ref - opinia publica si justitia sociala - s. chelcea

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Master ID: Devianţă, Criminalitate, Prevenire şi Intervenţie Socială

OPINIA PUBLICĂ, JUSTIŢIA

SOCIALĂ ŞI CRIMINALITATEA

Prof.univ.dr.

SEPTIMIU CHELCEA

Ghiţulescu M. Anne-Elise

2005

PERCEPŢIA DEŢINUTULUI

FAŢĂ DE REGIMUL DE DETENŢIE

ŞI

FAŢĂ DE PROCESUL DE REEDUCARE

- r e f e r a t -

3

Educaţia în mediul penitenciar.

Activitatea educaţională desfăşurată într-o unitate penitenciară este un

proces complex, necesitând o cunoaştere permanentă a deţinuţilor şi a mediului

în care trăiesc ei, în vederea adaptării metodelor pedagogice la particularităţile

fiecărei persoane care beneficiază de pe urma unei astfel de iniţiative.

Dacă la întrebarea „De ce este necesară pregătirea şi perfecţionarea celor

care lucrează în penitenciare?” este uşor de răspuns, nu acelaşi lucru se întâmplă

când trebuie arătat cum să facem aceasta, care sunt disciplinele de relaţie directă

cu munca de zi cu zi într-o închisoare.

Umanizarea penalităţii a devenit o constantă în viaţa socială

contemporană, dar în universul de discurs s-a produs o rocadă semnificativă:

„Cum să-i pedepseşti pe cei care încalcă legea?”, a trecut înaintea lui „De ce?”

Procesul de formare al personalului de penitenciare este dificil, dacă

încercăm să creăm o corespondenţă între ceea ce este efectiv un lucrător de

penitenciare şi ceea ce credem că trebuie să cunoască şi să facă, dificultăţile se

multiplică şi mai mult.

De la imaginile artificial frumoase şi romantismul steril în materie de

formare a personalului, la competenţa vizibilă, maniere agreabile, transparenţă,

neutralitate binevoitoare, înţelegere corectă a timpurilor în care trăim, de la

convingerea că este şi trebuie să rămână un umil subordonat la concepţia

conform căreia ce faci este o muncă de terapie socială, că reglementările în

vigoare au o limită dincolo de care trebuie să se descurce singur, orientat doar la

valorile în care crede, este un drum lung.

De la poziţia formală, detaşată, indiferentă faţă de deţinut, la viziunea

globală asupra locului şi rolului instituţiei în cadrul mecanismelor de apărare

socială şi efortul de a face din penitenciar într-adevăr un loc unde se renaşte,

este iar o cale lungă.

A avea o înaltă idee despre viaţă şi om conduce spre frământări

interioare, când eşti pus în situaţia de a administra existenţe care, temporar, au

valoare diminuată.

4

A fi partener cu deţinuţii, de viaţă, înseamnă în primul rând a le fi

superior în universul sufletesc, iar dacă penitenciarul este deseori o frontieră a

civilizaţiei, a-ţi face datoria, înseamnă, înainte de toate, a fi om.

Activitatea de reeducare a celor care au încălcat prevederile legilor şi ale

normelor de convieţuire socială presupune din partea personalului cunoştinţe

aprofundate de psihologie.

Prin activitatea sa, educatorul trebuie să faciliteze apropierea de el a

deţinutului, să stabilească relaţia dintre infracţiune şi constantele personalităţii

acestuia, să pregătească terenul unei noi raportări la valorile sociale după

executarea pedepsei.

Cu toată multitudinea diferenţelor individuale conduitele, şi acţiunile

educatorilor, au anumite trăsături comune care pot servi la conturarea unor

tipuri şi pot fi observate sub forma unor caracteristici dominante. Câteva dintre

acestea sunt:

Educatorul amabil – amabilitatea permite deţinuţilor să se exprime

liber iar educatorul poate să sesizeze mai bine particularităţile psihologice ale

subiectului.

Educatorul autoritar – caută să-şi impună o limită a lui. Sigur pe

sine, „îşi fixează subiectul”, dorind să-l domine.

Educatorul cabotin – în mod normal, orice educator trebuie să fie şi

un bun actor, să poată simula nerăbdarea, simpatia, fără a-şi pierde vreodată

sângele rece.

Educatorul vorbăreţ – emite un adevărat potop de cuvinte, întrerupe

des deţinutul, propune exprimări mai potrivite din punctul lui de vedere,

anticipează cu voce tare ce vrea să spună subiectul mai departe.

Educatorul patern – dat fiind specificul relaţiei deţinut-educator,

există posibilitatea ca primul să adopte o poziţie infantilă în relaţia cu cea a

„tatălui”.1

Particularităţi ale relaţiei educator-deţinut.

Mijlocul de relaţionare al educatorului cu deţinutul îl constituie

convorbirea. Aceasta nu trebuie înţeleasă ca răspunsurile unuia la întrebările

celuilalt, ci ca un proces complex, cu eşecuri posibile de o parte şi de alta.

1 Gheorghe Florian, „Psihologie penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.

5

Educatorul va fi întotdeauna în avantaj, deoarece în baza datelor pe care

le deţine, va şti cum să conducă discuţia, la ce probleme să ceară mai multe

detalii, când să avertizeze deţinutul că s-a îndepărtat prea mult de linia

adevărului etc.

În baza celor ştiute, educatorul îşi va putea păstra răbdarea pe tot

parcursul discuţiei. De la început se urmăreşte câştigarea încrederii deţinutului

şi cunoaşterea cât mai profundă a acestuia, mai ales sub aspectul „planului de

viaţă, al autoevaluării, al integrării lui în viaţa socială.”

Manifestarea deschisă a încrederii educatorului în deţinut este esenţială în

structurarea unei relaţii pozitive în sens reeducativ. În majoritatea cazurilor

autodezvăluirea depinde de modul în care deţinutul percepe educatorul, de

prestigiul acestuia, de contextul în care se solicită informaţiile, de gradul de

cointeresare a deţinutului în acţiunea de cunoaştere de către alţii a vieţii sale, de

tipul său de personalitate, de experienţa lui în dialog cu alţii.

„Presupun că factorul cel mai important în determinarea permisivităţii

subiectului la acţiunea de cercetare este dat de relaţia pe care subiectul o

percepe între actul de cunoaştere al cărui obiect el este şi efectele acestuia

asupra sa, pe de o parte, şi perceperea propriilor sale interese, pe de altă parte.”2

În prima convorbire, cu un deţinut, educatorul îi cere să exprime cât mai

amănunţit biografia sa, să stabilească toate relaţiile pe care le consideră

justificate între infracţiune şi împrejurările vieţii sale.

Educatorul nu întrerupe relatarea dar intervine episodic prin scurte

întrebări, sugerând dezvoltarea unor probleme, alteori sintetizând o zonă a

relatării.

Convorbirea cu deţinutul are o direcţie concentrică: de la expunerea

faptelor trecute spre prezent, de la considerarea mediului său spre considerarea

sa, de la prezentarea unor probleme periferice la analiza personalităţii sale.

Destăinuirea faptelor legate de infracţiune va fi deci o continuare firească

a celor povestite până atunci unui om, educatorul, interesat să-i cunoască

întreaga viaţă.

Întrebările adresate deţinutului sunt clar formulate, fără a se face

comentarii inutile care pot schimba sensul întrebăriin iniţiale.

Dacă apar momente de tăcere în dicursul deţinutului, acestea nu sunt

suprimate imediat, deoarece ele reprezintă deseori un mod de comunicare cu 2 C.Mamali, „Inter cunoaştere”, Editura Ştiinţifică, 1974, pag.22-23.

6

multiple sensuri ce trebuie descifrate de educator: uneori tăcerea poate fi

tensionată, alteori meditativă, alteori cu potenţial exploziv sau perplex.

Educatorul observă cu atenţie comportamentul deţinutului, gesticulaţia şi

mimica ce însoţeşte discursul, modul de exprimare, vocabularul folosit,

modificările şi intensitate ale monologului, temele accentuate, repetările.

Pe baza tuturor acestor informaţii, precum şi a celor rezultate din

examenul psihologic şi din ancheta socială se reconstituie imaginea pe care

infractorul o are despre sine şi despre ceilalţi, poziţia sa faţă de viaţă, legăturile

intime dintre infracţiuni şi personalitatea sa.

În a doua etapă a dialogului, educatorul trece la utilizarea datelor pentru

clarificarea tuturor aspectelor care prezintă semne de întrebare în cadrul uneia

sau mai multor convorbiri.

Nevoile educaţionale ale deţinuţilor şi utilitatea programelor

educative din penitenciare.

Plictiseala şi monotonia par să fie dominante în toate închisorile de

oriunde: şansa de a munci nu există decât pentru puţini deţinuţi şi de obcei

pentru perioade scurte de timp. În general, între 80 şi 90 % din deţinuţi stau în

penitenciare fără să facă ceva deosebit.

Pedeapsa penală nu are nimic de-a face cu educaţia: ea nu face altceva

decât să „fixeze” individul într-un loc o anumită perioadă de timp.

Dar în tot acest interval, sunt atâtea de făcut în registul uman, încât nu

reuşeşti să faci ceva într-adevăr folositor decât pentru puţini deţinuţi şi anume

ameliorarea cunoştinţelor şcolare, optimizarea deprinderilor sociale, creşterea

abilităţilor fizice, descoperirea şi amplificarea unor aptitudini.

Cea mai importantă construcţie va fi voinţa morală de a fi un tată mai

bun, un soţ bun, un cetăţean bun, un deţinut bun. O asemenea calificare nu este

atestată printr-un certificat oficial, dar ea contribuie la dezvoltarea unui om

întreg într-un context instituţional care nu pare potrivit acestui scop.

Dacă scopul aşteptat prin executarea pedepselor privative de libertate este

reducerea recidivei, se va considera că eficienţa programelor educative şi

terapeutice va fi măsurată prin numărul deţinuţilor reveniţi în închisori.

Experienţa practică din penitenciare arată că există o serie de condiţii care

au un rol decisiv în succesul unui program educativ: o bună formare a

personalului, o politică educaţională adecvată, existenţa unei concepţii bazate pe

7

ideea de tratament şi ameliorare umană, o structură organizaţională gândită,

pentru suport şi progres uman.

Sunt necesare evaluări aprofundate ale deţinuţilor înainte, în timpul şi

după programul educativ sau terapeutic în care au fost incluşi.

Unii deţinuţi prezintă tulburări de personalitate care se asociază aproape

sigur cu recidiva: impulsivitatea, exprimarea verbală greoaie, recurgerea la forţă

şi minciuni pentru a rezolva orice problemă, dizarmonii evidente ale

personalităţii, toate acestea putând explica eşecul oricărei forme de terapie în

mediul carceral.

Toate acestea conduc spre o serie de principii obligatorii pentru

programele corecţionale într-adevăr folositoare:

un fundament teoretic solid

intervenţie plecând de la factorii criminogeni specifici

achiziţionarea aptitudinilor sociale şi a stăpânirii de sine

motivare şi formarea personalului potrivit, neutralizarea influenţelor

nocive pe perioada programului

recurgerea la sprijinul familiei

evaluarea schimbărilor observate în comportamentul deţinuţilor şi

introducerea elementelor de prevenire a recăderilor3.

Factorii care condiţionează realizarea unor programe eficace în

penitenciare conform lui Paul Gendreau şi Claire Goggin sunt cele referitoare

la:

evaluarea factorilor de risc pentru fiecare deţinut (vârsta) şi a celor

dinamici (criminogeni), care pot influenţa evoluţia tratamentului; cei doi

cercetători propun programe diferenţiate pentru delincvenţii cu risc înalt de

recidivă (programe intensive).

caracteristicile tratamentului, abordarea comportamentală pe termen

lung (3-4 luni) este cea mai indicată; tratamentul va fi personalizat şi axat pe

întărirea pozitivă a comportamentelor prosociale.

factorii legaţi de contextul general, credibilitatea celui care a început

programul, pregătirea personalului şi aptitudinile de consiliere, supravegherea

3 Friedrich Lösel, „Des programmes correctionelles efficaces”, (În Forum Recerce sur l’actualité correctionelle, vol.8, nr.3, septembrie 1996, revistă editată de Serviciul Corecţional Canadian).

8

schimbărilor care apar la deţinuţi în cursul programului, şi mai ales după

program.

Ca regulă generală, programele derulate în mediul natural al

delincvenţilor (modelul socioecologic) oferă rezultatele cele mai convingătoare

privind readaptarea4.

Există mai multe motive de satisfacţie pentru ansamblul programelor care

se desfăşoară în penitenciarele româneşti.

În primul rând, şi cea mai evidentă, este contribuţia întregului personal

din serviciile şi birourile socio-educative la sporirea umanităţii din oamenii

care ispăşesc pedepse privative de libertate: educatorii îmbogăţesc zi de zi

mediul de viaţă în care trăiesc deţinuţii, promovează valorile morale în relaţiile

interumane, aduc speranţa şi liniştea într-un univers turbulent şi deprimant.

În al doilea rând, activităţile organizate sunt un prilej de bucurie pentru

deţinuţi şi minori; se întâlnesc oameni din afara penitenciarelor având idei noi

despre evenimentele vieţii din afară, află lucruri utile despre cum se poate trăi

cinstit în lumea de azi, rămân în contact cu familia şi alţii care le vor binele.

În al treilea rând, educatorii din penitenciare şi centrele de minori sunt

adevăraţi modelatori de conştiinţe: ei le oferă programe pentru dezvoltarea

nivelului cultural, îi îndeamnă să participe la activităţi artistice şi sportive în

care îşi pot descoperi aptitudini nebănuite, le facilitează drumul spre bibliotecă

şi chiar spre scris.

În al patrulea rând, prin modul cum sunt concepute activităţile şi

numărul mare de deţinuţi cuprinşi, se realizează o reducere a vulnerabilităţii

lor sociale şi psihologice: învăţarea scris, cititului sau a unei meserii,

acumularea de cunoştinţe, înţelegerea propriilor dizarmonii ale personalităţii,

experimentarea unor modalităţi neconflictuale de a rezolva problemele

cotidiene, optimizarea posibilităţilor personale de a găsi de lucru, preţuirea

culturii şi tradiţiilor noastre, se constituie în modalităţi eficace de a dezvolta

calitatea umană a deţinuţilor.

În al cincilea rând, activităţile la care participă deţinuţii sunt un îndemn

la meditaţie asupra vieţii pe care au dus-o dar mai ales asupra celei de după

liberare; a înţelege dificultăţile lumii în care trăim, a medita la sursele răului şi

modul în care te poţi distanţa de el, a defini corect fericirea, a nu te lăsa pradă

cinismului şi resemnării.

4 Ibidem, pag.39-40.

9

Întregul ansamblu al activităţilor cultural-educative, sportive şi

psihoterapeutice au ca scop maturizarea spirituală a deţinuţilor şi

construcţia unei moralităţi funcţionale după liberare.

Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate, mediul

penitenciar impune, două genuri de probleme:

de adaptare la normele de viaţă;

de evoluţie ulterioară a personalităţii sale.

Posibilităţile educative ale demersului etic sunt condiţionate în

penitenciar de factori a căror acţiune este greu de contracarat.

Moralitatea majorităţii deţinuţilor relevă o contradicţie între conştiinţa lor

morală şi manifestările lor morale: ei cunosc ce este bine şi criteriile după care

sunt apreciaţi, dar obiectivele urmărite, mijloacele folosite şi timpul acordat

realizării acestora nu se încadrează în limitele acceptate social.

Mediul penitenciar nu permite întotdeauna o exteriorizare morală

autentică din partea deţinuţilor.

Raporturile interumane ce se stabilesc între ei sunt puternic marcate de

privarea de libertate şi frustrarea afectivă. Aceasta face ca raporturile dintre

indivizi să fie determinate de interese materiale imediate care alterează

substanţial ambianţa morală în cadrul colectivului de deţinuţi.

În aceste condiţii, cu greu poate fi vorba de existenţa sau menţinerea unor

deţinuţi cu atitudini exemplare pentru restul condamnaţilor.

Existenţa dificultăţilor nu se rezumă doar la contextul social în care

trăiesc deţinuţii ci se extinde şi la universul lor cultural. Fiind reduse ca

amploare şi profunzime, relaţiile interindividuale coboară la nivelurile

inferioare iar comunicarea între deţinuţi rămâne tributară nevoilor nesatisfăcute

şi dispoziţiei de moment.

Astfel, voinţa de a fi moral nu primeşte sprijin decât din partea cadrelor,

şi rareori din aceea a deţinuţilor. Fiind veşnic interesaţi de aspectele personale şi

materiale, nu mai rămâne loc pentru soluţii morale la problemele cotidiene.

Voinţa de a obţine un beneficiu este mai mare decât a fi moral.

Structura dinamică a conştiinţei morale are la bază mentalităţile,

convingerile şi concepţiile persoanei, ele determinând scopurile proiectate de

individ prin mobilizarea voinţei morale, ce “trece” în intenţii şi de aici la actul

moral.

10

În mediul penitenciar, ceea ce duce la transformarea mentalităţii

deţinuţilor este nevoia de perfecţionare morală, de reconstituire a unui sistem de

valori, funcţional şi mobilizator, în paralel cu activizarea încrederii în sine şi în

viitor, cu corectarea atitudinii faţă de muncă, lege şi pedeapsă.

Cu cât deţinuţii vor înţelege mai repede că faptele morale le asigură

acceptarea din partea celorlalţi, liniştea interioară şi sentimentul participării, cu

atât deschiderea lor la procesul de reeducare este mai largă şi mai eficace.

În urma acestor consideraţii s-a organizat în 1997 un Sondaj de Opinie

privind percepţia deţinuţilor faţă de mediul penitenciar.

S-a urmărit:

stabilirea unui inventar de indicatori ai gradului de sănătate morală, cu

care se prezintă deţinuţii la intrarea în penitenciar.

realizarea unui instrument capabil să pună în evidenţă diferitele

aspecte ale moralităţii deţinuţilor.

Lotul investigat a cuprins 150 de subiecţi: 135 bărbaţi, dintre care 29

recidivişti, 39 nerecidivişti, 57 preventiv şi 15 femei.

Metodele utilizate în recoltarea datelor au fost: analiza documentară

(dosarul de penitenciar), interviul, chestionarul.

S-au asigurat răspunsuri sincere din partea deţinuţilor, prin discuţii

introductive deschise, privind mediul de detenţie, cauzele comiterii

infracţiunilor şi mijloacele de reeducare a deţinuţilor.

Chestionarul a cuprins afirmaţii faţă de care deţinuţii trebuiau să-şi

exprime acordul sau dezacordul prin DA sau NU.

Iată cele 7 probleme puse în faţa deţinuţilor chestionaţi:

1. Când eşti în penitenciar nu trebuie să te gândeşti la cum va fi viaţa în

libertate.

2. Perioada petrecută în detenţie va influenţa în rău viaţa mea viitoare.

3. În condiţiile actuale, izolarea severă este grea.

4. Nu îmi fac probleme despre modul cum voi fi pedepsit disciplinar.

5. Nu mă interesează liberarea condiţionată.

6. Viitorul este prea nesigur pentru a-ţi face proiecte serioase.

7. Lucrul cel mai important în viaţă este să fac doar ce-mi place.

11

Pentru orice om, privarea de libertate, în mediul penitenciar constituie o

situaţie deosebită, cu amplă rezonanţă în modul său de viaţă, atât pe perioada

detenţiei, cât şi după aceea, în perioada de libertate.

Atâta timp cât individul se află în locul de detenţie, între oameni care,

asemenea lui au comis fapte antisociale, dificultăţile cele mai mari sunt

localizate mai ales în exterior, în relaţiile cu cei din jur.

În contactul cu ceilalţi deţinuţi, remuşcările, autoacuzările declarate sau

chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale

faptelor comise, fabricate în penitenciar, la care individul aderă deoarece îi

oferă raţiuni disculpabilizante.

Specific pentru mentalitatea celui aflat în executarea unei pedepse

privative de libertate este faptul că odată ajuns în penitenciar, marea majoritate

a deţinuţilor se gândesc cum va fi după liberare.

Astfel, 80 % dintre tinerii între 18 şi 21 de ani se gândesc la cum va fi

după liberare, 90 % dintre cei cuprinşi între 22 şi 25 de ani, iar restul de deţinuţi

în proporţie de 100 %.

Pe categorii penale, pe tinerii recidivişti între 18 şi 21 de ani îi interesează

viaţa după liberare în proporţie de 66 %, spre deosebire de ceilalţi deţinuţi pe

care în proporţie de 100 % îi interesează viitorul după liberare (tabelul nr.3).

Tinerii preventivi se gândesc la viitorul lor în proporţie de 69,2 %, cei

cuprinşi între 18 şi 21 de ani, 93,3 % între 22 şi 25 de ani şi 100 % cei care au

depăşit vârsta de 26 de ani (tabelul nr.1).

Pe deţinuţii nerecidivişti, în proporţie de 100 % îi interesează cum îşi vor

organiza viaţa după liberare (tabelul nr.2).

Acelaşi lucru se poate spune şi despre deţinutele femei, cu excepţia celor

preventive, care în proporţie de 93,7 % se gândesc la cum va fi după liberare

(tabelul nr.4).

La întrebarea legată de “perioada petrecută în detenţie va influenţa în rău

viaţa viitoare” avem următoarele date:

la bărbaţi, cei mai convinşi de acest lucru sunt deţinuţii cuprinşi între

22 şi 25 de ani – 94 %; cei între 26 şi 35 de ani – 72 %; tinerii între 18 şi 21 de

ani – 64 %.

deţinuţii de peste 36 de ani în proporţie de 48 % sunt convinşi că

detenţia nu le va influenţa în rău viaţa viitoare.

12

Luaţi pe categorii penale, cei mai puţin afectaţi de perioada petrecută în

detenţie sunt arestaţii preventiv cu vârste de peste 36 de ani (tabelul nr.1),

deţinuţii recidivişti între 22 şi 25 de ani (tabelul nr.3), şi nerecidiviştii de peste

26 de ani (tabelul nr.2).

În ceea ce priveşte deţinutele femei, cel mai puţin afectate par

recidivistele şi arestatele preventiv (tabelul nr.4).

La o analiză atentă constatăm că, în general, oamenii care nu îşi fac

proiecte au convingerea intimă că realizările lor nu sunt rodul propriilor eforturi,

ci ţin mai mult de ceea ce le este dat.

Atitudinea lor poate fi comparată cu a paiului pe apă, care se lasă dus, el

neputând face nimic altceva decât să se îndrepte încotro curge apa.

La întrebarea legată de “izolarea severă este grea” avem următoarele date:

la bărbaţi, cei mai convinşi de acest lucru sunt deţinuţii între 22 şi 25

ani – 92 %.

pe categorii penale, izolarea severă este considerată grea de deţinuţii

recidivişti între 22 şi 35 ani (tabelul nr.3); deţinuţii nerecidivişti între 26 şi 35 de

ani – 100 % (tabelul nr.3) şi arestaţii preventiv între 22 şi 25 de ani – 93,3 %

(tabelul nr.1).

cei mai puţin afectaţi de izolarea severă sunt tinerii între 18 şi 21 de

ani şi deţinuţii peste 46 de ani.

la femei, deţinutele nerecidiviste – 100 % suportă cel mai greu

izolarea severă, spre deosebire de cele recidiviste, care suportă mai uşor această

măsură disciplinară (tabelul nr.4).

Referitor la problema pusă în discuţie: “nu îmi fac probleme despre

modul cum voi fi pedepsit disciplinar” constatăm că:

tinerii cuprinşi între 18 şi 21 de ani îşi fac cele mai puţine probleme –

60 %, în comparaţie cu deţinuţii de peste 46 de ani – 100 %.

pe categorii penale, constatăm că tinerii între 18 şi 21 de ani,

indiferent de categoria penală nu îşi fac probleme despre modul cum vor fi

pedepsiţi disciplinar.

tot la categoria “fără probleme” se încadrează şi deţinuţii nerecidivişti

între 35 şi 45 de ani (tabelul nr.2).

cunoscând consecinţele pe care le are un raport de pedepsire, deţinuţii

recidivişti îşi fac cele mai multe probleme.

13

cu excepţia tinerilor între 18 şi 21 de ani, toţi ceilalţi deţinuţi

recidivişti se feresc de a fi pedepsiţi disciplinar (tabelul nr.3).

La problema “nu mă interesează liberarea condiţionată” se constată:

tinerii între 18 şi 21 de ani sunt mai puţin preocupaţi de viitorul lor, nu

realizează încă gravitatea faptei comise. Indiferent de categoria penală, aceşti

deţinuţi sunt purtaţi de valurile vieţii precum frunza pe apă.

de aceea se poate concluziona că familia, în primul rând şi şcoala, în al

doilea rând, nu i-a pregătit suficient pentru a înfrunta cu bărbăţie viaţa, nu le-a

dezvoltat spiritul şi dragostea de viaţă, de a trăi pe picioarele lor, de a-şi crea o

familie, de a fi folositori societăţii.

este o tendinţă generală la tineri de a trata viaţa foarte uşor şi de a

abandona cu multă uşurinţă munca cinstită, în detrimentul unei vieţi uşoare, cu

toate riscurile ei (tabelele nr.1, 2 şi 3).

la femei, deţinutele recidiviste sunt mai puţin preocupate de liberarea

condiţionată, spre deosebire de arestatele preventiv (tabelul nr.4).

Deşi puţini apreciază că “trăiesc degeaba”, cu cât înaintează în vârstă,

deţinuţii afirmă că “un om deştept trăieşte clipa, iar restul nu-l interesează” şi

“lucrul cel mai important în viaţă este să faci doar ceea ce-ţi place”.

Din nou este confirmată concluzia privind refugierea în prezent a

deţinuţilor, cu deosebire că acum această atitudine se prezintă ca un mod de a

trăi.

În acest mediu spiritual, dezvoltarea condiţiei umane a deţinutului este

îndoielnică. Binele în viaţa de zi cu zi capătă pentru deţinuţi coordonatele

“aici-acum-mie”, tendinţă ce cu greu poate fi modelată.

În opinia condamnaţilor, pedeapsa primită nu este dreaptă (65 % la

bărbaţi şi 61 % la femei), aceasta în condiţiile în care motivaţia infracţională

este mult mai nuanţată decât a surprins sondajul.

Atât la bărbaţi cât şi la femei, problema fericirii nu este redusă doar la

existenţa banului, mulţi dintre cei investigaţi fiind preocupaţi să înveţe cum se

poate trăi cinstit în timpurile de azi, când în general numărul infracţiunilor este

în creştere.

14

Tabelul nr.1

Bărbaţi

Nr.

crt.

Categoria de deţinuţi

Atitudinea faţă de viitor

P R E V E N T I V I

Total18 – 21 ani 22 – 25 ani 26 – 35 ani 36 – 45 ani > 46 ani

Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu

1.Când eşti în penitenciar nu trebuie să te

gândeşti la cum va fi viaţa după liberare69,2 30,8 93,3 6,7 100 0 100 0 100 0 100

2.Perioada petrecută în detenţie va influenţa

în rău viaţa mea viitoare53,8 46,2 86,6 13,4 68,7 31,3 0 100 37,5 62,5 100

3.În condiţiile actuale, izolarea severă este

grea46,1 53,9 93,3 6,7 75,0 25,0 60 40 66,6 33,4 100

4.Nu-mi fac probleme despre modul cum

voi fi pedepsit disciplinar61,5 38,5 80,0 20,0 87,5 12,5 100 0 100 0 100

5. Nu mă interesează liberarea condiţionată 53,8 46,2 100 0 100 0 100 0 100 0 100

6.Viitorul este prea nesigur pentru a-ţi face

proiecte serioase53,8 46,2 86,6 13,4 68,8 31,2 60 40 37,4 62,6 100

7.Lucrul cel mai important în viaţă este să

fac doar ce-mi place46,1 53,9 46,6 53,4 25,0 75,0 20 80 100 0 100

15

Tabelul nr.2

Bărbaţi

Nr.

crt.



N E R E C I D I V I Ş T I




gândeşti la cum va fi viaţa după liberare100 0 100 0 100 0 100 0 100 0 100


în rău viaţa mea viitoare77,7 22,3 88,8 11,2 100 0 100 0 50 50 100


grea77,7 22,3 88,8 11,2 100 0 85,7 14,3 58,3 41,7 100


voi fi pedepsit disciplinar55,5 44,5 88,8 11,2 100 0 71,4 28,6 100 0 100



proiecte serioase100 0 55,5 44,5 50 50 71,4 28,6 50 50 100


fac doar ce-mi place100 0 33,3 66,7 50 50 71,4 28,6 61,5 38,5 100

16

Tabelul nr.3

Bărbaţi

Nr.

crt.



R E C I D I V I Ş T I




gândeşti la cum va fi viaţa după liberare66,6 33,4 100 0 100 0 100 0 100 0 100


în rău viaţa mea viitoare66,6 33,4 0 100 71,4 28,6 77,7 22,3 60 40 100


grea66,6 33,4 100 0 100 0 69,2 30,8 75 25 100


voi fi pedepsit disciplinar66,6 33,4 100 0 100 0 100 0 100 0 100



proiecte serioase100 0 0 100 42,8 57,2 92,3 7,7 60 40 100


fac doar ce-mi place66,6 33,4 100 0 14,2 85,8 83,8 46,2 80 20 100

17

Tabelul nr.4

Femei

Nr.

crt.



NR. R. PV.

TotalDa Nu Da Nu Da Nu

1.Când eşti în penitenciar nu trebuie să te gândeşti la

cum va fi viaţa după liberare100 0 100 0 93,7 6,3 100

2.Perioada petrecută în detenţie va influenţa în rău

viaţa mea viitoare100 0 25 75 56,2 43,8 100

3. În condiţiile actuale, izolarea severă este grea 100 0 75 25 81,2 18,8 100

4.Nu-mi fac probleme despre modul cum voi fi

pedepsit disciplinar80 20 75 25 75,0 25,0 100

5. Nu mă interesează liberarea condiţionată 80 20 75 25 93,7 6,3 100

6.Viitorul este prea nesigur pentru a-ţi face proiecte

serioase60 40 75 25 81,2 18,8 100

7.Lucrul cel mai important în viaţă este să fac doar

ce-mi place60 40 50 50 56,2 43,8 100

18

Concluziile sondajului:

nemulţumirea cronică a deţinuţilor faţă de condiţiile de viaţă oferite de

mediul penitenciar este o caracteristică definitorie pentru mentalitatea

deţinuţilor. De aceea, vor trebui statuate şi explicate mai bine condamnaţilor

criteriile şi normele după care este perceput modul de viaţă în detenţie, factorii

de care este influenţat, măsurile alternative prevăzute în anumite cazuri, faptul

că în toate unităţile se respectă aceleaşi reglementări.

trei elemente de regim au o importanţă hotărâtoare pentru liniştea

deţinuţilor: asistenţa medicală, starea de igienă şi calitatea hranei.

în penitenciar condiţiile de viaţă nu sunt doar o rezultantă a

prevederilor legale ci un factor determinant pentru realizarea finalităţii sociale a

acestei instituţii.

chiar dacă vor exista, mereu diferenţe între “este” şi “trebuie”, poziţia

individului faţă de autoritate va fi întotdeauna decisă de ceea ce crede că

“merită” să i se dea în împrejurările specifice de viaţă.

Acest lucru este cu atât mai preocupant cu cât modelul de deţinut care

proliferează este din păcate cel de “om centrat pe satisfacţia imediată, care

refuză orientarea pe termen lung, care valorizează nevoile simple, mai ales

biologice şi dă dovadă de o mare doză de egocentrism”.

În aceste condiţii, semnificaţia acordată frustrărilor apreciate ca arbitrare,

într-o perioadă sau alta, va duce mai repede sau mai târziu la tensiuni sau

revolte.

chiar dacă venirea în penitenciar este un eşec de viaţă, după o scurtă

perioadă, deţinuţii reconsideră în general tehnicile de conservare a propriei vieţi,

devenind mai agresivi, consumând în mod excesiv “drepturile” pe care le au,

acestea având un rol compensator pentru toate frustrările inerente statutului de

deţinut.

se remarcă şi apariţia unor false nevoi determinate de relaţiile

nevăzute din lumea condamnaţilor – de exemplu, ţigările pentru cei care nu

fumează dar le folosesc ca monedă pentru a-şi atinge alte scopuri -, nevoi care

amplifică şi mai mult sentimentul de sărăcie al deţinuţilor.

în aceste condiţii, lărgirea gamei obiectelor şi alimentelor ce pot fi

aduse de familie va atenua mult aşteptările deţinuţilor faţă de administraţia

penitenciarelor.

19

pornind de la aceste date, cadrelor din penitenciare le revine sarcina de

a spori calitatea activităţii de reeducare, de multiplicare a activităţilor

cultural-educative şi de a împleti mai strâns munca educativă din timpul

detenţiei cu cea a factorilor ce asigură asistenţa post-penală. În acest sens,

comunitatea trebuie să joace un rol primordial.

este îmbucurător faptul că societatea civilă a început să se implice în

viaţa penitenciarelor, însă numărul voluntarilor care desfăşoară activităţi în mod

regulat este încă foarte mic, în condiţiile în care sunt zeci de deţinuţi care nu

sunt căutaţi de nici un membru al familiei sau de prieten.

Opiniile deţinuţilor privind mesajul reeducativ.

Principalele direcţii ale influenţării în cadrul activităţii de reeducare din

penitenciar sunt:

viaţa profesională – urmărindu-se formarea unui producător de

bunuri sau servicii conştient de locul, rolul şi importanţa socială a muncii sale.

viaţa socială – un membru angajat în realizarea scopurilor generale.

viaţa particulară şi familială – un individ autonom şi un membru de

familie capabil.

viaţa culturală şi activităţile în timpul liber.

Ceea ce creează probleme sunt formele şi mijloacele prin care să se

obţină efectele sociale pozitive cele mai mari în condiţiile în care poziţia

deţinuţilor nu este întotdeauna favorabilă acestui proces.

Scopul principal îl constituie transmiterea unui sistem axiologic umanist

care la nivel individual să fie transformat în acţiune socială acceptată de

colectivitate.

În penitenciar există o serie de factori a căror acţiune este diferită asupra

recepţionării mesajului reeducativ de către deţinuţi.

Între cei cu acţiune favorabilă sunt:

ambianţa de viaţă civilizată chiar în condiţiile privării de libertate.

autoritatea şi prestigiul cadrelor şi prezenţa în rândul celor ce

desfăşoară activităţi cu deţinuţii, a unor experţi în probleme importante pentru

aceştia.

faptul că în activitatea de reeducare a deţinuţilor sunt atraşi chiar unii

dintre condamnaţii ce au pregătire şi aptitudini deosebite.

20

Principalii factori defavorabili acţiunii reeducative în penitenciare sunt:

faptul că deţinuţii nu constituie o masă omogenă, ei acţionând

diferenţiat la activităţile reeducative.

mulţi deţinuţi, apreciind pedeapsa ca fiind prea aspră se închid în faţa

eforturilor reeducative depuse de personal.

deseori este dificil să se creeze publicului penitenciar interesul pentru

o temă reeducativă sau alta, cu atât mai mult cu cât frecvent, modul de adresare

este impersonal iar limbajul este destul de specializat.

Un rol deosebit în reeducare îl are comunicarea.

Comunicarea socială – ce se referă la transmiterea valorilor culturale, a

criteriilor de apreciere şi a normelor sociale de la o generaţie la alta, trebuie

distinsă de comunicare interumană care este un mod fundamental de

interacţiune a persoanelor în vederea obţinerii stabilităţii sau a modificării

comportamentului individual sau de grup.

O comunicare este eficientă când interlocutorii se referă la o problemă

cunoscută, iar prezentarea este inteligibilă şi atractivă.

Dar comunicarea între deţinuţi are un specific aparte prin faptul că se

desfăşoară la diferite nivele în funcţie de dispoziţia şi trebuinţele nesatisfăcute

la un moment dat.

Aceste nivele sunt în ordinea complexităţii:

nivelul corporal (starea de sănătate sau suferinţa fizică)

nivelul instinctual (gradul satisfacerii instinctelor matern, patern,

sexual etc.)

nivelul afectiv (gradul satisfacerii nevoii de afecţiune şi protecţie)

nivelul raţional (determinat de măsura în care individul înţelege

corect ambianţa în care se află).

Interacţiunea va fi deci eficientă dacă cei angajaţi în receptarea de mesaje

se află aproximativ la acelaşi nivel de comunicare.

Având în vedere interdicţiile impuse deţinuţilor – în virtutea statutului lor

de persoane private de libertate – nivelul de comunicare este oscilant iar în

unele grupuri se poate stabiliza la un nivel nefavorabil influenţelor educative.

Astfel, unii deţinuţi din cameră pot transmite mesaje de nivel afectiv în

timp ce deţinuţii care le primesc să fie cantonaţi în momentul respectiv la alt

21

nivel. Va exista astfel un decalaj între emiţător şi receptor care va perturba

comunicarea. Uneori, din această cauză pot apărea conflicte.5

În practică aşteptările cadrelor şi deţinuţilor privind activităţile

cultural-educative, desfăşurate în penitenciar sunt diferite.

Cadrele, urmăresc în principal să menţină un sistem de norme riguros, să

ajute la adaptarea celor de curând intraţi în penitenciar, să formeze opinii

corecte faţă de evenimentele de detenţie şi să le creeze sentimente umane

autentice.

Deţinuţii, urmăresc obţinerea liberării la termen, să alunge plictiseala, să

se sustragă sentimentului de nesiguranţă, să se relaxeze, să evite conflictele, să

ia hotărâri acolo unde există alternative, să-şi lărgească imaginea asupra

realităţii, să înveţe să exercite mai bine anumite roluri sociale (tată, mamă, soţ,

soţie), să-şi satisfacă nevoia de a râde6.

CONCLUZII:

Ar trebui ca penitenciarul să organizeze pedeapsa conform unui proiect

de transformare a personalităţii deţinuţilor, dar de-a lungul timpului,

penitenciarul a evoluat de la ceremonia suferinţei ascunsă de o arhitectură

masivă şi apărată de secretul administrării, la o penalitate nediferenţiată,

abstractă şi confuză.

La procedurile represive specifice domeniului penitenciar, ştiinţele umane

în general şi cu deosebire psihologia adaugă pe cele ale medierii, compensării şi

consilierii interumane. Acest lucru nu trebuie să surprindă: pe actuala scenă

socială şi culturală, pentru a înţelege mai bine îndatoririle, trebuie aprofundate

drepturile omului.

Una din particularităţile închisorii rezidă în diversitatea obiectivelor

contradictorii pe care trebuie să le atingă: pedepsirea, intimidarea, readaptarea.

Creşterea numărului de deţinuţi este determinată de sporirea violenţei şi

mai puţin de creşterea criminalităţii în general. De aceea deţinuţii nu reprezintă

întreaga populaţie delincventă ci mai ales infractorii cei mai vulnerabili la

controlul social: minorii, şomerii, străinii.

În acest context combaterea îmbolnăvirii societăţii româneşti într-un mod

simptomatic nu este de prea mare succes. Dimpotrivă ne va duce la o creştere a

5 C.Mircea: “Inter-comunicare” E.S.E., Colecţia Psyché, Bucureşti, 1979, cap.III.6 Dorinţa de joc, glumă, au un rol important în echilibrarea psihică a omului.

22

inegalităţii sociale şi la nelinişte. Dacă nu vom încerca să combatem actuala

inegalitate din societate, ea va deveni o ameninţare la adresa noastră.

Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi

îl face să devalorizeze lumea şi pe sine însuşi, şi ce este mai rău, permite

obişnuirea cu acest mediu.

Cu siguranţă efectele succesului sau eşecului tratamentului penitenciar

trebuie privite cu toată atenţia deoarece ele pot difuza şi în anturajul celui

de-abia liberat din închisoare.

În timpul şederii în penitenciar se instalează destul de repede un

sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele scurte sunt trăite

ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe

patologice.

De aceea sunt necesare speranţe rezonabile privind ritmurile schimbărilor

în instituţia şi microgrupurile carcerale.

Funcţia terapeutică a justiţiei trebuie prelungită şi în timpul pedepsei cu

închisoarea, şi după liberarea deţinutului.

Politica penitenciară va trebui însă abordată în contextul politicii sociale

obişnuite – învăţământ, sănătate, servicii etc. fără a face din ea un domeniu

distinct.

Aceasta înseamnă a recunoaşte că viaţa de zi cu zi dintr-un penitenciar

este mai complexă decât reglementările formulate şi deci, personalul care

lucrează în contact direct cu deţinuţii acţionează în spiritul şi nu în litera lor, că

distanţa dintre scopurile oficial invocate şi cele efectiv atinse este mare şi mai

este mult de făcut în privinţa coerenţei interne a sistemului penitenciar.

23

B i b l i o g r a f i e

Bogdan T. , Santea I., Cornianu R. (1983). Comportamentul uman în

procesul judiciar. Bucureşti. Editat de M. I.

Cario R.- Favard A. M. (1991) . La personalite criminelle. Toulouse.

Editions E R E S

Ciofu I. (1974). Comportamentul simulat. Bucureşti. Editura

Academiei

Davitz J.R. - Balls S.(1978). Psihologia procesului educaţional.

Bucureşti. E.D.P.

Dragomirescu V.(1976). Psihologia comportamentului deviant.

Bucureşti. E.S.E.

Drăgan I., Petroman P., Mărgineantu D. (1992). Educaţia noastră cea

de toate zilele. Timişoara. Editura Eurobit

Gheorghe , Florian. (2003). Fenomenologie Penitenciară. Bucureşti.

Editura Oscar Print

Gheorghe ,Florian. (1996). Psihologie Penitenciară. Bucureşti. Editura

Oscar Print

Golu M.(1975). Dinamica Personalităţii. Bucureşti. Editura GENEZE

De Landsheere V., De Landsheere G.(1979). Definirea obiectivelor

educaţiei. Bucureşti. E.D.P.

Lopez E.M.Y. (1959). Manual de psyhologie juridique. Paris.P.U.F.

Losel F.(1996). Des programmes correctionnels efficaces. in Forum .

Recherche sur l’actualite correctionnelle , vol 8,nr3 , septembrie, revista editată

de Serviciul Corecţional Canadian

Malita M., Botkin J., Elmandjra M.(1981). Orizontul fără limite al

învăţării. Lichidarea decalajului uman. Bucureşti. E.P.

Mamali C.(1974). Inter-cunoaştere. Bucureşti. E.S.

Mărgineanu N. (1991). Amfiteatre în închisori. Cluj Napoca. Editura

Dacia

Mircea C. (1979). Inter-comunicare. Colecţia Psyche. Bucureşti

Pinatel J.(1979). Le criminologie. Paris. Les editions ouvriers.

24

Vlăduţ I. (1994). Introducere în sociologia juridică. Bucureşti. Editura

M.I.

Vlăsceanu M. (1985). Conştiinţă şi cauzalitate. Bucureşti. E.S.E.

25

ref - opinia publica si justitia sociala - s. chelcea

Documents