revista arte & meserii, nr. 5

Nr. 5, Martie 2011www.revistaartesimeserii.ro

[email protected]

Editorial

Anul 2010 a fost un an bun pentru știinţă. De fapt pentru artă și cultură. De fapt pentru noi, Asociaţia Paspartu, pentru că am hotă-

rât să încercăm marea cu degetul și să scoatem Revista Arte & Meserii. Și așa am început, modest, cu o revistă online, cu mai puţin ajutor din partea unor fotografi sau grafi cieni. Dar cu oameni/artiști interesanţi, de la care am avut de descoperit și învăţat multe. Astfel, în tot anul care a trecut, am cunoscut oameni pe care înainte îi vedeam și îi aplaudam pe scenă sau de pe scaunul din sala de teatru. Le admiram fotografi ile sau mergeam la fi lmele lor. În tot anul ăsta am fost la mai multe festivaluri, am sprijinit mai multe iniţiative cultu-rale și ne-am mărit echipa cu mai mulţi colabora-tori. Și după un an mergem mai departe. Scoatem numărul 5.

Un număr 5 la care am lucrat foarte mult, pen-tru care ne-am plimbat cu aparatul foto sau cu reportofoanele prin teatre, prin case, prin baruri sau radiouri. Și-n fi nal a ieșit un număr în care pe copertă îl (re)descoperiţi pe actorul Marius Manole care spune despre încercările lui, teribilismele vâr-stei, despre lupta continuă cu frica și despre curaj. Și despre teatru, desigur. La fi lm afl aţi mai multe despre regizorii Ana Vlad și Adi Voicu și despre Maria Mitu, toţi începători și promiţători. Și la ce să ne așteptăm de la Premiile Gopo 2011.După un an, mai vorbim cu un membru al Kumm-ului, de data aceasta Mihai Iordache și despre povestea lui cu saxofonul, cu muzica și cu noul album. La o plimbare primăvăratică prin parc. Din zone mai ploioase au venit și iranienii de la Take It Easy Hospital care se feresc să vorbească des-pre politică și stereotipuri și iubesc să vorbească despre muzică.

Am stat de vorbă și cu Radu Paraschivescu, într-un interviu care ai vrea să nu se mai termine, dar se încheie din cauza limitărilor de spaţiu. Așa e la reviste!

Și pentru că la numărul ăsta am avut mulţi fotografi colaboratori, unii mai vechi, alţii mai nou-veniţi, spunem povești și prin imagini, des-pre sculptură (Teodora Vărzaru), despre teatru (Valentina Zaharia), despre radio (Bogdan Șerban), despre Cărturești și Friends Advertising.

Nu degeaba revista se încheie cu „Am spus cul-tură!”, un articol Off Topic care adună cam tot ce încercăm noi să facem de un an și ce vom face de-acum încolo. Un manifest nefăţiș faţă de tablo-idizare, non-valori, percepţii și mentalităţi super-fi ciale. Spunem cultură cu fi ecare număr rAM, cu fi ecare articol de 250 de cuvinte sau de 8 pagini. Și ca să ajungem cât mai departe, la cât mai mulţi dintre voi, încercăm, tot timid, să ieșim pe print. Început mic, planuri mari. Dacă vă regăsiţi în descrierea asta, dacă vreţi să ne ajutaţi în acest demers, dacă aveţi planuri și mai mari, noi suntem la [email protected], plănuind what’s next.

De Alexandra-Maria ColţaRedactor coordonator Revista Arte & Meserii

revistaartesimeserii • martie 2011 • 1

INSIDE THE BOX:

REDACTOR COORDONATOR

Alexandra-Maria Colţa

REDACTORIDragoş Bulbeş, Alexandra-Maria Colţa, Cătălin Cumpănaşu, Cosmin Dodoc-

Marina, Mara Bogdana Dodoc-Marina, Maria-Andreea Galan, George-Mihai

Irimescu, Ana Năstase, Andrei Ţîrcă, Irina Vasilescu.

COLABORATORICristina-Maria Caloian, Filip-Iosif Columbeanu, Raluca Ilie, Andra Mirea, Călin

Mureşan, Toma Soare, Alexandra Tănase, Mădălina Tichie

FOTOGRAFIVlad Bîrdu, Alexandru Busuioc, Ina Ionescu, Adrian Oprea, Mara Ploscaru,

Claudiu Popescu, Alexandra Sandu.

DESIGN & LAYOUTAlexandra-Maria Colţa, Stelian Dobrescu, Carmen Ghia, Constantin Nimigean,

Paula Rusu.

COPERTAMarius Manole

Foto: Alexandra Sandu

Concept şi realizare Arte & Meserii: Asociaţia Paspartu

WEBSITEwww.revistaartesimeserii.ro

www.asociatiapaspartu.ro

artemeserii&eriiby paspar tu

CuprinsMetrobranding. Cu Ana Vlad şi Adi Voicu 6Integrale şi derivate. Maria Mitu 10Premiile Gopo V 14Recenzii 16

Saxofoane. Mihai Iordache 30Pisicile persane. Take It Easy Hospital 36Recenzii 39Rime şi scratch-uri. Norzeatic 40

Un hipiot crescut de bolșevici. Felix Crainicu 52Între „Un teatru” și Teatrul Naţional. Valentina Zaharia 56Recenzii 60

Ilustraţii. Povești. Basme. Mădălina Andronic 62Artă cu lut. Teodora Vărzaru 68Recomandare. DANAART Gallery 72

Literatură și fotbal. Radu Paraschivescu 74Povestiri fără fi ltru. 80Recenzii 82

Advertising. FFFF. Sorin Trâncă și Bojan Spasić. 84Business & Cultură. Cărturești 88

Un interviu cu c....uraj. Teo 94Pisica Pătrată de pe zid. Alexandru Ciuborariu. 100

La radio. Bogdan Șerban Bogdan 104AM SPUS CULTURĂ. . 110

Mihai Barbu. La drum 18Marian Pîslaru. Faces 24

Coverstory. Prezentul a şi trecut. Marius Manole 42


Apropo, aţi observat că numărul ăsta are nr. 5? Nu, n-am uitat să numărăm. Nici voi nu aţi ratat apariţia vreunui număr 4. Pentru că am început timid cu un număr 0, pentru că nu am fost sufi cient de spontani ca să sărim la momentul potrivit peste numărul unu, și pentru că ne-am plictisit să prezentăm de fi ecare dată „numărul 2, al 3-lea număr rAM”, iată-ne făcând schimbarea la un an de existenţă. Așadar, 4=5, să fi m înţeleși. Orwell ar fi mândru de noi.

Anul ăsta, pe 17 martie petrecem în Kulturhaus. De la orele 21, intrare liberă, ca de obicei. Alături de noi vor fi Oigăn și András (de la Kumm) care vor face un lucru pe care nu l-au mai făcut de 10 ani. Vor cânta piesele de pe albumul Songs for Drella (Lou Reed și John Cale) și, ală-turi de niște proiecţii alese de ei, va ieși un frumos tribut pentru pop-art și Andy Warhol. Ne bucurăm foarte mult că vor fi în Kultuhaus joi, mai ales pentru că alături de Oigăn am pornit la drum acum un an. El a fost curajosul care s-a alăturat primul unui proiect care abia începea, care nu se știa cum va evolua. A apărut pe prima copertă rAM, în rAM #0.

Gazdă a evenimentului va fi Teo. Îl știţi, cu stand-up-ul. Da mă, a fost în Deko. Pe 17 va fi în Kulturhaus, ca să

ne ajute cu prezentarea revistei, a invitaţilor. Suntem siguri că va fi o gazdă bună, prietenoasă și simpatică! Și vor mai fi alţi invitaţi care vor apărea în numărul 5 rAM. Adică au apărut deja, din moment ce citiţi acest articol. Știţi paradoxul lui, nu? Aici scriem înainte de eveniment, despre evenimentul în care se lansează revista care va fi citită, în principiu, după eveniment. Dar despre asta am mai vorbit cu altă ocazie.

În Kulturhaus vă mai aşteaptă şi două surprize. Prietenii de la „Povestiri fără fi ltru” se vor găsi cu un stand de unde veţi putea cumpăra fi e câte un plic cu câte o poveste, fi e câte o carte, ale căror coperte sunt lucrate manual. Și arată superb. Vă mai așteaptă un vernisaj la eveniment, cu tema „rAM – 1 an”. Va fi o expoziţie care va sta câteva săptămâni acolo. Mai multe însă vă lăsăm să descoperiţi la faţa locului!

Şi după ce aţi descoperit ce era de descoperit, savuraţi articolele, pierdeţi-vă prin pozele unui rAM #5 mai bogat cu un an, mai înfrumuseţat de colaboratori, mai vizibil pe print. Now I’m ready to start, cum bine zic cei de la Arcade Fire.

AM SPUS CULTURĂ!

AM SPUS CULTURA! – de un an încoace.

De George-Mihai IrimescuAfi ş: Tiberiu-Georgian Capsali

Ce am făcut în ultimul an? Pe scurt, cam asta. Am spus cultură. Bine, nu noi neapărat. Cei care au apărut în cele 5 numere rAM, între 17 martie 2010 și 17 martie 2011. Și au fost ceva oameni. Cu foarte multe lucruri de spus și arătat.

)


Metrobranding. O poveste de dragoste între oameni si obiecte.,

De Ana NăstaseFoto: Vlad Bîrdu

fi lm

Joi, 17 februarie 2011. O zi ploioasă, gri, în care tot ce îţi dorești e să stai acasă și să bei un ceai cald. Asta în cazul în care alternativa nu este o întâlnire

cu doi regizori tineri, Ana Vlad și Adi Voicu, care îţi poves-tesc despre fascinaţia orașelor uitate în timp.Și asta tot la un ceai, în cadrul călduros și primitor al Sălii De Lectură… adică tot un fel de acasă.Dacă nu îi cunoașteţi pe Ana și Adi, vă spun că ei fac documentare. Au regizat Victoria (difuzat de HBO) și Metrobranding. O poveste de dragoste între oameni și obiecte care va rula în cinematografe din luna aprilie și care a primit multe aprecieri la festivalurile europene de specialitate.

Magda: De unde vine „Metrobranding”? Atât nume-le, cât și ideea din spatele documentarului?Ana: „Metrobranding” e un termen pe care noi l-am în-tâlnit la un workshop. Și pe vremea aia nu începusem su-biectul, dar ne-a plăcut pentru că desemna un oraș care își găsește un regizor cunoscut, se face un fi lm pe tema orașului și prin felul ăsta, orașul capătă un brand. Și după ce am început propriu-zis proiectul „Metrobranding” și avea mai multe titluri de lucru, ni s-a părut că i se potri-vea cumva într-un mod ironic, pentru că nu era despre o metropolă sau despre un oraș mare, ci despre orașe mici și aproape uitate. Și nu era un regizor cunoscut: pentru mine a fost un debut, Adi era la al doilea documentar atunci. Și ni s-a părut că rezultatul ar putea fi tot ăsta: de a rebrandui orașul printr-un fi lm. Și de asta ni s-a părut un titlu bun la momentul ăla, numai că după aceea ne-am dat seama că pe lângă demersul ăsta ne trebuia un subtitlu care să ne permită să explicăm cumva tema pe care o abordăm. Și de asta se numește acum: Metrobranding – o poveste de dragoste între oameni și obiecte.Adi: Ironia e că tot legat de metropolă și brand, spre exemplu, Parisul e branduit prin Turnul Eiff el, Berlinul prin Brandenburger Tor, Londra prin Big Ben etc. Orașele noastre sunt și ele branduite tot prin niște obiecte de cult cum ar fi spre exemplu „teneșii de Drăgășani”, adică nu spuneai „teneși de Finca” (numele fabricii). Cumva erau legate direct de numele orașului și de aici am por-nit și noi pe ideea asta: obiecte care defi nesc niște orașe.Ana: E până la urmă o ironie, cum a fost și soarta obiec-telor despre care vorbim; pentru că iniţial ele susţineau orașele care se construiau în jurul lor.Adi: Oricum orașele respective nu erau niște orașe foarte mari și nici mărcile nu erau așa cunoscute. O convenţie totală. Nici noi nu ne-am luat așa de în serios și din cauza asta apărem și noi în fi lm. Tocmai pentru a fi foarte clar că demersul nostru e unul personal: nu mergem acolo să vedem ce e bine, ce e rău, să facem judecăţi adică. E un demers personal. Am vrut să vedem ce s-a întâmplat cu obiectele pe care le aveam noi în casă.

Aţi făcut și Victoria, care e difuzat de HBO. Și am citit undeva că v-aţi gândit la o trilogie, pentru că atunci când eraţi în cercetări pentru Metrobranding aţi descoperit orașul Victoria și aţi hotărât să faceţi un documentar despre el. Mai urmează deci și al treilea

documentar?Ana: La început nu era nicio trilogie, era doar Metro-branding. Dar Victoria nouă ni s-a părut că nu poate fi un episod din Metrobranding, trebuia să fi e ceva diferit. Într-un fel e unit, totuși, printr-o supratemă a orașelor mici, industriale. Și vrem să mai facem și despre o staţi-une balneo-climaterică. Tot așa, o glorie apusă. Dar încă suntem în căutări.Adi: Noi am crezut iniţial că acolo se fac cauciucurile Vic-toria. Și nu e așa, se fac în București de fapt. Și în Victoria nu se făcea nimic așa… foarte explicit. Doar că era și încă mai este un combinat chimic care miroase îngrozitor. Și de fapt în momentul ăla am zis „Băi nene, un fi lm despre miros până acuma n-am văzut. Ar fi momentul să facem noi un fi lm despre asta!”Ana: Victoria e un oraș interesant. După o lună de stat acolo, nu numai că ne-am obișnuit cu mirosul și ajunse-se chiar să ne placă (n.r.: râzând), dar și pentru că e un oraș care, după mine, merită un fi lm! Adică un oraș oprit în timp, exact ca și cele în care am fost când am fi lmat Metrobranding. Numai că orașul ăsta avea o istorie inte-resantă: e un oraș făcut de la zero, deci nu fusese înainte nimic acolo, era o pădure. Și practic a fost un oraș de-dicat omului nou. A fost primul oraș ateu din România, așa erau titlurile din ziare la vremea respectivă. Totuși e un oraș stătut, un oraș în care comunismul s-a infi ltrat în viaţa oamenilor, și deși aceștia au cele mai bune intenţii, ei nu reușesc să se organizeze, să facă ceva pentru orașul ăla. E un oraș în care altminteri, eu m-am simţit bine, pentru că oamenii sunt primitori, sunt drăguţi. Dar îţi vine să-i scuturi puţin și să le zici „faceţi ceva!“

Credeţi că mai există public de documentar în Româ-nia?Adi: Dacă mai există?! Dacă s-a format! Noi din punctul ăsta de vedere suntem o ţară foarte provincială. De fapt, cred că de pe urma experimentului ăsta cu comunismul, singurii care am suferit suntem noi, oamenii de aici, pentru că încă avem un orizont foarte îngust. Ca mod de percepţie al realităţii în care trăiești astăzi. Adică oamenii în mare parte chiar nu sunt adaptaţi la ce vine peste ei. La ce le oferă realitatea astăzi. De asta poate și un documentar e greu de halit. De acceptat. Pentru că îţi prezintă o realitate cu care tu nu ești obișnuit și îţi pre-zintă un mod de descifrare al realităţii pe care tu nu l-ai în real, d-apoi pe un ecran. Adică e o educaţie de a sta, a privi și a îţi extrage informaţia nu numai din text, ci și din imagini, din detalii. În afară lumea se uită foarte mult la fi lm documentar și există săli speciale pentru astfel de proiecţii. Și în plus, publicul din afară e ahtiat după comunism. Cel de pe ecran.

Și atunci care a fost reacţia publicului la „Metrobran-ding”?Ana: Cred că e interesant că depinzi de ţară. De exemplu Jihlava (Cehia) e un oraș industrial. Și cehii au o istorie apropiată cumva de noi și au înţeles despre ce e vorba, știau cam la ce să se aștepte. Dar ce m-a mirat pe mine e că cel mai apreciat a fost în Copenhaga și în Leipzig. Adi-că Leipzig a fost într-adevăr în Germania de Est, dar nu


se compară experienţa lor cu experienţa din zona asta. Și totuși au fost foarte entuziasmaţi și foarte interesaţi. Pe ei îi interesa dacă era mai bine, dacă există și lucruri bune în ideea de non-consumerism. Adică cumva obiec-te pe care nu le arunci imediat, obiecte pe care le ţii si pe care le valorifi ci.Adi: La Copenhaga a fost o chestie foarte interesantă, că a venit un tip care fusese selecţioner cam în tot lagărul comunist. Și el se ocupa de festivalul de la Moscova. Când a văzut Metrobranding a spus că i se pare extra-ordinar pentru că el n-a crezut că e atât de egal comu-nismul în toate ţările care au trecut prin etapa asta. Și spunea că exact poveștile astea le-a întâlnit peste tot, din Siberia până în Polonia, luate așa, la rând. Cam ace-leași problematici, aceleași orașe branduite prin obiecte, aceleași fabrici de obiecte casnice dar care acopereau de fapt fabrici de armament etc.

Și că tot vorbim de oameni, personajele Metrobran-ding-ului refl ectă fi x spiritul pur românesc, într-un mod foarte amuzant. A fost umorul acesta voit de voi, sau a fost o consecinţă oarecum neașteptată, dar binevenită?Adi: Cred că acolo au dus lucrurile în mod natural. Vor-bim de niște obiecte care practic le-au marcat tinereţea, viaţa, cei mai frumoși ani din viaţa lor. E imposibil să nu găsești un atașament autentic al omului care chiar a contribuit la facerea lor. Și poate că de acolo a apărut și mândria asta de „cel mai bun, cel mai frumos, cel mai unic”. „Bicicleta asta e cea mai unică și cea mai perfec-

tă!” La fel și la teneșii de Drăgășani, alţii mai unici și mai perfecţi nu găsești. Și umorul cred că de fapt de aici pornește.Ana: Și într-un fel ce e interesant e că relaţionarea lor cu noi (în Metrobranding) n-a fost de tip interviu. Chiar și dacă era un om care vorbea la o masă, nu era un om care ne dădea un interviu, era un om care ne împărtășea ceva, ca și cum ar fi povestit ceva la micul dejun.

Dacă ar fi să se facă un remake al Metrobranding-ului peste 10 ani, folosindu-se brandurile românești de la ora actuală, despre ce povești credeţi că ar fi vorba?Ana: Dacia. Mă rog, nu mai e românească, e adevărat. E un pic forţată. Pufuleţii mai sunt românești? Eugenia, Rom. Dar acestea nu sunt obiecte care să susţină orașe. Adică ceva similar nu s-ar putea face acum. Decât cu Relaxa. Rela-xa merge. Surprinzător, e singura marcă ce a fost bine gesti-onată. Ea încă mai are cultul ăsta folosindu-se de imaginea veche, pentru că ei mai au ștampila cu „Original Relaxa”. Adi: Marca e împrumutată. Adică nu mai spui saltea sau dormeză. Spui Relaxa. Ana: Să sperăm că peste 10 ani n-or să fi e orașele astea foarte multe în lume și toată economia se va întâmpla în China. Să facem un remake cu orașele mici din Europa sau America, orașe care au murit în urma mărcilor care s-au mutat în China.Adi: Noi o să fi m! Conform miturilor, în urma unei apo-calipse, România e singura care scapă. Știi care e brandul la care ne vom uita așa în urmă?! România! N-ar merita și ţara asta un fi lm?

8 • martie 2011 • revistaartesimeserii

O poveste de dragoste între Ana și patinele de gheaţă

Ce era foarte interesant la obiectele astea era că aveau o mitologie: nu era un obiect simplu, era un obiect cu o poveste. De exemplu eu am primit ca-dou niște patine de gheaţă cu 2 numere mai mari. Le-au luat ca să fi e siguri că le port mai mult timp. Dar nu le puteam purta, că erau mult prea mari. Anul următor am fost bolnavă, n-am putut să le port. Și în anul următor nu le-am mai putut purta pentru că erau deja prea mici. Adică întotdeauna aveau fi e o frustrare, fi e o împlinire, în jurul lor se construia o poveste. Nu erau niște obiecte pe care le iei, te bucuri de ele și le arunci.

O poveste de dragoste între Adi și Pegasul argintiu

Eu am câștigat la Loto 2000 de lei. Și despre banii ăia am zis „Ăștia direct bicicletă îi fac!“ Am mers la Auto-Moto-Velo. Era în vitrină o singură bicicletă: roșie! M-am dus înăuntru și le-am zis „P-asta!”. „Nu se poate, e de decor, dar primim săp-tămâna viitoare”. Am plecat acasă cu taică-miu, fără bicicletă… plângeam. Săptămâna viitoare, tot cu taică-miu: „Aţi primit biciclete?”. „N-am primit, da’ primim peste o săptămână!”. După-aia taică-miu mi-a zis „Hai mă, du-te tu și vezi când primesc biciclete și o luăm!”. Păi mă duceam non-stop, nicio-dată n-aveau biciclete. La un moment dat s-a umplut Auto-Moto-Velo de Mobre, dar niciun Pegas amărât pe acolo, nimic. Și după asta am abandonat ideea… a fost dezastru în familie cu bicicleta aia, nimeni nu vindea biciclete la second. Nimeni. Se dădeau moștenire. Și a venit revoluţia. Când a venit am zis „Ura, dau drumul la biciclete, îmi iau și eu bicicletă” și în primăvară chiar dăduseră drumul la biciclete. Se umpluse Auto Moto-ul de Pegasuri de toate felurile; mi-am luat unul argintiu. Am venit pe el acasă. Avea niște ghidoane de plastic așa… întoarse. Până la urmă era și o chestie de afi șare. Că veneai pe ea, o lăsai în faţa blocului, te duceai până sus, beai niște apă și după aceea coborai, te suiai pe bicicletă și te duceai să mai dai niște ture. Și la un moment dat m-am dus să-mi cumpăr niște pești beta, pentru acvariu. Și m-am dus cu bicicleta, desigur. Am luat vreo 3 femele de xifo și 4 masculi de beta. Și mergeam așa pe bicicletă, cu pungile în mână. Când am ajuns, am parcat-o pe gardul din faţa blocului, și m-am dus până sus să las peștii, că nu puteam să le urc pe amândouă. M-am dus, am pus peștii în acvariu și când mă uit pe geamul de la bucătărie… nu mai era bicicleta! Mi s-au înmu-iat genunchii, am căzut. M-a luat maică-mea „Ce-ai păţit măi?!“. „Mi-au furat bicicleta, mi-au furat bicicleta“.Și uite ce înseamnă să trăiești într-o ţară liberă și capitalistă. Mi-au furat-o, mi-au furat-o… noroc bun! Că într-o săptămână eu m-am făcut cu o bicicle-tă nemţească, cu 3 viteze, metalizată.


Pe Maria Mitu am cunoscut-o când eu eram clasa a XII-a, la același liceu. Ne întâlneam în curtea în construcţie când eu plecam de la ore și ea tocmai

intra, clasa a IX-a fi ind, la orele din tura a doua. Era tipa aia slabă, cu părul ciufulit și șuviţe roșcate care afi șa mereu un zâmbet larg care-ţi lumina un pic ziua post-chimie. O remarcasem în tricourile negre cu Metallica sau AC/DC și în grupurile mari și gălăgioase de prieteni de care era înconjurată în fi ecare pauză. Intrase la clasa de bilingv-engleză, aia cu cea mai mare medie pe ţară, unde ai zice că se face carte și se iese un om mare. Anii au trecut, eu termin facultatea, ea este la sfârșitul liceului. Eu deschid televizorul, ea este pe ecran. Am ajuns în momentul ăla în care o văd într-un outdoor sau într-un spot la televizor și spun: „Ah, o știu, am fost cu ea în liceu.”

O consecinţă a trecerii ăstora 4 ani de când o cunosc se imprimă totuși pe apariţia ei. Acum este o persoană mai matură, mai sigură pe părerile ei, dar la fel de zâmbitoare și detașată. Hainele negre sau hippie s-au ordonat într-o combinaţie de dungi alb-negru, părul lung – într-o tunsoare medie, cu breton scurt deasupra sprâncenelor, lucrurile despre care vorbește acum nu mai sunt doar muzica, școala, petrecerile, ci includ și fi lmul. Pasiune care nu s-a manifestat din clasa I sau de la prima vizionare a Titanic, ci a început mai târziu, când chiar a experimentat, pe propria piele, ce înseamnă să fi i actor.

Maria Mitu a debutat în scurtmetrajul Derby în regia lui Paul Negoescu. A fost de câteva ori proiectat la ICR. Este o poveste simpatică, obișnuită și recognoscibilă în

Integrale si derivate

,

De Alexandra-Maria ColţaFoto: Ina Ionescu

Când am stabilit interviul cu Maria Mitu am spus că n-o să încep articolul cu „Elevă în clasa a XII-a în Colegiul Naţional „Sf. Sava”,...” și n-o să o întreb despre cum a fost să joace cu Marcel Iureș. Am pus totuși întrebarea asta ca o glumă de destindere. Și voi începe totuși să povestesc cum stă treaba cu liceul, pentru că trebuie.


vieţile adolescenţilor care locuiesc cu părinţii. Cadrul e o bucătărie. Sună așa simplu pentru că a fost destul de simplu tot procesul. „Nu a fost casting. Paul m-a chemat pur și simplu, împreună cu o altă fată la o cafea să stăm de vorbă și dup-aia mi-a zis că avea scenariul în gând atunci și m-au întrebat și eu am zis da, de ce nu? Facem. Am lucrat cu un băiat care era mai mic cu un an decât mine, de la Liceul Lipatti. Eu n-aveam nici un pic de experienţă, dar rolul nu a fost greu, doar o conversaţie la o masă.” Filmările au durat 2 zile și „conversaţia” a adus nominalizări la Berlin și pasul 1 în fi lm al Mariei.

Pasul 2 – și deja știe toată lumea – În derivă. Serialul cu rădăcini americano-israeliene căruia acum i-au crescut și crenguţe românești, cu activitatea specifi că societăţii moderne – mersul la psihoterapeut (dar nu și la noi în ţară, încă) – cu Marcel Iureș în rol principal și alte nume sonore: Vlad Zamfi rescu, Maria Dinulescu, Tamara Creţulescu. Maria Mitu este gimnasta Diana, cu gânduri de suicid și cu parenting issues. Și cu asta se încheie descrierea serialului din partea mea. Descrierea mai interesantă aparţine Mariei, care consideră că producţia HBO „e un serial care îţi pune întrebări. E și static, se bazează doar pe dialog și pe conversaţie și totuși lumea se uită, ceea ce e bine. Într-un fel contrazice ideea că în România nu se poate face un fi lm bun.” Ea crede că serialul reușește să ridice un pic standardele, să atragă totuși din ce în ce mai mulţi români către genul ăsta de televiziune/producţie cinematografi că și asta nu poate fi decât ceva pozitiv. Intrăm în detalii în povestea serialului și a experienţei de pe platou și de dinaintea lui. Maria

mă privește puţin ciudat și zămbește când nu poate intui ce reacţie o să am când îmi spune că nici nu a simţit că a muncit lunile în care a lucrat la În derivă. „Mă uitam la un episod cu mine – ăsta ultimul mi-a plăcut cel mai mult dintre toate – în care plângeam acolo și încercam să-mi aduc aminte cum era și nu pot. Nu pot să spun ce făceam. Când regizorul spunea «Stop» și terminam dubla eu nu puteam să zic ce am făcut. Într-un fel sună ciudat dar intram într-un fel de transă în care aveam mintea goală și nu mă gândeam la nimic și nu știu de unde veneau toate stările și reacţiile și unde se duceau. Și d-asta eu nici nu pot să spun că am muncit când am lucrat acolo pentru că nu mă chinuiam, aveam senzaţia că nu fac nimic, efectiv.” Pentru că nu am fost prea uimită sau prea dezorientată, Maria a continuat: „acum dacă mă uit cum a ieșit, nu era ca și cum eram singură și aș fi ţinut un monolog, ci comunicam și reacţionam la ceea ce zicea Marcel. Eram parcă într-o bulă. Dădeau «Acţiune», apoi «Stop», iar după n-aveam nici o problemă. Mâncam, râdeam, beam un pahar cu apă, încercam încă o dată, mergeam mai departe și din nou intram într-o bulă. Poate acum n-o să mai îmi iasă, cine știe.” Destul de ușor i-a fost și la casting. Nu era nici o presiune din exterior, nici o speranţă așa puternică din interior. Nici nu își imagina că va câștiga în urma castingurilor, era doar o încercare care deja conta mult pentru ea prin simplul fapt că a început-o. „Toţi au fost încântaţi de cum a fost la casting și mă întrebau dacă am emoţii; și Marc (n.r. – Marc Lorber, producător general) de la HBO America mă întreba dacă am emoţii și îi spuneam că n-am. Probabil dacă aș fi terminat facultatea de câţiva

ani, nu mai jucasem nimic de mult timp, aș fi venit așa cu mari speranţe, Doamne-ajută să iau, să mă primească, am nevoie de bani, vreau să joc să mă vadă lumea. Dar nu a fost așa și oricum sper să nu fi u așa la nici un alt casting la care mă voi mai duce, oricât de mult mi-aș dori, să uit cât de mult îmi doresc și pur și simplu să fi e așa, relaxat.” Deci așa a promovat testele și a primit rolul. Mi le spune cu o modestie sinceră, nu cu entuziasmul bieberian de vedetă adolescentă întâlnită cu succesul. Nu vede rolul ei din În derivă ca o „pecete” pe tot restul vieţii, ca un Kramer din Seinfeld care nu poate scăpa de numele și personalitatea personajului nici în alte fi lme. Totuși, recunoaște că poate rolul și problemele prin care trece Diana din serial pot reprezenta o „emblemă” – cum a fost zis prin alte interviuri – pentru tinerii din România și de peste tot. Adică probleme asemănătoare întâlnite de adolescenţi cu părinţii, cu confl ictul între generaţii, cu temeri și frici de ratare, de lipsă de atenţie sau de iubire, de sentiment de singurătate. „Rolul e un caz excepţional. A fost episodul cu mama cu care Diana s-a purtat foarte urât, a zis niște chestii nasoale de genul «Nu meriţi să fi i mamă». Într-adevăr și părinţii se victimizează, dar se întâmplă des așa să nu știe cum să se poarte și când departe e prea departe, când prea aproape e prea sufocant și probabil n-o să știe nimeni niciodată, și nu vom ști nici noi, când o să fi m părinţi, cum e mai bine. E tricky.” Apropo de relaţia cu mama, Maria își amintește cu plăcere de colaborarea cu Clara Vodă, care a jucat rolul mamei ei și în Derby. „Toată lumea a zis că am comunicat foarte bine și chiar se simţea că e ceva cu noi, că ne înţelegem bine. Că totuși se simte la mamă și fi ică o legătură puternică, o anumită energie și asta fost foarte frumos.”

O înţelegere la fel de frumoasă a fost și prietenia cu Ivana Mladenovici. Atât de faină încât Maria a renunţat la o plecare în Paris pentru a juca în scurtmetrajul ei, Skin. Ăsta este pasul 3 în fi lm, un proiect pentru facultate al Ivanei pentru care a lucrat o săptămână și ceva, a plecat până la Giurgiu, a văzut ce-a ieșit și a admirat mult ideile ei și stilul mai nonconformist de fi lm pe care îl are.

Deși nu poate să rezume, să scrie pe puncte ce a învăţat de la serial, Maria recunoaște că în practică și-a dat seama că a rămas cu niște cunoștinţe importante de fi lm. A învăţat cum lucrează regizorii, și-a îmbunătăţit dicţia, înainte de un rol gândește cum ar reacţiona o persoană în mod fi resc într-o anumită situaţie, toate astea însă aplicate pe propria viziune. Totuși vede trick-urile pe care un rol o poate pune la încercare: „Cel mai greu mi se pare pentru un actor, mai ales când vrea să joace pe cineva care se preface. Adică eu sunt personajul X care sunt tristă, dar vreau să mă prefac că sunt veselă. Și pentru că practic, tu ca actor în mod normal ești cum ești și trebuie să joci pe cineva care e trist, dar să se simtă că omul ăla e trist și să te prefaci că ești vesel, adică să nu fi i numai vesel, să se simtă că ești și trist, să se simtă pe dinăuntru așa.”

Deși e frig în cameră și Maria și-a pus fularul roșu la gât și-și trage mânecile, vorbește mult și pasionat despre

fi lm. Despre ce înţelege ea prin fi lm bun: „E o chestie în general valabilă după mine când vrei să joci, când vrei să scrii orice, fi lm, povestire, roman, prefer o chestie care n-are nici o concluzie. Nu o povestire în care se vorbește despre ceva și la sfârșit, nu chiar așa ca într-o fabulă, dar tot mai mult sau mai puţin exprimă o idee din-asta ca o concluzie, că frica este rea, că nu face bine în viaţă, că e rău să-ţi înșeli nevasta sau e bine, că dragostea e cea mai importantă. Când spui prea mult mi se pare prost, nu mai dă loc de interpretări. Dar dacă vezi un fi lm care-ţi lasă deschisă interpretarea și tu însuţi poţi să-ţi dai seama, să-ţi pui întrebări, e altceva. De fapt oricum nu poţi să răspunzi ce e bine în general. Nu e OK, e bine să-ţi lase așa cum e omul și cum reacţionează în anumite situaţii. Și când joci să nu arăţi prea mult, e nenatural.”

Vorbind de fi lmele românești de anul trecut, Maria a povestit și de ce nu a impresionat-o Marţi, după Crăciun, de ce i-a plăcut fi nalul la Poliţist, adjectiv și că abia așteaptă să vadă Black Swan. Și trecem și la fi lmele nominalizate la premiile Oscar 2011 dar se uită nedumerită la mine și spune: „Nu prea știu ce fi lme străine de la Oscar am văzut.” Dar repede, își găsește scuza: „Prefer să le văd la cinema. Nu vreau să le fur de pe net. Îmi place să mă duc singură la cinematograf la fi lme la care sunt vreo 4-5 spectatori. Și la fi lme românești mă duc așa. Am fost la un fi lm la care erau 4 oameni maxim printre care și un bătrân care părea așa că este un cinefi l cult și a venit la fi lm. Nu prea e public la fi lme românești. Nici măcar nu le fură de pe net. Oamenii dacă nici măcar nu vor să dea 5-10 lei pe un bilet la cinematograf, nici atât să dea 50 de lei pe un DVD. No way! Și de furat de pe net... la mai mare! Măcar să se uite.”

După un astfel de îndemn râde cu poftă, cum rar o vedem în În derivă, dar cum o cunosc eu din liceu. Prietenoasă, caldă, curioasă și netemătoare să încerce lucruri noi. Se pregătește pentru Bac ca oricare alt elev de-a 12-a. Se descarcă puţin de oroarea subiectelor la română, a poeziilor lui Ion Barbu și a limitării libertăţii de exprimare în scris. Vrea să dea la actorie, dar se gândește să-și îngheţe anul, să poată să creeze, să descopere ce-și dorește cu adevărat, să se distreze și după, poate, să încerce și la Regie: „Aș vrea să am un an liber să mă plimb, cu o cameră cu care să fi lmez peste tot, să mă joc.”


Parcă ieri-alaltăieri povesteam despre

cum a măturat „Poliţist, Adjectiv” șase

dintre omuleţii aurii – printre care și

„cel mai bun fi lm” - jubilam la sticluţele de

lăptișor de matcă din „Amintiri din epoca de

aur” și aruncam o mult prea scurtă privire

spre universul lui Ion Bârlădeanu. 2010

a impus defi nitiv „Gala Premiilor Gopo”,

atât în conștiinţa, cât și în agenda lumii

cinematografi ei. Cu trofee, covor roșu și tot

tacâmul, „Gopo” a reușit în numai cinci ediţii să

satisfacă nevoia publicului de fast și să devină

unul dintre cele mai mediatizate evenimente

culturale din capitală. Ce va însemna ediţia de

anul acesta pentru ceea ce unii deja numesc

„Oscarul românesc”...?

Este 28 martie. Te afl i în foaierul de la Crystal

Palace Ballrooms și aștepţi să înceapă. La

venire ai dărâmat bicicleta lui Tudor Caranfi l

și crezi că te-a văzut. Ai mai multe emoţii ca

participanţii. 400 de membri activi ai industriei

de fi lm au avut o lună de zile ca să voteze

pentru desemnarea câștigătorilor. Acum

s-a tras linia și s-a făcut bilanţul. „2010, an

de criză” au declarat analiștii; poate, dar nu

și pentru cinefi li. Din 56 de fi lme eligibile, 5

au intrat în marea fi nală și – la ora închiderii

– concurează pentru titlul de „Cel Mai Bun

Film Românesc”. Din competiţie știi că fac

parte veterani ca Radu Muntean. A câștigat

și-n 2009. „Cel Mai Bun Regizor”. Cu „Boogie”.

De data asta a recalibrat mai elegant, dar

și mai intens mecanismele realismului cu

„Marţi, după Crăciun”. Apoi mai e și Andrei

Ujică, a cărui „Autobiografi e...” ne-a invitat

pentru prima dată să examinăm obiectiv

personajul „celui dintâi fi u al ţării”. Doi regizori

debutanţi vin tare din urmă – Marian Crișan

cu „Morgen”, o poveste despre prietenie la

graniţa unei lumi care în „Megatron” de-abia

prindea contur și Florin Șerban cu al său „Eu

când vreau să fl uier, fl uier”, favoritul ediţiei;

cea mai vizionată peliculă autohtonă a anului

și deţinătorul recordului de 13 nominalizări

(printre care și „Cel Mai Bun Regizor” și toate

cele patru categorii de „Cel Mai Bun Actor”).

Tot în top 5 se afl ă și Peter Călin Netzer cu

gogolianul „Medalia de Onoare”. Poate cel mai

„tradiţional” fi lm al selecţiei, dar în niciun caz

prăfuit, „Medalia” ne va aminti mereu că și cei

care au fost la un moment dat ultimii pe listă

pot deveni cap de afi ș.

Abătându-se de la canon, anul acesta

ambele categorii „Cel Mai Bun Rol Principal”

au câte doi reprezentanţi ai aceluiași fi lm,

respectiv András Hátházi și Yilmaz Yalcin

pentru „Morgen” și Mirela Oprișor și Maria

Popistașu pentru „Marţi, după Crăciun”. Cel

puţin în al doilea caz decizia nu e deloc

surprinzătoare, ţinând cont că echilibrul

celor două interpretări e tocmai ceea ce

propulsează dramatismul fi lmului. Lor li se

alătură Mimi Brănescu, premiat acum doi ani

cu „cel mai bun actor într-un rol secundar”

pentru „Boogie”, revenit acum pentru „rol

principal” cu Paul Hanganu din „Marţi...” –

Gala Premiilor Gopo 2011

De Filip-Iosif Columbeanu

Reverie cinematografi că despre Gopo V


poate cel mai solicitant rol al lui de până

acum. George Piștereanu este prezent și el în

această categorie, iar dacă povestea tânărului

pușcăriaș nu-i va aduce trofeul, mai are o

șansă în cadrul selecţiei „Tânără Speranţă”,

împărţită cu Adina Pintilie, Bogdan Mihăilescu,

Iulia Rugină și Marius Iacob. Din echipa „...

fl uier, fl uier” mai fac parte și Ada Condeescu

(„rol principal feminin”, deși personajul se

încadra fără probleme la secundar) și Mihai

Constantin, ca director al închisorii – rol

care introduce în sfârșit în gama fi lmelor

„minimaliste” un actor nedrept de puţin folosit

în ultima vreme. Maestrul Victor Rebengiuc își

bifează și el nominalizarea la categoria grea,

cu „Medalia de Onoare”, în care economic și

graţios redă drama omului bonom, prins în

ecourile absurde ale postdecembrismului.

„Premiul pentru Întreaga Activitate” se acordă

anul acesta lui Anușavan Salamanian, inginer

de sunet. Cariera sa de aproape 50 de ani

cuprinde titluri ca „Pădurea Spânzuraţilor”, „Un

Comisar Acuză”, „Nemuritorii” și multe altele.

Depărtându-ne de mainstream, publicul de

festival va fi foarte curios în ceea ce privește

„Cel Mai Bun Scurtmetraj”, premiu care începe

tot mai mult să reprezinte o carte de vizită

pentru un tânăr cineast, mai ales acum că

percepţia generală faţă de scurtmetraje s-a

îmbunătăţit. Toate cele 5 nominalizări sunt

producţii premiate, unele purtând ștampila

CineMAiubitului („Strung Love”, Victor

Dragomir) sau chiar a Festivalului de la Berlin

(„Colivia”, Adrian Sitaru), iar altele aparţinând

unor „clienţi” mai vechi (Iulia Rugină, Adina

Pintilie și Cecilia Felméri, au avut fi lme în

competiţie în perioada 2007-2009).

Cât despre „Cel Mai Bun Film Documentar”

rămâne de văzut dacă balanţa se va

înclina în favoarea unui subiect naţional ca

„Autobiografi a lui Nicolae Ceaușescu”, anexă

video și personală a volumului „Omagiu” sau

va alege un reportaj cald cu iz indie precum

„Circul Vesel” (Claudiu Mitcu) sau „Căutare”

(Ionuţ Piţurescu). „Kapitalism – Reţeta Noastră

Secretă”, ancheta Michael Mooristică a lui Alecu

Solomon în căutarea adevăraţilor asasini ai

visului postrevoluţionar este de asemenea

un titlu cu greutate, dar cum stă în raport

cu tehno-exotismul lui „Shukar Collective

Project” (Matei Mocanu)? Și dacă se va ajunge

la un compromis și „Autobiografi a” nu va lua

„documentarul”, ci direct „marele premiu”?

Suntem oare pregătiţi să punem documentarul

pe piedestal în detrimentul fi cţiunii?

Dacă 28 martie a trecut, nu-ţi mai bate capul.

Intră pe www.premiilegopo.ro/castigatori/2011

și încasează banii pe pariurile făcute cu

prietenii. Sau dacă întâmplător chiar azi e

28, vino la Cocor, unde transmit gala live pe

mediafaţada magazinului. Ia-ţi o pungă mare

de sărăţele, așează-te pe marginea pasajului

Unirii and enjoy the show. Eu asta am să fac.

Vlad IvanovFoto: Adi Marineci

Trofeul GOPOFoto: Adi Marineci

Tudor Jurgiuregizor („Nunta lui Oli”)

Covor roșu Gopo 2010Foto: Ovidiu Huiban


În 1976 una dintre regiunile Chinei a fost zguduită de un puternic cutremurde 7,6 pe scara Richter, soldat cu aproximativ 240.000 de morţi. Pe lângă drama general umană a unui astfel de eveniment, fi lmul pornește de la drama unei mame care este nevoită să aleagă pe care dintre cei doi copii ai ei să il salveze. Scena monumentală din punct de vedere al trăirilor pe care ţi le transmite dar și a actului cinematografi c. De aici pornește drama și intriga fi lmului, cu toate că modalitatea în care scenele sunt fi lmate și redau intensitatea cutremurului, nu sunt deloc de neluat în seamă. N-aș vrea să vă povestesc prea multe despre ce se întâmplă ulterior în fi lm. Mi se pare interesant că pe parcurs ce fi lmul înaintează are o altă sumedenie de intrigi mai mici sau subpovești ale poveștii principale ( tema familiei ca și instituţie sau o poveste de dragoste).

Efectele speciale ale fi lmului sunt spectaculoase si nu au darul de a exagera așa cum se întâmplă în foarte multe producţii hollywoodiene. Mi se par de un mare bun simţ artistic și foarte la locul lor, întărind scenele. O să găsiţi sentimente de tot felul dar cel mai important în fi lm pare iertarea. Clar, un fi lm foarte bun al unei cinematografi i nu foarte cunoscute la noi. De vazut!

AftershockXiaogang FengChina, 2010

De Cosmin Dodoc-Marina

Un lucru care mi-a plăcut mult la acest fi lm este că reușește să combine elemente fantastice, de basm (personaje ale căror vise sunt proiectate în realitate), cu altele mult mai dure, să spunem – violenţă, prostituţie. Despre ce este vorba? Pentru a putea recâștiga custodia fi icei sale, tânăra Mona (Orsolya Török-Illyés) trebuie să spună povestea vieţii sale unui asistent social. Întregul fi lm este povestea ei, în care vedem cum îl cunoaște pe Viorel (Andi Vasluianu), tatăl fetiţei, infractor urmărit de poliţie. Cum după câţiva ani, pentru a putea pleca cu tatăl său (Răzvan Vasilescu) din Transilvania în Germania, pentru o operaţie difi cilă, Mona își lasă fetiţa în grija unei mătuși ghicitoare (Oana Pellea), la capătul călătoriei ajungând într-un bordel în Anglia, unde prostituatele sunt obligate sa joace rolul unor personaje literare. Mai mult nu vă spun. Ce ar mai fi de adăugat la acest fi lm este că, deși este o producţie ungurească, distribuţia este în mare parte românească, printre actori numărându-se Marius Bodochi, Marius Manole, Dorel Vișan, Mihai Călin, Florin Piersic Jr. și alţii. Și nu în ultimul rând, fi lmul a fost propunerea Ungariei pentru premiile Oscar. Nu a ajuns însă în „fi nală”. Dar ce știu americanii? Noi, europenii spunem ca merită văzut.

Bibliotheque Pascal Szabolcs HajduUngaria, 2010

De George-Mihai Irimescu

Recenzii


ShortsUP e în cautarede filme scurte românesti!

In fiecare luna, aproximativ 1000 de spectatori vad la ShortsUP o selectie cu cele mai valoroase scurtmetraje ale lumii. Din 2011, ne

dorim sa includem mai multe filme românesti.

Înscrieri la: [email protected]. Detalii pe www.shortsup.ro

Odata ca niciodata

)

)

fotografi e

„Băi, deci fi i atent: mi-am luat motocicleta de la mecanic. A fost

interesant. Tipul ăsta care s-a ocupat de ea era cam tare. Am stat cu

el de povești și mi-a zis cum s-a plimbat el cu motocicleta prin toată

lumea asta, și i-auzi, cică a ajuns și prin Mongolia...” Asta a fost.

Text și foto: Mihai Barbu

Ieșisem puţin din birou să iau o gură de aer și să

mănanc ceva și între timp m-a sunat un prieten

din Belgia. Nici acum nu înţeleg, dar în același timp

știu că doar astfel mi se întâmplă mie lucrurile frumoase,

momentele care mi-au schimbat viaţa și pe care le am înti-

părite în minte până la ultimul detaliu, asemeni unor foto-

grafi i. Așa i-am spus primei motociclete că va fi a mea, pe

vremea când nu ne despărţea decât geamul unei vitrine

de pe bulevardul Dacia din capitală. Așa m-am îndrăgostit,

de o fată din povești, în dimineaţa aia de ianuarie, când

am ieșit pe ușa unui bar și afară era zăpadă. Tot la fel m-am

gândit să plec cu motocicleta până pe partea cealaltă a

globului. Am închis telefonul și în cap, obsesiv, îmi suna

doar cuvântul ăsta - „Mongolia”. Deci, ce-i de făcut?

Am avut doi ani la dispoziţie să mă pregătesc. Unul de

visat cu harta în faţă și al doilea de pregătire propriu-

zisă. N-ar fi fost nimic din ceea în ce s-a transformat

călătoria mea, dacă n-aș fi avut norocul să am un frate

deștept. Călătorii cu motocicleta departe au fost și vor

mai fi . Cred cu tărie că cea pe care am făcut-o eu are

ceva special, ideea lui Ion, de a-mi scoate drumul la

tarabă, de a vinde kilometri, amănuntul care mi-a trans-

format povestirea în poveste. Am împărţit drumul care

la prima numărătoare avea 21.000 km în parcele de cate

500 km și le-am dat pe fi ecare în schimbul a 50 de euro.

Ofeream la schimb cumpărătorului povestea celor cinci

sute de kilometri, cu fotografi ile aferente, sub forma unei

scrisori. Mi-am refuzat prietenii doritori de kilometri,

pentru că eram curios cine sunt oamenii care ar cumpăra

o asemenea năstrușnicie de la un om pe care nu l-au

văzut în viaţa lor. Și bine am făcut, pentru că ce nu multă

lume și-a dat seama e că, pe lângă patru luni prin pustiu,

mii de kilometri sub roţi și 13 popoare vizitate, m-am

ales cu încă ceva, cel puţin la fel de valoros - cu prieteni

noi. Drumul meu a fost „sold out” în două săptămâni.

Am plecat într-o dimineaţă de iulie, devreme de tot, con-

dus de prietenii mei și kilometricii, cum le-am spus celor

care „m-au cumpărat”, din faţa Academiei Militare, unde

i-am invitat la o cafea matinală. Nu înţelegeam nimic,

nici acum nu înţeleg, când stau să-mi aduc aminte. Am

plecat scufundat într-o buimăcie totală, neștiind decât

că trebuie să ajung la Ulaan Bataar, capitala Mongoliei, și

cam atât. N-am să încep acum să povestesc drumul, ce,

cum, unde și când. Am făcut-o deja și mai bine de atât

n-am cum s-o fac aici. Cartea pe care o am în raft, între

alte câteva cărţi despre motociclete, e singura dovadă

de care mă agăţ de multele dăţi când am impresia că

totul a fost doar un vis.

Nu sunt un călător. Știu, pare c-aș fi , am atras aura asta

falsă în jurul meu. N-am fost niciodată. Poate am crezut

asta la un moment dat pe drumul meu, dar am întâlnit

Pe malul lacului Song-Kol, Kyrgyzstan.


Vasele abandonate în urma dezastrului de la marea Aral, Moynaq, Uzbekistan.

Yurta la care am dormit, pe malul lacului Sonk-Kol din Kyrgyzstan, la 3.000 de metri.


oameni care au avut grijă să-mi arate fără să vrea con-

trariul. Sunt un om ca oricare altul. Știu doar că planeta

Pământ e aici ca să fi e văzută iar noi, oamenii, lucru mai

bun decât să facem asta, câtă vreme îi respirăm aerul, nu

prea avem de făcut. Și mai știu că am avut curajul, care

spuneam că încape într-o ureche de ac, de a mă ridica

și a pleca. Când cineva, înainte de plecare, sau pe drum,

formula o întrebare care începea cu „Auzi, dar te-ai gândit

ce te faci dacă...?”, aveam grijă să-l opresc înainte de a

termina propoziţia. De-aia, nici măcar curaj nu cred că

am avut. Am zis că plec și mai văd eu pe drum. Asta nu e

curaj, dar nici inconștienţă, și cred că e singurul ingredi-

ent așa-zis secret. Dacă îmi puneam întrebările alea care

Craterul de la Darvaza, Tukmenistan.

încep cu „dar dacă”, nu mai plecam nici astăzi de acasă.

Nu sunt un călător, spuneam. Nici erou, nici mega-

motociclist, nici scriitor, și nici mare fotograf nu sunt. Îmi

spunea cineva că ăla care dă nume unui obiect e cel puţin

prost. O fi , dar Doyle nu e obiect. Doyle e „motocicletul”

care are grijă de mine. Eroul poveștii asteia, singurul erou,

dacă e să căutăm unul. Eu nu știu să călătoresc altfel decât

călare pe băiatul ăsta. Și când el mă duce și mă întoarce,

se strică pe el în loc să mă strice pe mine, merge când eu

stau în fund, atunci cum să fi e el doar un obiect? Doyle ar

putea scrie volume întregi despre cum e să mă suporţi.

Dar n-are timp de asta. Din ziua în care motocicleta a

venit în viaţa mea nimic n-a mai fost la fel. Motocicleta,

după mine, e singurul mod în care poţi călători și să și

înţelegi ceva. De fapt nu ceva, ci mai mult. Faptul că simţi

mirosul și răcoarea pădurii atunci când o străbaţi, că

atunci când plouă ești ud, când e soare ţi-e cald, când e

frig ţi-e frig, că auzi vântul urlându-ţi în urechi, că lumea

te petrece cu privirea, parcă bucurându-se de bucuria

ta, că ești primul la semafor trecând pe lângă oamenii

singuri din mașini care-și trec timpul scobindu-și nările,

că drumul e în orice direcţie vrei tu, că simţi, că vezi, că

ești acolo. Aș vorbi o viaţă despre asta. Străbunica mea a

fost kazacă și neamurile îmi spun că cică n-ar fi fost văzută

mergând pe picioarele ei decât de vreo două dăţi în toată

viaţa. În rest, călare. Așa intra pe poartă. De-aici să fi e?...

Stau câteodată pe balcon, la etajul opt, contemplând

frumuseţea de cartier de blocuri gri de zece etaje din

jur, mușuroiul ăsta urban în care mă simt captiv, și-mi

coboară privirea pe o fotografi e cu mine într-un deșert

din Turkmenistan, fotografi e care zace sprijinită de un

perete. Mă privesc în ochi din când în când și mă văd

obosit, bărbos, murdar și departe. Am fost eu acolo? Am

fost, fără tăgadă. Sunt eu ăla. Am fost odată ca nicio-

dată. Și de-aici, de la al optulea etaj, sunt cu patru luni și

26.000 de kilometri mai bogat.

În 2009 am făcut o călătorie de 26 000 km, timp de patru

luni fără zece zile, singur pe motocicletă, pe traseul

România, Ucraina, Rusia, Mongolia, Rusia, Kazakhstan,

Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan, Turkmenistan,

Azerbaijan, Georgia, Armenia, Georgia, Turcia, Bulgaria,

România. Toată povestea acestei călătorii am adunat-o

între copertele volumului numit „Vând Kilometri” apărut în

2010 la editura Art.


F A C E S


Am pus prima oară mâna pe un aparat de fotografi at cu fi lm undeva

prin vara lui 2002. Aveam 12 ani pe vremea aia și mă duceam într-o

tabără la munte. Așa că mama a decis să-mi cumpere o cameră foto

„ca să am amintiri”.

Text și foto: Marian Pîslaru

De fapt era mai mult un raport zilnic pe care

eram obligat să-l fac, ca să vadă pe unde am

umblat și pe ce a dat banii. Așadar, pe unde

umblam pe acolo și apăsam pe butonul „săpunierei”. N-a

fost nicidecum o plăcere, mai ales că „trebuia” să fac poze

și cu ceilalţi colegi și mie nu-mi place nici acum să stau

„la poză”. A doua cameră pe fi lm pe care am atins-o a fost

o Smena câștigată pe un forum în aprilie 2010. Când am

primit-o am fost atât de mândru încât am și băgat fi lm în

ea și am ieșit la pozat. Că de! era „vintage, frate”, trebuia

să mă laud și eu. „Vintage, vintage”… până am descoperit

că n-are exponometru. În noaptea aia n-am dormit până

n-am învăţat cum se face expunerea pe Smena. Și m-am

chinuit o vară întreagă cu ea, cu vizorul ei minuscul, fără

exponometru și cu o pârghie de armare care îmi lovea

mereu degetul. Și tocmai toată „suferinţa” asta pe care

mi-a pricinuit-o m-a făcut să iubesc camera asta.

Îmi petrec în medie cam 10 ore pe săptămână prin

autobuz, fără să iau în calcul așteptatul în staţii. „Obsesia”

asta de a urmări comportamentul oamenilor și de a mă

holba la ei o am mai demult, nu știu să zic exact de când.

În luna mai, călătorind cu autobuzul, am dat peste o

fată foarte frumoasă ce ţinea în braţe un pui de Golden

Retriever. Zgarda lui se potrivea cu rochiţa fetei, blana -

cu părul și pielea ei; amândoi erau foarte concentraţi la

ceva anume, erau în același timp și foarte liniștiţi. Erau

simpli și puri, parcă levitau în atmosfera aia prea caldă

și prea zgomotoasă din autobuz; erau detașaţi de tot ce

se întâmpla în jurul lor. Imaginea aia m-a făcut să armez

camera și să îngheţ cadrul ăla. Asta a fost prima fotogra-

fi e din proiectul „Faces”, iniţial numit „The bus”. După ce

am developat fi lmul am rămas uimit de cât de bine am

înregistrat acel cadru pe care îl văzusem. Îmi plăcea atât

de mult încât de fi ecare dată când porneam calculatorul

mă uitam la poza asta.


Este esenţial să „interacţionezi” cu

subiectul, să-i urmărești și să-i intu-

iești mișcările, să-l asculţi – literal-

mente – fi e că vorbește la telefon,

fi e cu un partener de drum, să-ţi dai

seama unde va coborî, să te ţii după

el mai bine zis.

„

„


Cel mai ciudat și mai des lucru care

mi se întâmplă în autobuz este să fi u

confundat cu un hoţ de buzunare.

Unii se dau mai încolo, unele își

strâng geanta la piept, alţii se uită

urât și își închid buzunarele.

„

„


M-am hotărât atunci să încerc din nou. La început mi-

era foarte greu să ies din casă ţinând camera în mână.

Eram „speriat” de ideile preconcepute ale oamenilor,

probabil și de incultura românilor, de degetele arătate

spre mine: „Ia uite-l și pe artistu’ ăla”, dar încet-încet

m-am obișnuit și am prins curaj. În autobuz e și mai

greu. Spaţiul e mic, sunt mulţi oameni, fără să vrei

te mai uiţi în stânga, în dreapta. Cu timpul am prins

experienţă și mi-am dat seama că nu poţi face poze

ascunzând camera de cei din jur. Inevitabil o vor

vedea. Așa că trebuie să-i obișnuiești cu prezenţa ei.

Acum urc în autobuz cu camera în mână. Ei știu că-i

acolo, o văd și nu se vor gândi niciodată că cineva

va avea „nesimţirea” să-i pozeze de la un metru-doi

distanţă. Desigur, cei mai mulţi întorc privirea, se

comportă altfel în faţa aparatului de fotografiat. Dar

partea bună este că extrem de puţini oameni merg cu

autobuzul doar o staţie (majoritatea merg mai multe),

și cu timpul se obișnuiesc cu prezenţa camerei, se

gândesc la problemele lor, la facturi, la ce trebuie să

cumpere de la piaţă. De aceea este foarte important

onecapture.wordpress.com

să-ţi alegi „victima” de la început și să o pândești până

la sfârșit. Probabilitatea de a surprinde „momentul

decisiv” este mult mai mare decât atunci când te

plimbi de la o „pradă” la alta. „Cine aleargă după mai

mulţi iepuri, nu prinde niciunul.” Sunt foarte răbdător

și-mi place să aștept pentru ceva ce-mi face plăcere.

Recunosc, câteodată sunt prea răbdător, mă aștept

la prea mult de la subiectul meu și pierd cadrul din

cauza asta.

Cel mai ciudat și mai des lucru care mi se întâmplă în

autobuz este să fi u confundat cu un hoţ de buzunare.

Unii se dau mai încolo, unele își strâng geanta la piept,

alţii se uită urât și își închid btuzunarele. Se întâmplă

asta cel mai probabil pentru că „mă bag în sufl etul

omului”, sunt foarte concentrat asupra viitoarei „victime”,

ochii mi se plimbă dintr-o parte în alta și, din păcate,

oamenii observă asta. În ciuda acestui lucru, insistenţa

dă roade. Oamenii se feresc de „hoţ”, nu mai sunt atenţi

la camera de fotografi at și eu reușesc să le „fur” mai mult

decât un telefon sau un portofel.


Saxofoane, râd în soare aurii.

Saxofoane.De Andrei Ţîrcă

Foto: Mara Ploscaru

Joi seara, beciul unei cafenele verzi, fum

mult, lume colorată. Asistăm la un

concert de jazz. Făcusem rezervare din

timp, astfel încât ne bucurăm de locuri

bune, în faţă. Atmosfera este relaxată.

Spre sfârşitul cântării, amicul meu mă

anunţă că trebuie să plece. Ne salutăm,

şi după ce lasă banii, se ridică grăbit în

picioare, îşi pune haina şi se porneşte

spre ieşire.

În acest moment, dinspre scenă se aude

o voce amplifi cată ce rosteşte rar nişte

cuvinte: „Urmează ultima piesă din seara

aceasta, cea mai bună piesă a mea.” La

scurt timp, basul şi raidul dau tonul unei

bucăţi cunoscute. Omul meu se întoarce

electrizat din drum, îmi aruncă un

zâmbet şi se aşază la loc în scaun,

rămânând acolo atent până la sfârşitul

cântecului...

muzica

)

Întâmplarea s-a petrecut în urmă cu câţiva

ani, melodia se numea Dissipatin’, iar vocea

aparţinea lui Mihai Iordache. Uşor cocoşat,

semn al dedicaţiei pentru instrumentul ce

l-a consacrat, înalt, cu părul grizonat, cu

un aer boem şi purtând clasicii ochelari cu

rame fumurii, Mihai Iordache se numără

printre cei mai populari saxofonişti din

România. Fiind înconjurat încă de mic de

jazz-ul prezent mereu în casă, s-a apucat

de blockfl öte, primul său instrument, în

adolescenţă.

„Am nişte înregistrări din liceu. O să le pun la un

moment dat pe net, sa râdă lumea de mine, cu

primul meu trio de jazz. Eram îngrozitori.”

Tot pe atunci, a trecut prin alte întâmplări

muzicale haioase:

„Am avut o tentativă ratată, printr-a 10-a, de a

cânta la chitară. Mi s-a părut prea complicat şi

am lăsat-o baltă. Am făcut şi nişte experimente

electronice, cu care am reuşit să stric

magnetofonul lui taică-miu. Era vorba de nişte

mixaje şi nişte chestii date la jumătate de viteză.”

Rămânând în acelaşi univers temporal,

Mihai îşi aminteşte cu melancolie de era

apusă a analogului, şi priveşte cu părere

de rău efectul pe care noul mediu în care

muzica este stocată şi reprezentată îl are

asupra conţinutului şi felului în care este

receptată.

„Spuneam de atitudinea omului faţă de muzică,

care în anii ’70-’80 îşi cumpăra un disc, şi-şi

dedica un timp din viaţa lui ascultării acelui disc.

Lua discul, îl sufl a de praf, îl punea în

pick-up. Acum lumea ascultă muzică în timp

ce-şi verifi că mailul. Asta mi se pare enervant.

Pentru că muzica e foarte accesibilă, lumea nu

o mai ia în seamă. Digitalul cam face ca totul

să sune la fel. Acum oamenii pun ceva acolo, pe

shuffl e şi merge – am fost în crâşme unde sărea

CD-ul şi nimeni nu observa, minute în şir.”

Cu toate acestea, Mihai nu desconsideră

muzica ce se face în prezent, criticând mai

degrabă percepţia muzicii actuale, şi nu

calitatea ei.

„De exemplu, acum sunt mult mai mulţi oameni

în lume care cântă mai interesant decât în anii

’70. Faptul că nu mai există nişte regi - cineva ca

Elvis sau ca John Coltrane – ai diferitelor genuri

muzicale se datorează pur şi simplu cantităţii de

muzică şi nu neapărat scăderii calităţii acesteia.

E multă lume care cântă bine şi e foarte greu să

mai funcţioneze cineva ca sistem de referinţă.”

Trecând la saxofon şi păşind în lumea

profesionistă a muzicii, Mihai colaborează

cu trupe de rock din ţară precum Timpuri

Noi, Sarmalele Reci şi artişti sonori de jazz

precum Harry Tavitian, Vlaicu Golcea sau

Lucian Ban. Pe la începutul anilor 2000,

Mihai îşi stabileşte formula muzicală pe care

o urmează şi în prezent, şi pentru care este

cel mai bine cunoscut: formează grupul său

de jazz - iordache - şi începe sa cânte alături

de cei de la trupa Kumm.

Despre albumele sale, Mihai vorbeşte cu

modestie din punctul de vedere al

muzicianului care „n-o să zică că e fan de

albume proprii. Toţi au diverse insatisfacţii în

legătură cu albumele. La fi ecare piesă am cel

puţin 5 chestii pe care ştiu că aş fi putut să le

fac mai bine, sau pe care le-aş face altfel acum.”

Friday a ieşit în 2003, iar Dissipatin’ în 2005,

ambele la casa de discuri A&A Records.

Mihai simte diferenţele dintre cele două,

forma lor fi ind afectată şi de circumstanţele

în care au fost înregistrate.

„Dissipatin’ e puţin mai relaxat, Friday e puţin

mai interesant. Dissipatin’ a fost tras în 8 ore,

Friday în 3 ore şi chestia asta se simte foarte

mult, mai ales în modul în care cânt eu, pentru

că stăteam cu ochii pe ceas. Vorbeam cu Cătălin

Milea, unul dintre saxofoniştii mei preferaţi,

atunci când a ieşit Friday şi mi-a zis «da,

interesant, ai scos un disc, dar poate că ar fi

trebuit să repetaţi mai mult». Şi atunci am venit

eu cu teoria asta că un disc e ca o fotografi e,

e un fel de instantaneu cu mine şi cu oamenii cu

care cânt la data respectivă. Mă rog, era doar o

teorie. De fapt ar fi trebuit să repetăm mai mult,

dar toată lumea avea alte treburi.”

Pe lângă cele două albume „ofi ciale”, mai

există o serie de discuri înregistrate în

timpul concertelor iordache care se găsesc

de vânzare în geanta artistului, după fi ecare

cântare.

Artwork-ul la aceste albume este asigurat

de fi ica lui Mihai, coperţile fi ind din carton

reciclat, vopsite cu stencils şi cu vopsea de

maşini. Hesitations, Cheap Fun, Start From

Scratch, The Lazy Prince sunt cele 4 albume

live înregistrate în formule diferite. După

înregistrarea celui din urmă disc, Mihai

a scris o poveste în genul discurilor

conceptuale din anii ’70, în timp ce îl asculta.

Poate ne-am aştepta ca la un cvintet de jazz

clapa să se numere printre instrumentele

prezente. Un lucru deosebit la componenţa

iordache este faptul că ea lipseşte, fi ind

înlocuită cu încă o chitară.

„Am cântat de multe ori cu Raul Kusak (clăpar),

şi au fost unele dintre cele mai bune concerte pe

care le-am dat. Drept să-ţi spun, clăparul care

mi s-ar părea potrivit pentru muzica mea, dacă

aş putea susţine la nivel de concert o trupă mai

mare, ar fi Kovacs Andras pentru că e unul din

cei mai muzicali oameni pe care îi cunosc. Din

păcate nu prea vrea să cânte jazz.”

Mihai argumentează că prin alegerea aceasta

s-a urmărit şi abordarea unui anumit sound,

dar îi şi îndrăgeşte pe cei doi chitarişti

cooptaţi în proiect.

„De fapt Oigăn este ciudăţenia. El e the monkey

in the stereo. Oigăn e un tip care ştie jazz mai

mult decât o gramadă de oameni pe care îi ştiu

eu şi care se cred fani de jazz. E un chitarist

extraordinar de creativ, şi prezenţa lui Oigăn în

iordache a fost o fază foarte steampunk, înainte

ca eu să afl u despre steampunk. Trebuie să cânt

cu Oigăn.”

Pe lângă iordache, Mihai şi chitaristul Sorin

Romanescu mai cântă împreună în duo-ul

Three’s a Crowd. Repertoriul curpinde uneori

piesele lui Mihai, alteori o muzică mai veche

din repertoriul standard de jazz şi de multe

ori se urmăreşte pur şi simplu să „explorăm

haosul”. Concertele variază între două

extreme.

„Acum vreo 2 luni am cântat în deschidere la

The Thing, unde am fost extrem de aberanţi,

şi din punctul meu de vedere a fost foarte

interesant, iar acum 2 săptămâni am cântat

la un eveniment de fi rmă, exclusiv piese de

jazz de acum cincizeci de ani – Take Five etc.”

Fiber Records este casa de discuri a

lui Mihai Iordache, el urmărind

momentan doar release-uri ce îl

implică muzical. Primul album

semnat Fiber, Far From Telescopes,

aparţine trupei Kumm şi a apărut

în octombrie 2009. Evoluţia

trupei este o dovadă elocventă

a unei maturităţi muzicale clare,

şi este marcată prin schimbări

vizibile de stil între albume.

Acest ultim disc al lor nu face

excepţie, cucerind poate un public

nou pentru trupă.

„Comentariile unora vizavi de Far From

Telescopes, cum că albumul ar fi mai light,

pentru mine nu au niciun sens. După

primele 3 piese de pe Moonsweat March

(n.r. primul album Kumm), puteam să

spun foarte clar ce le plăcea în perioada

aia – ceea ce se întâmplă adesea la

primul album al cuiva. La Far From

Telescopes e mai greu. Pe Far

From Telescopes toată

partea asta care pare

mai dansantă, nu a

fost foarte simplu

de făcut.”

„Există însă un fel de nevroză naţională care se

referă la imposibilitatea originalităţii în ceea ce

priveşte muzica de la noi şi multe dintre

comentariile acelea o exprimă foarte bine.

Alţii nu comentează atât, însă vin la concert şi

dansează, sau doar ascultă – sunt cei care au

înţeles despre ce e vorba. Mi se pare că albumul

este unul modern, un pic prea modern pentru

România.”

Al doilea produs Fiber Records urmează să

apară anul acesta, şi poartă marca iordache,

compoziţiile fi ind gata.

„Noul album nu propune o direcţie nouă,

propune lucruri care sunt noi pentru mine. Va fi

cu totul altfel decât celelalte. Am încercat, din

punct de vedere al compoziţiilor, să fac lucruri

noi, pentru că asta mă motivează să merg

înainte. Vreau să fac diverse chestii pe care nu le-

am mai făcut, să explorez sunete şi ritmuri afl ate

la limita dintre jazz şi funk. Iar secţia ritmică

este formată din Uţu Pascu la contrabas şi Tavi

Scurtu la tobe, aşa că sunt sigur că pe albumul

cel nou se va putea dansa.”

Partea interesantă la acest album este

legată de aspectul său fi nanciar. Inspirat din

modelul organizaţiei americane Kickstarter,

albumul ar urma să fi e sponsorizat, pe cât

posibil, de fani, devenind primul din

România lansat pe această reţetă. Curioşii

pot intra pe www.iordache.ro pentru a afl a

mai multe sau pentru a sprijini demersul.

„Albumul va ieşi oricum; până acum lumea a

trimis nişte bani. Asta e o fază pe care o încerc

acum, nu ştiu dacă o să-mi iasă. S-a strâns cam

un sfert din cât ar fi trebuit. N-o să returnez

nimic – în cel mai rău caz, dacă nu se strâng toţi

mă fac luntre şi punte, pun restul de la mine şi mă

ţin de promisiune. Ideea cu returnatul a apărut

pentru că lumea să ştie că nu este un scam. Dar

acum, după ce am strâns un sfert din bani, pot

să-ţi spun sincer că nu mai dau înapoi, eu anul

ăsta o să am album, cine a plătit o să-l aibă

acasă şi tot ce am scris pe site se va întâmpla,

indiferent că o să adun jumătate sau tot.”

Apartenenţa la două grupuri muzicale

diferite din punct de vedere stilistic ar

putea părea la prima vedere ciudată, însă în

realitate se completează foarte bine. Mihai

Iordache nu se conformează portretului

jazzistului înfumurat, fi ind un consumtor

important de muzică, în accepţiunea sa

generală, gustând genuri diferite şi având o

atitudine deschisă.

„De fapt pe mine, ca muzician de jazz, faptul că

sunt şi în Kumm m-a făcut vizibil pentru o

categorie de oameni foarte OK. Mulţi dintre

oamenii care ascultă jazz în România au în

general tendinţa să nu iasă din casă decât atunci

când vine Chick Corea, ca pe urmă să discute

de ce nu le-a plăcut, şi au rămas în general la ce

ascultau prin facultate. Nu ies. Lumea asta care

ascultă Kumm şi… eu ştiu, Arcade Fire, şi altele,

sunt încă serioşi vizavi de muzică. Sunt oameni

care vin la concerte.”

Joi seara, mansarda unei case galbene, 3 ani şi două luni mai târziu.

Se pune punct articolului cu saxofoane. Pe fundal se aude o muzică

liniştită în surdină. Culmea, întâmplarea face ca următoarea piesă care

intră să fi e bine cunoscuta bucată cu bas şi raid la început. Zâmbesc şi

mă gândesc că poate ar trebui să dea cineva buzna în cameră.

CU PISICILE PERSANE LA

CONTROLDe Cătălin CumpănaşuFoto: Ina Ionescu


Când pregăteam întrebările pentru ceea ce ar fi trebuit să fi e un interviu, recu-nosc că aveam o imagine deja formată

despre cum o să decurgă discuţia; mai ales că văzusem fi lmul No One Knows About The Persian Cats care mi-a completat perspectiva superfi cială pe care o aveam despre Iran și din punct de vedere muzical. Până la urmă, ceea ce trebuia să fi e un interviu cu trupa iraniană de indie-pop Take It Easy Hospital care a cerut azil la Londra, a ajuns să fi e un articol despre

ceva mai complex.

O să încep cu fi lmul, pentru că este în mare parte responsabil pentru notorietatea lor în presa occidentală. După ce a câștigat la Cannes, în 2009, premiul special al juriului „Un Certain Regard”, a fost interzis în Iran. Însă pe scena muzicală trupa devenise cunos-cută după ce a încărcat o piesă pe MySpace – Human Jungle – și niște minţi deschise cu urechi fi ne din Marea Britanie i-au chemat la un festival din Londra. De fapt ăsta este și su-biectul fi lmului care se vrea un documentar, ca să afl u de fapt că are destul de multă fi cţiune. Pe scurt, No one knows about the Persian cats prezintă situaţia industriei muzicale din Iran care, de altfel, lipsește cu desăvârșire. În prim plan se afl ă Negar și Ash (membrii trupei) care trec printr-o grămadă de peripeţii ca să obţină un amărât de permis să plece la acel concert la Londra. Când zic peripeţii, mă refer la dat șpăgi pentru pașapoarte, repetiţii și concerte clandestine prin subsoluri, clădiri abandonate, hambare și acoperișuri de bloc. Pentru că așa e

acum în Iran.

Deci, venind cu această imagine bine tipărită în cap, voi cum v-aţi fi așteptat sa decurgă interviul? Eu mă gândeam că o să se plângă cât de rău e în Iran, cât s-au chinuit ei și cum politicul îi asuprește; și ce bine că au ajuns la Londra și jos Ahmadinejad și Khamenei, sus libertate, democraţie etc. etc. Greșit. Răspun-surile au fost cât se poate de reţinute despre orice avea legătură cu politica și parcă repetau aceeași placă întruna – „muzica e un instru-ment emoţional care nu trebuie asociat cu nimic ce ţine de suprafaţa superfi cială pe care o reprezintă politicul.”

Foarte corect și frumos aș putea spune, însă tot ei admit că problema în Iran este că muzica, în special rock-ul, pop-ul, rap-ul sunt văzute ca făcând parte din cultura Vestului și, prin urmare, au devenit o ţintă a propagandei politice antioccidentale, la fel ca și jeanșii. Însă, subtilitatea este că faţă de cenzura din perioada comunistă din România, atitudinea guvernului iranian este rezultatul unei gândiri foarte tradiţionaliste. Așadar, în Iran efectiv


nu există o industrie muzicală. „În Iran, acum se face muzică pură. Nu există niciun fel de mediatizare, de competiţie, publicitate sau promovare – experiment pur.” De-asta au și plecat, dar se pare că să ajungi de la Teheran la Londra nu e așa greu cum rezultă din fi lm. Ce mi s-a părut interesant este că ei nu văd faptul că au ajuns în Anglia și au cerut azil ca pe o fugă, o scăpare de societatea iraniană ultra-tradiţionalistă. După spusele lor, a fost o decizie normală de a dori să locuiești într-o altă ţară din nevoia naturală de a călători și cunoaște și alte locuri.

Cum au ajuns la Londra, Take It Easy Hospital au și dat-o pe electro. De pe MySpace nu prea îţi dai seama, majoritatea melodiilor având un sound indie-pop destul de tipic. La concertul din Control am avut surpriza (nu m-am decis încă dacă a fost plăcută sau nu) să asist la un electro-pop experimental. Nu pot să zic că nu mi-a plăcut dar eram pregătit pentru altceva. Momentan lucrează la un album și aștept cu nerăbdare să văd ce iese în fi nal, mai ales că Londra și-a pus deja amprenta pe muzica lor.

I-am mai întrebat de infl uenţe, dar nici între-barea asta nu prea le-a plăcut, considerând că „nu e relevant ce infl uenţe ai. Nu contează unde te-ai născut, ci unde trăiești acum.” Totuși, au recunoscut că, dacă ne raportăm la geografi e, sistemul de patru anotimpuri pe care îl are și Iranul face ca muzica lor să fi e mai complexă. Compun numai în engleză deoarece consideră că bariera lingvistică îngreunează comunicarea dintre oameni. Pentru versuri se inspiră din stilul lor de viaţă de zi cu zi, din mici emoţii de moment, fără mesaj politic sau social.

La fi nalul interviului am tras concluzia că Ash și Negar puteau să fi e la fel de bine și Maurice et Julie sau John and Mary. Erau doi tineri normali, talentaţi, care au ales să-și urmeze talentul într-o societate care îl și apreciază. Nu era nimic spectaculos, nu umblau prin lume să promoveze democraţia în Iran. După cum am afl at și de la ei, majoritatea jurnaliștilor exact asta vor să audă. „Foarte mulţi caută o perspectivă specifi că a societăţii iraniene, însă în orice societate există varietate. Noi suntem niște oameni normali. Unii jurnaliști știu deja ce tablou vor să picteze când ne intervievează.” Și asta ne dovedește încă o dată că nu tot ce zboară pe ecrane sau prin ziare, se și mănâncă. Nu văd un mod mai bun de a încheia acest text decât cu răspunsul lui Ash la o întrebare dintr-un interviu pentru HotNews, despre cum a „primit” declaraţia ayatollah-ului Ali Khamenei, care spunea anul trecut că mu-zica „nu este compatibilă” cu valorile Republicii islamice. Ash răspunde: „cu indiferenţă.”


Women este o trupă de băieţi canadieni, formată în 2007. Primul lor copil a fost lansat în 2008, autointitulat Women, iar albumul de faţă, Public Strain, a urmat la sfârșitul lui septembrie 2010. Unele divergenţe între membrii trupei au lăsat un nor de incertitudine asupra viitorului formaţiei. Albumul este un echilibru foarte atent studiat între două emisfere. Women rămân fi deli sound-ului brut, shoegaze, agresiv și neîngrijit, continuând dezordinea de pe primul album. Chitările scot impulsuri metalice, basul fredonează în gol teme repetitive. După cum spunea și solistul/chitaristul grupului, Patrick Flegel, de multe ori se merge pe o abordare no tone. Can’t You See, Drag Open, Narrow With The Hall sunt melodii cu un important conţinut disonant, vizibil chiar din primele secunde ale cântecelor. Există o doză considerabilă de respect pentru aceste sunete de tip zgomot. Public Strain nu se pierde totuși prin gălăgie, pentru că are compoziţii foarte complexe. Piese ca

Eyesure sunt extrem de concentrate, luând într-un timp relativ scurt, închipuiri total diferite. Măsurile ciudate rup barierele convenţionalului, în acest sens putând exemplifi ca prin Heat Distraction.

A doua componentă importantă a albumului este latura sa melancolică. Se face de multe ori trecerea de la părţile haotice la porţiunile dulci, melodice, nostalgice. În acest balans, realizat deseori foarte abrupt, se ascunde de fapt măiestria albumului, făcând din Women, o trupă total imprevizibilă. Locust Valley este poate cea mai bună piesă, cu o structură surprinzător de cuminte, dar cu o profunzime și un simţ înălţător fantastic. Tot Patrick Flegel povestea despre faptul că Public Strain este puternic infl uenţat de gândurile unui paznic de noapte, post pe care l-a ocupat el însuși, această descriere a albumului

numărându-se poate printre cele mai elocvente.

WOMENPublic Strain2010Flemish Eye / Jagjaguwar

Recenzii

de Andrei Ţîrcă

Silviu Costinescu, fondatorul DubKraft Records și cel care se afl ă în spatele pseudonimelor Alien Pimp, Marginal și Subjazz, lansează sublabel-ul afi liat DubKraft Records – False Flag Operation. Am stat puţin de vorbă cu Silviu care a fost încântat să dezvăluie câteva din secretele FFO.În primul rând, FFO este liber de preset-uri. FFO nu își propune un stil anume și nici nu pune bariere în ceea ce privește creaţia, promovând piese de la artiști din varii genuri de muzică electronică, dedicându-și existenţa oamenilor interesaţi în experienţe bogate.Să ne imaginăm ca DubKraft este instituţia sau sediul, iar FFO este laboratorul obscur de la subsol unde se fac experimente secrete și vom înţelege conceptul.

Până acum au apărut 6 piese pe profi lul de Soundcloud al DubKraft Records sub steagul FFO, însă probabil în timp ce fi nalizez acest articol, noi artiști lucrează cu spor la piese proaspete pentru label. Cei care au semnat până acum sunt Mr. Gasparov, Marginal, Edoc feat. Manuel Arce, Materia, Justice & Momentum și Alien Pimp.Piesele pot fi găsite pe profi lul de Soundcloud al DubKraft Records iar primul release va fi în curând disponibil ca download gratuity. Următoarele vor fi lansate iniţial în magazinul online propriu, apoi, lunar, vor fi puse la vânzare în shop-urile online sub forma unui EP digital, a unei compilaţii sau unui vinyl-release.Demn de urmărit și de recomandat oricărui gurmand de beat-uri experimentale!

ALIEN PIMPFalse Flag Operation2010DubKraft Records

de Toma Soare


MC Norzeatic - Furnicaturi, scratch-uri si cuvinte frânturi

de Călin MureşanFoto: Claudiu Popescu

Mulţi din cei care și-au gâdilat timpanele, în ultima vreme, prin Guer-rilla, au rămas plăcut surprinși de single-ul „Aici Acum”. Mai mult, partea grozavă este că întreg albumul este din categoria „delir minunat/musai de ascultat”. Cu un Norzeatic atent și contemplativ, cuvântul măiastru împletit-scornit se scaldă în ritmuri bangin’, psy-chill sau în „Feeling-ul de vinil” al poveștilor Electrecord. Doamnelor și domnilor, animale de toate vârstele și spirite iluminate, multașteptatul și îndelungsperatul interviu cu MC Norzeatic.

(

,

Călin: Cine sau ce te inspiră?Norzeatic: Tot. Fluxul vieţii, la propriu și la fi gurat. Schimbarea anotimpurilor și a altor forme de echilibru din natură, sau clipele când sunt constante. Strada, oamenii cu dumele lor, la coadă la patiserie, de exemplu. Un buchet de fl ori, de vin, „o fl oare, un crin, parfumul cel mai fi n”… „Picătura din stilou prefăcută-n ecou/ Un fl uture – o fl oare care-apare din nou/ Plăcerea când stai/ în tăcerea cănii de ceai/ Toate astea și nu numai…”

În fond, ce cânţi?În două cuvinte… hip hop.S-ar putea spune că e un melanj de hip hop-jazz, muzică electronică, spoken word și poezie. Dar hip


hop-ul este muzică electronică, dacă te gândești cum e construit, cântat și secvenţiat. Totodată, e și jazz, e un fel de subramură a jazz-ului. Word-ul e spoken, iar textele – poetice; asta e ideea, e mai mult decât ritm și rimă. Eu consider că e hip hop, versiunea noastră, 2011.

Cine e Khidja și cu ce se ocupă părinţii ei?Khidja e un duo de producători/DJi: Rusu și Flore. Îi vedeţi pe fl yere, la petreceri, sub numele de Khidja sau Poor Relatives (un nou proiect de muzică electronică pe care-l au împreună).Formula noastră se cheamă Norzeatic și Khidja – eu la microfon, iar Rusu și Flore la producţie, mix și scratch. În principal Rusu produce beat-urile, secvenţele de instrumental pe care le mixează live, iar Flore e turntable-ist, specialitatea lui e să cânte la pickup, ceva mai mult decât ideea simplă de scratch. Pe lângă astea, mai sunt instrumente, elemente, condimente pe care le presărăm, ca să dăm aromă…

I-am văzut la concertul tău din Control pe Rimaru de la RACLA și pe Deceneu (Getto Daci). Cât de conectat mai ești, muzical vorbind, cu hip hop-ul?Sunt. Merg la concerte, ascult muzică și mă interesez de noutăţi. Și ţin legătura cu destui artiști din sfera hip hop de la noi.Însă ăsta e doar un gen muzical. În ultimii ani cred c-am mers la mai multe concerte de jazz sau de muzică electronică decât de hip hop. Încerc să ascult alte genuri și să aduc ceea ce învăţ în hip hop; trebuie împrospătată energia, altfel ar fi o treabă cam ca un șarpe care își

înghite coada singur, mă-nţelegi? Cercul se strânge și… se pune punct.

1, 2 și poate 3... Cum stai cu colaborările muzicale? De ceva vreme încoace nici n-am prea avut colaborări vocale. La microfon sunt autosufi cient. Există și efecte de voce care mă fac să nu mă simt atât de singur… Însă am încercat să fac ca piesele noastre să fi e niște poezii orchestrate. În hip hop vezi deseori mai mulţi MCi pe o piesă, pe când „featuring-uri” în cărţile de poezie – mai rar, nu? Asta a fost provocarea, de-aceea colaborările au venit mai mult pe linie instrumentală.

Pentru un MC ești nesperat de pozitiv și surprinzător de pașnic. Ce mănânci, bei, practici și asculţi?MC-ul e maestru de ceremonii, pozitiv prin defi niţie. El tre să dirijeze întreaga sală spre bună dispoziţie.Pașnic… ce să zic, nu mănânc microfoane, nu scuip foc și nici nu beau de sting.Îmi place să merg pe jos, să privesc natura, dar și autobuzul sau metroul au priveliștile lor. Încerc să alternez cuvântul cu pasajele instrumentale, beat-urile ritmate cu liniștea.La microfon, sunt calm, dar practic ten-ching. Și n-am să vă spun ming-chun. Sunt foarte interesat de disciplinele japoneze „dō” (cale), care sunt practici tradiţionale dar și exerciţii de meditaţie: cha-dō sau cha-no-yu, sadō sau ikebana, și altele.

Dacă ar veni la tine cineva și ţi-ar spune că până acum n-a luat muzica în serios însă e hotărat să își schimbe viaţa, care 5 albume/trupe/piese i-ai recomanda să asculte?5 albume care spun mai multe despre hip hop decât multe albume hip hop: James Brown –The Payback; Jimi Hendrix – Are You Experienced; Parliament – Mothership Connection; Gil Scott Heron – The Revolution Will Not Be Televised; Herbie Hancock – Head Hunters

Ce rost are muzica și care îi sunt limitele din punctul dvs. de vedere, maestre Norzeatic?Rostul e să ne rafi neze spiritul, să ne pregătească pentru sfere mai înalte, dar și să ne încălzească gleznele. Nu există limite.

Dacă te-ai fi născut prin ’50 să spunem, ce profesie ai fi făcut? Sau mai important, cum ţi-ai fi potolit setea de a exprima și de a te face auzit/înţeles?În anii ’50, potolindu-ţi setea de a te exprima, de a te face auzit… Probabil, pușcăriaș. Ca într-un banc pe care l-am auzit recent: Interviu pentru angajare… - Câţi ani aţi stat la ultimul loc de muncă? - 20 de ani. - Și de ce aţi plecat? - M-au graţiat…Deși cred că și în anii ăia grei putea exista o cale de mijloc pentru un artist. Fără compromisuri, fără pușcărie. Probabil aș fi băgat romanţe la megafon, cu Rusu la fl așnetă și Flore la patefon.

Poate fi o mare peripeţie găsirea albumului tău, dă-ne o „tăiere scurtă”.http://shop.ollie.ro/ollies-gang-norzeatic-khidjaaici-acum-p-1353.html(e destul de scurtă?)


ASau despre pui, Carrefour, frici și serious shit.

Marius Manole este actorul, rebelul, temătorul, afaceristul, emotivul, curajosul, ironicul, viciosul din spatele cortinei, din coada de la Carrefour, din emisiunea de pe postul naţional. Este toate astea luate de-odată, fără avertisment și fără pauze. Spune că nu trăiește în prezent, deși este omul momentelor schimbătoare de viaţă. Spune că îi este constant frică, deși frica este principalul fi til al vieţii și carierei lui. Spune că momentul cel mai frumos din teatru e pasul din culise spre scenă, transformarea dintr-un om „amărât” într-un personaj, „Când știi că trebuie să intri, și mai ai 3, 2, 1, și…”

De Alexandra-Maria Colţa și

Irina Vasilescu

Foto: Alexandra Sandu

coverstory

…ne apropiem de spatele Teatrului Naţional unde ne întâlnim cu Manole. Nu știm dacă am ajuns unde trebuie, dar imediat îl vedem

din ușă, ne face un semn scurt și ne cheamă înăuntru. E intimidant, când te gândești câţi actori mari au pășit exact prin locul ăla, e luminat slab și e ceva de mers. Marius ne conduce repede, e „de-al locului”, mai aruncă niște saluturi în stânga și-n dreapta. Trecem prin culise și ajungem într-o sală întunecată, din care câteva refl ectoare mai sparg bezna. Marius Manole spune că ne știe revista. A găsit-o într-o cârciumă, s-a uitat prin ea, a recunoscut câţiva oameni din teatru care-i sunt dragi și a luat-o acasă. Noi am spus că revista e doar de răsfoit, din cauza numărului limitat de exemplare, dar hei, el are voie. Ne bucurăm. Am început bine.

Are părul aranjat într-o tunsoare până la maxilare. Câteva șuviţe îi intră în ochi. Are o privire obosită, un pic înceţoșată. Nu e ceva nou. Programul încărcat îl ţine într-o permanentă stare de oboseală de care încearcă să se protejeze. „Sunt și zile în care, din cauza oboselii, tu nu poţi să-ţi faci bine treaba în scenă. Că ești foarte obosit și nu mai ai putere. Și atunci intervine o tristeţe foarte mare. Pentru că-ţi dai seama că... nu e bine. Că trebuie să te mai și protejezi, ca să poţi dup-aia, tot tu, să le oferi oamenilor ceva de calitate. Să nu vină să vadă un mort pe două picioare, cu ochii înfundaţi în cap, care se chinuie să ragă niște cuvinte.” Acum vorbește puţin răgușit, dar cald și foarte clar. Poartă o cămașă bleu, pe sub un hanorac negru, lejer. Se așază pe marginea scenei. Bea dintr-un suc și își aprinde o ţigară. Fumatul – laitmotivul multor interviuri date. Că mereu ba se lasă, ba încearcă să se lase, ba tocmai s-a lăsat și se simte fantastic. Deocamdată nu s-a lăsat pentru că „fumez de frică. Mi-e frică să schimb ceva, că nu știu – dacă schimb ceva și-mi afectează diseară spectacolul? Dar dacă așa trebuie să fi u eu, și dacă mă schimb, se schimbă totul? Și dacă…?”.

…Întrebarea asta i-a dat în repetate rânduri bătăi de cap. „Eu n-am cum să nu regret. Orice alegere pe care-o fac, dup-aia zic «sigur n-a fost cea mai bună alegere!»”. De când își poate aminti, s-a lovit mereu de difi cultatea asta de a lua decizii. De multe ori e anunţat ce s-a hotărât pentru el. De multe ori amână pe mai târziu și se trezește cu faptul împlinit sau cu gazul tăiat. Totuși, nu i-a fost greu să aleagă teatrul. Din clasa I, de când s-a dus la teatru că la cercul de fotografi e era plin, știe că asta e menirea lui, vocaţia lui. Și faptul că o știe, o crede până în adâncul oaselor, îl motivează să treacă peste greutăţi, peste oboseala foarte mare, peste eșecuri. „Sunt atâţia oameni în lumea asta care nu și-au găsit calea, care nu și-au descoperit talentul, care n-au nimerit la meseria pe care și-au dorit-o. Și lucrul ăsta, că eu am avut norocul imens să îmi descopăr de mic chestia asta mă-mpinge tot timpul să…”

…Să joace în 36 de spectacole momentan. Adică 13-14 piese care se tot repetă pe la Bulandra, Teatrul Naţional sau prin alte teatre din ţară. Acum poate, că e tânăr. Nu-l deranjează prea rău că așteaptă prin gări friguroase până îi îngheaţă cafeaua în pahar, s-a obișnuit să facă

naveta cu trenul și să se bucure că mai prinde câteva ore de somn: „Jucasem la Timișoara, băusem câteva beri și mă dusesem cu trenul. Eram atât de obosit, nu mai dormisem cred că de vreo 2 zile și 2 nopţi. N-am găsit loc la cușetă, am adormit pe-o canapea. Aveam un telefon de la Zapp și bani într-un buzunar. Și dormeam. Și am simţit cum mă fură cineva. Am simţit clar cum îmi umblă în geacă. Și-aveam două opţiuni – să mă trezesc, sau să dorm în continuare. Și-am zis «hai, și-așa am prins un ochi de somn, e păcat...»”. Totuși nu vrea să continue în ritmul ăsta. Se simte obosit, încât îi e frică să nu îl doboare programul și să nu mai poată juca. Din cauza asta își va lua un „an sabatic”, în care nu se va mai implica în piese noi, va rămâne doar Yiuichi din Iubiri interzise, Egorușka din Sinucigașul, Lopahin din Livada de vișini, Borkin din Ivanov și celelalte 10-11 personaje. Cu toată promisiunea asta personală de a-și trăi viaţa și în afara scenei teatrului, o zi pentru Marius Manole este: „Când nu am repetiţii, mă trezesc, încerc să gătesc (uneori îmi iese, alteori nu), după care vin la teatru dacă am spectacol. Iar dacă n-am spectacol deloc, atunci toată ziua stau și încerc să văd și eu un fi lm că nu mai apuc, încerc să citesc și eu că nu mai apuc, încerc să ies din casă puţin așa... Alţii se duc la plimbare, eu mă duc până la Carrefour... ăsta-i locul meu preferat (râde) de promenadă. Oricum, nu stau. Nu stau într-un loc; nu pot să stau într-un loc deocamdată.” Așa într-o continuă mișcare, în ritmul ăsta, nu are timp să se uite de sus la viaţa lui și să dea califi cative. „Eu în viaţă nu văd nici într-un fel lucrurile, că eu nu prea văd viaţa. Eu, când plec acasă de la teatru, mă duc și mă gândesc pe drum ce-am făcut la teatru, acasă când stau mă gândesc ce-o să fac la teatru, pe drum repet ce am de jucat la teatru, iar la teatru... sunt la teatru.” Din cauza asta îl admiră pe Victor Rebengiuc pentru cum trăiește fi ecare emoţie, fi ecare rol cu bucuria unui copil, cum nu se poate plictisi de teatru și cum spune că nu are nevoie de nicio pauză: „Eu? Păi dac-aș face pauză, aș fi mort…”

…Vocea îi coboară cu o tonalitate, își micșorează puţin ochii căprui într-un zâmbet, și-a dat părul după ureche și s-a așezat mai confortabil. E clar, e momentul să vorbim despre lucruri mai profunde. Despre adolescenţă. Studenţie. Despre teribilismele vârstei și consecinţele maturizării. Marius Manole este copilul maturizat prea devreme. A descoperit Teatrul Naţional din Iași din clasa a IX-a și de atunci stătea cu orele cu actorii de acolo, toţi mai mari decât el. Discuţiile se învârteau în jurul altor probleme decât temele nefăcute sau colegul enervant din prima bancă. Cu prietenii din teatru a băut prima bere. A văzut foarte mult teatru, a citit mult și toate astea l-au maturizat mai repede. Ca orice adolescent a trecut prin pragul alcoolismului. Era să fi e exmatriculat în clasa a XII-a. A depășit problemele singur, le vede ca pe o experienţă necesară în formarea oricărui om. Și benefi că totuși pentru că au fost atunci și nu mai târziu, încât să cadă în clișeul actorilor „boemi”, care-și dau banii pe un stil de viaţă boem, adică teribilist și plin de vicii narcotice și alcoolice. Nu. Marius Manole e adult, e mai stăpân pe el și pe viciile lui. Cu toate astea, urăște maturizarea. Urăște vocile care spun „Băi, nu poţi să te comporţi așa!


Ai 30 de ani, ce dracu’!”. Acum merge mai mult înspre copilărie, înspre jocul, libertatea, jemanfi șismul unei vieţi nematurizate. Nu-i pasă dacă îl vezi stând pe o bordură sau pe jos în sala de teatru. Se revoltă când i se cere să fi e altceva decât simte și este: „Nu nenică, spui ce gândești, cu toate riscurile! Că ce să-ţi ia? Boii de la bicicletă, banii de la bancă? Ce să-mi ia? E foarte…”

…interesant la Marius Manole confl ictul constant între frică și curaj. El este omul fricos, speriat de atâtea lucruri și totuși omul care nu

se sperie să încerce, să plece din iubire la București fără nici un suport aici, să renunţe la un rol, să fugă cu trenul și să se întoarcă în aceeași dimineaţă, gata să-l înfrunte. „Toată viaţa mea așa a fost, o continuă luptă cu frica asta. Și cred că dacă te lași dominat de frică clachezi, și dacă încerci s-o înfrunţi, până la urmă domini. Dar într-adevăr, tot timpul la mine există o doză foarte mare de frică. Cu asta trăiesc, de fapt; partenerul meu cel mai bun în viaţa asta este frica.” Teama de ratare a unui rol îl face ca în fi ecare spectacol să dea ce e mai bun și să-l joace ca și cum ar fi ultimul, singurul. Frica și necunoscutul dinaintea fi ecărei piese devin pentru el „cel mai fenomenal lucru în teatru (și-mi pare rău că publicul nu poate să asiste la chestia asta) este momentul ăla, când actorul trece din culise, intră în scenă. Pasul ăla pe care îl face el. Mie ăla mi se pare absolut genial, pentru că îi vezi – voi nu puteţi să-i vedeţi – îi vezi, actori mari... sunt atât de mici în culise, și cu emoţii, și stau, săracii, și cu „Tatăl Nostru”, și speriaţi… Și dintr-o dată calcă în partea ailaltă. Și în pasul ăla, într-o secundă jumate, se-ntâmplă transformarea aia miraculoasă. Dup-aia te uiţi, spui «Domne, de unde și-a luat energia, puterea? De unde…? Că acum era terminat, vai de capul lui, și dintr-o dată a ajuns...». Pasul ăla dacă l-aţi vedea în culise, dacă aţi putea trăi în culise, e fantastic. Mie ăla mi se pare cel mai frumos moment din teatru. Pasul ăla…”

…Pasul ăla important a fost și pentru carieră, tot determinat de frică și de curaj în același timp: întoarcerea la Brăila pentru rolul pe care credea că nu îl poate duce la capăt. Este mirat că a spus totuși povestea în alt interviu, poate și pentru că, mai demult, spunea multe lucruri doar după o bere sau două, lucruri pe care altfel i-ar fi fost greu să le spună. Altfel, zice el, era plictisitor în interviuri. Dar experienţa „Drept ca o linie” și alegerea: Brăila-Făurei-Iași au fost hotărâtoare pentru cariera lui și pentru actorul care e azi. Pentru că zi de zi Radu Apostol îi spunea că e un actor prost, pentru că locuia în teatru și auzea asta în fi ecare moment, nu a mai rezistat și a luat hotărârea să plece. Pentru că la gară la Făurei a așteptat trenul de Iași. A văzut trecând trenul de Iași și s-a întors la Brăila pentru că „Da’ ce Dumnezeu, m-a făcut un rol pe mine? Eee…”

…Eee, „Ambreiaj, frână, dreapta, stânga, ce poa’ să fi e așa greu?” Așa sună povestea puţin ilegală, total amuzantă a lui Marius Manole – proprietarul unei mașini, dar nu și al unui permis de conducere, pentru câteva luni. Vorbește entuziasmat și noi întrerupem povestea cu câte un „Nu se poate!” urmat de câte un „Stai, că mai e” din partea lui.

Deși lui Marius îi este frică să meargă cu mașina, nu stă în dreapta șoferului, ci doar în spate, cu centură, a făcut școala de șoferi de două ori, fără a-și obţine carnetul la sfârșit. Totuși, și-a cumpărat o mașină după o fi lmare, cu 4 ore de condus la activ și a făcut și un accident, el fi ind la volan. „Băusem vreo 2 beri și cineva pe platou a zis «Îmi vând mașina». Și eu, care eram acolo, am zis: «Da? Cu cât?». «3 500». Zic: «E, dacă era 3, o luam». «Ţi-o dau cu 3, o iei?». «Da». M-am dus, m-am culcat, și a doua zi m-a sunat omul. Zice – «Nu vii să-ţi iei mașina?». Eu: «...». Și am sunat-o pe Rodicuţa, o colegă: «Vino că mi-am luat mașină, s-o conduci tu până-n faţa blocului, că eu n-am carnet.» Ea mi-a răspuns: «Ești nebun?»...” În felul ăsta a ajuns mașina în parcare. Marius s-a lăudat și tatălui său cu noua achiziţie. După alte câteva ore de școală de șoferi, a urcat la volan și a condus spre o petrecere. Acolo s-a produs accidentul, nu grav, dar probabil costisitor pentru proprietarul mașinii lovită în bot cu spatele mașinii conduse de Marius Manole. Așa s-a întâmplat, de acolo au fost ajutaţi de alţi 2 martori ai evenimentului să ajungă totuși acasă de la locul petrecerii. După 7 luni de stat în parcare s-au mai gândit să o scoată la o plimbare, dar șoarecii umblaseră pe la motor. Și după toată experienţa de șofer cu mașină personală, Marius Manole a vândut-o înapoi celui de la care o cumpărase, cu 1000de euro mai puţin.

„Cred că viaţa ar fi foarte plictisitoare fără momentele astea imprevizibile”, spune Marius aducându-și aminte întâmplarea asta și de spiritul lui antreprenor. „…am uitat să vă spun de asta. Sunt un mare afacerist. Dacă vreţi să vindeţi ceva cel mai scump, mie trebuie să-mi vindeţi. Dacă aveţi de vândut o foaie cu 10 lei, mi-o vindeţi mie, că eu o cumpăr. Orice. Dacă e și-n rate, m-aţi găsit. Ăla sunt.” Este adevărat. După ce ne-am terminat întrebările am așteptat în foaierul din spatele sălii de teatru. O încăpere ca un hol, cu o canapea și 2 fotolii din piele, o oglindă mare și 2 lămpi scoase din priză. Acolo viaţa de actor e ca a oricărui alt angajat în oricare alt serviciu. Vin colegi pe la tine care-ţi arată niște bijuterii din argint sau parfumuri sau electronice, cum a fost cazul acum. Marius Manole și-a cumpărat un aparat de ras, deși cam confuz privitor la cum se folosește.

Revenim în sala de teatru unde de ceva timp este gălăgie. Se pregătește scena pentru piesa „Sinucigașul” din seara aia. Peretele din capătul scenei este pavat cu niște plăci argintii, metalice, pe care se afl ă mai multe ceasuri. E un culoar strâmt mărginit de o ușă și un gard cu grilaj. Pe acolo se învârt inginerii de lumină, care strigă numere, aprind refl ectoare, se urcă pe scară și mai scot un „Hai tataie! Hai că se poate!” perfect înregistrat cu reportofonul. Credeam că gălăgia o să fi e deranjantă. Că n-o să ne mai putem concentra nici noi la întrebări, nici Marius la răspunsuri. El spune ceva despre nevoia de a se amuza, de a se relaxa actorii în teatru, de a nu fi speriaţi de rateuri și se oprește zicând către un loc nereperabil în sală: „E, îi frumos așa, Nicoleta?” pentru că Nicoleta cânta zgomotos în culise. E beznă de nici nu vezi întrebările sau reacţiile la întrebări. El continuă: „Așa ne distrăm noi în teatru, uite astea-s distracţiile noastre.” Totuși gălăgia


Încerc să învăţ actorii să tacă în culise, oamenii din spatele scenei să nu tropăie, să fi e ușa închisă la cabină, cabinierele să nu vorbească pe hol. Pentru că oamenii nu înţeleg că meseria asta e meserie de sportiv. Și că nu pot să îmi spun textul și lângă mine să vorbească o cabinieră despre varza călită de-acasă. Că nu pot să aud chestia asta.

nu a fost un obstacol. Marius Manole este actor și în culise. Și în drumul spre casă, și în Carrefour. După 10 ani de carieră, și-a format un oarecare automatism înainte de piesă, unul care vine natural pentru el. „Pregătirea începe de când te trezești dimineaţa. Sau chiar de când te culci seara. Că știi că a doua zi ai spectacol; nu neapărat faci ceva anume, dar îl ai aici, undeva, tot timpul. Orice faci în timpul zilei, că repeţi altceva sau că te duci la restaurant sau că stai acasă, sau că speli rufe, sau că gătești, tot timpul, undeva aici, mintea ta deja se pregătește pentru spectacol. Trebuie să știi că ai spectacol seara și, cu două ore inainte să fi i la cabină, ca să scapi un pic de problemele tale de acasă, să uiţi că nu ţi-a ieșit puiul, să uiţi că te-ai certat cu iubita și să fi i pregătit într-un fel…”

…În care să dai ce-i mai bun în fi ecare seară. Să nu îţi baţi joc de meseria de actor, de teatru și de public. Cu fi ecare zi de muncă Marius

Manole încearcă să schimbe câte puţin, să încurajeze disciplina care este „prima regulă a teatrului”, adică „încerc să învăţ actorii să tacă în culise, oamenii din spatele scenei să nu tropăie, să fi e ușa închisă la cabină, cabinierele să nu vorbească pe hol. Pentru că oamenii nu înţeleg că meseria asta e meserie de sportiv. Și că nu pot să îmi spun textul și lângă mine să vorbească o cabinieră despre varza călită de-acasă. Că nu pot să aud chestia asta.”

Teatrul înseamnă multe lucruri, chiar și experienţe traumatizante, obositoare pentru fi zic și psihic. „Te-ncarcă, te-ncarcă. Și nu numai că te-ncarcă, dar dup-aia rămâi cu o energie așa, neterminată după spectacol. Și de-aia se-ntâmplă c-adormi pe la 4 dimineaţa sau 5, pentru că rămâi cu o încărcătură foarte mare. Și sunt spectacole grele, în care chiar dup-aia rămâi 2-3 zile cu o trenă așa.” Se gândește un pic și privește într-o parte în gol și apoi continuă cu o glumă, citându-l din nou pe maestrul Rebengiuc: „L-au întrebat: «Cum aţi intrat în pielea personajului?». El a zis: «Domne, am privit... am stat un moment, așa, l-am văzut că nu era atent, și-am intrat în pielea lui!»”. Totuși, pentru Marius Manole jocul actoricesc e o treabă foarte serioasă. Foarte grea, pentru că în teatru „te joci de-adevăratelea. Pe viaţă și pe moarte. Cum vezi copiii ăștia care se joacă-n parc, chiar copii mai mici, pe la 6 ani... Ei iau extem de în serios toate jocurile alea. Ei nu-și bat joc. Ei se supără, se enervează, se ceartă. Ajung să nu-și mai vorbească. Pentru că jocul e un lucru extrem de serios; jocul făcut, asumat, e un lucru foarte greu de făcut.” Foarte greu pentru că, deși când vezi un rol jucat bine la un actor te gândești că i-a fost ușor să simtă ca personajul, să aibă aceleași sentimente, trăiri, că poate a trecut printr-o situaţie asemănătoare. Simţitul o fi ca mersul pe bicicletă, așa de greu de uitat și de ușor de refăcut din nou și din nou. E fi x pe dos. Dacă te bazezi mai mult pe afectivitate, pe apropierea aleatorie faţă de un rol, asta poate duce la un mare eșec. Pentru că poate a doua zi, rolul ăla nu-ţi mai spune nimic. „Mă bazez în primul rând pe instinct, dar odată crescând așa, am învăţat că și raţiunea joacă un rol destul de important și e bine

să-ţi gândești lucrurile foarte bine, ca apoi să poţi să pui sufl et în ele și să fi e un lucru mare și bun și stabil. Dacă tu lucrezi numai pe bază de intuiţie, într-o seară s-ar putea să simţi, într-o seară s-ar putea să nu simţi. Și să ai un spectacol genial cu o seară înainte și a doua seară, când vine lumea să te vadă, să fi i o pacoste.” D-asta spune el că teatrul este „ceva foarte imprevizibil, dar foarte bine controlat”, o luptă permanentă între instinct și control, între stabilitate și haos: „Știi cum e în actorie? E ca și cum tu te duci acuma și cineva îţi dă o veste proastă. Și tu nu știi cum reacţionezi. Tot timpul, tu spui că «Dacă acuma mi-ar spune că s-a întâmplat ceva cu mama, eu aș fi pregătit.». OK. Dar în momentul în care vine chestia aia, nu știi – că te-apucă tremuratul, că te-apucă plânsul, că-ncepi să urli, că nu faci nimic, că nu-ţi scapă o lacrimă, te duci, spui «da, unde e? Mă duc, ce tre’ să fac?»... Nu știi. Așa e în scenă.”

Teatrul înseamnă și o parte importantă din viaţa lui. Pentru că știe că este menirea lui, pentru că îi place când primește mesaje de la oameni din public care-i mulţumesc pentru că simt că teatrul a schimbat în ei ceva, că au plecat altfel din sală, că aplaudă, că așa se simte mai puternic. Și se vede făcând asta, schimbând vieţi și jucând vieţi în timp ce-și trăiește viaţa lui, normală spune el, mulţi ani de-acum încolo. Atâta timp cât simte, cât e proaspăt și în formă. Atâta timp cât are de ce să facă meseria asta. Altfel, când l-am întrebat dacă ar fi ceva care l-ar putea face să renunţe la teatru, a făcut o pauză lungă. S-a uitat la mine și a spus un „nu” încet. Abia perceptibil. Pentru că este o întrebare care nici nu are nevoie de răspuns. Pentru că teatrul românesc a crescut cu Marius Manole și Marius Manole este adultul copilăros care a crescut cu teatrul.


Știi cum e în actorie? E ca și cum tu te duci acuma și cineva îţi dă o veste proastă. Și tu nu știi cum reacţionezi. Tot timpul, tu spui că «Dacă acuma mi-ar spune că s-a întâmplat ceva cu mama, eu aș fi pregătit.». OK. Dar în momentul în care vine chestia aia, nu știi – că te-apucă tremuratul, că te-apucă plânsul, că-ncepi să urli, că nu faci nimic, că nu-ţi scapă o lacrimă, te duci, spui «da, unde e? Mă duc, ce tre’ să fac?»... Nu știi. Așa e în scenă.

„Un hipiot crescut de bolsevici” ,De Raluca IlieFoto: din arhiva personală

O geacă de piele. O motocicletă care a văzut probabil mai multe colţuri de lume. Și un câine. Cehov. Acestea sunt primele lucruri care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la Felix Crainicu, realizator de emisiuni radio, prezentator TV, actor, regizor, coregraf și autor al volumelor „Verdicte inutil amare” și „Legendele sacre ale dacilor liberi”. Cunoscut mai ales prin piesa sa de debut, „Hipioţi și bolșevici”, Felix revine „La Scena” cu o nouă comedie tristă despre dragoste și singurătate – „Hai să facem sex”. Am vrut să îl cunoaștem mai bine, așa că l-am provocat la o discuţie despre artă, regie și teatru.

teatru


Raluca: Cum erai în timpul liceului și cât de mult te-ai

schimbat de atunci?

Felix: Din păcate, liceul echivala în vremurile acelea cu

o mică închisoare. De pildă, ca să poţi ieși din minunatul

liceu Lazăr din București (dacă nu se termina schimbul),

trebuia să coborâm pe paratrăznetul de la etajul 2. Ţin

minte că aveam profesori care ne tundeau și care ne obligau

să ne scoatem pantalonii din bocancii înalţi, de parcă asta

avea vreo legatură cu învăţătura sau cu spiritul de licean. Am

avut parte în liceu de profesori comuniști și îndobitociţi de

sistem și nu le pot reproșa nimc, pentru că asta au ales ei să

facă și să fi e. Dar nici nu-mi pot aminti cu plăcere de perioda

aceea.

Oricum, chiar și între zidurile dublate de gratii (la propriu) ale

liceului am avut parte de colegi faini care aveau aceleași vise

ca și mine. Mă rog, îmi aduc aminte că până și muzica rock

era o ilegalitate, iar diferenţele dintre catedră și bănci erau

tulburătoare la orice nivel – comunicare, respect, prietenie.

Probabil nu m-am schimbat atât de mult... am terminat

liceul de 20 de ani și fac exact ceea ce visam pe atunci să

fac – adică să am o viaţă liberă și să exist doar prin ceea

ce îmi place și ce mă defi nește ca fi inţă.

Există un Felix actor, un Felix regizor, un Felix crainic,

un Felix coregraf, un Felix scriitor, un Felix fotograf. În

care dintre aceste ipostaze te simți cel mai bine și de ce?

Ce reprezintă fi ecare pentru tine?

În toate mă simt minunat. După cum îţi spuneam, fac

doar ceea ce îmi place. Aşa că fi ecare mic ingredient din

melanjul ăsta mă defi neşte şi mă completează. Fiecare în

parte reprezintă o fărâmă din ceea ce ajunge dincolo de

mine prin tot ceea ce fac şi caut să exprim.

Până la urmă, toate formele astea de exprimare (regia,

fotografi a, dansul, etc.) nu sunt decât faţete ale Artei... și

cred că Arta poate și trebuie să fi e, în indiferent ce formă a

ei, o simplă defi niţie a unui om liber. Ca să răspund concret

la întrebarea ta – fi ecare dintre aceste ipostaze înseamnă

un pas în plus spre libertatea mea interioară... care odată

dobândită, nu are decât o singură direcţie – spre afară.

Te-ai gândit vreodată să îmbini toate aceste pasiuni

ale tale (teatru, muzica, coregrafi e, fotografi e) într-

un singur spectacol?

În principiu, caut să fac asta la fi ecare spectacol. Însă,

din păcate, acest lucru se petrece între graniţele

posibilităţilor tehnice. Depind de aparaturi şi aspecte

fi nanciare. Dar drumul este cel bun şi ştiu că în curând

voi reuși să fac astfel încât să pot depăși și aceste mici

difi cultăţi.

Este vreo coincidență între numele tău Crainicu și

faptul că te-ai îndreptat către emisiuni de radio?

Da.

Cum ți-ai început cariera de regizor?

Teoretic, în copilărie. Ascultam fascinat piesele de teatru

radiofonic de duminică dimineaţa și mi se deschideau

în minte întregi universuri. Nu îmi era greu deloc să văd

în mine lumile descrise doar de vocile din aparatul de

radio. Practic, odată cu spectacolul „Hipioţi și bolșevici”,

de la Teatrul Arca. A fost examenul meu de licenţă și

iată că are deja mai bine de 2 ani de când se joacă și a

adunat probabil peste 100 de reprezentaţii.

Te-ai gândit vreodată să faci și regie de fi lm? Dacă

da, de ce? Cum vezi diferența dintre teatru și fi lm din

punct de vedere artistic?

Da, este ceva ce îmi doresc... sunt convins că va veni și

momentul acela în care să fi u în spatele unei camere de

fi lmat. E o formă complet diferită de exprimare și o cu

totul altă zonă care, din punctul meu de vedere, merită

exploatată din punct de vedere artistic. Pe ecran se

spun altfel poveștile, ai alte mijloace și poţi ajunge altfel

la sufl etul sau mintea privitorului. Însă teatrul rămâne

pentru mine prima opţiune. Mi se pare cea mai frumoasă

artă, cea mai complexă, cea mai grea. Evident – moare în

clipa în care se naște.

Sunt sigură că te-ai confruntat și cu situații

neașteptate/amuzante în timpul pieselor tale. Poți să

îmi povestești măcar una dintre ele?

Îmi aduc aminte de seara premierei de la Teatrul

Naţional din Timişoara cu spectacolul „Viaţa lights –

moarte fără fi ltru”. Am folosit în distribuţie doi mașiniști

autentici care își jucau propriul rol. Ei bine, în seara

premierei, publicul era în sală, eram gata să începem,

iar unul dintre mașiniști nu apăruse. Tocmai îl îmbrăca-

sem în costum pe regizorul tehnic, urmând să iasă el

pe scenă, când apare și mașinistul cu pricina. Omul era

pregătit de premieră: bărbierit, tuns, gelat, își pusese

cercel și își cumpărase ochelari de soare.


Care dintre piesele tale te reprezintă cel mai mult și

de ce?

Toate. În fi ecare dintre ele există câte ceva din mine. Nu

aș putea alege una în favoarea alteia pentru că fi ecare

spectacol reprezintă câte o fărâmă din ceea ce sunt și

ceea ce încerc să ofer mai departe celorlalţi. Dar ca să

răspund mai exact la întrebarea ta – de fi ecare dată, fără

excepţie, spectacolul care mă reprezintă cel mai mult

într-un moment dat este următorul. Pentru că el va fi

ceea ce sunt eu acum.

Povestește-ne puțin despre festivalurile la care ai

participat.

Sunt destule, nu știu exact ce să îţi spun. M-a măgu-

lit selectarea în Festivalul Naţional de Teatru, secţia

„Debut”. Și m-a bucurat foarte tare participarea la

Underground-ul de la Arad. Am fost acolo cu „Hipioţii”...

n-am mai văzut un asemenea public... au oprit spectaco-

lul de nenumărate ori să aplaude, iar aplauzele de multe

ori deveneau ovaţii de stadion.

Care este cea mai mare teamă legată de teatrul din

România?

Nu cred că am una anume. Părerea mea este (în orice

domeniu, nu doar în teatru) că drumul ţi-l croiești singur.

Evident, m-am lovit de nenumărate piedici – teatrele de

stat au problemele lor, cele particulare de asemenea. Nu

cred că are rost să fi losofăm acum și aici despre proble-

mele teatrului românesc. Dacă eu îmi doresc ceva, fac.

Te-ai simțit vreodată limitat în România? Te-ai gândit

să faci teatru și afară?

România este acolo unde se afl ă. Suntem destul de limi-

taţi din multe puncte de vedere și aici mă refer la aspec-

tele economice, care se răsfrâng automat asupra lumii

artistice. Limitele României le-am simţit în momentul în

care am văzut Amsterdamul, de pildă. Și am descoperit

festivalurile de acolo, sau am intrat în librăria Stanislavski

(două etaje dedicate exclusiv cărţilor de teatru și fi lm), sau

am văzut bannere de 30 de metri pătraţi despre nu știu

ce expoziţie de ulcele preistorice. Am mai simţit limitele

României în momentul în care am văzut Parisul, un oraș

care supurează cultura și care respiră artă.

Da, sper să ajung să fac teatru și în afara României.

Drumul e greu, dar pașii mici și siguri te pot duce acolo

unde vrei dacă ai încredere în tine. Și cum niciodată nu

am așteptat să mi se întâmple lucruri, ci le-am făurit eu

cu mâna mea, la fel voi proceda și acum. Sunt în proces

de concepere a unui spectacol care va fi construit special

pentru scenele europene. Iar după asta, se va putea orice.

Care este după părerea ta cel mai bun regizor de la

noi? Dar cel mai bun actor?

Nu știu să spun. Sunt foarte mulţi de o valoare incre-

dibilă. Când merg la teatru nu mă duc să văd greșelile

altora, nu mă duc să analizez mai știu eu ce dinamică

a unui spectacol, ci mă duc să mă bucur. Și dacă acea

întâmplare de pe scenă, al cărei martor tocmai sunt, mă

face să pulsez odată cu evenimentele... atunci descopăr

cel mai bun regizor de la noi şi cel mai bun actor. Seara

următoare, însă, vor fi alţii.

Un sfat valoros pe care l-ai primit atunci când te-ai

apucat de teatru?

Nu știu să fi e vreunul. Sau nu mi-l amintesc acum. Cred că

pentru a face teatru trebuie să fi i acum și aici. Cu accent pe „fi i”.

Teatrul înseamnă „acum”. Și am învăţat asta din multe părţi.

Ce sfat le-ai da la rândul tău tinerilor debutanți?

Nu-mi place să dau sfaturi. Fiecare își face propriul drum

și fi ecare se va lovi de propriile piedici sau propriile

limite. Cred că singura părere (nu sfat) este aceea că

pentru a face ceva valoros trebuie să arzi „pentru” acel

moment de creaţie, „în” acel moment de creaţie.


Pe Valentina am cunoscut-o acum mulţi ani, când mi-a fost

coordonatoare la Fundaţia Culturală Sigma Art şi de atunci s-a

schimbat complet felul în care percepeam eu teatrul, dar mai ales

lumea artiştilor.

Recent am avut ocazia să o văd jucând în Tectonica Sentimenetelor, la

Teatrul Naţional din Bucureşti, gândindu-mă că, pe lângă talentul cu

care a fost înzestrată, pasiunea, seriozitatea şi puterea de concentrare

care o caractrerizează o vor propulsa din ce în ce mai sus.

valentina zahariaun salt catre National

)

,

Andra: Cum a luat naştere pasiunea pentru teatru?

Valentina: Eu am mers foarte târziu la teatru, abia atunci când am ajuns la

liceu şi nu mă refer la teatrul de copii. Atunci am văzut prima piesă aşa că pa-

siunea pentru teatru oricum mai devreme de atât nu avea cum să se nască.

Îmi doream eu aşa să fi u actriţă, dar nu ştiam exact ce înseamnă asta. Pe de

altă parte îmi doream să fi u şi cântăreaţă, fotomodel, fi zician, biolog marin

şi multe alte lucruri. Nu pot să datez, dar ştiu că a existat o clipă când mi-am

dat seamă că cel puţin vreau să încerc şi asta a fost atunci când m-am înscris

în liceu la cursurile de teatru ale unei fundaţii care se numeşte Sigma. Eram

în clasa a 10 a şi am fost foarte determinată să reuşesc şi să fac asta cât mai

bine de la bun început şi am continuat până la fi nalul liceului şi până în ziua

de azi.

Erai foarte determinată să îți atingi obiectivele. Au existat momente de

ezitare?

Da, foarte multe. Cea mai importantă pe care mi-o aduc aminte este atunci

când am picat la examenul de admitere la UNATC și atunci am avut un an la

dispoziție să mă pregătesc. A fost un an în care am refuzat să fac altă facul-

tate sau alte cursuri sau să îmi iau un job. Am continuat să lucrez la fundația

sus amintită. Am predat acolo ce învățasem în liceu, am mai făcut spectacole

semiprofesioniste, să le spun așa, cu oameni și din țară, și din afară. Deși

eram foarte activă a existat un moment în care am crezut că poate ar trebui

să renunț la chestia asta cu teatrul.

Cât de puternică e pasiunea ta? Cum poate fi hrănită

o pasiune astfel încât să îți dea forță interioară?

E foarte puternică. Cred în continuare că teatrul poate

schimba lumea sau cel puțin să îi ofere un pic de echili-

bru. Nu sunt sigură că poate face schimbări radicale,

adevărul e că s-au întâmplat multe atrocități în ciuda

existenței celor șapte arte și nu numai, dar cred că te-

atrul îi face pe oameni să continue să își pună întrebări,

arta în general face asta iar mie asta mi se pare vital. Eu

nu cred neapărat în gândirea de tip pozitiv, dar cred

foarte mult în gândirea de tip interogativ și cred că

oamenii trebuie să își pună întrebări foarte des.

Știu că țineai foarte mult la ideea de integritate a

actorului și că acesta nu trebuie să facă diverse com-

promisuri în schimbul unor sume de bani adică să

accepte roluri sub nivelul lui profesional. Încă mai ai

convingerea asta?

Asta era infl uența lui Jersey Grotowski asupra mea, el

fi ind un întemeietor de... să-i zicem școală de teatru,

teatru experimental, de laborator de teatru în Polonia

anilor ’60 și eu eram întru totul de acord cu ce zicea Jer-

sey Grotowski. În continuare pentru mine aplic principi-

ile astea cu care am rămas de atunci, de integritate, îmi

pun în continuare întrebarea ce înseamnă să fi i integru

în raport cu profesia ta, dar acum știu și sunt conștientă

de faptul că îmi permit unele lucruri. Îmi permit să fac

niște alegeri pentru că eu nu am un copil de crescut sau

doi părinți bătrâni și bolnavi pe care trebuie să îi întrețin.

Oamenii fac niște opțiuni pentru că sunt nevoiți, dar da,

eu le privesc în continuare că pe un compromis. Cred

că dacă joci la nesfârșit niște partituri proaste sau roluri

care nu sunt bine scrise și nu se pot închega pentru că

ai două ore la dispoziție să fi lmezi douăzeci de scene,

asta te afectează pe tine ca profesionist și îți epuizează

resursele și eu mă tem de asta. Sunt unii sufi cient de

puternici să facă lucrul ăsta și chiar încep așa și cu timpul

se dovedesc a fi foarte talentați. Cred că trebuie să

alternezi lucrurile pe care le faci.

Acum ești la început în cariera actoricească. Ai

prejudecăți în ceea ce privește teatrul?

Cred că da, cred că sunt plină de prejudecăți. Nu e

neapărat o idee, e un feeling. De multe ori atunci când

mă întâlnesc cu un spectacol de teatru sau văd un actor

într-un rol sau citesc o piesă există o idee în mine despre

cum ar trebui să fi e, dacă lucrurile sunt bine făcute și

dacă e teatru în adevăratul sens al cuvântului. Am un fel

de feeling despre cum ar trebui să fi e teatrul și mă ghi-

dez după el, dar sunt sigură că am și multe priorități. De

pildă, eu cred foarte mult în teatru ca artă a cuvântului

pentru actor cel puțin. De curând am văzut un interviu

cu Peter O’Toole care zicea „Theatre is a human speech

as an art form” și mi-a plăcut foarte mult cum sună. În

același timp l-am auzit pe Peter Greenaway care e un

avangardist și propune că cinema-ul să fi e numai despre

imagine, spunând că teatrul este legat de cuvânt, e bine

că este așa și e normal, dar cinema-ul este altceva. Mă

interesa și zona cinema-ului din ce vorbea el, dar mi s-a

părut interesant că și el e o persoană care crede foarte

mult în vizual și în faptul că ar trebui să comunicăm

mai mult vizual și să fi m mai cunoscători în zona asta.

El arogă teatrului rolul ăsta de artă a cuvântului și pe de

altă parte mă întreb și eu, pentru că văd deseori lucruri

care îmi plac mai mult vizual chiar și în teatru, dacă nu e

o prejudecată asta.


Și care ar fi așteptările tale de la teatru și de la tine?

Le vreau pe toate laolaltă. Vreau și smerenia artistului care creează

pentru ceilalți și vreau și glorie, dar când las așa lucrurile deoparte cred

că până la urmă vreau să mi se ofere posibilitatea să experimentez și să mă

exprim. Am pretenția asta de la toată lumea, de la regizori la colegi actori, de

la spectatori. Iar în ce mă privește pe mine vreau să îmi pot vedea propriile

greșeli și chiar prejudecăți și să am puterea reală de a experimenta lucruri noi

și mă aștept ca la un moment dat (aștept asta de la vârsta de 17 ani) să lucrez

cu Alexandru Dabija pe care îl stimez și pentru care am și o simpatie foarte

mare.

E o dorință a fi ecărui student aceea de a juca pe scena Teatrului

Național?

Cred, dar eu în liceu și pe urmă în facultate ziceam mult mai rar „nu ştiu”.

Aveam păreri despre absolut orice și părerea mea era că nu trebuie să

înceapă la Teatrul Național, că nu e bine. Mi se părea că orice ține de Teatrul

Național e grandilocvent și vroiam să pornesc în mediul independent din

prima, ceea ce nu s-a întâmplat. Am terminat facultatea, am continuat să joc

un spectacol pe care îl făcusem în facultate, e vorba de Treapta a noua și pe

care îl joc şi acum la „Un teatru”. Dar pe urmă a venit această audiție la Teatrul

Național pentru un rol, am luat-o și m-am bucurat, deși m-am amuzat pentru

că eu ziceam că fi x la Teatrul Național nu o să mă duc din prima. În același

an am continuat să joc în mediul independent și pot să spun că sunt foarte

legată de teatrul independent.

Cum a fost experiența asta?

Mi-a oferit confort. Confortul de a mă ocupa doar de treaba mea și de a nu

căra decorul și a nu călca costumele și de a te autoimpresaria. Acest confort

era unul de care aveam nevoie și continuă să nu fi e un confort în care mă

lăfăi și care mă răsfață. Nu sunt răsfățată, dar aveam nevoie să descopăr cum

e să se ocupe fi ecare de treaba lui, să fac parte dintr-o echipă foarte mare și

să văd cât de bine poate să funcționeze asta. Există acolo un regizor tehnic

care se ocupă de spectacol, există niște cabiniere impecabile care au grijă

să nu lipsească nicio secundă nimic și să facă și toată treaba cu zâmbetul

pe buze. Asta mi-a demonstrat că poate să funcționeze și când aud că în

România nimic nu poate să funcționeze în echipă mă raportez și la chestia

asta, iar oamenii de acolo își fac meseria cât pot de bine. E fascinant, iar eu

mă duc relaxată acolo și am nevoie să mi se întâmple asta.

”Le vreau pe toate laolaltă.

Vreau și smerenia artistului

care creează pentru ceilalți

și vreau și glorie...

Care sunt activitățile și cum sunt

actorii dincolo de scenă? Cum

te-ai înţeles cu ei?

Foarte bine. Am fost tratată de la

bun început cu foarte mult re-

spect și se putea să fi e foarte rău.

Am auzit povești de la colegi care

au debutat și ei cu greu și lucruri

foarte neplăcute se pot întâmpla,

ori echipa din care fac eu parte e o

echipă de oameni extraordinari. Am

lucrat de la egal la egal ca niște ac-

tori cu experiență, nu a contat cine

are mai multă experiență și cine nu

și fi ecare a încercat să îl stimuleze

pe celălalt. Chiar o echipă pe cinste.

A mai fost ceva foarte interesant,

faptul că am întâlnit-o pe doamna

Ștefania.


Cum te-ai simțit atunci când ai avut prima reprezentație?

Prima mea reprezentație a fost de fapt vizionarea pe care am avut-o cu

oamenii din teatru. Eu așa am luat-o pentru că a fost primul șnur (n.r. piesă

cap-coadă) și am avut emoții foarte mari. În același timp știam exact ce am

de făcut și nu m-am abătut nicio clipă de la asta, ba chiar pe parcurs a ajuns

să îmi facă plăcere și să uit de emoții. A mai însemnat ceva foarte important

pentru mine. Faptul că pentru prima dată, persoana care acum e cea mai im-

portantă pentru mine, în plan profesional și personal, doamna Sanda Manu

a putut să mă vadă într-un spectacol. Nu mai jucasem în fața ei de când

dădusem admiterea la Facultatea Spiru Haret (pentru că am fost și acolo să

dau admitere în al doilea an la UNATC și spusesem vreo două poezii). Acum

vroiam să fi e mândră de mine, să fi e mulțumită și să aibă sentimentul că

a investit în cineva care merită. Asta m-a responsabilizat foarte tare și m-a

motivat așa că prima mea reprezentație a fost o treaptă pe care am urcat-o.

Dar după prima reprezentație?

Îmi aduc și nu îmi aduc aminte. Simțeam că am făcut cât de bine

am putut eu ce-am făcut, un pic neîncrezătoare pentru premiera ce

urma pentru că nu mai aveam timp să repetăm și dacă mai trebuia

să schimbăm niște lucruri, să așteptăm un feedback de la oamenii

din teatru, nu prea mai aveam când să facem schimbări, dar puținul

feedback pe care l-am primit m-a făcut să am senzația că este

începutul vieții mele , că este the fi rst day of the rest of my life.

A fost o senzație foarte bună și aveam sentimentul că o să urmeze numai

lucruri extraordinare după asta și cred că o să urmeze doar că eu așteptam

să vină mult mai repede.

Acum sunt încă în expectativă.

Cenan care e scenograf. Eu mă con-

centram pe ce aveam eu ca actriţă

şi îmi puneam cele mai inexpresive

haine, lucruri pe care nu ştiam să le

fac cu ce aveam eu de exprimat şi pe

urmă am văzut cât de mult contează

să ai pe cineva care aruncă doar aşa

un ochi şi zice „asta da, asta nu”.

Ea ştie care sunt raporturile pe

care le caută şi are un feeling atât de

bun pentru tot ce înseamnă ima-

gine şi care transformă imaginea în

ceva cu substanţă, nu doar de formă

pentru că în fi nal forma însăşi ajunge

să conteze.

...dar când las așa

lucrurile deoparte cred

că până la urmă vreau să

mi se ofere posibilitatea

să experimentez și să mă

exprim.

“

IVANOVCehovRegia: Andrei ŞerbanCu: Vlad Ivanov, Marius Manole, Victor Rebengiuc, Mirela Oprişor, Alexandru Pavel

Recenzii

de Irina Vasilescu

În ultimul timp, am văzut o mulţime de piese care puteau fi catalogate ca „experimente”, „reinterpretări”, „clasice”, „opere de artă”, „happeninguri” etc. La „Ivanov”, însă, am retrăit sentimentul (pierdut de ceva vreme) că am fost la teatru. O noutate regizată de Andrei Șerban la Bulandra, „Ivanov” durează 4 ore. Timp câștigat. E un spectacol pe cât de complex, pe atât de onest și lipsit de înfl orituri gratuite.

Am văzut un Cehov pe care, în sfârșit, cineva l-a înţeles: Ivanov este scufundat într-o disperare pasivă; în jurul lui se învârt aceleași realităţi meschine care l-au adus în starea prezentă. În ciuda eforturilor soţiei și prietenilor de a-l re-pune în rândul oamenilor și de a-i „spăla” imaginea socială, Ivanov rămâne într-o încremenire contemplativă, separată de moralitate, care îl poate face să pară monstruos.Vlad Ivanov face un joc subtil, pe alocuri răvășitor de simplu, din care transpare experienţa de actor de fi lm. Marius Manole contribuie cu tumultul de energie caracteristic, în rolul lui Borkin cel rapace, iar Victor Rebengiuc transmite o bucurie de a juca încântătoare.Andrei Șerban a montat Cehov pe tot mapamondul, din SUA până în Japonia; unele piese le-a regizat în repetate rânduri. La „Ivanov” de la Bulandra m-au surprins plăcut fl exibilitatea spaţiului de joc, metodele simple și prospeţimea unui spectacol care, prin natura textului, ar putea tenta regizorul la păcatul redundanţei. A rămas, însă, la fel de virtuos ca Sașa, tânăra idealistă care visează să-l scoată pe Ivanov din nemișcare.

Dacă unui copil îi este furată libertatea prin scuza iubirii, iar celuilalt copil i se acordă, cu dragoste părintească, aripile de care are nevoie pentru a-și găsi propriul drum? Și dacă, peste ani, copilul privat de orice alegere se găsește, îmbătrânit, ros pe dinăuntru de toate eșecurile, în aceeași casă a copilăriei din care a pierdut trenul pentru că mama a întrebat dacă o iubește și ea a spus, naiv, „mai mult decât orice pe lume”? Iar acum, când vine timpul ca mama să închidă ochii pentru totdeauna, trecutul deschide lăzile vechi și prăfuite, iar inima se desface și ea, asemenea unei fl ori carnivore și otrăvite, ieșind de-a valma toate cuvintele nespuse, toate gândurile peste care anii au trecut degeaba, toată ura adunată prin lipsa înţelegerii, prin prezenţa continuă a ratării în ciuda oricărei încercări, prin simplitatea cu care sora ei tratează totul ca pe o neînţelegere?Piesa prezintă două fi re paralele. Cele două surori ce se reîntâlnesc pentru că mama trage să moară, moment în care are loc explozia de cuvinte și dezvăluiri de prea mult timp tăinuite. Și păpușile celor două surori, jocul păpușilor din copilărie, ce spune că dragostea e și ură, și lanţ, și durere, și foarfece ce ţin departe orice fugă.La sfârșit, asupra surorii pentru care amintirile au ridicat o viaţă găunoasă, se prăbușește zidul casei, iar privirea ei este goală, căci nimic nu mai poate fi schimbat. Raiul sau Iadul, dragostea sau indiferenţa, amintirile sau prezentul, sunt noţiuni ce nu defi nesc un om, asta e morala. Fiecare ar trebui să fi e liber să aleagă.

de Alexandra Tănase

IADUL ESTE AMINTIREAMariana Cămăra-șan și Alexandra PenciucCu: Diana Gheorghi-an, Oana Ștefănescu, Liana Mărgineanu, Nicoleta Lefter


[email protected]

Ilustratii,si basmela Londra

„A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti…” Aşa încep toate basmele care ne-au fermecat copilăria și ne-au pus în situația de a face un legământ prețios cu noi înșine, acela de a nu renunța la visele cu prinți și de a crede cu tărie că binele învinge întotdeauna.

Așa ar putea să înceapă și povestea Mădălinei Andronic, o ilustratoare care studiază la Londra și își hrănește fantezia cu lumea colorată a basmelor, însă fără a se pierde în universul lor iluzoriu.

de Andra Mirea

arte plastice


cieri intense acasă, am dat admitere la Liceul de Artă din

Constanța, la Design Industrial. Mi-am făcut numărul și

acolo, iar după bac am intrat prima la UNARTE, la gra-

phic design. Anii de facultate au fost frumoși, productivi,

însă fără scânteia la care mă așteptam. Nu auzeam decât

încercările disperate ale profesorilor de a mă readuce pe

drumul designului tipografi c sau cel al identității vizu-

ale, în timp ce eu migram încet, dar sigur, către ceea ce

îmi plăcea de fapt - ilustrația și diferitele ei forme. And

then we met... Așa că ne-am văzut, ne-am plăcut, și-am

fugit împreună la Londra, să ne destrăbălăm.

Ce anume te inspiră atunci când lucrezi?

N-aș putea spune că am descoperit un tipar al „sosi-

rii ideii” și nici că țin evidența momentelor în care se

petrece acest lucru; pot doar să trag niște concluzii

uitându-mă la ceea ce fac și gândindu-mă la lucrurile

care îmi plac sau pe care mi le doresc. Așa că de cele mai

multe ori „inspiraţia” mea se ține de mână cu basme și

feți frumoși, (prea) multă mâncare, locurile pe care le vi-

zitez, case, cuiburi, păsări, povești de dragoste, prieteni

sau glume cu circuit închis și, mai nou, tradiții și motive

românești, neapărat chestii cu iele, strigoi, aruncat

cununi pe casă și pus oglinzi sub pernă pentru afl area

ursitului (evident, eu n-am făcut niciodată așa ceva. Ok,

poate o dată. De două ori, maxim!)

Ce înseamnă să fi i ilustrator și ce îți trebuie pentru a fi un

bun ilustrator?

Eu vreau cu tot dinadinsul să cred că a fi ilustrator

înseamnă să te plimbi în toată lumea și să te odihnești

întins pe iarba verde, să desenezi doar zâne, vulpi și

mere fermecate, să mănânci macarons cu fi stic și să te

dai în leagăn, să primești banii acasă, aduși de un poștaș

chipeș și musai cu chipiu, să faci căsuțe din hârtie și să

pictezi țiglă în zeci de nuanțe de mov, să poți să colorezi

cerul galben și să faci pisicile verzi, să ai o casă acoperită

cu caprifoi și să ieși seara în marchiză să-ți mâzgălești

jurnalele cu praf de stele și să poți să faci toți copiii

fericiți!

Bine, asta dacă vreau să fi u Miss Ilustrator. Dar dacă

revenim cu picioarele pe pământ, cred că înseamnă să

crezi în toate astea și să le împarți cu toată lumea prin

ceea ce faci tu. Și ca să fi i șmecherul ilustratorilor, cred

că trebuie să știi CUM să faci asta.

Unde se situează ilustrația în ceea ce privește arta?

Cred că Domnișoara Ilustrație stă pe undeva între

vechea ei prietenă, Cucoana Grafi că și vecinul cu nasul

pe sus, Monsieur le Design. Pentru că ea cochetează atât

cu imaginea, cât și cu textul. Și mai cred că un ilustrator

trebuie să știe cum vrea text lângă ce a desenat, unde și

cât și cum, ca să nu-I sufoce imaginea, să nu o deranjeze

sau să se ajungă la dueluri sângeroase între vecini.

Ai creat recent ilustrații pentru o carte personală. Care

este conceptul din spate?

Cartea în cauză a fost proiectul meu de licență la UNARTE

Andra: Povestește-ne despre prima interacțiune cu cre-

ionul și cum a evoluat pe parcurs.

Mădălina: Povestea mea de dragoste cu creioanele și

mâzgăleala a început cam din timpul grădiniței, sau cel

puțin eu așa îmi amintesc – că s-au mutat picturile mura-

le cu sirene și prințese de pe pereții din holul de acasă,

pe foile semnate frumos de doamna educatoare, pentru

care primeam buline pe tot pieptul și mi le număram în

mare secret pe sub bancă în timpul orelor de mulțimi.

Desenam, ca orice copil, ce vedeam în cărțile cu povești

ale mamei, îl mâzgăleam pe cocoșul cu punguță pe

pene în timp ce mi se băga în gură dimineața sau aveam

simpaticul obicei de a fura carnețele de telefoane sau

agendele alor mei pentru a le lăsa „amintiri” (cu dedicații,

evident) la pagina cea mai importantă. Până când, în

disperare de cauză, bunica a venit cu ideea de a mă lăsa

să-mi dezlănțui demonii și talentele ascunse la Palatul

Copiilor din Constanța, la cercul de pictură - organizat,

cu temă și cu un îndrumător cum am mai întâlnit doar o

dată în viață. Acolo am crescut 7-8 ani de zile. Am ajuns

să fac de toate, pictură pe sticlă, gravură, ceramică, tea-

tru de păpuși, lucru manual, cor – în orice caz, eram un

fel de one-man show, băgat la înaintare în orice situație.

Mi-a prins bine, am fost încurajată mereu și după nego-

foto: Dragoş Ştefan


și a venit pe lume după multe luni

de planuri, scheme și documenta-

re. „DE-ADEVĂRATELEA sau ce se

întâmplă când Făt-Frumos stă acasă”

este o mică enciclopedie a persona-

jelor din basmul românesc, surprinse

însă într-o altă ipostază față de cea

binecunoscută de toți; ideea a pornit

de la ce se întâmplă atunci când

basmul se termină? Unde dispar

personajele și ce fac ele în viața de

zi cu zi? Poate au joburi cu normă

întreagă, hobby-uri, copii, amante

sau preocupări intelectuale; poate

sunt vecini de apartament; poate

sunt chiar prieteni de bere, contrar

așteptărilor noastre. Cine sunt ei de

fapt? Fiecărui personaj important

(Ileana Cosânzeana, Zmeul, Făt-

Frumos, Căpcăunul, Balaurul, cei 7

uriași care îi sar voinicului în ajutor,

Baba Cloanța și Muma Pădurii) i-a

fost creat câte un profi l psihologic,

înfățișare și talente deosebite, în

funcție de experiențele pe care

le-am avut eu până acum - cum văd

eu cealaltă față a lumii basmului

încorporată în ceea ce trăim noi

astăzi. De cele mai multe ori, fi ecare

personaj are un corespondent în

viața reală, însă asemănările se reduc

la mici detalii amuzante sau bine

ascunse în explicațiile care însoțesc

fi ecare ilustrație. Textul a fost scris de

mine împreună cu un amic și ne-am

amuzat teribil dând viață unei alte

lumi de poveste.

Titlul a fost unul din cele mai grele

aspecte de rezolvat - trebuia să

transmită ideea poveștii pe scurt,

însă nu vroiam să stric surpriza

conținutului. În același timp, am vrut

să fi e un titlu în românește. Musai!

Așa am ajuns la „De-adevăratelea”.

Ce se întâmplă de fapt, ce este în

realitate, pe bune, un anumit lucru

(plus că sună jucăuș și ușor copi-

lăresc). Partea cu „Făt-Frumos” a

fost adăugată după, pentru a face

legătura completă între „de-adevă-

ratelea” și ce se întâmplă în carte,

fi ind o explicație suplimentară. Ce se

întâmplă când Făt-Frumos stă acasă?

Citește și o să vezi.

Am observat că acorzi o atenție deo-

sebită detaliilor de gen pattern-uri


sau „aglomerări de obiecte”. Reprezintă o marcă a stilului

tău?

Presupun că aspectele menționate mai sus reprezintă,

într-adevăr, o marcă ușor recognoscibilă a ilustrațiilor

mele. Îmi place să îmbogățesc suprafețe cu elemente

decorative și să personalizez astfel o simplă haină a unui

personaj, caracterizându-l chiar și prin hainele pe care le

poartă. Aglomerările de obiecte și structuri mă ajută să

spun mai bine povestea unui lucru și, din punct de ve-

dere vizual, să creez aceeași senzație de țesătură fi nă, cu

rol explicativ sau descriptiv. Nu am desenat întotdeauna

așa; să nu uităm că ilustrația în sine mi-a devenit specia-

lizare cu acte în regulă abia în ultimii doi ani. Abia recent

am reușit să încheg mai bine un stil de reprezentare și să

dau un sentiment de unitate tuturor proiectelor mele.

Învăț pe parcurs, odată cu fi ecare lucrare, experimentând,

uitându-mă la ce se întâmplă în domeniu, înaintând în

fi ecare zi câte puțin.

Te-ai gândit să publici cartea?

Bineînțeles că m-am gândit să public cartea, însă m-am

lovit de obstacole ale căror rezolvare nu a ținut de mine

(ha, aici ar trebui să fac așa cu ochiul și să zic „Alo, doam-

nelor și domnilor cu edituri, call me, I am always home!”);

perioada în care am terminat-o a coincis cu plecarea

mea din țară și timpul a fost prea scurt pentru un demers

concret. Totul a rămas la stadiul de e-mailuri (ale mele)

sau telefoane (tot ale mele) și, din păcate, până acum nu

s-a întâmplat nimic. Poate mâine.

Care este rolul culorilor, după părerea ta?

Nu pot să gândesc fără culori - învăț cu markere, vopsesc

tot ce prind, mă binedispun cu nuanțe zurlii sau mă dau

romantică și neajutorată cu învăluiri subtile. Așa comunic

cu lumea, prin culoare și forme. Dar n-am fost înnebunită

după culori mereu. După frenezia din copilărie a urmat

o perioadă moartă. Prin liceu am avut o paletă destul de

limitată în ceea ce privește culorile - totul se reducea la

galben și mov, atât în dulap, cât și pe hârtie. Și dacă asor-

tatul hainelor dimineața, în grabă, se făcea mult mai ușor

în astfel de circumstanțe, pe hârtie lucrurile deveneau

monotone. Așa că m-am reîndrăgostit de culori o dată

cu trecerea timpului și am învățat să le iubesc pe fi eca-

re, având, ca orice maestru, preferatele mele din fi ecare

neam. Însă mai scap la butoane și nu ratez ocazia de a

mai pune un strop de violet pe ici, pe colo.

Dacă ai putea să schimbi ceva prin culori, ce ai schimba?

Aș schimba vremea din Londra. Parcă fi lmul care se deru-

lează în fața ferestrei mele este mereu alb-negru și, mai

ales în timpul iernii, mă înnebunește. Noroc cu verdele

care crește peste tot. Însă se face primăvară și aici și o să

le arăt eu cum stă treaba cu nebunia culorilor.

Ai și alte proiecte în care ești sau ai fost implicată? Am

văzut că ai făcut și o serie de felicitări. Care e scopul lor?

Am o grămadă de proiecte în derulare, atât personale, cât

și comenzi primite de la cei care apreciază ceea ce fac.

Și sunt mereu deschisă la provocări, fi e ele ilustrații de

carte sau simple prezentări. Recent am făcut parte dintr-

un proiect care a adunat zeci de artiști internaționali

pentru ilustrarea frumoasei povești „Alice în Ţara

Minunilor” și concretizarea eforturilor într-o carte; toate

fondurile strânse din vânzarea acesteia au fost folosite

în scopuri caritabile. Felicitările au fost făcute în două

serii, de Crăciun și de Ziua Îndrăgostiților (eu sunt pen-

tru Dragobete, dar fi ecare își exprimă neţărmuitul amor

la ce oră vrea el, așa că am început devreme). Ele sunt

linogravuri imprimate manual și individual cu cerneală

specială și sunt inspirate de motive și tradiții românești.

Scopul? Fac ce face orice felicitare: tu o îmbogățești cu

gânduri frumoase pentru cei dragi, ei le primesc, admiră

ilustrația deosebită (evident), citesc ce-ai scris pe spate,

vă pupați etc. Mie îmi place să scriu scrisori și cărți

poștale, așa că încă mai cred că obiceiul de a lua stiloul

în mână și de a nu avea varianta delete la îndemână

poate fi încurajat și salvat de la moarte.

Momentan studiezi pentru master în Anglia, tot pe

ilustrație. Cum compari activitatea de acolo cu cea de

aici? Dar studenții?

Șansa de a face un master pe ilustrație la University of

the Arts a fost un fel de once in a lifetime opportunity

pentru mine. Îmi doream foarte tare să studiez acolo,

mai ales că avusesem o bursă Erasmus în facultate și

știam deja cu ce se mănâncă în afară. În plus, în România

nu există specializare în acest domeniu, așa că toate s-au

nimerit la țanc. La Londra lucrurile merg ca Big Ben-ul,

adică ceas! Lucrurile care acasă erau doar un vis frumos,

aici sunt rutină zilnică, fi ecare obiect este exact acolo

unde te aștepți în mod logic să fi e (mai puțin mașinile),

șansele sunt de 100 de ori mai mari să ți se întâmple un

lucru frumos, educația este pe primul loc. Studenții sunt

diferiți, vin din specializări numeroase, mulți dintre ei

nefăcând facultăți de artă; și cum în general împătimiții

sunt unii din cei mai buni specialiști, lucrurile se întâm-

plă la un alt nivel aici. De asemenea, se pune accentul

pe ceea ce-și dorește studentul, limitările sunt puține și

posibilitățile infi nite. Aduc ilustratori cunoscuți pentru

conferințe și discuții libere; se încurajează critica con-

structivă între colegi și aici n-o să-ți fi e frică niciodată

să-l asculți pe cel de lângă tine, gândindu-te că poate

vrea să te inducă în eroare. Aici oamenii sunt sinceri și

se bucură cu adevărat pentru tine. Sau cel puțin așa am

observat eu până acum.

Care sunt artiștii preferați? Ce admiri la lucrările lor?

Printre cei care îmi fură momente bune de admirație

cu gura deschisă se numără Klimt (pentru elementele

decorative și femeile voluptoase), Schiele (tot pentru

femei), Hundertwasser (pentru modul în care alătură

culorile și pentru explozia pe care o creează de fi ecare

dată), Beardsley (pentru compoziții și detalii nebunești);

din ilustratorii de astăzi, apreciez partea franceză a

domeniului; cărțile lor sunt adevărate obiecte de pus în

ramă și de atenționat copiii să nu cumva să le strice.


Unde putem vedea mai multe

lucrări de-ale tale?

Deocamdată, lucrările mele se pot

admira cu drag online, existând

mai multe portofolii pe site-uri de

specialitate. În curând, va fi dispo-

nibil și un site numai al meu, așa că

stați pe-aproape. Odată cu proiec-

tul „De-adevăratelea”, am lansat și

un blog, început ca un mic jurnal

de campanie al proiectului, însă

transformat într-un alt loc în care, pe

lângă lucrările și schițele de zi cu zi,

mai împart și gânduri sau zâmbete

pentru cei care vor să știe poveștile

din spatele ilustrațiilor mele sau pur

și simplu povești.

Așa că vă aștept cu drag, puteți să-

mi scrieți sau să mă lăudați, să dați

sfoară în țară, eu mă bucur pentru

fi ecare vizitator și admirator mai

mult sau mai puțin înfocat și aștept

ziua în care îmi voi etala semnătura

pe prima pagină a cărților aduse de

voi la autografi at.

Ce obiective sau așteptări personale

ai pentru viitorul apropiat ?

Ca orice student/viitor absolvent

de master, visez să fac niște interns-

hipuri frumoase și aducătoare de

experiență și cunoștințe noi, să

prind un job frumos și să fac mulți

bani (tipic), să mă mut cu totul la

Londra (sau oriunde în altă parte),

să primesc comenzi pentru cărți fru-

moase de povești, să colaborez cu

edituri, să slăbesc 5 kile, să termin

proiectul de master și să continui să

mă fac mare în același ritm încura-

jator.

www.de-adevaratelea.blogspot.com

portofolii:

www.cargocollective.com/madian-

dronic

www.behance.net/madiandronic

www.madiandronic.daportfolio.com


În cautarea chipului de lutCredeam iniţial că artiştii au intrat într-o pană de originalitate, puşi fi ind

faţă în faţă cu întrebarea „ce este arta pentru ei?”. „Este modul meu de a

mă exprima, de a-mi face auzită vocea” sosea îndată răspunsul care mi

se părea deja un clişeu. Întâlnirea cu un artist în plină ascensiune m-a

făcut să înţeleg că artiştii fac mărturisirea mai sus amintită cu fi ecare

celulă a lor, cu fi ecare gând, cu fi ecare cuvânt rostit. Ei sunt cei care nu se

pot exprima decât prin artă.

De Maria-Andreea Galan

Foto: Claudiu Popescu

Am amânat până în ultimul

moment posibil redactarea

acestui articol. Şi nu are rost

să mai întreb de ce, pentru că ştiu

motivul. În urma discuţiei cu Teodora

Vărzaru, tânără sculptoriţă, am reuşit

să o cunosc sufi cient de bine cât să-mi

dau seama că merită să povestesc

cât mai multe despre ea. Iar gândul

că aş putea să pierd din vedere cele

mai semnifi cative detalii m-a făcut să

regret, într-o mică măsură, ce-i drept,

responsabilitatea pe care mi-am

asumat-o de a o prezenta pe Teo. Cu

toate acestea, să purcedem în lumea

sculpturii, nu are rost să mai spun „şi

în lumea Teodorei” pentru că oricum,

aici, sculptura este sinonim pentru

Teodora.

Ne-am întâlnit în atelierul Teodorei şi

al colegilor ei de master, într-un spaţiu

aproape ireal, cu personaje de

mitologie, cu fi inţe fantastice, cu

sculpturi de toate mărimile, cu un

strat permanent de praf şi cu o

senzaţie generală că aici timpul stă

în loc. Teo este în elementul ei, este

acasă la ea, în atelier. La 22 de ani,

Teo-sculptoriţa este într-o „continuă

schimbare şi continuă căutare”, aşa

cum mărturiseşte ea însăşi. Să fi e

hazardul responsabil pentru locul

în care este ea astăzi, însă, cert este

că totul a pornit de la sugestia unei

profesoare din şcoala generală de a

da la un liceu de arte. După şase luni

de pregătire, Teo dădea admiterea

la Tonitza şi intra printre primii zece.

Probabil, dintr-o timiditate şi lipsă

de încredere de care mai dă dovadă

şi acum, artista a ales sculptura

pentru că era secţia la care era cea

mai puţină bătaie. Cu siguranţă nu

îşi imagina ea la început de liceu că

în clasa a X-a va lua locul I pe ţară la

sculptură, iar în clasa a XI-a locul III.

De aici îmi dau seama că este cât se

poate de îndreptăţită afi rmaţia Teo-

dorei: „nu pot spune că am ales-o eu

[arta], într-un fel , pot să spun că arta

m-a ales pe mine”. Teodora de astăzi,

care vorbeşte cu atâta pasiune despre

sculptură, poartă cu sine şi amprenta

unor profesori care au ghidat-o, care

au învăţat-o să creeze legături între

cele mai diverse domenii şi să aibă

încredere în ea şi în forţa ei creatoare.

Dacă „arta a găsit-o pe Teo”, mi s-a

părut normal să o întreb care este

defi niţia pe care o atribuie artei, im-

plicit sculpturii, iar răspunsul a venit

cu o forţă atât de uimitoare încât am

simţit imediat cât de ataşată este de

ceea ce face: „Arta este forma ta de

expresie, dacă eu mă pricepeam la

cuvinte, eram poet, dacă mă atrăgeau

în mod deosebit clădirile, făceam

)


arhitectura, dacă eu simţeam că pot să mă exprim în

culoare, făceam pictură. Dar eu am simţit că cel mai

bine mă pot exprima în sculptură. Ştii, cum e momentul

ăla în care te uiţi la un om si te şochează ceva la el, îţi

place ceva sau te emoţionează teribil ceva la el, te uiţi

la un om bătrân de la ţară şi vezi că are o grămadă de

riduri pe faţă şi ştii că a avut o viaţă încărcată, şi încerci

să îi explici asta cuiva şi nu te înţelege pentru că nu a

văzut persoana respectivă. Ei, prin sculptură eu pot să

îi arăt persoana respectivă. Prin sculptură poţi să sfi dezi

legile gravitaţiei, dacă eu am chef să fac un personaj

care stă în cap, pot să îl fac. Sculptura îţi oferă o libertate

colosală.”

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am asociat tot timpul

sculptura cu un creator masculin, femeile îmi păreau

mult prea delicate pentru a fi înconjurate de atâtea ma-

teriale şi unelte specifi ce sculpturii. Însă, uşor-uşor mi se

cristalizează o nouă opinie, întrucât am înţeles de la Teo

că ceva te poate inspira atât de mult încât nu contează

câte ore petreci în atelier, nu contează că la sfârşitul

zilei pielea îţi este una cu lutul pe care l-ai modelat o zi

întreagă. Iar acel „ceva”, pentru Teo, este reprezentat de

oameni, de care este iremediabil îndrăgostită, începând

cu toate elementele ce ţin de comportamentul uman

şi culminând cu fascinaţia pentru corpul uman, pen-

tru toate trăsăturile şi detaliile acestuia care creează o

„armonie deosebită.” După o scurtă sesiune de râsete

stârnite de câteva idei aruncate despre reprezentarea

masculinităţii în sculptură, lucrurile au devenit serio-


ase şi am dus discuţia şi mai departe,

în zona canoanelor. Curioasă să afl u

dacă astăzi mai putem identifi ca

un ideal de frumuseţe reprezentat

în sculptură, precum în perioada

antică, răspunsul a venit prompt din

partea lui Teo: „Nu. Acum predomină

grotescul sau şocantul sau kitsch-ul...

acum s-a ajuns la decanonizare. În

ziua de astăzi şi noi ne dăm seama

de hibele noastre şi nici noi nu mai

tindem spre perfecţiune ca oameni.

Pe nimeni nu mai interesează să

atingă perfecţiunea, ori intelectuală,

ori sufl etească. Şi chiar se încurajează

defectele. Cu cât eşti mai plin de

defecte şi de vicii, cu atât eşti mai

interesant ca om. Toate defectele tale,

toate viciile, toate asimetriile, toate

iregularităţile tale te fac pe tine unic.”

Trec la următoarea întrebare. Cred

că Teo m-a minţit. Mi-a spus că are

emoţii, dar nu am simţit niciun mo-

ment acest lucru. Totuşi, ar trebui să

aibă mai multă încredere, ca atunci

când îmi povesteşte cum stă treaba

cu „a fi sau a nu fi artist”. Dacă vă

închipuiaţi că un artist... nu mai e

artist când iese din atelier, vă înşelaţi.

Oriunde ar merge Teo, „mintea îi

lucrează întruna”, cum bine declară

chiar ea. Indiferent că e în club şi

petrece alături de prieteni, indiferent

că e într-o altă călătorie prin lume,

indiferent că este pe terenul de sport

sau face scufundări, Teo este mereu

atentă la ce se petrece în jurul ei, la

mişcări, la volume, la stări. Şi apoi se

întoarce în atelier şi descarcă tot ceea

ce a văzut şi a simţit în lucrările ei.

Şi când începe să lucreze, nu se mai

opreşte, de la nouă dimineaţa la 12

noaptea. Şi munceşte, şi munceşte,

mai ales că ea nu crede în existenţa

talentului, ci într-o „sclipire de la

Dumnezeu”, oarecum măruntă. „Ce

contează cel mai mult este pasiunea

şi munca. Munca te diferenţiază pe

tine ca artist.” Şi tot prin muncă îşi va

defi nitiva şi stilul, undeva între Au-

guste Rodin şi Giacometti, undeva

între capacitatea de a reda expre-

sivitatea oamenilor şi capacitatea

de a surprinde esenţa oamenilor.

Important e ca rezultatul fi nal să se

exprime prin forma sa, iar nu printr-

un text adiţional, întrucât „atâta timp

cât trebuie să explici o lucrare,

înseamnă că şi-a ratat scopul. O

lucrare bună este lucrarea care nu are

nevoie de cuvinte”, concluzionează

Teo.

Următoarea curiozitate pe lista mea

a coincis cu un proiect pe care Teo

îl dezvoltă deja la master. Am dorit

să afl u cum s-ar reprezenta ea prin

sculptură. Imaginaţiv-o pe artistă

în mijlocul unei camere, având în

stânga şi în dreapta ei portrete pe

care le-a realizat, ilustrând oameni

importanţi din viaţa acesteia. Dar

chipul ei nu se observă! De ce? „Lip-

sa chipului meu doreşte să sublin-

ieze faptul că aportul adus de toate

aceste persoane în crearea unui eu

este mai important decât propriul

meu aport. Astfel, ideea devine mai


clară. Doresc ca privitorul să-mi vadă

chipul şi sufl etul prin intermediul

oamenilor care mi-au infl uenţat

viaţa. Toate aceste persoane, prin

certuri, mustrări, zâmbete, prin

sfaturi şi întâmplări împărtăşite şi-

au lăsat amprenta asupra mea şi a

chipului meu.Fiecare rid de expre-

sie de la prea multe încruntături

sau zâmbete, fi ecare cicatrice sau

semn, arcuire a sprâncenelor sau a

colţurilor gurii se datorează lor. Aşa

cum fruntea se datorează bunicului,

nasul, tatălui, ochii se datorează

mamei, buzele şi pomeţii sunt ai bu-

nicii, aşa toate celelalte detalii care

ne compun trăsăturile se datorează

la fel de natural oamenilor cu care

suntem în contact zilnic.”

În ceea ce priveşte viitorul, fi naliza-

rea unei facultăţi de Comunicare

şi Relaţii Publice, în acelaşi timp cu

cea de arte, i-a deschis ochii spre o

abordare mai pragmatică a demer-

sului artistic. Am apreciat că, deşi are

experienţă în organizarea de eveni-

mente, recunoaşte că va apela la

ajutorul unui curator în următoarele

sale expoziţii. Mi-a transmis imediat

că nu se conduce după orgoliu, aşa

cum fac mulţi alţi artişti. Şi, apropo

de orgolii, mi-a plăcut că a fost

foarte categorică în această privinţă:

„Niciodată nu am să admir un om cu

un orgoliu. Cu cât omul este consid-

erat mai prost, cu atât are mai multe

şanse de reuşită. Pentru că nu se lasă

pe tânjeală. Atâta timp cât el încă

mai consideră că e prost şi vrea să

facă mai mult şi să ducă mai departe,

n-o să se poticnească niciodată.

Un om care are un orgoliu, clar, în

momentul ăla a murit. ” Viitorul nu

oferă foarte multe posibilităţi tiner-

ilor sculptori, poate unii au norocul

de a-şi deschide propriul atelier, alţii

devin cadre didactice, poate unii

au nenorocul de a face cruci pentru

cimitire sau alţii se apucă de buta-

forie (obiecte utilizate în realizarea

decorurilor în teatru şi cinemato-

grafi e). Cert este că Teodora visează

şi munceşte şi pe măsura viselor pe

care vrea să le atingă. Iar dacă mâine

ar întâlni peştişorul de aur, acesta

reuşind să-i îndeplinească o singură

dorinţă, ori pe domeniu profesional,

ori pe domeniu personal, Teodora

va trebui să-l refuze pentru că la ea

viaţa profesională nu se separă de

cea personală, „n-ai cum să fi i artist

ca job, e viaţa ta, asta eşti tu ca om.”

Aşa cum în cântecul lui Chirilă este

„respir iubire, mănânc iubire”, în ca-

zul de faţă va fi „respir artă, mănânc

artă”. Şi dacă tot suntem la capitolul

dorinţe, ceea ce Teo îşi doreşte cu

adevărat este să reuşească să aducă

o schimbare în bine prin ceea ce

creează, să transmită un mesaj,

un semnal de alarmă, să motiveze

oamenii. Ea nu vrea să fi e uitată, ea

vrea să îşi găsească locul în istorie,

„asta a fost dorinţa mea de când

eram mică, să nu mori odată cu

corpul.”


HOME. Din start ceva sună bine: „Creăm conexiuni prin artă”. Ok, ori-cum, în mod natural, arta are darul de a crea legături între oameni prin gusturi, preocupări, evenimente. DanaARTt însă își propune mai mult de atât.

INFO. Galeria este în primul rând un spaţiu virtual, o comunitate, care își propune să fi e un mijloc de promovare al artiștilor tineri sau, așa cum spun ei, a celor care „nu se afl ă în mainstream”, prin online sau expoziţii. Căror artiști se adresea-ză? Din cele mai diverse domenii: pictură, grafi că, sculptură, fotogra-fi e, artă digitală, arte decorative sau arhitectură. Doar câteva exemple: Ilina Schileru, Bogdan Teodorescu, Delia Orman, Alina Manole.

„Misiunea noastră este de a pune la dispoziţie mijloacele prin care artiștii să se poată întâlni cu cei care le apreciază munca, cu cei care într-un fel sau altul interacţionează cu arta, cu cei care pur și simplu iubesc arta și au nevoie de ea. Acesta este motivul pentru care noi creăm conexiuni prin artă.”

DanaART Gallery. Connecting people.de George-Mihai IrimescuFoto: din colecţia galeriei

Daniela Zbarcea


Comunitatea DanaART este un spaţiu unde „se conectează” artiștii, criticii de artă, publicul. Așadar, nu este un simplu spaţiu de prezentare al portofoliilor diverșilor artiști, ci este unul cât se poate de interactiv. De exemplu, prin prezentarea de pe site, publicul este anunţat că în cazul în care un anumit artist îi atrage atenţia, DanaART poate intermedia comunicarea dintre cele două părţi. Site-ul e dotat și cu un blog care ușurează comunicarea: http://dana-art.wordpress.com/. Aici puteţi citi despre diverse evenimente orga-nizate de ei sau interviuri realizate în principal de Bogdan Teodorescu, curatorul galeriei. Pe site sunt deja câteva recomandări de evenimente care să ne scoată din hibernarea post-iarnă. Așa că dacă nu aveţi planuri pentru timpul liber, uitaţi-vă și sigur veţi găsi ceva interesant. Eu am „ochit” deja câteva.

.RO Așadar, dacă vrem să vizităm galeria, o putem face numai online. Adresa nu are o stradă și un număr. Ea este: http://www.danaartgallery.ro/. Dar pentru ca lucrurile să fi e și tangibile, ne putem întâlni cu fondatorii galeriei cu ocazia expo-ziţiilor/evenimentelor organizate de ei. Apropo, conceptul aparţine Danei Zbarcea, căreia i s-a alăturat în drumul virtual și Adrian Panaite. Re-

venind, nici în cazul evenimentelor nu se dezic de motto: „Prin organi-zarea unor evenimente complexe, care unesc un public eterogen, nu numai din lumea artelor plastice ci și din lumea teatrului și a muzicii, noi creăm conexiuni prin artă.”

Deci v-aţi convins cum stă treaba cu conexiunile. Printre evenimentele cu care se mândresc, amintim: expozi-ţia „Conexiuni prin Artă”, organizată în colaborare cu Café Verona la Cărturești, urmată de „SIMN 2010 – Magic Land” la Palatul Cantacuzino, „Între ochi și infi nit - Expoziţie de fotografi e astronomică” la Ceainăria Cărturești, „The Family Portrait” la Galeria Minus Unu – The Ark și altele.

Prin urmare, DanaART este o bună ocazie de a-ţi petrece timpul liber atât acasă, pe net, cât și la diferitele evenimente pe care le organizează. Ne vedem acolo!

Alina Manole

Stripes and straw are folklore - Bogdan Teodorescu


literatura

)

De Cristina-Maria CaloianFoto: Alexandra-Maria ColţaIlustraţii: Adrian Oprea

DOMNUL MODESTIE (soc.),„Nu-i normal ca omul ăsta, care apare joia și vorbește despre Oţelul Galaţi, să scrie un roman despre Caravaggio.”

Debut off the record în biroul de la etajul 1, Casa Presei Libere. Radu Paraschivescu: „Des-pre ce vorbim?” „Despre dumneavoastră”. „O

oră”(râde)? Presupunem că nu știu nimic despre inter-vievat. RP intervine săritor („Îmi mai aduc eu aminte”), totodată, RP nimic despre rAM („Da, suntem chit”).

Cristina: Cine sunteți dumneavoatră și care este meseria dvs? R. P.: Sunt Radu Paraschivescu. Să zicem că sunt scriitor, sau cel puţin cărţile pe care le-am publicat asta spun. În același timp, sunt editor. Lucrez la Humanitas, unde con-duc o colecţie de carte comică – „Râsul lumii” – , iar unii oameni susţin, eronat, că aș fi și ziarist. Nu sunt ziarist. Am mai spus-o de câteva ori, dar se pare că nimeni nu crede lucrul ăsta. Sunt un om care scrie la ziar, ceea ce înseamnă cu totul altceva.

E scriitorul/jurnalistul un meseriaș în România ? „Scriitorul nu există în nomenclator”, spunea Mircea Dinescu, există doar scriitorul de vagoane, ăla care trage cu creta pe vagon „Cereale Afumaţi”. Scriitorul e un meseriaș și poate fi un meseriaș bun, cu o condiţie: să nu păcălească. Cum poate păcăli? În mai multe feluri. Printre altele, pozând în ceea ce nu e sau încercând să placă tuturor. Cred că asta e calea cea mai sigură pentru un scriitor de-a se face antipatic: încercarea de-a plăcea tuturor. Nu poţi scrie în așa fel încât toată lumea să te adore, toată lumea să te considere superlativ. Fatalmen-te, îi amuzi pe unii, îi lași indiferenţi pe alţii și-i enervezi pe alţii.

Masele vă știu de la fotbal, elitele se miră când vă aud vorbind despre fotbal și vă știu pentru cărți.Nu cred că sportul și literatura sunt incompatibile. Camus a fost portar la o echipă de fotbal, Montherlant a jucat și el, scriitori reputaţi din România au scris și scriu în con-tinuare despre sport, fără ca asta să-i minimalizeze ca scrii-tori. E adevărat, eu am o prezență publică mai pronunțată decât ar trebui în materie de fotbal, de unde și mirarea: nu-i normal ca omul ăsta, care apare joia și vorbește des-pre Oţelul Galaţi, să scrie un roman despre Caravaggio. Mai știi, poate e schizoid, poate sunt doi oameni pe care-i cheamă la fel, sau poate s-a stricat ceva în alcătuirea lui intimă, ceea ce-l împinge la șpagaturi primejdioase.

Jurnalistul este atunci o paranteză pentru meseria de scriitor?Pentru mine, jurnalismul este o albie în care am nimerit mai degrabă întâmplător, în urma unor propuneri venite dinspre ziare, de la oameni care au considerat că scriu bine și cărora le-a convenit să mă valorifi ce. Bănuiala mea este că, de la un punct încolo, au vrut să folosească o semnătură, ceea ce se practică peste tot. Ziarele umblă și după nume, și după branduri, deși eu sunt departe de-a fi un brand și nici n-am ambiţii în direcţia asta.

Asta se datorează și stilului dumneavoastră. Scrieți puternic, dar nu vă uitați pe gaura cheii?Nu mă uit. Am o sciatică păcătoasă și asta mă împiedică să mă uit pe gaura cheii. Am, de fapt, o sciatică men-tală. Și mă răzvrătesc în felul meu împotriva oamenilor care se uită foarte des pe gaura cheii. Eu am spus la un

moment dat că și televizorul a devenit un fel de gaura cheii, la care lumea stă în unghi drept și așteaptă să vadă cine își mai pune poalele în cap.

Domnul Liiceanu și domnul Pleșu discutau chiar că televizorul a devenit accesul public la prostie.Da, corect. Defi niţia e drastică, dar are un sâmbure de adevăr, pentru că avem, mai puternic decât ar fi înţelept, tendinţa de-a priza stupizenia și al său alai: inavuabilul, sordidul, imundul, promiscuitatea. Lucrează aici diverse refulări și defulări. Gândiţi-vă că aparţinem unei naţii care până acum douăzeci de ani a stat sub clopot. Firește că românul a trebuit să recupereze cumva decalajul. Și cum suntem foarte buni la acest tip de patinaj dintr-o extremă în alta, ceea ce părea o alcătuire sfi oasă, ușor timorată, de oameni care primesc cu pipeta niște lucruri de care nu avuseseră parte până nu demult, s-a transfor-mat în iureș. Acum ești mereu sub asediu. Trebuie să ai un decolteu sub ochi, trebuie să ai un scandal în desfă-șurare, iar dacă nu-l ai, îl inventezi.Și înainte de ’89 exista un curent tabloid foarte puternic în mentalul românilor. Curentul acesta se regăsea într-un ziar din București, în „Informaţia”. În anii ’80, presa era gri, ideologizată, stupidă și de nefrecventat. Știai exact ce urma să găsești acolo: în principal, discursuri și citate din Ceaușescu. Numai că în ziarul „Informaţia Bucureș-tiului” – ei așa ziceau, Bucureștiului, nu Bucureștilor, cum e corect – exista o rubrică intitulată „Afl ăm de la Miliţia Capitalei”. Ei bine, lumea dădea năvală să cumpere „In-formaţia” doar pentru sfertul ăla de pagină, din care ce afl a? Că X a fost călcat de tramvai, că Y a furat din avutul

obștesc, că Z și-a bătut nevasta și s-a dus cu alta. Existau crainici de sport care își începeau relatarea cu vocabula „şoc”. Chiar dacă anunţau că Târgu Mureșul jucase cu Alba Iulia și se terminase 1-1. Nu era nici un șoc aici. Asta înseamnă că am contractat o boală de sistem căreia nu i s-a găsit leac, și probabil că și-n următorii zece ani vom trăi tot în infl aţia vedetelor răsufl ate, a planctonului media, a sulfuroșeniei agresive.

De ce se ia tocmai cine nu trebuie în serios?Cred că e vorba de un dozaj greșit. Fiindcă tot ni s-a spus că suntem originali, ne-am hotărât să fi m originali și în manifestările imediatului, ale conjuncturii. Adică să bagatelizăm lucrurile grave, dar în schimb să fi m scor-ţoși când e vorba de fl eacuri. Așa se face că am ajuns să practicăm un balet pervers: suntem gravi la discotecă și zglobii la înmormântare.

A fost o carte pe care v-ați dorit să o traduceți și o mai așteptați?Da, au fost mai multe, dar între timp fi e că au fost tra-duse de altcineva, fi e că eu mi-am găsit alte lucruri de făcut. Când eram student, îmi doream intens să traduc


un roman de John Fowles. Îmi plăcea foarte mult, îl consideram cel mai bun romancier din Anglia acelor ani. Mi-ar fi plăcut să am pe mână o carte a lui și să-mi încerc puterile. Atunci era imposibil, eram student în comunism, nu știam nici măcar unde se găseau editurile. Am făcut doar o muncă de sertar, de antrena-ment în ale traducerii, traducând două cărţi pe care nu le știa aproape nimeni (și care au apărut, până la urmă, după 1990). Acum nu mai traduc din mai multe motive. Unu, pentru că nu mai am timp. Doi, pentru că nu mai vreau să mă plasez singur într-o situaţie delicată. E fragil echilibrul între scriitor și traducător, iar în viaţa mea cele două noţiuni se amestecaseră prea mult. Mă temeam ca nu cumva să traduc doi scriitori în așa fel încât să semene unul cu celălalt și amândoi cu mine – un lucru catastrofal pentru toată lumea. Pe urmă, cred că am tradus destul. La un moment dat intervine rutina, intervine manierizarea. După ce recitești la rece, vezi că ai anumite turnuri de frază, anumite expresii, anumite stereotipii care apar fără să-ţi dai seama. Or, eu fi ind un tip pedant în ale scrisului, ţin să nu calc în capcane de genul ăsta. Nu mai vorbesc de criteriul fi nanciar, care e jalnic în România. Am decis să nu mai traduc decât în cazurile excepţionale în care am o carte foarte bună, am nevoie urgentă de un traducător, nu-l găsesc, cartea e în colecţia mea și atunci o traduc eu.

Au fost traducerile decisive pentru scrierile dum-neavoastră? Sau mai degrabă lecturile, ce auziți pe stradă? Fără lecturi nu faci nimic. Poţi să scrii minunat fără să citești nimic, dar astfel de cazuri sunt rarisime. Nu prea

mai avem genii, iar dacă totuși le găsim, le exportăm. Cred că elementul de bază este cartea. Cartea citită, asimilată, cumpărată, mirosită, trecută prin toate etapele împrie-tenirii. Uite, aici cred eu că suntem oarecum carenţi, nu avem timp să ne împrietenim cu o carte în tot ce ţine de spectacolul ăsta intim. Să iei cartea, să miroși tușul, cerneala, să vezi contrastul paginii, să te uiţi atent la o co-pertă, să verifi ci dacă nu ţi se desprinde cartea. Nu, acum citim funcţional-achizitiv. Or, lectura funcţională e după mine o lectură incompletă, ciuntită. Revenind, aș pune oricum cartea pe primul plan. În rest, sunt experienţe de parcurs. Faptul că scrii la un ziar îţi dă o oarecare disciplină a textului. Înveţi să te conţii și să lucrezi cu ochii pe ceas, ceea ce e antipatic, dar până la urmă necesar. Abia în ultimul rând vine ceea ce auzi pe stradă. Ce auzi pe stradă îţi poate fi de folos la o carte de genul „Ghidul nesimţitului” sau la „Bazar bizar”, asta dacă vorbim de un om cu urechea străzii, cum s-a spus despre mine.

Care a fost declicul acela care v-a pus în fața mașinii de scris?Am început să scriu un roman prin anii ’80, într-o cameră din internatul școlii din Banat unde predam limba engle-ză, șterpelind foi cu ștampilă de la secretariat și scriind de mână. Pe atunci, mașina de scris era o delicatesă, iar com-puter nu exista. Acela a fost începutul. Declicul cred că s-a produs abia la al doilea roman, la „Balul fantomelor”, pen-tru că primul roman, care ţineam morţiș să apară, a fost o bazaconie. De la „Balul fantomelor” încoace, lucrurile s-au simplifi cat, pentru că „Balul fantomelor” chiar a fost o car-te bine adusă din condei, care nu avea nimic din falsitatea și din dorinţa de-a epata de care se îmbibase cartea mea de debut. După asta restul s-a petrecut oarecum de la sine, dacă trec peste episodul inedit al unei cărţi care mi-a adus un proces. Iată o situaţie nostimă până la un punct: te trezești că unul dintre personajele unei cărţi pe care ai scris-o te acţionează în justiţie. Bun, am câștigat procesul, dar am rămas cu un gust straniu.

V-ați fi dorit ca una dintre cărțile extraordinare pe care le-ați citit să fi fost scrisă de dvs?Demult, acum vreo treizeci de ani, mi-a plăcut foarte mult „Volavérunt” a lui Antonio Larreta, o carte perfect uitată la ora asta, pe care nu s-a gândit nimeni s-o reed-iteze. Mi-au plăcut câteva cărţi pe care le-am tradus – de fapt, de asta am vrut să le traduc. Cele două la care mă gândesc în mod special sunt „Casa somnului” de Jona-than Coe şi „O istorie a lumii în zece capitole și jumătate” de Julian Barnes. Mi-ar fi plăcut să le fi scris eu şi le-am tradus cu un sentiment jubilativ, de identifi care aparte cu fi bra textului. N-am avut doar refl exul traducătorului lucid, care funcţionează ca un fel de automat poliglot sau bilingv, ci şi o implicare afectivă.

Se refl ectă histrionismul în literatură? Mai avem timp să găsim un roman de atmosferă/un roman interbelic?Ioana Pârvulescu a scris un roman, „Viaţa începe vineri”, în care găseşti toate aromele şi parfumurile interbelicului. Nicolae Strâmbeanu a scris o poveste picarescă, „Evang-helia după Araña”, care nu are nici o legătură cu imediatul cotidian. La fel a fost şi în cazul meu. După „Cu inima smulsă din piept”, care este o cronică portugheză, şi carenu este nici ea roman istoric, am scris „Fluturele negru” din


dorinţa de-a mă pierde undeva în trecut, de-a reface atmosfera din Roma.

Nu e cam periculos? Pentru că e un roman de dublă nișă: despre Caravaggio (de artă) și de atmosferă. Câtuși de puţin. În primul rând, subiectul e generos. Decorul e la fel de generos, ba chiar mai generos decât subiectul. Roma e o chemare pentru oricine. În al doilea rând, Caravaggio însuși a fost un spectacol, un spectacol profund tabloid, un ins care a ilustrat perfect tabloidismul din secolul al XVI-lea și al XVII-lea. În ziua de azi, Cara-vaggio ar fi subiect de emisiuni TV pe bandă rulantă. Și poate chiar colaborator permanent al unora dintre ele.

Ce s-ar fi întâmplat în cazul în care Caravaggio avea presa de astăzi?Oho, ar fi fost la concurenţă cu fantoma din Hemeiuș și cu pletora de arătări care apar la posturile de rigolă. Întorcându-mă la „Fluturele negru”, pentru mine a fost interesant nu doar să recreez o lume așa cum mă gân-deam eu că arăta. A fost la fel de interesant să-l recom-pun pe Caravaggio din unghiurile din care el nu a fost văzut. Pentru că lumea a avut apetit pentru o singură dimensiune a lui. Oamenii au dorit să-l vadă doar ca pe un zurbagiu și au aderat instantaneu la latura lui promis-cuă, scandaloasă, revoltătoare. Dar Caravaggio a avut alte determinări. Și-a dus luptele cu manierismul italian, cu cercurile de putere și cu Vaticanul. Altfel spus, s-a duelat cu toată lumea, nu doar cu tâlharii pe care-i găsea prin cârciumi. Și am făcut un exerciţiu riscant, e adevărat, am descris câteva lucrări ale lui Caravaggio așa cum le-am văzut eu, transcriind exact ce mi-au comunicat ele. Repet, fără să am pregătire sau instrucţie în domeniu, fără să fi u un bun privitor de pictură, dimpotrivă, sunt un privitor mizerabil. Totuși, în faţa lucrărilor lui Caravaggio am poposit, ceea ce nu mi s-a întâmplat la alţi pictori. Acolo ceva m-a oprit în loc. Emoţia simţită atunci mi-a semnalat că e cazul să insist. „Fluturele negru” are relativ puţine elemente de roman istoric – asta este o etichetă care i s-a pus în pripă. E un roman despre două persona-je, Roma și pajul ei. O poveste.

Folosiți detalii din pictură, culori, istorie, Roma. Nu ați avut writer’s block?Nu, writer’s block aveam la chimie. Sau la matematică. Atunci aveam writer’s block, aia era panica maximă, paroxistică. Sigur, au existat lecturi înainte să apară cartea asta, inclusiv un tratat de pictură din care am afl at lucruri despre care, evident, nu aveam idee – un tratat scris în Evul Mediu. Sigur, am făcut munca de documentare pe care o cred obligatorie pentru o asemenea carte, umblând mult prin Roma, citind despre palatele și vilele ei, citind despre picturile lui Caravaggio. Am fost întrebat, ce-i drept, dacă n-aș fi putut să scriu o carte de genul acesta fără suport documentar. Am răspuns „nu” cu toată lașitatea. Nu sunt un trapezist sufi cient de abil și de îndrăzneţ încât să zbor dintr-un loc în altul fără plasă de protecţie.

Ați scris-o și destul de repede. Vă lăsați viața deopar-te când scrieți?Viaţa mea e oricum nespectaculoasă, așa că n-am avut ce sacrifi cii să fac. În primul rând, nici nu prea am ceea ce se cheamă viaţă publică. Nu ies, nu sunt un obișnuit

al localurilor, nu mă atrage frecatul coatelor mondene. Am o existenţă mai degrabă ternă. Din punctul ăsta de vedere, n-am prea avut la ce să renunţ. E adevărat, am intrat într-un soi de transă care cred că a făcut bine cărţii. În momentul în care spui „am scris cartea într-o lună și ceva”, reacţia sau măcar gândul nerostit al interlocutoru-lui este „înseamnă c-a ieșit o tâmpenie”. Am scris primul capitol din „Fluturele negru” foarte așezat, fără să-mi im-pun termene. L-am lăsat să curgă, să se alcătuiască așa cum i-a venit bine. Restul cărţii l-am scris în patruzeci de zile, e adevărat, nu neapărat pentru că duceam în cârcă pressing-ul unui târg de carte, ci pur și simplu pentru că mi-am dat seama că intrasem pe canalul optim, în condiţia mentală, de sănătate și de confort care mă ajuta să stau șapte-opt ore pe zi și să lucrez.

O să scad nivelul acestui interviu, să spunem că îi facem o super reclamă lui Mutu, printr-o minimă comparație cu Caravaggio (hărțuitorul hărțuit, talen-tat, dar nesăbuit: „Dacă nu pot să pictez sunt termi-nat. Nu știu să fac altceva în afară de scandaluri”)(râzând) Caravaggio, spre deosebire de Mutu, are operă. Ajunși aici, cei doi se despart. Mutu e mult mai drăguţ decât Caravaggio, ceea ce nu-i greu. Caravaggio era cam urât. Însă în amândoi a existat și există un lucru care se cheamă tentaţia risipirii. Ei bine, Mutu i-a cedat rapid. Da, amândoi au trăit în freamătul și în tentaţiile Italiei. Dar depinde ce alegi să primești din Florenţa. Eu am fost acolo și sunt multe lucruri care îţi pot prinde ochiul, nu neapărat un chelner bosniac. Există lucruri mai intere-sante decât chelnerii bosniaci în Italia.

Nu cumva e greșit să contestăm lumea din care ne luăm inspirația, adică, nu poți să faci curat în Craii lui Mateiu Caragiale sau în Roma? Dacă vii cu mătura și te pui pe dereticat, nu faci decât să strici. Mie mi-ar plăcea să stau într-un oraș ca Roma (recunosc că mi-ar plăcea și mai mult în Toscana, ea e marea mea dragoste turistică). Dar am fost și în orașe așezate, burgheze și extrem de comme il faut, și în orașe stranii, unde ai grandoarea și promiscuitatea laolaltă, le ai vecine, la doi metri distanţă. Iar aici exemplul suprem este Istanbulul. E un oraș care la început te sperie, te pune pe gânduri, dar după aia te absoarbe. Îţi dai seama că acolo le ai pe toate la un loc, foarte bine amestecate, așa că nu poţi să separi Moscheea Albastră de cartierele ruinate. Nu, Moscheea Albastră și Sfânta Sofi a se afl ă la câteva sute de metri de o zonă de tip Ferentari. Fără ca asta să știrbească ceva din gloria orașului. Roma, la rândul ei, e un oraș scorojit, un oraș cu multe ruine nobile, dar și cu o proporţie dumnezeiască a lucru-rilor, plus o viziune arhitectonică formidabilă. Intri pe ori-care stradă importantă și ai la mijloc fântâna, la un capăt o biserică somptuoasă, iar la celălalt capăt ori un arc, ori o altă biserică. E un lucru din cale-afară de frumos. Italia în general e fabuloasă.

Dar insight-ul pentru noul proiect literar? Și vă rog să îmi spuneți mai multe decât „o baladă irlandeză”.Mult mai multe nu pot nici eu să vă spun, nu se face (râde). Nu din superstiţie, dar pur și simplu o doză de suspans ar trebui păstrată. Da, următorul roman, cu titlul provizoriu „Michael și balada foamei”, o să aibă punctul de plecare în


Irlanda. N-o să fi e nici ăsta roman istoric, ci doar o carte cu un cântec pe post de personaj principal. O să am nevoie de mai multă îndemânare decât de obicei, pentru că trebuie să fac un cântec să vorbească. Și totodată să fi e protagonist, să ordoneze în jurul lui întâmplări, oameni, situaţii.

Ce mai citiți pentru că toată lumea îmi spune că vă vede citind în metrou? Da, am acest obicei. Penultima carte citită a fost Pulse de Julian Barnes, ultima e One Thousand Years of Annoying the French de Stephen Clarke.

Ce vă place cel mai mult la literatură și fotbal?La literatură îmi place forma în care fi ecare carte îți prelungește într-un fel viața. Bucuria unui lucru aproa-pe senzorial, bucuria de-a citi povești inteligent ticluite, bucuria de-a vedea două forme ale imaginaţiei împreună, grafi ca și cuvântul scris. Și bucuria, uneori umbrită, de-a asista la înfl orirea unui talent. Literatura e un teritoriu la fel generos ca fotbalul, din punctul ăsta de vedere. Oricine bate mingea pe maidan când e mic aspiră să ajungă la Milan, la Manchester sau la Barcelona. La fel, fi ecare dintre noi s-a visat cândva scriitor, fi ecare a scris o poezie pentru mama de 1 martie, fi ecare a ţinut la un moment dat un jurnal, chit că jurnalul a avut o pagină sau două, fi ecare a făcut portretul din vorbe al iubitei sau al iubitului. Din punctul de vedere al aspiraţiei convertibile în fericire, literatura și fotbalul seamănă bine. La fotbal îmi place simplitatea jocului, oricât încercăm noi să-l complicăm la televizor. De aceea e atât de prizat și de aceea e sportul cel mai important. Fotbalul este sportul tuturor, asta îmi

place la el, e un sport aproape proletar și ultrademocratic, pe care-l pot pricepe toţi, cu condiţia să vrea.

Care e soarta emisiunilor culturale de azi?Problema cred că e de registru, nu de număr al emisiu-nilor. Ideea de a ghetoiza cultura rezervându-i un canal anume mi se pare o idee perdantă. Nu poţi izola cultura pe o insulă doar a ei. Seamănă a exil. Ce e de înţeles din această măsură? Că scriitorii, sculptorii, arhitecții, consti-tuie un fel de menajerie înaltă pe care o poți vedea după ce te-ai desprins de alte tentații, în ideea că ar mai fi și cultura o tentație. Iertare, nu-i deloc așa. Asta înseamnă să transformi cultura în ceea ce nu e. Într-un ifos superior, într-un lucru teribil de pretenţios, la care în mod normal nu ajungi fără un echipament performant. Dacă prescrii cultura ca pe uleiul de ricin, atunci evident că lumea o să strâmbe din nas, o să se ferească, o să spună prefer o îngheţată, o friptură sau o sticlă de vodcă. În schimb, dacă infi ltrezi cultura printre celelalte emisiuni de pe principa-lul canal public, cred că ai mai multe șanse.

Pe cine mai admirați?Admir destulă lume. Sigur, îmi place Radu Cosașu, pentru

că ne întâlnim în spaţiul sportului, dar și dintr-o sumede-nie de alte motive. Îmi place Traian Ungureanu în continu-are, cu toată gesticulaţia lui politică, pe care n-are decât s-o practice, în fond, e destinul lui. Felul lui de-a scrie mă seduce, este unul dintre ziariștii cei mai talentaţi din ulti-mii treizeci de ani. Nu sunt taliban de Humanitas, nu cred că dacă apare o cartea a lui Andrei Pleșu este un lucru excepţional, iar dacă apare o carte a cuiva de la Polirom este o mizerie. Asta mi se pare o grosolănie. Și poate că ar fi momentul ca lumea să judece mai puţin în funcţie de edituri. În librăriile din Occident nu am văzut împărţire pe edituri, cum văd aici, în librăriile noastre. Acolo contează omul, cu opera lui. Atât. Să revin. Îmi plac Filip Florian, Dan Lungu și Octavian Soviany, îmi place Daniel Vighi, de la Ti-mișoara. Și mai sunt. Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu și Călin-Andrei Mihăilescu, de pildă. Sau Adriana Babeţi, care nu numai că scrie minunat, dar este unul dintre oamenii reconfortanţi din literatura noastră. Sunteți un personaj literar rotund, ați debutat cu un roman-al-cărui-nume-nu-trebuie-rostit, „Efeme-riada”, acum tocmai ați mers să promovați ultimul roman, „Fluturele Negru”? Ați sparge cercul ăsta, cu poezie, să zicem? Am cochetat la un moment dat cu poezia, ca orice om care crede despre el că este romantic și că are lucruri înalte de spus. N-am reușit să public versuri. E-adevărat, mi-a lipsit perseverenţa. Am încercat o dată, am văzut că nu merge și am renunţat. Înainte de asta, mă adresasem unei poete care avusese înţelepciunea să treacă peste versurile mele fără să le citească, păstrându-și astfel sănătatea mintală. Însă până la urmă tot mi-am strecurat versurile în „Balul fantomelor”. La sfârșitul romanului, protagonistul delirează prelung, iar delirul acela e com-pus de fapt din versurile mele nepublicate. Dar nu cred că aș mai putea să scriu versuri. Poezia presupune un tip special de trăire, nu neapărat paroxistică, dar vecină cu niște stări prin care eu nu trec. Sunt profund teluric, nu am mari adâncimi și nici curiozitatea de-a sonda abisul. Pe de altă parte, poezia presupune, din punctul meu de vedere, și un efort tehnic. Cred în poezia migălită, giuvaiericală, în poezia lui Șerban Foarţă, de pildă. Știu bine că n-aș avea nici meticulozitatea, nici fi neţea și nici șampania poetică a lui Foarţă. Rezumând, mă simt bine scriind proză.

De ce nu aveți Facebook?Sunt extrem de stângaci și un pic reticent la acest capitol. Am afl at despre oameni cu trei-patru conturi pe Facebook că le-au fost deschise de altcineva. Recent, colegii mei de la Humanitas au încercat să-mi deschidă un cont pentru colecţia mea de carte comică, un cont în care eu, ca un pinguin ce mă afl u, nu știu să intru. Trebu-ie să cer niște meditaţii tehnice, pentru că altfel efortul lor e compromis. Nu cred că sunt o fi gură exploatabilă în cheie virtuală și prefer să am patru prieteni concreţi decât două sute de identităţi de care mă leagă doar un monitor, eventual o bună doză de hazard. Nu, hotărât lucru, nu sunt un om de Facebook.

Cum ar suna un titlu șoc pentru interviul ăsta (să aibă cei trei „S” – sex, sânge, scandal)?Șoc, nu! Nu am. Îl puneţi dumneavoastră (râde).


Pe Alice aș fi bănuit-o, dacă nu ar fi stat chiar în faţa mea, un personaj de carte, asemenea celeilalte Alice, cu un iepure și un pălărier

nebun. Vobește calm despre idee, cursiv și coagulat, eu nu notez nimic și nu știu cum să-mi stăpânesc entuziasmul, iar intrebările se îmbulzesc pe colţul limbii, din ce în ce mai neastâmpărate.

Oamenii au idei grozave. Proiectul „Povestiri fără fi ltru”, în picioare abia de un an, a început cu o mână de oameni pasionaţi de scris și de frumos, undeva la o bere, încercând să-și dea seama ce soluţii există, îmbinând literatura cu manualitatea. Așa au apărut poveștile. Apoi s-au ivit plicurile, din hârtie kraft, un camufl aj subtil și element-surpriză: câţi oameni mai scriu sau mai primesc scrisori în ziua de azi? Cineva a inventat și o ștampilă pentru ei, dintr-o radieră și niște tuș, din care un scris de copil, caligrafi c și concentrat, imprimă pe locul timbrului, „povestiri fără fi ltru”.

Un pachet de „povestiri fara fi ltru”, va rog!

De Alexandra TănaseFoto: Alice Capoţi

)

) )


Și-au creat o adresă și au invitat și alţi oameni să scrie, povestioare de o anumită lungime, cu gust condimentat și pătrunzător. Să scrie astfel toţi cei care fac asta cu drag, toţi cei care visează povești și alte lumi, toti cei care își doresc să publice, dar drumul întortocheat și întunecat al editurilor îi sperie. Semnarea cu numele propriu este opţională, utilizarea pseudonimelor fi ind acceptată. De asemenea, drepturile de autor aparţin în totalitate acestora.

Alice tipărește poveștile în stilul celui obţinut prin tastarea la o mașină veche de scris, apoi le pune în plicuri, apoi în grămăjoare precare, apoi se uită la ele și zâmbește, iar fi rul jocului se duce mai departe.

Să dăm drumul poveștilor în lume!

Se ivesc astfel și meniurile literare, existente deja în trei ceainării, din care, o dată cu ceaiul, cafeaua sau altă băutură îţi poti alege, pe baza unui fragment ales de autor, una din povestiri. Să o citești în timp ce astepţi, să o citești împreună cu cineva, să o iei acasă sau să o faci cadou.

Sau să închizi ochii și să pui degetul la întâmplare, așa cum face Alice când alege numele cărţilor asamblate

din povestirile fără fi ltru. Ei, da, au și cărţi, un fel de casete de carton colorat din care cinci plicuri așteaptă să fi e descoperite: „Maidanul cu scaieţi” și „Lampa din solzi de pește”. Cutiile sunt legate cu sfoară de cânepă și imprimate, în același stil pe care eu nu mi-l amintesc din școală, cu diverse ștampile. În curând vor avea propriul timbru, două noi cărţi în pregătire, și poate o bibliotecă „Povestiri fără fi ltru”, ediţii atât de frumos create și închipuite încât pofta vine doar privindu-le.

Oamenii încă scriu de drag, încă creează lucruri cu drag, încă promovează literatura din drag, așa că mergeţi fi e la libraria Triptic, unde vă așteaptă un papuc mare plin cu plicuri, fi e într-una din cele trei locaţii cu meniuri diferite de povești: Ramayana Cafe, Ceainăria Tabiet și Verde Café.

De asemenea, daca aveţi povești ascunse prin buzunare le puteţi trimite la povestirifarafi [email protected]. Iar pe Facebook puteţi trage cu ochiul la poze și la lista celor ce au scris până acum povestioare.

Lectură plăcută, savurarea povestirilor nu este interzisă în niciun spaţiu public și este recomandată pentru o viaţă sănătoasă!


Sunt sigură că îl știţi/simpatizaţi cu toţii pe Dr. House, geniul

ironic și irezistibil. Ceea ce probabil nu știaţi este că există și o

corespondenţă literară a personajului, scrisă de însuși Hugh

Laurie. Și asta cu 8 ani înainte ca serialul și personajul lui

Gregory House să existe!

„Trafi cantul de arme” este povestea lui Thomas Lang, un fost

ofi ţer al Gărzii Scoţiene. Are o viaţă monotonă și singuratică,

având doar un prieten adevărat și unul de plictiseală. Asta

până într-o zi, când totul se schimbă pentru el. Nu vreau să vă

dezvălui povestea, pentru că trebuie să o descoperiţi singuri.

Sunt o groază de răsturnări de situaţie și o multitudine de

teorii ale conspiraţiei. Și pe lângă fi rul narativ care o să vă ţină

sigur în suspans, cel mai atrăgător mi s-a părut modul narativ

abordat. Cartea e scrisă cu mult umor, iar dialogul permanent

pe care Laurie îl menţine cu cititorul prin tot felul de întrebări

retorice sunt delicioase și chiar stârnesc râsul.

Dacă veţi citi cartea va fi ca și cum v-aţi uita la un fi lm poliţist în care Dr. House îi joacă pe degete

pe mai marii lumii, cu carisma lui englezească. Read it!

Alan Lightman este fi zician și scriitor. Profesor la MIT și doctor în

litere la Bowdoin College. Din cauza relaţiei mele cu fi zica, mi-a

fost teamă iniţial să mă ating de carte, pentru că nu știam în ce

măsură este scrisă de fi zician și în ce măsură de umanist. Dar, ca

să nu picaţi în capcana în care eu am căzut pentru o perioadă de

timp, vă spun din start: nu aveţi nevoie de fi zică pentru a o savura.

Deși poveștile se referă la tinereţea lui Einstein și visele care îi

sunt atribuite de autor pe vremea când era tulburat de teoria

relativităţii, protagonistul pare a fi nimeni altul decât... timpul.

Fiecare vis în parte ni-l arată în mai multe ipostaze: „să presu-

punem că timpul este un cerc ce se închide pe sine”, „în această

lume, sunt două timpuri” sau „să presupunem o lume în care

cauza și efectul sunt dezordonate”. Și fi ecare formă a timpului

este descrisă prin prisma relaţiei dintre el și omul obișnuit. Este

o carte care îţi dă serios de gândit, și mai spun doar atât: merită

timpul vostru.

Trafi cantul de arme Hugh LaurieDe Ana Năstase

Visele lui Einstein Alan Lightman De George-Mihai Irimescu

V asili Grossman din punct de vedere uman înseamnă un soviet născut pe

la 1905, ce a început să publice prin 1934. Înainte absolvise Facultatea

de matematică-fi zică a Universităţii din Moscova. Nu prea aveau legă-

tură cele două preocupări ale lui, nu-i așa? În Al doilea Război Mondial, devine

corespondent de război, apoi moare în 1964 de cancer la stomac.

Surprinzător, faima lui Grossman este mare dar, la fel ca Pasternak sau Bulgakov,

ea s-a întâmplat după moartea lui. Grossman, din punct de vedere literar

înseamnă „Viaţă și Destin” și „Panta Rhei (Totul curge)”, ambele lucrări fi ind

interzise de la publicare în timpul vieţii acestuia, despre „Viaţă și Destin” spu-

nându-se la vremea respectivă că este mai subversivă decât „Doctor Jivago” a

lui Pasternak.

Povestea cărţii „Viaţă și Destin”, probabil că este una dintre cele mai romanţate

din literatura rusă. Povestea publicării, a vederii tiparului, nu a poveștii din

interior. Ea a ajuns să fi e publicată pe baza unor poze făcute manuscrisului con-

fi scat și distrus de KGB, poze ajunse în Elveţia unde a fost publicat prima oară.

Restul e istorie. În „Viaţă și Destin”, Grossman se leagă foarte strâns de experi-

enţa lui ca și corespondent de război direct de pe front. Pasajele autobiografi ce

sunt consistente. Înconjurând în mare partea acţiunea bătăliei de la Stalingrad,

Grossman reușește să facă o descriere a întregii Rusii din acea perioadă. Mai

mult, vedem Rusia și prin ochii nemţilor, vedem nemţii prin ochii rușilor, vedem

rușii prin ochii nemţilor, vedem lagărele de exterminare și gulagurile prin ochii

nemţilor și ai rușilor. Grossman nu se dezice de clasicul rusesc și crează și aici

personaje peste personaje, fi ecare cu rolul lui clar defi nit în rostul romanului.

Vedem oameni de știinţă care nu-și pleacă coloana în faţa regimului stalinist

și care totuși rezistă, vedem generali de armată care în faţa unei femei ling

pământul de sub picioarele ei, vedem femei care merg în fi ecare zi la închi-

soare să-și vadă bărbatul dar cel mai des vedem suferinţă. Suferinţă în stare

pură, creată de mâna omului. Sau mai bine spus, de mâna celor doi. Din cartea

asta Stalin iese mult mai șifonat decât Hitler. N-ar fi primul om si probabil nici

ultimul care susţine asta.

„Panta Rhei” a apărut prima oară în 1989, surprinzător, direct într-o revistă mos-

covită. Scandal imens din partea regimului, critici pozitive pe măsură, cartea

preia cumva acţiunea din „Viaţă și Destin”, dar prin ochii altui personaj și vorbește despre „industria

penitenciară” rusească, așa cum o numea Soljeniţîn mulţi ani mai încolo. La fel de tăioasă și pătrunză-

toare, la fel de tăios și realistic stilul, „Panta Rhei” e o lectură absolut necesară ca să ne dăm seama cine

a fost Vasili Grossman.

M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat în Rusia, dacă nume precum Grossman sau Pasternak reușeau să

publice lucrările lor de referinţă în timpul vieţii și la momentul terminării manuscrisului. Chiar mă

întreb.

Vasili GrossmanSovietul obscur

Sorin Trânca – Bojan Spasić.

Probabil cea mai veche

echipa copy-art din România

)

)

Sau așa ne spun ei. În orice caz, cei doi fondatori ai Friends Advertising

au început să lucreze în echipă înainte ca asta să devină nucleul

producţiei publicitare și la noi în ţară. Sorin (Creative Director) și Bojan

(Art Director) au stat de vorbă cu noi și ne-au povestit lucruri interesante

despre ei, despre publicitate, despre Friends și despre friendship. Pentru

că se completează perfect, răspunsurile sunt date la comun.

advertising & b&c

Mădălina: Sunteţi cea mai veche echipă art-copy,

de 12 ani. Cum a început totul? Vă cunoșteaţi de

dinainte sau aţi început să lucraţi împreună la o

agenţie anume?

În ’98 ne-am întâlnit la Graffi ti. Bojan era angajat cu o

lună înaintea mea și după trei, patru luni am preferat

să lucrăm mai mult împreună. Atunci nu era făcută

diferenţa art-copywriter cum e acum; aproape că nu

era bine să lucrezi în echipă. Sistemul ăsta de la noi,

din anii ’90 era practic cam același cu cel din anii ’60,

în lume. Încet, încet agenţiile și-au dat seama că, deși

plătesc doi oameni ca să facă o singură idee, cei doi

adună valoare, se sprijină unul pe celălalt. Noi ne-am

întâlnit la Graffi ti, iar la fi nalul anului deja lucram destul

de mult împreună. Deja aveam probleme pentru că

în ochii celorlalţi încurcam cumva treburile. Echilibrul

se crease în mod natural, iar noi am făcut chestia asta

intuitiv, nu ne-a pus cineva sau nu ne-am hotărât că

trebuie să facem o echipă.

Apoi am fost patru ani la Tempo împreună, tot așa -

copywriter-art director, și i-am mai convins și pe ceilalţi

că e mai mișto să lucrezi în echipă. După care, în 2001

spre 2002 mi s-a propus să fi u Creative Director și am

fondat Friends.

Care a fost cea mai tare campanie făcută împreună,

în care aţi pus mult sufl et?

Aș putea să spun că toate sunt mișto. Ajungi să-i prezinţi

clientului ideea. Ca să aprobe el una, trebuie să prezinţi

mai multe. Procesul e așa: avem un brief și un număr

mare de idei, să zicem 10. Pe unele le aruncăm la coș,

la altele ne apucăm să lucrăm și ne dăm seama că nu

sunt ok. Aș vrea să subliniez ceva pentru tineret, că

sistemul ăsta de glam în advertising este destul de fals,

din punctul ăsta de vedere. Poate că nimeni nu a zis

adevărul despre ce înseamnă rata de succes a unei idei.

Rata de succes a unei idei în creaţia publicitară profesi-

onistă se referă la faptul că arunci la coș 90 la sută din

idei. Se aruncă în mai multe etape: atunci când le ai,

pentru că unele nu sunt bune; se aruncă ulterior, când îţi

dai seama că unele nu sunt relevante; se aruncă înainte

de prezentare, pentru că nu te duci la un client cu cinci

idei, trebuie să te duci cu un număr care să arate că tu

ai înţeles ce se cere de la tine. Deci, în faţa briefului mai

cad câteva. Te duci la un client cu două, trei idei din care,

teoretic se alege una. În fi nal sunt foarte multe fi ltre, iar

tu nu poţi să te duci cu idei în care nu crezi. N-au cum să

nu-mi placă campanile pe care le-am făcut pentru că, în

principiu, mă duc cu ceea ce îmi place. De fapt, altul


cred că e sfatul mai valoros aici: nu prea trebuie să îţi

placă peste măsură ideile pe care le ai. Dacă te îndrăgos-

tești de ideile tale, în meseria asta ești foarte nefericit,

pentru că, încă o dată, nouă din zece mor. Nu că ar fi o

regulă pe care o propun, dar după aceea tinzi să judeci

subiectiv, iar noi nu suntem niște artiști. Noi folosim arta

și elemente artistice din fi lm, regie, ilustraţie sau design,

de exemplu, ca pe un limbaj de exprimare. Folosim

designul ca și cum azi am vorbi germana cu unii care

înţeleg germana. Deci toate aceste elemente sunt ca o

trusă de scule, iar important e să fi i un zugrav priceput.

Și zugravul priceput nu se îndrăgostește de mistria lui

mai mult decât trebuie. E o mistrie, dacă o iubește prea

mult nu o s-o pună la treabă cum trebuie, o să aibă grijă

de ea și o s-o pună în ramă. Mă rog, poate pare pesi-

mistă treaba asta, dar așa e. Punct.

Există campanii la care v-aţi întoarce să schimbaţi ceva?

La toate. Pentru că lucrurile sunt perfectibile până la cel

mai mic detaliu. Cine spune „este extraordinară cana

asta,” spune asta dintr-un anumit motiv – că a trebuit dată

în ziua x, că putea să lucreze numai cu materialul x, că

trebuia să fi e ușor de utilizat, și în momentul respectiv a

fost o soluție bună. Dar noi trăim într-o dimensiune care

se numește timpul, care aduce foarte multe elemente

de context. La foarte multe campanii pe care le-am făcut

acum cinci ani lucrurile nu mai stau așa cum erau atunci.

Trei lucruri la care te gândești atunci când spui

Friends.

Nu știu dacă pot spune trei. Dacă spun mai mult de

unu, trebuie să le spun pe toate. Nu ne promovăm prin

fraze, ne promovăm prin idei. Eu cred că ceea ce face ca

Friends să fi e mai interesant, să fi e un pic unic, să dea

o altă interpretare acestei meserii, este faptul că noi ne

gândim mai mult la consumator. Noi vedem publicitatea

ca pe un moment valoros pentru consumator.

Există ideea că publicitatea minte. Publicitatea nu minte

mai mult decât minte fotbalul sau fi losofi a sau arta. Ea

se ocupă cu punerea în fața oamenilor a unui produs

oarecare, un brand. Meseria mea este să pun pe masa ta

un lucru de valoare și să te și bucuri că îl ai. Eu prefer să

lucrez pentru oameni, branduri care își respectă consu-

matorii, iar când am de înțeles o problemă, când am un

brief pe masă, primul meu gând este ăsta: pentru cine

facem asta, cine este omul respectiv? Pentru că dacă

răspunsul este unul simplu și banal, de genul pentru

fete tinere, fete de la oraș, pentru băieți între 18-35 de

ani, întodeauna iese mediocru. Este foarte important să

ai în vedere, atunci când proiectezi un lucru care are un

avantaj competitiv, și lumea lui în raport cu consumato-

rul. Eu la asta mă gândesc. Și sunt cazuri în care îmi iese

bine și cazuri în care îmi iese foarte prost. Dar nu vreau

să spun de ce. Eu sunt băiat cinstit și muncesc la fel de

mult și pentru cazurile fericite și pentru cele nefericite.

Și ca să fi i cu adevărat bun, cred că este foarte important

să lucrezi mereu așa.


chestie care vine din noi cumva. Munca e muncă și noi

suntem noi. Dacă mâine ne batem, ne strângem de gât,

sunt absolut convins că dacă primim un brief, urându-ne

unul pe celălalt la nivel uman, putem să lucrăm împreună.

Ceva despre momentele frumoase împreună.

Multe sunt legate de muncă. Atunci când ne relaxăm cu

munca, când ieșim din spaţiul în care lucrăm. Asta cel

mai mult s-a întâmplat la fi lmări. Sunt niște momente

în care simţi, verifi ci din nou ce te leagă în muncă. Sau

momentele în care e o tensiune, respectiv în noaptea de

dinaintea pitchului. Dacă ai o prezentare mâine la 9 și încă

lucrezi la ea, nu sunt gata niște chestii, sau nu ai avut cea

mai bună idee încă – noaptea de dinaintea pitchului este

cel mai bun teambuilding, este magică. La fi lmări, dacă

pleci undeva, câteva zile, se întâmplă niște chestii ca într-

o tabără. Mai bem o bere, mai vorbim, asta e o parte care

poate să lege pe oricine până la urmă. Dar, de exemplu,

am fost la o fi lmare și regizorul a zis „gata!’’; fi lmase vreo

cinci ore, s-a certat cu producătorul, s-a urcat în mașină

și a plecat. Eram lângă Năvodari, la Vadu, la mama dracu’,

pe niște dune, cu generatoarele, cu o echipă de o sută de

oameni, cu ce vrei tu. Iar noi doi, care eram acolo, trebuia

să ne asigurăm că lucrurile merg în direcţia gândită. Bun,

a plecat regizorul. Ce crezi că am făcut? M-am urcat în

mașină, am plecat după el, m-am băgat în mașina lui, așa,

încet, încet să îl opresc și i-am promis tot ce am putut eu

să îi promit ca să se întoarcă. Și s-a întors. I-am zis „frate

fă-o pentru mine’’. În situaţii de genul ăsta, în care trebuie

să iei hotărâri pe loc, atunci știi foarte clar dacă cineva

gândește ca tine. Am scris și o povestire despre asta, într-

o carte care se numește „Iubirrre’’.

Și ceva mai serios – sunt nașul lui Bojan și acum mă simt

cumva ciudat. Pe de-o parte trebuie să avem o relaţie

dublă, adică să păstrăm o igienă a relaţiilor de lucru, și

pe de altă parte mă gândesc „bă ăștia trebuie să aibă

grijă de copilul ăla”, deci mă simt ca un fel de bunic al

copilului. La botez, la Belgrad, a fost un moment mișto,

când, la un moment dat, a sunat un telefon. Acolo se

vorbea sârbește, dar înţelegeam cam ce se zice. Era chiar

momentul culminant (al botezului, n.r.). Și zic „bă și aștia

sunt varză, ca la noi’’. Băi, și sună, și sună și la un moment

dat popa se oprește, bagă mâna sub patrafi r și scoate un

iPhone, îl oprește și continuă botezul.

Ce planuri de viitor aveţi - individual sau cu Friends?

Poate o schimbare, dar nu o schimbare radicală. Cumva

back to the roots, la nivelul oamenilor. Cred că amândoi

intrăm într-o fază în care ar trebui să creăm niște condiţii

de lucru pentru alţi oameni. Dacă facem o paralelă cu fot-

balul, cumva eu mă simt din ce în ce mai mult antrenor,

decât play maker. Bojan a fost întotdeauna în apărare, în

poartă. Important este cumva să pună umărul la ceva mai

larg decât rezultatele directe ale muncii lui. Eu mă ocup

foarte mult de fundaţie. Cred că planurile de viitor, așa în

mare sunt ca Friends să poată funcţiona puţin indepen-

dent de copywritingul pe care pot eu să-l fac.

Ce își propune Friends prin proiectele sale, cum ar fi

Friends for Friends Foundation?

Friends e o agenție care a avut mereu un mediu deschis.

Când am zis Friends, nu am zis neapărat eu cu Bojan, ci

Friends ca stare de spirit, pentru că în spatele acestei idei

este vorba de încredere. Orice defi niție a prieteniei am

găsi, cam acolo ar veni. E vorba de încredere. Asta este

în spatele nostru, nu doar friends ca plural al prietenului

Bojan și prietenului Sorin. Și am zis să facem o fundație,

care ar avea rostul să adune sub umbrela asta spiritul ăsta

deschis al lucrurilor. Manifestarea este să strângă cât mai

mulți oameni cu mai mult sau mai puțin aceleași preocu-

pări, în domeniul creativității care aduce ceva. Căutarea

noastră este în zona asta, în care creativitatea aduce

valoare societății. Și tot ce facem acum sunt niște pași

mărunți, după puterile noastre, la care să adere și alții.

De ce peștișori la Friends?

Un banc de pești este o metaforă foarte bună pentru

acel plus pe care indivizii îl găsesc într-o relație cu

ceilalți. Prieteni suntem pentru că din ce faci tu și ce fac

eu se mai naște ceva. Împreună suntem mai buni, mai

puternici decât luați separat.

Romania je t’aime. Ce te face ca în zilele în care ești

lipsit de puteri și chinuit de oboseală să ajungi la

agenţie?

Poate că jena de a da un exemplu prost. Dacă n-aș avea

chef poate că mi-aș permite să dau un telefon și să zic

„băi, nu pot să vin’’, dar mi-e rușine de cei care așteaptă

ceva de la mine, fi e că sunt colegi, fi e că sunt clienți.

Ce se întâmplă în momentele de lipsă de inspiraţie?

Nu există. Există momente proaste, dar nu lipsă de

inspirație. Inspirația e ceva care poate fi căutat; și dacă

știi unde să cauți, o găsești întotdeauna. În zilele proaste

trebuie să ai ideile cele mai bune pe care le poți avea.

În toţi acești ani au existat momente proaste între

voi doi ca echipă, în care să vreţi să renunţaţi unul la

celălalt?

Am avut, dar nu până acolo. Ne-am certat de două ori

foarte tare, dar ne-am împăcat. Noi avem un principiu, o


rAM: Cât a costat să-i faceţi pe oameni să citească?D.V.: Investiția în prima librărie Cărturești (Edgar Quinet 9), deschisă în noiembrie 2000, a fost de circa 15 000 de euro. La vremea respectivă reprezenta contravaloarea unei garsoniere, poate nu pare mare lucru dar puțini investeau atâția bani în amenajarea unui spațiu de 40 mp, mai ales dacă era vorba de vânzarea de carte. 3 ani mai târziu, deschiderea de la Cărturești Verona ne costa circa 300 000 de euro, bani investiți în reabilitarea imobilului, mobiler și logistică. Dincolo de investiția în bani, vorbim și de o investiție emoțională, de efortul făcut de echipă, cu nopți petrecute pe șantierul care nu se mai sfârșea, de munca de convingere cu furnizorii de carte, de greutățile inerente; proiectul era foarte ambițios.

Vrei să cumperi o carte, te duci la Cărturești. Ţi-e poftă de un ceai, știi că la Cărturești sunt multe sortimente delicioase. Cauţi un cadou, Cărturești are pentru tine și CD-uri și viniluri și seturi de cești și carneţele. Din 2000, Cărturești și-a răspândit dichisul în 12 librării din ţară, și-a găsit locul în cultura românească, dar a și menţinut pe poziţii un business cu succes. Pentru Cărturești, Daniel Voinea, manager comunicare.

Carturesti. Not )

,

De Alexandra-Maria Colţa şi George-Mihai Irimescu

Foto: Adrian Oprea


Când Mircea Cărtărescu v-a propus să schimbaţi numele, vorbea serios?În mod sigur avea o problemă reală cu numele „Cărtărești”, motiv pentru care a sugerat schimbarea în „Cărturești”, soluție pe care am acceptat-o fără regrete.

Din ceva restrâns a ajuns la răspândire naţională și peste 200 de angajaţi. Vă cunoașteţi personal cu toţii? Care-i politica job-ului? Care e cel mai greu/solicitant post?Nu ne putem cunoaște personal cu 200 de angajaţi, pentru că există o rotație normală a acestora. Însă, vorbim de o organigramă simplă și efi cientă, care ajută mult comunicarea între management și librării. Există un „manual al librarului” în care se regăsesc cele mai importante aspecte ale jobului, manual la care au contribuit mai mulți dintre colegii mei. Este revizuit periodic, pentru a acoperi și situațiile noi care pot apărea, Cărtureștiul fi ind un organism viu, care se adaptează publicului său. Cel mai greu post este cel de librar, în mod sigur – nu e deloc ușor să stai ore în șir la dispoziția clienților, să știi toate titlurile de carte, muzică și fi lm, să fi i capabil de empatie și comunicare cu oameni foarte diferiți.

Cum vedeți expansiunea asta a ceainăriilor - librării (Lente, Verde Café), ca pe concurenţă sau parteneriat?Luăm partea bună a lucrurilor, crește piața, învățăm unii de la alții. Direct sau indirect, forme de colaborare există, pe diverse proiecte. Practic, apariția acestor locuri înseamnă cea mai bună dovadă de recunoaștere pentru conceptul nostru, ne bucurăm să fi m inițiatorii unui fenomen de calitate. În momentul de față, oricine vrea să activeze în acest domeniu se raportează la exemplul Cărturești.

E Cărturești un bestseller?Nu. Ne-am dori să fi e, dar piața nu este atât de dezvoltată. Pe nișa noastră, a magazinelor de concept, putem spune că vorbim de un bestseller, prin succes, constanță, longevitate. În termeni de profi t, suntem încă departe.

În marketing se pune accent pe expresia: „Think strategically. Act tactically”. Care-i strategia pe termen lung a Cărtureștiului și care au fost niște tactici de success implementate până acum?Prezicătorii din marketing simt nevoia să generalizeze, dar în condițiile în care România nu a ieșit din recesiune, dimpotrivă, strategia numărul unu este supraviețuirea. Puterea de cumpărare a scăzut și s-au închis numeroase librării. Asta nu înseamnă că vom apela la măsuri disperate, ci vom avea grijă maximă cu fi ecare resursă pe care o avem. Spațiile foarte bune, personalul bine pregătit, brandul și capitalul afectiv din partea publicului, recunoașterea din partea mediului socio-cultural și colaborarea cu mediile de afaceri, toate acestea sunt resurse de care dispunem. Cărturești a fost dintotdeauna mai mult decât o librărie, așa că putem aborda cu ușurință game noi de produse și servicii pentru a le putea menține în portofoliu și pe cele mai puțin profi tabile. Gândiți-vă la Grădina Verona deschisă acum 2 ani, la librăria online www.carturesti.ro afl ată în plină creștere, la târgurile și evenimentele pe care le organizăm.

Pe la jumătatea lui 2010 anunţaţi că veţi publica date legate de cifra de afaceri a Cărtureștiului. A crescut faţă de anul trecut? (După creșterea din 2009 cu 12,5% faţă de anul anterior)Cifra de afaceri se găsește pe site-ul Registrului Comerțului. Orice creștere este irelevantă dacă nu se ține cont și de costurile acesteia.

yet a bestseller.


Extinderea în mai multe orașe, câștigurile provenite din vânzări, creșterea numărului de angajaţi și trecerea timpului – au determinat cumva și o mai mare implicare în cultură? Lista Cărtureștiului e plină de proiecte și evenimente culturale în ultimul timp. Una fără cealaltă ar merge?Ne-am implicat în mediul cultural de la bun început, pentru că asta este misiunea unei librării. Spre deosebire de o corporație, traseul nostru a fost invers: ceea ce a început strict ca un proiect cultural a devenit și un business solid. Era nevoie de o masă critică a publicului, iar apariția acesteia a necesitat timp, interval în care noi am căpătat experiență. Suntem producători, parteneri sau gazde pentru numeroase evenimente și inițiative socio-culturale. Cărturești a devenit un catalizator, afl ându-se în postura mediului perfect de comunicare între producția editorială și cititori, dar servind și ca platformă pentru diverse alte direcții.

Conceptul „Cărturești” a arătat așa de la bun început? Sau a început cu cărţi și muzică, fi lmul și ceaiul au venit pe parcurs?Conceptul a arătat așa de la început, da. De adăugat, s-au adăugat multe, dar elementele prezente de la bun început sunt cartea, muzica, fi lmul și ceaiul. Cărturești a fost și primul loc din București unde puteai să bei un ceai premium, chinezesc, indian sau japonez. Asocierea dintre carte și ceai este defi nitorie pentru brandul nostru.

Cărtureși: carte, ceai, muzică, dichis. Ce mai înseamnă „dichisul” în 2010?Dichisul nu este numai calitatea suplimentară adaugată activității noastre (pentru că oricine poate vinde cărți, dar unii o fac mai bine decât ceilalți) ci și cutia nevăzută, creativitatea oamenilor care lucrează aici. Astfel apar produse și servicii noi, care, dat fi ind că derivă dintr-un concept bine susținut, devin mai ușor de implementat. Ne concentrăm foarte mult pe „cum”, având în vedere că „ce” poate fi multiplicat și de alții. Dacă am fi procedat altfel, poate că nu am fi rezistat în perioada de recesiune, vezi exemplul concurenților puternici care au fost nevoiți să închidă. Credem în lucrurile cu bătaie lungă,

din acest punct de vedere nu e atât de important cât de rentabil este pe moment să îți faci treaba cu „dichis”.

Dacă ne-am întoarce în timp, ce ați face altfel? Ar începe diferit povestea Cărturești?Nu poți avea mintea de acum și conjunctura de atunci, ar fi incorect de frumos. Într-un scenariu ideal, evoluția Cărturești ar fi putut fi mai rapidă și mai efi cientă din punct de vedere fi nanciar. Dar nu avem regrete, experiența acumulată până acum este unul dintre aspectele bune ale momentului.

Considerați Cărtureștiul un loc mai exclusivist?Nu poţi spune că e un loc exclusivist în condițiile în care peste 1000 de oameni ne trec pragul zilnic la Cărturești Verona. Este un loc deschis și accesibil pentru segmente foarte diferite de public, presupunând că au o singură caracteristică în comun: interesul pentru fenomenul cultural. Ne dorim diversitate și deschidere, pentru că astfel putem contribui la progresul social. Datorită felului în care ne poziționăm, clienții sunt cei care ne aleg pe noi, nu invers, dar în baza unor criterii calitative.

Aţi reușit să faceţi o „Cetate a Cărţii”, așa cum v-aţi dorit?Da. Chiar mai multe, sunt 12 librării Cărturești în momentul de față, majoritatea având un public fi del, care se dezvoltă alături de noi.

Viziune anti-corporatistă versus expansiune, lărgirea lanţului de magazine, listare la bursă, retail. Unde se situează Cărtureștiul acum și către ce se îndreaptă?Ne-am atins majoritatea obiectivelor din 2010, iar cele neatinse rămân în picioare. Nu am închis până în acest moment nicio locație, dimpotrivă, ne uităm la posibilitatea unor noi deschideri. În același timp, continuăm pe direcțiile începute, una dintre acestea fi ind promovarea produselor și creatorilor autohtoni, prin evenimente dedicate, spațiu de expunere, comunicare.


festival urban de arhitectură și arte

București / ediţia a VI-a

Timișoara / ediţia a V-a

10-12 iunie 2011

ADVERTORIAL

Pe câte o stradă din centru, în București și Timișoara, experimentăm timp de trei zile pe an un mod inedit de a revendica spaţiul public

printr-o abordare conștientă din punct de vedere urbanistic, arhitectural, civic și artistic.

Între 10 și 12 iunie 2011 are loc a cincea ediţie a evenimentului urban de arhitectură și arte – Street Delivery. Organizat și fi nanţat în mare parte de Fundaţia Cărturești și Ordinul Arhitecţilor din România, Street Delivery își propune să transforme strada Arthur Verona într-un traseu cultural pietonal ce va uni Grădina Icoanei și Grădina Cișmigiu într-o promenadă de 12 minute. Proiectul pilot, unic în istoria recentă a Bucureștiului, este prevăzut în Planul Urbanistic Zonal „Traseul cultural Str. Pictor Verona – Str. Icoanei” ce a fost validat având la bază necesităţile actuale de spaţiu public în marile orașe ale României. Planul prevede lărgirea trotuarelor destinate în mod normal pietonilor (nu ca spaţiu de parcare improvizat pentru mașini), crearea unei promenade înverzite, plantarea de copaci și pavarea cu piatră cubică a unor porţiuni de stradă, înlesnirea circulaţiei auto în zona străzii Jean L. Calderon, monumente de for public, parcaj subteran și un pasaj pietonal, noi edifi cabile în zona Grădina Icoanei, parcul Filipescu, restaurarea istorică și amenajarea Grădinei Icoanei.

Activităţile culturale de la Street Delivery reprezintă un manifest viu prin care atragem atenţia asupra orașului ca responsabilitate comună a celor care îl locuiesc și a celor

care îl administrează. Street Delivery este un exerciţiu alternativ de locuire a spaţiului public, o platformă de promovare pentru iniţiative civice, sociale, culturale, artistice, defi nitorii pentru un București european.

Street Delivery este în același timp un demers pentru recâștigarea dreptului la promenadă și la un oraș în care să se poată respira. În acest scop, presăm autoritățile să conserve și să revitalizeze 25 de monumente istorice de-a lungul traseului pietonal (dintre care doar 12 sunt deocamdată listate). Școala Centrală, Blocul ARO, Biserica Anglicană, Casa Universitarilor, Casa Dimitrie Sturdza, Casa Ion Mincu, Hotel Ambasador sunt printre cele mai cunoscute.

În ultimii cinci ani, Street Delivery a crescut semnifi cativ, lăsând în urmă monumente și îmbunătăţiri vizibile ale străzii în vederea recuceririi treptate a spaţiului public. Dincolo de acestea, evenimentul a fost un factor important de coeziune a comunităţii de pe strada Arthur Verona.

Street Delivery reinventează și întărește rolul structural pe care spaţiul public l-a jucat în toate orașele europene, încurajează gradarea complexă între spaţiul public și privat, propune un mediu urban care să inspire viaţa de zi cu zi și convertește peisajul dezolant în spaţiu viu.

Echipa Street Delivery

By Ghica Popa

By Milos

TEO – pula ca semn de punctuatie,

De Mara Bogdana şi Cosmin Dodoc-Marina

Foto: Adrian Oprea

„El: - Ce faci păpuşă, ai un foc?

Ea: - Cu bricheta-n mână şi chibritele-n faţa ta, pe bar, te-ai gândit

mult la-ntrebarea asta?”

… şi-aşa l-am cunoscut pe Teo, în Café Deko.

ontopic


Cosmin: Ce-nseamnă stand-up-ul pentru tine și ce-nsemni tu pentru stand-up?Teo: Hahahahaha. Ce pot să-nsemn… Nu știu ce-nsemn eu pentru stand-up… Nu vreau să mă apuc să mă gândesc la asta. Stand-up-ul pentru mine a început ca un accident, a fost una din puţinele chestii de care m-am ţinut și chiar mă gândeam la asta săptămâna trecută, că-nseamnă viaţa mea… Adică nu prea mai pot să deosebesc… Sună prăfuită faza asta cu „stand-up-ul e viaţa mea”, dar cam așa e, în momentul ăsta, asta e viaţa mea… Cam la asta mă gândesc tot timpul, asta fac aproape tot timpul.

E o bucată din viaţa ta până la urmă.E… cam toată viaţa mea, asta-ncercam să-ţi spun.

O defi niţie a stand-up-ului, în general, din punctul de vedere al lui Teo?Păi ce să zic… E un om care face alţi oameni să râdă… la bază adică, nu știu, de acum încolo putem vorbi de alte fi neţuri, de stiluri, idei, abordări, dar la bază e un om care vorbește și face alţi oameni să râdă. Deci asta e, n-are ce să fi e altceva. Dup-aia, ţi-am zis, intri-n fi neţuri și-ncepi să zici: „da’ vezi să nu zici bancuri, foarte preferabil și de-a dreptul recomandabil să zică ce-a gătit el sau ea și nu ce-au zis alţii”. Da, și astea mai defi nesc stand-up-ul, ar trebui să fi e creaţie proprie.

Asta vroiam să zic... deci e o diferenţă între un om care zice bancuri și face lumea să râdă, și unul care face stand-up.Da, da! Pentru că unul care face stand-up, ar trebui să scrie el bancurile, și în general, stand-up-ul e una din puţinele forme de exprimare artistică în care omul care e pe scenă, face tot… adică e și scenarist, și regizor, și actor. Deci asta mai e o chestie, care na, se-ntâmplă mai rar în alte forme… adică, până și cântăreţii, sunt puţini ăia care scriu, cântă și fac tot, adică „one man band” cum ar veni… Deci de-asta zic, că mai e o chestie care mai defi nește așa, treaba.

Ok... Ţi-am urmărit cariera într-un fel, adică, noi ne știm de foarte mult timp, de când făceaţi show-uri în Café Deko, în clădirea Teatrului, în miros de budă și fum de ţigară și inevitabil s-a văzut evoluţia... De unde crezi că a venit asta? Aţi devenit voi mai buni?Păi eu, acuma, în două săptămâni, fac 7 ani.

De când faci stand-up?Da… nu mai știu exact, dar era în jurul lui 14 februarie

și așa am stabilit, să fi e pe 14 februarie… Fără mare legătură cu Valentine’s Day, dar am zis: „Ok, gata, 14 februarie” mi-am hotărât eu data de naștere, prima oară când am urcat la Deko…

Evoluţia voastră e evidentă, ca și show…Doamne-ajută să continue!

… de unde-a venit asta? Din experienţă, din…?E vorba de pasiune, ca și-n orice, adică… dacă te apuci să faci Nachos, dacă faci 7 ani Nachos, o să-ncepi să-i faci în diverse feluri, o să-i faci din ce în ce mai buni, uneori o s-o dai în bară, o să mai afl i reţete… adică în orice chestie care te pasionează și de care te ţii 7 ani e destul de normal să devii mai bun! Dacă nu devii mai bun, e o problemă… dacă după 7 ani de făcut o chestie nu ești mai bun la ea decât la început, ar trebui să-ţi pui întrebări. Dar ţi-am zis… toată treaba-i din pasiune, adică… dacă progresăm și dacă suntem mai buni, e doar pentru că ne trage inima la asta!

Crezi că unul din punctele care v-au susţinut creșterea este și publicul? A devenit un public mai bun, mai receptiv la astfel de reprezentaţii?Ah, nu… s-a obișnuit, nu e mai bun sau mai receptiv, s-a obișnuit… Totul ţine de obișnuinţă, știi, adică a fost o chestie nou-introdusă, au fost foarte multe cârcoteli la-nceput, pentru că românii se pricep foarte bine la cârcotit. La noi și protestele, în general, sunt mai mult cârcoteli… Noi nu prea protestăm și dacă se adună o mie de oameni în stradă, ăia cârcotesc în grup, ăia nu protestează. Deci la început erau multe cârcoteli și cel mai mișto la început era că aveam două critici principale. Delicios, că se băteau cap în cap, dar cele mai frecvente două critici pe care le auzeam acu’ 6 ani, erau: pe locul I că îi copiem pe americani și pe locul II, că NU suntem ca la americani și era o tabără care zicea: „bă, de ce faceţi prostia asta, că asta e americană, voi sunteţi români, ce dracu’ căutaţi voi să faceţi lucruri inventate de americani?” și tabăra ai’laltă, care ne reproșa că nu suntem mai mult ca americanii, adică ne reproșau că nu facem treaba „mai ca la americani”.Deci era ciudat, ăla a cam fost momentul în care mi-am dat seama că nu trebuie băgate-n seamă toate criticile, pentru că dacă le bagi pe toate-n seamă, observi că nu sunt coerente, multe dintre ele se exclud reciproc.


Și a fost așa cum spuneau, eraţi ca la americani?Bă, aveau dreptate ambele tabere, dar eu n-am zis că erau amândouă punctele invalide… erau, oarecum, amândouă valide, pentru că atunci când am început să facem chestia asta nu era românească, pentru că românilor, ca umor, le-a rămas în minte monologul lui Amza Pellea și-al lui Toma Caragiu. Și nu știu de ce au ei impresia că monologul teatral sau comic este o specie românească, adică atunci când Amza Pellea o făcea, el făcea o treabă românească… pentru că probabil a fost inventat, nu știu, m-arunc acuma… prin Grecia Antică, acum 4.000 de ani a fost inventat monologul, deci nu e o chestie românească ce făcea Toma Caragiu, n-am inventat-o noi, dar le-a rămas oamenilor în cap chestia asta și când ne vedeau pe noi că vorbim de alte lucruri și-n alt mod, într-adevăr, nu era o chestie cu care erau obișnuiţi. Pe de altă parte, aveau dreptate și ăia care ziceau că nu suntem ca la americani, pentru că, de la americani, ei rămăseseră cu un ritm și-o formă a stand-up-ului, adică ei consideră că „trebuie să sune așa și să fi e așa” și normal că ne ascultau și nu suna așa, nu sunam ca ăia, dar ar fi trebuit să sunăm ca ăia... Toţi aveau dreptate: nici nu era o chestie românească, nici nu eram ca la americani, însă comparaţia era total nedreaptă, pentru că noi făceam stand-up de un an de zile, dar eram comparaţi cu unii care făceau asta de 25 de ani.

Acum mai e problema asta?Da, sigur! Sincer, ce mi-au adus anii ăștia, e un pic de selecţie a criticilor, pentru că oamenii, ţi-am zis, cârcotesc… E ok, e un mediu toxic în ţara asta, în general, când vine vorba de chestii creative. Cred că are legătură și cu cei 50 de ani de comunism, perioadă în care creativitatea a fost la pământ, creativitate d-aia ca-n bancul ăla, știi: „râdem, glumim, da’ nu părăsim incinta!”. Ei, mie mi se pare că rolul artistului e să facă multe tâmpenii, iar din alea, unele sigur sunt geniale, iar celelalte rămân doar niște tâmpenii, dar contează să te arunci! Eh, românii nu sunt obișnuiţi cu asta…

Știu că ai lucrat în publicitate, la LeoBurnett… de ce ai renunţat?Da. În primul și-n primul rând, când am ajuns la Leo, m-a luat Naumovici, m-a angajat și m-a pus pe Bergenbier, că eu vorbeam de fete, băieţi și am prins cam pe când brandul se ducea de râpă; am prins cam perioada de sfârșit, și nu perioada aia în care se făceau lucruri super-șmechere pe brandul ăla, dar tot era, să fi m sinceri acuma, caterincă să lucrezi pe Bergenbier. După un an și ceva ajunsesem să lucrez pe Bonux, frate... incredibil, am avut ghinionul să-mi termin cariera-n publicitate, lucrând pe două conturi: o dată pe Bonux în România, apoi pentru o campanie Bonux pe toată Europa de Sud-Est, deci lucram pe Bonux de


două ori! Și-n primul rând, a fost de fun, că niciodată nu mi-am dorit o carieră-n publicitate.

Aţi făcut la un moment dat, o campanie pentru „Nota 5”, un documentar mic.Da, aia a fost foarte mișto, că a venit un val mare de indignare, poporul ăsta, la niciun lucru nu se pricepe mai bine, decât la indignare și mi-a dat prin cap, ca răspuns la indignarea poporului dârz care nu concepe că suntem demni de note de 5, să vorbesc direct cu „ăștia de 5”. N-a ieșit foarte bine, pentru că era prima oară când mă ocupam de așa ceva și nu mă pricepeam… nici acuma nu mă pricep, dar atunci nici atât.

Mi s-a părut foarte mișto ideea că v-aţi dus acolo și aţi vorbit direct cu ei.Da, a fost un act de curaj, dar acum mi-ar plăcea să pot

să-l mai fac o dată, că am mai învăţat niște lucruri…

Și ce te oprește?Ah, nu mă oprește, dar n-o să-l fac tot pe ăla, o să fac altul…

Care-i faza cu Club99?Iată-l (n.r. interviul s-a desfășurat în Club99)! De ce se numește Club99?

Nu, că e evident, e pe Dacia, nr. 99…Da, exact, dar culmea știi care e? Ţi-am zis faza cu Anglia? Deci fi i atent. Noi când am făcut clubul, ne-am chinuit o grămadă să-i găsim nume, normal și nu ne ieșea, ne veneau numai bălării de nume. Până la urmă, asociaţilor noștri le plăcea ideea asta, să-i zicem 99 „că e simplu, e la obiect” și a rămas așa. La o săptămână după

ce am făcut siglele, site-ul șamd, am descoperit că există o reţea de cluburi de stand-up în Anglia, care se numesc Club99; deci e o reţea, nu e doar unul, nu e un accident, sunt vreo zece și ne-am dat seama că dacă se sesizează ăia de acolo, o să ne-o furăm rău de tot, că românu’ abia așteaptă un subiect de genul ăsta, iar dacă se va sesiza vreodată cineva de acolo, o să îi zicem că am căutat multă vreme o adresă la numărul 99, vreo casă, ceva, ca să ciordim numele, știi? Ideea a fost să găsim un loc unde să ne simţim ca acasă.

E al doilea club de stand-up, după Deko…Când am pornit aici (n.r. în Club99), am zis că e al doilea și singurul club de stand-up. Când am plecat de la Deko, am zis să avem locul nostru, că am fi putut face stand-up în diverse locaţii în București, unde ba se mânca, ba se cânta, ba nu aveau scenă, erau prea

mari/mici, dar am zis să ne facem „locul nostru”. Am avut mare noroc că am întâlnit acești asociaţi minunaţi, care ţin barul, că noi nu ne pricepem, că suntem dezordonaţi, leneși… nu avem cum să ţinem o afacere, nu putem.

Vizavi de George Carlin… știu că a fost, sau mai e, unul dintre preferaţii tăiNu e vorba de preferaţi… știi care-i faza? Carlin e dincolo de preferinţe. Carlin, dincolo de zeci de ani cât a făcut tot ce-a făcut, nu-l mai poţi include la „îl preferi, sau nu-l preferi”; el a călcat atâtea cărări, încât nu-l mai poţi avea ca preferinţă. Dacă nu-ţi place Carlin, ești prost tu!

Dacă ţi-ai lua tu un interviu, ce te-ai intreba?Mi-am luat odată interviu, la Baia Mare! Ce drăguţ a fost…


Tot timpul, numai prin chestii d-astea rele „să leșini de râs, te caci pe tine, mori de râs”. Îţi dai seama, să faci un show atât de bun, încât să rămână oamenii fără sufl are, plini de excremente…

Dar mi-am luat interviul la modul că aveam un reporter imaginar, deci ţineam microfonul așa, în poziţie, după care răspundeam la o intrebare imaginară și tot așa…

Ce-ai promova tu la tine, în interviul luat de tine, ţie?Nu știu… Să mor eu dacă știu! Noi suntem foarte detașati de ideea de auto-promo. Nu ne-a plăcut și de fapt nu că nu ne-a plăcut, n-am reușit niciodată să ne lăudăm singuri și poate c-a fost bine… poate, nu știu. În mod sigur am pierdut din cauza asta, pentru că în România așa se promovează lucrurile, cu lăudăroșenie, cu nerușinare. Cred că ţine de marketingul modern în general. Suprasimularea asta te duce la un moment dat să exagerezi. Adică gândește-te puţin că totul acum e la superlativ, nu se mai folosesc cuvinte de rând. Serios acum, râdeam că am mers cu taxiul ieri și am auzit în staţie: „coleguţa, să aveţi o seară mirifi că!”…

„mirifi că” coaie! Deci totul e la superlativ. Eu mă uit la cum se promovează show-urile de stand-up prin lume și-n general, cei mai praf oameni, își prezintă cel mai puternic, cel mai agresiv, show-urile, la modul: „vino și leșină de râs cu noi la un show incendiar și exploziv!” îţi jur! Și lăsând la o parte că ei sunt cei mai praf… Chiar și dacă ar fi cei mai buni, it’s just stand-up, man, nu e nimic incendiar acolo, ești doar tu, care vorbești într-un microfon. Ok, să presupunem că ești bestial, că ești Zeul stand-up-ului, tot nu-i un show „exploziv și incendiar”, e doar un show foarte bun de stand-up. Prima dată când am dat cu nasul de un auto-promo d-ăsta nerușinat, a fost când am făcut la Costinești, în Teatrul de Vară și aveam gornași d-ăia care vindeau bilete pe plajă. Când am mers cu ei într-o zi și-am auzit ce zic despre show-ul nostru, ni s-a strâns carnea pe noi, că eu în viaţa mea

n-aș fi putut să zic serios chestiile alea, frate, cu „cel mai șmecher, vino să leșini de râs!”… și tot timpul, numai prin chestii d-astea rele „să leșini de râs, te caci pe tine, mori de râs”. Îţi dai seama, să faci un show atât de bun, încât să rămână oamenii fără sufl are, plini de excremente… Bag pula, e prea mult, frate! De asta-ţi ziceam că nu știu cu ce-aș promova, că nu ne pricepem deloc. Steve Martin avea o vorbă extraordinară, zicea că „oricine poate fi genial într-o seară… provocarea e să fi i măcar bun în fi ecare seară!”

Chelneriţa: Teo, au început să vină rezervările…


„Am început cu nişte stickere foarte mici, lăsate

foarte panicos. Aveam impresia că fac cea mai mare

ilegalitate din lume.” Îmi (şi ne) povesteşte Alex-

andru Ciubotariu, Ciubi sau cum îl cunosc majori-

tatea, Pisica Pătrată.

Dăm un rewind mai mare şi vedem că el

a început desenatul… de când se ştie.

Întâi la Clubul Elevilor (sau Pioner-

ilor) vis a vis de Parcul Tăbăcăriei

(în Constanța), apoi Liceul de

Artă şi în fi nal Facultatea de Arte

din Iaşi. A fost totuşi o pauză,

între liceu şi facultate, „un an

de colindat prin ţară, pe la

popas prin Timişoara şi prin

Bucureşti.”

Totuşi „cu toate că

am înşiruit eu toate

instituţiile acestea

de artă, baza chesti-

ilor personale (n.r.

lucrările lui) au fost

din autodidact.”

Ciubi a avut prima

lucrare publicată

într-un ziar intern

al unei compa-

nii unde lucra

mama lui, „şi

era o ilustrare

a unui articol

de acolo, era

un articol cu

miss nu

Eşti la Victoriei la semafor aşteptând verdele. Ești

în staţia de metrou la Eroilor. Ești pe Splai sau la

Institutul Francez. În București. În jurul tău. Fie că

e vorba de vopsea pe perete, acryl pe lemn tratat,

marker pe hârtie lipită pe perete, metal sau mai

ştiu eu ce, lângă tine o să fi e street art.

De Dragoş Bulbeş

Foto: Alexandru Busuioc; lucrări din albu-

mul Pisica Pătrată

ştiu ce. Era un fel de podium de defi lare pentru miss,

care era de fapt helipodul (n.r. de pe platformă)”. Însă

„debutul meu adevărat a fost cu bandă desenată,

caricatura a fost un fel de semi-debut. Banda

desenată a apărut în suplimentul ziarului Azi. Acolo

mi-au dat o pagină întreagă. Acela a fost un mo-

ment foarte important deoarece îţi „denatura” un pic

modul de lucru, modul de a gândi o lucrare.”

Oarecum îți schimbă perspectiva.

„Când eram în liceu, făceam lucrări de grafi că, pentru

a fi expuse, însă acum trebuia să mă gândesc la

faptul că trebuie multiplicate. Important era să iasă

tipărită. Infl uenţează tehnica şi modul de a vedea

lucrurile şi oricum a fost un moment foarte, foarte

important. Prima lucrare publicată, la nivel naţional.

Şi eu m-am raportat mult la lucrările publicate. Nu

mă interesa să expun sau să vând, scopu meu era sa

public. La facultate mi-am dat licenţa în Carte pentru

copii - Carte obiect”.

E ca și cum răsfoiești o carte. Altă treabă.

„Tot spre zona asta m-am dus, spre public. Îmi place

lucrul tipărit. (…) Poate de aceea am făcut şi albu-

mul cu Pisica Pătrată. L-am vrut tipărit. Mi-am dorit

albumul acesta pentru a recupera ce s-a întâmplat

cu ce am făcut eu pe stradă. Unele au dispărut. Mă

gândeam câte s-or mai fi păstrat. Mai trec prin unele

locuri şi nu numai că au dispărut, dar la unele, chiar

clădirile au dispărut. Mă gândesc când am desenat

prima dată într-o fabrică părăsită cu Neon, care e un

artist foarte mişto de graffi ti. Atunci a fost cam prima

intersecţie cu zona asta, când am mers în Suveica,

care era o fostă fabrică şi am desenat acolo împreună

cu cineva. Acum nu numai că nu mai e fabrica, e un

Kaufl and acolo. S-au transformat lucrurile total”.

Şi cam aşa a intrat el în street art: „Am început

observând, prima dată când am fost în Franţa la un

amic, însă n-am băgat foarte mult în seamă, dar m-a

atras foarte tare când nu am văzut pe la noi multe

chestii. Aici fi ind mult mai „curat” spaţiul public.

Şi am zis că e un lucru foarte interesant. Şi atunci

m-a intrigat aşa tare, încât, mă rog, am demarat o

operaţiune de research, să văd ce dracu’ e cu chestia

asta. Că aveam impresia că avea niste conotaţii, aşa,

fi losofi ce. De fapt erau nişte desene puse în spaţiul

public şi până la urma asta e. Atunci am zis, OK, să fac

şi eu nişte chestii d-astea. Oricum aveam exerciţiul

desenului, oricum căutam personaje pentru benzile

mele desenate, oricum îmi place să creez personaje.

Am zis: «De ce n-aş amplasa nişte chestii d-astea în

spaţiul public?». Era chiar mişto.”

And so it began!

„Hârtie autocolantă aveam, resturi de la tot felul de

alte lucrări și primele desene erau infl uenţate și de

ce aveam (n.r. ca materiale), dacă îmi inspira o formă,

exact pe forma aia desenam. Adică nu mi-am cumpă-

rat hârtie special pentru și nici n-am multiplicat la Xe-

rox. De la primele desene mi-a plăcut să pun desenul

original. Îmi părea că-i dă o valoare mai mare. Pentru

mine avea mai mult sens. Unii desenează un model

și îl multiplică. Simţeam că am resurse să desenez

foarte multe personaje, foarte multe forme, încât nu

era nevoie de o multiplicare a unui desen.”

Cred că e frumos și pentru noi, publicul, să nu vedem

aceeași chestie peste tot.

„Şi aşa a început. Pe urmă, mă rog, căutând şi pe net,

intrând în vorbă cu unii, cu alţii, l-am cunoscut pe

Neon, pe câţiva oameni care erau foarte interesanţi,

şi aşa s-a dezvoltat treaba. Realizai că de ce să faci

tu nişte stickere mici, când puteam să fac nişte

stickere mari sau wood paste-uri sau 20 de wood

paste-uri puse una peste alta. Şi am vrut să vedem

şi cu culoare şi cu trafalet. A fost foarte frumos, mai

ales că eu venind din zona asta de grafi că, benzi de-

senate, mici, se transformaseră la o scară mai mare.

Era frumos. Şi acum mai îmi place textura peretelui,

nu era o foaie albă care te inhibă şi nu ştii ce să faci.

Parcă îţi spune el ce trebuie să faci.”

Omul schimbă locul. „Da, era o comunicare foarte

interesantă. Aveam şi nişte amici cu care ieşeam

nopţile şi lipeam. Tot ce am făcut, a fost făcut

cu plăcere şi fără să mă aştept la o fi nalitate (n.r.

recompensă). Ca o joacă a fost totul şi ca de obicei,

de acolo ai cele mai mari satisfacţii şi cele mai mari

recunoaşteri, că aşa mă ştie multă lume, Pisica

Pătrată, nu Ciubi sau mai ştiu eu ce. Am făcut tot,

aşa, fără să aştept nimic, fără să doresc nimic,

simţeam pur şi simplu că trebuie să fac chestia aia

şi chiar mă inspira. Aveam poftă să lucrez, chiar şi

în perioada de început, pseudoanonimatu’ ăsta în

care lăsasem în spate tot ce făcusem, nu mai eram

Ciubotariu, nu mai aveam şcoli de arte, eram Pisica

Pătrată.”

Când m-am gândit prima dată la întrebarea asta, mi

s-a părut foarte clişeică, însă după research-ul (cu-

vânt care, da, sună pompos aşa) făcut, nu am găsit

răspuns. Aşa că am întrebat.

De ce Pisica Pătrată? „Pentru că la un moment dat,

a sunat foarte bine. A zis cineva Pisica Pătrată la

un vernisaj legat de Hardcomics. Şi puseseră

ei pe site un desen de-al meu care aducea

a un fel de Pisica Pătrată. La lansări

dădeam un desen, o dedicaţie

şi semnătura. Şi cineva îmi

spune: nu-mi faci şi mie

pisica aia pătrată de

pe site? Şi a sunat

aşa foarte

tâmpit.

Mi

s-a părut foarte mişto. Nu neapărat voiam să aleg

un nume, dar în perioada aia tot făcând research am

dat şi peste urban toys – curentu’ ăsta de jucării.

Ş i am zis ce să fac şi am făcut o Pisică Patrată. Şi aşa

a rămas cu desenele pe stradă. Asta a venit după

ce eu începusem să lipesc nişte personaje. Că şi

dup-aia, dupa ce aveam Pisica Pătrată ca nume, nu

făceam doar pisici pătrate. Făceam nişte chestii care

poate aduceau ca idee a pisici pătrate.”

Se plimba pe stradă şi, când simţea că loc anume

trebuie schimbat, îl nota şi, când avea timp, îl

lucra. Nu era o cercetare amănunţită, însă, „ unde

simţeai că ar merge, te mai gândeai o perioadă şi,

«hai totuşi să n-o pun unde o să fi e dată jos în 20

de minute, hai să încerc să găsesc un loc mai greu

accesibil care totuşi să-şi păstreze vizibilitatea, hai

să încerc să fi e un pic ferit de ploaie». Pe urmă tot

aşa, avansând mi-am căutat locuri şi ultimele lucrări

erau în locuri gândite, măsurate, adică schiţate

înainte şi făcute special pentru locul acela.”

Observam că, la fel ca la fi ecare om care-

şi aminteşte ceva făcut cu pasiune,

avea o sclipire când povestea că

street art-ul reprezintă „…

mai mult descoperirea

locului nou, ascun-

derea în spatele

numelui

(n.r. pseudonimului), asta îmi plăcea foarte mult,

impactul imediat cu publicul, cu oamenii care

puteau vedea asta. Nu mai aşteptai o galerie sau un

promoter care să-ţi expună lucrările. Ţi le expuneai

singur. Erau multe lucruri care se închegau şi aveau

sens atunci. (…) Asta poate e cam greu de expli-

cat, dar mergeam în anumite locuri şi simţeam că

trebuie să fac ceva. Nu mă interesa dacă eram plătit

sau dacă eram felicitat sau mă întreba cineva de ce.

Voiam efectiv să fac acolo. Cam asta ar trebui să fi e

street art-ul. Dacă simți că un loc ar avea nevoie de

lucrarea, intervenția, culoarea ta, să găsești și opor-

tunitate, și moment, (n.r. și într-un fi nal) să reușești

să faci.”

Nobil, însă oarecum periculos.

„Uneori e difi cil, trebuie să te ferești, să-ți asumi

niște riscuri. Dacă duci tot până la capăt înseamnă

că e ceea ce trebuie făcut. Pe urmă s-a dezvoltat,

lumea a început să mă cunoască, am mai fost prin

festivaluri. Ăsta nu prea mai e street art. (…) Că

te duci să faci un perete legal. E o formă de artă.

Trebuie să rămână cam cu ce plecasem, cu dorința

de a umbla cu un sul de hârtie cu aracet, de a lipi,

dezinteresat de consecințe. Asta era la început și

era frumos. Eu credeam că street art-ul românesc se

va dezvolta, va exista un grafi c ascendent, au fost

câteva chestii în spațiul public foarte interesante,

însă din păcate n-am mai prea văzut să se facă

altceva.”

Când l-am întrebat despre ce urmează să facă mă

așteptam să afl u de un nou perete pe undeva, pe

care urmează să se urce Pisica Pătrată, însă, „(…)

după apariția albumului simt că într-un fel s-a închis

un pic cercul. Mi-am dorit foarte mult albumul aces-

ta, încă de când eram energic pe străzi. Până l-am

ținut în mâini a durat. Mi-am dat seama ulterior că a

fost un fel de concluzie. Dar nu mi-am dorit asta. ”

Tag-ul este doar o semnatură, aparent un lucru

simplu de făcut, iar un desen desemnează un pro-

ces complex. Ambele: street art. Am înțeles totuși

că totul „ține de motivarea fi ecăruia. Am întâlnit

oameni care-s foarte preocupați de distorsionarea

literei. Alții sunt pe culoare. Alţii, care chiar mi-au

spus «Pe mine nu mă interesează arta sau alte

chestii, eu-s pe destroy, eu vreau să-mi văd numele

meu peste tot»”. Am râs, ce-i drept, însă așa e.

Street art-ul mai face parte și din job-ul lui, el

participând la proiecte pe tema asta, proiecte gen

colaborarea cu Grolsch cu The Real Underground

Party, unde a colaborat cu alți artiști de street art,

Neon, Cage, Serm sau la Street Delivery, unde a

avut un boutique Pisica Pătrată şi să nu uităm de

colaborarea cu Base Café, unde s-au făcut o serie de

tricouri și insigne, care au fost sold-out.

Celor care fac street art sau vor să facă le-a zis că ar

trebui să încerce cât mai mult. „Uneori și cantitatea

contează, că de acolo îți vine progresul. La început

să nu te gândești așa mult la ce vrei să obții din

asta. Toate or să vină la timpul lor. Trebuie făcut și

vezi apoi cum evoluează lucrurile. Sigur, trebuie să

iasă. Mai ales dacă o faci din plăcere. Până la urmă

cam așa au început toți, din plăcere. Nimeni nu s-a

gândit să ajungă cineva prin street art. Dacă vrei să

ajungi cineva, îți alegi alte domenii.”

Cam atât. De fapt mai știu. Mai știu că nu a luat

niciodată amendă pentru graff -urile făcute prin

oraș, mai știu că metrourile spre Preciziei sunt graff -

ate ilegal, chiar și de străini, că există o comunitate

street de genu’: „Eu vin la tine, dăm un desen pe un

perete, apoi, peste câteva luni, vii tu la mine și dăm

un desen.” De asemenea, mai știu că s-a lăsat de fu-

mat recent și că a fost de treabă și a îndurat cel mai

penibil 3 în 1 făcut cu apă călâie. Ever!

Am terminat. Am sărit de pe zid.

Du-te ba la... radio!

(Guerrilla, bineînteles) cu Bogdan Serban

De Cosmin Dodoc-Marina şi Cătălin CumpănaşuFoto: Ina Ionescu

„Du-te bă și citește revista „Arte și Meserii””, spunea Bogdan Șerban acum aproximativ un an. A fost prima oară când numele revistei s-a auzit în eter și nu rostit de oricine sau la orice post de radio, ci chiar de Bogdan Șerban, la Radio Guerrilla. De atunci până acum am continuat să ascultăm Log Out-ul lui, am continuat să luăm aminte la recomandările lui și apoi ne-am dat seama că Bogdan ar fi ideal ca personaj principal al unui articol. Ne-a primit călduros în sediul Guerrilla, ne-a prezentat vocilor, ne-a primit în studioul de unde emite GuerriLive, ne-a dat cafea, ne-a răspuns la întrebări, ne-a urat succes si ne-a mai ajutat cu o chestie pe care sunt sigur c-o s-o remarcaţi în paginile revistei.

(,

,

offtopic


Cătălin: Cum poţi ajunge DJ la radio, în România?

B.Ș.: Eu sunt dinozaur din punctul ăsta de vedere.

Sunt din gașca aia care a prins cea mai boemă peri-

oadă pentru orice om de radio. Nu se va mai întoarce.

Bănuiesc că fi ecare meserie are o perioadă din asta, de

boemie, pe care a prins-o imediat după `90, când totul

s-a schimbat. În radio (Guerrilla, n.r.) suntem generaţia

asta a mea, de 35, 36, 37 de ani și am prins perioada aia

când radiourile din `92, `93 apăreau și în ţară. Eu am fost

în primul radio care a apărut în Târgoviște, Radio Minisat.

Am avut baftă și pentru că iniţiatorul proiectului aceluia

a plecat urechea la o propunere, cei care urmau să facă

radio, să facă școală în România Actualităţi – radioul de

stat. Așa am apucat să-i cunosc și pe Megan, pe Grigoriu,

Ghiţulescu, și am fost obligaţi să vedem și metoda lor de

lucru. Ce-i drept, ulterior ne-am comparat și n-am mai

vrut să facem așa. Am știut ce să nu mai facem, cum să

nu facem radio. Dar „basicul” de acolo l-am învăţat. Și, de

fapt, ăia au fost oamenii care ne-au arătat ce înseamnă

să fi i mușcat de meserie. Au fost primii oameni pe care

i-am văzut că veneau, nu la muncă, ci mai degrabă

veneau acasă, când intrau în radio.

Cătălin: Dar unui tânăr care acum ar vrea să lucreze

în radio, ce i-ai recomanda?

Să nu se aștepte să câștige bani. E marea problemă.

Imediat după ce am venit în București, la un an de

Guerrilla, un alt radio mare, de mainstream, mi-a făcut

o propunere. Prima dată n-am știut dacă să mă simt

jignit că mi-a făcut propunerea asta tocmai mie, sau să

mă simt măgulit. Și m-am văzut cu directorul lor și l-am

întrebat „de ce nu vă creșteţi oameni pentru ce vreţi voi

să faceţi?” Și el mi-a zis: „Da, vin tineri la 20 de ani și le

place la noi. Stau o lună, după care îmi cer 500 de euro

ca să mai stea.” Asta se întâmpla prin 2007. Eh, pe Alex

Vidia și Bogdan Ciuclaru, pe care eu i-am adus în radioul

unde lucram, nu i-am plătit: pe Bogdan vreo două sau

trei luni, totuși având experienţă de presă scrisă, iar

Alex Vidia, fi ind de la zero, vreun an de zile a dat doar la

perete. Eu cred că șase luni am stat fără bani acolo (n.r.

la Minisat). Deci cu tinerii asta e problema, nu mai au

răbdare. Iar radioul e exemplu de meserie care se fură.

Radioul nu se învaţă la școală. Nu există un abecedar al

radioului.

Cătălin: Ce calităţi sau defecte trebuie să ai pentru a

face radio cu succes?

Pentru radioul mileniului ăsta nu cred că mai e nevoie

nici de calităţi vocale. Sunt o grămadă de DJ în România

fără voce de radio, dar care sunt foarte bine pregătiţi.

Au o tehnică a discursului, au o lejeritate în a vorbi. Iar,

din păcate, pe lângă asta, radioul de mileniu trei, de

mainstream, a omorât DJ-ul, pentru că funcţionează pe

reţeta: ai intrat, ai deschis calea, ai spus obligatoriu piesa

care a fost, obligatoriu – numele radioului, spui obliga-

toriu cât e ceasul, obligatoriu – piesa care urmează. Și

ATÂT, că dacă nu, îţi bate directorul de program la ușă și

spune că te dă afară sau îţi ia 5% la salariu. Mai pervers

mi se pare faptul că a apărut un soft pe care unele din

radiourile din România îl folosesc, și cu care pre-înregis-

trezi intervenţia. Nu mai e live, practic. În concluzie, nu

trebuie să ai niciun fel de calitate.

Cătălin: Care e cea mai mare provocare a vieţii de DJ

la radio?

Ar trebui să împărţim radiourile. Sunt radiourile de

mainstream și câteva radiouri în România care fac

altceva. La alea de mainstream nu știu dacă mai există

vreo provocare în afara cifrelor de audienţă. Și pentru

fi ecare DJ bănuiesc că asta e (n.r. provocarea), să aștepte

momentul în care vin rezultatele în fi ecare lună. Pentru

ceilalţi, provocarea cred că este generarea de content de

radio, ceea ce e foarte difi cil. E o provocare zilnică, dar e

și o satisfacţie zilnică, pentru că oamenii reacţionează,

consumă ce le oferi tu, și ai feedback. Tu ai fost ăla care

i-a îndrumat către...

Cătălin: Deci asta ar fi și cea mai mare satisfacţie?

Nu. Cea mai mare satisfacţie este să-ţi dai seama în

fi ecare zi că ai reușit să mai împingi o limită, ceea ce s-a

pierdut din perioada aia boemă de imediat după `90

la radiourile mainstream, unde este o reţetă clară. Și

vă dau exemplu: a intrat (n.r. în direct) criticul Andrei

Chirilov acum ani de zile și a spus la un moment dat, în

timp ce contra-recomanda un fi lm: „fi lmul e o labă, pen-

tru că...” Dar n-a zgâriat auzul, nu s-au dărâmat pereţii,

n-am primit mailuri, n-a semnalat CNA-ul nimic. La fel s-a

întâmplat când am recomandat spectacolul „Ziua futută

a lui Nils” – așa se cheamă piesa, așa-i zice. Inclusiv pe

Peca Ștefan, pe autor, iniţial l-am pus să zică pe litere. Îmi

dau seama că media românească și-a pierdut fi rescul și

totul e umfl at cu steroizi, inclusiv informaţiile.

Cătălin: Încă mai este Guerrilla de nișă? Și dacă da,

până când crezi că va mai fi ?

Din păcate, da. La fi ecare board muzical, când fi ecare DJ

face research pentru a ști ce susţine și a putea explica de

ce, atunci ne dăm seama că suntem un radio de


mainstream, dar nu pentru România,

din păcate. Tot ce dăm noi se ascultă

la radiourile de mainstream din

Anglia, Olanda, dar nu și partea asta-

laltă de Europă, Italia, Grecia, Turcia.

Văd că ăștia sunt cei care dictează

acum și playlistul radiourilor main-

stream de la noi - tuci-tuci, eurotrash-

ul. Cred că și o parte dintre nemţi

au cam același tip de playlist. Deci

da, din păcate suntem de nișă. Sau,

și va trebui la un moment dat să ne

numărăm, noi credem că aceia care

ascultăm Guerrilla, citim Dilema, ne

ducem la expoziţii, la piese de teatru,

suntem puţini. Cred că e eronat. Cred

că suntem mulţi și noi nu ne știm.

Cătălin: Cum se mișcă piaţa muzi-

cală din România în ultimii ani?

Din ce în ce mai bine. Și aici mi se

pare că cineva tot vrea să pitească

ceva. Casele muzicale ar piti faptul

că ele fac bani, în ultimii ani. Nu

neapărat în România, ci pentru cât

exportă. Și nu neapărat din zona asta

de tuci-tuci. Din ce în ce mai mult și

trupele de rock, de indie au început

să iasă pe afară. Însă cred că nu s-a

găsit cineva care să gestioneze piaţa

digitală de muzică, în România.

Eu cred că românii ar cumpăra, ar

downloada-o. Tot ce difuzăm noi

acum, sigur s-ar cumpăra.


Cătălin: Ce părere ai despre curentul „hipster”? Crezi

că există cu adevărat la noi?

În primul rând nu cred că există curentul ăsta. Și am

încercat să găsesc cum a plecat de afară, dar se pierde în

multe ramifi caţii. E clar că e plecat din zona fashionului

și în momentul ăla m-am pierdut. Nu mai are rost să mai

caut. După mine nu există. Sau mai degrabă e folosit

peiorativ. E echivalentul cocalarului, sau emo. O să dis-

pară foarte repede de la noi.

Cosmin: De unde a venit ideea GuerriLive-ului?

Eram eu cu Mihai Dinu, directorul muzical, și cu George

Mihalcea, de la știri, la un concert Mono Jacks în

Underworld, care e un club cât studioul ăsta, poate puţin

mai mare. Și ne-am zis: „de ce să nu fi e asta la noi în stu-

dio?” Și a doua zi am vorbit pe larg, am zis da, după care

am dat-o mai departe la directorul general și s-a materiali-

zat. Mihai Dinu a fost cel care a apăsat pedala de acce-

leraţie și tot el a fost cu ideea să facem un demo, cu Les

Elephants Bizarres, ca să vedem cum iese. Dar știi că noi

ne-am întors la basicul radioului? Așa a început radioul.

Inclusiv jingle-urile se cântau live. Dar noi am încercat să

transformăm live-ul într-o parte de spectacol, iar eu, fi ind

singurul spectator, după fi ecare piesă îi și întreb câte ceva.

Așa cum și ţie ţi-ar veni, dacă ai fi la un concert.

Cosmin: V-aţi gândit să faceţi o chestie similară și

pentru newcomers?

Păi probabil se va ajunge, păstrând proporţiile.

Următorul pas va fi ăsta. Probabil că noi vom intra într-

un angrenaj al promovării de materiale. Automat, cum

o să apară un album nou, oamenii o să ne bată ei la ușă,

„vrem să cântăm pentru că avem disc nou.” În fi ecare

zi primește unul dintre noi o piesă. Multora apuc să

le răspund, multora nu, din păcate. Ei vor din prima la

GuerriLive. Principiul e, măcar așa, o dată, să te vedem

cum cânţi live la un concert. Dacă nu asta, dă-ne piese

să vedem dacă te difuzăm. După ce ești difuzat, ajungi

să cânţi live aici. Partea mai interesantă este că noi am

dovedit că funcţionează tipul ăsta de soluţie, și toată

lumea pregătește live-uri acum, și radio, și TV.

Cosmin: Tu, personal, dar și prin emisiune, împingi

poporul spre cultură. Cât este mâna ta și cât a

producătoarei?

Aici a fost o combinaţie. După ce mă lovisem și de

Re:Publik și am văzut tipul de mesaj, am tras concluzia

că, de obicei, consumatorul de artă, chiar profan fi ind,

fuge de mesajul ăsta ultra pompos și preţios al cronica-

rilor, al criticilor. Și am zis „hai să renunţăm la tipul ăsta

de vocabular foarte pretenţios și să-l îmbrăcăm chiar cu

expresii colocviale.” De aici am venit cu „du-te bă...” Era

mult mai direct. Iar Oana, producătoarea mea, are rolul

de a strânge o cantitate cât mai mare pe care eu o fi ltrez.

E greu, e foarte multă informaţie.

Cosmin: Ca să încheiem într-o notă mai personală, tu

ai fost actor de teatru. Mai profesezi?

Nu. Deși sunt și licenţiat, la Târgu Mureș. Nu mai profesez

din cauza radioului. Am apucat într-o perioadă să le fac

în paralel, în Târgoviște. Făceam și matinalul și mergeam

și la teatru. După șase luni mi-am dat seama că, deși le

fac pe amândouă, nu strălucesc în niciuna. Așa că am

renunţat la teatru și în două luni am ajuns directorul

radioului. Însă radioul mă ţine cald până în momentul în

care o să mă reapuc.


De Cristina-Maria CaloianIlustraţie: Stelian Dobrescu

AMSPUS CULTURA!> Un tânăr se leagă de calorifer pentru a se feri de

etnobotanice. Președintele țării comentează cu tupeu

de anchetator despre un vameș șpăguit, culmea, la

postul public de radio.

> O femeie vinde un parfum unei alte femei ce vinde

legume în piață, iar pentru a-și recupera banii cumpără

zarzavaturi de la aceasta în contul datoriei.

> Echipa națională de fotbal a țării luptă dramatic să

învingă selecționata Ciprului, iar când este egalată în

ultimele minute, selecționerul invocă blestemul.

> Femeile de la țară vin la oraș să cumpere pulovere la

1 ron, de la Second Hand, pentru lână.

> O emisiune sportivă mai indrăzneață („Pe bune”)

e retrasă din grilă de atot-prezentul patron de fotbal

pentru că vorbește cu franchețe

despre cât de prost a jucat

un fotbalist aseară. Un

alt fotbalist de la cea

mai titrată echipă

de fotbal

din țară

spune

„Șterge-mă de pe Google”. Un altul, la fel de mediocru,

se „accidentează” la solar.

> Reprezentantul țării la Eurovision apare pe net, în

ipostaze obscene, ca să fi m amabili.

> Între timp, noi așteptăm cultură și putem fi ai naibii

de nobili. Trecând prin „tot mai înveți, maică?”, prin

Așteptându-l pe Godot sau Scaunele, noi trebuie să tot

aducem scaune, să ne tragem glugile pe cap dacă

auzim/vedem altceva decât cultură. Sau să așteptăm în

pustietatea asta.

> Asta rezuma și Oana Dan pe Facebook: „La teatru o

tencuită în dreapta mea mă vede citind. Mă întreabă

dacă cititul e pasiunea mea. Zic, da. Ea: «Hai să facem

schimb de numere să ne vedem. Vreau să mă ajuți să

citesc și eu.»”

> Afursit loc dacă te prinde

cultura pe aici.)

[email protected]

artemeseriieeriieby paspar tu

revista arte & meserii, nr. 5

Documents