Revista Nouă nr. 5 (90) /2015 17

Valorificând aspecte ale tradiţiei

literare, dar întinzând, totodată, punţi şi

spre modernitate, Lucia Olaru Nenati

aduce, prin volumul Parabola vulturului –

Editura Pim, Iaşi, 2015 –, o suită de

scrieri care debutează, în descendenţa

evidentă a cronicarilor moldoveni, cu o

Predoslovie, în care îşi avertizează, de la

început, lectorii în legătură cu noul ei

demers artistic, însemnând proze scurte,

pe care le numeşte ca atare, neuitând, în

acelaşi timp, să le deschidă cititorilor şi

eventuale cărări pe care să le urmeze în

explorarea textului, ca, de pildă,

trimiterea la Umberto Eco şi la celebrul

concept al operei apeta. Mai mult,

scriitoarea îşi apreciază cartea ca fiind

alcătuită din nuclee de roman sau

compendii romaneşti, unde este

concentrată materia, substanţa,

virtualitatea unor posibile romane

autonome, așa cum în fiecare ghindă stă

posibilul viitor stejar.

Volumul cuprinde şaisprezece proze,

în care un narator auctorial – atent la

universul uman pe care-şi propune să-l

investigheze și care face observaţii şi

asupra a ceea ce este la vedere (în

principal, obiectele care compun mediul

din jurul personajelor), dar, mai ales,

asupra ecoului pe care unele sau altele

dintre componentele imediatului,

exterioare fiinţei, îl au în lăuntrul celui

spre care îşi focalizează atenţia – lasă

adesea locul naratorului-personaj, o

femeie, în experienţele căreia se

recunosc sau se bănuiesc multe dintre

cele ale autoarei, spre a contura

împreună lumea aşa cum li s-a dezvăluit

sau cum au receptat-o.

O observaţie pe care am mai făcut-o

şi cu alte ocazii în legătură cu scrisul

Luciei Olaru Nenati – fie că este vorba de

poezie, fie de proză – este că acesta

mărturiseşte şi, fireşte, valorifică bagajul

cultural însemnat, adunat competent de

către autoare, şi, de asemenea, ca în

cazul majorităţii celor cu formaţie

filologică, că scriitoarea profită de

avantajele cunoaşterii procesului de

creaţie şi sub aspect teoretic, dozând, ca

urmare, şi diseminând în text

instrumentele lui complicate, fiindcă

latura sublimă – în sensul romantic, de

amestec oximoronic de bucurie şi

spaimă, care punctează deseori textul –

este resimţită şi conştientizată, cu

deosebire, de cel care se află în artă, nu

vine programatic şi, oarecum,

demonstrativ spre acest domeniu

fascinant care înnobilează cu adevărat

condiţia umană.

De aceea, de pildă în Parabola

vulturului, Lucia Olaru Nenati sugerează,

în proza eponimă, din debutul

volumului, sacrificiul de sine pe care

cronica literară Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

Lucia Olaru

Nenati:

Parabola vulturului

18 Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

fiecare, deliberat, poate sau nu să şi-l

asume, alegând cum sau dacă să

meargă mai departe pe un drum sinuos,

să lupte ca să învingă sau să se lase

învins. Scriitoarea găseşte, deci, în

cotidian, în proza amintită, de pildă,

semnele pe care le descifrează şi i le

propune spre înţelegere cititorului, prin

care îi oferă o oportunitate: de a opta să

păstreze lucrurile vechi, cu inerenta lor

încărcătură emoţionant-energetică

pentru sinele fiecăruia, ori de a renunţa

la mare parte din ele, spre a-şi construi

o altă lume sau spre a-şi lua zborul,

eliberat de trecut, dar într-un, pe cât

posibil, veşnic prezent, aşa cum

apreciază meditativ vocea naratoare cu

privire la occidentali, spre exemplu, care

aleg, de cele mai multe ori, să se lepede

de ce a fost, pentru a privi doar într-un

azi efemer.

Alegoric, această şansă pe care o are

fiinţa de a-şi decide, fie şi parţial,

parcursul existenţial, este concentrată de

scriitoare într-un paragraf care cuprinde

pilda despre vultur, pasăre longevivă,

care ştie să fac un mare sacrificiu ca să

poată continua să trăiască. Pentru că

după nişte decenii de viaţă, ciocul,

ghearele şi penele sale devin prea mari şi

prea grele ca să le poată purta în zbor, el

se retrage, cică, pe un munte unde stă

multe zile şi-şi loveşte ciocul de stâncă

până cade, lăsând locul altuia nou cu

care îşi toceşte ghearele şi-şi smulge

penele grele pentru a dobândi altele noi

şi uşoare cu care continuă să zboare încă

multe zeci de ani.

De remarcat, de la început, este că

naraţiunea – obiectivă, în ansamblu –

capătă adesea note lirice, vizibile la

nivelul învelişului lexical al textului,

determinate de amestecul unei nuanţe

de nostalgie, mai ales în actul de

evaluare a trecutului, pe care îl face

scriitoarea, extrăgând din acesta

eşantioane pe care naratorul i le

propune cititorului, în vederea receptării

unei panorame a timpului său

semnificant.

Relaţii sociale, legături de familie,

legături de suflet cu fiinţe

necuvântătoare, experienţe de viaţă care

pot părea, văzute din afară banale,

capătă în istoria vieţii fiecăruia, uneori,

dimensiuni astrale, cel puţin pentru un

timp. Tuturor acestora scriitoarea le

acordă atenţie, le descrie, le analizează,

meditează asupra impactului pe care îl

au la un moment dat asupra configuraţiei

lăuntrului omului, pe care îl

remodelează, aşa cum este, de exemplu,

dispariţia, cam în acelaşi timp a soacrei,

Mioara BAHNA Mioara BAHNA

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015 19

o fiinţă iubită, apreciată, şi a pisoiului pe

care familia ajunsese să-l iubească

aproape ca pe un membru al familiei.

Portrete psihologice ale unor

apropiaţi, dar şi ale unor inşi cu care

naratorul s-a întâlnit, uneori doar

pasager, conturate minuţios prin

basorelief, punctează peisajul uman spre

care se apleacă Lucia Olaru Nenati şi pe

care îl descrie fie cu melancolie, fie ca

parte dintr-un ipotetic proces de

exorcizare cu efect şi asupra

observatorului, dar şi asupra celui

observat. Este, în general, o lume tristă,

vulnerabilă, iar ceea ce o răneşte pe cea

care observă şi analizează ceea ce vede

sunt şi semenii, dar şi datele deloc

blânde ale vieţuirii.

Crochiuri psihologice, prin urmare,

amintind, într-o oarecare măsură, de

fiziologiile cultivate la noi, îndeosebi, de

paşoptişti se regăsesc în aproape fiecare

dintre prozele din volumul Luciei Olaru

Nenati, de la Vlonga la Dialogul întârziat,

Plăcinte cu mac ori La raison du plus fort,

spre a nu aminti decât o parte din textele

din categoria pomenită.

Totodată, în prozele sale, Lucia Olaru

Nenati face un exerciţiu de recuperare şi

de valorificare a semnificaţiei

obişnuitului, a cotidianului, minimalizat

sau ignorat în momentul în care se

derulează, dar ale cărui valenţe se pot

înţelege prin rolul catalizator al

memoriei. De aceea, textele ei au un

caracter analitic puternic, tema

reflecţiilor fiind, de obicei, subiacentă

relaţiilor interumane, la diverse niveluri

şi de diverse tipuri, scriitoarea, prin

naratorii pe care-i deleagă / desemnează,

căutând să discearnă mecanismul

disfuncţiilor comunicării eficiente şi

necontondente, cu care se confruntă

individul, mai ales cel care are în vedere

şi în educaţie canoanele – perimate sau

anacronice, după unii – ale bunului simţ.

Dintre personajele cărţii, unul se

detaşează în mod deosebit de celelalte,

prin atenţia aparte care i se acordă de

către narator: este vorba de o femeie, un

fel de, mutatis mutandis, cruciat

modern, luptând în numele onoarei, al

dreptăţii, cinstei etc., al unor valori pe

care majoritatea celorlalte personaje, din

mediul său, mai ales profesional – din

careul ei existenţial –, par să le considere

desuete, să le ignore sau chiar să caute

să le anuleze.

Faţă de toate acestea, în general

intruşi în colective care ar trebui – din

perspectiva naratorului, care corespunde

cu a personajului – să nu-şi aibă locul

acolo, personajul (Lucreţia) manifestă o

răbdare uriaşă, asumându-şi, în acelaşi

timp, un soi de martiraj în relaţia cu ele,

cu speranţa neexprimată că, odată şi

odată, se va îndrepta răul, sub orice

formă ar fi, fiindcă se simte împresurată

de atâţia indivizi duşmănoşi, obsedaţi de

persoana ei, care o observau minuţios şi

o urmăreau, pe cât se poate, discret,

atent, să nu se vadă din afară, să-i poată

descifra cât mai din vreme intenţiile spre

a i le putea contracara, spre a-i putea

construi din vreme ţarcuri de oprelişte,

aparent întâmplătoare, datorate

destinului sau unor reguli categoriale

atunci inventate, în care ea să se

împiedice, să rateze din avânturile şi

elanurile pe care i le dăduse soarta ca

nişte ursitoare.

Este un fel de luptă, de obicei mută,

dar îndârjită, alimentată de obsesii (de

ambele părţi, cu sursă mai mult sau mai

Mioara BAHNA Mioara BAHNA

20 Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

puţin imaginară), prin care fiecare

dintre cele două „tabere” pare a testa

capacitatea celeilalte de a rezista,

fiecare vizând scoaterea adversarului

din scenă, în scopul recunoaşterii

propriilor convingeri.

Ca într-un fel de halima – mai ales în

Taifas la umbra arborelui cu perfuzii ori

în Blestemul dulcilor păcate –, poveştile

personajelor pe care le aduce, pe rând,

în prim-plan, naratorul se înşiră, reţinând

aspecte care le marchează acestora

vieţile, şi prin cantitatea de insolit, dar,

cu deosebire, prin omenescul pe care-l

adună: drame născute din pierderea

unor fiinţe dragi, împliniri care depăşesc

puterea de înţelegere obişnuită, fapte

banale, văzute aşa din afară, dar care

ascund sensuri copleşitoare pentru cei

care le trăiesc etc., într-o înlănţuire

aleatorie, ca şi în realitate, ori cu noimă

ascunsă pentru omul obişnuit.

Urmărindu-şi personajele în diverse

medii, umile sau somptuoase,

intelectuale sau simple, în ţară sau în

străinătate (în Austria, Canada), Lucia

Olaru Nenati se apleacă uneori

meditativ-eseistic asupra destinului lor şi

asupra condiţiei omului în general, iar

tristeţea este sentimentul în care sunt

îmbrăcate toate observaţiile pe care le

face, venind din conştiinţa sedimentării

în viaţa fiecăruia a unui lest de trăiri

moştenite de specie, apăsătoare, dar, în

acelaşi timp, necesare pentru păstrarea

stabilităţii proprii, aşa cum, hainele de

spital (unul dintre mediile în care-şi

surprinde scriitoarea adeseori

personajele), în care sunt îmbrăcaţi cei

sărmani când sunt internaţi, neavând

hainele lor adecvate acestei situaţii, sunt

ponosite, rupte şi pătate de generaţii de

suferinţă impregnate în ţesătura lor. Cu

privire la fiinţele umile care le îmbracă,

totodată, naratorul notează, cu aceeaşi

empatie, că acolo, în mediul suferinţei, le

cunoşti după cum mânâncă pâinea,

domol, cu grijă, cu răbdare, cu respect

parcă pentru substanţa ei a cărei

devenire o cunosc prin propria lor muncă

ce a contribuit de atâteea ori la

conducerea bobului de grâu pe traseul

devenirii lui până la stadiul de pâine.

Gesturile lor respectuoase, cu care rup

dumicaţii pământii dovedesc preţul

muncii lor de o viaţă dedicată naşterii

pâinii, oricărui fel de hrană, în general.

Există, pe de altă parte, în volumul

Luciei Olaru Nenati, peste toate datele

despre personaje, întâmplări etc., şi

convingerea – a naratorului, dar şi a

eroilor lui – că există un fatum care, în

anumite momente-limită, poate

interacţiona cu forţa unor energii din

afara lui, transmise, de pildă, prin

blesteme, atrase de un gest sau

comportament condamnabil, pe care

cel prins în cursă nu le poate eluda, la

fel cum, pentru antici, existau efectele

implacabile ale acelui hybris,

irepresibil el însuşi.

Adunând laolaltă pagini de

memorialistică şi texte de ficţiune,

Parabola vulturului este, aşadar, o carte

în care Lucia Olaru Nenati îşi revelează în

faţa cititorului meandrele existenţei din

afară, sociale, profesionale, culturale

etc., dar, cu precădere, pe cele ale unui

suflet, căruia fiecare interacţiune cu

lumea pare a nu fi făcut, de-a lungul

timpului, altceva decât să-i adâncească

sensibilitatea şi, paradoxal, totuşi, să-i

sporească rezistenţa în faţa asperităţilor

de orice fel.

Mioara BAHNA Mioara BAHNA