Elementele statului - Raporturile dintre stat si teritoriu, Notiunea si esenta statului, Elementele constitutive ale statului

Importanta cunoasterii si studierii elemental constitutive ale statului deriva din necesitatea de a sti cu precizie daca o anumita societate umana poate fi considerata ca stat. Doctrina constitutionala occidentala a formulat trei elemente constitutive ale statului, aflate intr-o unitate organica: teritoriul, populatia, puterea politica suverana. Studiile de antropologie politica releva ca cele trei elemente constitutive ale statului sunt necesare, dar nu si suficiente, intrucat se aplica si societatilor politice considerate ca fiind lipsite de aparat statal. Practica relatiilor internationale pune in evidenta faptul ca, pe langa cele trei elemente constitutive ale statului mentionate, este necesara recunoasterea statalitatii de catre alte state si de catre organizatii internationale. Conventia privind drepturile si indatoririle statelor incheiata la Montevideo in 1933, intre Statele Unite ale Americii si statele din America Latina, prevede in acest sens in art. 1 ca statul, ca subiect de drept international, trebuie sa intruneasca urmatoarele caracteristici: a) o populatie permanenta; b) un teritoriu determinat; c) un guvern; d) capacitatea de a intra in relatii cu alte state. Infintarea unui stat prin intrunirea elementelor sale consitutive trebuie recunoscuta ca atare de catre comunitatea internationala. Numai in acest fel infintarea statului este opozabila altor subiecte de drept international. Asa cum s-a subliniat in literatura de specialitate, recunoasterea unui stat este atributul suveran al guvernelor altor state. Este drept ca statele pot refuza sa recunoasta infintarea unui stat, in functie de interesele lor. In principiu, lipsa recunoasterii existentei unei noi statalitati nu impieteaza asupra calitatii acesteia de subiect de dreot. Dar statul recunoscut nu-si poate aroga aceasta calitate pe plan international. Statul in cauza nu devine si un subiect de drept international public. Astfel, acesta nu poate sa-si stabileasca relatii diplomatice si consulare cu alte state, nu poate incheia acorduri cu alte state s.a.m.d. Este adevarat ca un astfel de stat isi poate asuma obligatii fata de alte state( de exemplu, in materie de daune) si poate avea chiar si anumite drepturi (de exemplu, de a nu i se viola teritoriul). Abordarea teoretica a problematicii recunoasterii internationale a infinatrii unor state noi este legata de faptul ca si in prezent comunitatea internationala este confruntata cu aparitia unor state noi fie prin decaltatea unilaterala a independentei acestora de catre autoritati care isi asuma prerogative de suveranhitate in numele unei populatii avand anumite caracteristici etnice, lingvistice, religioase sau de alta natura, fie prin dezmembrarea unor state, cum a fost cazul fostei Iugoslavii si al Uniunii Sovietice. Admiterea caracterului constitutiv pentru existenta noului stat, al recunoasterii acestuia, prezinta, printre altele, inconvenientul ca o decizie suverana a unei populatii care reprezinta caracteristicile unui popor este conditionata de interesele altor state si de recunoasterea de catre acestea a deciziei respective. La randul ei, admiterea caracterului declarativ al recunoasterii noului stat face ca insasi recunoasterea internationala sa devina superflua, intrucat se considera ca, odata infintat prin intrunirea celor trei elemente constitutive, noul stat devine automat un subiect de drept intenational de sine statator, caruia urmeaza sa i se aplice principiile generale ale dreptului international public, existenta sa nedepinzand de recunoasterea de catre alte state. 1

I. TeritoriulTeritoriul statului este spatiul greografic alcatuit din sol, subsol, ape, precum si din coloana aeriana aflata deasupra solului si apelor, asupra caruia un stat isi exercita suveranitatea sa exclusiva si deplina. Aceasta definitie surprinde elementele teritoriului din perspectiva dreptului international public. Cutoate acestea, trecerea in revista a componentelor respective indica in mod limpede ca teritoriul constituie una dintre premisele materiale, naturale ale existentei statului. Conform art. 142 din Codul penal, teritoriul Romniei se compune din ntinderea de p mnt si apele cuprinse ntre frontiere, cu subsolul si spatiul aerian, precum si marea teritorial , cu solul, subsolul si spatiul aerian aleacesteia . n limitele acestui teritoriu se organizeaz statul si unit tile administrativteritoriale care l compun. De asemenea, n acelasi spa iu se exercit puterea public , suveranitatea statului. Teritoriul se caracterizeaz prin faptul c nu poate fi nstr inat (conform art. 3 alin. 1 din Constitutie teritoriul Romniei este inalienabil , frontierele sale fiind 12 stabilite prin lege organic ). Totodat , teritoriul este indivizibil, consecin a caracterului s u unitar (art. 1 alin. 1 din Constitutie). Suveranitatea statului asupra propiului teritoriu s-a configurat cu mai multa claritate in operele unor ganditori din secolul XVII-lea ca un drept teritorial genera apartinand Natiunii- opus, din ratiuni de unitate, drepturilor domeniale particulare. Teritoriul a capatate astfel o valoare politica, independent de valoarea sa economica sau militara. Teritoriul de stat reprezint spa iul geografic n limitele c ruia un stat i exercit suveranitatea sa deplin i exclusiv . n dreptul interna ional teritoriul de stat este un element de o deosebit importan , ntruct vizeaz o valoare fundamental pentru existen a ns i a statelor. Teritoriul constituie, dup cum s-a mai ar tat, una din premisele materiale ale existen ei statului, al turi de popula ie. Statul se bazeaz pe popula ia care este situat pe un anumit teritoriu. Asupra teritoriului s u statul i exercit pe deplin i n mod exclusiv suveranitatea i ac ioneaz n vederea realiz rii sarcinilor i func iilor sale, celelalte state fiind obligate s nu aduc atingere integrit ii teritoriale a altor state i drepturilor suverane pe care acestea le au n limitele lor teritoriale. Deplin tatea suveranit ii teritoriale a unui stat se exprim prin aceea c n propriul teritoriu fiecare stat este n m sur s determine ntinderea i natura competen elor sale, s reglementeze raporturile sociale n cele mai variate domenii, s - i impun autoritatea sa asupra ntregului mecanism social i s dispun asupra resurselor i bog iei na ionale. Exclusivitatea suveranit ii teritoriale nseamn c fiecare stat i exercit suveranitatea numai pe un anumit teritoriu i nici un stat nu- i poate exercita suveranitatea pe teritoriul altui stat. Exercitarea suveranit ii mai multor state asupra aceluia i teritoriu ar contrazice nsu i conceptul de suveranitate. ntre statele independente respectul suveranit ii teritoriale este una dintre bazele esen iale ale raporturilor interna ionale. Deplin tatea i exclusivitatea suveranit ii teritoriale nu exclud, ns , ca un stat, prin propria voin i n condi ii stabilite prin acorduri interna ionale, s permit altor state i cet enilor acestora accesul pe propriul teritoriu i unele drepturi n folosirea acestuia, n general pe acestora etc. De asemenea, n cadrul 2

cooper rii interna ionale statele se pot angaja s se ab in pe propriul teritoriu de la anumite activit i, cum ar fi amplasarea unor categorii de arme, efectuarea unor mi c ri de trupe sau a unor aplica ii militare, ori de la construirea unor instala ii care ar d una mediului nconjur tor i ar produce prejudicii i altor state, de a introduce restric ii n ce prive te desf urarea unor activit i sau de a se supune n cadrul dreptului lor de a legifera unor condi ii i limite stabilite prin conven iile interna ionale la care sunt parte. De la exercitarea n mod exclusiv a suveranit ii de stat asupra teritoriului au existat de-a lungul istoriei i cteva excep ii, cnd un anumit teritoriu a fost supus suveranit ii a dou sau mai multe ri. Aceast situa ie, adesea cu caracter provizoriu, cunoscut sub numele de condominium, a fost specific evului mediu, fiind legat ndeosebi de conflictele dintre marile puteri sau de regimurile coloniale. n prezent, mai d inuie n cteva cazuri: Andorra (Spania i Fran a), datnd din 1278; Insulele Noile Hebride din Oceanul Pacific (Anglia i Fran a) i altele mai pu in importante. Suveranitatea de stat asupra teritoriului ca fundament al exercit rii autorit ii depline i exclusive a unui stat asupra unui anumit teritoriu constituie o abordare modern a problemei teritoriului n dreptul interna ional, un rezultat al evolu iei rela iilor interna ionale. n evul mediu teritoriul era considerat proprietatea exclusiv a monarhului, care-l putea vinde, schimba, d rui sau pune z log dup propria sa voin absolut , potrivit regimului aplicat propriet ii feudale (dominium). Revolu ia francez a impus ideea de suprema ie teritorial (imperium), ca expresie a autorit ii pe care un stat o exercit asupra unui teritoriu, opus no iunii de proprietate. Spre sfr itul secolului al XIX-lea se impune teoria competen ei, potrivit c reia teritoriul ar reprezenta sfera de validitate n spa iu a ordinii juridice na ionale, n care statul i exercit nu atribu ii de suveranitate, ci doar competen e stabilite de dreptul interna ional. Aceast teorie nu exprim n mod corect raportul dintre stat i propriul s u teritoriu. Statele nu exercit asupra teritoriului lor o simpl competen pe care dreptul interna ional le-ar acorda-o. i aceasta pentru dou considerente principale: c statul exercit n drept i n fapt, pe propriul teritoriu o suprema ie deplin i exclusiv i c dreptul interna ional este un drept de coordonare i nu un sistem institu ional suprastatal ndrept it s stabileasc pentru fiecare stat n parte limitele autorit ii pe care acesta ar putea s o exercite asupra teritoriului i a popula iei proprii. Teritoriul are o importanta vitala pentru stabiliarea unei populatii si pentru accelerarea procesului de formare a natiunii si a sentimentului national. In cadrul unor frontiere precise si sigure, stabilite in legatura cu procesul de formare a unei populatii, aceasta se va simtii mai atasata de teritoriul national. Stabilirea legitima a frontierei contribuie la intarirea sentimentului national si la aparitia ideii de patrie. Constientizarea apartenentei la un anumit teritoriu, apoi la o anumita patrie duce evident la constientizarea de sine a natiunii, la stabilirea unor trasaturi psiho-sociale ale acesteia, la o anumita identitate cu caracter national, manifestata prin limba comunca; piata economica; specificitatea dezvoltarii economice (oieritul in Anglia a marcat intr-o anumita perioada dezvoltarea industriei in aceasta tara; comertul maritim a caracterizat dezvoltarea Greciei in epoca antica; in Romania, agricultura cultivarea pamantului- a avut un caracter primordial pana in vremuri recente) formarea unui anumit arhetip cultural ( Horezu, Boian, etc.); formarea unei anumite conceptii privind abordarea relatiilor cu alte state(se spune, in general, despre germani ca sunt o natiune razboinica; dimpotriva, italienii nu au tratidii militare solide; romanii nu au pornit niciodata razboaie de agresiune si se caracterizeaza ca un popor pasnic).

3

1.2. P r ile componente ale teritoriului de stat Teritoriul de stat se compune din spa iul terestru, spa iul acvatic i spa iul aerian. a) Spa iul terestru este partea de uscat a teritoriului cuprins n limitele frontierei de stat, indiferent unde este situat geografic. El cuprinde att solul, ct i subsolul n adncime pn la limita accesibil tehnicii. Teritoriul poate fi format dintr-o singur mas continental sau insular , poate cuprinde att teritoriu continental, ct i teritoriu insular, ori mai multe insule constituite n arhipelag, dup cum teritoriul unui stat poate cuprinde al turi de un teritoriu compact numeroase alte teritorii situate la mare distan , uneori pe continente diferite, precum i enclave situate n limitele teritoriale ale altui stat. Prin asimilare, sunt considerate ca f cnd parte din teritoriu i cablurile submarine, precum i navele i aeronavele, cnd acestea se afl dincolo de limitele teritoriului de stat. b) Spa iul acvatic cuprinde apele interioare (ruri, fluvii, canale, lacuri, m ri interioare), iar n cazul statelor care au ie ire la mare se adaug apele maritime interioare i marea teritorial . Statele maritime exercit i unele drepturi suverane asupra zonei contigue, a zonei economice exclusive i a platoului continental, care nu fac parte din teritoriul de stat. Din teritoriul unor state fac parte i zonele limitrofe din sectoarele polare ale Arcticii, spa iul situat ntre Polul Nord i rmurile nordice ale Europei, Asiei i Americii de Nord. c) Spa iul aerian reprezint coloana de aer situat deasupra teritoriului terestru i a spa iului acvatic al unui stat, ale c rei limite superioare sunt relativ neprecizate, ntinzndu-se pn la limita inferioar a spa iului extraatmosferic, considerat a fi situat la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului m rii.

1.3. Modificarea teritoriului de statDup cum statele nse i nu au r mas acelea i de-a lungul istoriei, nici teritoriul lor nu a r mas imuabil. Uneori limitele statelor s-au modificat pe cale pa nic , prin voin a popula iei respective sau a statelor n cauz , n baza unor acte de drept civil, cum ar fi vnzarea cump rarea, cesiunea, schimbul, dona ia sau arenda. Cel mai adesea, ns , modificarea teritoriului unor state s-a f cut prin for , istoria cunoscnd extrem de numeroase situa ii cnd statele puternice, prin presiuni sau r zboaie, au impus statelor mai slabe ori nvinse modific ri substan iale ale teritoriului lor.60 Luarea n st pnire a teritoriilor ocupate cu for a se putea face fie prin anexiune (deta area unei p r i a teritoriului ocupat i trecerea acesteia la teritoriul ocupantului), fie prin debela iune (preluarea ntregului teritoriu al statului ocupat i, ca urmare, desfiin area statului respectiv). Unor asemenea proceduri de ocupare prin for i luare n st pnire a teritoriului altui stat le-a c zut victim i ara noastr n cursul istoriei sale, fiind suficient a men iona anexarea Bucovinei n 1774 de c tre Imperiul austriac, a Basarabiei n 1812, apoi n 1940, de c tre Rusia, ca i a unei p r i din Transilvania, de c tre Ungaria, prin Dictatul de la Viena din 1940. Expansiunea statelor europene pe alte continente ca 4

rezultat al descoperirilor geografice a pus problema legitimit ii cuceririi noilor teritorii descoperite. Asemenea teritorii erau considerate res nulius i puteau fi nsu ite potrivit teoriei priorit ii descoperirii sau a primului descoperitor, ca orice lucru care nu apar ine nim nui, de i n fapt erau locuite de popula ii adesea foarte numeroase. Stabilirea chiar formal a puterii statului descoperitor prin ridicarea unui monument sau arborarea pavilionului unei nave era considerat drept temei juridic suficient pentru dobndire teritoriului descoperit. O dat cu ncheierea, n mare, a procesului de cucerire a altor teritorii i de constituire a imperiilor coloniale, Congresul de la Berlin din 1885 stabilea, n special sub impulsul Germaniei unificate care dorea s ia locul vechilor puteri coloniale n posesiunile fictive ale acestora, unele condi ii restrictive pentru st pnirea de teritorii. Aceste condi ii erau: - ocuparea efectiv a teritoriului, ceea ce presupune posesia real asupra lui cu inten ia de a- i exercita suveranitatea; - stabilirea unei autorit i responsabile cu func ii de guvernare n teritoriul respectiv; - notificarea c tre alte state a ocupa iei, cu precizarea situa iei geografice i a limitelor teritoriului ocupat

II. PopulatiaOrice societate, orice stat, presupun un minimum de populatie stabila. Populatia ca element constitutiv al statului nu este pur si simplu o aglomerare umana. Grupul uman devine un element constitutiv al statului numai atunci cand capata constiinta apartenentei sale la anumite valori, traditii, mode de viata, cand se carcaterizeaza prin trasaturi definitorii comune, cum ar fi limba, cultura, religia, trairi psoho-sociale etc. Constiinta apartenentei fiecarui individ la aceeasi comunitate socialumana reprezinta facotrul determinant alpopulatiei. In societatile moderne, termenul care leaga pe individ de stat este cetatenia. Din punctul de vedere al exercit rii competen ei sale asupra popula iei orice stat se afl ntr-o dubl pozi ie, de stat primitor i de stat de origine. Pe teritoriul unui stat pot locui mai multe categorii de persoane, avnd statut juridic diferit: a) cet enii statului respectiv; cet eni ai statului care au i cet enia altui stat (bipatrizi); persoanele f r cet enie (apatrizi) i persoanele refugiate, cu to ii avnd un statut de permanen ; b) alte persoane, cu statut temporar (turi ti, oameni de afaceri etc.). Pentru toate persoanele care se afl n limitele teritoriului unui stat, indiferent dac acestea sunt cet eni ai statului respectiv sau sunt str ini, statutul lor juridic se stabile te potrivit dreptului intern n baza suveranit ii fiec rui stat. Fiecare stat, are n acela i timp, dreptul de a- i proteja cet enii proprii care locuiesc sau se afl n mod temporar pe teritoriul altui stat, n baza dreptului de protec ie diplomatic . Statele pot exercita uneori o protec ie diplomatic i asupra str inilor, dac la cererea altui stat accept o asemenea ns rcinare. Asemenea situa ii pot ap rea n cazul n care un stat a rupt rela iile diplomatice cu un alt stat i n caz de r zboi, cnd un stat ter i asum sarcina reprezent rii intereselor unui stat beligerant. Exist , ns , i unele persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat, dar al c ror statut nu se reglementeaz de c tre statul n cauz , ci potrivit unor reguli stabilite conform dreptului interna ional. 5

Ace tia sunt membrii misiunilor diplomatice ale altor state, reprezentan ii i func ionarii unor organiza ii interna ionale, precum i membrii for elor armate str ine sta ionate pe teritoriul altui stat. Problemele privind statutul popula iei, drepturile i obliga iile persoanelor, indiferent n ce ipostaz sar afla (de cet ean sau de str in, cu caracter permanent sau temporar), nu pot fi solu ionate n ntregime prin legisla ia proprie a unui stat, unele dintre acestea reclamnd cooperarea ntr-un cadru interna ional creat prin tratate multilaterale sau bilaterale, avnd n vedere complexitatea problemelor privind popula ia i impactul pe care aceste probleme l au asupra rela iilor dintre state. Reglement rile interna ionale i cooperarea dintre state n rezolvarea problemelor privind popula ia se refer la domenii i institu ii juridice cum sunt: dubla cet enie, apatridia, refugia ii i persoanele str mutate, regimul juridic al str inilor, dreptul de azil, extr darea, protec ia diplomatic , drepturile omului etc. Prezenta unei comunitati de straini intr-un stat ridica multiple probleme de ordin economic, financiar, politic, social, cultural, religios, etnic. Sociologii sunt cei care studiaza cu cea mai mare atentie astfel de fenomene. In legatura cu aceasta problema, exista pericolul ca autoritatile unu stat sa-si tarteze grupurile minoritare ca pe straini (de exemplu: tibetanii din China, chinezii in Indonezia, asiaticii in Africa etc.). problema poate fi abordata din punct de vedere cantitativ si calitativ. Aspectul cantitativ al populatiei poate influenta sentimentul de comunitate nationala. Este mai usor sa mentii, sa dezvolti acest sentiment al populatii numarand zeci si sute de milioane de indivizi si mai greu cand o asemenea populatie se ridica la un milion. Si, cu toate acestea , traditiile nationale suplinesc uneori numarul mic al populatiei (de exemplu, Mongolia, tara cu o populatie putin numeroasa, in care sentimentul national a persistat in ultimele decenii in ciuda cvasiocuparii tarii de fosta U.R.S.S.) Aspectul cantitativ al populatiei se analizeaza in raport cu fenomenul demografic. In aceasta privinta, este dreptul statului de a stabilii o anumita rata de crestere demografica a populatiei sau macar de a o controla. Deja, statistici oficiale indica o sporire demografica spectaculoasa a palestinienilor, cetateni ai Israelului, care risca, intr-un viitor nu prea indepartat, sa stabileasca un alt raport demografic intre everi si palestinieni in statul Israel. Aspectul calitativ are in vedere faptul ca fiecare stat regrupeaza intr-o proportie mai mare sau mai mica populatii cu trasaturi etnice diferite. In functie de aceasta regrupare, statele se pot impartii in state nationale si state multinationale. Statele nationale sunt cele in care populatia majoritara formeaza o singura natiune. Desi traim intr-o lume a globalizarii si a interferentelor intre diferite tipuri de civilizatie si cultura, desi se vorbeste in medii diplomatice de o cetatenie europeana si de o mare familie de state europene, conceptul de natiune si notiunea ca realitate spirituala nu sunt la fel depasite. Natiunea se va mentine in continuare ca o forma moderna de organizare politica. Inca din 1789 abatele Sieyes care a avut un rol esential in Revolutia burgheza din Franta a fundamentat ideea de natiune ca titulara de suveranitate pe care o exercita prin reprezentantii alesi.

6

2.1. Cet

enia

Cet enia este definit ca leg tura politic i juridic permanent i efectiv dintre o persoan fizic i un anumit stat, care genereaz drepturi i obliga ii pentru cet ean i statul respectiv. Ea exprim apartenen a persoanei la statul respectiv, caracterizat prin plenitudinea drepturilor i obliga iilor reciproce prev zute de constitu ie i legi. Cet enia reprezint totodat un drept fundamental al omului. Declara ia universal a drepturilor omului din 1948 prevede n acest sens n art. 15 c : 1. Orice persoan are dreptul la o cet enie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit n mod arbitrar de cet enia sa ori de dreptul de a- i schimba cet enia. n legisla ia unor state i n practica interna ional pentru cet enie se folose te i termenul de na ionalitate, iar pentru cet ean cel de na ional sau de resortisant. Cet enia exprim un raport juridic indisolubil legat de persoana omului. Raportul de cet enie este permanent n timp, ap rnd o dat cu na terea omului i, n principiu, disp rnd o dat cu dispari ia fizic a acestuia i nelimitat n spa iu, el subzistnd oriunde s-ar g si o persoan , n statul de origine, pe teritoriul altui stat, pe mare, n aer sau n cosmos. Cet enia este supus n principiu unui regim de reglementare intern , statele avnd o competen exclusiv n a stabili n cadrul legisla iei proprii att modurile de dobndire i de pierdere a cet eniei, ct i toate drepturile i obliga iile care decurg din leg tura politic i juridic a apartenen ei la un stat. De regul numai cet enii unui stat se bucur de drepturile politice i pot avea acces la func iile publice, civile sau militare. Dreptul interna ional nu limiteaz libertatea statelor de a stabili prin legisla ia intern regimul juridic al propriilor cet eni, dar poate determina condi iile n care regimul juridic stabilit este opozabil altor state. Dac celelalte state nu pot nega dreptul exclusiv de reglementare al unui stat anume, ele pot, ns , s nu recunoasc sau s nu accepte consecin ele pe care regimul astfel stabilit le-ar avea n plan interna ional n cazul n care sunt nc lcate principii generale sau norme de drept interna ional. Conven ia de la Haga din 1930 privind conflictele de na ionalitate prevede c fiecare stat are dreptul s stabileasc prin lege cine sunt na ionalii s i. Legisla ia unui stat trebuie s fie admis de alte state, ns , a a cum se arat n art. 1 al Conven iei, cu condi ia ca aceasta s fie n acord cu conven iile interna ionale, cu cutuma interna ional i cu principiile de drept general recunoscute n materie de na ionalitate . Pentru a exemplifica, o lege de ob inere a cet eniei bazat pe criterii de discriminare rasial , religioas sau politic , ori prin nc lcarea unor drepturi fundamentale ale omului, va putea fi considerat ilicit din punct de vedere al regulilor de drept interna ional i neopozabil altor state, dup cum acordarea n mod abuziv a cet eniei de complezen , fictiv , unor indivizi care nu au o leg tur efectiv cu statul respectiv, este considerat , potrivit unei hot rri a Cur ii Interna ionale de Justi ie din 1955 dat ntr-o spe celebr (Cazul Nottebohm), ca nc lcnd un principiu fundamental n materie de cet enie (efectivitatea).

7

Am vrobit despre cetatenie si despre globalizare si despre principiul de cetatean european dar ce inseamna integrare europeana? Integrarea europeana si, in general, fenomenele mondializarii si globalizarii, nu afecteaza catusi de putin conceptul statului-natiune, care ramane si in prezent baza cea mai solida a relatiilor internationale si a echilibrului si securitatii statelor europene. Toate constitutiile moderne sunt construite pe aceasta realitate nationala si politica, exprimand unitatea politica a unui popor si indentitatea sa natioala, fara a se exclude identitatea minoritatilor nationale. Niciun moment, o astfel de constitutie nu face deosebiri intrecaracteristicile etnice ale populatiei, dupa cum statul ca atare nu eaplica cetatenilor sai tratamente etnice, fiecare dintre acestia bucurandu-se de drepturi si libertati egale si avand indatoriri egale fata de stat. Reflectand aceasta realitate, Consiliul Constitutional din Franta a decis ca poporul francez este compus din totalitatea cetatenilor francezi fara deosebire de origine, rasa sau religie. In acest fel categoria de popor devine o categorie juridica de drept contitutional.

III. Puterea Politica SuveranaStatul suveran este dator sa exercite pe teritoriul sau si fata de populatie prerogativele sal de putere suverana, pentru a mentine, ordinea, a apara comunitatea respectiva fata de agresiuni etc. O autoritate publica este suverana atunci cand nu este supusa niciunei alte autoritati, nici in cadrul intern al statului, nici pe plan extern. Nicio alta entitate nu o poate controla. Alfel spus, in interiorul frontierelor sale, statul exercita o putere exclusiva, detine puterea de a controla, comanda si de a sanctiona in mod suveran. Intr-un stat suveran nu exista o putere de acelasi tip care sa-i restranga autoritatea si sa-i impuna o alta ordine juridica. In conditiile in care puterea suverana a poporului este insitutionalizata, convertita in institutii politice formate din reprezentanti ai poporului desemnati prin alegeri libere, democratice, nu se mai poate sustine asertiunea ca statul serveste o anumita clasa sociala in detrimentul alteia. Votul universal face sa se estompeze pana la dispraritie carcaterul de clasa al statului, acesta fiind constituit din autoritari publice reuzltate prin exprimarea electorala a vointei suverane a poporului. Indiscutabil, statul ramane un sinstrument de ordonare a relariilor din societate, de conducere generala si guvernare, de dominatie, dar nu in interesul unui individ real sau al unui grup politic sau social determinat, ci in interesul poporului, inteles ca totalitate de indivizi. Unul dintre atributele esentiale ale suveranitatii statului il constituie dreptul sau inalienabil de a reglementa, in mod liber si fara nicio interventie din partea altui stat, organizarea si functionarea sistemului politic, raporturile societate-stat-cetatean, raporturile personale si patrimoniale intre indivizi etc., prin intermediul normelor juridice. Transpunand in norme de drept obicetivele cele mai importante ale dezvoltarii social-economice si politice, statul insitutie, in virtutea suveranitatii sale, o ordine juridica menita sa-i ocroteasca si sa-o consolideze valorile fundamentale pe acare se intemeiaza si care este interesat sa le promoveze si sa le apere, precum si relatiile sociale corespunzatoare acestor valori. 8

Sintetizand cerintele sociale fundamentale si prefigurand, pe plan legislativ, un anumit comportament uman corespunzator acestora, autoritatea publica, in virtutea suveranitatii sale, o instituie o ordine juridica potrivit interesele majore, ale natiunii si op impune la nevoie, prin masuri de constrangere. Din perspectiva istorica se poate spune ca suveranitatea puterii de stat ca fenomen social-politic, ca realizare a vietii si practicii social-economice, a aparut cu mult inainte de cristalizarea sa ca notiune teoretica, in urma unei profunde necesitati istorice, reflectand caracteristicile fundamentale ale statului: autoritate suprema exercitata pe un anumit teritoriu, dreptul de a se organiza de sine statator economic, politic, militar, administrativ- de a elabora si impune la nevoie prin forta sa de constrangere legi, norma obligatorii pentru intreaga societate.

Puterea politica. Continut si trasaturiCa urmare a rolului important pe care politicul il exercita in orice societate, puterea politica, ca forma specifica a puterii sociale, joaca in cadrul acestuia un rol major. Notiunea de putere, inclusiv cea de putere sociala este extrem de vaga, de generala, fara a fi in masura sa aiba niste delimitari clare, precise. Unii autori definesc puterea prin stat, avand in vedere rolul acestei institutii in cadrul puterii. Pentru Franz Neuman "puterea politica este puterea sociala concentrata in stat". O pozitie apropiata o are si G Burdeau, nici pentru el neexistand o delimitare clara intre puterea de stat si cea politica "Prin intermediul politicului- apreciaza Burdeau- grupul releva constiinta pe care o are despre sine, prin putere tinde s-o faca activa pentru a-si croi prin ea viitorul sau". Un fapt incorect, intrucat statul este numai o componenta a puterii, si nu puterea in totalitate. In sistemul puterii in afara de stat, intra si alte institutii politice cu rol important in derularea vietii politice, cum ar fi partidele politice, forma de guvernare, regimul politic, etc. Intr-adevar, statul concentreaza in cea mai mare masura puterea politica, dar nu in totalitate si nici in situatia de a se identifica cu ea, intrucat fiecare din aceste concepte acopera realitati sociale distincte si, in acelasi timp, interconditionate. Alti autori reduc puterea politica la forta social-politica care o detine si o exercita. Este o abordare simplista, reductionista. Daca pentru un regim autoritar, cum ar fi cazul celor comuniste, o asemenea definitie se poate apropia de realitatea politica, in teorie, faptele stau si in acest caz altfel. Chiar si in aceste regimuri alaturi de forta social-politica care detine si exercita puterea, exista si se manifesta, este adevarat in anumite limite, si alte elemente ce constituie puterea.In regimurile democratice situatia este si mai putin relevanta, unde, in afara de elementele institutionalizate ale puterii, in cadrul acesteia trebuie sa includem si opozitia politica.In definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul ca aceasta este in primul rand o notiune ideologica, ce exprima, interpreteaza si fundamenteaza de pe pozitiile si din perspectiva intereselor unei forte social-politice, realitatea politica. Orice forta social-politica si cu atat mai mult una care se afla la conducerea societatii, are o anumita viziune despre societate si pe care si-o impune in practica prin putere.Acest fapt este valabil atat in cazul societatilor totalitare unde exista o unica forta social-politica care prin putere, organizeaza si conduce societatea, isi promoveaza interesele, cat si in societatile democratice. In 9

cazul acestora din urma unde intalnim forte politice aflate la putere si forte politice ale opozitiei si intr-un caz si in altul avem de-a face cu o putere politica bazata pe aceleasi principii fundamentale, urmarind in esenta aceleasi scopuri si interese, ceea ce le deosebeste fiind modalitatea proprie de infaptuire, caile, mijloacele, ritmurile, intr-un cuvant paradigmele doctrinare. Componenta ideologica a puterii este data de emitentul politic, de cel care o detine si o exercita in scopul sau. Rolul oricarei puteri politice este acela de a asigura corespunzator cu interesele claselor sau categoriilor sociale apartinatoare, coeziunea si functionalitatea diferitelor structuri si organisme, echilibrul colectivitatilor ce alcatuiesc societatea cu compatibilitatea activitatilor ce se desfasoara. Aceasta calitate a puterii politice decurge din faptul ca orice putere este, in esenta ei, purtatoarea intereselor comune ale unei comunitati, in cazul societatii democratice, a majoritatii. Prin urmare, ea trebuie sa apere si sa promoveze interesele acestei majoritati, care, cel putin teoretic, exclude imixtiunea din afara ei, intrucat in orice conditie, o eventuala forta de imixtiune se afla in contradictie cu majoritatea. Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existenta societatii, posibilitatea functionalitatii acesteia. Reputatul politolog roman Anton Carpinski considera ca puterea politica este "capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat sa-si indeplineasca obligatiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizand resursele societatii in vederea asigurarilor obiectivelor propuse" Din aceasta perspectiva am putea spune ca puterea politica este mijlocul prin care se constituie, fiinteaza si dureaza o societate. In literatura marxista romaneasca puterea politica era definita ca "o functie sociala generalizanta care consta in luarea deciziei la nivelul intregii societati, in conformitate cu interesele clasei dominante si in a le asigura indeplinirea prin autoritatea suverana, prin mijloacele fortei publice". In raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea politica are urmatoarele trasaturi: 1. Caracterul integrator ce consta in capacitatea pe care puterea politica o are de a-si subordona celalalte forme ale puterii, de a se manifesta prin ele, de a le constitui drept instrumente prin care sasi exprime propriile sale scopuri si interese. Subordonarea celorlalte forme ale puterii sociale de catre puterea politica, este conditia esentiala a realizarii actului de conducere sociala. Nu exista fapt politic care sa nu fie in acelasi timp un fapt social si, cu atat mai mult, nu exista procese si fenomene sociale care sa nu fie susceptibile de a imbraca un caracter politic. Tocmai aceasta ingemanare intre social si politic permite puterii politice sa-si subordoneze si sa-si foloseasca celelalte forme ale puterii sociale, in mai multe situatii acestea fiind chiar forme ale miscarii si exprimarii politicului. 2. Caracterul suveran. Puterea politica este singura si unica instanta suprema dintr-o societate. In aceasta calitate ea este singura care prin institutiile sale legitime are dreptul de a lua si aplica decizii, de a exercita controlul fara amestecul sau influenta unei alte puteri din interior, cat mai ales din exterior. Altfel spus puterea politica este suverana, unica, indivizibila, exclusiva si inalienabila.

10

3. In raport cu alte acte ale conducerii sociale, puterea politica are un caracter imperativ, obligatoriu si ierarhicatat pentru societate in ansamblul ei cat si pentru celalalte forme particulare ale puterii sociale. Tocmai aceste calitati-imperativitatea si obligativitatea ii asigura impunerea, randamentul si eficienta, elemente necesare oricarui act de conducere a societatii. Puterea politica se prezinta sub forma unor centre si nuclee ale puterii. 4. Puterea politica in exercitarea atributiilor sale are un caracter relational si asimetric. Infaptuirea puterii este o relatie sociala care impune cu necesitate cel putin doi parteneri: conducatorii sau conducerea si condusii si supunerea, adica aceia asupra carora sa se impuna, sa se realizeze in interiorul ei. Relatia conducere-supunere, care formeaza cele doua loturi ale puterii, se realizeaza intre cei care exercita puterea si ceilalti membri ai grupului se stabileste o relatie specifica; ea consta in comunicarea si executarea hotararilor, a comunica o hotarare pentru executare inseamna a conduce. A raspunde acestei comunicari, efectuand actiunile curente prin hotarare, inseamna a te supune.

5. In contextul oricarui sistem politic, statul reprezinta principalul instrument de realizare in practica a puterii politice. Statul este este cel care, prin institutiile sale, elaboreaza deciziile, legile (parlamentul), le pune in aplicare (guvernul), realizand astfel obiectivele si sarcinile puterii politice. Tot acelasi stat infaptuieste si controlul modului de aplicare in practica a deciziilor si hotararilor puterii politice. Aceasta nu inseamna o identificare, confundare a statului cu puterea, intrucat acestea sunt elemente distincte ale sistemului politic.Fiecarei oranduiri sociale, societatii ii este specific un anumit tip de putere politica.Forma pe care o imbraca puterea politica este determinata de o serie de factori, cum ar fi: - natura si esenta sistemului politic. In cadrul acestuia un rol important il joaca clasa sau grupul social pe care o reprezinta si ale caror interese, aspiratii si scopuri le fundamenteaza, legitimeaza, apara si promoveaza; - raportul de forte dintre clase, grupuri, partide si forte politice din societate la momentul dat; - nivelul de dezvoltare al democratismului politic.

11

Bibliografie Selectiva:

1. Ovidiu Trasnea, Nicolae Kallas, Mica enciclopedie de politologie 2. Anton Carpinski, Stiinta politica, Editura Universitatii A.I.Cuza 3. Sartori, Giovanni, Teoria democratiei reinterpretata 4. Teodorescu, Gheorghe, Putere, autoritate si comunicare politica 5. Tratat de drept consitutional contemporan, Cristian Ionescu.

12