Referat

Libertatea de stabilire a societatilor in UE

Specializarea Administratie Publica

Profesor : Student:

Gina Duminitriu Radulescu George Cosmin

Libertatea de stabilire a societatilor in UE

Conform principiului libertăţii de stabilire a societăţilor comerciale în Uniunea Europeană, o societate poate fi constituită pe teritoriul oricărui stat membru, având sediul social, administraţia sau principalul loc de desfăşurare a activităţii pe teritoriul statului respectiv şi fiind guvernată de legislaţia acestui stat, indiferent de statul de reşedinţă (membru al UE) al persoanelor fizice sau juridice care constituie societatea în cauză.

Acelaşi principiu e aplicabil şi în cazul înfiinţării de agenţii, sucursale sau filiale, fiind interzise restricţiile privind libertatea de constituire a acestora de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.

Acest principiu este prevăzut în articolele 43 şi 48 ale Tratatului de instituire a Comunităţii Europene ( articolul 52, respectiv 58 al Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene 1, cu modificările ulterioare; actualul articol 49, respectiv 54 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, versiunea consolidată 2), după cum urmează: În conformitate cu dispozițiile care urmează, sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru.

Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru. Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile. (art. 43 TCE)

Societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a activității în cadrul Uniunii sunt asimilate, în aplicarea prezentei subsecțiuni, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Prin societăți se înțeleg societățile constituite în conformitate cu dispozițiile legislației civile sau comerciale, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ. (art. 48 TCE)

Instanţele naţionale din fiecare stat membru al Uniunii Europene sunt responsabile pentru aplicarea legislaţiei comunitare în acel stat, deci şi pentru aplicarea articolelor privind libertatea de stabilire a societăţilor comerciale în Uniunea Europeană citate mai sus, însă există situaţii când legislaţia UE este interpretată în mod diferit de către instanţe naţionale din state membre diferite.

1 Tratatul CEE, http://www.eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/11957E/word/11957E.doc, accesat la data de 23.10.2010

2 Tratatul privind funcţionarea UE (versiunea consolidată), http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri= OJ:C:2010:083:0047:0200:RO:PDF, accesat la data de 23.10.2010

Pentru preîntâmpinarea unor asemenea incidente, se recurge la procedura de pronunţare a unei hotărâri preliminare, constând în furnizarea unei opinii avizate referitoare la orice îndoieli sau nelămuriri ale unei instanţe naţionale cu privire la interpretarea sau valabilitatea unei legi comunitare, de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE). Această instituţie a Uniunii Europene a fost constituită în temeiul Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (1951) 3, cu sediul la Luxemburg, având rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei UE în toate statele membre.

În alcătuirea Curţii se regăseşte câte un judecător din fiecare stat membru, numit prin acordul comun al statelor membre pentru un mandat de şase ani cu posibilitate de prelungire, însă Curtea de Justiţie se întruneşte în Marea Cameră cu doar 13 judecători, sau în camere de câte trei sau cinci judecători, în funcţie de caz. Curtea este asistată de opt avocaţi generali, care au rolul de a-şi exprima opinia referitoare la cazurile înaintate Curţii de Justiţie spre soluţionare.

Pentru fiecare asemenea caz este numit un judecător şi un avocat general, iar sentinţa, adoptată cu majoritate şi pronunţată de judecătorul în cauză în cadrul unei audieri publice, nu este neapărat în concordanţă cu punctul de vedere al avocatului general. În cele ce urmează, vor fi prezentate hotărârile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în două cauze având ca obiect cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea legislaţiei comunitare referitoare la libertatea de stabilire a societăţilor comerciale în Uniunea Europeană, decizii ce au stabilit un precedent judiciar. Cauza Daily Mail (C-81/87) – Decizia Curţii din 27 septembrie 1988.

1. Părţile implicate

Cauza C-81/87 a avut ca obiect cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată în temeiul articolului 177 al Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene, de către High Court of Justice, Queen‟s Bench Division (UK), cu privire la interpretarea articolelor 52 şi 58 ale Tratatului CEE şi a prevederilor Directivei Consiliului 73/148 din 21 mai 1973 privind eliminarea restricţiilor din circulaţie şi rezidenţă a resortisanţilor statelor membre în cadrul Comunităţii referitor la stabilirea şi furnizarea de servicii 4. Cererea a fost formulată în urma deciziei din 6 februarie 1987,

Curtea de Justiţie a fost înfiinţatã în virtutea art. 31-45 din Tratat, http://www.eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/ 11951K/tif/TRAITES_1951_CECA_1_EN_0001.tif, accesat la data de 25.10.2010 4 JO L172, 1973, p.14

primită de Curte la data de 19 martie 1987, în procedura dintre Majestatea Sa Regina Regatului Unit al Marii Britanii, prin HM Treasury and Commissioners of Inland Revenue şi Daily Mail and General Trust PLC 5, în calitate de solicitant.

Curtea, reunită prin Marea Cameră, a fost compusă din: Lord Mackenzie Stuart – Preşedinte; G . Bosco, O . Due şi G . C . Rodríguez Iglesias – Preşedinţii de cameră; T . Koopmans, U . Everling, K . Bahlmann, Y . Galmot, R . Joliet, T . F . O' Higgins şi F . A . Schockweiler – Judecători. Avocatul general ales pentru această cauză a fost domnul Marco Darmon 6, iar grefier a fost domnul D. Louterman (administrator). Concluziile avocatului general au fost prezentate în şedinţa din 7 iunie 1988.

2. Acţiunea principală şi cadrul juridic naţional

Prin ordinul din 6 februarie 1987, primit de Curte la data de 19 martie 1987, the High Court of Justice, Queen‟s Bench Division s-a adresat Curţii în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare în temeiul articolului 177 CEE, adresând patru întrebări referitoare la interpretarea articolelor 52 şi 58 CEE şi a Directivei Consiliului 73/148 din 21 mai 1973. Întrebările au intervenit în procedura dintre Daily Mail and General Trust PLC, în calitate de solicitant, şi HM Treasury, privind o declaraţie, printre altele, că solicitantul nu are obligaţia de a obţine acordul, sub incidenţa legislaţiei fiscale din Marea Britanie, pentru a-şi înceta calitatea de resortisant al acestui stat membru şi stabilirea reşedinţei în Olanda.

Daily Mail and General Trust PLC (DMGT), cel mai mare conglomerat media din Marea Britanie, şi-a început activitatea încă din anul 1896, prin lansarea ziarului naţional The Daily Mail, însă compania a fost încorporată în mod oficial abia în 1922, sub forma juridică de „public limited company‟ (a se vedea 5, pagina anterioară) de drept britanic. În anul 1984, DMGT a aplicat, sub incidenţa Income and Corporation Taxes Act 1970, pentru obţinerea acordului de

transfer al administraţiei centrale şi al controlului companiei în Olanda, stat membru a cărui legislaţie nu interzice companiilor străine să îşi stabilească administraţia pe teritoriul său, în principal pentru a ţine AGA şi pentru a închiria birouri în scop administrativ în acel stat. Fără a aştepta acordul, solicitantul a decis înfiinţarea unui birou de administrare a investiţiilor în Olanda, cu scopul de a oferi servicii terţilor. Motivul real al transferului era, însă, eludarea solicitantului de la plata taxelor aferente câştigurilor substanţiale de capital rezultate în urma vânzării unor active după data stabilirii rezidenţei în Olanda (şi, deci, după ce solicitantul devine subiect de drept fiscal olandez) şi utilizarea veniturilor survenite din tranzacţie pentru a cumpăra acţiuni proprii, tranzacţii ce l-ar face răspunzător de plată sub incidenţa legislaţiei fiscale britanice. Conform legislaţiei comerciale din Regatul Unit al Marii Britanii, o companie încorporată sub legislaţia respectivă şi cu sediul înregistrat în acest stat, poate să îşi stabilească administraţia centrală şi controlul în afara graniţelor ţării, fără a-şi pierde personalitatea juridică în Marea Britanie. Totodată, conform legislaţiei fiscale britanice, doar companiile ce îşi au reşedinţa în Marea Britanie cu scop fiscal, i.e. au administraţia centrală şi controlul localizate pe teritoriul acestui stat, intră sub incidenţa United Kingdom corporation tax.

Mai mult, prin Secţiunea 482 (1) (a) Income and Corporation Taxes Act 1970, se interzice companiilor ce îşi au reşedinţa cu scop fiscal în Marea Britanie să îşi modifice reşedinţa (deci, implicit, să îşi transfere administraţia centrală şi controlul pe teritoriul altui stat) fără aprobarea Ministerului de finanţe. După o perioadă îndelungată de negocieri cu Ministerul de Finanţe, care i-a propus solicitantului să vândă măcar o parte din activele ce urmau a fi tranzacţionate înainte de a-şi transfera reşedinţa cu scop fiscal în afara teritoriului Marii Britanii, DMGT a iniţiat procedura în faţa High Court of Justice, Queen‟s Bench Division în 1986, susţinând că articolele 52 şi 58 CEE îi conferă dreptul de a-şi transfera administraţia şi controlul în alt stat membru, fără necesitatea de a obţine vreo aprobare şi necondiţionat.

3. Întrebările preliminare

Pentru a rezolva disputa, instanţa naţională a adresat următoarele întrebări preliminare7 Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene:

(1) Se opun articolele 52 şi 58 din Tratatul CEE ca un stat membru să interzică unei persoane juridice, cu administraţia centrală şi controlul în acest stat membru, să îşi transfere, fără consimţământ prealabil sau aprobare, administraţia centrală şi controlul într-un alt stat membru, în una sau ambele dintre situaţiile următoare:

(a) plata impozitului pe profit sau câştiguri dobândite deja poate fi evitată

(b) prin transferul administraţiei centrale şi a controlului în alt stat membru, sunt evitate taxe pentru care compania e exigibilă în condiţiile în care îşi păstrează reşedinţa actuală ?

(2) Conferă Directiva Consiliului 73/148/CEE unei societăţi cu administraţia centrală şi controlul într-un stat membru, dreptul de a-şi transfera, fără consimţământ prealabil sau aprobare,

7 Întrebările preliminare au fost traduse din limba engleză din textul original al Hotărârii (detalii referitoare la textul original se regăsesc în bibliografie)

administraţia centrală şi controlul într-un alt stat membru, în condiţiile prezentate în întrebarea (1) ? Dacă da, sunt dispoziţiile relevante aplicabile în mod direct în acest caz ?

(3) În cazul în care consimţământul prealabil sau aprobarea sunt necesare, are un stat membru dreptul de a refuza acordarea aprobării pe baza motivelor prezentate în întrebarea (1) ?

(4) Ce importanţă are faptul că, în temeiul legislaţiei relevante a statului membru, nu este necesară obţinerea unei aprobări în cazul transferului reşedinţei unei persoane fizice sau juridice pe teritoriul altui stat membru ?

Cu privire la prima întrebare :

Prima întrebare a căutat să determine dacă articolele 52 şi 58 din Tratatul CEE îi conferă unei companii încorporate sub legislaţia unui stat membru şi cu sediul înregistrat în acest stat, dreptul de a-şi transfera administraţia centrală şi controlul pe teritoriul altui stat membru şi, totodată, să stabilească dacă statul membru de origine poate face acest drept al companiei subiect al unui consimţământ din partea autorităţilor naţionale în cauză. Pe de o parte, solicitantul a susţinut că articolul 58 al Tratatului conferă, în mod expres, companiilor cărora se aplică, dreptul de stabilire în alt stat membru, similar cu drepturile conferite persoanelor naturale prin articolul 52, iar transferul administraţiei centrale şi a controlului unei companii pe teritoriul altui stat membru e echivalent cu stabilirea societăţii în acel stat membru, întrucât stabilirea centrului decizional acolo implică activitate economică reală. Pe de altă parte, Marea Britanie a susţinut că dispoziţiile Tratatului nu conferă companiilor dreptul de a-şi transfera administraţia centrală dintr-un stat membru în altul, întrucât simpla prezenţă a administraţiei centrale a unei societăţi pe teritoriul unui stat nu presupune neapărat o activitate economică reală pe teritoriul statului respectiv şi, în consecinţă, nu poate fi considerată drept stabilire conform înţelesului conferit de articolul 52 din Tratat.

Comisia a ţinut să sublinieze, în primul rând, faptul că în acel stadiu al legislaţiei comunitare, condiţiile în care o companie îşi poate transfera administraţia centrală şi controlul dintr-un stat membru intr-un alt stat membru, erau guvernate de legea naţională a statului în care firma e încorporată şi cea a statului în care doreşte să se transfere, iar în cazul în care legislaţia naţională a statelor în cauză permite acest lucru, acest drept este protejat prin articolul 52 al Tratatului, punând accentul, totodată, pe diferenţele dintre legislaţiile comerciale naţionale în cadrul statelor membre.

Libertatea de stabilire a societăţilor comerciale se poate exercita fie prin deschiderea unor agenţii, sucursale sau filiale pe teritoriul unui alt stat membru, conform primului paragraf din articolul 52 (caz în care s-a situat şi solicitantul, prin deschiderea unui birou de administrare a investiţiilor pe teritoriul Olandei), fie prin participarea la încorporarea unei societăţi comerciale în alt stat membru, drept protejat de articolul 221 al Tratatului. Legislaţia în vigoare în Marea Britanie nu a impus nicio

restricţie şi nu a stat în calea exercitării nici unuia dintre drepturile de mai sus, acordul Ministerului Finanţelor fiind necesar doar în cazul în care o companie doreşte să îşi transfere administraţia centrală pe teritoriul altui stat, păstrându-şi, în acelaşi timp, personalitatea juridică şi statutul de companie de drept britanic.

Luând în considerare cele de mai sus, articolele 52 şi 58 ale Tratatului CEE nu pot fi interpretate în sensul că acestea conferă companiilor încorporate sub legislaţia unui stat membru, dreptul de a-şi transfera administraţia centrală şi controlul pe teritoriul unui alt stat membru, păstrând, în acelaşi timp, statutul de companii încorporate sub legislaţia primului stat membru. Ţinând cont de răspunsul dat primei părţi a acestei întrebări, nu a fost necesară acordarea unui răspuns pentru partea a doua a acesteia.

Cu privire la a doua întrebare preliminară:

Titlul şi dispoziţiile Directivei Consiliului 73/148 din 21 mai 1973 privind eliminarea restricţiilor din circulaţie şi rezidenţă a resortisanţilor statelor membre în cadrul Comunităţii referitor la stabilirea şi furnizarea de servicii se referă strict la circulaţia şi reşedinţa persoanelor fizice şi, deci, nu pot fi aplicate, prin analogie, persoanelor juridice.

Cu privire la a treia şi a patra întrebare preliminară:

Având în vedere răspunsurile oferite primelor două întrebări, nu este necesară formularea unui răspuns pentru întrebările trei şi patru.

4. Deciziile privind cheltuielile de judecată

Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

5. Dispozitiv

Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea a declarat că:

(1) În stadiul actual al dreptului comunitar, articolele 52 şi 58 ale Tratatului nu conferă unei companii încorporate sub legislaţia unui stat membru şi având sediul înregistrat acolo, dreptul de a-şi transfera administraţia centrală şi controlul pe teritoriul unui alt stat membru.

(2) Directiva Consiliului 73/148 din 21 mai 1973 privind eliminarea restricţiilor din circulaţie şi rezidenţă a resortisanţilor statelor membre în cadrul Comunităţii referitor la stabilirea şi

furnizarea de servicii, nu conferă unei companii dreptul de a-şi transfera administraţia centrală şi controlul pe teritoriul altui stat membru.

Cauza Cartesio (C-210/06) – Decizia Curţii din 16 decembrie 2008

1. Părţile implicate

Cauza C-210/06 a avut ca obiect cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată în temeiul articolului 234 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, de către Szegedi Ítélőtábla (Ungaria), cu privire la interpretarea articolelor 43, 48 şi 234 ale Tratatului CE. Cererea a fost formulată în urma deciziei din 20 aprilie 2006, primită de Curte la data de 5 mai 2006, în procedura Cartesio Oktató és Szolgáltató bt.

Curtea, reunită prin Marea Cameră, a fost compusă din: domnul V. Skouris - Președinte; domnii P. Jann, C. W. A. Timmermans (raportor), A. Rosas, K. Lenaerts, A. Ó Caoimh și J.-C. Bonichot - Președinți de cameră; domnii K. Schiemann, J. Makarczyk, P. Kūris, E. Juhász, L. Bay Larsen și doamna P. Lindh – Judecători. Avocatul general ales pentru această cauză a fost domnul M. Poiares Maduro 8, iar grefier a fost domnul B. Fülöp (administrator). Concluziile avocatului general au fost prezentate în şedinţa din 22 mai 2008.

2. Acţiunea principală şi cadrul juridic naţional

Cartesio a fost constituită la 20 mai 2004 sub forma juridică de „betéti társaság” (societate în comandită simplă) de drept maghiar, având drept comanditar (persoană care se angajează doar să contribuie cu fonduri) și drept comanditat (persoană care are răspundere nelimitată pentru obligațiile societății), ambele persoane fizice cu reședința în Ungaria și cu cetățenia acestui stat membru. Sediul societăţii a fost stabilit în Baja (Ungaria), desfășoarându-şi activitatea în special în domeniul resurselor umane, al activității de secretariat, al traducerii, al învățământului și al formării. Societate a fost înscrisă în registrul societăților la 11 iunie 2004. La 11 noiembrie 2005, Cartesio a depus o cerere la Bács-Kiskun Megyei Bíróság (Tribunalul Districtual Bács-Kiskun), în calitatea acestuia de Cégbíróság (Tribunal pentru Societăți), pentru a i se aproba transferul sediului societății în Gallarate (Italia) și pentru a se efectua, în consecință, modificarea mențiunii privind sediul său în registrul societăților. Prin decizia din 24 ianuarie 2006, această cerere a fost respinsă pentru motivul că dreptul maghiar în 8 Domnul Poiares Maduro a funcţionat ca şi avocat general al CJCE în perioada 2003-2009 vigoare nu permite ca o societate constituită în Ungaria să își transfere sediul în străinătate, continuând în același timp să fie supusă legii maghiare în calitate de lege personală.

Cartesio a declarat apel împotriva acestei decizii la Szegedi Ítélőtábla (Curtea de Apel Regională din Szeged) şi, întemeindu-se pe Hotărârea din 13 decembrie 2005, SEVIC Systems (C-411/03), Cartesio a susținut în fața instanței de trimitere că, în măsura în care face o distincție între societățile comerciale în funcție de statul membru în care este situat sediul lor, legea maghiară este contrară articolelor 43 CE și 48 CE, din care ar rezulta că legea maghiară nu poate impune societăților maghiare să aleagă Ungaria pentru stabilirea sediului lor. De asemenea, Cartesio a

susținut că instanța de trimitere este obligată să adreseze o întrebare preliminară cu privire la acest aspect, întrucât aceasta ar avea calitatea de instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac.

În vederea stabilirii competenţei instanţei naţionale de a adresa o întrebare preliminară Curţii, se recurge la analizarea dreptului manghiar în materia procedurii civile. Conform articolului 10 alineatul 2 din Legea nr. III din 1952 privind Codul de procedură civilă, „Se pronunță în a doua instanță: […] b) în cauzele de competența tribunalelor districtuale (sau a Tribunalului Capitalei), curțile de apel regionale.” Articolul 155/A din acest cod prevede: „1) În temeiul normelor Tratatului de instituire a Comunității Europene, instanța poate sesiza Curtea de Justiție a Comunităților Europene cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare.

3) Ordonanța de trimitere preliminară poate face obiectul unui apel. Nu se poate declara apel împotriva unei ordonanțe de respingere a unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare.”

În ceea ce priveşte dreptul societăţilor, articolul 11 din Legea nr. CXLIV din 1997 privind societățile comerciale prevede: „Contractul de societate (actul constitutiv, statutul societății) menționează: a) denumirea și sediul societății comerciale […]”. Potrivit articolului 12 din Legea nr. CXLV din 1997 privind înregistrarea societăților, publicitatea referitoare la societăți și procedura jurisdicțională de înregistrare, „Datele referitoare la societățile vizate de prezenta lege sunt înscrise în registrul societăților. În cazul tuturor societăților, registrul cuprinde:[...]d) sediul societății”, iar articolul 16 din aceeaşi lege menţionează că „Sediul societății […] se află în locul în care se situează centrul de conducere a activităților acesteia.” Totodată, articolul 34 din legea menționată prevede că: „Orice transfer al sediului societății în circumscripția altui tribunal care are obligația ținerii registrului societăților trebuie aprobat, fiind vorba despre o modificare, de tribunalul de la locul sediului precedent. După examinarea cererilor de modificare a mențiunilor din registru anterioare schimbării sediului, acest tribunal aprobă transferul.”

3. Întrebările preliminare

„O instanță de al doilea grad de jurisdicție, sesizată cu un apel împotriva unei decizii pronunțate de tribunalul care are obligația ținerii registrului societăților ca urmare a unei cereri de modificare a unei mențiuni de înregistrare [a unei societăți], are competența de a formula o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în sensul articolului 234 CE, în măsura în care nici decizia tribunalului [instanță de prim grad de jurisdicție], nici examinarea apelului nu intervin în contextul unei proceduri contradictorii?

În măsura în care, în temeiul articolului 234 CE, se consideră că instanța de al doilea grad de jurisdicție are competența de a sesiza Curtea de Justiție cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, aceasta trebuie să fie considerată instanță de ultim grad de jurisdicție supusă, în temeiul acestui articol, obligației de a sesiza Curtea cu o întrebare de interpretare a dreptului comunitar?

Competența instanțelor maghiare, care rezultă în mod direct din articolul 234 CE, de a formula o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare este și poate fi limitată de o dispoziție de drept național ce recunoaște un drept de apel, în sensul legislației naționale, împotriva unei ordonanțe de trimitere, deși instanța națională superioară sesizată în apel poate reforma [această] ordonanță, poate desființa trimiterea preliminară și poate dispune ca instanța care a pronunțat ordonanța [menționată] să continue procedura de drept intern suspendată? :

În cazul în care o societate constituită și înscrisă în registrul societăților în Ungaria în temeiul dreptului maghiar dorește să își transfere sediul în alt stat membru al Uniunii [Europene], acest aspect este reglementat de dreptul comunitar sau, în lipsa armonizării, sunt aplicabile în mod exclusiv dispozițiile din legislațiile naționale?

O societate maghiară poate solicita transferul sediului acesteia în alt stat membru al Uniunii prin invocarea directă a dreptului comunitar (în speță, articolele 43 CE și 48 CE)? În cazul unui răspuns afirmativ, un asemenea transfer poate fi supus – indiferent dacă de «statul de origine» sau de «statul gazdă» – unei anumite condiții sau autorizări?

Articolele 43 CE și 48 CE trebuie interpretate în sensul că este incompatibilă cu dreptul comunitar o normă sau o practică de drept intern care face distincție între societățile comerciale, în ceea ce privește exercitarea drepturilor acestora, în funcție de statul membru în care se află sediul lor?

Articolele 43 CE și 48 CE trebuie interpretate în sensul că este incompatibilă cu dreptul comunitar o normă sau o practică de drept intern care interzice unei societăți [din statul membru respectiv] să își transfere sediul în alt stat membru ?”

Cu privire la prima întrebare preliminară:

În situația în care acționează în calitate de autoritate administrativă, fără a trebui ca, în același timp, să soluționeze un litigiu, nu se poate considera că un tribunal care are obligația ținerii unui registru exercită o funcție jurisdicțională. Pe de altă parte, o instanță sesizată cu un apel formulat împotriva deciziei unui tribunal de grad inferior care are obligația ținerii unui registru, care respinge o asemenea cerere de înscriere, apelul având ca obiect anularea acestei decizii despre care se susține că aduce atingere unui drept al solicitantului, este sesizată cu soluționarea unui litigiu și exercită o funcție jurisdicțională. Aşadar, într-o asemenea situație, instanța care se pronunță în apel trebuie să fie considerată o instanță, în înțelesul articolului 234 CE, competentă să adreseze Curții o întrebare preliminară.

Cu privire la a doua întrebare preliminară :

Întrebările referitoare la interpretarea dreptului comunitar adresate de instanța națională în contextul normativ și de fapt pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice, beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea nu poate refuza să statueze asupra unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate de o instanță națională decât dacă este evident că interpretarea dreptului comunitar solicitată nu are nicio legătură cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci

când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate.

Cu privire la a treia întrebare preliminară :

O instanță ale cărei decizii pronunțate în cadrul unui litigiu pot face obiectul unui recurs nu poate fi calificată drept instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, în înțelesul articolului 234 al treilea paragraf CE, inclusiv în cazul în care sistemul procedural în cadrul căruia trebuie soluționat litigiul impune restricții privind în special natura motivelor ce pot fi invocate în fața unei asemenea instanțe, care trebuie întemeiate pe o încălcare a legii. Aceste restricții, corelate cu o lipsă a efectului suspensiv nu determină calificarea sa drept instanță care pronunță o decizie care nu este supusă vreunei căi de atac.

Cu privire la a patra întrebare preliminară:

În conformitate cu articolul 234 CE, răspunderea pentru aprecierea pertinenței și a necesității întrebării preliminare aparține, în principiu, numai instanței care dispune trimiterea preliminară, sub rezerva verificării limitate realizate de Curte. Astfel, această instanță are obligația să ia în considerare efectele unei hotărâri pronunțate în cadrul unui apel împotriva deciziei prin care dispusese efectuarea

unei trimiteri preliminare și, în special, să concluzioneze dacă este necesar fie să își mențină cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, fie să o modifice, fie să o retragă.

Cu privire la a cincea întrebare preliminară:

Datorită faptului că, în stadiul actual al dreptului comunitar, chestiunea poate fi soluţionată doar de dreptul naţional aplicabil, un stat membru are dreptul de a defini atât cerinţele pentru ca o societate comercială să fie privită ca înregistrată în conformitate cu legea statului respectiv şi, în consecinţă, capabilă de a beneficia de dreptul la liberă stabilire, cât şi cerinţele necesare pentru o societate de a-şi menţine în continuare respectivul statut. Acest drept include posibilitatea pentru statul membru de a nu permite unei societăţi guvernate de legea sa să-şi menţină acest statut în cazul în care societatea intenţionează să se reorganizeze într-un alt stat membru, prin mutarea sediului social, încălcând astfel factorul de conexiune cerut de legea naţională a statului în care este înregistrată. Cu toata acestea, se face distincţie între situaţia solicitantului şi situaţia în care o societate îşi schimbă atât sediul social, cât şi legea naţională aplicabilă, în acest caz societatea fiind transformată într-o formă de societate care este guvernată de legea statului în care şi-a mutat sediul. Astfel, statul în care societatea este înfiinţată nu poate cere dizolvarea sau lichidarea societăţii pentru a preveni ca societatea respectivă să se transforme într-o societate guvernată de legea altui stat membru, în cazul în care transformarea este permisă de legea statului în care societatea intenţionează să îşi mute sediul.

4. Deciziile privind cheltuielile de judecată

Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la

cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

5. Dispozitiv

Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea a declarat că:

“1) O instanță precum instanța de trimitere, sesizată cu un apel împotriva unei decizii pronunțate de un tribunal care are obligația ținerii registrului societăților, prin care s-a respins o cerere de modificare a unei mențiuni cuprinse în acest registru, trebuie să fie calificată drept instanță având competența de a introduce o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare în temeiul articolului 234 CE, în pofida faptului că nici decizia tribunalului menționat, nici examinarea apelului menționat de instanța de trimitere nu intervin în cadrul unei proceduri contradictorii.

2) O instanță precum instanța de trimitere, ale cărei decizii, pronunțate în cadrul unui litigiu precum cel din acțiunea principală, pot face obiectul unui recurs, nu poate fi calificată drept instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, în înțelesul articolului 234 al treilea paragraf CE.

3) În prezența unor norme de drept intern referitoare la dreptul de apel împotriva unei decizii prin care se dispune o trimitere preliminară, caracterizate prin împrejurarea că întreaga acțiune principală rămâne pendinte la instanța de trimitere, numai decizia de trimitere făcând obiectul unui apel limitat, articolul 234 al doilea paragraf CE trebuie interpretat în sensul că competența conferită de această dispoziție din tratat oricărei instanțe naționale de a dispune o trimitere preliminară la Curte nu poate fi pusă în discuție prin aplicarea unor asemenea norme care permit instanței sesizate în apel să reformeze decizia prin care se dispune o trimitere preliminară la Curte, să desființeze trimiterea și să oblige instanța care a pronunțat această decizie să reia procedura de drept intern ce fusese suspendată.

4) În stadiul actual al dreptului comunitar, articolele 43 CE și 48 CE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru care interzice unei societăți constituite în temeiul dreptului național al acestui stat membru să își transfere sediul în alt stat membru, păstrându-și totuși calitatea de societate supusă dreptului național al statului membru în conformitate cu a cărui legislație a fost constituită.”

Bibliografie:

1. Judgment of the Court of 27 September 1988, Case 81/87, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:61987J0081:EN:HTML, accesată la data de 23.10.2010

2. Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din data de 16 decembrie 2008, Cauza C-210/06, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:62006J0210:RO:NOT, accesată la data de 23.10.2010

3. http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm, accesată la data de 25.10.2010