Rene Girard - o hermeneutică a conceptului de violenţă

parintelepafnutie        

Punctul de plecare al gândirii lui Girard se află într-o reacţie împotriva raţionalismului,

care, după el, ignoră natura iluziei religioase şi rolul său fondator al întregii societăţi.

Realmente, un grup nu poate exista fără legătura inconştientă a membrilor săi - prin

anumite acte de violenţă de nemărturisit, pierdute ori ascunse în timpul uitării, pe care-l

exprimă miturile şi toate formele sacrului. Această dimensiune de violenţă este prin

definiţie absentă, negată, ceea ce o face operatorie. şi, tot prin definiţie, ea fuge de

oamenii, pe care-i organizează ca aparţinând grupului, astfel încât tabu-ul ivit o

sacralizează şi o îndepărtează în acelaşi timp, permiţând chemarea interdicţiei, precum şi

ridicarea vălului ignoranţei necesare.

Originea este mereu inconştientă, Rousseau a arătat- o; noi suntem cei care pierdem

efectiv din vedere, faptul că originea ţine tocmai de capacitatea de a începe. Analiza, pe

care tocmai am rezumat-o schematic, este cea a lui Freud. Nimic din ce să nu fi fost deja

descoperit de inventatorul psihanalizei ( a se vedea Totem şi tabu, Eseuri de psihanaliză...

), fără ca raţionalismul să găsească în această metodă de analiză psihologică tot atâtea

puneri din nou în discuţie, în acest cadru, nu ne e în aceste timpuri străin, din contră.

Pentru Girard, totuşi, această violenţă originară este arbitrară. Pe baza acestui punct de

vedere, pe care autorul îl inovează, atunci când prezintă programul noii antropologii,

pretinsă înfiinţată - program ambiţios pe deasupra, din moment ce realizează

"echivalentul etnologic al originii speciilor" ( R. Girard, Despre cele ascunse de la

întemeierea lumii, Ed. Nemira, 1999, p. 12 ) - se nasc numeroase semne de-ntrebare. Într-

adevăr, dacă această iluzie formează un patrimoniu inconştient ( aici, numit ignorare ),

care dă naştere unei culturi, ea - iluzia - devine, de asemenea, operă. În toată teoria sa,

Girard îşi propune să scoată la iveală şi să reveleze aceste "lucruri ascunse de la

întemeierea lumii", descoperind că este vorba mereu de acelaşi fenomen, şi anume:

ne(re)cunoaşterea, ignorarea imitaţiei şi a rolului pe care-l joacă dorinţa de imitare

(esenţială între oameni), ce caracterizează toate raporturile umane.

Literatura îi furnizează filosofului dovezile, prin care să anticipeze pe Dostoievski în

Cervantes, fiind constrâns de Proust. Dar, Don Quijote, acest "fanatic al imitaţiei" este,

fără îndoială, romanul său preferat, unde Girard pune literatura în serviciul unui proiect

1

etnologic, în care se regăsesc pretutindeni presupoziţiile sale. Tocmai aici, Freud a fost

respins şi astfel, conceptele sale în mod violent refuzate (conceptul de castrare,

identificare, depărtare, purificare; Oedip, aceste "romane cele mai extraordinare", această

"fabulă uluitoare", etc. ); totul este invalidat de noua "ştiinţă a omului", căci, după Girard,

Freud nu a înţeles dorinţa fundamentală care le eclipsează pe toate celelalte: "Nu există

nimic în construcţia freudiană, a cărui prezenţă să nu fie justificată de dorinţa de a

interpreta fenomenele, prin care reuşim noi înşine să ne dezvinovăţim cu ajutorul

singurului principui mimetic" ( Despre cele ascunse..., p.387 ).

Într-adevăr, totul începe cu rivalitatea pentru obiectul dorinţei. Invidia şi gelozia sunt

cauza relaţiilor dintre oameni, şi când fiecare râvneşte la celălalt - adică doreşte ceea ce

nu are - e pentru a-l domina şi a-l distruge. Referinţele nu lipsesc, sprijinul acestei idei

fiind: Cain şi Abel, Isav şi Iacov, Romulus şi Remus...; lista ar fi lungă şi alte tipuri de

dorinţe, cu siguranţă, există, dar Girard nu le ia în considerare, căci el reduce dorinţa la

această univocitate de structură, care pentru filosof explică totul: raporturile

interindividuale încheiate de dorinţă şi violenţă, exclusiv, apariţia sacrului care este

ieşirea din acest conflict, constituirea grupului prin sacralitate, care îl întăreşte în jurul

fenomenului de fabricare a victimelor.

Toată cultura, toată politica, structura lor de funcţionare, eşecurile lor sunt, de asemenea,

incluse în dorinţa de imitare. Cu acelaşi avânt, Marx este el însuşi izgonit de această

antropologie a dorinţei, care se aseamănă mult cu o metafizică. Ca urmare, Girard

tratează în acelaşi fel, cum vom vedea, pe Nietzsche, Marx, Freud - gânditori depăşiţi.

Această dorinţă de imitaţie, care se deschide către violenţă şi care are nevoie de punerea

în scenă a factorilor sacrificiali, face să apară toate acestea în identitatea lor misionară.

După afirmaţia lui Girard, trebuie să se tolereze mereu, astfel încât victimele să nu fie

răzbunate. Ca efect al omniprezenţei acestei dorinţe - simplă, universală şi unică -

violenţa este pretutindeni şi fără sfârşit. Doar cele sfinte pot rezolva această dramă care

transcende antagonismul. În felul acesta , omul religios rezolvă o problemă, de care

suntem inconştienţi (pe care noi o contestăm, spune Girard) - aceea a violenţei sub toate

aspectele ei, care sunt mai mult decât echivalente, odată cu trecerea anilor (dorinţă de

apropriere, de răzbunare, de jertfă, sistem judiciar), căci toate se supun compulsiei de

distrugere.

2

Sacrificiile nu sunt decât tot imitaţii ale violenţei întemeietoare, ale primei violenţe.

Jertfele nu au drept trăsătură distinctivă decât unilateralitatea, distrugând astfel cercul

violenţei, pe care o interzic, subliniind-o, căci e cunoscut faptul că (de la Orgiile

dionisiace până la Lacan, violenţa are modul său de care s-a vorbit mult) exhibiţia

interdicţiei o intensifică şi că legea se sprijină pe transgresiunea sa excepţională,

organizată totodată, ritualic. Girard vrea, deci, să învingă filosofia părinţilor supoziţiei

(Marx, Nietzsche, Freud), pe care-i consideră idoli inutili, după ce-au contribuit ei înşişi

la zdruncinarea câtorva tot astfel de idoli, adică să clarifice astfel, câteva mituri.

Raţionamentul acestor idoli a devenit ineficace, circular, o mistificare (N.B. El înţelege

prin noul mit şi non-manipularea în opoziţie - ceea ce înseamnă sfârşitul), căci s-a

exagerat valoarea adevărului teoriilor în cauză.

Prin urmare, el vrea să demistifice aceste teorii, care au dominat secolul, relevând

obtuzitatea referitoare la violenţa, care dă naştere sacrului şi suscită victimele pentru

echilibru. După Girard, aceşti trei filosofi nu mai au nimic de spus astăzi, deoarece ei nu

au avut iluzia iluziilor, ca alţii. "Aceste forme intelectuale nu ajung niciodată la o ţintă

anume şi se transformă în sisteme dogmatice, incapabile - prin urmare - să renunţe cu

adevărat la sacrificiu." Este vorba de un sacrificiu, care le orbeşte, de vreme ce e

omniprezent; se revine mereu acolo, chiar dacă "totul poate să se rezume la mecanismul

de reconciliere victimară" (Despre cele ascunse..., p.148).

Girard ar vrea să deschidă epoca succesiunii celor "trei stâlpi", care au reînnoit gândirea

contemporană, fiindcă, doar în mituri şi religie se află adevărul culturii şi al politicii,

despre care s-a crezut că a fost înţeles conform instrumentelor de analiză sus-citate. Oare

este vorba doar de o incursiunae în trecut ? Acest lucru nu este atât de simplu cum se va

vedea. Totuşi, cât are reductori şi totalizatori, această interpretare nu scapă cititorului, în

ciuda bunăvoinţei, de care se bucură Girard în vecinătatea criticii, pentru că statutul

discursului său, pe care l-am situa bucuroşi mai degrabă în religie decât în teorie - în

măsura în care universalitatea unui principiu unic de explicare a tuturor conduitelor

umane convine mai mult ştiinţei şi face să se reflecteze foarte puţin la o profesiune de

credinţă mai mult sau mai puţin încărcată de prozelitism - prezintă o analiză minuţioasă a

faptelor.

3

În plus, trebuie precizat că Girard nu este un etnolog, dar că propune mai degrabă meta-

etnologia, pe care etnologii n-au ştiut să o facă (dacă s-ar crede cel puţin ceva din acest

lucru). Rămân de observat până la ce punct ea lipsea (meta-etnologia)...Violenţa şi sacrul

sunt concepte încadrate teoriei începutului de cultură, teorie care s-a dovedit a fi, înainte

de orice, un refuz la teza freudiană.

Despre cele ascunse... se organizează într-un dialog în trei (de altfel, mai degrabă vorbit

cu o anumită spontaneitate, decât scris) în jurul conceptului de mimesis, care are o tentă

de aer platonician (Girard se raportează la acest lucru), dar nu are nimic de-a face cu

teoria platoniciană a dorinţei, aşa cum o citim în Banchetul, unde importanţa lipsei de

dorinţă este înţeleasă într-un fel mult mai complex şi pe care Freud îl va relua fără a vorbi

de Lacan.

Girard vorbeşte de un alt Platon, deoarece " dorinţa mimetică şi complexul lui Oedip sunt

incompatibile". În această carte, Girard încearcă "o lectură nonsacrificială" a

Evangheliilor, adică o lectură eliberată de influenţa nevoii de sacrificiu, aşa cum aceste

cărţi sacre ne furnizează întocmai modelul lor; e o lectură în care Evangheliile denunţă cu

ajutorul credinţei creştine o viziune asupra lumii, care evită violenţa sacrificială şi cercul

său vicios.

Doar această parte a Bibliei supravieţuieşte cu adevărat acestei obsesii, deoarece

fenomenul de persecutare este explicitat. Altfel spus, a-L recunoaşte pe Dumnezeu în

persoana lui Hristos ne permite să înţelegem de ce el transcende această violenţă

continuă, pe care am fi putut-o interpreta pe nedrept, ca şi destinul condiţiei umane. Iluzia

nu se dezvăluie totuşi, câtuşi de puţin. Ne îndreptăm pe urmele lui Girard, spre lumina şi

transparenţa fiinţei, pentru că "Pasiunea lui Hristos" - făcându-L să pară victimă, dar în

ceea ce-L priveşte: fiind persecutat - pregăteşte o istorie "convenabilă umanităţii", adică

lipsită de această constrângere la violenţă şi refulare, induse prin imposibilitatea unei

soluţii. E o istorie eliberată de rolul sacrificial, deoarece Hristos luminează această

dorinţă mimetică, ce însoţeşte oamenii într-un cerc de violenţă/sacrificiu, fără a observa

că este în mod fundamental nevoie să se persecute.

E mai mult decât o "deconstrucţie"- cum îi place lui Girard să spună, împrumutând acest

termen din cu totul altă filosofie- e o adevărată distrugere a deconstrucţiei conceptuale.

Concluzia care se potriveşte termenului "deconstrucţie" în cadrul acestui proces, este

4

clară: pe scurt, prin Hristos, non-violenţa a devenit posibilă şi pentru civilizaţia noastră,

comportamentele oculte, mitice şi inconştiente sunt depăşite, fiindcă mecanismul

persecuţiei este pus la zi, toate acestea datorită analizei principiului mimetic, neremarcat

până atunci.

Nu mai e nevoie (acest lucru este clar) să se apeleze la conceptele freudiene, de care se va

dori neapărat să se facă economie (Girard e foarte polemic şi foarte ferm vis-a-vis de ceea

ce respinge); de exemplu: impulsul de pierdere stabilit de o invenţie inutilă. În ţapul

ispăşitor este vorba de descifrarea textelor biblice; Hristos dezvăluie persecuţia din sânul

violenţei, lucru de care oamenii nu se îndoiesc. De unde, etapa care s-a terminat, după

Girard, privind cristianismul, e un moment la care nu se mai poate reveni. Informaţii în

legătură cu aceste scrieri de antropocentrism sunt puţine.

Opera lui Girard culminează - după cum se ştie - într-o apologetică simplă, întemeiată pe

un tablou zugrăvit de-a lungul miturilor timpurilor - îngrozitoare şi barbare - timp în care

oamenii erau orbiţi de dorinţa de a înspăimânta.

Publicat de Cuviosul Pafnutie Palmasu la 14:02

5