Economia României după primul război

mondial până la criza din 1929-1933

Primul Război Mondial a afectat puternic viaţa social-economica şi politică a tuturor popoarelor. Prin victoria Antantei şi a aliaţilor săi asupra Puterilor Centrale s-a destrămat Imperiul Austro-Ungar, zguduit de lupta revoluţionară a maselor pentru eliberarea naţională şi socială. S-a prăbuşit, de asemenea, celălalt bastion al asupririi sociale şi naţionale, Imperiul Ţarist, ca urmare a victoriei Revoluţiei Socialiste din octombrie. Aceasta a facut posibil ca pe harta Europei să apară noi state independente, cum au fost Cehoslovacia şi Polonia, iar altele să-şi desăvârşească unitatea statală, între care Iugoslavia şi România. Tot ca urmare a înfrângerii în război, Germania imperialistă a pierdut coloniile, fiind scoasă pentru o perioadă din rândurile marilor puteri.

Analiza evoluţiei postbelice a României nu poate fi desprinsă de marea realizare a poporului român din 1918 – desăvârşirea unităţii naţionale.

Marea Unire din 1918 a avut consecinţe multiple asupra evoluţiei sociale economice şi politice a României în perioada interbelică: astfel, s-a desăvârşit piaţa naţională prin unirea la România a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei; a crescut potenţialul demografic al ţării de la 8 milioane la 18 milioane locuitori; s-a creat complexul economiei naţionale; a crescut potenţialul material, intelectual şi ştiinţific al ţării; unirea a schimbat raportul dintre moşierime şi burghezie, în favoarea burgheziei, crescând rolul acesteia în viaţa socială economică ca şi politică a ţării.

Pentru România postbelică, desăvârşirea unităţii statale – chiar în condiţiile unor mari dificultăţi economice – a marcat un eveniment epocal. Înfăptuirea unităţii statului naţional român a realizat cadrul naţional şi social economic pentru dezvoltarea mai rapidă a forţelor de producţie, a reunit într-un cadru statal unic resursele materiale şi umane ale poporului nostru.

Prin unire au sporit considerabil posibilităţile de afirmare şi mai hotărâtă a României pe arena vieţii internaţionale. Deoarece politica extrenă a României a fost determinată, cu precădere, de preocuparea cercurilor conducătoare de a menţine statuquo-ul postbelic, ţara noastră s-a orientat către statele care s-au constituit ori întregit ca state naţionale, încheind cu acestea o serie de tratate. De asemenea, la baza orientării pe plan extern a României a stat alianţa cu puterile Antantei, îndeosebi cu Franţa şi Anglia, în care cercurile conducătoare vedeau garanţia menţinerii integrităţii teritoriale.

După ce aderă la Pactul Societăţii Naţiunilor din 1919, România încheie succesiv tratate cu Polonia în 1921 (reînnoit în 1926 şi 1931), cu Iugoslavia şi Cehoslovacia în 1921 (tratat ce va duce la înfiinţarea “Micii Înţelegeri”), cu Franţa şi Italia în 1926, cu Grecia în 1928 etc.

Toate acestea demonstrează că România a continuat să rămână şi după Primul Război Mondial un factor de primă importanţă al cultivării tradiţiilor de bună vecinătate, convieţuire şi colaborare cu toate popoarele, politică promovată cu insistenţă în toată perioada interbelică.

Urmările dezastruoase ale războiului

Perspectivele de dezvoltare a ţării, deschise prin Unirea de la 1918, au fost puternic marcate de urmările dezastruoase ale războiului şi de dificultăţile intervenite în procesul de refacere a economiei în primii ani după război.

Războiul şi ocupaţia germană au provocat României imense pagube umane şi materiale. Ţara a pierdut circa un miliom de oameni căzuţi victime acţiunilor militare, bolilor şi suferinţelor îndurate, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populaţia activă a ţării.

Agricultura se afla într-o situaţie deosebit de grea: la sfârşitul războiului era epuizat întregul stoc de cereale, încât nu se mai putea asigura nici sămânţă pentru culturi şi nici hrana pentru populaţie. Ca urmare, în ţară se manifesta o acută criză alimentară. Exportul de cereale a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar un import însemnat de cereale şi alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situaţia ameninţa să rămână gravă, deoarece în 1919 peste 26 % din suprafaţa cultivată cu cereale a ţării a rămas nelucrată, în condiţiile în care şeptelul abia atingea 50 % din nivelul antebelic.

O situaţie grea şi complicată a cunoscut industria. În această ramură, distrugerile de război, ridicarea de către ocupanţi a utilajelor unor întreprinderi şi uzine, dispersarea altor întreprinderi în Moldova şi Rusia ca urmare a retragerii frontului, au condus la scăderea capacităţilor de producţieale industriei. La începutul anului 1919 nu mai funcţionau decât circa un sfert din întreprinderile încurajate de stat, iar producţia industrială se redusese la mai puţin de 50 % faţă de nivelul antebelic. Industria extractivă a petrolului şi-a redus producţia cu aproape 48 % , iar cea de cărbune cu 55 % . La Hunedoara, producţia siderurgică era în 1919 abia de 2,8 % , iar la Reşiţa de 33 % în comparaţie cu 1913.

Căile ferate, parcurile de locomotive şi vagoane au suferit serioase distrugeri şi deteriorări, găsindu-se într-o situaţie grea. Numărul de locomotive a scăzut cu 71 %, cel de vagoane de mărfuri cu 85 % , iar cel de călători cu 61,5 % . Cât priveşte transportul rutier, 26 % din reţeaua de şosele necesita o refacere completă.

Oglindind situaţia economică generală, finanţele ţării erau, la rândul lor, dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile, iar puterea contributivă a păturilor muncitoare era secătuită de război şi urmările acestuia.

Circulaţia monetară era dominată de o inflaţie puternică, dterminată de neacoperirea materială reală a monedei, de reducerea însemnată a producţiei şi a fondului comercial de mărfuri. S-a produs o depreciere simţitoare a leului pe piaţa internă, iar pe cea externă cursul valutar a scăzut foarte mult.

Pierderile materiale, recunoscute în mod oficial prin tratatele de pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde lei aur. Dacă avem în vedere că valoarea producţiei anuale a României înainte de război era de 1,8-2 miliarde lei aur, în numai doi ani de război au fost distruse bunuri materiale pentru care a muncit din greu poporul nostru timp de 16 ani. În realitate, pierderile materiale ale României, după evaluările unei comisii însărcinate special

pentru acest lucru, s-au ridicat la 72 miliarde lei aur, din care au fost recunoscute mai puţin de jumătate, de către Comisia de Reparaţii constituită în baza articolului 233 al Tratatului de la Versailles.

Aceste însemnate pierderi vor face ca procesul lichidării urmărilor războiului, al refacerii economiei, să se desfăşoare lent şi să se prelungească până către anul 1924. Urmările însă se vor resimţi şi în anii următori.

Problema reparaţiilor postbelice

Una dintre cele mai complicate şi mai discutate probleme în anii postbelici şi care au avut repercursiuni negative asupra dezvoltării economiei româneşti, a fost chestiunea reparaţiilor de război, a despagubirilor pe care le datorau Puterile Centrale şi aliaţii lor ţărilor învingătoare. României, ţară care a suferit serioase pagube, i-au fost recunoscute drept despăgubiri numai 31 993 853 761 lei aur, ceea ce a însemnat aproximativ 6,8 % din totalul sumelor cerute de ţările învingătoare.

Marile puteri învingătoare au acordat în urma Conferinţei de la Spa şi Londra în 1921 României o cotă arbitrară care nici pe departe nu ţinea cont de totalul pagubelor suferite în război. Ca urmare, în timp ce Franţei îi reveneau 52 % , Angliei 22 % , Italiei 10 % , Belgiei 8 % , Iugoslaviei 5 % , României i se recunoştea numai 1 % din totalul de 132 miliarde mărci aur pe care trebuia să le plătească Germania. Acordul de la Spa distribuia şi cotele reparaţiilor ce cădeau în sarcina Austriei, Ungariei şi Bulgariei, aşa-numitele reparaţii orientale, României revenindu-i 10,55 % , în timp ce Franţei îi reveneau 26 % , Italiei 25 % , Greciei 12,9 % , Angliei 11 % , Iugoslaviei 10 % . Aceste rate au fost stabilite de marile puteri, fără a se permite delegaţiilor ţărilor mici, între care şi România să participe la discuţii.

Diplomatul român N.Titulescu a prezentat un memoriu Conferinţei de la Spa şi s-a ridicat împotriva cotei de 1% repartizată României, cerând ca sumele reparaţiilor să se facă în funcţie de pagubele pricinuite şi neadmiţând ca altor ţări să li se plătească cote de 5 sau chiar de 10 ori mai mari decât au fost în realitate pagubele. Din aceste motive guvernul român nu a semnat acordul de la Spa.

Multe emulţumiri a produs şi hotărârea marilor puteri de a impune statelor mici, deci şi României, plata aşa-numitelor rate de eliberare şi a contravalorii bunurilor cedate. României îi revenea drept cotă de eliberare suma de 235 140 000 franci aur, stabilită în anul 1924 la Conferinţa de la Londra.

S-a reuşit, în cele din urmă, ca România sa determine delefaţiile marilor puteri să anuleze atât cota de eliberare, cât şi valoarea bunurilor cedate. Prin activitatea neobosită a lui N. Titulescu, s-a putut obţine desfiinţarea unor obligaţii nejustificate şi apăsătoare pentru bugetul ţării. Statul român na oferit aliaţilor nici o sumă din această cotă, dar ea a rămas înscrisă în buget la capitolul “datorii” până în anul 1930.

Până în anul 1929, România a primit 102 916 678 mărci aur. Aceste sume s-au efectuat nu atât în numerar,ci mai multsub formă de restituţii în material rulant, de navigaţie, farmaceutic şi sanitar.

Prin convenţia din noiembrie 1928, se stipula obligaţia Germaniei de a achita suma de 75 milioane de mărci în patru rate (până la 1 aprilie 1932), în schimbul căreia România renunţa la sechestrarea şi lichidarea bunurilor resortisanţilor germani (deci s renunţa la o clauză înscrisă în Tratatul de la Versailles), renunţa la orice chestiune de ordin financiar (emisiunea biletelor B.G.R. , executarea cu anticipaţie a Tratatului de la Bucureşti, creanţele B.G.R.). România renunţa, de asemenea, la lichidarea împrumuturilor antebelice din Germania, obligându-se să le achite.

Procesul refacerii economice din România presupunea înfăptuirea a o serie de obiective: - refacerea producţiei industriale şi agricole;

- refacerea transporturilor; - echilibrarea bugetului; - reglementarea circulaţiei monetare şi stagnarea inflaţiei;

- echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi. În cadrul industriei principala problemă a constituit-o după război refacerea şi

punerea în funcţie a aparatului de producţie pe întreg teritoriul ţării. Refacerea industriei s-a făcut lent şi în mod inegal.

S-au exprimat concepţii cu privire la necesitatea, căile şi modalităţile de dezvoltare a industriei, atitudinea faţă de capitalul străin, încadrarea în chip avantajos a economiei româneşti în diviziunea internaţională a muncii şi în relaţiile economice internaţionale. Prima concepţie era exprimată plastic în lozinca “prin noi înşine”, care voia să arate că dezvoltarea economiei româneşti trebuia să aibă loc prin forţele proprii. Acest lucru putea fi realizat prin naţionalizarea întreprinderilor cu capital străin, adică prin trecerea acestor capitaluri în mâinile burgheziei autohtone. Concepţia “prin noi înşine” era promovată de marea burghezie grupată în Partidul Naţional Liberal şi care gravita în jurul Băncii Naţionale a României şi a Băncii Româneşti. Lansând această lozincă, adepţii ei nu excludeau participarea capitalurilor străine în economia ţării. Căutau însă să le oblige la împărţirea rezultatelor exploatării bogăţiilor şi a forţei de muncă cu burghezia autohtonă, urmărind, de multe ori, să inducă în eroare opinia publică.

Promovarea unei asemenea concepţii a avut un rol pozitiv în dezvoltarea economiei ţării în întărirea idependenţei economice. Ea s-a concretizat în adoptarea unei legislaţii economice cum ar fi Legea minelor în 1924, care interzicea concesionarea terenurilor miniere sau petroliere capitalului străin într-o proporţie mai mare de 40%. În baza acestei legi statul exercita rolul de proprietar al tuturor bogăţiilor solului şi subsolului ţării conform Constituţiei din 1923. Sub presiunea capitalului străin în 1925 această lege a fost modificată în sensul că cetăţenii români puteau deţine 50,1% din capital faţă de 60% cât prevedea legea din 1924.

Tot în 1924 Legea energiei prin care se acorda multiple avantaje celor ce investeau capitalul în producţia energiei electrice, în instalaţiile hidro sau termoelectrice.

În procesul refacerii şi dezvoltării industria a beneficiat şi de un regim vamal protecţionist ce apăra producţia internă de concurenţa străină.

Procesul refacerii şi dezvoltării industriei s-a făcut în strânsă legătură cu capitalul străin. O parte din burghezia română şi a naţionaliştilor din Banat şi Transilvania legată de

capitalul străin din Viena, Berlin, Budapesta pentru a se opune capitaliştilor grupaţi în jurul Băncii Naţionale Române şi a PNL au promovat politica porţilor deschise capitalului străin.

Ca urmare a consecinţelor Unirii din 1918, a politicii liberale prin noi înşine, a legislaţiei economice protecţioniste, a creditelor acordate de Banca Naţională industria românească a obţinut până în 1929 importante succese în procesul refacerii şi al dezvoltării.

Cea de-a doua concepţie cu privire la dezvoltarea economiei româneşti era exprimată, de asemenea, printr-o lozincă : ”porţi deschise capitalului străin”. Pentru această concepţie militau unele cercuri ale moşierimii care erau legate de capitalul străin, o parte a burgheziei româneşti din Transilvaniaşi din Banat cu poziţii economice mai slabe, burghezia naţionalităţilor legată de cercurile financiare din Budapesta, Viena şi Berlin. Aceşti susţinători ai capitalului străin gravitau în jurul unor bănci comerciale şi erau reprezentanţi ai unor partide politice ca: Partidul Poporului, Partidul Naţional Român din Ardeal, devenit după fuzionarea din 1926 cu Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional-Ţărănesc.

Evoluţia industriei şi transporturilor

După Primul Război Mondial problema economica dominantă era aceea a refacerii şi punerii în funcţiune a aparatului de producţie pe întreg teritoriul ţării. România întregită dispunea de însemnate resurse miniere (petrol, cărbune, minereuri feroase, neferoase etc.) care puteau fi folosite în procesul refacerii şi dezvoltării economiei. Însă România nu evea industrii purtătoare ale progresului tehnic, fiind lipsită, de exemplu, de o industrie constructoare de maşini. De aceea, în anii imediat următori refacerea principalelor ramuri ale industriri s-a facut lent. Astfel, industria metalurgică se va dezvolta slab,reducându-se cu 1/4, cea mai mare pondere fiind la Reşiţa şi Hunedoara, care deţineau peste 70 % . Nici în 1923 producţia de fontă nu atingea decât 39 102 tone, în timp ce capacitatea de producţie anuală a uzinelor de la Reşiţa şi Hunedoara era apreciată la 120 300 tone.

Instalaţiile necesare pentru înzestrarea tehnică a diferitelor ramuri industriale erau procurate în cea mai mare parte din import. În anul 1924 industria metalurgică acoperea doar 46 % din consumul intern de produse metalurgice.

Însemnata bogăţie forestieră a României a atras numeroase capitaluri pentru exploatarea pădurilor şi prelucrarea primară a lemnului. Nivelul producţiei în industria lemnului a fost sub cel dinainte de război, până în 1920 având o producţie redusă sub 40 % din capacitatea ei normală. După 1920 va creşte foarte mult producţia de cherestea, datorită creşterii cererii la export a lemnului de construcţii, a cherestelei de brad şi stejar.

În industria hârtiei, cu piaţă internă asigurată, nivelul producţiei în anul 1920 reprezenta 30 % din nivelul antebelic. Fabricile de celuloză şi hârtie îşi vor spori producţia după 1920, apropiindu-se în 1924 de nivelul producţiei antebelice.

Cea mai importantă a continuat să rămână industria alimentară. Dar şi aceasta înregistrase o scădere însemnată, reperezentând în 1919 57 % faţă de anul 1913. Industria textilă şi industria pielăriei nu erau capabile să satisfcaă decât parţial nevoile consumului intern. O dezvoltare importantă a cunoscut industria materialelor de construcţii, având în

vedere şi necesităţile de construcţii postbelice, dezvoltându-se în special producţia de ciment, geamuri, cărămidă.

Războiul a generat şi serioase lipsuri de materii prime şi combustibil pentru o serie de ramuri, a dus la dezorganizarea transporturilor, a circulaţiei monetare şi finanţelor. Scăderea producţiei agricole a avut, de asemenea, o influenţă negativă pentru industria alimentară, textilă şi a pielăriei, acestea ducând lipsă de materii prime. O altă cauză care a îngreunat refacerea rezidă în lipsa unor produse ce se procurau din import sau în faptul că erau foarte scumpe în condiţiile deprecierii monedei naţionale (maşini, instalaţii, accesorii, coloranţi, tananţi).

Producţia petrolieră, faţă de anul 1914 când se ridica 1 810 mii tone scade foarte mult, reprezentând în 1919 doar 855 mii tone, pentru a se redresa lent, ajungând în 1924 la 1 850 mii tone. În industria petrolieră se ciocneau interese ale capitalului străin dominant, ale capitalului autohton particular şi ale statului care urmărea să-şi echilibreze prin export, balanţa comercială. Industria carboniferă, după o producţie în continuă scădere până în 1920, începe să se refacă, depăşind în 1924 nivelul de dinainte de război.

În primii ani după război transporturile, mai ales cel feroviar, erau dezorganizate. Porţiuni însemnate de cale ferată erau distruse, iar parcul de material rulant scăzuse serios. Existau doar 263 locomotive în stare de funcţionare şi 1 304 care solicitau reparaţii generale, adică erau folosite doar 16,7 % din locomotive. Pentru a ieşi din situaţia dificilă, statul a trecut la cumpărarea de locomotive din strainătate ( din Austria pentru traficul de mărfuri, din Franţa s-au cumpărat locomotive produse în SUA ). S-a făcut apel la sociatatea Reşiţa pentru construirea de locomotive, astfel că în 1922 s-au realizat primele locomotive româneşti.

După anul 1924 în industria ţării se vor realiza o serie de progrese. Va spori numărul întreprinderilor şi al muncitorilor, va creşte capitalul investit şi forţa motrice, se va îmbunătăţi înzestrarea tehnică a marilor întreprinderi, iar producţia va cunoaşte o creştere însemnată comparativ cu perioada anterioară. Ramura industrială care a progresat cel mai mult a fost industria metalurgică. Au fost înfiinţate noi întreprinderi mari cu procese tehnologice complexe, cum erau I.A.R. (Industria Aeronautică Română) la Braşov, Malaxa-Bucureşti şi uzinele din Copşa Mică şi Cugir.

România, cu toată dezvoltarea industriei, continua şi în această perioadă să rămână o ţară cu structură economică predominant agrară.

Reforma agrară din 1921

Hotărârea înfăpturirii reformei agrare s-a luat încă din iulie 1917 de parlamentul de la Iaşi, dar legea definitivă a fost adoptată în vara lui 1921 – ea cuprinzând întreaga ţară, Vechiul regat, Banatul, Transilvania, Bucovina-Basarabia.

Prin legea de Reformă agrară se stabilea că din fiecare proprietate urma să rămână respectivului proprietar o cotă neexpropriabilă de 100 ha în regiunile de munte şi de deal şi de 150 ha în cele de şes. Această cotă putea fi extinsă la 500 ha dacă proprietarul avea

investiţii pe moşie (clădiri, crescătorii de vite, instalaţii, plantaţii). Moşierul avea dreptul, conform legii, să-şi aleagă partea de moşie care să-i rămână. Rezultatele finale ale reformei arată că din 9.242.930 ha cât reprezenta suprafaţa moşiilor cu peste 100 ha înainte de reformă, au fost expropriate 6.123.789 ha, adică 66,2% . De la expropriere s-a exclus inventarul morilor, viile, livezile, terenurile irigate, iazurile şi parţial podurile.

Drept la împroprietărire, aveau mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii demobilizaţi, cei cu pământ sub 5 ha şi ţărani fără pământ. Loturile ce se atribuiau ţăranilor erau de 2 feluri: loturi de împroprietărire, stabilite în principiu, la 5 ha şi loturi de completare, atribuite celor ce mai aveau pământ. Statul nu asigura gospodăriilor ţărăneşti creditul şi asistenţa tehnică necesare.

Împroprietărirea se făcea prin răscumpărarea pământului moşieresc. Taxa de răscumpărare se plătea diferit de la o regiune la alta. Ea se calcula la valoarea anuală a arendei înmulţită cu 20. Arenda pe care o plăteau ţăranii pentru hectar era, în medie, între 80 şi 100 lei, ceea ce ducea la faptul că ţăranii trebuiau să plătească sume mari pentru pământul cu care erau împroprietăriţi.

A îmbunătăţit simţitor starea ţărănimii, a dezvoltate relaţiile capitaliste în mediul rural, a intensificat procesul de stratificare socială a ţărănimii. A contribuit, prin sumele primite, la modernizarea inventarului agricol sau la investirea lor în industrie. A fost cea mai democrată reforă agrară din Europa.

Dezvoltarea agriculturii s-a făcut îndeosebi pe cale extensivă. S-au mărit suprafeţele cultivate dar ca urmare a lipsei inventarului agricole modern a seminţelor selectate, producţia era în general modestă.

Privită global, până în 1922, agricultura ţării noastre n-a reuşit să atingă nivelul dinainte de război. Suprafeţele erau cultivate cu 5 cereale principale : grâu, secară, orz, ovăz, porumb. Producţia de cereale a României era scăzută şi din cauza randamentului redus la hectar.Pierderile de oameni din timpul războiului îşi spuneau cuvântul : din cei peste 800.000 de morţi în război, marea majoritate erau ţărani, la aceştia se adauga un număr mare de invalizi, văduve şi orfani.

Caracterul înapoiat al agriculturii iese clar în evidenţă dacă comparăm recoltele obţinute cu cele realizate de alte ţări cu posibilităţi asemănătoare. Astfel, producţia de grâu în anul 1925 din România era de cca. 860 kg grâu la ha, în timp ce în Iugoslavia şi Ungaria se obţinuseră recolte de câte 1260 kg la ha. Această diferenţă destul de mare a fost pusă pe seama menţinerii în agricultura românească a rămăşiţelor feudale şi a dotării tehnice insuficiente.

În ceea ce priveşte sectorul zootehnic, deşi România dispunea de condiţii naturale optime pentru dezvoltarea creşterii animalelor, din cauza accentuării procesului de pauperizare a ţărănimii, şeptelul a scăzut considerabil. În perioada 1923-1928, de exemplu, numărul bovinelor a scăzut cu 1 380 000 capete, al ovinelor cu aproape un milion, iar al porcinelor cu 625 000.

Comerţul interior şi exterior

Acesta a fost şi el puternic afectat de război, refacerea durând până în 1922. Reforma comerţului şi evoluţia sa au fost în strânsă legătură cu fenomenele şi procesele din industrie, agricultură şi finanţe. În primii ani postbelici au fost mari lipsuri de mărfuri de

consum – alimentare, industriale. Dezvoltarea comerţului după 1924 a fost favorizată de refacerea economică, de politica de protejare a economiei dusă de guvern, dar şi de creşterea, îndeosebi până în ]929 a puterii de cumpărare a maselor.

Criza din 1929-1933 va afecta puternic şi Comerţul interior. Atât comerţul interior dar mai ales cel exterior prin structurarea şi volumul acesteia.

În perioada 1919-1921 comerţul exterior s-a soldat cu mari deficituri comerciale, impuse de necesitatea importării unor mărfuri, îndeosebi cereale pentru hrana populaţiei, dar şi bunuri de consum, textile, confecţii, pielărie, instalaţii, material rulant etc.

Statul a preluat într-o măsură mai mare controlul comerţului exterior instituind prin 1927 un regim sever de taxe la exportul de produse agricole iar în 1922 exportul produselor alimentare a fost interzis complet.

După refacerea economiei a urmat un curs de sporire continuă a volumului comerţului exterior, acesta fiind legat de sporirea producţiei agricole şi industriale dar şi de stabilitate a leului.

Începând din 1926 – balanţa comercială este activă, exportul depăşind importul. Baza exportului României a format-o materiile prime şi produsele agricole, lemn şi petrol. Exportul cu petrol a crescut după 1926 la 40% din valoarea exportului. Importul era format preponderent de produse industriale, semifabricate, utilaje, instalaţii şi unele materii prime deficitare. În general comerţul exterior a fost subordonat refacerii şi dezvoltării economiei naţionale, echilibrării balanţei de plăţi pentru plata unor datorii externe publice.

Circulaţia monetară. Finanţele

În primii ani postbelici s-a caracterizat prin creşterea continuă a inflaţiei între 1916-1923 – masa monetară a sporit de 12 ori. Creşterea inflaţionistă a fost determinată de acoperirea necesităţilor statului, dar ea a avut consecinţe negative asupra creşterii preţurilor şi deprecierea crescândă a leului în interior şi scăderea cursului în exterior.

Starea de haos era determinată şi de faptul că în primii ani de după război în ţară au circulat alături de leu, cât şi leul emis de germani precum şi alte monede, economia austro-ungară, rudele ruseşti, fiecare cu cursurile lor. Între monezile de refacere a circulaţiei monetare, măsuri dictate de necesitatea refacerii economice au fost:

- operaţiile de preschimbare a monedelor străine, în special a rublei şi a leului emis de Banca Generală, proces realizat între 1920-1921;

- 1925 a început cu sprijinul Băncii Naţionale, revalorizarea leului, Banca s-a angajat să nu mai emită monedă peste plafonul atins la 31 dec. 1924. Începând din 1927 şi până în februarie 1929 guvernul liberal a realizat

stabilizarea monetară. Această stabilizare a fost finalizată de PNŢ cu sprijinul unui împrumut francez de 100 mil. dolari.

Deşi s-a realizat o echilibrare a circulaţiei monetare, aceasta nu a fost deplină, iar stabilizarea facându-se cu ajutor străin a adâncit dependenţa economică a ţării de capitalul străin.

Finanţele au resimţit şi ele din plin efectele războiului. Înlăturarea stării de dezorganizare a finanţelor ţării era imperios cerută de procesul refacerii şi dezvoltării economice.

Între anii 1920-1921 se constată mari deficituri bugetare. Deşi veniturile bugetare au crescut de 13 ori faţă de perioada antebelică cheltuielile au crescut de 18 ori.

Începând din anul 1921 s-a format un buget unitar la nivelul întregii ţări şi începând din 1922 şi 1923 bugetul devine echilibrat iar din 1924 excedentar.

Datoria publică a ţării a crescut enorm faţă de nivelul antebelic, ea fiind într-o continuă creştere, ajungând în 1927 la 5955 mild. lei.

Veniturile proveneau în primul rând din impozite directe şi indirecte, cheltuielile bugetare erau în general cele cu întreţinerea armatei şi a aparatului de stat.

Creditul bancar a fost dominat de Banca Naţională: - a sporit numărul băncilor, a operaţiunilor şi volumului acestora: Banca Marmorosch Blank, Banca Naţională a României. - în cadrul creşterii generale a capitalului, capitalul românesc a sporit mult scăzând

în 1929 cel străin.

Bibliografie

N. Marcu, I. Puia, A. Cherciu, V. Bogza, R. Vasile, “Istorie Economică”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti

Aurel Piţurcă, „Istoria Economică Naţională”D-tru Sandru, „Reforma agrară din 1921”, Editura Academiei Române,

Bucureşti 1975.M. Mureşan, „Istoria economiei”, Editura Economică Bucureşti 1998