TEORII SI DOCTRINE ECONOMICE

- Doctrinele interventioniste in secolul XX -

După primul război mondial, după revoluţia din Rusia, dar mai ales după criza din 1929, în toate ţările

atinse de efectele evenimentelor evocate, se constată intervenţia din ce în ce mai puternică a statului în

economie, în iniţiativa privată sub diverse forme, antrenând în acest joc şi teoria economica.Doctrinele

interventioniste cuprind acele teorii care argumentează fie anihilarea (comunismul), fie îngrădirea

(dirijismul), fie limitarea (instituţionalismul), fie înlocuirea (corporatismul), fie influenţarea

(keynesismul) iniţiativei private şi soluţiile propuse pentru realizarea obiectivului propus:comunismul

marxist-leninist-stalinist, corporatismul, instituţionalismul, dirijismul.

NĂSCUT ÎN VEST, CRESCUT ÎN EST: COMUNISMUL MARXIST-LENINIST-STALINISTSecolul al XX-lea pare secolul –ismelor, al ideologiilor agresive care revendicau prioritatea în deţinerea

soluţiilor miraculoase de schimbare a lumii, cu deosebire al celor care se pretindeau revoluţionare şi

originale: -comunism-marxism-leninism-stalinism. Totul avea să se dovedească o mare găselniţă care

numai purta alt nume, dar care punea în practică, regimuri totalitare: „Schimbarea sferei politicii, care

apăruse în urma celor două războaie mondiale, în urma revoluţiei comuniste şi a altor revoluţii totalitare

din secolul al XX-lea, pare o caracteristică atât de clară şi ireversibilă a peisajului social cum este şi

sistemul extins al politicii. Ceea ce Statul – Major german considera în 1917-1918 un răspuns de urgenţă

la problemele multiple de aducere a tuturor resurselor în sprijinul războiului a devenit pentru comuniştii

ruşi o normă aplicabilă indiferent că era pace sau război.

MAREA REVOLUŢIE SOCIALISTĂ DIN OCTOMBRIERevoluţia din Rusia l-a consacrat pe Lenin drept teoreticianul şi omul de acţiune incontestabil. Aşa cum

relevă un istoric, „Revoluţionarii care au venit la putere în Rusia în 1917 au preluat nu numai aparatul de

stat tradiţional – armată, poliţie, birocraţie – ci şi-au extins controlul şi asupra băncilor, fabricilor,

fermelor şi diferitelor medii de comunicaţie, precum şi a sindicatelor, partidelor politice şi asociaţiilor de

tot felul. Statul revoluţionar a recurs chiar la munca forţată atunci când forţa de muncă nu putea fi

distribuită în mod adecvat prin simple îndemnuri şi salarii mari

Capitalimul, proletariatul şi revoluţiaTotodată, Lenin s-a preocupat de găsirea unei formule teoretice prin care să ‚actualizeze’ gândirea revoluţionară şi

să-i precizeze strategia şi tactica. Broşura lui „Imperialismul – stadiul cel mai înalt şi ultim al capitalismului”, a

fost socotită o operă originală, a consacrat în termenii materialismului dialectic şi istoric imperialismul drept stadiu

cel mai înalt şi ultim al capiatlismului. De altfel, Lenin defineşte imperialismul ca „stadiu monopolist al

capitalismului”, care succede perioadei capitalismului concurenţial, stadiu pentru care revoluţionarii aveau nevoie

de o concepţie teoretică şi de o strategie politică asiguratoare ale victoriei revoluţiei comuniste.

Începând cu 1917, problema organizării economiei în noile condiţii generate de revoluţia bolşevică a constituit una

dintre temele căreia i s-a dedicat Lenin. În „Statul şi revoluţia”, apărută în februarie 1917, Lenin fixează jaloanele

comunismului (statul totalitar, economia de comandă centralizată, munca obligatorie şi munca forţată, educaţia

socialistă): „experienţa din Rusia a dictaturii victorioase a proletariatului a arătat în mod concret tuturor acelora

care nu ştiu să gândească, sau care n-au avut ocazia să mediteze asupra acestei chestiuni, că centralizarea absolută

şi disciplina cea mai severă a proletariatului sunt una din condiţiile fundamentale ale victoriei asupra burgheziei.

Teoria tranziţiei” elaborată de Lenin are câteva trăsături care o particularizează de alte concepţii tranziţioniste si

anume:

1. Dictatura proletariatului rezultă din rolul organizatoric al proletariatului, de aceea Lenin simte nevoaie să

întărească ideea precizând ţinta: „Dictatura proletariatului este o luptă crâncenă, sângeroasă şi nesângeroasă,

violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi administrativă împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii

societăţi”.

2. Precizarea rolului partidului comunist: Partidul proletariatului era cel care impune dictatura şi disciplina,

aşadar „Cine slăbeşte cât de puţin disciplina de fier a Partidului proletariatului (în special în timpul dictaturii lui),

acela de fapt ajută tabăra burgheziei împotriva proletariatului”.

3. Precizarea etapelor: mai întâi trecerea de la capitalism la socialism, adică spre faza inferioară a comunismului;

4. Desfiinţarea selectivă şi gradată a claselor. Astfel, dacă în comunismul deplin clasele ar fi dispărut cu totul, în

prima sa fază însă, se impuneau atitudini şi acţiuni diferite.

Limbajul extrem de violent a contribuit decisiv la accentuarea „adevărului”: Vorbind despre relaţia dintre „şefi”şi

„mase” şi despre „aristocraţia muncitorească”, produs al emancipării economice din ţările dezvoltate, Lenin

denunţă orice abatere de la presupusa morală comunistă.

CORPORATISMULCorporatismul secolului al XX-lea îşi are originea în ideile susţinute de intelectualităţii catolice din ultima jumătate

a secolului anterior. aplicat cu precădere în: Italia, Austria şi Portugalia.promova intervenţia puternică şi susţinută a

statului în economie.Promotorii: Ugo Spirito, J. Brethe de la Gressaye şi M. Manoilescu, o alternativă la

socialism sau alternativă la capitalism.

Scopul : organizarea economiei potrivit grupurilor de interes profesional.Doctrina corporatistă îmbină scopuri

social-economice cu mijloace autoritariste impunând şi accentuând disciplina.

Idealurile

Sociale:

suprimarea luptei de clasă

determinarea condiţiilor de muncă se asigura pe calea convenţiilor colective

diferendele dintre patroni şi muncitori urmau să fie arbitrate de un tribunal al muncii

Economice:

disciplinarea producţiei

producătorii ar fi fost protejaţi de concurenţă excesivă prin limitarea dreptului de a înfiinţa noi întreprinderi

consumatorii ar fi avut dreptul de control asupra calităţii şi preţurilor bunurilor rolul de conducător al

întreprinderii era asimilat unei funcţii sociale, atât faţă de proprii săi membri, cât şi faţă de întreagă comunitate.

Mijloacele de acţiune ale doctrinei corporatiste

În esenţă, mijloacele de realizare a idealurilor economico-sociale corporatiste erau reglementatoare şi

imperative, care ar fi garantat eficienţa ansamblului economic. Astfel, organizarea economică şi socială

corporatistă ar fi asigurat cadrul fiecărei profesii cu scopul evitării conflictelor dintre organismele

interprofesionale.

Doctrina corporatistă, sub aparenta omogenitate a principiilor fondatoare, a cunoscut mai multe curente de

opinii:

După amploarea atribuţiilor corporaţiei s-au profilat două tendinţe:

prima, susţinea limitarea corporatismului la probleme sociale, în scopul consacrării privilegiilor

capitalului;

cea de-a doua, preconiza extinderea corporatismului şi la problemele economice, consacrând

cogestiunea.

După poziţia faţă de puterea publică s-au conturat două atitudini:

corporatismul asociaţionist, care acorda corporaţiilor prerogativele constituirii şi organizării

producţiei, riscând să abuzeze de propria putere în dauna consumatorilor;

corporatismul de stat, care încredinţa puterii publice dreptul de înfiinţa corporaţii, de a le controla şi

de a le direcţiona.

INSTITUŢIONALISMULLa începutul secolului al XX-lea, în Statele Unite ale Americii, se conturează primele idei sistematice ale doctrinei

instituţionaliste. Fondatorul instituţionalismului american, Thorstein Bunde Veblen, împreună cu foştii săi studenţi

şi colaboratori, J. R. Commons şi W. C. Mitchell, au iniţiat un curent de gândire care oferea o nouă explicaţie

pentru economia capitalistă, explicaţie contrară gândirii tradiţionale, dar care integra în raţionamente tehnologia şi

ştiinţa ca forţe principale în schimbările istorice ale instituţiilor capitaliste din secolul al XX-lea.

Sursele de inspiraţie ale lui Thorstein Veblen, potrivit analiştilor, sunt teoriile şcolii istorice germane (respectiv,

socialismul de stat promovat de Adolph Wagner), marxismului, evoluţionismului social şi realităţile economice,

sociale, culturale şi politice din Statele Unite ale Americii.

Ipoteza: capitalismul ar putea fi mai puţin rău dacă economiştii ar renunţa la individualismul metodologic şi s-ar

lăsa ghidaţi de instituţiile care pun în mişcare piaţa.Esenţa instituţiilor consta în instincte pentru că acestea defineau

baza acţiunii sociale.Investigaţia sa pornea nu de la "jocul economic", ci de la "jucători", de la ansamblul de

tradiţii şi obiceiuri care asigurau functionarea economiei.

Principalele idei ale doctrinei institutionaliste initiată de Veblen au legătură cu:

Instituţiile

Clasa inactivă

Consumul ostentativ

Capitalismul modern

INSTITUŢIILE sunt judecate dupa compatibilitatea lor cu instinctele, iar dinamica instinctelor

determina dinamica instituţiilor.

Cele patru mari instincte călăuzitoare ale acţiunii umane, care dau consistenţa instituţiilor sunt:

legăturile de rudenie,

curiozitatea,

instinctul creator

instinctul prădător.

Instituţiile sunt definite de Veblen după rolul lor juridic, sociologic şi economic. Astfel, din punct de vedere:

juridic, o instituţie reprezintă drepturile şi obligaţiile, rezultate din contractele implicite sau explicite, la

care sunt supuşi agenţii în viaţa economică;

sociologic, instituţia se manifestă ca un sistem de roluri şi de statut social, care distribuie inegal, dar

după poziţiile diferenţiate din sistemul stratificat, drepturi şi obligaţii, puterea socială, recompense şi sancţiuni;

economic, instituţiile sunt asimilate pieţei sau schimburilor în sens larg, dar şi regulilor care permit

relaţii economice în afara pieţei (trocul, distribuirea bunurilor publice, etc.).

Clasa inactivă

Apariţia în 1899 a cărţii lui Thorstein Veblen, „The Theory of the Leisure Class” a marcat un moment important în

coagularea doctrinei instituţionaliste.Instituţia căreia Veblen îi atribuie un rol-cheie în economie, dar şi în societatea

capitalistă este clasa inactivă (leisure class)1, inactivă în sensul că nu îşi câştigă existenţa muncind: „Instituţia clasei

inactive este consecinţa naturală a unei discriminări pozitive a muncilor demne şi a muncilor nedemne”.

Clasa inactivă are un mod de gândire şi de acţiune care se regăseşte în toate sferele societăţii: religie, condiţia

femeii, sport, învăţământ, etc. Clasa inactivă îşi releva superioritatea printr-un consum care atrăgea atenţia, iar

trândăvia, afişată ostentativ, era „blazonul” cu care se mândrea şi care-i producea satisfacţie.

1’. Inactivitatea ostentativă, afişată şi consumul ostentativ sunt mijloacele utilizate de clasa inactivă pentru a

demonstra bogăţia (a avea) şi superioritatea în raport cu celelalte categorii sociale (a fi).

2’. Relaţiile ierarhice între clasa inactivă şi clasa săracă, bazate pe subordonare, sunt prezente în oricare nivel al

societăţii – între stăpân şi servitor, între Dumnezeu şi preot, între soţ şi soţie.

3’. Clasa inactivă prin conservatorismul său constituie un obstacol în evoluţia societăţii.

Concluzia necruţătoare a lui Veblen arată o clasă inactivă care şi-a schimbat doar metodele, dar a conservat scopul:

acapararea prădalnică de bunuri fără muncă.

Consumul ostentativ

Veblen acuză capitalismul modern de cultivarea consumului ostentativ, adică de înlocuire a satisfacţiei aduse de

obiectul consumat cu ostentaţia. În concepţia lui Veblen, pentru cei care caută distincţie, diferenţiere consumul

ostentativ modifică legea rarităţii – „ceea ce este rar este scump” – cu legea ostentaţiei – „ceea ce nu este

scump, nu valorează nimic”. Regina consumului ostentativ este femeia.

Capitalismul modern

În fond, scopul lui Thorstein Veblen era schiţarea unei critici instituţionale a capitalimului modern.

În primul rând, Veblen contestă puterea marii finanţe asupra industriei; capitalismul industrial împreună cu alţi

agenţi – muncitori, ingineri, tehnicieni, fermieri – sunt victime ale finanţei şi sursa care va alimenta formarea clasei

prădătoare.

În al doilea rând, Veblen propune o reflecţie mai adâncă asupra tehnologiei şi maşinismului; în perspectivă el

acordă şansă instituţiilor tehnologice, de unde deduce şi o sentinţă emblematică pentru instituţionalism – experţii

vor fi statul major al sistemului industrial.

În al treilea rând, evoluţiile capitalismului modern îi dau prilejul de a identifica primele manifestări ale societăţii

de consum. Însă critica cea mai violentă o îndreaptă împotriva proprietăţii anonime, acuzând marile corporaţii de

distrugerea instinctului creator prin substituirea scopului: corporaţiile fac bani şi nu bunuri.

Prin urmare, capitalismul industrial cerea un nou mod de organizare unde rolul cheie era rezervat tehnicienilor.

ORGANIZAŢIILE

1 Veblen, Th., The Theory of the Leisure Class, xroads.virginia.edu/~hyper/VEBLEN/veblenhp.html.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, doctrina instituţionalistă a primit un nou impuls din două direcţii: curentul

instituţionalist promovat de John Kenneth Galbraith, îndreptat împotriva microeconomiei tradiţionale.

FIRMELE

Intr-un articol apărut în 1937, intitulat „Natura firmei”, Ronald H. Coase a redefinit firma sub multitudinea

valenţelor sale (origini, sensuri, influenţe) oferind o viziune mai realistă, dar ştiinţifică asupra organizaţiilor

economice. , Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei, teorie pe care a vrut-o „realistă şi

viabilă”2, cu ajutorul căreia să explice motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb specializată, unde

alocarea resurselor este orientată de mecanismul preţurilor.

Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de Coase, potrivit căreia „definiţia firmei să corespundă

sensului său din lumea reală şi să se poată încadra într-o analiză marginalistă” 3 asigură, pe de-o parte, continuitatea

cu microeconomia tradiţională, iar pe de altă parte, legătura cu noul mediu economic al secolului al XX-lea, mai

precis cu politicile economice.

DIRIJISMUL

Doctrina dirijistă s-a format în perioada interbelică cu scopul declarat de a crea o economie dirijată, organizată şi

raţională. Promotorii acestei doctrine, B. de Jouvenal şi H. Noyelle, susţineau ideea după care, o economie este cu

adevărat dirijată, dacă este organizată şi raţională. Adepţii dirijsmului pretind că opun improvizaţiilor, dezordinii şi

incoerenţei politicilor guvernamentale o concepţie bine definită, structurată într-un proiect sistematic şi raţional. În

principal, dirijiştii admit intervenţia directă a statului în producţie, comerţ, venituri şi consum. Instrumentele cel

mai des invocate, care ar asigura supremaţia consumului, sunt: fixarea preţurilor şi a salariilor, controlul producţiei,

schimburilor şi a comerţului exterior.

2 Coase, R.H. (1997), Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, pg. 25.3 Coase, R.H. (1997), Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, pg. 36-37.