reîntoarcerea la literatură: momentele autoreferenţiale ... limba si cultura/33_deac...

Reîntoarcerea la literatură: momentele autoreferenţiale

ale textului în Memoriile lui Sextil Puşcariu

Eliza DEAC

Keywords: Sextil Puşcariu; memoirs; self-referentiality; novel; modernist art

În şi despre volumul de Memorii, Sextil Puşcariu afirma:

Acest volum nu va putea apărea decât după moartea mea, care desigur nu va

întârzia prea mult. Afară de greutăţile tehnice ale tipăririi, cu greu ar găsi cititori şi

deci un editor. Lumea e preocupată de alte probleme, mai palpitante şi mai actuale

decât cele în legătură cu primul război mondial. [...] îmi zic însă că poate mai târziu,

după gustul de azi să urmeze tocmai dorinţa de a citi iar lucruri lipsite de actualitate,

cărţi care povestesc de alte vremuri şi preocupări (Puşcariu 1978: 33–34).

Nivelul tematic pe care miza însuşi autorul a fost principalul punct de interes

pentru aceia dintre criticii literari care au abordat scrierile târzii ale celebrului

lingvist român (Anghelescu 1986, Antonescu 1994 şi 1998, Săndulescu 2008, Simuţ

2015). Acest fapt nu este deloc surprinzător, ţinând cont de vastul şi spectaculosul

fundal istoric pe care este proiectată evoluţia unui destin individual, dar şi rolul

determinant pe care această individualitate l-a asumat în contextul acestor

evenimente. Privite în ansamblu, volumele de memorii dau seama de un larg interval

de dramatice şi tot mai accelerate prefaceri ale spaţiului european şi mondial: ele

recreează lumea aşezată a copilăriei senine petrecute în cadrul unei extinse familii de

români transilvăneni de la finalul secolului al XIX-lea, redau atmosfera oraşelor

europene – Leipzig, Paris, Viena – unde viitorul lingvist şi-a definitivat studiile la

cumpăna dintre secole, oferă o mărturie autentică a ceea ce au însemnat patru ani de

război petrecuţi de un intelectual în cadrul serviciului de aprovizionare din spatele

frontului şi înregistrează cu acuitate schimbările radicale intervenite între cele două

războaie mondiale, la care autorul a fost deopotrivă martor. Mai mult, Sextil

Puşcariu a fost direct implicat în marile evenimente naţionale şi internaţionale

desfăşurate între aceste două momente: formarea României Mari, organizarea

Universităţii româneşti din Cluj, unde a fost ales ca prim rector, reprezentarea

României la Liga Naţiunilor în Geneva, fondarea Institutului Românesc din Berlin,

la care se adaugă îndelungata sa activitate la Academia Română şi în cadrul

institutului lingvistic proiectat de el însuşi – Muzeul Limbii Române, ale cărui

cercetări au fost recunoscute ca o contribuţie valoroasă în lingvistica europeană

interbelică. Traversând contexte atât de diverse, el a fost în măsură să dea seama nu

numai de latura exterioară a evenimentelor, ci şi de faţa lor ascunsă, filtrată, desigur,

printr-o perspectivă subiectivă. Aşadar, pentru majoritatea cititorilor, volumele

Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, România.

315

Eliza DEAC

memorialistice ale lui Puşcariu alcătuiesc în primul rând „un document inegalabil

pentru cunoaşterea vieţii sale, ca şi a epocii pe care a traversat-o” (Anghelescu 1986:

183).

După un secol de la evenimentele la care fragmentul citat face referire, tema

pe care el o anunţă a devenit, aşa cum spera autorul, de actualitate. Mai importantă

decât subiectul este însă întrebarea cum poate fi redată experienţa războiului şi, într-

un sens mai extins, experienţa unei vieţi. Această întrebare nu este adresată nici de

cititorul profesionist de literatură, teoretician al genurilor literaturii intime şi al

problematicii conceptuale specifice acestora, nici de cititorul profesionist al

documentului, care îşi propune să reconstituie fapte istorice pornind de la însemnări

de epocă, ci de însuşi autorul acestor memorii, a căror notă specifică rezultă, la un al

doilea nivel de lectură, tocmai din dublarea relatărilor printr-un discurs autoreflexiv

asupra tehnicilor relatării, care nu precede istorisirea, ci se construieşte simultan cu

desfăşurarea acesteia. Din acest punct de vedere, cele două volume apărute postum,

Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895–1906) şi Memorii, se dovedesc

unitare: ideile privind construcţia textului se regăsesc în formulări asemănătoare de

o parte şi de cealaltă, de aceea ele vor fi analizate nu în succesiune, ci grupate

tematic.

Ceea ce Puşcariu intitulează simplu Memorii se dovedeşte a fi un text care îşi

problematizează încadrarea generică nu numai în raport cu diverse forme ale

transcrierii sinelui (jurnal, corespondenţă, amintiri, autobiografie, memorii), ci şi

prin raportare la genurile literaturii sau printr-o continuă comparaţie cu alte limbaje

artistice (al picturii, al muzicii ori al sculpturii). De fapt, cea de-a doua categorie

pare să constituie temelia pe care se reconstruiesc amintirile. În consecinţă, scopul

analizei care urmează este unul dublu: mai întâi, de a explora felul în care textul lui

Puşcariu teoretizează genul memoriilor, iar în al doilea rând, de a descifra sensul

analogiei dintre acestea şi sistemul artelor.

1. Memoriile lui Puşcariu şi formele scriiturii personale

1.1. Teoria memoriilor

La originea memoriilor se află jurnalul început la 4 ianuarie 1917, pe frontul

italian, în ziua când împlinea patruzeci de ani. Prima notă a acestuia vorbeşte despre

o intenţie documentară, confirmând aşteptările tematice ale cititorilor:

Am fost prieten cu scriitori, artişti, oameni de ştiinţă, am fost primit cu

dragoste de bărbaţi însemnaţi, am apucat încă pe bătrânii generaţiilor trecute, care

au hotărât istoria noastră. Am de gând să însemnez, rând pe rând, din memorie, ce

ştiu despre ei, ce am auzit din gura lor şi ce am trăit cu ei. În saltarul mesei mele am

şi scrisori frumoase de la mulţi dintre ei, cu care voi putea completa odată aceste

rânduri (Puşcariu 1978: 178).

În intervalul dintre acest moment şi prezentul redactării memoriilor – „exact treizeci

de ani de când am început să port un jurnal” (Puşcariu 1968: 13), intenţia iniţială a

trecut printr-o transformare radicală, care implică o modificare generică sau cel

puţin o oscilaţie: „Acum, când altă metamorfoză mă preocupă...” (Puşcariu 1968:

13).

316

Reîntoarcerea la literatură: momentele autoreferenţiale ale textului...

La o privire atentă, identitatea generică aparent fixată prin titlu –

amintiri/memorii – este în mod recurent pusă sub semnul întrebării în text. Un prim

element prin care acesta se distanţează de convenţiile genului priveşte chiar

subiectul. Discursul este frecvent punctat de declaraţii negative, care contrazic

explicit aşteptările de lectură create de informaţia paratextuală. Felul în care

debutează textul amintirilor pare să prevină cititorul asupra aspectului minimalist,

impresionist şi fragmentar al relatărilor ce urmează:

Tot ce am de spus cititorului despre anii aceştia e numai o colecţie de impresii

ce au fost atât de vii, încât s-au întipărit în memoria mea, fragmente dintr-o mare

frescă a locurilor văzute şi a oamenilor întâlniţi (Puşcariu 1968: 14).

În contrast cu promisiunea iniţială a unei galerii de portrete faimoase şi a unor

evenimente demne de înregistrare, textul anulează intenţia originară exprimată în

jurnal, înlocuind reconstituirea cu detaliul izolat, dar revelator:

Dar dacă cititorul nu va avea adesea prilej să înveţe ceva nou din această carte

şi nu-şi va putea face o imagine exactă a locurilor, oamenilor şi evenimentelor (s.n.),

aş vrea să se aleagă din mozaicul ce-l prezint cu impresia că vremile pe care le descriu

şi preocupările celor de vârsta mea nu erau lipsite de interes şi uneori chiar de farmec.

Chiar ceea ce lipseşte din descrierile mele completează tabloul ce vreau să-l prezint

(Puşcariu 1968: 19).

Aşadar, departe de a prezenta imaginea unitară, coerentă, amplă şi completă a unei

epoci, anunţată astfel şi aşteptată implicit din partea textelor de factură

memorialistică, scopul propus este în aparenţă mult mai modest: textul nu oferă

decât o suită de imagini disparate, prin care cititorul întrezăreşte, dar nu cuprinde

dintr-o privire, contextul specific al unui timp trecut. Conform termenilor plastici pe

care îi împrumută, scrierea devine un conglomerat de fragmente dintr-o frescă, nu

fresca în sine, un ansamblu de bucăţi de mozaic, nu reprezentarea completă pe care o

alcătuiesc acestea.

Frazele cu o turnură negativă se succed din ce în ce mai alert în acea parte a

amintirilor care constituie echivalentul însemnărilor de călătorie:

În loc să vorbesc de monumentele pe care Baedeker le înseamnă cu câte o

steluţă sau chiar două de câte ori te sfătuieşte să te opreşti într-un muzeu sau înaintea

unei clădiri, voi zăbovi cu cititorii mei mai adesea ca să vedem locuri fără importanţă

istorică sau monumentală (s.n.) şi ne vom întâlni cu oameni ce nu au nume strălucite

(s.n.): întâlnirea cu două vieneze în capitala Austriei, ale cărei palate în stil baroc nu

le-am remarcat (s.n.), sau o şedinţă de constituire a societăţii studenţeşti din

Budapesta, unde nu m-am oprit (s.n.) să văd insula Margareta (Puşcariu 1968: 18).

Recurenţa definirii în negativ atinge în cele din urmă forma paradoxală a autonegării

descrierii de călătorie în calitate de descriere:

Acest capitol al amintirilor mele nu va fi însă o descriere de călătorii (s.n.), ci

mai de grabă înşirarea câtorva impresii fragmentare şi uneori învălmăşite. La

colecţiile vaticane sau la tablourile din Florenţa nu mă voi opri decât incidental (s.n.),

dar voi face o citaţie lungă din Turgheniev când voi trece cu trenul prin Elveţia


317

Eliza DEAC

În afară de faptul că nu vizitează locurile recomandate, naratorul refuză să se

informeze în prealabil cu privire la ţara pe care urmează să o viziteze. Despre lista

de cărţi alcătuită de un prieten afirmă: „N-am citit nici una (s.n.), voind să privesc cu

ochii mei, nu cu ai altora (s.n.), minunile Italiei” (Puşcariu 1968: 73). De fapt,

această persistenţă a negaţiei este reflexul unei încercări proprii de reconfigurare a

unei noţiuni frecvent invocate în legătură cu literatura memorialistică –

autenticitatea. Înregistrarea memoriilor se aliniază mutaţiilor survenite în tehnica

romanului de început de secol XX şi în artele vizuale, unde reprezentarea autentică

nu mai este echivalată cu descrierea ordonată şi exhaustivă sau cu un trompe-l’œil,

ci cu emularea aspectului instantaneu şi inconsecvent al percepţiei. Refuzul lecturii

este o modalitate de a elimina filtrul cultural care ar orienta, dar concomitent ar şi

distorsiona receptarea. Conform acestei perspective, autenticitatea este rezultatul

unei expuneri nedirijate la imprevizibilul impresiilor. Ochiul călătorului se

suprapune ochiului impersonal al aparatului de fotografiat, ce devine accesibil

amatorilor tocmai în perioada care constituie subiectul amintirilor. Acestea devin o

colecţie de instantanee ale unor elemente a căror aparentă insignifianţă nu le

diminuează funcţia revelatoare: „Sunt momente când un fir de iarbă îţi spune mai

mult decât un codru întreg” (Puşcariu 1968: 73). În consecinţă, se poate afirma că,

mai mult decât conţinutul, ceea ce reflectă atmosfera specifică a epocii descrise este

tocmai maniera fragmentară a înregistrării unor impresii mai persistente în memorie

decât monumentele, evenimentele sau personalităţile consacrate.

Tema amplă a războiului, care constituie obiectul principal al celei dintâi părţi

a Memoriilor, cunoaşte acelaşi regim al negativului:

Iată-mă că de câteva zile scriu iar în acest ziar despre mici întâmplări ale zilei,

ca şi când am trăi vremuri normale, fără evenimente importante (s.n.). Pentru copiii

mei, când după zeci de ani vor răsfoi poate paginile acestea, va fi de neînţeles cum nu

găsesc să scriu nimic despre război (s.n.), când suntem în zilele marilor lupte ce pe

germani i-au făcut să înainteze până la Marna, ce le fusese atât de dezastruoasă acum

trei ani şi jumătate (Puşcariu 1978: 296).

Însemnarea din jurnal este transplantată în memorii fără completări ulterioare,

conform unei alte nuanţe a autenticităţii:

Am crezut apoi că valoarea documentară a acestui ziar nu poate decât creşte,

dacă nu vorbesc [...] despre lucruri pe care nu le-am văzut sau despre întâmplări pe

care nu le-am trăit însumi (Puşcariu 1978: 386).

La fel ca în cazul primelor călătorii prin Europa, rememorarea războiului presupune,

paradoxal, un efort reductiv, respectiv eliminarea tuturor interpretărilor şi a

completărilor edifiante care s-au acumulat în intervalul dintre momentul experienţei

şi cel al rescrierii sale. Cu toate că, în prezentul redactării, memorialistul are o

imagine cvasi-omniscientă asupra evenimentelor pe care le-a trăit, în anii maturităţii,

cu sentimentul neputinţei de a le cuprinde în întregime şi de a le atribui o

semnificaţie altfel decât parţială, textul său devine o încercare de recuperare tocmai

a viziunii incomplete a omului aflat sub vremi:

Tendinţa de a nu altera imaginile primite direct prin completări luate de

aiurea, sau cu cugete gândite cu mintea mea actuală (s.n.), mi-a fost mai scumpă

318


decât dorinţa multor scriitori de memorii ce vor să apară atât de bucuros ca bine

informaţi şi cu mult simţ de previziune (Puşcariu 1978: 31).

Cu fineţea unui scriitor de literatură, Puşcariu înţelege şi teoretizează subtila

diferenţă dintre autenticitate şi veridicitate. Dacă, de regulă, genul memoriilor

reclamă de partea sa veridicitatea, Puşcariu îşi restrânge, cu modestie, obiectivul la

redarea cât mai autentică a unei perspective individuale într-un moment specific din

existenţa sa:

În memoriile mele aş vrea ca tablourile pe care le dau să fie veridice, dar n-am

ambiţia să fie mai mult decât nişte schiţe impresioniste. Nu cum erau de fapt, cu cum

mi se părea mie că sunt (s.n.) cred că este mai interesant (Puşcariu 1978: 330).

Există însă şi momente în care autorul consideră necesar să acorde prioritate

veridicităţii, precum în cazul portretului pe care-l schiţează politicianului Iancu

Flondor, unde adaugă în text tocmai acel fel de completări pe care le suprimă în alte

situaţii:

De aceea am introdus un corectiv în povestirea mea făcută după însemnările

contemporane, acest intermezzo, cu consideraţii anacronice, dar necesare pentru o mai

justă imagine a unui revoluţionar (Puşcariu 1978: 330).

Pe plan temporal, corelativul instantaneului îl constituie desfacerea ordinii

cronologice şi înlănţuirea evenimentelor într-o manieră ce distanţează genul

memoriilor de sfera documentară şi îl apropie de aceea a literaturii:

Suvenirul nu urmează drumul bătătorit al logicii, dar nu e bine nici să o ia

razna, ca visurile. [...] Memoriile, deşi au în comun cu ştiinţa iubirea de adevăr, fac

parte mai mult din scrierile literare decât din cele ştiinţifice (s.n.). Respectul

adevărului nu implică numaidecât logica şi cronologia, iar împrospătarea memoriei

prin consultarea unor scrieri sau notiţe contemporane nu are voie să semene cu o

bibliografie (Puşcariu 1968: 130).

sau, am putea adăuga, cu o biografie.

Uneori, ordinea textuală se subordonează liberei asociaţii de idei, lăsând la

vedere desfăşurarea neîngrădită, dar în acelaşi timp conştientizată, a gândului,

precum în această evocare a mării:

Marea!

Ea e de vină că în amintirile mele din Lipsca vorbesc de Italia şi Grecia. Când

vezi nemărginirea ei şi veşnica unduire a valurilor, pierzi noţiunea timpului şi

spaţiului şi gândurile se urmează necontrolate de ceasornic şi nezăgăzuite de

compartimentările tradiţionale (s.n.) (Puşcariu 1968: 108).

Largi salturi temporale, condensate în fragmente restrânse, se întâlnesc adesea pe

parcursul textului, ca în acest paragraf ce conţine trei repere cronologice: redactarea

scrisorii, recitirea acesteia patruzeci de ani mai târziu şi citarea ei în volumul de

amintiri:

Eu fac un compliment şi alerg la telegraf, de unde ţi-am trimis telegrama de

ieri. [...]

319

Eliza DEAC

Am reprodus câteva pasagii dintr-o scrisoare a mea de la 24 iunie 1904, pe

care am găsit-o între hârtiile rămase după soţia mea, moartă patruzeci de ani mai

târziu (Puşcariu 1968: 331).

În alte cazuri, urmărirea unui gând prin scriitură devine atât de interesantă pentru

lingvist încât memorialistul pare să-şi piardă din vedere cititorii pentru o vreme, ca

apoi să fie nevoit să-şi spună:

Stop!

Opreşte băiete! Ca orice bătrân, te-ai lungit la vorbă. [...] e bine să te opreşti la

timp când te ispiteşte cheful de vorbă şi când amintirile te năpădesc prea tumultuos.

[...] Citând câteva pilde ilustrative pentru lingvistica care te-a preocupat o viaţă

întreagă şi care ţie ţi se pare deosebit de interesantă, eşti dispus să dai şi alte exemple,

uitând că interesul pentru limbă e obştesc şi la nespecialişti numai când nu oboseşte.

Deci: stop la timp! (Puşcariu 1968: 366)

Lăsând la vedere şi comentând aceste strategii scripturale, Puşcariu face de fapt mici

exerciţii de stil, după cum anunţase la început, adăugând astfel textului memoriilor o

dimensiune suplimentară, care va intra treptat în concurenţă cu valoarea lor de

document, anume caracterul literar.

1.2. Sursele memoriilor: jurnalul şi scrisoarea

Îndepărtându-se de intenţia originară de a oferi o imagine completă a unei

epoci, naratorul renunţă concomitent şi la posibilitatea contrară – aceea de a

transforma textul într-o autobiografie sau într-o sursă biografică:

Să iau măturoiul şi să dau la o parte zgura. Şi zgură e înainte de toate tot ce e

răfuială cu adversarii mei şi tot ce a intrat în paginile ziarului meu ca să servească de

material autobiografic (s.n.). Vanitatea, puţin interesantă pentru alţii, de a strecura

ştiri ce ar putea fi utilizate de cei care ar vrea să se ocupe de tine vreodată, ca orice

încercare a se prezenta ulterior în lumina cea mai favorabilă e explicabilă, dar trebuie

evitată (Puşcariu 1968: 14).

Cu toate acestea, materialul documentar nu este eliminat în întregime. Finalul

amintirilor cuprinde un capitol dedicat istoriei Dicţionarului limbii române cu

scopul explicit ca acesta să servească unei reconstituiri corect informate asupra

contextului elaborării sale:

De aceea am dat despre el mai multe ştiri pe care cel ce vrea să facă odată o

monografie (s.n.) despre el nu le poate afla decât de la un martor ocular şi un

cronicar al epocii lui (s.n.) (Puşcariu 1968: 367).

În alte cazuri, Memoriile citează efectiv documente de epocă, unele chiar publicate

în periodice, precum raportul de rector al lui Puşcariu la finalul primului an de

existenţă a Universităţii din Cluj sau darea de seamă despre modul de funcţionare a

Ligii Naţiunilor.

În cea mai mare parte însă, conţinutul volumului de Memorii se construieşte

pe baza jurnalului şi a scrisorilor. Munca de memorialist a lui Puşcariu se rezumă, în

esenţă, la selectarea şi ordonarea materialului informativ pe care le conţin acestea.

Editarea jurnalului devine sursa unei noi meditaţii autoreflexive punctate de negaţii.

După consemnarea şi justificarea unor goluri informative referitoare la câteva

evenimente majore ale epocii, autorul se autoreprezintă în faţa unei alte dificultăţi –

320


aceea a eliminărilor: „Ceea ce trebuie să omit din el, după un sfert de veac, formează

o problemă care îmi pricinuieşte adesea multă bătaie de cap şi griji” (Puşcariu 1978:

387). Îndepărtând acele părţi pe care nu le consideră de interes pentru cititor,

memorialistul nu doreşte să intervină în textul iniţial. Dimpotrivă, el îşi propune să

folosească „de-a dreptul jurnalul aşa cum a fost scris, cu unele omiteri şi mai rar cu

adause, dar fără îndreptări” (Puşcariu 1978: 387) în încercarea de a păstra nu numai

atmosfera momentului, dar şi, se subînţelege, imaginea autentică a unui sine

anterior, aşa cum aceasta s-a conservat prin expresie.

Cea mai amplă şi mai consistentă reflecţie asupra metodei memorialistice este

determinată însă de parcurgerea colecţiei de scrisori adresate zilnic soţiei sale pe

toată durata cât s-a aflat pe front în timpul primului război mondial. Fragmentul

intitulat „Din scrisorile mele cele de toate zilele”, plasat după debutul Memoriilor,

este descris ca un echivalent al prefeţei, devenită, de această dată, parte integrantă a

textului. Rolul memorialistului pare a se reduce, la fel ca în cazul jurnalului, la acela

de editor al propriului epistolar:

Sunt dar în situaţia unui care a găsit nişte scrisori vechi, pe care le crede destul

de interesante spre a fi reproduse fragmentar.

De obicei asemenea lucruri se scriu în introduceri. Dar experienţa mă învaţă

că, la începutul unei cărţi, cititorul nu e destul de pregătit ca să le înţeleagă. Dealtfel,

o scriere care are nevoie de a da lectorului astfel de îndrumări nu se recomandă bine,

căci cel ce citeşte o carte trebuie să ajungă singur la convingerile despre ea la care ar

dori autorul. Dar fiindcă uneori cel care scrie simte nevoia de a sta de vorbă cu cel

care-l citeşte (s.n.), cel mai bine e să o facă atunci când îi trece prin minte acest gând

(s.n.) şi nu să-l amâne până la urmă, când se scriu introducerile (aşezate apoi la

începutul cărţilor) (Puşcariu 1978: 34).

Notele autoreflexive ale textului corespund de fapt acestor momente colocviale între

scriitor şi cititorul său. Tonul conversaţional pune explicit în scenă ficţiunea pe care

Paul de Man o semnala la originea autobiografiei ca „discurs al auto-restituirii”

(1984: 74), respectiv iluzia unui „discurs care este susţinut (s.a.) dincolo de şi în

ciuda privării (s.a.)” (1984: 73). Privarea înseamnă o absenţă ce poate lua o formă

dublă: absenţa fizică a celui aflat la originea discursului scris, în sensul platonician

de „literă fără corp” (Rancière 2008: 72), la care se adaugă absenţa fizică a celui

aflat dincolo de mormânt, căruia i se substituie „volum[ul ce] nu va putea apărea

decât după moartea mea” (Puşcariu 1978: 34). Puşcariu se dovedeşte astfel tributar

unei poetici romantice a expresiei, similare celei reperate de J. Hillis-Miller în

poemele lui Wordsworth, pentru care „Cartea înlocuieşte corpul uman ca încarnare a

puterii altfel indiscernabile a spiritului uman” (1987: 86), permiţând astfel un dialog

– de tip prosopopeic – dincolo de limitele temporale ale unei vieţi. Asemenea

meditaţii, ce intervin în text nesistematic, conform impulsurilor gândului, mergând

până la integrarea paratextului în corpul textual, sunt indicii ale unei deplasări tot

mai accentuate ale acestuia dinspre categoria memoriilor spre o formă de scriitură

care a reprezentat o aspiraţie mai mult sau mai puţin vizibilă, dar egal de constantă,

a autorului.

Parcurgerea scrisorilor în vederea publicării lor adaugă o nuanţă în plus

noţiunii de autenticitate documentară. De această dată, pactul referenţial pe care îl

implică amintirea nu presupune recuperarea din memorie a unor impresii ce au

321

Eliza DEAC

rezistat trecerii timpului, ci redarea precisă a unor trăiri în forma în care ele au fost

experimentate simultan cu evenimentele care le-au provocat, în acest caz – viaţa de

pe front. Scrisorile personale reprezintă astfel documentele cu cel mai înalt grad de

fidelitate a înregistrării cotidianului efemer, nu numai prin decalajul scurt între fapte

şi notarea lor, ci şi prin faptul că ele nu sunt trecute prin cenzura sau stilizarea pe

care o implică proiecţia cititorului posibil al unui text scris în vederea publicării.

Autorul păstrează până şi elementele cifrate din însemnările iniţiale, adăugând, la

reeditare, doar cheia acestora:

Ele fiind zilnice, notate sub impresia imediată a evenimentelor, au prospeţime,

iar neurmărind efecte asupra unor cititori străini, ci fiind scrise numai pentru Leonora,

au şi sinceritate absolută. Ele ar suferi unele retuşări, dar am preferat să modific cât

mai puţin, pentru ca să nu sufere autenticitatea lor. Doar pe alocuri am crezut necesar

să fac înţelese şi pentru alţii unele lucruri cunoscute numai de noi doi. Cum scrisorile

erau uneori cenzurate, era necesar să vorbesc în ele acoperit; Antoneştii, numiţi astfel

după fratele meu Anton, care trăia în România, erau fraţii de dincolo de Carpaţi


În esenţă, intervenţiile asupra surselor – jurnal, scrisori, documente de epocă –

rămâne minimală. Scrierea memoriilor e, în mare măsură, un proces de autoeditare.

2. Arta memoriilor

2.1. Despre limitele limbajului Dezbaterea asupra autenticităţii îl conduce pe memorialistul şi lingvistul

Puşcariu spre o temă centrală a esteticii, anume aceea a caracteristicilor limbajelor

artistice şi a diferenţelor dintre acestea:

Pictorul are însă paleta pe care poate produce nenumărate nuanţe ale unei

colori, iar ochiul privitorului vede simultan pe aceeaşi pânză pomul sub care stau la

umbră nişte călători, poteca pe care au venit şi râul ce curge în fund. Scriitorul nu are

decât colori în tuburi, pe care nu le poate amesteca pe paleta sa pentru obţinerea

nuanţelor; „roşu” e şi sângele, şi macul, şi bujorul sau amurgul. El nu poate exprima

simultan prin cuvinte imaginea pomului, a grupului de călători, a drumului şi a râului,

iar pentru odihna la umbră, după o călătorie prin arşiţa soarelui şi pentru curgerea

râului are nevoie de un număr mare şi o succesiune bine alcătuită de cuvinte.

Muzicianul are ritmul, melodia şi măsura [...]. Numai limba noastră e prea săracă ca

să poată găsi expresii adecvate când nu se adresează numai intelectului, ci şi

sufletului nostru (s.n.). [...] Autorul unui dicţionar şi al unor studii despre bogăţia

limbii româneşti cu ample documentări e dezarmat (s.n.) când, în memoriile sale din

război, ar vrea să descrie una din cele mai adânci şi chinuitoare senzaţii ale ostaşului,

dorul de casă şi de pace, sau arzătoarea dorinţă, cea de concediu. Atunci doar vraja

versului şi muzicalitatea limbii îl pot ajuta. Dar nu oricine e poet şi doar un Eminescu

e un măiestru al eufoniei. Cât despre mijloacele stilistice, ele sunt instinctive şi trebuie

găsite – nu căutate! – printr-un fel de intuiţie în fiecare caz special.

În cazul de faţă, am făcut o încercare cu fragmentele din scrisorile către soţia

mea (Puşcariu 1978: 31–32).

Lingvistul cu sensibilităţi literare este cel mai în măsură să distingă şi să explice

limitele expresive ale limbajului scriptural şi deosebirile de roluri: în timp ce un

lingvist diferenţiază şi consemnează sensurile sincronice şi diacronice ale cuvintelor

322


înregistrate deja într-un amplu corpus de texte de diferite genuri, scriitorul este cel

provocat să le găsească semnificaţii şi contexte noi, care să facă perceptibile nuanţe

ale unor senzaţii sufleteşti provocate de experienţe inedite sau particulare. Dincolo

de criza absenţei cuvintelor, care separă lingvistul de poet, comparaţia pe care acest

amplu comentariu o realizează între cuvintele scriitorului şi culorile pictorului se

realizează în dezavantajul primei categorii: alături de distincţia clasică a lui Lessing

între simultaneitatea celor din urmă şi caracterul succesiv al celor dintâi, autorul

pare să privească drept o scădere necesitatea unei exprimări perifrastice în situaţiile

în care trecerea de la referent la cuvânt implică inevitabil o simplificare, precum în

cazul culorilor. Puşcariu pare să sugereze că aceste dificultăţi rezultă dintr-o anumită

incompatibilitate între natura vizuală a memoriilor în forma înregistrată de conştiinţă

şi notaţia scripturală care descompune o impresie şi îi redă succesiv elementele.

Metaforele recurente de-a lungul textului – frescă, mozaic, tablou, fotografie –

indică aspiraţia acestuia spre aceeaşi putere instantaneu evocatoare pe care o au

imaginile plastice.

Asemenea reflecţii repetate pe parcursul textului semnalează o apropiere

subtilă a discursului memorialistic de cel artistic. Citarea scrisorilor este în sine un

mijloc stilistic menit să suplinească imposibilitatea de a reconstitui prin limbaj

specificul unei stări sufleteşti dispărute. Chiar dacă acestea se caracterizează iniţial

prin sinceritatea absolută pe care o presupune lipsa unui cititor imaginat în afara

destinatarului, citarea lor în cadrul memoriilor este folosită ca o strategie artistică de

captare a atenţiei lectorului viitor proiectat pentru acestea. Altfel spus, autocitarea

operează conversia unui text cu valoare documentară într-un text ce aspiră şi la o

valoare literară. Astfel, una dintre primele autoreferinţe ale textului măsoară distanţa

între intenţia jurnalului şi cea a memoriilor prin aspiraţia spre literaritate: „Acum,

când altă metamorfoză mă preocupă, trecerea amintirilor prin alambicurile şi

retortele atelierului de scriitor (s.n.)” (Puşcariu 1968: 13). De altfel, înainte de

afirmarea potenţialului său documentar, jurnalul se definise primordial ca un posibil

gen literar:

să încep acest ziar care ar putea deveni singurul gen literar (s.n.) pe care mai

sunt capabil să-l mai practic, de când m-am cuminţit şi am renunţat definitiv la orice

veleităţi de scriitor (Puşcariu 1978: 177).

Aşadar, scrierea memoriilor devine din ce în ce mai explicit o ultimă tentativă de

creaţie literară, carieră pe care tânărul Puşcariu a abandonat-o cu regret în favoarea

lingvisticii:

Mi-au trebuit câţiva ani şi am avut norocul să întâlnesc oameni cu multă

judecată dreaptă ca să mă conving că n-am, cum aş fi dorit atât de mult, talent de

literat. A fost una din marile decepţii ale vieţii. Dar a fost în acelaşi timp cea mai mare

învingere a mea când am renunţat la o himeră care îmi putea aduce decepţii şi mai

amare. Încercările mele literare, atât de nereuşite, n-au fost însă o pierdere de vreme.

Nici n-au însemnat o scădere a încrederii în viitor. Căutând ani de-a rândul echilibrul

între artă şi ştiinţă, am câştigat acea îndemânare a scrisului, care poate face agreabil

chiar cel mai arid tratat filologic. Tocmai acum, la bătrâneţe, când am încercat să dau

lucrări sintetice de lingvistică, mi-au prins bine exerciţiile de stil şi compoziţie făcute

în tinereţe (Puşcariu 1978: 15).

323

Eliza DEAC

Pe de altă parte, tocmai exerciţiile de stil au făcut obiectul criticii aduse primelor

sale încercări literare. Una dintre persoanele a căror părere a avut o influenţă

decisivă asupra tânărului scriitor aspirant, care a recunoscut justeţea obiecţiilor

primite,

îmi mai dădu un sfat, tot atât de dureros. Să nu mai continui să cred că

exerciţiile de „stil şi compoziţie” pe care le făceam erau identice cu literatura

(Puşcariu 1968: 117).

În acest sens, exerciţiile de stil literar prin care memorialistul filtrează amintirile

asumă un rol mai modest decât intenţia expresă – acela de a facilita lectura textului.

Ele se doresc echivalentul nuanţelor folosite de pictor:

Ceea ce colorează (s.n.) amintirile nu e nici greutatea conţinutului lor, nici

bogăţia de fapte interesante. E sinceritatea povestitorului şi în mare măsură stăpânirea

lui de a nu prezenta lucrurile mai frumoase şi mai favorabile decât cum au fost


Intenţia stilistică este uşor de localizat în text. Însă, chiar dacă reuşite, asemenea

exerciţii păstrează o notă de artificialitate prin schimbările oarecum bruşte de

tonalitate pe care le provoacă în raport cu fragmentele învecinate. Acest contrast

inopinat este mai vizibil în Călare pe două veacuri, cum ar fi în cazul seriei de

substituiri ale vocii naratorului prin vocea unor entităţi inanimate sau ireale, cu

simpla intenţie de da o notă mai accesibilă unui text încărcat de informaţii istorice şi

culturale:

Povesteşte Sena:

Pe când oraşul se numea încă Luteţia, pe valurile mele pluteau vasele cu pânze,

vâslite de marinari vânjoşi. Mie, şi comunicaţiei cu marea pe apele mele (s.n.), se

datoreşte faptul că aici s-a stabilit capitala ţării (Puşcariu 1968: 133).

Stafiile şi strigoii care apar noaptea în jurul Luvrului şoptesc […] (Puşcariu

1968: 134).

Stilurile povestesc […] (Puşcariu 1968: 135).

Exerciţii stilistice mai complexe şi fin realizate artistic se întâlnesc însă în Memorii,

în reconstituiri de relatări la persoana întâi, precum un episod din război povestit de

primarul din Moeci sau istorisirea lui Vasile Osvadă privind preluarea conducerii în

Transilvania la finalul războiului. Aceste rescrieri reuşesc să individualizeze

discursul, surprinzând caracteristicile lexicale şi sintactice ale vorbitorului. Dincolo

însă de aceste eforturi de a adăuga un colorit atrăgător amintirilor, libertatea formală

a memoriilor constituie pentru autor ocazia unei ultime încercări literare, în cadrul

unui gen literar la fel de anamorfotic, anume romanul.

2.2. Romanul de dragoste şi romanul de război

Jurnalul din război al lui Puşcariu înregistrează o faţă mai puţin cunoscută, dar

nu mai puţin dificil de înfruntat a acestuia, respectiv „urâtul şi gândurile apăsătoare

ce te năpădesc în lungile ceasuri de singurătate şi pe care numai lectura le poate

alunga” (Puşcariu 1978: 239). Acest subiect este abordat în cadrul unei conferinţe pe

care a fost invitat să o susţină în 1917, pentru care a ales ca temă „Războiul şi

324


literatura”. Cu această ocazie, el anticipă un nou fel de roman – cel al războiului în

desfăşurare:

Romanul acestui război nu s-a scris încă şi probabil că nu va fi scris în curând.

[...] Actualitatea e încă prea puternică ca să-i permită distanţarea necesară pentru ca să

cuprindă pe retina lui de artist imaginea amplă a războiului acesta complicat (Puşcariu

1978: 239).

Şi totuşi, pe două pagini, Puşcariu oferă o imagine concentrată a propriei viziuni

asupra acestui roman al viitorului, schiţând o vastă tipologie de personaje şi situaţii

şi reflectând asupra stilului adecvat tematicii războiului: pe de o parte, formula

realistă a ultimelor decenii, care „să-l descrie exact şi fără preferinţe” (Puşcariu

1978: 239), pe de alta, nota romantică, „sentimentală, idealistă şi plină de «poezie»

de care suntem însetoşaţi oricât am fi de sobri” (Puşcariu 1978: 240). În această notă

uşor sentimentală, Puşcariu prezice cum „un nume necunoscut încă va iscăli cartea

care va istorisi simplu cum a fost lumea pe vremea marii încăierări universale”

(Puşcariu 1978: 241).

Anumite comentarii autoreflexive ale Memoriilor lasă să se înţeleagă că,

revizuind însemnările din această perioadă a vieţii sale, autorul este conştient de

elementele romaneşti ale textului său. Colajul de jurnal şi scrisori care alcătuieşte

prima parte a Memoriilor poate fi citit ca o tentativă de construire a unui asemenea

dublu roman, de război şi de dragoste. Departe însă de imaginea atotcuprinzătoare

pe care o propune teoretic, formula realistă a lui Puşcariu rămâne aceea a

înregistrării fragmentare şi parţiale, în consonanţă cu romanul modernist al debutului

de secol XX:

Pe mine nu m-au preocupat evenimentele mari ce au umplut anii 1914–1918

(s.n.), ci am vrut să arăt cum ele s-au răsfrânt în sufletul unui român care a luptat pe

frontul celălalt, în Alsacia şi Lorena românească, şi gândurile ce le-au stârnit aceste

lupte, văzute din perspectiva limitată a luptătorului pe o porţiune mică de teren (s.n.)


În numele autenticităţii, perspectiva primează asupra faptelor, chiar cu riscul de a

exclude evenimentele considerate retrospectiv drept majore:

[...] se întâlnesc multe fapte mărunte, nimicuri fără importanţă şi observaţiuni

banale, care la aparenţă sunt prea puţin înrudite cu războiul. Însă numai la aparenţă;

cel puţin cu războiul pe care l-am cunoscut eu. Poate tocmai rolul redus pe care îl vor

avea descrierile luptelor sângeroase şi rarele bubuituri de tunuri şi puţinul lătrat al

mitralierelor să facă cartea aceasta mai plăcută la citit şi mai veridică (Puşcariu 1978:

31).

Nu numai unghiul de focalizare este responsabil pentru reprezentarea

restrânsă a războiului, ci şi faptul că reconstituirea memorialistică este mai curând

un roman de dragoste. Partea întâi este dedicată soţiei autorului, întrucât paginile

sale „vorbesc uneori mai mult de ea decât de război” (Puşcariu 1978: 3). Rescrierea

propriei vieţi sub forma romanului de dragoste se dovedeşte aspectul cel mai

problematic al memoriilor prin dificultăţile expresive pe care acest subiect le

provoacă lingvistului. Încă o dată, scriitura memorialistă se dovedeşte trădătoare în

raport cu imaginea memorată:

325

Eliza DEAC

În amintiri, fericirea pe care ai trăit-o cu aleasa inimii tale are aureola unui

soare ce răsare, violent în strălucire, dar greu de prins într-o operă de artă. Din toată

bogăţia de culori, cel ce vrea să reţină pentru alţii o imagine, mai ales un memorialist,

va putea să întrebuinţeze prea puţine. Aurul şi flacăra de pe firmament, atât de trainice

şi strălucitoare în amintire, devin, când le-ai aşternut pe pânza tabloului scris, un

banal roşu şi galben (Puşcariu 1968: 371–372).

De altfel, în acest context, scriitura nu se realizează decât în absenţa celuilalt. Când

distanţa impusă de evenimentele exterioare este temporar suprimată, cuvintele ca

notaţie nu mai sunt necesare şi, în consecinţă, aceste momente apar ca spaţii albe pe

pânza evocărilor.

3. Concluzii

Lectura în detaliu a memoriilor lingvistului relevă, dincolo de aspectul

informativ, o marcată intenţie de a aduce relatarea la rang artistic printr-o formă de

scriitură ce se autodescrie cel mai adesea ca tablou, dar pe care am putea caracteriza-

o drept romanescă, în sensul recent atribuit acestei noţiuni: „romanescul constă în a

vedea şi a trăi viaţa ca un roman şi a plonja în roman ca şi cum acesta ar fi viaţa

adevărată” (Murat 2017: 12). Situarea de partea literarului mai mult decât de partea

documentarului devine explicită în momentul în care autorul îşi dezvăluie

principalele modele – Ibsen, Shaw şi Pirandello – cu ocazia a ceea ce el numeşte

„vizită de atelier” (Puşcariu 1968: 367). De la Ibsen a împrumutat

[...] arta de a doza. Mai ales în memorii, mi se pare că este deosebit de

important să ştii câte picături de sirop poţi pune ca să nu alterezi puterea vindecătoare

a medicamentului (Puşcariu 1968: 368).

Dozarea se dovedeşte însă, pe ansamblu, eclectică. În încercarea de a cuceri şi păstra

atenţia cititorului, scriitorul reuneşte toate resursele pe care le deţine: jurnal, scrisori,

mapa de documente, portrete (sau „necroloage”, Puşcariu 1978: 480). Nu

întotdeauna însă stilurile acestora se armonizează. În final, textul lasă mai degrabă

impresia unui amalgam decât a unei construcţii unitare. Cu toate acestea, exerciţiile

stilistice ale autorului vădesc sclipiri creatoare ce impun o nuanţare a judecăţilor

acelor critici care pun sub semnul întrebării valoarea literară a ultimelor texte ale lui

Puşcariu (Zaciu 1996, Săndulescu 2008).

Rezultatul final îşi găseşte termenii de comparaţie în două opere artistice. Pe

plan literar, autoreflexivitatea manifestă a textului aminteşte de cel de-al treilea

model invocat – Pirandello cu Şase personagii în căutarea unui autor, care „a adus

atelierul său de dramaturg, cu toate recuzitele pline de praf, pe scena teatrului. Un

truc care i-a asigurat un mare succes teatral” (Puşcariu 1968: 367). Prin diversitatea

obiectivelor şi stilurilor experimentate, Memoriile sunt şi ele caracterizabile ca un

text în căutarea unui gen. În al doilea rând, într-unul din aceste momente

autoreferenţiale, autorul îşi compară textul cu celebre statui incomplete, fie sub

efectul vicisitudinilor timpului, fie pentru că încă nu au părăsit atelierul artistului

(Puşcariu 1978: 387). Pe plan artistic, această creaţie memorialistică lasă impresia

unei asemenea opere în lucru, a unei ample vizite de atelier, dar care merită

întreprinsă întrucât fragmentele expuse reuşesc să îşi atingă scopul, acela de a oferi

cititorului un excurs într-un alt timp şi cu alte preocupări.

326


Bibliografie

A. Corpus

Puşcariu 1968: Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895–1906),

Bucureşti, Editura Pentru Literatură.

Puşcariu 1978: Sextil Puşcariu, Memorii, Bucureşti, Editura Minerva.

B. Studii şi articole

Anghelescu 1986: Mircea Anghelescu, Sextil Puşcariu memorialist, în Mircea Anghelescu,

Lectura operei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, p. 183–186.

Antonescu 1994: Georgeta Antonescu, Sextil Puşcariu memorialist. Între erudiţie şi

literatură, în „Steaua”, XLV, 1994, nr. 7–8, p. 10–11.

Antonescu 1998: Georgeta Antonescu, Generozitatea cărturarului, în „Steaua”, XLIX, 1998,

nr. 7–8, p. 85–88.

Man 1984: Paul de Man, The Rhetoric of Romanticism, New York, Columbia University

Press.

Miller 1987: Hillis J. Miller, The Linguistic Moment: From Wordsworth to Stevens,

Princeton, Princeton University Press.

Murat 2017: Michel Murat, Le Romanesque des lettres, Paris, Corti.

Rancière 2008: Jacques Rancière, La parole muette. Essai sur les contradictions de la

littérature, Paris, Hachette Littératures.

Săndulescu 2008: Al. Săndulescu, Sextil Puşcariu, în Al. Săndulescu, Întoarcere în timp:

memorialişti români, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Muzeul Naţional al Literaturii

Române, p. 198–206.

Simuţ 2015: Ion Simuţ, Sextil Puşcariu. Lumile culturale ale memorialisticii, în „Caietele

Sextil Puşcariu I”, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, p. 295–312.

Zaciu 1996: Mircea Zaciu, Sextil Puşcariu, în Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă,

Transilvania..., Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, p. 482–485.

The Literary Turn: the Self-Referential Moments of the Text in Sextil

Puşcariu’s Memoirs

What first impresses the reader about the memoirs of the Romanian linguist Sextil

Puşcariu is their vast and spectacular historical background which sets the stage for the

progression of an individual destiny and for some fundamental roles he assumed along the

way. Two of his autobiographical volumes are most notable from this point of view: Astride

Two Centuries. Memories of My Youth (1895–1906) and Memoirs. They recreate the

atmosphere of a few European cities – Leipzig, Paris, Vienna – where the future linguist

pursued his studies at the turn of the 20th century, offer an authentic account of the four years

of World War I from the point of view of an intellectual who spent most of this time on the

front as officer in charge of the supply services, and record with accuracy the national and

international events of the inter-war period in which he took part as a witness or as a main

actor: the unification of Bukovina, Transylvania and Bessarabia with the Romanian

Kingdom at the end of the war, the organisation of the first Romanian University in

Transylvania, at Cluj, where he was elected the first rector, the participation in the activities

of the League of Nations in Geneva between 1922–1926, the directorship of the Romanian

Institute in Berlin during World War II. Founder of a prestigious institute of linguistics – the

Museum of the Romanian Language, coordinator for almost four decades of The Dictionary

of the Romanian Language, at the request of the Romanian Academy, as well as of The

Romanian Linguistic Atlas, Puşcariu had an equally impressive scientific career.

327

Eliza DEAC

Under such circumstances, it is not surprising that the professional readers of these

memoirs tend to favour their thematic level. In contrast to previous approaches, the aim of

the present article is to carry out a detailed analysis of the formal strategies employed by the

writer for the reconstruction of his own past, placing emphasis on the numerous self-

referential points, where the text turns into a commentary on the way in which it is written

while being written. A close reading of these fragments brings into relief that the memoirs

aim for a literary rather than a documentary quality. The philologist who regretfully gave up

the idea of becoming a professional writer in favour of linguistics, describing this

renunciation as a painful victory over his own wishes, returns, at the end of his career, to his

first option by means of a very flexible genre, which aspires to the condition of artistic

product. In fact, the models most frequently quoted in the text are either literary or visual

works of art. Puşcariu’s text amalgamates in a specific manner different styles of writing: on

the one hand, documents that register the events almost concomitantly with their unfolding –

the diary or the letters, on the other, textual forms that involve various types of mediation:

reminiscence, retelling, portraits, evocations or obituaries. The selection and recording of

information do not follow the principles of a historical account but seem to give way

deliberately to the capricious meandering of memory and of subjective perception, ignoring

the chronology or leaving out important historical events. As the text unfolds, the generic

identity established by the title is progressively brought into question: the text oscillates

between a documentary intention, informed by the principle of veracity, and an artistic

intention, stemming from a notion of authenticity that is very similar to the innovative

formula of the modernist novel at the beginning of the 20th century. Although it would be

far-fetched to assert that Puşcariu’s memoirs can claim a high degree of literariness, it is

clearly visible that they surpass the condition of simple testimony of a past epoch. Their self-

referentiality and stylistic diversity are two of the successfully used strategies that bring them

in the vicinity of one of Puşcariu’s models – Pirandello. Just as the characters of the latter are

in search of an author, Puşcariu’s memoirs prove to be, in the end, a text in search of a genre.

328

reîntoarcerea la literatură: momentele autoreferenţiale ... limba si cultura/33_deac...

Documents