CUPRINS • Editorial de Elif Samedin • Omul caută valorile pentru că numai aşa îşi poate exprimă natura sa divină de

Diana Ţăţârcă • Sacrificiile primului român licenţiat în jurnalism de Anca Dragomir • Destinul albastru al Dunării de Silvia Bota • Mereu între ape de Elif Samedin • Dunăre, Dunăre – drum fără pulbere... de Alexandra Bogatu, fostă a elevă a

CNMB, acum învaţă în Scoţia, Eginburgh, „Fettes College” • Uciderea Sorescului de Mădălina Stoica • Un alt caz de identitate furată de Carla Maria Hârţescu • Zâmbete… de Teodora Dadaci • Misterele spaţiului de Bianca Zîrnă • Clubul de golf „Hof Hausen vor der Sonne”şi proiectul „Golf şi Natura”de

Alexandra Mariana Farcaş, Ana Nicoleta Necşulescu, Irina Florentina Puşcaşi • Golful sau despre un altfel de paradis de Cristina Ioana Stroe, Andreea Vişan,

Adriana Nicoleta Stroe • Golful, o societate închisă? de Radu Theodor Cristian, Teodor Nicolae Gache,

Andrei Tudor • Jocul de golf instituţionalizat de Liviu Stamat, Gabriela Pârcălăboiu, Mihai Voinică,

Ana Jurcă, Darian Rednic • Turcia, Orient sau Occident? de Luminiţa Belcin • Omul de porţelan deAdrian Bănică • În sens giratoriu de Elena Balaban • Persistenţa memoriei de Andreea Florea • Festivalul internaţional de teatru pentru elevi „Aplauze” de Mihaela Gearâp,

Andaluzia Poşircă, Luminiţa Radu Coordonator, profesor Luminiţa Belcin Coperta I, Aylin Agiali, clasa a XII-a D Coperta IV, Andreea Vişan, clasa a XI-a B Desene, Elena Valentina Perederic, clasa a IX-a E şi Andreea Vişan, clasa a XI-a B

Editorial Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”

se pregăteşte în anul 2011 de un moment aniversar: se împlinesc 115 ani de la înfiinţarea Gimnaziului clasic de băieţi, 110 ani de când instituţia îşi schimbă numele în Gimnaziul „Mircea cel Bătrân”, 100 de ani de când gimnaziul devine liceu şi 15 ani de când instituţia primeşte titlul de Colegiu Naţional, asumându-şi misiunea de a crea „şanse europene pentru generaţia actuală”. Dacă ar fi să ne amintim istoricul acestui prestigios lăcaş de cultură, am consemna că drumul său a fost anevoios şi numai datorită entuziasmului şi devotamentului unor oameni deosebiţi s-a realizat această instituţie culturală. Acesta este momentul când ne amintim că liceul nostru a fost clădit din pasiune şi credinţa în reazimul culturii româneşti. Actul de fundaţie al clădirii liceului „Mircea cel Bătrân” datează din 13 octombrie 1923, fiind semnat de M. S. FERDINAND I, Regele României şi M. S. REGINA MARIA, A. A. L. L. R. R. PRINCIPELE CAROL şi PRINCIPESA ELENA în calitate de moştenitori ai tronului şi toate notabilităţile timpului: I. P. S. S. D. D. Miron Cristea, Mitropolitul Ungrovlahiei şi Primatul României, I. I. C. Brătianu, preşedintele consiliului de miniştri, Dr. C. Anghelescu, ministrul instrucţiunii, P. S. S. D. D. Ilarie Teodorescu, episcopul Constanţei, N. T. Negulescu, prefectul judeţului Constanţa, V. Andronescu, preşedintele comisiei interimare a oraşului Constanţa şi nu în ultimul rând Gh. Coriolan, directorul liceului „Mircea cel Bătrân”.

Toţi aceştia au pus piatra de temelie a liceului „Mircea cel Bătrân” ca „mărturie a iubirii neclintite de ţară”. Astfel, în septembrie 1923 a început construcţia liceului după planurile întocmite de arhitectul N. Stănescu, fondurile fiind strânse „prin dărnicia tuturor de la cei mai bogaţi până la cei mai săraci, de la locuitorii de orice origine sau confesiune ... din oraşul şi judeţul Constanţa” –

Dobrogea a fost din toate timpurile un creuzet etnic şi cultural –, din subvenţiile Primăriei şi din cele ale Ministerului Instrucţiunii Publice.

Noul edificiu va fi inaugurat la 26 octombrie 1928, concomitent cu împlinirea unei jumătăţi de secol de la reunirea Dobrogei cu patria-mumă.

Liceul „Mircea cel Bătrân” a devenit „un focar nestins de ştiinţă, un altar închinat adevărului, binelui, frumosului, un izvor de putere economică, de întărire şi înălţare sufletească a tinerelor generaţii”.

An de an, pe porţile liceului au intrat tineri având dorinţa de a învăţa, an de an, liceul s-a impus prin elitism, devenind prior in tempore. Liceul „Mircea cel Bătrân” a existat în timp fiind asemenea unui templu ai cărui piloni de rezistenţă au fost deopotrivă profesorii şi elevii. Ei reprezintă coloanele templului. Astăzi, nu putem decât să ne exprimăm recunoştinţa pentru toţi aceia care au făcut posibil ca acest alma mater să existe şi să reziste în timp, având prestigiul unui liceu cu nume sonor, cunoscut nu numai în întreaga ţară, ci şi dincolo de hotare.

Aşadar, prin efortul colectiv şi entuziasmul unor oameni care au avut puterea să privească spre viitor, prin încrederea şi truda locuitorilor oraşului Constanţa, a luat fiinţă această catedrală a învăţământului dobrogean.

Suntem îndreptăţiţi, aşadar, să credem că liceul nostru reprezintă un reper în istoria culturii dobrogene şi că în spaţiul din agora cetăţii va fi mereu locul în care tinerii în formare se vor opri în drumul lor spre devenirea întru fiinţă.

Responsabili de destinul liceului sunt toţi constănţenii şi credem cu tărie că suntem îndreptăţiţi să afirmăm că liceul „Mircea cel Bătrân” a avut şi are dintotdeauna dreptul la dăinuire prin generaţiile de elevi pe care le-a format şi le formează continuu.

Elif Samedin, clasa a XI-a B

Omul caută valorile pentru că numai aşa îşi poate exprimă natura sa divină

Se spune adesea despre om cum că ar fi divin. Desigur, nu are o pereche vizibilă de aripi în spate, nici o aură în jurul capului şi oricât de mult s-ar concentra, nu sclipeşte în întuneric şi nu face minuni. Cu toate acestea, se pare că omul este divin. Are conştiinţă şi raţiune, dar nu mi-e clar de care dintre acestea se foloseşte mai mult. De fiecare datş când văd câte un blondin angelic şi flegmatic, cu câte o ţigară atărnăndu-i din gură, mă gândesc ce îngerească e toată fotografia asta. Iar dacă văd un personaj desprins dintr-o frescă de Fra Angelico, sorbind cu voluptate alcool din sticluţe mici, pe loc mă topesc în faţa acestui spectacol evlavios. Şi totuşi, omul, zice-se, este divin. Nici că există adevăr mai adevărat. Valorile zeifică „fiinţa asta arsă de beţie” şi o purifică de amorul artei. Omul ars pe altar nu miroase a carne carbonizată, ci a răşină, şi păcatul sau se pierde în negura neştiinţei. Omul în artă este întotdeauna omul în arta cuiva şi nu se dezminte de artist, în vreme ce omul în religie este plastilina modelată, înmuiată în

ulei de in, care se poate rupe singur de la sânul credinţei, spre a realiza fotosinteza ateică. Omul din arta dăinuie, pe când cel din religie se pierde sub ceasloave si evanghelii. Iar dacă unui crestin valorile îi sunt suprimate spre a nu se transforma într-un heruvim cu râs isteric, omului din artă tocmai valorile îi dau cele trei perechi de aripi serafime, cu care să-şi protejeze ochii şi trupul de propria strălucire. „A se exprima” este pentru om o necesitate dureroasă. Aproape imposibil de controlat, (in)capacitatea de exprimare promite să absoarbă toată seva umană, s-o adune în urne şi s-o verse într-un loc ascuns, ca să fie pierdută pe veci. Valorile, în schimb, împiedică urnele să se verse şi le scoate la lumina în zilele de duminică, le destupă şi lasă toată natura divină, acum macerată şi parfumată, să iasă în aburi la suprafaţă şi să îmbete ecleziaşti pregătiţi pentru fotosinteză.

Diana Ţăţârcă clasa a XII-a G

CARIERĂ. Nicolae Sever Cărpinişan a obţinut diploma la Sorbona, în anii ’30. Este un model puţin cunoscut de generaţiile tinere de jurnalişţi Sacrificiile primului român licenţiat în jurnalism

de Anca Dragomir

Asociaţia Română de Istorie a Presei (ARIP) a instituit, la Constanţa, în cadrul Congresului naţional de istorie a presei, Premiul naţional pentru jurnalism „Nicolae Sever Cărpinişan". Distincţia s-a acordat la 111 ani de la naşterea

primului român licenţiat în jurnalism. La eveniment a fost prezentă, alături de oameni de presă sosiţi din toată ţara, prof.dr. Letiţia Opreanu, fiica jurnalistului Cărpinişan, care are o poveste incredibilă de viaţă. Nicolae Cărpinişan s-a născut pe 6 ianuarie 1900, la Constanţa. În timpul primului război mondial, refugiat la Iaşi, jurnalistul tipăreşte lucrările lui Nicolae Iorga. După terminarea războiului, revine la Constanţa şi lucrează ca maistru tipograf. În următorii ani, publică la revista „Şoapte" şi editează gazeta de orientare social-democrată „Dobrogea economică". Camera de Comerţ din Constanţa îi oferă, în 1924, o bursă la Sorbona şi studiază la Şcoala superioară de jurnalism. Se specializează în jurnalism, economie politică şi economie agrară. În acelaşi timp, scrie piese de teatru, este regizor, secretar literar. Citeşte orice cu plăcere şi din toate extrage ceva.

Condei greu încercat. Fiica sa, profesoara Letiţia Opreanu, spune că a trăit cu intensitate toate evenimentele istorice pe care le-a traversat. Tresare când rememorează anii '50, atunci când în gimnaziu şi în liceu nu era voie să discuţi. Mai apoi, în facultate, a avut colegi care au făcut puşcărie pentru doina eminesciană şi pentru Goga. Tatăl său a fost tot timpul în pericolul de a fi aruncat în cătuşe. Jurnalistul era pe listele negre. Instaurarea regimului comunist avea să-i pună la încercare libertatea de a scrie. „A fost apreciat în perioada interbelică, până a venit comunismul. Atunci au încercat să se folosească de el, însă nu a acceptat", dezvăluie Letiţia Opreanu. Între anii 1945-1950, Nicolae Sever Cărpinişan a coordonat mişcarea culturală constănţeană şi a înfiinţat Teatrul Muncitoresc. „Am lucrat în carieră alături de el şi l-am văzut cu mintea preocupată de cultură, de cunoaştere, de căutare a binelui. Asta a fost linia lui de demarcaţie fundamentală. Binele, rectitudinea morală în tot ce a făcut", spune Letiţia Opreanu.

Dezrădăcinaţi forţat. Cel mai greu a fost pentru cei trei membri ai familiei jurnalistului atunci când sovieticii i-au mutat forţat la Bicaz. „Am traversat perioade crunte, perioada domiciliului forţat a fost îngrozitoare", îşi aduce aminte fiica jurnalistului. Acest lucru se întâmpla pe 6 august 1952. Timp de doi ani, Letiţia Cărpinişan, alături de tatăl şi mama sa, a trăit clipe de coşmar. Casa din Constanţa, în care au locuit până atunci, a fost naţionalizată. Alături de ei, alte 350 de familii de intelectuali, incomode regimului bolşevic, au fost deportate. Toţi au locuit în cazărmi, apoi au ajuns în sat. Acelaşi lucru se întâmpla şi în ale zone ale ţării. Greu a fost, astfel, pentru românii din Banat, strămutaţi în Bărăgan, care au fost nevoiţi să locuiască în colibe de pământ. Familia Cărpinişan a reuşit să se reîntoarcă în Constanţa în 1954, mai precis în ziua de 4 februarie, la un an după ce a murit Stalin. Greutăţile nu s-au oprit însă aici. Jurnalistul nu a mai putut să păşească în casa în care a locuit cândva, motiv pentru care a fost nevoit, alături de fiica şi soţia sa, să stea la rude şi cu chirie. De abia în anul 2000 familia a reuşit să reintre în posesia casei, ulterior vândută. După revenirea sa în oraşul natal, jurnalistul este angajat ca bibliotecar la Colegiul „Mircea cel Bătrân". Colaborează la ziarele „Farul", „Dacia", „Dobrogea socialistă", „Foaia plugarului", „Limanul", „Marea Neagră", „Nădejdea", „Pontice".

Letiţia Opreanu este convinsă că familia sa ar fi avut un alt destin dacă tatăl său nu ar fi luptat cu atâta înflăcărare pentru libertatea cuvântului. „Era un om de un mare farmec. Nu un bărbat frumos, însă iradia farmec. Avea un verb înflăcărat, ştia să vorbească, ştia să rostească, ştia să scrie. Scria cu o acribie şi cu o încăpăţânare până când cuvântul se mlădia. Un meditativ totuşi, dar nu lăsa să se vadă aceasta, un mare sensibil, dar nu lăsa să se vadă asta, un om care capta, făcea discipoli. Mulţi care l-au şi trădat. Dar nu conta. Îşi asuma şi trădările celor din jur", creionează fiica portretul mentorului său. Nicolae Sever Cărpinişan s-a stins din viaţă pe 28 iulie 1975. A lăsat în urmă o impresionantă operă de specialitate jurnalistică şi civică. A fost jurnalist, publicist, tipograf, regizor, dramaturg şi bibliotecar. Semn al preţuirii şi valorii sale, ARIP şi-a propus ca Premiul naţional pentru jurnalism „Nicolae Sever Cărpinişan" să fie conferit anual unor personalităţi care s-au remarcat în jurnalism şi în activităţile civice. Fiica sa, absolventă de filologie, specializarea română-limbi slave, a moştenit talentul literar al tatălui său. Formator a nenumărate generaţii de tineri, dascălul Letiţia Opreanu mai are un vis: să lase viitorimii un volum de proză de tip feminin, „ceva între confesiune şi meditaţie", după cum mărturiseşte, inspirat din trăirile sale.

Articol preluar din „Exclusiv RL. Documentar”, apărut pe18 aprilie 2011

Destinul albastru al Dunării Minunata Dunăre este o fiinţă tăcută, modestă şi harnică. Născută în Munţii Pădurea Neagră, se desăvârşeşte în Marea Neagră, pe lângă o altă negriciune: grindul Caraorman (cara = negru; orman = pădure, în limba turcă). Dar până aici trece semeaţă şi albastră prin zece ţări şi patru capitale, fiind cel mai „internaţional” fluviu de pe Terra. Şi, înainte de a se desăvârşi prin contopire cu marea, ne oferă în dar Delta ei, un adevărat Eden. Un fantastic muzeu al biodiversităţii, Delta cuprinde treizeci de tipuri de ecosisteme şi se constituie într-o preţioasă bancă genetică naturală (5 380 specii, din care 1 839 floristice şi 3 541 faunistice). Am vizitat o parte importantă a Deltei, care acum are o suprafaţă de 5 800 km2, în care sunt

cuprinse optsprezece arii strict protejate (506 km2), treisprezece zone tampon (2 233 km2), zone economice (3 061 km2) şi zone de restaurare ecologică. Da, de restaurare, pentru că înainte de anii 90, tare negre erau orizonturile Deltei... Despre această iminentă catastrofă ecologică ne-a vorbit domnul Marian Tudor, un cercetător eminent, om al locului şi neobosit militant pentru „drepturile” Deltei. Zonă geografică excepţională ca importanţă pentru sănătatea planetei, cu o densitate de numai un locuitor la 30 de hectare, Delta a fost în pericol de moarte. Cei 15 000 de oameni ai Deltei erau sortiţi să se transforme din pescari în agricultori. Aşa au considerat cei de atunci, să transforme un areal virgin, de milioane de ani, într-o zonă agricolă „eficientă”. S-au tăiat canale artificiale pe direcţia nenaturală Nord – Sud, cu scopul unic de a se ajunge mai repede la resurse (în special stuf), s-a schimbat cursul natural ancestral al apelor, s-au desecat zone imense de apă puţin adâncă, au dispărut cantităţi imense de peşte, precum şi habitatul natural al păsărilor care se reproduceau în Deltă. Din fericire, o mare parte din zonele afectate a intrat în atenţia cercetătorilor, care prin proiecte desfăşurate de mai bine de 15 ani au salvat şi au recreat mai mult de 16 000 ha de Deltă. Planul lor a avut ca obiective principale refacerea funcţiilor specifice ale luncilor şi a circuitului apelor Deltei Dunării, dar tinerii cercetători nu s-au oprit aici. Ei au recreat spaţiul vital pentru numeroasele specii de păsări şi peşti, spaţiu care are o mare însemnătate pentru comunităţile din acest ţinut deosebit. Resursele naturale s-au împrospătat, oferind un mediu mai curat, mai propice revenirii oamenilor la ocupaţiile tradiţionale, dar desfăşurate cu mijloace moderne neinvazive. Aşa se face că ceea ce am văzut eu în periplul prin Delta Dunării este o minunăţie a naturii sprijinite de OM, iar nu precum Delta Rhonului, în Franţa, Delta Rhinului, în Olanda, şi Delta fluviului Ebru, în Spania, zone care acum sunt aglomeraţii de diguri de beton!

Mulţumim domnilor cercetători, oameni adevăraţi ai Deltei, pentru aceste unde albastre redate vremurilor! Silvia Bota,clasa a XII–a B

Mereu între ape

Motto: „...acolo unde bătrânul Danubiu îşi

Dr. Nicolae PAPADOPOL,

pierde şi apa şi numele în mare...”

directorul ţif

rter: Întrebarea start se referă la str

Papadopol: Istoria locului este leg

Dar elementul românesc?

ştiin ic al Complexului Muzeal de Ştiinţe ale Naturii Constanţa, vicepreşedintele Comitetului Naţional Român de Oceanografie, profesor universitar, este cel mai vechi cadru didactic al Comitetului de Perfecţionare în domeniul protecţiei mediului, de pe lângă Asociaţia Balcanică de Mediu, filiala Constanţa. Având peste 40 de ani de activitate, dintre care 35 de ani de catedră universitară în domeniul ştiinţelor mării, reputatul profesor s-a născut la Tulcea şi a trăit la Sulina mulţi ani. Viaţa sa este indisolubil legată de Deltă, îngemănată cu Delta şi poate, nu întâmplător, lucrarea de licenţă a avut un subiect legat de Deltă.

Repouctura populaţiei pe cele trei braţe ale

Dunării. Nicolaeată, în primul rând, de această evoluţie a

populaţiei sau evoluţia acestei populaţii e determinată de etapele istorice prin care a trecut Delta. Ca porţiune nordică a Dobrogei, Delta s-a alăturat târziu patriei-mamă, după 1877, când a avut loc Războiul ruso-româno-turc, cunoscut şi ca Războiul de Independenţă al României. După pacea de la San Stefano, această alipire târzie a determinat şi o anumită structură a populaţiei cu un specific aparte. Tărâm fără de sfârşit al stufărişurilor, până la 1856, puţin căutată de navigatori, Delta a fost făcută de bejenari, de oameni fugiţi din locurile de origine şi stabiliţi aici pentru dorinţa de a trăi într-o regiune liberă. Cea mai bună istorie a locului a fost făcută de marele istoric român Constantin Giurescu; el stabileşte reperele, vorbeşte despre elementul slav. Evident că

Delta are ceva din trecutul său de apartenenţă la Imperiul Otoman, turcii fiind aici mai puţini. Mulţi sunt cei de origine slavă, ucrainienii, veniţi de pe Nistru, Nipru, Bug şi care au adus, poate, cea mai frumoasă emblemă a apartenenţei lor de neam, lotca pescărească, ambarcaţiune vestită pentru zona aceasta a României, similară cu lotca cazacilor zaporojeni şi mahuna, adică o lotcă ceva mai mare. La Murighiol s-a constituit un centru al cazacilor; populaţia lipovenească (lipovenii) s-au aşezat pe acest pământ „al nimănui”. Cuvântul „lipovean” vine de la rusescul „lipa” (tei), sugerând pe acei fugari, bejenari, care se ascundeau în pădurile de tei, pe vremea ţarinei Ecaterina a II-a, ca urmare a prigoanei religioase. Păstrau în identitatea lor o anumită emblemă de apartenenţă la naţia lor, adică portul tradiţional, pantaloni bufanţi, brâu lat, cămaşă de tip rubaşcă cu guler drept, ridicat şi închis cu nasturi laterali. Au păstrat şi lipovenii, şi ucrainienii multe lucruri rămase de la nivelul secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea; au adus cu ei cântece, tradiţii, poveşti şi o istorie transmisă oral, din om în om, cu toate metamorfozele prin care au trecut. Credinţa i-a ţinut uniţi, tradiţiile; vedem şi astăzi case de tip lipovenesc sau ucrainian făcute din chirpici, acoperite cu stuf, cu peretele de nord întotdeauna dublat cu lemn ca pavăză pentru crivăţ, în culori de albastru şi verde tradiţionale. Recunoşti casele lipoveneşti sau ucrainiene, dacă sunt vopsite în albastru sau verde. Ei sunt, prin natura lor, pescari. Alt element etnic îl constituie grecii, mult mai numeroşi în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea şi din ce în ce mai puţini după 1948, când mulţi dintre ei au revenit în ţara de origine. Ei au reprezentat pătura comercială a regiunii, însă schimbările de regim de după `45 i-au determinat să plece din România. Simbolic, un oraş cu mulţi greci este Sulina, despre care a scris Eugeniu P. Botez (Jean Bart) în „Europolis”; Sulina este un oraş cosmopolit, cu multe etnii. Existau şi armeni, un popor peregrin la vremea lor, care au crezut că pot face comerţ la gurile Dunării şi de aceea, au venit aici. Grecii şi armenii erau comercianţi, iar grecii se ocupau, în special, de cherhanale, locurile de predare a peştelui.

R.: Ne vorbiţi de atâtea etnii!

N.P.: Evident că elementul românesc era predominant, mai ales după 1877; s-au adaptat foa

stăzi cei ma

te etnii alături de rom

fântu Gheorghe găsim o pop

sch dustrii, s-au rea

lumea oraşelor?

oraşe leg

arinari?

flota de pescuit oceanic a R

ar în ambarcaţiuni turistice. Ag

rte uşor locului şi profesiunilor acestuia. R.: Despre existenţa tătarilor şi turcilor

în ţinutul Deltei ce ne puteţi spune? N.P.: Turcii au adus îndeletnicirea de

pescar la desăvârşire. Erau şi sunt şi ai buni pescuitori de calcan; calcanagiii de la

Marea Neagră, inclusiv cei de la litoralul Deltei Dunării, au fost turci. Despre tătari este o altă poveste; ei sunt cei rămaşi de-a lungul timpurilor, după năvălirile tătăreşti, dar sunt şi tătarii care au fugit din Crimeea la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi s-au retras o dată cu armata română, cu care au colaborat. Erau o comunitate ermetică din punct de vedere religios.

R.: Populaţia Deltei este astfel aşezată încât să domine anumi

ânii majoritari? N.P.: Poate că Delta este împărţită aşa, pe

segmente; pe canalul Sulaţie predominant ucrainiană, lipovenii

sunt mai concentraţi la Tulcea şi pe canalul Sulina. În mod neobişnuit, Tulcea este considerată capitala Deltei, dar Tulcea, geografic, nu este plasată în Deltă, căci Delta începe şi se sfârşeşte la Tulcea. În aval de Tulcea se află Ceatalul Ismail, unde Dunărea se bifurcă în braţele Chilia şi Tulcea. Apoi, la Ceatalul Sfântu Gheorghe, braţul Tulcea se ramifică în braţele Sfântu Gheorghe şi Sulina.

R.: Ce ar trebui să reţinem? N.P.: România, în ultimii 20 de ani, s-aimbat profund. Au dispărut inşezat principiile după cerinţele şi nevoile

economiei de piaţă. A dispărut aşa-zisa etatizare a pescăriilor statului; acum, pescăria se formează din mici şi medii întreprinderi, din antreprenori privaţi. E fragmentată în unităţi mai mici, mai labile, care se adaptează uşor cerinţelor momentului şi normelor legislative care au fost introduse în Deltă, acele legi prohibitive, restricţii privind sezoanele de pescuit, speciile permise. După anul 1990, a fost înfiinţată această echipă, mă refer la Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Una dintre atracţiile Dunării erau pescarii carmangii şi pescuitul de carmace de la Sfântu Gheorghe pentru sturioni, cei care dau caviarul. De câţiva ani, există un moratoriu privind pescuitul sturionilor. Aşadar, o tagmă de pescari, aceea a carmangiilor, a dispărut. De cele mai multe ori, pescuitul este o activitate de subzistenţă.

R.: Cum au reacţionat oamenii în faţa acestor schimbări, acestor mutaţii?

N.P.: Cei tineri au migrat spre oraşe, vrând să trăiască mai bine.

R.: Ce-l atrage pe un deltaş (om care trăieşte în Deltă) spre

N.P.: Oraşele spre care au migrat cei mai tineri sunt Brăila, Constanţa, Galaţi, tot

ate de apă. Oamenii au plecat din mijlocul Deltei, unde, între canale, duceau un trai complet izolat. S-a produs nu numai o îmbătrânire a populaţiei în Deltă, dar s-au schimbat şi raporturile între sexe în aceste locaţii, dovadă că numărul bărbaţilor a scăzut şi cel al femeilor a crescut. Este o problemă demografică. În singurul oraş al Deltei, Sulina, populaţia majoritară este formată din vârstnici, dependenţi exclusiv de peşte. Apoi, după 1989, s-a produs o reaşezare a profesiunilor şi interesul pentru meseria de pescar a scăzut în opoziţie cu cel pentru turismul ecologic. Puţine familii au puterea financiară să-şi asigure mijloacele necesare turismului: bărci şi motoare puternice de propulsie a acestor bărci. Cei rămaşi în Deltă, care se ocupă cu turismul ecologic, au început să înveţe limbi străine ca să poată comunica cu turiştii străini: francezi, belgieni...

R.: Aşadar, lumea Deltei era o lume nu numai de m

N.P.: Erau şi o bună parte din locuitori marinari, care lucrau în

omâniei, dar în 1977, definitiv şi ireparabil, dispărând flota de pescuit, această masă de marinari de cursă lungă s-au reîntors la profesiile de bază sau la alte îndeletniciri, după ce s-au şcolit prin porturile lumii. Administraţia fluvială a Dunării de Jos cu sediul la Galaţi a pierdut din importanţă în timp, apoi, boicotul făcut de ucrainieni traficului în aval pe canalul Sulina a făcut să scadă numărul de nave care tranzitează Dunărea maritimă.

R.: Atunci, devine nerentabil să mai fii marinar.

N.P.: Cam aşa ceva, pentru că nu ai pe ce, poate do

ricultură în Deltă...se face foarte puţină. În trecut, a existat un proces de „furat” de la natură pământ şi folosit în agricultură. S-a renunţat la această acţiune. Renaturarea Deltei Dunării înseamnă că incintele îndiguite sunt redate naturii; sunt invadate de apă şi devin, apoi, bălţi. Se practică agricultură tradiţională; se cultivă porumb, roşii, vinete, ardei, pepene,

mai ales pentru nevoile casei. Nu poţi afirma că există agricultori, pescari, oameni care trăiesc din tăiatul stufului sau din vânat. Nu! Locuitorii Deltei le fac pe toate de-a valma, în funcţie de sezoanele favorabile şi de cererile anuale: fie pescuit de scrumbie, fie tăieri de stuf pentru Combinatul de la Chiţcani, fie turism, fie vânătoare. Există această dorinţă de a scăpa de viaţa atât de dură din Deltă. Iernile sunt de-a dreptul cumplite, nu este combustibil pentru aşezările locuite, focul se face fie cu lemn (plop sau salcie), fie cu maldăre mici de stuf. Focul de stuf are un anumit farmec, e un foc iute, puternic, cu multă funingine, fiind folosit la cuptoarele din casele lipovenilor. Adevărate gospodine, lipovencele sunt renumite pentru lucrurile deosebite pe care le fac, cozonaci, pâine, dar şi pentru curăţenia ireproşabilă. Este cunoscută aşa-zisa lijancă, un pat din chirpici, tipic lipovenesc, care este construit lângă sobă şi este încălzit.

R.: Aţi amintit, la un moment dat, despre religie. Care sunt religiile predominante în ace

n excelenţă, ort

lea Război Mondial.

este viziunea dumneavoastră asupra viitorului?

culoarul ma

colo unde bă

din cop

aproape completă şi cei caDeltei întâmpină problem

astă regiune? Prin ce se diferenţiază acestea?

N.P.: Toată regiunea este, pri

odoxă. De o parte, întâlnim ortodocşii de rit elen, cum suntem noi, românii, şi ortodocşii de rit vechi, care au toate sărbătorile decalate faţă de noi, ceva mai în urmă. Atât lipovenii, cât şi ucrainienii sunt credincioşi profunzi, şi-au protejat religia. În Deltă, populaţiile musulmane sunt extrem de puţine; cândva, Sulinaa fost stricată în Al DoiRomânii, fiind toleranţi, au convieţuit între aceste religii diferite, între aceste naţii diferite. Dobrogea întreagă este un exemplu ideal de convieţuire, iar Delta, prin excelenţă, este un model de intrare în Europa, încă de multă vreme înainte. În Deltă, oamenii sunt prieteni, trăiesc intens şi bine, nu vor complicaţii. Însă, rar s-au realizat căsnicii mixte.

R.: Cum credeţi că va evolua populaţia în următoarele decenii? Care

N.P.: Delta aşteaptă să renască prin investiţii şi va depinde de ocupaţiile oamenilor. Se pune problema navigaţiei pe

ritim. Nu ascundem faptul că există concurenţă între canalul Bâstroe şi Sulina. Cele două naţiuni (români şi ucrainieni) se vor întrece pentru a crea facilităţi, astfel încât intrarea pe Bâstroe sau Sulina să devină mai atractivă. Pentru aceasta avem nevoie de profesionişti, care vor practica o navigaţie modernă, computerizată, cu mijloace de semnalizare, de avertizare, cu instituţii de servicii: remorcaj, încărcare, descărcare, diferite activităţi portuare, servicii de salvare a vieţii umane pe mare sau pe Dunărea maritimă, servicii de întreţinere a scenariului navigabil. Avem nevoie de o forţă de muncă calificată înalt, de specialişti în administrarea pescăriilor, de oameni competenţi.

R.: Ce sentimente vă trezeşte revenirea în Deltă, locul copilăriei? Vă revin amintirile, vă cuprinde dorul „...a

trânul Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare...”?

N.P.: Impresiile cele mai frumoase mi-au rămas

a avut o geamie, însă

ilărie, dar eu am avut o copilărie grea, zbuciumată. Anii `50-`60 au fost ani de mare încercare în România. Voi doar aţi auzit! Viaţa era foarte aspră pe atunci, o penurie mare de alimente, pâinea era raţionalizată. În afară de asta, Delta înseamnă izolare re trăiesc în aşezările e, mai ales în sezonul

de iarnă, când rămân blocaţi, pierd legătura cu ceilalţi, poşta nu mai funcţionează, nu poţi să îţi aduci alimentele de bază, iar dacă te îmbolnăveşti, cine te duce la spital? Sigur că Delta este minunată în anotimpul cald, explozia de vegetaţie, biodiversitatea Deltei sunt fascinante. Ochiul care o vede, mai ales, în tinereţe, îşi face gând de călătorie, căci niciodată nu te saturi cu ce vezi, ai vrea ceva mai mult, mai diferit. Eu am avut şansa să văd Delta, îmi place, dar nu aş mai reveni. M-am „stricat” cu comoditatea de oraş, cu viaţa

„dulce” de la Constanţa şi mi-ar fi greu să mai trăiesc în Deltă, căci aş face apostolat aici. Îţi mai stimulezi, apoi, apostolatul cu câte o sticlă de vodcă. Eee!...

R.: Domnule Nicolae Papadopol, a fost o încântare să vă avem interlocutor. Ne-

Mila 35, Delta Dunării, mai 2010

aţi tel

Dunăre, Dunăre – drum fără

De câte ori m ica Deltă

Dunării am sentimente stranii. Mă simt ca tr-un

nDunării: ... „este singura deltă din lume declarat

A consemnat Elif Samedin, clasa a XI-a B

eportat în Delta altor timpuri, altor ani, altor vremuri şi aţi făcut-o cu atâta dăruire şi bucurie, încât ne-aţi îmbogăţit sufleteşte şi pe noi!

pulbere... (*)

ă aflu în mirif a în laborator demiurgic, sau într-o maternitate universală, ceva de început de lume. Totul este în schimbare, iar schimbarea pare veşnică. În văzduh văd sau aud înaripatele, pe sol intuiesc animale tăcute iar în ape îmi imaginez o lume fabuloasă, cu culori extravagante şi manifestări doar bănuite. Rememorez cele prezentate de domnul Marian Tudor, al pentru Cerceterea şi Dezvoltarea Deltei ă rezervaţie a biosferei”...”este pe locul al

treilea în lume ca importanţă ştiinţifică, după Marea Barieră de Corali (Australia) şi Insulele Galapagos (Ecuador)”...Formidabil! Şi acum mă întreb: ce le-a trebuit oamenilor să facă Delta praf şi pulbere? Între anii '50 – '90 s-au manifestat acţiuni concertate de exploatare iraţională a Deltei, ale căror efecte sunt vizibile şi azi, şi se vor mai vedea mult timp. Istoric privind, au existat trei etape. Prima a fost denumită faza recoltării stufului. Această materie primă preţioasă a fost exploatată nemilos, din toate punctele de vedere. La Periprava s-a organizat un lagăr în care au fost aduşi deţinuţi politici care au fost exterminaţi prin muncă silnică şi condiţii inumane de hrană şi odihnă. La Chişcani (lângă Brăila) s-a construit un combinat de hârtie, având ca materie primă stuful din Deltă. S-au construit utilaje speciale pentru recoltatrea stufului. Urmările: utilajele speciale (agregate cu şenile) au distrus rizomii de stuf, compromiţând recoltele ulterioare şi distrugând locurile de cuibărit ale păsărilor; combinatul a intrat în criză de producţie. A doua a fost etapa „pisciculturii”, în care s-au realizat prin îndiguiri artificiale bazine uşor de exploatat...până la ultimul peşte! Rezultatul a fost schimbarea afluirii naturale a apelor şi distrugerea habitatelor vieţuitoarelor subacvatice, scăderea drastică a veniturilor populaţiei autohtone, a cărei principală ocupaţie este tocmai pescuitul. A treia fază, şi cea mai gravă a fost cea a dezvoltării agriculturii. Practic s-au desecat suprafeţe imense cu apă, cu speranţa că se va putea dezvolta o agricultură întensivă. Rezultatul a fost catastrofal: au dispărut areale întregi de locuire ale păsărilor, a scăzut dramatic producţia de peşte, iar producţia agricolă a ajuns în scurt timp nesemnificativă. Totul a devenit în scurt timp praf şi pulbere... După anii 90 lucrurile s-au achimbat definitiv. Oamenii de bine care au înţeles drama Deltei s-au unit, au conceput planuri şi au cerut sprijin internaţional. Proiectele realizate până acum ne dau speranţe mari. Zone cu nume de fată

Cercetătorul Marian Tudor şi „viaţa”

cercetător principal din cadrul Institutului Naţio

precum Babina, Cernovca, Fortuna, Popina au fost realimentate cu ape în urma unor eforturi considerabile. Au fost definite arii total sau parţial protejate, dar şi arii exploatabile economic în condiţii de mediu perfect controlate. Rezultatele sunt încurajatoare dar mai ales palpabile. Acum Delta a început să arate ca în trecutul îndepărtat, o lume mirifică, pentru a cărei menţinere vie contribuie oameni devoaţi precum Marian Tudor, adevărat om al Deltei fără pulbere. (*) Cuvinte dintr-un vechi cântec folcloric specific regiunilor dunărene.

Alexandra Bogatu fostă a elevă a CNMB, acum învaţă în Scoţia, Eginburgh, „Fettes College”

Uciderea Sorescului

Astăzi m-am plimbat dezb

Dezbrăcată de gânduri şi idei

Pe p tată Exact pe ac i de obicei

O personalitate.

Caracterele muriseră.

(a i) u doar să fie,ără pic de pudoare

Paşii p arte.

To , Dar, lucru nemaintâlnit în epoca modernă, ne trăiam bucuria de a fi.

DÎn

Bucăţi de carne mândre, chiar Şi î re.

Că numai ploaia era de vi pentru lipsa de caracter

şi mi-a , încet

răcata prin oraş.

(să nu credeţi altceva). O personalitate păşind agale

iatra cubică recent tapeolo pe unde se plimbă paşii meŞi mă poartă şi pe mine.

Asta era întocmai ceea ce nu eram eu –

Pare-mi-se că în ziua mai sus amintită

Iar o mulţime de oameni goi dică fără gânduri şi ide

Se bucura Să îşi plimbe f

rin ploaia din luna lui M

ţi semănam în marea depersonalizare

Cât mi-aş fi dorit să mă doara faptul Că îmi plăcea să ne confundăm,

ar eu iubeam noua suflare a oraşului care mărşăluiau bucăţi de carne

Identice în lipsa lor de cuget, însă erau identice cu mine şi asta le-ar fi făcut

n statutul lor pur carnal şi fără de gândi

Când am ajuns acasă mi-am dat seama nă

(a nu se confunda cu lipsa de scrupule). mi-am uscat părul şi fularul verde

m încălzit palmele lângă calorifer şi încetmi-am recăpătat personalitatea.

Să vedeţi! Gândurile şi ideile noastre de tus nu se mai Tipăriseră b loaia acidă

M Noua fea.

Dar av toriei Tutur seşte.

Un alt caz de identitate furată

ine pe ziar, ci fuseseră şterse de pŞi lăsate să se scurgă în canalizarea oraşului.

âine ne vom trezi toţi cetăţenii la prima oră având fiecare ediţie a propriului ziar pe care îl vom citi la ca

ea nevoie şi scurgerea oraşului de propriul său almanah al isor locuitorilor pe care să-l răsfoiască atunci când se plictiDe aceea, e bine să mai plouă, totuşi, din când în când.

Mădălina Stoica, clasa a XII-a G

Uşile din lemn masiv de ci

şjudecătorului. Cele do

trei-patru zile, de altfel când am şi întocmit Cu ce ocazie

-o

cu

be cu totul: nu tu mustaţă, că-i aduc ău; nu tu trening cârpit, c-

reş se declaraţia împotriva dânsei.” „deschid încet făcând loc în sala de judecată celor două părţi inculpate împreună cu avocaţii acestora. După scurt timp, acestea se închid la loc producând un zgomot greoi, asurzitor, ce parcă i trâmbiţe apariţia uă părţi se aşează, iar

acum judecata poate începe. „Încă un caz de identitate furată? spune judecătorul zeflemist. „Nu a mai fost şi ieri unul? Mă rog, să continuăm. Avocatul acuzării să se ridice pentru a-şi prezenta cazul.”. „Onorată instanţă, clientul meu aici de faţă doreşte să-şi dea în judecată soţia pentru furt de identitate.” „Asta ştim cu toţii... Rog reclamantul să se prezinte la tribună pentru a da o declaraţie în calitate de martor.” „Numele: Oarecare; Ocupaţie: Liber profesionist; Stare civilă: Căsătorit”. „Acum, domnule Oarecare, prezentaţi-ne în cuvintele dumneavostră situaţia familială şi dacă puteţi explicaţi-ne de ce s-a ajuns până la tribunal.” „Cu plăcere. Recunosc că nu sunt un om căruia îi place să-şi spele rufele în public, dar când e necesar. e necesar. După cum spunea şi domnul avocat, mi-am dat soţia în judecată pentru furt de identitate. Această mârşăvie se petrece de ceva timp, dar nu am realizat cât de gravă este situaţia până acum vreo

acum vreo trei-partu zile?” „Lăsaţi-mă să încep cu începutul. Totul era bine când am cunoscut-o, calvarul a început abia după ce am luat-o; de altfel, la insistentele ei.” „Obiectez, domnule judecător”, se ridică indignat avocatul apărării. „Irelevant pentru caz.” „Se respinge. Nu am timp de obiecţii. Dar vă rog, dacă aţi putea fi mai scurt!” „Sunt atât de scurt cât pot, domnule judecător. După cum spuneam, după ce ne-am căsătorit a început totul. A pornit simplu, de la o cravată. Îmi pusesem cravata verde cu costumul vişiniu, iar soţioara mea a sărit iute la gâtul mea s-o scoată pe cea vişinie şi spună în loc pe cea cărămizie vărgată... « Nu merge aia scumpule, las-o focului! » Am zis bine, şi am plecat. Apoi a început să se schimbe totul, de fapt, să mă schimaminte de taică-so fac de râs; nu tu prăjeli, că fac burtă. Am tăcut ăi le-am înghiţit una câte una, vă spun!” „De ce una ca asta?” se trezeşte

vesteşte cu surle

întrebând avocatul acuzării.” „Staţi că vă zic. Pentru că am iubit-o; zău vă zic, am iubit-o, onorată instanţă. Pe urmă, ţânţarul s-a făcut armăsar. Nu mai ies cu prietenii c-o neglijez, nu mă mai uit la meciuri, c-o desconsider, nu mai muncesc aşa mult, că nu am timp de casă. Când m-am dus să-mi dau demisia mi-au cerut buletinul ; mi-au atras atenţia că e cam şters, dar am motivat c-o fi de la ploaie.” „Mai pe scurt, dacă se poate, spuneţi-mi de starea prezentă!” „Ajungeam aici oricum. Care stare, nestarea prezentă. Prieteni n-am, stare socială nici atât. Merg pe străzi ca bezmeticul cu gândul în alte părţi şi mă întorc brusc doar daca aud un « puiuţ » sau un « scumpule ». Zău că în curând o să-mi pierd şi minţile.” „Înţeleg, dar totuşi nu mi-aţi răspuns la întrebarea de mai devreme!” spune judecătorul cu o plictiseală irascibilă. „Care întrebare?” replica reclamantul. „Grefier, repetă întrebare!” spune judecătorul vizibil iritat. „Întrebarea adresată acum 12 minute şi 43 de secune, « cu ce ocazie acum 3-4 zile? »” „Aa, păi ajungeam şi acolo. Acum vreo trei-patru zile am pus casa pe numele ei. Mi-am dat seama că nu mai am niciun folos pentru ea aşa că i-am dat-o. Mi-au cerut buletinul şi acolo şi când l-am scos să-l prezint, ia uitaţi!” Bărbatul scoate din buzunar o bucată de plastic laminat. Judecătorul îl întoarce pe ambele părţi doar pentru a constata că e gol. „Da, nu ştiu ce să zic, mai grav decât cazul de ieri. Mai aveţi ceva

de declarat?” „Nu, domnule judecător.” „Alţi martori aveţi?” „Care alţi martori? Când nu ma mai cunoaşte nimeni!” „Înţeleg. Pârâtul are ceva de declarat în apărarea sa?” Doamna Oarecare dă din cap în semn de nu şi îşi întoarce privirea către podea. „Da, prin urmare declar cazul închis. Judecătoria municipiului împreună cu înalta curte declară inculpatul vinovat pentru furt de identitate cu o pedeapsă de opt zile de muncă în folosul comunităţii, dar nu înainte de a-l declara pe reclamant, domnul Oarecare, vinovat de a fi idiot cu sentinţa pe viaţa.”

Carla Maria Hârţescu, clasa a XII-a G âmbete… Z

Sărăcia este o ca o boală, ea a cuprins

atât mai greu. Aş vrea să vă povestesc despre câţiva

întreaga planetă. Regretul meu cel mai mare este că cei care suferă cel mai mult sunt copii. Este greu să fii sărac, dar când eşti şi sărac şi bolnav este cu

copii pe care i-am întâlnit şi m-au impresionat. Un băieţel care până la 12 ani a fost abandonat de două ori: prima dată de mama biologică, la naştere, a doua oara de mama adoptivă care

l-a crescut de mic copil. Femeia i-a oferit un cămin, o familie şi dragoste, dar datorită sărăciei a fost nevoită să renunţe la el. Dar ea îl iubeşte şi vine în fiecare an de ziua lui cu un tort. Atunci când o vede, nu ştie cum să reacţioneze, şi plânge, şi râde. Zâmbetul copilului din acea clipă este unul dintre cele mai emoţionante momente pe care le-am văzut vreodată. Un alt copil minunat este un băieţel surdo-mut. Câteodată acesta nu ajunge la şcoala, deoarece nu are destui bani pentru biletul de autobuz. El locuieşte într-un sat din aproprierea oraşului, deci nu poate să meargă pe jos...Cu un an în urmă un grup de elevi de gimnaziu din colegiul nostru, impresionaţi de problemele lui, l-au

care avea nevoie, dar acestea trebuie schimbate din când în când, aşadar acum e bine, dar când nu vor mai fi folositoare? Acum aş dori să vă povestesc şi despre frumoşii şi inocenţii copii autişti. Aceştia sunt cuprinşi într-o lume diferită şi nu pot trece singuri pragul în lumea noastră. Ei sunt foarte receptivi şi pot face faţă într-un colectiv, numai că în ţara noastră sunt foarte puţine şcoli dotate cu tot ce au nevoie pentru a face faţă unei asemenea provocări. S-a demonstrat că singurul remediu pentru acest fenomen este munca

în echipă, dintre copil si specialist. Aceast efort este intens şi rezultatele se văd după o perioadă de cel putin şase luni. Specialistul trebuie să lucreze zilnic cu micuţul şi acest efort plus materialele necesare costă o avere. Evident, nu toată lumea îşi permite...Dar de ce ar vrea acesti copii să comunice cu o lume atât de nepăsătoare? Peste tot s-a răspândit acest sentiment de nepăsare. Nu numai că trec cu vederea peste aceste cazuri delicate, ci îşi neglijează chiar proprii copii. Şi pentru ce? Ca să demostreze că sunt diferiţi de ceilalţi, că sunt mai buni decât ceilalţi. Am doar o intrebare pentru tine, Cititorule: sunt banii atât de importanţi încât să nu mai

compasiune pentru cel de lângă tine? ;pot aduce? Răspunsul meu sună aşa: banii sunt importanţi, dar trebuie să ne mai şi gândim cum îi folosim. Am credinţa că mai sunt oameni care se gândesc că o faptă bună nu e greu de făcut. Recompensa e zâmbetul unui copil pe care-l poţi câştiga

Teodora Dadaci, clasa a IX-a C Desen de Elena Valentina Perederic

clasa a IX-a E

ajutat să-şi cumpere aparatele auditive de vezi frumuseţea din tine şi nu mai simţi

Bia

Misterele spaţiului

ă micuţă, de mărimea lui Pluto, numită Leda.Ca să ă treci de telară. Ai acces fără probleme

doar dacă eşti ledian.Următoate întâlnirea cu Selena, satelitul

supără pe această planetă. Când doi Şi cec e foarte interesat, învaţă cu

nca Zîrnă, clasa a VI-a B

Undeva departe se află o planet

ajungi la ea trebuie s gardienii care păzesc Poarta Sa etapă a acestei călătorii este

natural al planetei, care-ţi va înmâna o cheie. Vei putea deschide astfel porţile oraşelor de pe Leda şi te vei putea plimba liniştit, fără ca ledanii să se supere c-ai venti pe planeta lor. Ei bine, pământeanule, trebuie să ştii că Leda nu este doar o planetă, ci şi un mare regat condus de Maya şi Hector.Pe fiica lor o cheamă Kreola. În regatul acesta nu există case, sunt numai clădiri foarte înalte, cea mai scundă are doar patruzeci de etaje. Ledanii n-au nevoie de lifturi fiindcă au auripi, chiar dacă înfăţişarea lor este asemenea oamenilor. Intrarea în se face prin exteriorul apartamentelor, adică uşile fac parte din faţadele clădirilor.Când copii ledanilor sunt mici ei seamănă cu nişte omizi, apoi se transformă în oameni-fluturi. Regatul Ledei este populat cu omfluţi Cea mai nouă clădire a Ledei este Megaspace. Cuprinde mall, hotel de opt stele, piscine şi o bibliotecă imensă, numită Omflut Space. Copiii omfluţilor sunt duşi pe Selena, unde se află o creşă modernă. Aici sunt supravegheaţi şi îngrijiţi cât timp părinţii lor sunt la serviciu. Omfluţii maturi lucrează în instituţii ale regatului, în fabrici moderne, îşi petrec timpul liber în parcuri sau în afara oraşelor, pe malul apelor verzui. Flori multicolore, la fel ca şi cele de prin grădinile pământenilor, arbori falnici si iarba mereu verde alcătuiesc decorul parcurilor. Am uitat să vă spun că omfluţii n-au nevoie de automobile, fiindcă au aripi. Deci nu prea ştiu ce înseamnă poluare. Regele şi regina locuiesc într-un apartament alfat în Omflut Space; treburile regatului sunt discutate cu un Consiliu, format din cei mai de seamă savanţi şi înţelepţi din regat. Kreola merge în fiecare zi pe Selena ca să aibă grijă de omiduţele supişilor ei. Nimeni nu se enervează, nu ţipă şi nu se omfluţi se întâlnesc se salută atingându-şi uşor aripile.uşurinţă limba pe care o vorbeşte un vizitator dintr-o altă limbă. Astfel, musafirul extraledian nu are sentimentul că este străin. Mi-ar plăcea ca într-o zi omfluţii şi pământenii să se înţeleagă şi să coopereze pentru a forma un regat puternic dacă vreun astronaut de pe Terra va ajunge pe această planetă minunată.

Clubul de golf Hof Hausen vor der Sonne şi proiectul „Golf şi Natura”

„Golf şi Natură” este un proiect iniţiHohenheim(Asociatia

Germană pentru Mediu. La acest program uri,

Nec

at in 2004, susţinut de Universitatea , de firma DQS GmbH

tii

participă aproximativ 100 de clubprintre care şi Hof Hausen vor den SonneGo de Certificare a Calita

Mediului), de DGV (Asociaţia Jucatorilor de Golf din Germania) şi Fundaţia

lf Club AG”, aflat în oraşul Hofheim din Germania. Pentru amenajarea unui teren destinat golfului se

presupune o intervenţie majoră asupra mediului, ceea ce a ridicat multe controverse din partea opiniei publice. Scopul proiectul este de a găsi măsurile

redus cu aproximativ 1000m

cele mai potrivite prin care să se păstreze relaţia dintre spaţiile amenajate pentru golf şi ambient. Pentru participarea la acest proiect, clubul de golf Hof Hausen vor den Sonne a reuşit să obţină trei medalii şi anume bronz, argint şi aur. Pentru fiecare medalie au trebuit implementate câte cinci măsuri de îmbunătătire a biotopului pe parcursul unui an. Primele 5 reglementări, care au adus medalia de bronz pe data de 16 noiembrie 2009, constau în construirea unor cuiburi pentru păsări, instruirea lucrătorilor privind utilizarea substantelor periculoase pe care le folosesc la întreţinerea terenului. Alte prevederi sunt sortarea gunoiului, informarea membrilor despre problema mediului şi plantarea a 100 de copaci şi arbuşti. Dorinţa de a ajuta mediul a dus la implementarea altor cinci măsuri şi la obţinerea medaliei de argint în luna iunie 2010. Pentru a ajuta natura, reţeaua de biotopuri este structurată în suprafeţe mici şi liniare, iar energia convenţională a fost înlocuită cu cea alternativă (spre exemplu panouri solare). Totodată, consumul de apă potabilă a fost

reînnoirea planurilor de imbunătăţire a calităţii mediului şi chestionarea membrilor în legatură cu acest proiect. La dobândirea medaliei de aur au contribuit în aceeaşi măsură şi instruirea angajaţilor în vederea managementului terenului, dar şi publicarea unor articole despre istoria terenului de golf, reunite într-o carte. Ca şi planuri de viitor se doreşte reînnoirea certificatului, prin popularea suprafeţelor de apă cu noi specii de peşti şi prin protejarea persoanelor care vor doar să se bucure de frumuseţea peisajului. Obiectivele proiectului sunt urmărite şi după ce clubul primeşte medalia de aur. Prestigiul clubului se cultivă prin reînnoirea o data la doi ani a certificatului pentru reconfirmarea premiului corelată cu asocierea unor noi măsuri, asumate progresiv în pachet de câte cinci. Deşi totul a început ca o distracţie, golful este unul dintre puţinele sporturi care susţin protejarea naturii şi conservarea, eventual îmbunătăţirea mediului pentru generaţiile viitoare.

de Alexandra Mariana Farcaş,Ana Nicoleta şulescu, Irina Florentina Puşcaşi

3, iar angajaţii au fost instruiţi în caz de incediu. Reglementările care au adus clubului medalia de aur pe 3 martie 2011 au fost

Golful sau despre un altfel de paradis Pentru mulţi dintre noi golful însemnă

paradisul verde unde te poţi relaxa şi practica un sport în acelaşi timpurul adevar? „Golfufoarte d

mediatizat si disputat. Credem că popularizarea acestui sport este benefică pentru societatea

ot prezenta obiectiv caţiile negative ale

acest sport a reuşit să devină unul modern fără condiţionări legate de vârstă, de religie sau de statutul financiar,oricine putând sa-l practice.Cei mai aprigi critici ai golfului cred

p. Dar este oare acesta l şi natura” este o tema

românească pentru că se patât avantajele cât şi impli

ezbatută în Germania, ţara unde acest sport este pe cât de popular, pe atât de controversat. Aici am vizitat un teren de golf modern „Hof Hausen vor der Sonne” unde ne-am familiarizat cu acest sport . De la început ne-au atras atenţia câmpurile verzi, zonele

club am fost invitaţi să participăm la o conferinţă susţinută de liderii organizaţiei. Clubul „Hof Hausen vor der Sonne a reuşit implementarea unui proiect sub mottoul „A preîntâmpina este mai bine decât a încerca să vindeci”, cum aprecia Rofl Dube. Până în anul 2011 proiectul a adunat laolaltă nu mai puţin de 103 societăţi membre preocupate de bunăstarea mediului înconjurător.Pornind de la premiza că natura se poate afla în pericol dacă configuraţia florei este modificată, cluburile importante de golf au căutat o soluţie potrivită pentru o protecţie autentică a mediului înconjurător. Au fost atrase resurse financiare importante pentru demararea unui proiect de proporţii, ce vizează protejarea naturii din jurul terenurilor de golf. Se pune problema ca prin amenajarea unui teren să se respecte toate normele actuale de ecologie, pentru a evita apariţia unor factori ce pot dăuna naturii. Spre deosebire de Romania, unde golful este un joc mai puţin cunoscut, pentru locuitorii Germaniei acesta este un subiect foarte

jocului de golf. În prezent,în România există doar 5 terenuri de golf,însă acest sport este în continuă dezvoltare.În acest moment, conform unor statistici, există un număr de 450 de jucători de golf la nivelul ţării noastre,media de vârstă fiind între 30 şi 50 de ani.În România

că acesta este doar un joc de societate, iar protecţia mediului este doar aparentă. Se ştie că membrii unui club de profil dintr-o ţară în care golful este o tradiţie,trebuie să deţină mijloacele financiare necesare apartenenţei la club, ceea ce reprezintă o taxă anuală, ori achiziţionarea unui pachet de acţiuni.Cluburile de golf sunt considerate exclusiviste iar practicanţii acestui sport sunt acuzaţi de snobism.Totuşi,se recunoaşte că se promovează sportul ca stil de viaţă, că se acordă o atenţie specială amenajării unor spaţii în care oamenii să-şi poată petrece timpul liber.Este însă greu să se stabilească un echilibru corect între protejarea unor ecosisteme şi dorinţa oamenilor de a gasi un mod de relaxare. Cristina Ioana Stroe, clasa a XI-a B

Andreea Vişan, clasa a XI-a B Adriana Nicoleta Stroe,

clasa a IX-a B desen de Elena Valentina Perederic, cls a IX-a E

frumos amenajate, lacurile şi pitorescul jucătorilor echipaţi în costume colorate. Ne-am bucurat că avem ocazia să ne apropiem mai mult de acest paradis verde. Odată ajunşi la

Golful, o societate închisă? 1.400.000 de euro bugetul anual. Cu o lungime u 1000 de participanţi la activ, din care 150 sunt

ani, cu o

căilor respiratorii. Surprinzător a fost faptul că pe masură ce înaintam, simţeam un miros de aer închis datorită nisipului

mplicită cu o . n

un au

existat două ipoteze îsi are originile în rt ar

de peste 6.200 de metri şi c

copii cu vârste cuprinse între 6-16taxa de participare care nu este la îndemâna oricui - toate acestea traducându-se în "Hof Hausen vor der Sonne Golf-Club", club specializat pe care l-am vizitat în Germania prin proiectul “Golful şi natura”. Ajunşi acolo, coborând dintr-un autocar destul de îmbătrânit, am fost întâmpinaţi de o expoziţie de maşini de lux, pe care membrii clubului de golf o numesc parcare.Curioşi să vedem noua modă a jucătorilor de golf, am paşit timizi în magazinul de la intrarea în complexului sportiv. Acolo am observat tricouri "No-Brand", pornind de la un preţ de 75 de euro. Cele mai ieftine obiecte erau mingiile de golf, la numai un euro, pe care jucătorii le pierdeau în lacuri, tufisuri sau iarbă cu prea multă uşurinţă. Aşa cum am aflat din prezentarea făcută de gazde, gestionarea bugetului este împarţită pentru diferite proiecte precum plantarea copacilor sau întreţinerea terenului de golf; intrigant ni s-a părut faptul că în unele zone iarba este tunsă de cinci ori pe săptămână ceea ce presupune un mare consum de resurse. Acţionarii investesc bani şi în publicitate şi, întrebaţi de ce îşi doresc acest lucru, Martin Bocksch, consilier de mediu, a răspuns că vor să atragă un număr cât mai mare de jucători pentru creşterea bugetului clubului. Sinceritatea acestuia a fost rapid întreruptă de managerul clubului, Rolf Dube, care a negat cu diplomaţie, spunând că, de fapt, prin taxa plătită de membrii doresc să ajute la conservarea mediului pe terenul de golf şi să protejeze speciile de animale care populează zonă. A urmat vizitarea terenului de golf, unde am observat automatismul unor mişcări care ne-a amintit de snobismul aristocratic. Fiecare jucător echipat în costumul cumpărat din magazinul de la intrare îşi împingea cu mândrie căruciorul plin cu crose care mai de care mai lucioase. Am crezut că o plimbare în aer liber ne va face

care era adus pentru îmbunătăţirea jocului de golf şi creşterea eficientă a ierbii. Promenada s-a încheiat în faţa magazinului ca o invitaţie la cumpărături, însă niciunul dintre noi nu i-a dat curs şi ca o formă de protest împotriva unui joc care aşează distracţia înaintea protejării naturii. Ne-am aşezat cuminţi în autocarul nostru şi parcă nimic din ce crezusem despre acest joc nu părea să se mai susţină. Oare am descoperit întreaga faţă a golfului? Oare oamenii înstăriţi vin acolo doar ca să joace golf sau e doar încă o activitate exclusivistă? Oare bugetul anual este în întregime repartizat pentru conservarea naturii? Radu Theodor Cristian, clasa a XI-a B Teodor Nicolae Gache, clasa a X-a D Andrei Tudor, clasa a X-a D

Jocul de golf instituţionalizat

Jocul de golf este o instituţie în sine prin radiţie şi prin asocierea i

plăcere, creându-ne o profundă stimulare a

tcategorie socială cu statut superior

pliOriginea jocului nu a fost pe detdeauna lămurită şi a constituit dinto

subiect de controversă. În acest sens şi anume că jocul

Scoţia, sau că acest spofi fost practicat pentru prima dată în Olanda. Tradiţia jocului de golf se transmite din generaţie în generaţie. În zilele noastre, dar mai ales în trecut, cluburile de golf au luat forma unor instituţii autonome exclusiviste. Există o strânsă competiţie între cluburile de golf din Germania. De aceea, acestea îşi stabilesc anumite standarde care sunt ulterior verificate de către firma DQS GmbH. Aceasta aprobă certificate care atestă respectarea normelor de ecologie asumate. Se acordă, ca şi în alte competiţii sportive, medalii de bronz, de argint şi de aur, în funcţie de rezultatele obţinute de

fiecare club. Curiozitatea de a afla mai

multe despre instituţia golfului, aşa cum credem că a devenit prin tradiţie, ne-a condus la clubul Hof Hausen. Hof Hausen AG este societatea care reuneşte 308 acţionari ce investesc pe an în total 1,4 milioane euro pentru tot ce include activitatea clubului de golf. Peste 1000 de membrii beneficiază de pe urma serviciilor de înaltă calitate pe care le ofera clubul.Gazdele, managerul clubului Rolf Dube, consilierul în probleme de mediu Martin Bocksch şi Laura Oker, coordonatoarea proiectului ,,Golful şi natura” ne-au ajutat să ne familiarizăm cu elementele de bază pentru desfăşurarea armonioasă a jocului şi funcţionarea instituţiei. Ni s-a explicat ce înseamnă un club de profil şi modul în care se amenajează un teren de golf. Ne-a impresionat suprafaţa afectată, adică cei 6200 m2 pe care terenul de golf este construit. Exclusivismul acestui joc, care este determinat mai ales de costurile foarte mari, a conturat o imagine publică mai puţin favorabilă. De aceea, s-a initiat proiectul ,,Golful şi natura” la care participă 100 de cluburi de golf printre care şi cel pe care l-am cunoscut noi îndeaproape. Participarea la concursul

,, Protecţia climei în cluburile sportive” la

care Hof Hausen a obţinut premiul al III-lea a reuşit să coteze favorabil activita

tea

e Liviu Stamat

briela Pârcălăboiu hai Voinică

clubului şi a golfului. Experienţa inedită de a vizita unul dintre cele mai importante terenuri de golf din Hessen ne-a conturat o imagine obiectivă asupra acestui joc, care odată devenit instituţie autonomă, îşi impune standardele de performanţă prin care să protejeze natura. d Ga Mi Ana Jurcă Darian Rednic

Motto: Timpul este cel mai bun educator. (proverb turcesc)

Turcia - locul unde orientul se întâlneşte în mod fericit cuului, al vacanţelor

ris, tărâmul pieţelor din Istanbul şi Ankara. Turcia este mereu o surpriză plăcută, o

amoştenire Turciei de astăzi vestigidiversificată, bazată pe contopireanatolieni (care a fost în sine o con

informaţional la nivelul dezvolttehnologice şi pen i educaţionale. Susţinirea ulturilor celor două ţări e ă licee a

occidentul! Turcia este tărâmul turismde neuitat din Antalya şi Marma

ţară surprinzătoare indiferent de anotimp. Este unică, prin aşezare geografică, fiindcă se întinde pe două continente - Europa şi Asia – ocupă un loc aparte în cultura lumii, fiindcă a dat naştere unei culturi ce reflectă atât Vestul, cât şi Estul. Istoria sa începe de acum 25.000 de ani, timp în nii, bizantinii, cruciaţii, mongolii şi otomanii au lăsat

i pentru care ţara e căutată şi invidiată. Turcia are o cultură a elementelor variate ale turcilor oguzi, ale otomanilor tinuare a culturilor greco-romane şi islamice) şi ale culturii

şi tradiţiilor vestice, care a pornit odată cu occidentalizarea Imperiului Otoman ce continuă şi astăzi. Acest amestec a luat fiinţă ca rezultat al întâlnirii turcilor şi a culturii lor cu ale popoarelor regăsite pe parcursul migraţiei acestora din Asia Centrală către vest. Factori istorici diverşi au jucat un rol important în definirea identităţii moderne a Turciei. Cultura ţării e un produs al eforturilor de a fi un stat occidental „modern”, în aceeaşi măsură în care se păstrează valorile religioase şi istorice. Suntem, inevitabil, dependenţi de uriaşa informaţie despre islam adunată mai ales în Europa secolului nostru (Enciclopedia Islamului adună toată informaţia privitoare la religia şi civilizaţia islamică, aflată la a doua ediţie, impresionează prin volum şi prin ţinută). În ceea ce priveşte atitudinea, avem de ales între europocentrismul orgolios, care continuă să aibă şi astăzi adepţi numeroşi, şi spiritul de deschidere, de dialog, promovat de mentalitatea culturală modernă.. Este adevarăt că partenerii de dialog trebuie să manifeste aceeaşi dorinţă de a dialoga, aceeaşi dorinţă de a-l înţelege pe celălalt aşa cum ar dori el să fie înţeles. Pentru că încrederea şi toleranţa sunt cuvintele cheie pentru construirea unei societăţi moderne, unitare şi funcţionale s-a stabilit legătura între Liceul „Fatma Emin

Kutvar Anadolu” din Balikesir, Turcia şi Colegiul Naţional„Mircea cel Bătrân” din Constanţa, în vederea schimbului intercultural la nivel educaţional şi pedagogic.

A devenit deja o tradiţie asocierea între şcoala noastră şi şcoli din străinătate pentru stabilirea unei reţele de comunicare, pentru întărirea valorilor culturale, pentru cultivarea spiritului de ste, fraternitate şi prietenie, pentru schimbul

care hitiţii, frigienii, grecii, rom

pace, drago ării tru sprijinirea şi organizarea de diverse activităţi culturale ş

activităţilor ce vor fi întreprinse pentru cunoaşterea şi asimilarea cste făcută de către profesori, elevi şi părinţi. Parteneriatul dintre cele dou

debutat în 2009 şi se va încheia în 2012. În primul an al proiectului, grupul de treisprezece elevi mircişti a fost însoţit de profesorii Andaluzia Poşircă, Mihaela Gearâp, Gheorghe

Moraru, director adjunct al CNMB. Pe parcursul celor patru zile în care s-a desfăşurat proiectul, elevii şi-au prezentat ţara, oraşul şi liceul la care învaţă şi au participat la diverse jocuri sportive. Anul acesta, între 7-11 martie 2011, un alt grup de elevi, din clasele a IX-a şi a X-a, - Menagi Ailin, a IX.a F, Brescan Andreea, a IX-a E , Florea Alexandra a IX-a E, Cristea Mihai, a IX-a D, Olaru Anamaria, a IX-a B, Teodorescu Aurelia, a IX-a A, Milcoveanu Livia, a IX-a D, Perju Cosmin, a IX-a D, Bădulescu Andra, a IX-a C, Stamat Liviu, a X-a D, Pârcîlăboiu Gabriela a X-a D, Rednic Darian, a X-a D, Rachieru Andra, a X-a E – înşoţit de prefesorii Andaluzia Poşircă, Mihaela Gearâp, Luminiţa Belcin, s-a deplasat la Balikesir, unde la „Fatma Emin Kutvar” Anadolu Lisesi, a susţinut prezentări pe teme referitoare la cultura românilor -sărbători, mituri şi legende ale primăverii – şi la istoria Dobrogei, a Constanţei şi a liceului nostru. Elevii au fost cazaţi la familii, acestea fiind mai mult decât bucuroase să-i primească pe constănţeni, dovadă fiind ospitalitatea şi grija deosebită pentru oaspeţii români. Prieteniile s-au legat repede. Limba de comunicare a fost engleza; barierele lingvistice au fost însă repede depăşite de toţi cei implicaţi: muzica, cântecele tradiţionale, dramatizarea unor mituri reprezentative pentru cele două culturi, jocuri interactive şi sportive, atelierele de lucru, unde noi am învăţat să pictăm în tehnica ebru, iar ei au primit mărţişoare confecţionate de fetele noastre şi au mâncat mucenici, dar şi orele de relaxare petrecute la un ceai turcesc au fost tot atâtea căi de comunicare între noi şi gazdele noastre. Comitetul de Părinţi din Fatma Emin Kutvar” Anadolu Lisesi, reprezentând comunitatea, s-a implicat în derularea acestui proiect, pentru că s-a îngrijjit de găzduirea elevilor şi ne-a uimit cu prezentarea unor produse culinare tradiţionale. Prezenţa grupului de elevi români a fost receptată ca un eveniment, pentru că în presa locală a apărut un articol despre acest parteneriat. Profesorii din liceul balikesirez s-au dovedit interesaţi de sistemul românesc de învăţământ, aşa cum şi noi am încercat să aflăm cât mai multe despre sistemul lor. Am purtat dialoguri pe diverse teme cu colegii noştri, profesoriiYusuf Bozkurt, Vesile Unal, Dilek Filiz. De un real ajutor ne-a fost Liliana Mînzat, reprezentant COMENIUS, care ne-a sprijinit în toate demersurile noastre.Timpul s-a scurs repede, vremea ne-a fost cam potrivnică, pentru că a nins din belşug, spre bucuria localnicilor, care văd destul de rar zăpada. Curtea liceului a fost repede populată cu o trupă de oameni de zăpada, pentru a marca momentul. În ultima am zi petrecută la Balikesir am fost invitaţi de gazde să vizităm un sat din apropirea oraşului. Nou şi vechi în acelaşi spaţiu: case tradiţionale, amintind de satele dobrogene sau cartierele turceşti din Mangalia şi Techiorghiol, străzi pavate şi largi, fierăria unui bătrân mucalit şi încântător care ne-a tratat cu câte o cafea turcească şi multă simpatie. Ideea care stă la baza acestui proiect este reprezentată de comunicarea într-un spaţiu cultural omogen, prin capacitatea şcolii de a schimba şi modela spiritele. Şcoala, dar şi comunitatea din Turcia, ca instanţe de transmitere a valorilor, se centrează pe pluralitatea culturilor europene către care priveşte cu mare încredere. Ne pregătim acum să-i primim pe partenerii noştri într-un spaţiu unde permanent se produce cunoşterea unor culturi diferite la nivel social, religios şi artistic tocmai prin derularea unor asemenea asocieri dintre şcoala noastră şi alte şcoli.

Profesor Luminiţa Belcin

Adrian Bănică, clasa a XII-a G

Omul de porţelan M-am născut prematur pe 29 august 1970, cu o

men. Am intrat în viaţă şi eram a zi într-un tub de reanimare,

Bucureşti, şi câştiga bani frumoşi. Părinţimediteze acasă. Îmi făcusem câţiva prietencaţere în copaci, să crească împreună – săn

lună jumătate înainte de terincomplet. Captiv din primmi-am petrecut copilăria în carantină bolnav de toate bolile copilăriei, printre care şi unele mai puţin frecvente; am avut conjuctivită de două ori şi am făcut, la şase ani, o meningită care putea foarte bine să mă omoare. Mama mi-a povestit că stătea lângă mine, cu sufletul la gură, şi îmi potrivea din când în când oglinda la nas ca să vadă dacă respir. Nu cred că există om pe lumea asta pentru sănătatea căruia să se fi rugat cineva atâta cât s-a rugat mama pentru mine. Încerc să-mi amintesc dacă a fost măcar o lună în care să nu răcesc, şi cu cât stau să mă gândesc mai mult, cu atât realizez că eram bolnav în toiul verii şi în mijlocul iernii fără deosebire. Am fost la şcoală în clasa I, apoi mama m-a retras; corpul meu fragil nu făcea faţă. În vremea aceea, tata muncea la o firmă de avocatură din i mei mi-au angajat profesori care să vină acasă şi să mă i în clasa I, băieţi ca şi mine care ieşeau să se joace, să se ătatea mea precară mă îndepărtase de ai, şi ajunsesem să-mi

spun că viaţa de copil nu-mi lipseşte. Îmi petreceam zilele învăţând, citeam, mă jucam uneori jocuri video, mă uitam la televizor. Aveam câte trei meditaţii pe zi, două dimineaţa, imediat după micul dejun şi până cu puţin înainte de prânz, apoi una de la ora patru până la şase. Lucram suficient de mult şi mă dovedisem un copil silitor şi inteligent. Mă întrebam dacă toţi copiii erau aşa... Când aveam şaisprezece ani sănătatea mea dădea semne că se îmbunătăţeşte. Coboram în fiecare dimineaţă din bloc şi mă plimbam puţin în sus şi în jos pe stradă. Aceasta este singura perioadă fericită pe care mi-o amintesc din adolescenţă şi nu deoarece pentru că părea că mă însănătoşesc, ci din cauză că pentru prima dată mă îndrăgostisem. Era prin părţile acelea ale Bucureştiului o fată mică şi roşcată care, îmi aduc şi acum clar aminte, căra după ea o pungă mare, verde. Era bolnavă săraca, ca şi mine, doar că în timp ce trupul meu nu era la înălţime, ea se născuse săracă cu duhul şi o abandonaseră ai ei când era mică. Fugea de la cămin, că, spunea ea, o bat băieţii. Într-o dimineaţă am urmat-o în culcuşul ei dintr-o magazie spartă unde am avut parte de singura clipă de dragoste a vieţii mele. Două luni mai târziu am fost diagnosticat cu SIDA. Mama s-a pornit într-un jeluit amarnic din secunda când a pus telefonul în furcă. Tata s-a întors acasă şi m-a luat la întrebări; plângea şi el, plângeam şi eu deşi nu ştiam exact ce înseamnă să ai SIDA – avusesem multe boli, şi învăţasem să nu mă tem de ele. Cu toate astea am plâns, că ştiam că ai mei suferă din cauza mea. Mi-au zis că dacă încep tratamentul pe loc pot ajunge să trăiesc încă douăzeci de ani. Am acceptat, deşi acum îmi doresc să nu o fi făcut. Mi-a fost interzis să ies din casă – SIDA îţi distruge imunitatea. Cea mai mică răceală putea să mă omoare şi deşi nu-mi petreceam tot timpul bolnav aşa cum o făcusem în copilărie, aveam un organism slăbit, un trup uscat. Astăzi se împlinesc optsprezece ani de când nu am ieşit din casă. Mama a murit cu doi ani în urmă. Tata munceşte pe rupte. Este o vecină care-mi aduce tot ce-mi trebuie. Ca întotdeauna, citesc, şi mă joc, şi studiez, şi privesc la televizor, şi nimeni nu ar putea spune că viaţa, fiindu-mi pe sfârşite, e lipsită de sens. Cu toţii, de când venim pe lume, avem o singură tendinţă, moartea, spre care unii păşesc mei repede, alţii mai lent. Nu ne rămâne decât să ne folosim cât putem de bine de timpul pe care gardienii vieţii ne lasă să-l petrecem liberi în celule noastre. Dumnezeu mi-e martor. Am blestemat clipa de dragoste în compania fetei cu punga mare verde, dar am învăţat să n-o regret. Acum, ca orice moment trecut demult, îmi lipseşte. Şi dacă o moarte grabnică e preţul pe care l-am plătit pentru o desfătare de câteva minute, atunci aşa să fie.

Elena Balaban, clasa a X-a C

În sens giratoriu

Primul sens:u mă grăbeam şi mă îngrămădeam să rc. M-am aşezat pe scaunul

tele meu era încă gol şi în u. Prima staţie – a coborât un om, au

voie urgentă de toaletă, iar ţn acele 10 secunde cât puternic miros de usturoi. Când am ajunj la City

t

Un 48 era deja în staţie şi e ual treilea, gri, cu vopsea absentă pe unele locuri. Locul din spaspatele troleului se afla un beţiv care strănuta continuurcat cinci, dintre care doi erau ţigani, iar Beţivul era la al zecelea strănut. Din nefericire, semaforul era roşu. În sfârşit, verde şi a doua staţie – a coborât alergicul şi au urcat două băbuţe, un moşulică şi două femei. Deoarece era ora 20,01 (târziu), 48-ul nu era plin şi astfel locurile goale s-au acupat imediat. Încă un semafor; era cea de-a patruzeci şi opta secundă din cele nouăzeci ale semaforului roşu. Pe banda alăturată era un Logan, model vechi, adică an 2007, cu vopsea albastră, cu aripa stângă strâmbă şi cu o plăcuţă de înmatriculare pe care scria CT 11 PPY, iar în spatele său un Tico. Semaforul s-a făcut verde – 50 de secunde – şi troleul s-a pus în mişcare. Mintea îmi zboară la cele petrecute azi – m-a ascultat la mate, la sport am făcut o tură jumate de parc – şi la tema la română. Pentru tema la română mă gândeam să scriu că acum două zile, când nu circula 48-ul barat am aşteptat cu Lavinia de la 11,45 până la 12,28 cu gândul că va ajunge unul, timp în care au trecut saşe 310-uri şipatru 48-uri barate. Pe al patrulea l-am luat pănă la gară. De acolo am luat 100. Ne-am urcat prin spate şi uşile s-au închis imediat. Pe un scaun de la geam stăteau înghesuite două femei îmbrăcate în treninguri scămoşate, cu un machiaj ivopsite.Bruneta îi spunea Blondei că are nea deschis gura cu buze roşii, am simţit unPark Mall am realizat că am confundat autobuzele. Am coborâ – era 12,55, ora de română începuse de ceva vreme. Am mers trei minutepână în staţia 43-ului unde am aşteptat 7 minute după ce-am pierdut unul. Am urcat pe la mijloc, iar după două staţii, au urcat doi copii ţigani care s-au aşezat în faţa noaastră. La 13,17 copiii au început să se înghiontească şi să râdă. În sfârşit, la 13,21 am coborât şi ne-am îndreptat spre liceu; deja întârziasem la a doua oră. Nu am mai numărat staţiile; eh, dar ştiu ca urma a patra (le memorasem). Am văzut o biserică, m-am închinat şi m-am uitat pe geamul murdar la fabrica Sabrosso cu becuri verzi şi roşii. În staţie a urcat o doamnă cu o pizza vegetariană (scria pe cutie), încălţată cu pantofi înalţi şi o femeie îmbrăcată în pantaloni maro de reiat, cu un pulover maro şi o geacă neagră cu dungi albe la mâneci, încălţată cu adidaşi, albi, murdari. La penultima staţie, la şcoala 8, se eliberează un loc şi o băbuţă se aşează în faţa mea, uitându-se insistent timp de un minut la părul răvăşit prins cu un cleşte de 7 lei, din plastic. În fine, ultima staţie a sosit, am coborât,

dentic, una blondă şi alta brunetă, amândouă

am călcat într-o băltoacă şi o maşină m-a stropit, dar mi-am văzut de drum, trecând strada pe la trecerea de pietoni cu 15 dungi albe şi 16 negre. Casa era aproape.

Al doilea sens: Văd din încăpere (eram în Tomis) că vine 48-u’ şi încep să alaerg, iar cocul ameninţa că va cădea. E târziu, 48-u’ e vechi şi murdar şi lumea se îngrămădeşte să urce: astfel, m-am ales cu

-a co durere de picior cauzată de neatenţia enervantă a unuia care mCapul îmi spune că e obosit şi eu îl liniştesc, „bătându-l pe spat

ălcat. Aventura începe. e”, e singurul meu prieten,

Lavinia lipseşte azi. Scaunul ăla mizerabil sta sfios în banca lui, dar e tot ce pot primi de la hardughia de 48, aşa că accept şi mă aşez. Mintea îmi zboară la ce-am făcut azi, cum ne-a chinuit profu de sport şi la tema de română. Ce-o să scriu? Habar n-am; sper să-mi vină o idee. Să scriu despre întâmplarea de acum două zile când 48-ul barat nu mergea şi-am aşteptat 40 de minute să vină, timp în care intervalul microbuzelor şi al maşinilor avea capătul la infinit şi începtul în ochii mei? Şi cum am luat un 48 barat până la gară şi cum 43-ul nu venea am luat un 100 crezând că este 101 şi că ne va lăsa lângă Mini Prix? Despre cum am supravieţuit când o femeie începuse să vorbească cu alta despre lucuri pe care îmi doream să nu le fi auzit, timp în care mirosul de usturoi şi-a făcut grandios intrarea impregnându-mi-se în nări? Şi despre cum am reacţionat când am văzut că autobuzul ne ducea la Mamaia şi despre faptul că drumul până-n staţia 43-ului mi s-a părut foarte lung şi că-n 43 ne-au măscărit nişte ţăgănuşi, iar eu încercând să par dură mă bufnea râsu’? Să scriu că nu am ajuns la ora de română şi că am întârziat la ora de engleză, ceea ce însemna că plecasem de acasă de-o oră şi 20 de minute? Să scriu despre asta? Parcă e prea penibil, o să mă fac de râs. Nu, clar nu. Mă mai gândesc... Până una alta, un miros de putoare incredibilă îmi zgârâie nările şi strănuturile unui beţiv îmi acompaniază furia provocată de glumele proaste ale unor ţigani. Pe geam se văd lacrimile uscate ale nopţii de marţi ce şi-a plâns amarul pe umărul 48-ului. La un semafor lângă Kaufland, e un Logan nou, ca model, şi unul vechi holbându-se la cea de-a 48-a secundă roşie. La startul abia perceput de bătrânul meu 48, Loganul nou cucereşte teren şi lasă Loganul vechi în urmă, arătându-şi superioritatea cu care a fost înzestrat de la mai marele Daciei. O doamnă urca liniştită, încercând să pară relaxată în pantofii incomozi, cu o pizza vegetariană carennu îmi satisface decât pe jumătate aşteptările, doar era vegetariană! Bara de lângă mine e strânsă de gât de doi ţigani şi îmi imaginez cum microbii de pe ea îşi întind mânuşiţele pentru îmbrăţişarea caldă din partea unei băbuţe cu mâini ridate şi negrealî sub unghii. E o imagine atât de... profundă din punct de vedere sentimental. Şi când te gândeşti că este vorba de nişte microbi... Ce trist, băbuţa habar nu are ce-i trece prin firele de păr fetei cu geaca mov aşezată-n al treilea scaun. Şi finalul aventurii: ultima staţie mă aşteaptă. Mă ridic. Îmi pun ghiozdanul pe umăr, iar rucsacul îl iau în mână. Uşile se deschid şi un covor de băltoace îmi este aşternut dinainte. Mă simt aproape excelent când un merţan trece în viteză şi îmi acordă in duş moca cu substanţe mâloase. De ce oare nu mă miră? Dacă ar fi să scriu acest cuvânt, merţan, l-aş scrie cu litera mică, deoarece pentru mine reprezintă câvântul perfect pentru descrierea comportamentului „maşinilor” româneşti. Îmi aduc aminte de beţivul care m-a dat pe spate cu mirosul săi şi tocmai ce era să calc pe un melc care fugea-mergea cam repede pentru natura sa; avea şi de ce: se afla lângă o bucată de hârtie igienică. În minte începe să-mi cânte Raphael – Caravane şi fiinţa mea se târăşte printre idei dorite în efortul de a găsi un subiect pentru tema la română. Desen de Elena Valentina Perederic, clasa a IX-a E

Andreea Florea, clasa a XI-a A

Persistenţa memoriei

d din palma-această clipă e-mi sapă printre dege scurge efemeră, se duce pic cu pic,

asul, al vieţii mele ceas

glasul,trecutului meu glas. ul şi-a celui fără rost,

Pleca Ş-atât de multe clipe

isipă fără număr le vaum să le-ncui în cuşcă, în cuşca minţii mele

ele?

Desen de Andreea Vişan, clasa a XI-a B

NC

u vreau să scap nicicânete, atâta de lichidă.

SÎn golul mâinii mele rămâne doar nimic.

Prelins-a de pe ceŞi dusă-a fost cu

Pierit-a în nimic t-a-mi doar c-un suflet al vremii ce a fost.

şi-atâtea de puţine, d ieşind din mine, R

CCând pot să curgă iarăşi, să treacă prin zăbr

Profesor Luminiţa Radu Profesor Andaluzia Poşircă Profesor Mihaela Gearâp

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE TEATRU PENTRU ELEVI

APLAUZE Ne-am propus să organizăm un astfel de festival, deoarece antrenarea elevilor în activităţi extraşcolare le permite acestora un cadru mai puţin formal de educaţie şi formare, le cultivă gustul pentru frumos, pentru calitate şi le insuflă dragostea pentru cultură, mai ales în contextul actual în care informaţia la care au acces direct (prin mass media, internet) este una bazată pe senzaţional, violenţa şi non-valoare. Pe de altă parte, Constanţa nu a avut niciodată un astfel de festival internaţional destinat elevilor, iar acest eveniment a permis o bună socializare între şcolile constanţene, precum şi între acestea şi colegii de aceeaşi vârstă din întreaga ţară, dar şi din alte ţări europene. Nu este de neglijat nici rolul acestui festival asupra

claselor cu predarea limbii străine în regim intensiv sau bilingv din întreg judeţul Constanţa prin crearea posibilităţii de a folosi, într-un cadru neoficial, prin joc şi înterpretare de rol o

mbă străină studiată. De aceea, începând cu anul şcolar 2008-2009 am aplicat pentru Educative Naţionale a Festivalului de Teatru pentru

levi. Considerăm că impactul acestui festival este extrem de important, deoarece permite o ai uşoară înţelegere a ceea ce înseamnă un act artistic şi le facilitează elevilor accesul la

in dramaturgia naţională şi internaţională. e Teatru pentru elevi „Aplauze” - 2009 s-a bucurat de o

ând invitaţi din Suceava, Târgu Neamţ, Tulcea, Bucureşti, Năvodari i Constanţa. Au participat 14 trupe, cu peste 100 de membrii în total. La aceştia se adauga ţi elevii Colegiului Naţi

n La ediţia din anul 2010 numărul de trupe p fost de 35 şi trupele au fost din Bucureşti, Giurgiu, I dari, Valu lui Traian şi Constanţa. Un numar atat de ma tru obţinerea trofeului. Festivalul s-a desfăşurat prezentate spectacole atâdin personalităţi artisiticeGhiuvelechian, Ludmila M În toamna anului 20la Proiectul Internaţionaldomnul Yves Leroy - direparticiparea la festivalul „urmărit piese de teatru dinteresul pentru această pentru a fi înscris ca

liincluderea în Calendarul Activitaţilor Empiese importante de teatru d Festivalul Naţional dparticipare numeroasă, avşto onal „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, precum şi elevi ai tuturor

stanţa care au avut trupe înscrise în concurs. articipante la preselecţie a

şcolilor şi liceelor din Co

aşi, Botoşani, Suceava, Braşov, Năvore a anticipat competiţia strânsă pen

pe două secţiuni: 7-15 ani şi 15-18 ani, la ultima secţiune fiind t în limba română cât şi în limba engleză. Juriul a fost alcătuit şi culturale constănţene: Liviu Manolache, Anaid Tavitian, Clara

artanovski, Marian Adochiţei. 10, trupa de teatru în limba română a Colegiului nostru a a participat „Babel”, în urma unei selecţii realizate de organizatorul francez, ctorul teatrului din Brest, domnia sa manifestându-şi intentia pentru Aplauze” în 2011. De asemenea, parteneri din Bulgaria şi Turcia au in ediţiile anterioare ale proiectului şi anul acesta şi-au exprimat desfăşurare artistică. De aceea, am depus formularul de aplicaţie internaţional şi am obţinut confirmarea Ministerului Educaţiei,

Cercetării, Tineretului şi Sportului, fiind singurul festival internaţional din întregul Calendar pe anul în curs la care vor participa trupe din Turcia, Bulgaria, Republica Moldova, Anglia şi Franţa.

Experienţa acumulată în ultimii ani de trupele de teatru ale Colegiului la Festivaluri şi Concursuri naţionale sau judeţene, ne recomandă şi ne motivează în organizarea unei manifestări de o asemenea amploare in oraşul nostru. - 2006 - Festivalul Internaţional de Teatru „Shakespeare’s Heritage”, organizat de MEdCT si

Franceză în

organizat de MEdCT în colaborare cu

tage”, organizat de MEdCT si

ural German l de Teatru pentru Elevi „Aplauze”, organizat de Colegiul Naţional nţa în colaborare cu MECI şi ISJ Constanţa, premiul I la secţiunea

ategoria de vârstă 14-18 ani, premiul pentru cel mai bun scenariu şi premiul pentru cel mai bun actor.

i pentru participarea la Festivalul Internaţional de Teatru de la ăşurat între 19-24 aprilie 2010.

al de Teatru pentru Elevi „Aplauze”, organizat de Colegiul Naţional stanţa în colaborare cu MECI şi ISJ Constanţa, premiul III la

omână, categoria de vârstă 14-18 ani.

BETA, premiul pentru debut şi premiul pentru cea mai bună trupă în limba engleză - 2007 – Festivalul Naţional de Teatru Bucureşti, „Jos pălăria” - 2007 - Festivalul Internaţional de Teatru Braşov, Organizat de Alianţa Franceză în colaborare cu Centrul Cultural German, premiul I pentru cea mai bună interpretare feminină, premiul II pentru cea mai bună trupă - 2007 - Festivalul Judeţean de Teatru Constanţa, „Între teatru şi ludic”, premiul I pentru cea mai bună interpretare feminină, premiul II pentru cea mai bună trupă - 2008 - Festivalul Internaţional de Teatru Braşov, Organizat de Alianţa colaborare cu Centrul Cultural German - 2008 - Festivalul Regional de teatru „Drama Day”,Colegiul Naţional „Petru Rareş” Suceava, premiul pentru cel mai bun scenariu original şi premiul pentru cea mai buna muncă în echipă - 2008 - Festivalul Internaţional de Teatru „Shakespeare’s HeriBETA, premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal şi premiul pentru cea mai bună primă apariţie pe scenă - 2009 - Festivalul Internaţiocolaborare cu Centrul Cult- 2009 – Festivalul Naţiona„Mircea cel Bătrân” Constateatru în limba română, coriginal

nal de Teatru Braşov, Organizat de Alianţa Franceză în

- 2009 – câştigarea selecţieBrest, Franţa, care urmează s-a desf- 2010 - Festivalul Naţion„Mircea cel Bătrân” Consecţiunea teatru în limba r

„mircea cel bătrân” constanţa, 2011

revista colegiului naţional