nr. 24

ROBERT WALSER

3

Ciprian Măceșaru

roman poematic, Parohia (Edi-tura Cartea românească, 2012) prezintă într-un mod pasionant o poveste ce se desfășoară într-un sat din Transilvania, în timpul comunismului. Personajul princi-pal este un băiat-bărbat. Aflăm că urmează să împlinească treizeci de ani, dar se poartă ca un copil. nu este handicapat mintal, ci un individ în care se suprapun, într-o stranie expresie a idiotizării de care sufereau oamenii în acele vre-muri, copilul și adultul. Toate per-sonajele par scrântite (unele chiar sunt), de unde grotesca veselie ce străbate volumul.

Chiar dacă amintește de Aglaja Veteranyi sau Bohumil Hrabal, Pa-rohia este un roman original. Cred că aici, la granița dintre poezie și proză, Dan Coman excelează.

Sunt multe scene antologice în cartea asta și de le-aș povesti aș risca să vă stric plăcerea de a le citi. Poezie, umor și tristețe, iată ingre-dientele. Cu un ochi veți râde, cu celălalt veți plânge. Unele dintre fragmente poartă numele unui

anotimp, dar fără o logică evi-dentă. Anotimpurile sunt ames-tecate ca într-un fel de puzzle, deși acțiunea cărții nu pare să fie ruptă. nu există un zigzag care să îngreuneze înțelegerea firului na-rativ. Pe alocuri sunt însă plasate indicii care să ne facă să înțelegem că autorul jonglează cu timpul, că prezintă în această condensată poveste cam toate perioadele co-munismului, din stalinism până la revoluția din 1989. De aceea copilul este bărbat (și invers). Mai apar și niscai elemente simbolice, cum ar fi lungana roșcată care-și aleargă vijelioasă iepurele și care nu poate fi prinsă de nimeni. Să fie stafia comunismului? Poate supralicitez, fiind de fapt doar o zvâcnire suprarealistă. Dar aceas-tă componentă politică este bine camuflată în poveste, nimic nu rămâne supărător de vizibil, deci să nu vă gândiți la încă o carte din categoria acelora în care ni se povestesc, într-un mod plictisitor, întâmplări din comunism.

În 2012 scriam în revista Luceafărul că Parohia este "un roman poetic, dar și o operă viguroasă, în care, lucru rar la noi, nu există surplus". recitind acum cartea, nu mi-am schimbat părerea. Parohia este un roman splendid, cum prea puține avem în literatura noastră con-temporană.

Dan ComanParohiaEditura Cartea românească, 2012

Parohia lui Dan Coman

ACCENTEtel. 0726 239 082revistaaccente@yahoo.comciprian.macesaru@revaccente.rowww.revistaaccente.com

ISSN 2393 – 2732ISSN-L 2393 – 2724

CARTE

Constantin Piștea

Zăpăcit. Așa eram la finalul cărţii. O dată, pentru că se terminase fără să-i prind „schema”. nu înţe-lesesem ce dorise naratorul. Care era chestiunea. A doua, pentru că „Exorcizat”-ul trecuse pe lângă mine ca o supermașină cu șoferul nervos. Prea repede ca să-i văd marca.Bun, zic, hai să văd care-i treaba. Ce mi-a propus romanul ăsta, pre-miat recent de USr pentru debut? Un tânăr care, după ce renunţă la facultate, locuiește singur într-o garsonieră, nu se prea înţelege cu părinţii și lucrează pentru agenţii imobiliare. O naraţiune la persoa-na I, relaxată, directă, sinceră, des-pre viaţă și chinurile ei, și despre cum tânărul acesta intră treptat în-tr-un soi de vârtej, din care rămâi cu multă, dar multă, violenţă, și cu mult, dar mult, sex.„Suntem cu toţii victimele deta-liilor, nu e degeaba vorba aia că dracu' stă în amănunte sau cam așa ceva”, se confesează tânărul. În detalii, da, pentru că aproape fără să sesizezi, dintr-un tip dornic să ducă o viaţă mai bună, să câștige niște bănuţi în plus dintr-un job

„mișto” – „puteai spune că te duci oriunde, nu te verifica nimeni, nu îi păsa nimănui”, dar și pervers, că dacă nu te zbaţi, nu curge – „nu primeai salariu, așa că… nu vin-deai… nu mâncai. E simplu, și al dracului de dur”, „personagiul” cade într-o buclă a violenţei, pe care încearcă să și-o explice, ca un autodeclarat iubitor de cărţi. Își vede „demonul” în oglindă, rânjin-du-i, e așadar conștient că e pe-un drum aiurea, însă îi tot dă înainte cu bătăi, cu masturbare, cu sex alandala, femei și bărbaţi la nime-reală, și nici el nu realizează când e atât de prins încât nu-și mai amin-tește cum era înainte ca demonul să-l înhaţe și să-i trăiască viaţa. „Te uiţi într-o zi în oglindă și nu-ţi vine să crezi. Doar ochii mai sunt ai tăi, restul s-a pierdut.”n-am înţeles dacă tânărul lui Gă-van iese sau nu din situaţie, dacă învaţă ceva și se schimbă sau, dimpotrivă, rămâne în ghearele demonului. Aidoma personaju-lui său, am crezut că am timp să pricep care-i rostul „exorcizării”. „Crezi că ai timp, da' nu-i așa. Ai pe dracu'!” Iese demonul, demo-nului îi place, se distrează, rânjește și pare că asta e tot. Supermașina cu șoferul nervos trece ca gândul și ca vântul, lăsându-te cu ochii în soare. Abia i-ai dibuit culoarea și forma, că deja nu mai e decât o impresie. Care impresie zice că ai avut de-a face cu un tânăr mastur-bator, violent, cu mintea numai la sex, incapabil să lege relaţii „sănă-

toase” și care caută un sens. numai că demonul îi papă sensul și nu-ţi rămâne decât să bănuiești că totul e un „mare” nimic, pentru că „ni-micurile sunt combustibilul vieţii, fără ele am fi morţi mult prea repe-de. Şi între acele clipe dormim, ve-getăm, lucrăm ca roboţii, tânjind după nimicuri”.Așadar, o carte care m-a buimăcit. M-a scuturat și m-a lăsat ca după o beţie. Atât?, mi-am spus. Asta e tot?

radu Găvan,ExorcizatEditura Herg Benet, 2014

Victima detaliilor

CARTE

Am și istovit puțin, sunt ciuruit de împunsături, turtit, zdrobit, străpuns. Piulițele m-au pisălogit. Am și început să mă descompun fărămițându-mă, am și început să descresc, da, da! Mă afund și sunt pe cale să mă sfrijesc. Sunt întrucâtva opărit și fript; da, da! Cu asta m-am ales. Asta vine de la viață. Ce-i drept nu sunt nici-decum bătrân, octogenar nu sunt în niciun caz, dar nici nu mai am șaisprezece ani. Absolut sigur că sunt întrucâtva bătrân și uzat. Cu asta m-am ales. Am început să descresc și să mă descompun, mă coșcovesc întrucâtva. Asta vine de la viață. Sunt oarecum șubrezit? Hm! Este posibil! Dar din pricina asta nu sunt încă nici pe departe octogenar. Sunt foarte vânjos, de asta pot să vă asigur. nu mai sunt tânăr, dar nu sunt încă nici bătrân, cu siguranță nu! Îmbătrânesc, mă ofilesc, chiar puțin, dar asta nu face nimic; nu sunt cu totul bătrân, deși probabil sunt întrucâtva nervos și ramolit. Este în firea lucrurilor să te descompui în fărâmițe cu tim-pul, dar asta nu-i nimic! De altfel nu sunt prea nervos, am numai unele manii. Sunt câteodată puțin bizar și capricios, dar sper că din pricina asta nu sunt cu desăvârșire pierdut. nu vreau să cred că sunt pierdut, căci afirm încă o dată că sunt neobișnuit de zdravăn și vân-jos. rezist și țin piept. Suntem destul de curajos. Dar nervos sunt puțin, fără îndoială asta sunt puțin, foarte probabil că sunt puțin ner-

trem de nervos; cine este în stare să rămână încă senin când i se spune ceva neplăcut, acela nu este extrem de nervos. Sau dacă ar veni unul și mi-ar spune: “O! Ești tare nervos!” atunci eu i-aș răspunde foarte simplu, politicos și cuminte: “O! Sunt tare nervos; știu asta”. Şi treaba ar fi rezolvată. Trebuie să ai manii, să ai ciudățenii și curajul să trăiești cu ciudățeniile tale. Așa se trăiește plăcut. nimeni nu trebuie să se teamă de puțină ciudățenie. Teama este, în general, nechibzu-ită. “Sunteți foarte nervos!”“Da, vino numai și spune-mi liniștit asta! Îți mulțumesc.”Așa aș răspunde sau ceva asemă-nător, având hazul meu politicos și fin. Omul trebuie să fie politicos, cald și bun și dacă cineva îi spune că e extrem de nervos, nu trebu-ie să fie absolut deloc convins de asta.

În românește de Bucur Stănescu.Povestirea Nervos face partedin volumul Plimbarea,Editura Univers, 1972

vos, poate că sunt puțin. Sper că sunt puțin nervos. nu, nu sper; așa ceva nu se speră, dar mi-e teamă de asta, da mi-e teamă de asta. Fără în-doială că teama este mai potrivită aici decât speranța. Dar sigur, mi-e teamă că sunt nervos, absolut si-gur că nu. Manii am, dar teamă de manii nu am. Maniile mele nu-mi inspiră nici cea mai mică teamă. Ar putea să vină un oarecine și să-mi spună: “Sunteți nervos”, și eu i-aș răspunde cu sânge rece: “multsti-mate domn, asta o știu prea bine; știu că sunt puțin istovit și nervos”. Şi spunând asta, aș zâmbi foarte distins și indiferent, fapt care, pro-babil, l-ar supăra pe celălalt. Cine nu se supără, nu este încă pierdut. Dacă nu mă supăr din cauza ner-vilor mei, înseamnă, fără îndoială că am încă nervi buni; asta este limpede ca lumina zilei. Este vădit că am manii, că sunt puțin nervos, dar îmi este tot atât de vădit că îmi păstrez sângele rece, fapt pentru care mă bucur enorm, și că sunt bine dispus, cu toate că îmbătrâ-nesc puțin, mă descompun și mă ofilesc, ceea ce este în firea lucru-rilor și de aceea înțeleg foarte bine asta. Ar putea să vină unul și să-mi spună: “Ești nervos”. “Da, sunt te-ribil de nervos”, i-aș răspunde eu și aș râde în taină pentru această minciună gogonată. “Suntem cu toții puțin nervoși”, aș spune pro-babil și aș râde cu poftă pentru acest mare adevăr. Cine râde încă nu este însă extrem de nervos, cine suportă încă un adevăr nu este ex-

PROZĂ

NERVOs - Robert Walser

6

film

În această toamnă a fost lansat pe marile ecrane cel mai recent film al prolificului regizor chilian Patricio Guzmán. The Pearl Button, filmul premiat cu Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu în 2015 pre-zintă o poveste despre relația mile-nară a omului cu apa și despre căile misterioase prin care apa ne pune în legătură cu universul.Acțiunea este plasată în Chile și în cel mai mare arhipelag existent pe Terra, poziționat la sud de Chile, în Oceanul Pacific. Aici, cinci triburi au reușit să trăiască peste 10.000 de ani, petrecându-și majoritatea vieții pe apă, învățându-i tainele și reușind să supraviețuiască unor temperaturi polare și celor mai pu-ternici curenți. Aceste triburi nu au conceptul divinității, însă cred în puterea apei și au învățat chiar să-i imite fiecare sunet.

oceanul refuză să-i păstreze secre-tele sângeroase.Patricio Guzmán: „Simt că lovitura de stat a lui Pinochet a avut loc anul trecut, luna trecută sau săptămâna trecută. Pentru mine timpul nu a trecut iar amintirile au rămas in-tacte și mă simt de parcă aș fi rămas prins într-o capsulă de chihlimbar.” După lovitura de stat, Guzmán a fost ținut în detenție pe Stadionul național din Santiago și amenințat cu execuția. În 1973 a plecat din Chile iar mai târziu a devenit unul dintre cei mai apreciați regizori sud-americani, șase dintre filme-le lui având premiera la Festivalul Internațional de la Cannes, printre care: The Pinochet Case, Salvador Allende și Nostalgia for the Light.

O istorie tabu

Armonia comuniunii lor este dis-trusă în momentul în care primele campanii de colonizare ajung în arhipelag. Mai târziu, la începutul secolului XIX, are loc misiunea din timpul căreia datează legenda lui Jimmy Button, băștinașul care a renunțat la libertate și pământuri în schimbul unui nasture de sidef. Dacă la început, triburile sunt dezrădăcinate de forțele colonia-le din Europa, la finalul secolului amenințarea vine de pe propriul continent, când autoritățile din Chile și Argentina vor să-i „civilize-ze” punând capăt relației lor ances-trale cu apa.Zeci de ani mai târziu, una dintre cele mai importante insule din ar-hipelag devine o închisoare secretă în timpul regimului Pinochet, dar

THE PEARl BUTTON: Apa nu uită niciodată!

7

Aura maruAura Maru s-a născut la 27 ianuarie 1990, în Cărpineni, republica Moldova. A făcut studii de licență la Universitatea din București, Bard College (new York) și Bard College (Berlin). Actualmente este doctorandă în literatură comparată la University of California, Berkeley. În 2005-2010 a făcut parte din echipa redacțională a revistei Clipa și cenaclul „Iulia Hasdeu”. Din 2010, publică versuri, cronici de carte în reviste din Moldova și românia.

încă nu

sângele trece ca o lumină de xeroxdintr-o parte în alta a gleznelorca atunci când purtam ciorapii ăia foarte strâmţiînainte de operaţieîi îmbrăcasem cu susul în josşi sângele îşi schimbase direcţia ameţisemam mers pe călcâie până la geamde la geam până la pat m-am târâtpe coateîncă nuîncă nuse întâmplă nimicîn afară de lucrurifoarte visceraleunii scriu după principiul maşinii de tocatcu o mână să-ţi înfunzi corpulcu cealaltă să roteşti mecanismul mai departealţii intră chiar acum în rufăria vieţii

îi felicit şi le urmăresc corpurilelansându-se în tuneluri din cearşafuriîncă nuîncă nuse întâmplă nimicalergîn echilibruinstabilcum aleargăo siamezăcu două capetemă opresc şi de frică îmi ţin respiraţiase întâmplă atâtea lucrurişi în faţa atâtor lucrurimă las dracului de scrismai ceva ca Evo Moralesmestecând o frunză de cocaîn faţa Comisiei Antistupefiante

noi noi-nouţi

în spatele gardului cu cercuri din betonprin care scoteam uneori capetele spre stradăalergam în jurul caselorcorpuri mici în haine chinezeşticu picioarele prin praful aşezat pestecrăpăturile de la cutremurul din 86totul era postfraţilornoştri mai marili se transplantase creierulpeste noaptepărinţilor li se confiscaseiar noi noi-nouţinu ştiam nimicluminam cu lanternele

prin carnea palmelorcredeam că sângele e lumină+apă

avioane

am putea îmbătrâni aiciprivind cum dinspre tegeltrec pe deasupra caseiavioane

berlin-paris escală alaska

dumnezeu se joacădumnezeu trage fermoare

Din vol. Du-te free,Editura Cartier, 2015

POEZiE

8

POEZiE

chioru’

coaja se aruncă miezul se papă da?când le mănânci cu tot cu coajăţi se umflă maţulși ajungi la urgenţe la orașvrei să ţi se umfle maţul?nuu ziceam noi deși am fi vrut la oraș

chioru își aranja petecul pe ochiul de sticlăscuipa spre noi cojile de seminţedacă nu scuipi coaja se suie la mini-mă și o sufocăcine sufocă minima? coaja strigam noicoaja sufocă inima

coaja e doliu miezul e viaţascuipi moartea papi viaţa

noi râdeam la faza astachioru își muta petecul pe ochiul bunși ne privea cu ochiul de sticlăcând simţea că o luăm prea în se-riosrânjea să îi vedem dintele galben

am un singur ochi am un singur dinteda sunt mai deștept ca un președinteam văzut multe la viaţa meaam tocat tone de seminţe

ferește-te de coajă a zis tătucacoaja e doliu se suie la minimă și o sufocătu nu vezi că doar proștii mor?

ce a zis mă tătucaferește-te de coajă doar proștii mor

mâncam seminţescuipam doliul

cârtiţa

fute-mă sau îţi crăp capula lovit cârtiţa cu sapace mă fac eu cu tine băietes-a întins lângă mușuroi

și-a înfipt ghearele în pământa smuls iarba din rădăcinăa legat-o de gâtul meu strângeate omor pulifriciule

ochii ei erau ochi de cârtiţăsânii ei erau două cârtiţe moarteam lins-o plin de curaj și de teamă

am sărutat balonașe de salivăplin de curaj și de teamăam visat la o femeie frumoasăplin de curaj și de teamă

fii bărbat și fute-măfii bărbat scumpulefii bărbat amărâtulefii bărbat și dă-mi tare

am fost bărbat în lucerna înaltătremura trupul cârtiţeitremura trupul meu de copil

Din vol. Sinistra, Casa de Editură Max Blecher, 2015

marius Aldea„Ceea ce pentru alţii e un cocon protector, recursul la copilărie ca vârstă a inocenţei și a fericirii, la Marius Aldea nu ţine. Pe eroul său liric, sinistra îl pândește peste tot, chiar și-n amintirile cele mai vechi, din satul bunicilor. Sub imperiul unei nostalgii vag erotice și intens culinare, Marius Aldea a scris un volum puternic, aspru și dramatic, în care figuri familiare devin eroi ai unor epopei de buzunar, ce nu depășesc graniţele satului. Acolo însă, în aceste graniţe, sunt vieţile și morţile, iubirile și dezamăgirile, bă-tăile și beţiile, gusturile de neuitat ale celor mai simple mâncăruri și, mai cu seamă, absenţele celor ple-caţi. Peste toate, dincolo de toate este sinistra – un titlu la fel de friso-nant ca volumul însuși.”

Luminița Corneanu

9

Emanuela Ignățoiu-Sora: Ai o diplomă de traducător și interpret, dar nu te-ai oprit acolo. Moderezi dialoguri cu scriitori, de pildă. Cum de nu te-ai oprit la a face doar traduceri?Nadine Vlădescu: Am foarte multă energie și îmi place să fac multe lucruri. E adevărat că pe di-ploma de facultate scrie termino-log-interpret și traducător, dar ca să fiu interpretă de conferință am făcut un master de interpreți de conferință nu știam sigur ce o să fac după ce termin facultatea, dar știam sigur că nu vreau să fiu pro-fesoară. Acum mi-ar plăcea. Ar fi o experiență interesantă. Şi atunci am ajuns interpretă - altădată se spunea translator -, dar eu spun interpret. Şi în facultate ni s-a tot zis: voi sunteți interpreți pentru că interpretați și prin voi trece nu doar mesajul, ci și starea vorbitorului și timbrul vocii lui. Cel care ascultă trebuie să asculte de fapt vocea ce-lui care vorbește, dar în altă limbă. Trebuie să vii cu tot bagajul tău de cunoștințe, cu toată experiența ta în limba aceea, pentru că nu e numai o traducere de cuvinte, e o traducere a unei experiențe, a unei culturi, a unei țări. Am fost plecată din țară mult timp și când m-am întors știam că vreau să fac ceva care să aibă neapărat legătură cu cărțile și cu călătorii-

le, pentru că asta fac de când mă știu: citesc. M-am întors în no-iembrie 2011 și s-a întâmplat că se înființase atunci Librăria Bastilia. Așa am început Voyage, Voyage, la Bastilia, unde au venit invitați precum Oana Pellea (cu care am vorbit despre Paris), Marcel Iureș (care ne-a tăiat moțul la un an, vorbind despre Londra), radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu și radu naum - foarte mulți și din toate domeniile: scriitori, actori, artiști... La Voyage, Voyage, vorbim despre „un loc, o carte, un film". Acesta ar fi primul eveniment. Cei de la Cărturești mi-au propus apoi să moderez la ei dialoguri cu scrii-tori români, tot așa, o dată pe lună, dar asta e cu totul altceva: singurul punct comun e că invitații sunt scriitori și că e vorba de cărți. Se

numește: Ce mai faci, scriitorule?E.I.S.: Cum îți alegi invitații?N.V.: Trebuie să fie oameni care îmi plac mie în primul rând, a că-ror scriitură să îmi placă și cu care aș vrea să stau de vorbă. Încerc să aduc oameni care nu sunt neapărat la modă, care nu sunt mainstream. De exemplu, Silviu Gherman scrie, dar el e actor și entertainer și îl vezi mai mult cântând. Încerc să alternez tipul lor de scriitură: am început evenimentele cu Marin Mălaicu–Hondrari, pentru că e și poet. Silviu e un fel de personaj, cyber-punk el însuși, răzvan Pe-trescu e, cred, cel mai bun scriitor de proză scurtă și un tip extraordi-nar de deștept și de comic, cu un umor spumos. L-am văzut foarte rar în public și atunci mi-am zis că mi-ar plăcea să stau de vorbă cu el.

iNTERViU

NADiNEVlĂDEsCU

10

iNTERViU

Acum m-aș gândi să stau de vorbă și cu o scriitoare sau să fie și o in-vitată sau, de ce nu, un dramaturg, adică să schimb tot timpul regis-trul, ca să fie o paletă cât mai largă de invitați care să vorbească nu doar despre scris, dar și despre ei în afara scrisului: acesta e concep-tul dialogului cu scriitori români, evenimentul de la Cărturești.E.I.S.: De ce ar veni un cititor la astfel de evenimente?N.V.: Pentru că se întâlnește acolo cu scriitorul la care nu are acces decât prin cărțile lui și că-ruia poate să îi pună întrebări la sfârșitul discuției. Poate să îl vadă desfășurându-se și vorbind despre lucruri pe care nu ar avea cum să le știe altfel, chiar dacă i-ar citi bio-grafia. Important e cum se prezin-tă scriitorul însuși, iar în românia nu există obiceiul lecturilor publi-ce. nu există ideea că un scriitor vine în fața publicului să se pre-zinte. Din varii motive, scriitorii evită acest lucru, gândindu-se că e un fel de prostituție, că trebuie să te vinzi, că trebuie să „faci frumos" pentru ca oamenii să te citească, să te placă și să strângi astfel un capi-tal de simpatie. Poate și dintr-un fel de pudoare și în ideea că un scrii-tor e deasupra lucrurilor mondene (în plus, poate unii se gândesc și la timpul pe care l-ar pierde venind să stea de vorbă într-o cafenea). Dar cred că discuțiile de aici sunt atât de interesante sau de apeti-sante, încât depășesc orice sferă a mondenității, fiind la distanța optimă între un eveniment la care

te duci ca să socializezi și un eve-niment aproape steril cu conotații elitiste sau de cenaclu literar. nu e niciuna din variantele astea. E.I.S.: Ai studiat și în românia și în străinătate. Cât de mult te-a aju-tat ce ai învățat aici și cât de mult te-a ajutat ce ai învățat în străinăta-te? Ar fi fost suficiente studiile pe care le-ai făcut aici ca să ajungi la o anumită performanță?N.V.: Ce am făcut în străinătate nu are nicio legătură cu interpretaria-tul de conferință. În anul trei am avut o bursă în Franța, timp în care am făcut foarte puțină interpreta-re, din engleză în franceză, pentru că studenții francezi studiază o singură limbă străină, merg foarte lent - m-a surprins că nivelul lor de engleză era foarte scăzut. Pen-tru literatură, studiază o carte pe semestru. Mi s-a părut incredibil. Cum poți să îți faci o idee despre o cultură și o civilizație străină dacă stai să diseci un semestru întreg o singură carte? nici extrema cealal-tă nu e recomandabilă - să ai o listă de lecturi imensă și o bibliografie pe care nu o poți acoperi, dar cred că aș prefera-o. Într-un fel ăsta a fost sistemul românesc. Masterul de interpreți pe care l-am făcut l-am făcut la București, la Univer-sitate. Era cam al doilea-al treilea an de când se înființase. Era chiar la început, dar a fost un master bun, cu profesori buni, patronat de Uniunea Europeană. Veneau o dată la câteva luni interpreți de la Parlamentul European, de la Co-misia Europeană și ne testau, fă-

ceau workshopuri cu noi, într-un sistem care reproducea aproape integral regimul de la Bruxelles. La sfârșit examenele erau date cu ei, iar dacă ei nu considerau că ai nivelul necesar, nu terminai masteratul. Pentru mine a fost o experiență bună, mi-a plăcut ce am făcut acolo. n-a fost o pregăti-re pentru o meserie, ci plăcere. La mai mulți ani după, am plecat în Anglia să fac un master de creative writing. E.I.S.: E vorba de Masteratul de Creative Writing de la University of East Anglia. Ce te-a motivat să faci acest masterat?N.V.: M-am gândit de mai multe ori la masterul ăsta care, cel puțin pentru mine, dar cred că și pentru alții, era cotat drept cel mai bun. Am avut colegi de la Cambridge, de la Yale, de la Oxford, plus că de acolo au ieșit mari scriitori ca Ian McEwan, care e considerat un fel de porte-bonheur, iar părintele masterului e Malcolm Bradbury. Pentru mine masterul a însemnat o provocare - pentru că știam că se intră foarte greu acolo și era și o ambiție, dar era mai mult de atât - era ideea de a fi într-un grup de scriitori (in nuce, dar tot scriitori) care îți vor aduce o critică con-structivă și de a fi supravegheat de profesori care erau și ei scriitori. Într-un fel, mediul creativ era cel care mă tenta cel mai mult. Pe lân-gă faptul că voiam să studiez în An-glia și voiam să compar cele două sisteme de învățământ - francez și englez - și pe amândouă cu cel

"Nu există mare scriitor care să nu fie mare cititor"

11

românesc. Din mii de candidaturi ei aleg în fiecare an doar douăzeci, douăzeci și patru de studenți pe care îi triază la sânge. Cum se face procesul de selecție: tu trimiți un dosar cu texte. Sunt 5000 de cu-vinte pentru proză: pentru că sunt trei tipuri de masterate de creative writing: de proză, de poezie și de scenaristică. Eu am vrut să urmez două, proză și scenaristică, și un timp chiar m-am dus și la cursurile de scenaristică, dar programul era foarte intens și nici ei nu îți dădeau voie să le duci pe amândouă. Mă duceam oarecum pe șest, cu acor-dul celei care conducea masterul de scenaristică. Însă la un moment dat mi-am dat seama că sunt foarte diferite și că trebuie să mă axez pe proză. Deci, la început am trimis un dosar cu texte, proză, însumând 5000 de cuvinte: două povestiri. Asta scriam atunci și asta scriu și acum. Ce am început acolo nu am termi-nat încă: un volum de povestiri la care lucrez și acum și un roman. După prima fază de selecție, m-au chemat la interviu: sunt chemați cam 60-100 dintre care rămân în jur de 20-24, împărțiți pe două grupe. Fiecare grupă e luată de un profesor, de un tutore și gru-pul trebuie să fie cât mai etero-gen: ca personalitate, ca stil, ca proveniență. În anul meu am fost 22 de oameni din toată lumea. Eu eram singura din Europa de Est. De fapt, sunt singura din Europa de Est care a făcut masterul ăsta. Ştiu că a existat o poloneză care

făcuse masteratul de poezie, dar la proză nu mai fusese nimeni din Europa de Est - spațiu care li se pare foarte exotic și oarecum de neplasat pe hartă. În an cu mine erau englezi, irlandezi, americani, absolvenți de Cambridge, Oxford, Yale, o chinezoaică, doi nordici (o suedeză și un norvegian), un ni-gerian, o indiancă din new York. Era un grup eterogen. Fiecare scria ce voia: proză scurtă, roman, pro-ză experimentală, roman realist, thriller. Important e să ai cadrul în care să te desfășori și să ai un pu-blic făcut din profesioniști: ai citi-tului, ai scrisului. Primul criteriu de selecție e că trebuie să fii cititor. Dacă ei te prind că nu citești, nu ai ce să cauți acolo. nu există mare scriitor care să nu fie și un mare cititor. E.I.S.: Cum se desfășura maste-ratul? N.V.: Exista workshopul principal de marți de două-trei ore în care doi sau trei oameni, în funcție de timp și de lungimea textelor, își citeau un text (în jur de 5000 de cuvinte), dar textul circulase cu o săptămână înainte printre studenții grupei și printre pro-fesori. noi luam notițe, făceam observații pe text și apoi le discu-tam. Discuțiile erau pe teme și pu-teau să fie despre orice: de la struc-tură, stil, ce nu merge, personaj. În afară de workshopul principal, care era partea practică, aveam tot felul de cursuri teoretice: teoria și practica ficțiunii, de exemplu; toate erau cu scriitori cunoscuți,

publicați, premiați, recenzați, cu experiență. Aveam o bibliografie, dar nu îți făcea nimeni o educație a lecturii. Citeam pe teme, foarte multă eseistică. De exemplu, în cazul lui Orwell, i-am citit mai degrabă eseurile. Aveam discuții pe o anumită temă: cum se aplică literatura politică în cazul lui Or-well, al lui Huxley. Sau fundamen-talismul în literatură, exotismul, tehnica: McEwan era omniprezent pe listele de tehnică. Tehnica lui e impecabilă. Masterul acesta nu te învață să scrii. Ştiu că ăsta e mitul, întrebarea primă care vine în min-tea oricui când vorbește despre masteratele astea, despre utilitatea sau inutilitatea lor. nu te învață ni-meni să scrii: niciun master. rolul masterelor de felul acestuia e să te aducă în sistem, să te pună pe calea cea bună, în starea de a scrie, să-ți ofere o direcție și un public avizat, format din scriitori care îți oferă o critică benefică, constructivă. După ce îl absolvi, îți este mult mai ușor să-ți găsești un agent, fără de care în lumea literară din stră-inătate--anglo-saxonă, cel puțin--nu poți funcționa. În rest, cel mai mult poți învăța citind și furând meserie. Există riscul să cazi în emulație și după aceea să scrii în maniera lui cutare și cutare, dar ce voiam eu de la masterul ăsta, și am obținut, era un spațiu în care să fiu oarecum forțată să scriu, care să mă pună pe un făgaș, pentru lumea literară de acolo, care lasă ușa deschisă pentru absolvenții acestui master.

iNTERViU

12

„Îmbătrânim cu tot cu scrisul nos-tru, cu bune și rele”, cum bine zice nicolae C. Cu apucăturile și ilu-ziile noastre. Printre ele și iluzia că scrisul la jurnal face din tine o prezenţă lucidă în propria-ţi exis-tenţă. nu ești, iată, doar o umbră gonind febril și morocănos peste suprafeţe.

nu mă grăbesc nicăieri. Sunt un tip lent, o natură aproape cu de-săvârșire împăcată cu sine. Uneori însă, fulgurant, trăiesc o ispită con-trară: simt că ar trebui să accelerez ritmul, și că, finalmente, ar trebui totuși demonstrat ceva. În faţa lu-mii, a celorlalţi. O dorinţă-spasm de a fi spectaculos, de a evolua sub răsuflarea tăiată a mulţimilor, în oglinda adoraţiei generale, de a fi gălăgios, demonstrativ și semnifi-cativ. Cuprins așadar de un acces de inflamare a unui ego brusc în-verșunat și impardonabil lipsit de simţul ridicolului.

În general sunt destul de mulţumit să stagnez, contemplând, cât pot cuprinde, frumuseţea crepuscula-ră a lumii noastre, fără o chemare spre ceva anume. Mormăi, uneori, asemeni Martei, spălând vase, și cam asta e tot.

Ceea ce m-a preocupat în aceste zile din urmă și continuă să mă preocupe încă, sub forma unei ușoare și respirabile obsesii, e această întrebare: până la urmă care sunt concluziile valabile ce rămân, care pot rămâne în picioa-re, la capătul unei vieţi? M-am scăldat în anii din urmă în razele unui soare sabatic. Ani de „meditaţie”, de nevroză, de aștep-tare, de ţigări, cafea, trenuri, iubiri pasagere, lamentaţii, felurite com-plicităţi cu obscuritatea. Însă ade-vărul este că nu am făcut decât să zac, să stagnez, aservit imobilităţii și lipsei de orizont. Am tot așteptat o anume claritate și o vigoare pier-dute cândva, pe drum. Am pândit

o cale care să se deschidă. O cauză care să mă prindă în ardenţa ei. Ceva care să mă ridice din apatie, din neclintire. M-am lăsat vieţii, și la aceasta s-a rezumat cam totul.nu am cum să-mi reprim un gust de rătăcire, de lene și neașezare. Şi, finalmente, de eșec. Ani întregi în care m-am izolat și m-am strâns în jurul meu ca o funie de cânepă în jurul unui gât de adolescent bătrân și agonic. Până la urmă însă poate că e un sens și-n această experienţă a destrămării. Aștept de la scris, de la Jurnal mai ales, tocmai această iluminare în amurg.

Gândesc cu adevărat abia atunci când scriu, chiar prin scriitură, graţie acestei îndeletniciri fericite.

Am vaga impresie că din toate aceste pagini de jurnal s-ar putea construi la un moment dat un Text, dincolo de silueta lor distro-fică, dincolo de tot ceea ce, în mod evident, e dezarticulare și incon-sistenţă în acest exerciţiu diaristic. Sunt, iată, câţiva ani de abnegaţie diaristică, minoră, derizorie ca to-nalitate, dar destul de îndărătnică. Mă preocupă acest text adormit în materia ceţoasă a notaţiilor de jur-nal din acești ani.Prin jurnal antrenezi în tine toc-mai „.. gustul iudeu al solitudinii, nostalgia de a fi singur cu tine, ca o piatră” (M. Sebastian, De două mii de ani).

sorin DelaskelaDespre retragere şi simplificare

fRAgmENT

13

De fapt textul adormit este sau ar trebui să fie expresia cea mai bună a Jurnalului. Ceea ce poate fi ex-pus. Ceea ce e sau ar trebui să fie undeva la nivelul cel puţin decent al literaturii.

Primele pagini ale Jurnalului sunt dactilografiate pe foi obișnuite de-venite cu timpul de un alb incert. Pe marginea lor regăsesc uneori mici însemnări scrise de mână, într-o aparentă grabă sau nerăb-dare. Sunt dactilografiate în urmă cu foarte mulţi ani și le-am păstrat pur și simplu, nu aș ști să spun exact de ce anume, poate tocmai pentru farmecul lor vechi, așa cum bătrânii își păstrează în cutiuţe tot felul de lucruri atinse de o dulce, patetică inutilitate, dar iată cum, la atingerea lor, ceva îndepărtat și fantomatic vibrează în adânc.

Am avut două mașini de scris. Una, nemţească, Erika, împrumutată de la un bătrân avocat din București. Şi una italiană, Olivetti, primită de la Angela. Erika am restituit-o proprietarului după o îndelunga-tă și oarecum profitabilă folosire. Olivetti s-a stricat destul de repe-de, cam după un an. Diferenţele dintre mașinării erau enorme. Cea italiană, deși nouă, nu a rezistat presiunii degetelor, având prea multe componente din plastic. Mi se pare și acum o mașină de scris mai degrabă potrivită unei femei,

aptă pentru o bătaie delicată pe su-prafeţele tastelor, pentru a suporta texte ușoare sau simple articole funcţionărești.

Cât de plini erau acei ani ai tastării violente, proaspete, îndârjite, cu gustul lor de cerneală și sunetul de tambur tras la capăt de rând. Tastarea la laptop nu are vigoarea aceea aparte, indiscreţia și temeri-tatea de altădată. Sunetul e discret, abia sesizabil. Mai nimeni nu mai folosește mașina de scris. Această lumea tumultoasă aproape că a pierit: lumea vechilor dactilografe de la centrele de copiat, a secreta-relor plictisite și autorilor de mo-nografii.

Jurnalul e un corp obscur de no-taţii felurite (linii seci de jurnal, fragmente de proză, opinii, con-semnarea unor lecturi, citate) ne-străbătute de niciun fir, de vreun sens narativ. Straturi ce nu se pot lega într-un construct având un în-ţeles mai adânc decât simpla des-fășurare fizică de expresii. Așa că senzaţia pe care o am răsfoindu-i paginile, în intenţia de a decupa un traseu, e aceea că am în faţă efortul ușor patetic al unui pictor naiv care s-a străduit, bietul de el, să tușeze în caietul lui de diletant impresii de tot felul, trăite-n voia-je diferite, de la silueta unei basi-lici conturată febril pe colţul unei mese la o terasă estivală, la linii

abstracte voind să sugereze „stări interioare” neapărat subtile. Iar după acest efort nu mai urmează nimic, niciun act integral, desăvâr-șit, totul oprindu-se aici, în stadiul de schiţă, de promisiune, de salt întrerupt. Din punctul de vedere al literaturii, Jurnalul probabil nu e altceva decât o cauză pe deplin pierdută, un ce dezlânat. Chipul acesta fragmentat și incon-sistent din Jurnal, că îmi convine sau nu, e totuși al meu, și trebuie cumva să mi-l asum, chiar dacă nu e cel mai plăcut lucru din lume.

Plăcerea stranie de a fi victimă și supravieţuitor, de a face caz de postura ta de făptură rănită sau ne-dreptăţită, de fi aureolat de gloria posomorâtă a supravieţuirii și de compasiunea călduţă și formală a celorlalţi.

Despre retragere şi simplificare, Editura ATU Sibiu-Hermannstand, 2013

"Acest text adormit în materia cețoasăa notațiilor de jurnal"

fRAgmENT

14

Gigi Căciuleanu va dansa pe scena pe care a debutat cu 50 de ani în urmă, în noua sa creaţie coregra-fică, „Un MInUT DE DAnS sau UF !!!” care va fi prezentată pe 3 și 4 octombrie, de la orele 20:00, la Teatrul Mic. De fiecare dată specta-colul prezentat de „Gigi Căciuleanu romania Dance Company” va fi diferit. Aşadar, spectatorii pot reve-ni în seara următoare ca sa vadă cu totul altceva.

“E ușor să înveţi un rol și apoi să-l interpretezi, dar noi vom inventa pe scenă un minut de dans, de fie-care dată altul. E multă nebunie în spatele unui minut de dans. Va fi un spectacol foarte personal și foarte greu pentru mine!”, a declarat Gigi Căciuleanu despre noua sa crea-ţie coregrafică, „Un MInUT DE DAnS sau UF !!!”.

„ne vedem din nou, la mai puţin de un an de la premiera Fabrika, care a fost nu doar un succes, ci și o mare bucurie. S-a deschis un drum, a fost făcut un pas, acum facem altul. Gigi Căciuleanu se traduce pe sine nu doar în dans, ci și în vorbe. Gigi este și un mare poet, iar mișcarea este pentru el și artă exactă și po-ezie. Publicul va recunoaște sem-nătura lui Căciuleanu în dansatorii săi, așa cum a recunoscut amprenta lui Miriam răducanu asupra lui Gigi însuși ”, a declarat Gilda La-zăr, Director Corporate Affairs & Communications, JTI românia, Moldova și Bulgaria.

„Gigi Căciuleanu romania Dan-ce Company va aduce la Teatrul Mic un public foarte special. Acest spectacol va fi unul deosebit, si, ca urmare, este foarte important pen-tru noi. Întâlnirea pe care am avut-o cu Gigi pentru aceste două spec-tacole a fost ca o roată, o spirală a reîntoarcerii la tinereţe, la poezie”, a declarat Mihai Dinvale, directorul Teatrului Mic.

Muzica îi apartine “omului orches-tră” Paul Ilea, căruia coregraful i-a cerut să plece de la temele cele mai cunoscute și populare ale lui Wolfgang Amadeus Mozart, pe care apoi să le dezvolte în felul său, cu cât mai multă “drăgăstoasă ireve-renţă”.

Asistent coregrafie: Lelia Marcu-Vladu.

Producătorul spectacolului este Fundaţia Art Production, în parte-neriat cu Teatrul Mic.

Parteneri: radio românia Cultu-ral, românia Liberă, rFI românia, Şapte Seri, Port.ro, Accente, Kult Studio.

Biletele se găsesc la Teatrul Mic, în rețeaua Eventim (magazinele Oran-ge, Vodafone, Germanos, Domo, librăriile Cărturești, Humanitas, benzinăriile OMV și Carrefour) și online pe www.eventim.ro.

DANs

Cu o discretă intimitateConcertul unei vieți în miezul veaculuiCeline MalrauxMadeleine MalrauxTraducere din limba francezăde Ileana CantuniariEditura rAO, 2015

În „Cu o discretă intimitate”, Ma-deleine Malraux, a doua soţie a autorului și ministrului francez Andre Malraux iși prezintă memo-riile sub forma unui jurnal intim. O viaţă discretă, palpitantă și tra-gică.„O poveste pasionantă, doldora de documente, în care îi regăsim pe de Gaulle, Pompidou, Kennedy și cu ajutorul căreia străbatem lu-mea, din Japonia până în Egipt și din China până în India.“L’Express „Memorii condimentate cu anec-dote savuroase, dar, înainte de toate, povestea unei tragedii bul-versante, în care destinul pare că s-a inspirat din Sofocle.“Le nouvel Observateur

După 50 de ani