepţional emi-nescolog. Demersul Luciei Olaru Nenati comple-tează şi această latură lipsă din biografia poetului,dând astfel o nouă dimensiune muzicii poezieieminesciene, racordându-l pe Eminescu la muzicauniversală, acea muzică celestă, a sferelor, în carese desfăşoară poezia sa.

Marin Ruscu, Lungul drum până departe,Editura Premier, Ploieşti, 2014, 288 p.

După ce a publicat mai multe cărţi depoeme, dar şi două romane: “În jurul grotei” 2012şi “Fiul vampirului”, 2013, iată că Marian Ruscu îşicontinuă marşul prin proză, cu acest nou volum,“Lungul drum către departe”, volum în care autorulîşi etalează momente din biografia sa, o biografieextrem de bogată în evenimente şi fapte de viaţă,o biografie în care a avut şansa de a cunoaşte ex-

trem de multe şi complexe ca-ractere umane, caractere pecare, cu o anume discreţie, letransformă în personaje. Acesttitlu care parcă vine din prozaamericană, îşi propune să nere-aducă la viaţă unele mo-mente ce ne sunt chiar şi nouăcititorilor, de o anumită vârstă,destul de cunoscute fiindcă le-am trăit, într-un fel sau în

altul, la fel. Perioada 1975- 1989 , dar şi aceea dedupă, cu ramificaţii până în 2014 este în prim pla-nul acestor pagini, suculente, încărcate de anumitedetalii care face deliciul cititorului. Sigur că grosulacţiunii se petrecere până în 1989, perioadă extremde generoasă în fapte pentru un lucrător în turism,aşa cum a fost Marian Ruscu, care i-a generat ma-teria primă pentru această carte. „În viaţă am avutparte de momente decisive când astrele păreau ase fi aliniat pentru a-mi permite sau determinaschimbarea majoră” – spune autorul, parcă spre a-şi lămuri cititorul, care a fost temeiul punerii pehârtie a acestor imagini/fotografii de gânduri. Şichiar de momente decisive a avut parte Marian

Ruscu în viaţă, aşa cum reiese din paginile cărţii,de situaţii limită parcă rupte din real şi transpuseîn ficţionar, rupte de lumea terestră şi transpuseîntr-o lume extraterestră. Nu le povestesc aici, fieşi măcar pentru a lăsa cititorului plăcerea de a ledescoperi. Noi, cei care am trăit vremurile de di-nainte de 1989, nu am cunoscut chiar toate scenelepe care le rememorează autorul în acest roman,„Lungul drum către departe”, fie şi pentru faptulcă nu am avut toţi posibilitatea de a ne afla în ase-menea ipostaze. Viaţa cotidiană se manifesta pen-tru fiecare dintre noi în alt mod doar cuamendamentul că unele scene se intersectează şi,fiind trăite şi de noi, capătă dimensiunea realului.Scene aflate la limita dintre real şi imaginar,cu tri-miteri spre literatura s.f. fac şi mai antrenantăaceastă lectură. Remarcabilă, la Marian Ruscu, înaceastă carte este puterea de sinteză, dar şi de ra-diografiere concretă a unei societăţi dominată debune dar şi de rele, de oameni buni, altruişti şi sin-ceri dar şi de oameni dominaţi de sentimentul dis-preţului şi al răului structural. Sunt o serie descene de-a dreptul emoţionante în această carte,scene realizate cu mult har de autor, aşa cum esteşi scena descrierii unei excursii în U.R.S.S., prinO.J.T., ca ghid, când descoperă, pe o bancă într-unparc dintr-o capitală unională, de undeva din estulîndepărtat, un bătrân care semăna leit cu tatăl său,decedat de ceva timp. Asemănarea era nu numaifizică, ci şi ca îmbrăcăminte şi ca timbru al vocii şica gestică, ceea ce l-a determinat să creadă că esteun mesaj dintr-o altă lume. Multe secvenţe dinaceastă carte sunt demne, ele însele de a deveniadevărate romane, iar personaje precum Gheorgheţiganul sau Fiţuica lozăreasa, personaje etalon dintr-o viaţă dramatică. „ Noi dăm viaţă eternului. Dacănu am fi noi, el s-ar topi în neantul din care l-amextras. Noi l-am scos la iveală de acolo, din vremeaîn care lâncezea, l-am dezrădăcinat din coconulunde se cuibărise şi numai noi îl putem pune în-apoi, la locul lui” – spune Marian Ruscu. Multedintre întâmplările din această carte ar fi rămas pevecie acolo în cocon şi nu ar mai fi dat viaţă eternuluidacă nu ar fi existat acest imbold de scriitor al au-torului. Extrase din cotidian şi introduse în aceastăcarte de memorialistică acele scene capătă viaţă şi,mai ales, devoalează viaţa, o viaţă trăită din plin,după cum poate remarca cititorul.

Dumitru Anghel, O samă de scriitori,Editura Istros – Brăila, 2014, 498 p. cu un cuvânt deîncheiere pe coperta a patra semnat de dr. dr.Magdalena Iugulescu ( o schiţă de portret a autoru-lui).

Încercând o geografie literară contempo-


rană, această carte O samă de scriitori, semnată deDumitru Anghel, aduce în prim plan scriitori dinzone diferite ale ţării, scriitori care, în opinia sa, în-tregesc conturul literar ce şi l-a propus spre explo-rare, şi anume acela de a prezenta, valori, tendinţeşi chiar curente literare diverse. Cum era şi firesc,Dumitru Anghel, oferă, primul şi cel mai proemi-nent capitol scriitorilor brăileni, scriitori pe care îişi cunoaşte foarte bine, cu opera lor şi cu biografia

lor, ceea ce-i conferă o anumesiguranţă în actul de judecatăartistică, iar în alte capitole seocupă de o serie de scriitoridin: Bucureşti, Galaţi, Teleor-man, Vrancea, Iaşi, Prahova,Constanţa, Satu-Mare şi dinArad. Sigur, Dumitru Anghelnu şi-a propus în această isto-rie literară să realizeze o isto-rie exhaustivă a literaturii

române şi nici o scară a valorilor din diverse zone,ci mai degrabă să evidenţieze nişte tendinţe, poatemai puţin exploatate de alţii şi să realizeze nişteprofile, schiţe de portret, despre autori şi creaţiilelor. Cum era şi firesc Dumitru Anghel, cunoscutcritic şi istoric literar, dar şi muzical, îşi începeaceastă carte cu analiza unuia dintre cei mai mariprozatori români şi anume cu Fănuş Neagu, brăi-lean, prin naştere, dar de al locului prin toată crea-ţia sa, despre care ne vorbeşte cu multă afecţiune,dar şi aplicat pe această creaţie atât de generoasăcu criticii săi. „Academicianul”, dar şi „Amantulmarii doamne Dracula” sunt punctele forte pe carele judecă temeinic Dumitru Anghel în această anto-logie de critică literară cum este subintitulată cartea.Pornind de la spusa cronicarului cu O samă de cu-vinte, şi mergând pe desluşirea acestui ghem atâtde încâlcit, autorul desluşeşte, cu multă răbdare,cam ce este cu Fiara impară a lui Nicolae GrigoreMărăşanu, cartea care devine obiect de studiu,atent decodată. C. Gherghinoiu, Viorel Coman,Aurel M. Buricea, cu al său cântec al reginei ce sea-mănă atât de mult cu cântecul sirenei din BaltaBrăilei,, Victoria Milescu, Aurel Furtună, DumitruBarău, Valeriu Perianu, Liliana Spătaru, VioletaCraiu, Constanţa Abălaşei- Donosă sau Stere Bu-covală sunt o parte dintre fericiţii brăileni, pe careîi are în vizor Dumitru Anghel în această carte.Dintre scriitorii bucureşteni sunt comentaţi, prin-tre alţii: Adrian Păunescu,. Varujan Vosganian sauLucian Avramescu. Gălăţenii sunt reprezentaţiprin: Viorel Dinescu şi Ioan Toderiţă, iar din Tele-orman: prin Stan V. Cristea şi Sorin Stoian. Desan-tul vrâncean este compus de: Gheorghe AndreiNeagu şi Ştefania Oproescu. De la Iaşi, Dumitru

Anghel îi prezintă pe: Emilian Marcu, Emil Bru-maru şi Valentin Talpalaru. Scriitorii din Prahovasunt reprezentaţi de: Marian Ruscu şi Victor Ste-rom, iar din Constanţa Lucian Bodea şi Vasile Miz-drea. Satu-Mare şi Alba sunt reprezentate de:Corina Petrescu şi Gabriel Petru Băeţan. La o su-perficială privire, cititorul grăbit ar putea să spunăcă nu sunt adesea, din acele zone chiar cei mai re-prezentativi scriitori aleşi spre a fi radiografiaţi,ceea ce este complet greşit pentru că Dumitru An-ghel, aşa cum am mai spus, nu şi-a propus să rea-lizeze un top al importanţei scriitorilor, şi nici oscară a valorilor. De acestea nu se ocupă, aşa cumse ocupă alţii, ce-şi arogă mult mai multe drepturide a face topuri de cumetrie sau pe criterii degaşcă, decât de anumiţi scriitori. Şi totuşi DumitruAnghel realizează o trecere în revistă a literaturiiscrisă în zonele menţionate ţinând cont de cărţileautorilor comentaţi şi nu de notorietatea lor. Re-marcabil la autor este apetitul pentru sinteză, pen-tru evidenţierea chestiunilor de forţă dincartea/cărţile fiecărui autor comentat şi scoatereaîn prim plan a calităţilor acestor cărţi. Cele câtevacărţi de critică şi istorie literară publicare de-a lun-gul vremii de Dumitru Anghel acreditează ideeacă autorul este un bun şi sever critic literar, un se-rios comentator al fenomenului literar şi mai aleseste în afara oricărei coterii, ceea ce ne face săpunem bază pe afirmaţiile emise.

Constantin Huşanu, Constantin Clisu –Prietenul meu sau Restul… e tăcere, EdituraP.I.M., Iaşi, 2015, 262 p.

Constantin Huşanu, unul dintre remarca-bilii prozatori din Iaşi, cu activitate de scriitor de-osebită, îşi face timp să seocupe şi de …viaţa unor prie-teni, scriind cărţi despre ei, saumonografii despre satele dinMoldova. O asemenea carteeste şi aceasta: „ConstantinClisu – Prietenul meu sau Restul…e tăcere, carte scrisă din afec-ţiune şi din preţuire faţă de celce a fost prozatorul ConstantinClisu, un nume despre care presa literară din Ro-mânia nu prea a avut timp să scrie. După cum sepoate vedea din paginile cărţii amintite, pe altemeleaguri ale lumii, personalitatea acestui proza-tor de excepţie, a fost mult mai bine preţuită şi va-lorificată. În fond această carte, monografie,biografie, s-a născut dintr-un număr imens de scri-sori, trimise o vreme cu poşta, sub formă clasică,purtând aroma, savoarea şi parfumul scrisoriloradevărate, iar mai apoi cu poşta electronică, după


ce acest invadator a răpit savoarea tradiţionalelorscrisori şi mai ales rostul poştaşilor în lume, ceicare făceau legăturile între oameni. „Şi acum, înaltă ordine de idei, vreau să-ţi comunic că sunt încurs de a tipări aici, în Edmonton, cartea pe caream intitulat-o: În calea vânturilor ( viaţa romanţatăa generalului şi diplomatului american de origineromână George Pomuţ), 2005 ( despre care noi ro-mânii ştim atât de puţin, îl preţuim atât de vag, deparcă ne-ar fi ruşine, iar americanii îl preţuiesc atâtde mult. Şi nu este singurul caz în care un om ex-cepţional, dar având păcatul de a fi român, estepreţuit şi apreciat oriunde altundeva aiurea fără afi măcar cunoscut acasă), şi că în a doua jumătatea lunii septembrie, când voi veni la Iaşi, te voi faceposesorul unui exemplar, pentru a o judeca, cuinima şi cu sufletul” scria Constantin Clisu cătreprietenul său ieşean, care chiar aşa a scris, cu inimaşi cu sufletul şi despre acea carte dar şi despre: Tran-dafiri de lumină, 1989, Un strigăt în noapte, 1992,Mama nu e vinovată, 1999, Bastardul, 2002 dar şi Res-tul …e tăcere, 2005. Şi Constantin Clisu a pătimitcam la fel precum înaintaşul său. În lumea în carea evadat, după pensionare, a fost mult mai apre-ciat. Mostre ale acestor aprecieri se pot observa dinconvorbirea avută cu Cetăţeanu Alexandru celcare a descoperit în Constantin Clisu o personali-tate remarcabilă. Noutatea acestei cărţi constă înfaptul că prozatorul Constantin Huşanu şi-a pre-gătit-o din vreme, adunând toată corespondenţa,prin poştă, pe e.mail, pe facebook, şi alte mijloaceşi salvându-le şi aranjându-le sub acest format.Sunt însemnări şi note despre activitatea intensăpe care un scriitor român a avut-o în Canada la cu-noaşterea literaturii române, la cunoaşterea poezieilui Mihai Eminescu, amplasând, prin forţe proprii,la Edmonton unicul ansamblu monumental Emi-nescu, fapt recunoscut inclusiv de autorităţile ro-mâneşti de acolo. „Trebuie să mărturisesc că, deşiam subscris pentru înfăptuirea acestui demers,scrie Constantin Clisu, încă de la bun început, amreflectat cu un plus de responsabilitate că luareaunei asemenea hotărâri presupune timp, un mareconsum de energie şi mai ales costuri financiare”.Trecând peste toate aceste avataruri, prozatorulConstantin Clisu a reuşit să-l aducă pe Mihai Emi-nescu în Canada şi să-l fixeze acolo, în conştiinţalocuitorilor acelor ţinuturi. Toate aceste gesturi,proza lui, cărţile de literatură pentru copii pe carele-a publicat fie în România fie în Canada, fac înaşa fel încât să merite să fie scrisă o asemenea carteşi cu atât mai de apreciat este efortul prozatoruluiContantin Huşanu cel care a ştiut să iasă din Inte-riorul unui cerc, aşa cum se numeşte cartea sa deproză scurtă, publicată la Editura Tipo Moldova,

în colecţia Opera Omnia, din Iaşi, în 2012, şi săprezinte cititorului român pe un confrate: Constan-tin Clisu.

Vasile Mandric, Sonete, Editura Istros,Brăila,„Câtă tristeţe în ochiul tău stâng/ Şi câtă du-rere e-n celălalt,/Ochii tăi lăcrimează când steleleplâng/ Şi în sertarele inimii: Es ist halt.// Câtă du-rere eu ţi-am adus,/Chiar dacă cerul atât de de-parte-i,/Îşi aşează cuminteculoarea de sus,/ Să-ţi mângâiecalea:Tu, victima soartei.// Dis-tanţa enormă azi ne desparte,/,/Timpul şi Soarta încet mădevor,/ Ca pe-o friptură culimbă de moarte.// Numai tupoţi ierta, altul cine?.../ c-aşasunt ursit: să duc pânămor/Numai blestemele scaidupă mine!...”. am ales intenţionat acest sonet pecare Vasile Mandric îl postează şi pe coperta apatra a cărţii sale de sonete pentru faptul că sepoate foarte uşor decoda structura lui de etern ro-mantic, de împătimit şi de victimă a soartei cumspune într-un vers, de om posedat de poezie şi maiales întru poezie. Pe Vasile Mandric îl cunosc deaproape 50 de ani, mai exact de 46 de ani, cândamândoi eram roşi de aceeaşi patimă, de aceleaşiidealuri şi mai ales de aceleaşi vise, care unele s-au împlinit iar altele au rămas doar în coaja de spe-ranţă. Frecventam împreună, cenaclul „M.Sadoveanu” de la Biblioteca orăşenească din Paş-cani, unde, oblăduiţi de un om de excepţie, prof.Gabriela Ciopraga, directorul acestui locaş de cul-tură, ne citeam unii altora realizările de peste zisau de pe o săptămână pe alta. Un grup de împă-timiţi în ale scrisului îşi construiau arc peste timpprin aceste creaţii literare, din care multe şi-au în-suşit calea uitării acoperite de stratul gros al tim-pului ce s-a aşternut peste ele. Unele dintre eleşi-au văzut viaţa prin reviste literare sau chiar princărţi, unii dintre creatorii de atunci au abandonatcursa. Vasile Mandric şi-a luat traista cu poeme înbăţ şi a plecat în altă parte de ţară, la Brăila, undealături de cei de acolo a ţinut vie pasiunea pentrupoezie şi pentru epigramă. L-am redescoperit,după un amar de vreme la nişte manifestări lite-rare, graţie inimosului scriitor, director al bibliote-cii V.A.Urechia, din Galaţi, prof. dr. Zanfir Ilie.Acum am în mână cartea sa de sonete şi citesc cubucurie poezia sa, încărcată de romantism, de en-tuziasm tineresc ( tinereţea nu l-a părăsit nici oclipă), de scriere corectă, cu metafore frumoase. Cese remarcă în primul rând la lectura acestor poemeeste prospeţimea versului şi a ideilor chiar dacă so-netele sunt scrise, unele, în urmă cu 50 de ani. „Nu


mai cobor din stele, nu cobor,/ Distanţa-n mine otopesc agale,/ Mă rătăcesc prin spaţii siderale,/ Pă-mântu-n urma mea m-ajunge-n zbor.” După citi-rea acestui sonet ai sentimentul că mâna care l-ascris a ştiut să salvgardeze timpul iar ideile şi me-taforele să rămână mereu proaspete. Sonetul estescris în 1964. Vasile Mandric scrie: „Sonet pentru ofrunză, Eu, sonetul şi amintirea,, Sonet ( mai multesonete purtând titlul simplu de sonet şi atât), Scri-soare de dincolo de noi, dar şi Sonetul beţivului, La spi-tal, sau Sonet de primăvară. Cele 77 de sonete dinaceastă carte, care poartă evidenta doză de since-ritate dar şi de modestie încearcă să prezinte unautor contaminat de poezia fiecărui lucru din jurulsău, a fiecărei întâmplări, considerând că astfelpoate stratifica pentru Eternitate ( aşa cum se nu-mesc şi câta sonete de aici) ceea ce îl frământă peel, ceea ce el consideră a fi de maximă importanţă.Am sentimentul unei mari nedreptăţi ce s-a făcutacestui poet, acestui om care, cu siguranţă că ar fimeritat mult mai mult şi dovadă în acest sens stăchiar cartea de sonete pe care o prezint aici.

Constantin Cojocari,Tatiana Badeeva,Descifrări tricatrenice, Editura Rafet, Râmnicu

Sărat, 2014, 114 p. Născut la Mihăileni,

raionul Râşcani, în 19 aprilie1967, Constantin Cojocari esteun nume cunoscut în arealulRepublicii Moldova, fie prinactivitatea politică , didacticădar şi editorial. A publicat maimulte cărţi de specialitate şco-lară, monografii sau cărţi depoezie, dar editează şi ziarul

„Ateneu”, şi revista “Oameni, locuri, destine”.Cine a spus cum că Omul sfinţeşte locul sigur că nua spus-o în zadar, fiindcă un asemenea om este şiConstantin Cojocari, din Edineţ, Republica Mol-dova, care, înainte de a fi primarul acestui oraşeste profesor de limbă şi literatură română dar şipoet, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc de aceastăzicere de mai sus. Faptul că într-o localitate aşacum este Edineţul, unde marea majoritate a popu-laţiei este, fie ucrainiană fie rusă, românii fiind înminoritare (circa 20%), totuşi a fost ales în fruntealor, nu numai un roman, ci, chiar un profesor delimbă şi literatură română şi asta spune extrem demult. Poate că tocmai acest fapt m-a determinat săprivesc mai cu atenţie cartea lui, carte scrisă în co-laborare cu Tatiana Badeeva (grafica), o carte scrisăîntr-o frumoasă şi îngrijită limbă română de la în-ceput pot spune cum că autorul acestei cărţi “Des-cifrări Tricatrenice” se remarcă printr-o bună

stăpânire a limbii române, a prozodiei, ceea ce de-monstrează o atentă preocupare pentru asta. Se re-marcă şi coerenţa imaginilor poetice, logicametaforelor, semn că autorul, Constantin Cojocarişi-a zidit existenţa sub “Catargele iubirii” într-un“Timp grăbit”, aşa cum îl vede el, şi numai el. Ver-sul clasic, în metru alexandrin, sau adeseori în me-trul folcloric, demonstrează şansele oferite depoezia sa de a trăi acest timp grăbit cu entuziasm,un entuziasm primar, nu este o aluzie gratuită lafaptul că autorul este şi primarul oraşului Edineţ.Poemele sale se adresează cititorului matur, maiales prin titlu, dar şi prin conţinut, dar şi cititoruluicopil, autorul cunoscând foarte bine zisa lui Con-stantin Brâncuşi cum că: “Atunci când ne pierdem co-pilăria suntem deja morţi”. Ca un bun gospodar, şila propriu şi la figurat, Constantin Cojocari poves-teşte că: “Vitezoman fiind, prin vise,/ Prin anotim-puri trecem ne-ncetat” şi conchide, în poemul dela pag. 18: “Mi-e dor de voi şi sufletu-ntristat” şti-ind că: “ Mă regăsesc în visuri vraf/ Şi ochii treji sevor/ Sculptaţi în epitaph/ De tine-mi este dor”.Această declaraţie finală arată patosul, umanis-mul, bucuria trăirilor şi mai ales bucuria de a-şiscrie în versuri sentimentele, sincere şi curate, cuo candoare specială. Fără a greşi, şi dacă greşescîmi cer iertare pentru neinformarea mea, trebuiesă remarc spectacolul, pentru că un adevărat spec-tacol al gesturilor se desfăşoară în această carteprin schiţele, crochiurile, desenele şi tuşele TatianeiBadeeva. Despre modestia poetului ConstantinCojocari vorbesc, de la sine, chiar versurile: “Nuvreau defel să caut nemurire,/ Nu vreau nimic euca să îmi asum,/ Nu vreau nicicum standard de ne-murire,/ Nu vreau o viaţă stinsă nicidecum.// Nuvreau să caut ceruri fără capăt,/ Nu vreau nimicdin suflul infernal,/ Nu vreau să-mi pun la sufletlacăt./Nu vreau să fiu un nume colosal.//Nu vreauun suflet plin de răzbunare,/ Nu vreau să-mi facdin viaţă manifest,/ nu vreau să fiu un om fără va-loare,/Nu vreau să fiu un nume non-onest”. Suntversuri de o simplitate şi de o sinceritate care numai trebuiesc în nici un fel comentate ci, doar cititeşi însuşite ca atare. Felicit editura Rafet din Râm-nicu Sărat şi pe poetul Constantin Marafet, cel care,prin strădania de scormonitor printre manuscrise,a descoperit şi manuscrisul poetului ConstantinCojocari şi a avut puterea financiară şi entuziasmuleditorial de a-l face cunoscut cititorului, de a scoatela lumină truda unui om al cetăţii angajat şi în planintelectual şi în plan social în a da demnitate limbiiromâne acolo unde el păstoreşte oameni de diferitenaţionalităţi şi o face fără obstrucţie, fără violenţă,ci doar cu ajutorul graiului românesc şi cu ajutorullimbii române.

THEODOR CODREANU - 70

La 1 aprilie 2015, scriitorul Theodor Codreanu a sărbătorit cei 70 de ani de viaţă, trecând probabil în revistă bogatasa activitate literară ca prozator, critic şi istoric literar, estetician şi teoretician al culturii.Activitatea literară a lui Theodor Codreanu a început de timpuriu. În 1977 avea definitivatromanul „Varvarienii”, a cărui odisee ia sfârşit în 1998 la Porto Franco. Tot din vremeaaceea datează fragmente din cartea despre Eminescu, ,,Dialectica stilului”, publicate în„Cronica”, „Astra” „Convorbiri literare”şi „Ateneu”. În 1981 îi apărea romanul ,,Marelezid”, ca o compensaţie la refuzul editurilor de a i se publica ,,Varvarienii”, care câşti-gase un concurs editorial. „Dialectica stilului”, volum apărut la Cartea Românească în1984, propunând o viziune nouă despre opera lui Eminescu, este primit favorabil decritică, apreciat elogios de George Munteanu, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu–Buşulenga,Adrian Marino, Al. Dobrescu, Dan C. Mihăilescu, dar şi contestată de unii, cumse întâmplă cu cărţile remarcabile. În ultimii ani de dinainte de revoluţie i s-a re-fuzat publicarea unor cărţi importante şi cum prea multe lucruri nu se schimba-seră, nici după comedia asta, aceeaşi indivizi, rămaşi pe posturile lor de comandă,au avut multă vreme aceleaşi reacţii. Aminteam într-un eseu anterior că TheodorCodreanu escaladează piscurile literaturii române, iar pentru aceasta e nevoie nunumai de curaj, cât mai cu seamă de capacitatea de a pătrunde în universuri deschise in-terpretărilor, ori acest aspect priveşte arta geniilor; mai ales în cazul lor se aplică teoria lui Umberto Eco din ,,Operaaperta”. Dacă ne referim la cărţile închinate poetului naţional, „Dialectica stilului”,1984, „Modelul ontologic emi-nescian”, Porto Franco, 1992, „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, Ed. Macarie, Târgovişte, 1997, „Controverse emi-nesciene”, Ed. Litera internaţional, Chişinău, 2004, observăm o constantă a preocupărilor şi în special aceea de ademonstra că Eminescu nu este, aşa cum se afirma „ultimul romantic european”, ci un poet modern cu deschiderespre universalitate. Paralel cu studiile eminesciene, criticul atacă un alt subiect, la fel de nebulos, opera lui I. L. Caragiale, consideratăo antiteză pozitivă, eminescianismul şi caragialismul, stări paralele, ca doi poli care se resping, dar nu pot existaunul fără celălalt. După ce a îngrijit câteva volume din opera dramaturgului şi prozatorului, „O făclie de Paşte”,1992 şi ,,Momente şi schiţe”, 1996, ambele apărute la Porto Franco, domnul Codreanu a elaborat un amplu eseudespre opera scriitorului, intitulat ,,Caragiale – abisal” în care îl aşează pe autorul ,,Scrisorii pierdute” în galeria ma-rilor spirite naţionale. Meritul e acela de a fi demonstrat absurditatea ,,antiromânismului” caragialian, afirmat nunumai de adversarii contemporani cu scriitorul ci şi de unii comentatori actuali.O carte de o însemnătate majoră e cea închinată poetului George Bacovia, un alt autor canonic, fapt care demons-trează afirmaţia că temele mari îl fascinează pe Theodor Codreanu. Subiectul a fost atacat de un număr însemnat decritici şi istorici literari în ultimii ani, autorul însuşi citează numeroşi exegeţi. Amplul eseu ,,Complexul Bacovia”,publicat la Junimea în 2002, conceput ca teză de doctorat, a primit premiul pentru critică a Uniunii Scriitorilor,filiala Iaşi în 2003.

Un merit aparte al lui Theodor Codreanu este relaţia cu scriitorii basarabeni începută prin anii 1985 – 1987,când publică eseuri despre Grigore Vieru, Ion Druţă şi Mihai Cimpoi. Această relaţie s-a cimentat mai apoi şi s-aconcretizat în două cărţi emblematice, nu numai prin respectul faţă de fraţii de peste Prut, ci dovedind şi o cunoaştereexhaustivă a universului literar basarabean. ,,Basarabia sau drama sfâşierii”, apărută la Editura Flux, Chişinău, în2003 şi „Duminica Mare a lui Grigore Vieru”, dau măsura preţuirii acestui univers vitregit de o istorie nefavorabilă.Lectura acestor cărţi oferă prilejul cunoaşterii unor adevăruri aflate multă vreme sub semnul incertitudinii provocatede ,,sfâşiere”.

Pot fi amintite şi alte cărţi ale scriitorului huşean, cum ar fi ,,Provocarea valorilor”, Porto Franco, 1997,,,Eseu despre Cezar Ivănescu”, Ed. Macarie, Târgovişte, 1998, volume editate din opera scriitorilor trataţi în studiilecitate mai sus etc. Nu trebuie să eludăm recunoaşterea contemporanilor, numeroasele premii oferite cu prilejul diferitelor manifestări. Numai în 1993 i se oferă trei premii pentru publicistică şi critică, în 1994, Uniunea Scriitorilor din Moldova îi oferă un premiu pentru două cărţi închinate lui Mihai Eminescu. În anul 2000 primeşte prin decret prezidenţial medalia jubiliară ,,Mihai Eminescu”, iar în 2003, revista „Viaţa”din Basarabia îi oferă un alt premiu pentru critică.

La vremea maturităţii depline îi urăm criticului, istoricului literar şi prozatorului Theodor Codreanu mulţi ani, o sănătate deplină şi o mare putere de muncă, pentru finalizareaproiectelor aflate pe masa de lucru.

Redacţia revistei Onyx

revista de literatura onyx nr16

Documents