REDACŢIA SI ADM IN IST RAI • CLVJ • PI ATA • CVZA-VODA-1

DIRECTOR Şl R E D A C T O R : S E B A S T I A N B O R N E M I S A Prirn.-colaborator al rev is te i : A l e x a n d r u H o d o ş

Abonamentul se plăteşte înainte. Un an Lei 2001—, jumătate de an Lei 100'—, un număr Lei 10 — P e n t r u instituţii d e stat, p a r t i c u l a r e şi s t r ă i n ă t a t e Le i 3 0 0 - p e u n a n

R E VTSTA = A = PARE DE DOUA OFM PE LUNA

Pag. 154 £ â â i N Z E A t f A Î5-—VI. 1925

G H E O R G H E D I M A CUVÂNTARE ROSTITĂ LA MORMÂNTUL LUI ÎN NUMELE PROFESORILOR CONSERVATORULUI

de Z. BÂRSAN directorul Teatrului Naţional din Cluj

Cu inimile îngheţate de jale, lasă-ne şi pe noi şă ne apro­piem de sicriul, acesta împodo­bit de flori, să ne luăm rămas bun dela tine, iubitul nostru părinte. Suntem copiii tăi de suflet.

A scăpătat soarele, cerul şi-a lăsat perdele de zări cenuşii şi reci şi s'a făcut noapte. Tu te-ai culcat liniştit şi frumos, ochii ţi-s'.au închis şi ne-ai lăsat singuri.

O mare şi tăcută durere ne stăpâneşte.

Copiij tăi dragi veniau pe valuri de mare voioşi şi cântând, călăuziţi de farul seninei tale ar te . . . şi de-odată s'a stins lumina binefăcătoare şi am ră­mas încremeniţi în întuneric. Inzadar întindem braţele şi te strigăm.. . Tu n'ai să ne mai vezi şi n'ai să ne mai auz'.

Ne ai lăsat acolo orfani de bunătatea ta fără margini, de nobleţă sufletului tău mare şi de raza sfaturilor tale de pă­rinte. Zâmbetul tău de copil curat la suflet s'a stins pentru totdeauna şi pe inimile noastre şi pe şcoala aceasta eternitatea şi-a întins aripile de gheaţă. Vom tresări de câte ori se va deschide o uşe, vom aştepta să te vedem intrând.. . şi tu nu vei mai veni. Alte drumuri vei bate deacum, drumuri din lumi necunoscute n o u ă . . .

O viaţă întreagă te-ai străduit să desţeleneşti ţarina artei ro­

mâneşti şi-ai semănat din pri­sosul sufletului tău numai flori şi cântece. Ostenit acum te odihneşti la capătul ei şi florile tale cresc şi cântecele tale se ridică şi se scaldă în apele văzduhului.

Fii binecuvântat de neamul tău, cum binecuvântat ai fost dela început de bunul Dum­nezeu. N'ai trecut prin încă­perea strâmtă a acestei vieţi degeaba; în ogorul desţelenit de tine vei rămâne pentru noi frumos şi mare . . . şi vei stră­luci acolo ca o coloană de lu­mină curată.

Acolo venim şi vom veni şi vor veni şi urmaşii noştri să-ţi aducă miresmele iubirei şi toată aimiraţia şi recunoştinţa.

Acolo se va înălţa şi va ră­mânea nepieritor monumentul alb şi cinstit ai artei tale, de care ne vom apropia întotdea­una sfioşi şi smeriţi, fiind că nimeni d ntre noi n'a crezut cu atâta fanatism în puterea cântecu'ui, ca tine.

Dac'aşi putea — în locul unui van prinos de lacrimi trecătoare pe care ştiu că nu l-ai dori — ţi1 aşi cânta acum cel mai fru­mos cântec ce s'a cântat vreo­dată pe lume, ca să te facă să-ţi mai întorci odată faţa spre noi din sborul tău spre înălţi­mile albastre, să ne mai scalzi odată în zâmbetul acela neuitat, cum n 'a mai fost altul pe lume, care ne-a fost aşa de drag şi

cu care ai luminat şi încălzit sufletul neamului tău pe tot drumul lung şi frumos pe care-1 ai străbătut senin în viaţa asta de jale, de deşărtăciune şi ni-micnic e.

Dar nu p o t . . . şi nu-mi ră­mâne decât să las să-mi curgă lacrimile... şi nu pe obraz, ci în tăcerea de piatră a ini mei mele; să picure încet.. . încet şi u ş o r . . . una câte una, nici Să nu l e -auz i . . . ca să nu-ţi turbure somnul, pe care ţi 1-a dăruit bunul Dumnezeu, după o viaţă întreagă de trudă în­chinată artei şi neamului tău.

Lasă-mă să plâng în tăcere, aşa cum plâng florile acestea ce te înconjoară.. . aşa cum plâng astăzi toate inimile ro­mâneşti pe care le-a fermecat arta ta nemuritoare... aşa cum plâng acum toate cântecile tale pe cari le- ai lăsat sângure pe lume.

Lasă-ne să plângem — atât putem să facem — d a r încet de tot.. . ca un cântec pe 'nserate, ce vine de departe... să poţi să dormi liniştit... şi frumos... şi cuminte.. . aşa cum a vrut Dumnezeu, care te-a iubit mult şi care te a chemat acum la dreapta Lui să te odihneşti în lumea celor buni. Fii fericit acolo în înălţimile curate şi dacă ne vezi, şi ne-auzi, iartă-ne că-ţi tulburăm liniştea cerească cu jalea noastră neputincioasă de pe pământ.

Odihneşte în pace!

iS—Vi. îôâà C O S 1 N É É Á N Á Pag. lêS

+ MARGARETA MEŞTER » d e ALEXANDRU CIURA

A murit, la Turda, în vârstă de 52 ani Margareta Meşter, soţia d- lui notar public de acolo. Ştirea s'a în­registrat la informaţiile ziarelor, cu câteva rânduri de comentar, din cari opinia publică de azi, atât de puţin orientată in mişcarea literară a celor două decenii din urmă, nu-şi poate face o ideie măcar de ceea-ce a în­semnat cândva decedata — pe atunci, Margareta Moldovan.

Prin anii 1898-1900, când scrii­torul acestor rânduri încă s'a abătut prin redacţia Tribunei, oprindu-se, pe câteva luni, chiar la o masă redac­ţională din Strada Poplăcti, ea era cunoscută în cercul entuziast al celor patru-cinci oameni, cari redactau „Tribuna" şi „Foaia Poporului".

Trecuse prin botezul literar la „Rândunica" (1894 —95) şi publicase volumul de schiţe şi nuvele „Din tai­nele vieţii", primit cu simpatie din partea presei ardelene.

Colabora regulat la ziarul „Tri­buna" şi, cu ocazia întâlnirilor delà „Stadtpark", sau a escursiilor la Câineni — le făceam în fie care Sâm­bătă — discutam literatură şi criti­cam articolele noastre, şi ale altora, apărute în „Tribuna" şi „Familia".

Aparţinea deci vechei garde a tri-buntştilor, cari eram mândri de a continua opera începută de Gh. Bog­dan-Duică, I. Slavici, Gh. Coşbuc, şi întreagă pleiada de scriitori ardeleni, cari erau propovăduitorii ideilor pro­fesate de „Junimea" delà Iaşi.

Nu mă extind şi asupra celor ce mi-au fost contimporani la redacţie, lăsând aceasta în sarcina posterităţii recunoscătoare, iă sperăm, şi cunos ­c ă t o a r e în materie.

Jin să amintesc numai un mo­ment emoţionant, chiar în ziua Intrării mele în redacţie. Un ucenic culegător de literă era ridicat la rangul de calfă. Redacţia şi administraţia contribui­seră în total cu cinci c o r o a n e — o risipă, pe acele vremuri — : costul unul butoiaş de bere „ Trei stejari". Doamnele aduseseră ceva de ale mân­cării, şt pornirăm cu toţii veseli, spre Jungenwald.

Era o întrunire aproape familiară. Când se umplură cele dintâi pa­

hare cu bere, directorul „Tribunei", mângăindu-şi barba neagră, rosti un cuvânt călduros în onoarea săr­bătoritului, arătând cum culegă­torii de litere şi personalul admi­nistrativ luptă, umăr la umăr, cu redactorii ziarului pentru realizarea idealului nostru naţional...

Prietenul Silvestru folosi ocazia să spună câteva cuvinte dé bun-sosit subsemnatului, numindu-l „acest brav ttner din Munţii-Apuseni1'... Cea dintâi biruinţă publicistică a subsemnatului, — cu anticipaţie!

Ne-am strâns mâna prieteneşte, şi eram aşa de mândru — cum sunt şi azi — când am strâns mâna redactorului responsabil Andrei Bal-teş, care înfundase toate puşcăriile ungureşti, pe urma proceselor de presă, ce se porniseră, ca o lavină, împotriva „ Tribunei".

* \enlau, pe atunci tot *mai mulţi

oaspeţi din Regat la Sibiu pentru sezonul de vară.

Tribuniştil încă treceam graniţa, în fiecare Sâmbătă, să petrecem o zi pe pământ liber românesc, să vedem hora ţăranilor şi să închinăm

. un pahar cu bere „Luther". Ne cunoşteau la gara din graniţă,

şi ne dădeau drumul, fără multe formalităţi. Singur odată am fost opriţi. Prinţul moştenitor de atunci. Regele de azi, ridicat din patul de boală, venia la Câineni, să asiste la o serbare locală. Ştiam de ăsta, şi ne-am grăbit să asistăm şi noi. Dar funcţionarul spunea: Am ordin sever, să nu dau drumul nimănui din Ungaria, să nu i-se întâmple ceva Alteţei Sale. Am protestat cu indignare, dar de geaba.

Când a aflat de cele întâmplate, decedata s'a înfuriat, şl a plecat la şeful, care ne cunoştea, şl care ne-a şl dat drumul peste graniţă.

Şi la serbările de acolo, între a-tâta mulţime, cei cinci tribunişti eram cei mai veseli şi cei mai fericiţi...

* * * Aşa era pe atunci. „Tribuna" s'a stins demult. Mă­

nunchiul de oameni, adunaţi odată în preajma ei, s'a împrăştiat; unii au murit.

Ne revedeam tot mai rar, cu ocazia vr'unui articol publicat prin ziare şi reviste.

Margereta Meşter a redactat, mai în urmă, pe cât ştiu, gazeta săptă­mânală „Turda".

Oameni noui răsar din întuneric şi îşi fac drum cu coate e, să răs-batâ...

De aceea credem că e bine să ne aducem aminte şi de oamenii cari a u fost, căci trecerea lor prin vleaţă n'a fost întotdeauna zadarnică şi fără folos...

I N I M Ă Z. SANDU

Penţruce te învolburezi mat vrăj­maş decât marea întărâtată ? Ori viforul ispitelor te sbuciumă până în adâncuri? Linişteşte-te şi prt-meneşte-ţi haina dorurilor l Ascultă ruga caldă, ruga smerită a sufletu­lui meu cucernic! E atât de dornic de pacea zărilor necunoscute...

T e m e r e duşmană, pentru ce-mi ^ înfiorezi inima ?

Vai, cât de urâte sunt arătările ce mă înconjoară! Urâte şi obraz­nic de gălăgioase. Noroiul drumu­rilor de afaceri murdare le umple ca bubele pe cei leproşi. Duhul îmi cere aripi de vultur. E dornic să se înalţe spre azurul cerurilor. E bucuros să se scalde în lumina idealului...

Fr i că nebună, pentruce-i frângi aripile ?

Fiinţa mea urzită din visuri de fericire se pierde în noapte. Rătă­ceşte pe cărări încâlcite şi străjuite de păcate. Suferinţă sfântă, lumi­nează-mi drumul. Povăţuieşte-mă la izsorul tămăduirii. Doamne, Tu eşti tămăduirea, odihna sufletului meu...

î n d o i a l ă nestajnică, părăseşte cămara inimii mele!

în zorit trandafirii ai credinţei curate e atâta viaţă, atâta simţire. In lumina lor se ţese în chip mă­reţ fiinţa Domnului. Ea covârşeşte lumea cu genunile ei de păcate. In faţa ei se închină sufletul meu...

Inimă, ascultă, închină-te şi tu!

ACOLO, UNDE TE-AI DUS. TEODOR MURĂŞANU

Acolo, unde te-ai dus Gătită cu'n farmec nespus, Cu mâinile aduse pe piept, Cu'n zimbet fugar şi 'nţelept, Cu fruntea senină şi albă La tânărul gât purtând salbă...

Acolo, unde te-ai dus Gătită 'ntr'un farmec nespus, Purtând încă 'n galbenu-ţi păr Miresmele f loarei de măr — Nu poate fi moarte, nu poate, Nici lumea uitărilor toate, Acolo, unde te-ai dus E calea ce duce mai sust

Pag. 156 C O S l N Z E A N Â 15 -V I . 1925

T E L E F O N U L I N D I S C R E T de SEBASTIAN STANCA

— Allo! Centrala? — Da! Ce doriţ i! — Rog să-mi daţi cancelaria advo­

catului Spineanu. — Gata. Poftiţi si vorbiţi. — Allo ! Allo ! ' — Cine-i acolo? — Aici Dr. Andrei Andrea, can­

didatul cancelariei Colţean. Acolo? — Silvia Spinean. — A ! Tu eşti Silvio ? — Eu, da. — Ce plăcere, dragă Silvio. Sărut

manile. — Servus dragă. — Cum te simţi scumpa mea? — Mersi, bine, dar tu ? — Foarte bine şi mă bucur că

te-am putut prinde'odată Ia aparat. — Cum aşa? — Bine. E aşa de amusant să

poţi vorbi cu cine ţi-e drag, fără să ai teamă că te spionează cineva.

— Şi tu ai prins momentul, nu-i a şa? 'Norocul tău că tata a i e s t mai adineaori, căci altfel te păcăleai.

— Aşi. Ieşeam si eu din încurcătură. — Crezi? — De sigur. Ii spuneam de pildă

că astăzi m'a avansat şeful meu de procurist al cancelariei.

— A, bravo primeşte sincerile mele felicitări.

— Mulţumesc puiule. Ştiu că bătrânul tău nu se va bucura de-a-ceastă veste.

— Adevărat. De când ai apărut tu în cuibul ăsta de provincie, parcă ai fermecat toată lumea.

— Da? — Da, da. Toată lumea nu vor­

beşte decât de advocatul Andrea şi procesele curg Ia voi ca ploaia.

— Las că nici tatăl tău nu se poate plânge.

— Din potrivă. Valuta scade la noi tot mai mult. De-o săptămână n'a întrat nici o cauză nouă.

— Se poate? — Parol. — Şi ţie îţi pare rău?

Aş, deloc. Când te ştiu pe tine idolul societăţii noastre, îmi creşte inima de bucurie.

— Ce fericit mă face vorba ta, Silvio dragă. Când vei fi a mea cu totul, se va împăca şi bătrânul cu situaţia.

—' Nu ştiu zău. El nu vrea s'audă de tine. Când ţi-aude de nume de­

vine furios de să-i fugi din cale. — Nu mă tem dragă. Iubirea

învinge orice pedeci. Şi eu te iu­besc nespus de mult.

— Mai mult ca mine nu. — Iubirea mea ,e ca flacăra ce

arde în candela idbanei sfinte. — Iubirea mea e ca apa mării,

care cutropeşte tot şi pe tine. — Tu eşti iubirea mea dintâi şi

cea din urmă. Ascultă dragă Silvio. Silvia nu mai putu răspunde. In

acest moment se ivi în pervazul uşii tatăl ei, advocatul Spineanu.

— Ce faci tu aici ? — Nimic tată. Am cetit gazeta. — Cum ? Parcă vorbiai cu cineva,

ţi-am auzit glasul. — Da, — am fost la telefonj —

am vorbit cu o pretină. — Nu, — nu, — nu mai am

nevoie, am terminat. In acest moment însă telefonul

sună din nou. — Auz ? zise Spineanu, te thiamă

din nou. . Ian,să văd şi eu cu cine ai vorbit.

Şi bătrânul se apropie râzând de aparat. Silvia sta ca pe spini. Ii îngheţase sârgele în vine şi inima îi bătea s ă i spargă pieptul. Bă­trânul puse receptorul la ureche şi auzi glasul de bărbat :

— Silvio dragă ! Allo ! — Allo, răspunse bătrânul cu

vocea piţ'găiată. — De ce-ai fugit dela telefon,

uite dragă, vreau să-ţi spun, să nu uiţi de convenirea de Sâmbătă. —

'Bătrânul Spineanu revoltat de această descoperire neaşteptată urlă în aparat : „Ascultă Domnule, cine eşti D-ta? Ce vrei cu hti mea? Să te duci dracului cu toată con­venirea D tale".

Andrei îşi dădu la moment seama de neplăcuta descoperire şi fugi dela aparat.

Bătrânul furios trânti receptorul la loc. Silvia pierise din canceiarie. Curiozitatea însă, care ispiteşte pe om şi în situaţiile cele mai 'neplă­cute, îi domoli în câteva clipe re­volta şi Spineanu se 'ntoarse iar !a telefon să afle cine e nepoftitul în-drăsneţ, care vrea să-i seducă fata. Sună, 'dar nimenea nu răspunse. Sună din nou centrala.

— Allo Centrala. — Da, centrala.

— De ce ne-ai de.scopciat d-şoară? — Nu v'am descopciat. — Dar nu se prezintă nime. — Nu se poate. Sunteţi legaţi de

15 minute cu Nr. 35. — Bine muiţumesc. Bătrânul încruntă din sprâncene.

Nr. 35 era advocatul Coiţeanu, duş­manul Iui neîmpăcat. Coiţeanu cel ce îi furase în vremea din, urmă aproape toate procesele cu reclama ce şi-o făcuse. — Cum? Se poate? Fata lui să stea în legătură cu Coi­ţeanu? Nemai pomenit.

Dar pe când bătrânul îşi fâruia această înch'puire grozavă, d-şoara dela centrală sună de câteva ori la Nr. 35. Advocatul Coiţeanu trânti peana intrigat de zuruitul aparatului şi se răsti :

— Allo! Aici adv. Coiţeanu. Cine vorbeşte ?

— Aici Spineanu. Ascultă Dom­nule. Să iai la cunoştinţă, odată pentru totdeauna, că nu-ţi permit să umbli cu apucături mesch'ne faţă de casa mea. Voi lua măsuri să-ţi t e a c ă pofta de-a mai da astfel de lovituri de Don Juan. Te- oi învăţa eu minte, ai înţeles?

Cu acestea bătrânul închise tele­fonul." Coiţeanu rămase încremenit. Nu pricepea nimic. „A 'nebunit Spi­neanu, ori e beat" — zise el întor-căndu-se cătră Andrei, care îşi făcea de lucru în acte, îngrozit de încur­cătura în care vârâse pe cei doi adversari.

Bătrânul Spineanu se aşeză pu­făind la birou şi începu a medi t t :

„Va să zică ăsta e Don Juanul cu cere se întreţine Silvia. Fru­moasă descoperire. Şi-i zice : Silvio dragă. Frumoasă intimitate. Departe au ajuns. Şi eu, nebunul de mine, să nu ştiu nimic. Nu-i prost indi­vidul. S'a pus sărăntoc aci în coa­stele mele, mi-a sedus clientela, mî-a răpit procesele şi acum dă lovitura d'rect să-mi răpească şi fata şi cu ea să'-mi vâneze şi câteva sute de.mii. Al dracului şarlatan. — Hm. De altfel ce să zic. Combi­naţia n'ar fi rea. Coiţeanu e deştept, încă destul de tinăr. Aşa un ginere mi-arfcce cinste. Cancelariile împre­unate ar fi o afacere straşnică şi eu scap şi de grija lor şi de peatra din casă.' — Da, e b ine . 'E cuminte fata tatii".

15--VI. 1925 C O S Î N Z E A N A Pag. 157

Pe 'ncetul bătrânul se linişti, se însenină şi hotărât să-şi dea învo­irea sună la telefon şi ceru Nr. 3 5 .

Colţeanu pricepu că iar îl cheamă adversarul şi fiind gata de plecare, zise candidatului:

„Domnule Andrei, vezi ce mai vrea dobitjcu de Spineanu".

Andrei luă receptorul, gata să întâmpine cu resemnare fulgerile bă­trânului.

— Alto ! Ce doriţi? — Da, da, răspunse Spineanu,

te rog să mă scuzi, m'am răsgândit. Nu vreau să calc peste dorinţa co­pilei mele. Ini dau învoirea şi să fie într'un cias bun. Te rog să ne faci onoarea mâne la zece ore să aranjăm afacerea. La revedere.

Andrei nu-şi credea urechilor. Aşa o schimbare bruscă, ce-i deschidea o perspectivă neaşteptată de feri­cire era aevea sau numai vis. Era convins că iubita lui Silvia îndrep­tase toată nenorocirea. Cuvintele bătrânului îi sunau în ureche ca o muzică dulce şi îmbătătoare. Ziua de mâne avea deci să-i aducă cea mai fericită clipă a vieţii sale.

In vremea aceasta Silvia tremura de frică, Timpul mesei sosise şi aştepta cu inima înfiorată desnodă-mântul. Când tatăl ei sosi, ea aş­tepta împetrită o descărcare furioasă din partea bătrânului. Dar Spineanu era senin şi vesel şi nu suflă nici un cuvânt de cele întâmplate. Silvia nu înţelegea aceasta atitudine. • Şi nu putea afla nici un fel de espli-caţie.

* — Spineanu m'a insultat, trebue

să-i cer esplicaţii—îşi zise a doua zi Colţeanu — şi de nu-mi dă sa­tisfacţie o să-i 'trag o lecţia să se ducă veste".

Şi fără multă socoteală se pre-zuită la Spineanu. Acesta îl primi foarte «fabil.

— Bine-ai venit, iubite pretine. Mă bucur că te văd în casa mea.

— Atn venit, — da, — nu în chestii oficioase, o afacere de na­tură personală.

— Da, da, o ştiu prea bine, răs­punse Spineanu. Dar înainte de toate te rog să mă ierţi, atitudinea mea de ieri a fost cam necuviin­cioasă. Ei, dar — primul moment de revoltă — necunoştinţă de cauză — indignare — aşâ suntem noi, porniţi. Am greşit şi recunosc. Acum putem face pace.' Orice rană se poate lecui. Şi eu sper că pot să-ţi ofer un leac 'repede tămăduitor. Mă 'nţelegi, nu-i a sa?

Colţeanu nu se aştepta la o re­tragere aşa umilită. Dar nu putea să nu-i primească scuzele.

— Ai fost cam aspru, domnule coleg. Dar n'are a face, uite, îţi dau mâna, suntem împăcaţi.

— Aşa, iubite pretine. Aşa se cade se pecetluim dela început in­timitatea relaţiilor ce ne vor lega pe viitor

— Cum, şti vreo noutate senza­ţională ?

— Nu te face, amice. Dta ai fost totdeauna omul norocului, cu pro­cesele, cu cancelaria, cu aventurile, cu societatea, cu toate. Ş'acum dai lovitura cea mai straşnică.

— Cum? Care? întrebă Colţeanu nedumerit.

— Bine te-ai ştiut învârti, să nu simt eu absolut nimic. Dar n'are a face. îmi dau învoirea. Silvia e bună şi cuminte. Şi cred că o s i f ţi fericiţi.

— Cum, domnule Spineanu ? Dşra Silvia? Cu mine?

— Da, da. Cunosc toată chestiu­nea. Şi vă dau binecuvântarea.

— Bine, dle Spineanu, nu 'nţeleg Eu sunt logodit cu alta.

— C u m ? ! — Da, văduva doctorului Barbu. — Aşa? Va se zică Dta vrei să

joci numai pe Don Juan? Să-mi seduci fata? Să mi-o nenoroceşti? A ! Asta e grozav.

-— Te rog, să nu te eşofezi. E o neînţelegere la mijloc. Eu n'am cu fa ta ' Dtale nimie Situaţia în care mă găsesc nu-mi permite să-mi ruinez întreg viitorul. Şi nu permit nimănui să-mi facă astfel de acuze Vreau dovezi.

— Mai vreai dovezi, răspunse Spineanu mânios. Telefonul de ieri e destulă dovadă.

In acest moment se auzi o bă­taie uşoară la uşă. Amândoi adver­sarii amuţiră. Bătaia se repeţi şi uşa se deschise. Era Andrea îm­brăcat în paradă, frac, cilindru, ghete de lac şi cravată albă.

Văzând pe şeful său aci, rămase uluit în prag. Colţeanu sări de pe scaun.

— Ce-i domnule Andrea? S'a întâmplat ceva? E nevoie de mine?

— Nu, — răspunse Andrea per-plecs

— Ce doreşti Dta, întrebă Spi­neanu nervos.

— Scuzaţi — iertaţi, — răspunse Andrea încurcat. Am'venit la invi­taţia de ieri.

— Ce învitaţie, Dle? se răsti Spineanu.

— Ieri, la telefon, mi-aţi făcut in­vitaţia pe ora zece.

— Cum? Eu? Dtale? Colţeanu isbucni într'un hohot de

r â s : Adecă Dta, dle Andrea, eşti cu mus:a pe căciulă? lată că se face lumină, dle Spineanu.

— Cum adecă? — Vezi bine, nu cu mine, ci cu

Dlui ai vorbit telefon. L-ai poftit, ţi-ai dat învoirea, prin urmare.

— Ce, prin urmare. Fata mea nu-i de nasu' Dlui. Nu-1 cunosc şi basta.

Colţeanu, care într'o clipă pricepu toată situaţia, interveni.

— Nu aşa, dle Spineanu. Dl An­drea e advocat ca şi noi, e un ca­racter escelent, de ieri e procuristul meu şi azi mâne îl iau de compa­nion. Dar mai presus de toate, văd că are şi atribuţia de mare cuce­ritor de in imi . 'Ş i mi-se pare că dşoara Silvia are a'te păreri despre dânsul, mai favorabile ca Dta.

Spineanu sta proptit pe masă dus pe gânduri. Colţeanu într'o clipa se repezi la uşă să cheme pe Silvia. Dar faţa era aci şi asculta. Sur­prinsă în flagrant fu nevoită să mărturisească în faţa tatălui taina iubirii ei faţă de tânărul candidat.

— Dacă stă chestiunea aşa — zise Spineanu după o chibzuială de câteva clipe — facă-se voia voa­stră, vă dau binecuvântarea şi să fiţi fericiţi".

— Şi eu, zise Colţeanu, îmi iau voie să fiu cel dintâi care vă ex­prim sincerile mele felicitări şi de nu-i cu supărare îmi însuşesc rolul de naş.

Silvia sbură în braţele lui An­drea, care îi zise :

— „Şi noi avem să mulţumim telefonului, căci fără indiscreţia lui nu câştigam această cauză aşa de uşor.

Pag. 158 C O S I N Z E A N Â 15—VI. 1925

L Ă C U S T E L E d e C O N S T A N T I N E S C U D E L A B A I A

Noi, lăcustele, hop, hop, hop Venim, milioane, în galop Ierburi şi tufe, devorăm lărl şi mări cutreerăm. Furăm lumina soarelui Aducem moarte omului Şi foamete şi ciumă

Hop, hop, hop, în galop.

. . . Şi puhoiul pârdalnicelor sbu-rătoare se înnalţă în văzduh. Un nour gros acoperă lumina soarelui. Se face întuneric. Oamenii se aruncă la pământ, crezând că se stinge lumina soarelui şi se apropie sfâr­şitul pământului.*

Departe, la nordul Africei, se în­tinde o ţară, care este una din cele mai mândre depe faţa pământului.

Ploaia şi soarele, se perindează frăţeşte şl holdele sunt pline de belşug. Pe întinsul câmpurilor, ier­burile şi plantele cresc Ia înnălţimea omului, iar pe dealuri viile gem de belşugul rodului. Acolo nu se ştie de ierni grele, care să facă viaţa grea şi tristă, ci iarna este numai o vreme a tihnei, când fiori şi plante se odihnesc, înainte de a înflori iară. Nu sunt acolo nici veri arză­toare, când soarele pârleşte ierburile şi seacă apele, ca .să însetoşeze oamenii şi animalele. Din izvoare ţişnesc ape limpezi, răcoritoare, iar soarele e plin de strălucire, când se ridică deasupra înnălţimilor, ori când se scufundă în apa mării.

Fiarele mari, fioroase, au dispărut de mult. Pădurile sunt pline de căprioare săltăreţe şi paseri cân-tătoare. Albinele harnice şi fluturii pestriţi, hoinăresc printre florile mi­rositoare.

Şi în mijlocul acestei naturi mi­nunate, oamenii, rumeniţi de căldura binefăcătoare a soarelui, trăesc în pace şi mulţumiţi de soarta lor.

Intr'un sat din ţara ceea, oamenii se adunaseră într'o Duminecă în bătătura unei case în care se prăz-nuiâ o nuntă.

Toţi erau cu voie bună. Către seară, cheful se înteţi. Nuntaşii se prinseră în joc, pisând pământul gubt picioare. Mamele, cu pruncii

în braţe, luau parte la joc, iar lăutarii dădeau zor instrumentelor.

Se făcu o pauză şi gospodarul cel mai bătrân d in ' s a t , ţinu un cuvânt tinerei perechi: „Aici traiul e mai bun decât în oricare altă parte a pământului. Dacă sunteţi buni şi cu credinţă în cele sfinte, bunul Dumnezeu 'vă dărueşte de toate. Pământul vă plăteşte însutit munca ce-i daţi cu împrumut şi nicio pri­mejdie nu pândeşte pe oameni în ţara noastră fericită. Apoi moşnea­gul strânse mâna tinerilor şi nun­taşii chiuiră prelung.

Deodată însă un fiăcău arătă cu mâna spre cerul de către miază­noapte :

— Uitaţi-vă ce nouri negri se a-dună. Are să vremuiască la noapte.

Se uitară toţi într'acolo. Eră un nour mai gros 'ş i mai negru de cum sunt nourii de obiceiu. Se lăsă tot mai jos şi se părea că se opreşte acolo unde se atinge cerul cu pă­mântul. Tot mai mult se apropia nourul şi oamenii vedeau că îi cu­prinde deabinelea întunericul.

— Ce o fi as ta? Ce o fi? Să­tenii se îngrămădeau laolaltă, copiii ţipau, feţele bărbaţilor se posomo-râră, iar ' femeile fură cuprinse de frică.

Zadarnic mirele încercă să-şi în­demne oaspeţii să cinstească un

CE EŞTI TRIS TA? SIMEON RUSU

In vraja razelor de lună Doinesc păstori pe culmi de deal Şi 'n vale plâng izvoare line Pe cer râd mii de ochi de-opal...

Iu ce eşti tristă, şi 'ntre raze îţi mormântezi obrajii'n mâini?... Ascultă-ţi cântă lin pădurea Din foi, norocul drag de mâni.

E aşa de bine 'n nopţi cu stele Când vântu-adie crinii 'n strat Când ulmii, plopii 'n floare cântă Părăulul ne-astâmpărat.

E-aşa de bine... ce eşti tristă. Când murmur'unde de cristal?... Ascultă-ţi cântă drag pădurea, Pe cer râd mii de ochi de-opal...

pahar şi să petreacă, zadarnic se trudiau' lăutarii. In curând instru­mentele amuţiră, iar lăutarii se ală­turară la acela cari stăteau cu ochii aţintiţi la nourul ce se apropia şi despre care nu ştiau ce este.

Bucuria nunţii se isprăvise. Ni­menea nu putea spune de ce se teme, dar toţi fură cuprinşi de presimţiri rele.

Iar nourul creştea, creştea, şi se lăsă tot mai mult' desaupfa satului. Acum nourul se aşeză în dreptul soarelui. Se lăsă întuneric şi groază. In pădure, paserile amuţiră,, iar oamenii înspăimântaţi, se ţineau u-unul de altul.

Ascultaţi, zise un bătrân: „Noi lăcustele, hop, hop „Venim, milioane în galop"

Era cântecul de luptă al lăcus­telor.

Oamenii nu-1 înţelegeau, fiindcă puţine lucruri înţeleg oamenii. Au-ziâu numai un fâsâit de aripi fără sfârşit şi vedeu norul crescând şi crescând.

— Uite că a căzut ceva din nour, strigă un băeţaş. El ridică de jos o insectă şi toţi alergară într'acolo să vadă ce este. Dar în clipa ceea începu să cadă o adevărată ploaie de lăcuste şi întregul nour se rupse, se prăbuşi cu un uruit grozav.

Oamenii se luptau să măture de­pe cap şi depe obraz insectele vrăj­maşe. Femeile şi copiii ţipau şi p'ângeau. Bărbaţii loviau cu beţele şi călcau grămezile de lăcuste care pârâiau subt picioarele lor, dar tot mai multe cădeau de sus, un ropot de ploaie neîntrerupt, cum nu mai apucase nimeni.

Oamenii alergau uluţi, dădeau din braţe, ţipând şi neştiind încotro s'apuce.' Ajungând acasă dădeau şi acolo peste aceeaş pacoste — ba era şi mai rău: lăcustele cădeau în fântâni, umpleau vetrele, căzând prin hornuri şi dădeau buzna pe uşi şi ferestre. Nu rămânea un petec'uţ de loc, care să nu fie plin de lăcuste.

Două ceasuri ţinu necontenit ploaia. Apoi cerul ' se lumină şi soarele şe arătă, coborând spre

15—VI. 1925 C O S I N Z E A N A Pag. 159

0 delega(ie de 15 ziarişti români din toate Sindicatele de pressă din România au Vizitat în luna Mai Cehoslovacia, fiind oaspeţii republicei cehoslovace. Aci vedem pe ziariştii români în vizită la dl Massaryk, preşedintele repub icei cehoslovace.

asfinţit. Dar la lumina soarelui, pri­veliştea era şi mai grozavă. Ramurile copacilor se* rupeau subt greutatea lăcustelor. Insectele nesăturate mân­cau tot ce eră verde şi unde n'aveau ce să roadă, muşcau pietrele. Săriau şi se târau pe trupurile oamenilor, pe vite şi pe păsări. Picau de sus şi s ridicau iar şi ori unde găsiau o frunză ori un fir de iarbă, îl îrhăpau, cât ai clipi.

Oamenii se urcau pe înnălţimi şi se uitau cu jale la holdele lor, a-coperite de lăcuste, ca de o scoarţă groază.

Se uitau la cer şi de departe se iviâ un alt nour,' ameninţător şi negru, ca şi cel dintâi. Nourul creş­tea şi se apropia şi înainte de a-şi putea da seamă, o nou ploaie de lăcuste se năpusti asupra capului lor. începură să creadă că pacostea n'are să se mai sfârşească, se în­chiseră în case şi stăteau acolo, desnădăjduiţi. ^p-

Apoi ieşiră, rupseracrengile co­pacilor şi începură să lovească în grămezile de lăcuste, până le că­zură braţele obosite. Milioane de lăcuste zăceau moarte, dar alte mi­lioane, bilioane, trilioane, se târau şi săriau, scrâşnind şi rczând totul.

Oamenii aprinseră ierburile acolo unde grămezile de lăcuste erau mai mari. Focul părâia, fumul se înnălţa îu văzduh ca un nour negru, ar­deau cu flacără, iarba verde şi paieie galbene. Se auziâ cum lăcus­

tele trosnesc în vâ'vătaie. Dar ni­mica nu ajuta. Milioane şi iar milioane scăpau de foc se aşezau în locuri unde nu ardea şi măcinau iară.

Opt zile, ţinu potopul. Nu mai rămăsese pe câmp nimic de mâncat. Roiurile de lăcuste se ridicară, câr­durile se adunară în văzduh, for­mând iarăşi un nour uriaş, care se îndrepta către miazănoapte, trecând deasupra mării.

Oamenii priviau uluiţi în urma lor. însurăţeii îşi plângeau gospo­dăria pustiită. Lăutarii îşi atârnară scripcile în cuiu, iar bătrânii mu-riau de întristare.

întreaga ţară fericită, era pustiită.

* *

Toamna, rândunica se călători ca de obiceiu, în Africa. îşi prăznuise nunta şi-şi durase un cuib; îşi pu­sese ouăle, le clocise şi înghiţise cel din urmă ţintar. Cu acestea, menirea ei în ţara nordului era isprăvită şi vara trecuse.

Pe marea mediterană, era într'un loc o insulă minunată, unde rân­dunica se opri să-şi mai odihnea­scă aripile ostenite. Insula ceea nu era atât de mare ca să fie însem­nată pe vre-o hartă, dar asta n'o împiedica să fie o insulă foarte frumoasă — mai ales pentru o rân­dunică — şi avea şi avantajul că nu se mai trudiâ nimeni s'o înveţe

în cărţile de geografie. Şi erau a-co!o pomi minunaţi şi 'câmpii şi oameni şi vite, şi trăia acolo şi un mic scatiu, care eră bun prieten cu rândunica.

De astădată, când sosi rândunica şi se aşeză pe copacul unde locuia scatiul, ea se uită uimită împrejur.

Insula nu eră de recunoscut In pădure nu se auzia niciun ciripit de pasăre iar pe câmp nu se ve-d( â picior de vită şi nicio fiinţă cmenească. Niciun fum nu se ră­dica din coşurile caselor; toate uşile şi ferestrele erau date de pă­rete, din holde nu se vedea nicio urmă şi toată iarba era nimicită. Copacii mai păstrau doar, nişte frunze rare. cele mai multe erau scuturate; la aiţi copaci se uscaseră şi' ramurile. Era o privelişte tristă. Rândunicii îi veniâ să creadă că a greşit locul, dar veni scatiul şi se aşeză lângă dânsa. Era slab şi ciu­fulit şi se uită mâhnit împrej'ur.

— Dumnezeule, ce însemnează as ta? întrebă rândunica.

— Ai dreptate să întrebi, răs­punse scatiul. Eu sunt singurul care am rămas în viaţă şi am să mă prăpădesc şi eu, simt că nu mai am putere.

— Dar ce s'a întâmplat? — Au fost lăcustele, zise scatiul.

Au venit la mijlocul verii şi au pustiit toată insula.

— Nu înţeleg, zise rândunica. Odată, în Africa, am cunoscut o lăcustă; cântă din vioară şi mânca iarbă, fără să facă vre-un rău cuiva. D a r . . . stai puţin, acum îmi aduc aminte că ea îmi spusese cum au să i plece copiii la Nord. Milioane de pui să se nască.

— Şi s'au născut, zise scat iul ; au năvălit peste noi ca un nour negru şi au devorat totul.

Rândunica îşi aduse aminte de convorbirea ce a avut-o cu lăcusta:

— Aşi vrea să văd câţiva pui de ai tăi, îi zise rândunica.

— Câţiva? răspunse lăcusta, iro­nic. Se vede că nu ne cunoşti. Când se ivesc lăcuste, sunt atât de multe că nimeni nu le poate număra. Te uită, urmă lăcusta, tu ai bărbatul tău şi copiii tăi în cuib şi crezi că însemnaţi ceva, aşa câţi sânteţ i ; noi însă) când ne adunăm la un loc, suntem mai tari decât oricine.

Nimeni nu ne poate opri din mers; distrugem tot ce ne iese în cale.

Ştia multe, lăcusta; s'a legat şi de oameni:

— „Oamenii îşi închipuie că sunt

Pag. 160 C O S I N Z E A N A 15—VI. 1925

mai buni decât noi şi că ştiu mai multe; dar bieţii oameni habar n'au ce se petrece în lumea asta, nici văd nici nu aud. Pe mine, de pildă, nu m'aude niciunul din ei cum cânt din vioară şi nici pe logodnicul meu nu-1 aude cum cântă, şi doar el are o vioară mai puternică decât mine.

— Dar unde aveţi voi vioart ? întreabă rândunica.

— Aici, în şold, respunse lăcusta, şi-i arată şoldul, ridicând piciorul dinapoi.

— Dar urechile, unde le aveţi? — In picioarele dinainte, răspunse

lăcusta. Apoi lăcusta îi povesti că ch ar

în seara aceea îşi petrecuse nunta. — Şi undeţt-e bărbatul? întrebă

rândunica. f- El acum se pregăteşte de

moarte. La noapte îşi dă duhul ; aşa e la noi.

— Cum asta? Alţii, după nuntă, mai stau în cuib, mai cântă...

Lăcusta râse cu batjocură: „Aşa e lumea. Unii cântă înainte, alţii după nuntă; fiecare cu felul lui, nuanai proştii cred că mintea lor e cea mai bună.

Şi în vremece spunea acestea, lăcusta înhăpa smocuri întregi de iarbă şi dupăce se umfla, scuipa totul.

— Nu prea mănânci frumos, îi zise rândunica.

— Mănânc în felul meu. Paiele nu sunt pentru stomacul nostru, sugem numai sucui.

Apoi lăcusta săpă o gaură pe locul unde era şi puse un ghemă-toc de ouă ; erau douăzeeci şi cinci. Mai săpă încă o groapă şi încă una şi în fiecare puse câte 25 de ouă.

Ai văzut cum am descântat ouăle, le-am spus că au să călătorească la Nord. Au să ajungă şi în ţara frumoasă de unde vii tu.

— Ferească sfântul! Dupăce povesti aceastea scatiului,

rândunica se uită larăş la pustiirea dimprejur.

— Cu iarba şi cu plantele mai înţeleg, zise ea, dar unde sunt vitele, ca'ii şi oamenii? Doară pe aceştia n'au putut să-i mănânce lăcustele.

— Nu aşa, deadreptul, zise sca­tiul, dar ascultă.

Rândunica începuse însă să-şi piardă răbdarea.

— Dar, pentru Dumnezeu, spu­ne-mi încotro s'au îndreptat deaici lăcustele?

— La moarte, răspunse scatiul. Puţine au scăpat cu viaţa.

Ziariştii românii în vizita lor din Cehoslovacia au depus o coroană frumoasă pe l§ mormântul eroului cehoslovac necunoscut, în Praga.

— Ei cum, întrebă rândunica, şi scatiul povesti mai departe. • — Au venit, cum vin ele. Aa stat deasupra ca un nour şi s'au revărsat apoi ca un potop deasupra insulei. Nourul era însă mai mare decât insula, aşa că, împrejurul in­sulei, multe lăcuste au căzut în mare.

Intr'o singură zi au înghiţit tot ce a fost verde.

Apoi, seara, se porni o furtună groaznică. Sburau acoperişurile de pe case, în pădure copacii se frân-geau, iar şuvoaiele de apă se ros­togoleau depe înălţimi până în mare. Furtuna aceea a nimicit toată oastea lăcustelor. După ce trecu furtuna, marea erâ acoperită cu lăcuste, cât cuprindeai cu ochiul. Se aşternuseră în straturi, formând o scoarţă groasă, care se legăna deasupra valurilor. Ţărmul mării erâ plin de hoituri şi f'iecare val aducea tot mai multe, în cele din urmă, o revărsare uriaşă de lăcuste moarte, acoperi întreaga insulă.

După furtună, se opri orice adi­ere de vânt ; apoi, săptămâni în­tregi ţinu o căldură, cum nu se mai pomenise. Ardea soarele de dimineaţa până seara. Ramurile co­pacilor atârnau moleşite şi vădu­vite de frunze. Toate apele secară şi oameni şi animale zăceau storşi de vlagă.

Apoi veni ciuma, urmă scatiul. Lăcustele moarte putreziră şi se

umplu văzduhul de o duhoare uci­gătoare, care se înrăutăţi pe zi ce trecea. Plutiâ deasupra insulei ca o negură de otravă şi putreziciune. Oameni şi animale se înbolnăviră. Insectele şi păsările cădeau de sus fulgerate şi—şi dădeau sufletul într'o clipă.

Cai şi vite pieriau în toate păr^ ţile.

Oamenii muriau, svărcolindu-se în dureri. Ciuma a ucis toate vie­tăţile. Am rămas numai eu.

— Dar asta e o poveste grozavă, zise rândunica. Singurul lucru bun e că au pierit şi lăcustele. Aşa se întâmplă când cineva e prea lacom. Inhăpau totul şi scoteau apoi afară ce înghiţiseră. ' Dacă ar fi mâncat cu măsură, ar fi ajuns hrana şi pentru ei şi pentru noi.

Şi când ' te gândeşti cât de fru­mos cântă lăcusta din v ioară . . .

Am să şaun povestea asta acolo, în ţara unde*voiu a junge . . . — După Cari Ewald' —

15—VI. 1925 C O S I N Z É A N A Pag. 161

P O Părintele Septimiu Popa a iz­

butit în scurtă vreme să jie un scriitor foarte cunoscut pentrucă în tot ce scrie, coboară ceva din duioşia sufletului său de preot. Povestirile sale impresionează a-dânc aproape toate şi icoanele pe care la zugrăveşte, au nu numai un stil uşor, ci şi o naturaleţă, care înlănţuie interesul tocmai prin sim­plicitatea ei rară. Aceste două ca­lităţi : duioşia şi simplicitatea i-aa asigurat părintelui Popa un loc bine apreciat, în mişcarea noastră literară şi colaborarea sa este în-zistent căutată de către cele mai de seamă reviste ale noastre. „Co-sinzeana" îşi împlineşte o datorie de onoare faţă de preţiosul său co­laborator, reproducându-i aci din cel mai proaspăt volumaş, apărut nu de mult în „Biblioteca Semă­nătorul" din Arad, bucata:

P o p a Ardealului E un început banal, ştiu, dar a

fost într'adevăr o seară frumoasă de Mai cu lună plină.. Mă aflam în grădina seminarului sfântului Ipolit. Ce vreţi ? Aveam nouăsprezece ani atunci şi eram înamorat. Un râvă-şel, cel 'dintâi în viaţă, ce-1 primi­sem înziuaaceea dela„un îngerdefată cu oehi negri" m'a alungat în grădină.

Şi vedeţi, dumnezeescul parfum al florilor de primăvară nu mă îm­băta. „Palida regină a nopţilor se­nine şi amoroase", eu nici n'o'vedeam. Inlins pe-o pajişte de verdeaţă, gus­tam în tăcc re, închizând şi deschizând ochii, farmecul singurătăţii. Iar gân­durile mele sburau departe, departe, străbăteau cei trei ani, cari mai a-veam să-i petrec în seminar. Se opriau tocmai la un mic sătuleţ aşezat într'o regiune poetică, unde eu aveam să fiu popă, iar ea pre­oteasă, când auzii între tufişurile gradinei şoapte omeneşti.

— Adu-ţi aminte, Doamne, de roaba ta Veronica, de robul tău Ni-codim, de robii tăi Petre şi Grigorie şi. . . de mine păcătosul şi ne­vrednicul . . .

Pe-atunci studiam spiritismul şi la început credeam că-i vre-un suflet întors din altă lume. Vre-un suflet de popă năcăjit, care nu şi-a^făcut

V E S T d e S E P T I M I U P O P A

toată slujbele în viaţă. Suflet-nesuf-let, îmi era necaz: mă trezia din visuri prea dulci.

Dar şoaptele nu mai conteniau. —- Si iartă-mă, Doamne, că nu

fac leturghie pentru ei, dar tu ştii că Metropolitul m'a răspopit...

Acum ştiam cine-i. Era Adămuţ cel micuţ, popa Ardealului. Am por­nit să-1 caut şi am dat de el lângă un tufiş. O mogândeaţă de om cu barbă lungă, îmbrăcat în palton negru şi cu pălărie albă de paie în cap. Făcea mătănii şi suspina. I-am pus mâna pe umeri.'

— D-ta aici părinte Adămuţ? — Mă privi speriat şi după-ce

se încredinţa că nu-i rectorul se­minarului, (se temea de el mai tare ca s minariştii) — îmi răspunse:

— Aici frăţioare ! îmi fac slujbele. Ştii, omul năcăjit le face când po­ate şi unde se nimereşte. Dar tu, ce cauţi noaptea pe aici?

Eu ce să caut? N'am putut dormi şi am ieşit la a i e r . . .

— Hm, frăţioare, a'o fi chiar aşa 1 Iţi ştiu eu durerea. Doi ochi frumoşi, asa-i ?

— O fi, pă r in te . . . — Şi câţi ani ai, frăţioare? — NDuăsprezece 1 Mai am trei*

şi apoi... — Şi apoi... şterge-te pe buze,

frăţioare ...Se mărită până atunci... (N'a fost prooroc mincinos). — O fi părinte, — am mai zis,

simţind că îngălbenesc şi trezin-du-mă din toate visurile. Aşa vei fi p l ţ t şi d-ta în vremea d-tale . .

A fost o vorbă ne la locul ei. S'a apucat omul să plângă şi să se lovească cu pumnii în cap. In vreme-ce încercam să-1 domolesc, mi-am reamintit trista lui poveste.

* * * In seminarul sfântului Ipolit şi-a

petrecut şi Adămuţ tinereţele, învă­ţând Dogmatica şi Dreptul canonic şi gândindu-se laAnicuţa, fata das­călului din satul lor, cea „frumoasă ca Evanghelia sfântului Ion", care îl aştepta cu dor s'o facă preoteasă. La trei săptămâni după absolvirea seminarului s'a desfăşurat apoi trista lui tragedie. I-a ars mireasa la cu­nunie, în vremea lui „Isaia dănţu-ieşte". La a treia înconjurare a icoa­nelor s'a aprins vălul dela mireasă

S P I C U I R I L I T E R A R E

I R I de flacăra unei lumini şi după un ceas de suferinţe cumplite a murit în braţele lui.

Un an întreg şi-a petrecut apoi zilele aproape numai în cimitir. Ii scormonia mormântul cu degetele şi plângea, de dimineaţa până seara. Uneori şedea pe iarbă la oarecare depărtare de mormânt şi privea perdut în zare fără să plângă. Atunci oamenii ziceau, că i-se arată mi-

.reasa, asa cum era în ziua cunu-niei : bălaie şi frumoasă ca Evan­ghelia sfântului Ion. Vorbea rar şi puţin, părinţiii îl socotiau în pragul nebuniei.

Când se împlinise anul dela cunu nie s'a dus în cimitir încă înainte de a se miji de ziuă. A stat cu coatele răzimate de crucea mormântului până la apusul soarelui, când, deşteptat dintr'un vis, se ridică deodată şi îşi

. duse mâna la inimă. — Anicuţă, sufletul meu, mi-ai fost

dragă de când erai mică . . . Vino să te îngrop aici, în inima m e a . . . Să te port mereu cu mine.

Şi pe buze i-se ivi cel dintâi zâm­bet, dela cununie încoace.

De-atunci s'a făcut alt om. Uneori era chiar vesel. Părinţii l'au îndem­nat să-şi caute altă s'lujbă şi să se însoare. Adămuţ le-a aruncat o pri­vire mânioasă, iar a doua zi a plecat la drum. S'a dus la Metropolitul.

Privindu-1 cu multă bunăvoinţă, Metropolitul îi spuse câteva cuvinte de mângâiere şi îi dete acelaş sfat, ca şi părinţii.

— Aşa fiule! E prea trist să fii toată viaţa legat de-un mormânt . . .

— Dar nu mai este în mormânt preasfinţite, — răspunse Adămuţ tre­sărind, — am scos'o de-acolo. Am în­gropat-o aici, uite . . .

Şi îşi desfăcu haina la piept. — Ce vrei dar? - - îl mai întreabă

Metropolitul privindu-1 cu milă. — Hirotonia! — Bine fătul meu! Iţi dau timp de

şase săptămâni, să te gândeş t i . . . — Nu, preasfinţite, — făcu acum

întunecându-se, m'âm gândit de- ajuns un an de z i l e . . .

Se hirotoni în ziua sfintei Adomiri. Când la înconjurarea altarului corul începu „Isaia dănţuieşte", i-se um­plură ochii de lacrimi. La a treia în­conjurare se întoarse brusc cătră

Pag. 162 C 0 S I N 2 E A N A 15 VI. 1925

Metropolitul şi îl privi cu o c h i spe­riaţi. O lacrimă se furişă şi în ochi i Meîropolitului şi îi Ceti 'molitvele hirotoniei.

Aajuns popă înSpătăcel el s'a făcut iubit de tot satul, în scurtă vreme. Ficea slujbele cu multă evlavie şi predica frumos. Numai la cununii, când se făcea a treia înconjurare a altarului i se întunecau privirile. Atunci era alb ca varul.

Din an în an devenia tot mai poso­morât. P o s o m o r â t la feştanii, poso­morât la pomeni, posomorât când vorbea cu oamenii şi când nu vor-bia. D. -altfel cu oamenii nu întindea zeamă lungă. Răspundea numai în­t rebăr i lor ce i-se adresau, răspunsuri scurte, de-un cuvânt ori două.

— E om s fânt , — ziceau femeile, — n u - i place să vorbiască cu oamenii, ci numai cu Dumnezeu.

in anul unsprezecelea al preoţiei, la sărbătoarea sfintei Adormiri, rosti o predică minunată. Curgeau vorb.le din gura lui ca mierea, dar privirile îi erau îndreptate mereu înspre t a ­vanul zugrăvit cu sfinţi al bisericii. Ojmenii îi sorbeau fiecare cuvânt.

Când predica era mai frumoasă, părintele Adămuţ se opri deodată, îşi lovi fruntea cu pă lmaşi izbucni într.un râs sălbatec.

—' Oameni buni, oameni buni, ştiţi voiu, că eu n 'am jucat lâ n u n t a mea?

Atunci am plâns, măi, aşa să ş t i ţ i . . . Să vă joc acum una!

Şi îmbrăcat în odăjdii, cum era, se porni la joc de-alungul bisericii, răsturnând scaune, sfeşnice şi tetra-poade şi înbrâncind pe oameni.

Femeile îşi făceau cruce şi îşi scuipau în sân, iar bărbaţii îl legară. In ziua următoare l-au dus la- casa de nebuni.

A scăpat de-acolo după vre-un an şi jumătate. In Spătăcel era acum alt popă. Ei a fost. răspopit şi trecut la pensie.

Nu i-â rămas, decât să se facă pri­beag. A devenit „Adămuţ cel micuţ, popa Ardealului", unit ori'neunit, cum vrei şi cum era satul prin care treceai.

Oameni miloşi, îi dădeau să ma­ñanee şi să beâ, iar el drept muiţă-mită le trăgea un dans straşnic şi apoi o lua câtră alt stat.

Dela femei primea bani pentru slujbe, iar slujbele le făcea unde pu­tea, prin tufişuri şi pe la umbrele copacilor. Din când în când venia şi pe la seminariul sfântului Ipolit. Se­minariştii îl primeau cu drag şi cu milă, îl duceau la masă, iar după masă în grădină.

— Frăţiorilor, — zicea după ce ajungea în grădină, — voi mi-aţi dat să mânânc, plătească-vă Dumnezeu! Acum s i vă joc una!

Şi juca până se fácea tot a p ă . . .

Dacă sosia în oraş pe înserate, săria gardul în grădina seminarului şi dormia în tufişul de alun, iar în ziua următoare răsăria între semi­narişti ca un „Deus tx machina"* Când se scâpa vre-unul să-i amin­tească tinereţele se loyia cu pumnii în cap şi plângea, cum făcea şi acum.

— Părinte Adămuţ, — i-am zis, dacă am văzut Că nu-1 pot domoli altcum, — n'ai putea să-mi joci una?

L'am nemerit. Mi-a jucat ca v r e o cinci minute, chiuind şi pocnind în degete. Apoi se opri şi mă prinse de mâna.

—Acum frăţioare, du-te în treabă-ţi! Culcă-te, visează ochii cei frumoşi

şi lasă-mă şi pe mine să mă culc. Că am nişte jungh'uri grele . . .

• . * * * A doua zi, la masă, a fost posomorât

ca nici-odată până atunci şi galben ca ceara. .Privile duioase, ce le arunca seminariştilor, păreau priviri de adio...

— Măi, frăţiori, — ne zise la ridi­carea mesei, — eu am junghiuri grele şi simt că n'am să vă mai văd. Veniţi în grădină, să vă mai joc odată.

Jocul lui acum a fost nebun, săl­batec. Când bătea piciorul, credeai că vrea să intre în p ă m â n t . . . Dar a fost scurt. Fruntea i-se umplu de sudori şi atunci se opri, ne mai privi odată şi apoi o luă în fugă cătră poartă . . .

înmormântarea generalului englez French, fostul generalisim al armatei engleze în cursul războiului european. La înmormântarea luj a luat parte şi o delegaţie franceză, în frunte cu generalul Joffre

15—VI. 1925 C O S I N Z E A N A Pag. 163

In dimineaţa zilei următoare l'au aflat ţeapăn, îh satul vecin, lângă un gard. In mâna dreaptă, ţinea strânsă ca în cleşte o cărţulie. Era Evan­ghelia sfântului Ion.

Sfântul Petre se apropie de tronul Tatălui ceresc.

— Doamne, vine Adămuţ cel micuţ, popa Ardealului . . . . , — Deschide-i, Petre, deschide-i, răspunde Tatăl cu bunătate.

— Dar, doamne, — zice iar sfântul Petre, făcând trei mătănii, — am des­chis cartea cea mare a vieţi oamenilor, îngerii tăi n'au însemnat viaţa lui Adămuţ dela cununia lui încoace.

— Aşa-i, Petre! De-atunci el n'a mai trăit. A purtat numai o cruce grea pe umeri. L am uşurat acum . . .

— Doamne, dreptatea ta e drep­tate în veac, — mai zice sfântul Petre, îşi desface cheile dela brâu, o ia către poartă şi o deschide.

— Intră, frate, întru bucuria Dom­nului tău, — t zice lui Adămuţ şi îl sărută pe amândoi obrajii.

Apoi îl ia de mână şi îl conduce, şoptindu-i:

4* E şi Anicuţa aici! Adămuţ îşi îndreaptă privirile către

răsărit. O arătare dulce, o minune bălaie şi cu ochi curaţi, vineţi, îm­brăcată în haină albă de mireasă, înaintează spre el.

— Anicuţa — strigă Adămuţ, beat de /ericire.

Apar mii şi mii de îngeri înaripaţi şi cântă cu 'gias dulce, îngeresc:

— Isaia, dănţuieşte! Fecioara a luat în pântece şi a născut fiu pe Emanuîl, Dumnezeu — orcul . . .

Un sfânt patriarch se apropie cu o carte de aur, o desthide şi o întinde lui Adămuţ. Şi Adămuţ citeşte:

— „La început era cuvântul şi cu­vântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul".. • .

— Toate printr'ânsul ş'au făcut şi fără de dânsul nimic nu s'a făcut ce s'a făcut, — fie lăudat numele lui în veci ! — îi răspunde glasul dulce al Anicuţei.

— Câtă fericire Doamne, câtă fericire ! — mai zice Adămuţ în-tizându-şi braţele spre Anicuţâ.

In ochi lui izvorcsc doi stropi de lacrimi şi se prefac în stropi de aur. Un înger aleargă şi le culege.

— Au fost ultimele taie lacrimi,— îi zice, ,şi le aşează în vasul Ce cuprinde ultimele lacrimi ale celor fericiţi.

Corul îngerilor raîncepe : — „Si se va şterge toată lacrima,

dela toată faţa".'.,

F I U L APELOR.. . de CONST. S. SPIRESCU

. . .De-a i şti tu când s'a născut Vladimir !.

Gemea, în noaptea aceea, marea cumplit şi-şi despica cu groază apele şi pescarii încă nu intraseră în port!.. Lumina farului se cernea pe valuri, poleindu-le creştetele învrăj­bite, se lăţia şi în port, de-alungul ţărmului nisipos, pustiit şi forfecat ele valuri — şi portul era plin de neveste ce-şi 'aşteptau soţii plecaţi ş'apucaţi de furtună...

Când au pornit în larg, stăpânea o linişte adâncă, nebănuită. Lotcile se pierdeau încet, departe, ca un stol de păsări aplecate spre supra­faţa apei şi abia se mai desluşeau, tremurându-şi umbrele sânilii, în roşeaţa soarelui răsărit.

Bakunin şi-a luat şi nevasta, Io-vana, că el era singur şi lotca lui largă, ş'avea pripoane multe, şi peştele cădea nebun în apele lui.

: Innainte, la dreapta şi la stânga lor, negri şi mici, mici de tot, să le prinzi parcă cu pumnul, cu pânzele strânse şi catargul supţire şi ascuţit ca o trestie, se desluşeau în luciul apelor, se amestecau cu zarea, lotcile celorlalţi pescari, tovarăşi de-ai lui, toţi ca el, din satul lor, Caravancea...

Bakunin, sumetecat de mâneci, abia trăgea pripoanele încărcate, lovana aduna şi zvârlea peştele în pântecile lotci i ,—şi lotca era largă şi peştele cădea nebun în picioa­rele lor.

Intr'un târziu, soarele începu a dcgorîtare şi bâltanii, scuturându-şi aripile argintate, se târau la supra­faţa apei, că Bakunin a rămas cu ochii în fund, urmând neliniştit zborul lor fără astâmpăr, jucăuş — si-aducător de furtună. T

Intâiu au văzut cum adâncul ză­rilor se întunecă către răsărit şi ca un muget alunecă pe ape, şi apele tremur şi bâltanii zbor pe deasupra lor, că 's'ating cu aripa de valuri. O înfumurare de nori deşi au văzut apoi ridicându-se, dela suprafaţa apei, către cer şi'n lături până când toată zarea se întnnecă şi marea se făcu una cu cerul şi parcă tot cuprinsul începu s'alerge, gemând adânc şi zdrobindu-şi valurile-alun-gate." Nimic nu mai desluşeau, iar gemătul apelor năvălea de pretu­tindeni, că parcă totul tremura supt aripile mor ţ i i ' . . .

Îngrozit, Bakunin a lăsat pripoa­nele slobole şi pânzele în vânt, gonind nebun spre ţărmul Cara-vancei. Nimic nu mai 'desluşeau în fuga lor năprasnică, decât lumina farului, ce-şi tremura, pe valuri, undele de argint prin negru de ne­pătruns al nopţii.

Dar vârtejul i-a ajuns, i a ridicat într'un zbor sălbatec pe o muche de valuri şi-i repezi, plesnind ca 'ntro prăpastie, şi-i ţântui pe loc, şi i frământă într'un clocot nebun, spăimântâtor de groaznic! . . .

lovana, cu manele încleştote de muchea lotcii, cu ochii holbaţi şi îngroziţi de spaimă, se ch'nuia în dureri grozave, suspina, gemea şi îngâna numele Prea Sfintei Fecioare, cu privirile în sus, în întunerec, şi-şi purta limba în cerul gurii făcând semnul sfânt al c r u c i i ! . . .

. . . In noaptea ceea s'a născut V lad imi r . . .

Spre ziuă abia s'au potolit apele. Cerul se limpezi şi lotcile obosite, pline de trudă, s'âpropiau de ţăr­muri fără pânze şi schilodite. Altele, fără stăpân, se vedeau în port, zdrobite şi aruncate de v a l u r i . . .

# * *

Din noaptea ceea, Bakunin nu se mai depărta în largul mării şi nu mai lua nici pe lovana, dar, dup a câţiva ani, Vladimir se mărise şi 'nc'epu '.s.'alerge după el, să sară în lotcă şi amândoi se duceau departe şi rătăceau îndelung pe valuri, căci Vladimir nu aveu astâmpăr şi mu­getul mării îi fura sufletul şi-1 ade­meneau farmecul şi măreţia e i . . .

Dar, dupăce au murit bătrânii, şi Bakunin şi lovana, s'a simţit aşa de străin ' şi singur, că rămânea nopţi întregi de-arândul pe apă, căci' numai marea îi potolea dure­rea şi-i înţelegea sufletul sfâşiat.

Intr'o di ţtuneţâ şi-a luat lotca, i-a întins pânz ele şi se pierdu în larg, d e p a r t e . . . d e p a r t e . . . A întâlnit în drum o corabie, şi-i rugă să-1 iea şi pe e). L-au primit bucuroşi matrozii. El s'a suit în co rabie, iar lotca a lăsat-o în voia apelor, cu pânzele în vânt şi vâslele puse cruciş.

Amurgul se destrăma încins, soa­rele se-afunda înfierbântat în valuri şi-o tăcere sfântă picura de pre­tutindeni,

Pag. 164 C O S » N Z E A N A 15—VI. 1925

In săptămâna'Jtrecută la aerodromul din Someşsat, lângă Cluj, s'a întâmplat o groaznică nenorocire. Căpitanul aviator Bădescu a căzut cu aeroolanul dela o înălţime de 700 metri şi a fost mutilat într'un chip oribil. Motorul aeroalahului său s'a adâncit la că­dere de 3 metri în pământ şi aviatorul a fost sfă­râmat in bucăţi. Ilustrata noastră arată chipul neno-

citului aviator căpitan Bădescu.

Corabia ţinu acelaş drum, drept către apus, iar lotca, cu pânzele desfăcute şi vâslele puse cruciş, singură, fără stăpân, rămase în urmă, în voia vânturilor, ca o fantomă rătăcită pe v a l u r i . . . Vla-dimir, sprijinit de copastia coră­biei, a privit-o lung, cu mâna dusă la gură, cu ochii înmuiaţi în lacrămi şi când a pierdut-o în zare, a simţit că i s'a rupt ceva din sufletul şi viaţa lui. Şi-a plecat capul în palme, a suspinat adânc şi-a plâns cum numai la moartea lovanei plânsese! De-atunci, dus a fost pe a p e . . . o viaţă întreagă pe ape ! . . .

A răscolit nebun mările, dornic de tărâmuri şi ape nouă ; a stră­bătut toate feţele pământului şi nopţi întregi rămânea la proră, cu ochii pierduţi în larg ca un zănatec, ur­mărind stelele, fără gânduri şi fără năzuinţ i . . .

Dar tinereţea lui a 'nceput să i se scurgă clipă cu clipă şi ochii lui albaştri, limpezi şi senini, au prins deseori să se înroureze şi şuviţe de argint să i şe anine de

tâmple şi'n barba lui a-dusă şi resfirată pe piept, iar de când poposise cinci zile în Siracuza, nu mai avea o clipă astâm­păr şi zorile îl prindeau veşnic la proră, cu ochii umezi şi gândul înstrăinat.

A văzut atunci, într'o după amiază dulce, pri­măvăratecă, o vânzătoare de alune, cătând lung la corabie I-a privit ochii ei negri şi mari şi parcă pentru întâia dată a vă­zut atâta frumuseţe!.. S'a uitat lung în urma ei, şi-a urmărit o cu privirile, până a pierdut-o în zare, şi toată fiinţa i s'a cutre­murat adânc.

Din seara ceea, nu mai avea o clipă astâm­păr şi nopţile le trecea veşnic la proră, cu ochii în stele, iar ziua căta adânc în zare prins de gânduri şi abătut . . .

Satul lui, Caravancea, i se desluşea iar în minte, aşa cum l'a lăsat atunci: cu uliţa largă şi sădită cu plopi, cu ţărmul lung, nisipos, pustiit şi for­fecat de valuri, cu pescari blajini şi fete tinere şi frumoase ! . . .

Si-1 căta mereu în zare, la fiece colţ şi cotitură a

mării, iar când a trecut Dardanelele, s'a dus la căpitan, s'a cerut să-1 lase şi pe el de-acum, acasă, că-i aproape bătrân, şi-1 mistuie dorul celor de-atâta vreme părăsite, că vrea să se sta­tornicească şi el, că-i ajunge atâta hoinăreală şi atâta umblet pe ape . . .

Căpitanul lui, un bătrân mărunt, alb, ca spuma apelor şi veşnic blajin, 1-a privit lung, i-a privit a-dâncul ochilor lui senini si limpezi, i-a pătruns sufletul şi abia a în-găimat.

— Bine, Vladimire . . . bine, du-t e ! . . . Dar nu era mai bine să rămâi cu noi, în lumea noastră, aicea, departe de zgomotul şi rău­tatea lumii? Veşnic aproape, tova-, răşi nedespărţiţi' în toate clipele, o iubire sfântă ne leagă şi ne face mai blânzi, mai drepţi ş i 'mul t mai temători de Dumnezeu! . . . Aici ne-am deprins cu toţii; marea ne ştie, marea ne cunoaşte şi noi îi ştim furia şi numai noi îi înţe-Ipgem gemătul şi cântecile ei, — şi tu ştii, Vladimir, ce frumos cântă m e r e a ! . . .

Vladimir l'a privit, a cătat în larg şi şi-a plecat ochii în jos, suspinând:

— Mă duc . . . Şi, după câtăva vreme, l-au adus

în apele Caravancei, — numai până aproape, căci ţărmul era vârît mult subt apă, pustiit şi forfecat de valuri... Au oprit corabia, au desprins o luntre cu două vâsle, au pus-o pe apă şi i-au dăruit-o l u i . . .

— Na... să-ţi amintească de noi!... Vladimir a sărutat mâna căpitanu­

lui. Căpitanul 1-a sărutat pe frunte, s'a îmbrăţişat cu ceilalţi şi s'au des­părţit . . .

Şi-au p'âns toţi în clipa ceea . . . şi căpitanul, şi Vladimir, şi întreg echipa ju l ! . . .

Vladimir a mai cătat în urmă, dar corabia albă, străvezie, se depărta, ca o nălucă, în liniştea şi violetul înserării . . .

* * *

Şi toate i s'âu părut mai pustii acum: satul mai părăsit, malul mai scrijălat de valuri şi uliţa tăcută, lungă, nesfârşit de lungă; plopii însă, erau acum mai mari şi mai plini de verdeaţă . . . Casa lui, casa bătrâni­lor, ajunsese morman şi nici urmă de trestie nu mai împrejmuia locul lor larg şi aplecat spre mare . . .

Doar ţintirimul 1-a găsit mai lăţit şi tocmai'în fund de tot, ascuns într'un zmoc de ierburi sălbatece, două cruci de lemn, mâncate de ploi şi de soare, cu literile mici şi scobite' i-au adus aminte de bătrânii lui — Bakunin şi I o v a n a . . . Şi-a rămas ceasuri întregi, acolo, lângă ei, jelindu-i cu privirile în ţarină, aplecat şi podidit de la­crămi . . .

Locuitorii Caravancii, când l'au văzut, întâiu nu l-au cunoscut, dar apoi l-au luat, care 'ncotro, la ei, ne­răbdători şi doritori să-1 vadă . . .

— Băiatul lui Bakunin . . . băiatul lovanei . . . doborît de valur i ! . . . Noi te credeam mort, Vladimire . . , , mur­murau şi-1 priveau cu drag şi-i zâm-beua fericiţi, luându-1 la masă, între ei, în faţa samovarulu i ! . .

Şi Vladimir li-a istorisit toată vre­mea petrecută pe valuri, şi 'n fiecare seară se ducea la alţii şi toţi, din tot satul năvăleau sara la casa ceea, căci Vladimir îi fermecase cu glasul şi povestirile lui.

Şi Ii-a adus şi multe nimicuri de prin ţinuturile cele depărtate şi tu­turor li-a dăruit câte ceva — şi pes­carilor, si nevestelor, şi celor cinci f e t e . . . '

Fetele erau mari şi frumoase şi lui Vladimir i-au plăcut fetele, iar faţa Iui Achim era ţoţ atât de fru-

15—Ví. 1925 C ó S l N Z É Á N Á Pag. 165

moaşă ca vânzătoarea de alune din Siracuza — şi ochii ei erau tot atât de negri, de adânci şi ispititori, iar când trecea pe uliţă, era 'naltă şi şi se 'mlădia ca 'o trestie. Ei i-a dăruit şi un şal de mătasă, şi pan­glici colorate, şi un piepten cu flori şi împletituri de s idef! . . . ' Acum nu se mai ducea la alţii, decât la Achim, căci Achim era tare blajin şi fata lui tare frumoasă...

— Zici, Achim, că îmi dai pe Raruşca? — a îndrăznit, el într'o sară . . .

Achim s'a uitat la el, s'a uitat la nevastă,. , a cătat la Raruşca...

Femeea s'a dat pe lângă fată, zâmbind:

— Vra i ? . , — dar Raruşca n'a spus un cuvânt, a plecat capul în jos şi-a tăcut cum tace pământu l ! . . Dar Ach ;m a v r u t . . . şi Achim i-a dat pe R.rusca ! . . .

Şi, din clipa ceea, o nouă viaţă îi prinse pe amândoi. Raruşca era cam rece la suflet şi tăcută, dar tare harnică, şi Vladimir pri­ceput, că 'n doi ani totul era o-rânduit, iar soarele, când se furişa din largul mării, răsfrângându-şi ra­zele aurii, parcă nu mai găsia a-iurea a!t 'oc, decât casa lor, ţâşnită în coasta mării, înnaltă, largă şi albă ca spuma ape lor ! . . ,

Zile întregi Vladimir pescuia pe mare. Arunca pnpoanele şi acelaş bielşug de peşte năvălea de pretu­tindeni.

Raruşca rămânea singură, acasă. . . Uneori, când totul era învăluit în noapte şi Vladimir dus pe mare, venea la ea Teofil, dibuind furişat şi stre-curându-se 'ntr'ascuns, ca un făcător de rele.

Teofil era tot din satul şi uliţa lor. De mic a crescut cu Raruşca' s'au zburdălnicit amândoi în nisipuri, la coasta mării, s'au bălăcit împreună în valuri şi s'au jucat amândoi în ţărna răscolită a drumului, iar acum, în urmă, când nopţile erau limpezi şi liniştite, singuri, Teofil şi Raruşca, se strecurau îh lotcă şi rătăceau îndelung, fericiţi, pe întinsul apelor t ăcu t e ! . . . De când, însă, Vladimir s'arătase în casa lui Achjm, o noapte grea, adâncă şi plină de vedenii, îi pătrunse şi-i amăra sufletul. . .

Şi Teofil era'nalt, vorbăreţ, avea ochi mari, negri, ş'aducători de pa­timi, şi de-aceea, când a cerut-o Vladim'r, şi-a plecat ochii în jos şi-a tăcut, 'cum tace pămân tu l ! . . .

Dar într'o noapte s'a întors Vla­dimir acasă, căci deşi plecase în

dimineaţa ceea, dar apele mării, potolite la început, se răsvrătiră fără veste şi-o noapte de nepătruns se lăţi peste tot, că abia a dibuit ţărmul, împroşcat şi alungat de valuri.

Şi mugetul mării pătrunse şi 'n sat, căci câinii lătrau cu groază, şi vijelia ei, se năpusti şi ea, că plopii, înşiruiţi de-alungul uliţii, s'aplecau şi se împreunau gemând şi sfâşâin-du-şi coamele ascuţite, că nimeni nu mai îndrăznea să iasă afară în bătaia şi puterea fur tuni i ! . . .

Pretutindeni întunericul stăpânea, dar la casa lui era lumină, deşi era târziu şi trecută de mult puterea nopţii.

lngrijat şi frământat de gânduri s'a lăsat în genunchi şi-a cătat înăuntru.. S'a uitat lung Vladimir... s'a uitat adânc : Lumina lămpii se revărsa ca o taină în întunerecul din casă. Raruşca sta în pat, mai albă şi mai frumoasă ca ori când, cu părul desfăcut şi genele plecate... Lângă pat, cu scaunul tras aproape, Tiofil o privea zâmbind şi-i des-mierda mâinile, lăsate afară pe pla-pomă...

— Vezi, tu, Teofile, —; zicea Raruşca—Vladimir e atât de blând şi bun şi, totuş, nici o iubire nu mă leagă de el. Doi ani au t r e c u t . . . doi ani s'au scurs, dar sufletul meu a rămas tot al tău!... De ce să pleci?... Nu ţi sunt eu tot atât de dragă, n'am fost a ta totdeauna, tând m'ai vrut!... Nu-i aşa Teof,l?.„ şi privirile li se împreunau şi par. ă fericirea aceasta le mistuise glasul...

Afară, furtuna gemea cumplit, iar valurile se prăbuşeau, că cerceve-lele zurnuiau şi casa întreagă parcă sta gata să se năruie !...

într'un târziu, iar a îngânat: — Vladimir e dus pe mare şi ce

groaznic geme furtuna şi ce nebună se zbuciumă marea !... Auzi !... Eu aş vrea să moară Vladimir!..

' — Să-1 ucid eu?... a 'ngân t Teofil.

— Nu... nu... marea!... Şi s'au privit iar amândoi, muţi,

şi părul Raruştei i se lăsase pe umeri, pe obraji şi Teofil îi mân­gâia fruntea, sărut'ându-i mâinile şi pleoapele plecate...

— Da... da... ce groaznic geme furtuna afară, Raruşca!... — murmură Teofil...

Vladimir i-a privit lung pe amân­doi, i-a privit năuc, cu priviri aiu­rite şi fiecare vorbă a lor îl do-

bora şi-i chinuia viaţa — şi parcă ochii ei străluceau atunci ca două tăişuri oţelite şi părul ei, lung şi răsfirat, ' se întunecase parcă de groaza şi urgia gândului ei păgân!...

— Cine m'a adus aici — gândi, lăcrimând, Vladimir — nu era mai bine, să nu ştiu cât de rea-i lumea, să rămân veşnic acolo, în lumea mea, departe' între tovarăşii mei dragi, veşnic pe m a r e ! . . .

Mă deprinsesem aşa de. bine cu ei şi marea mă ştia, marea mă cu­noştea şi eu îi cunoşteam furia şi-i înţâlegeam geamătul şi cântecile ei... Şi 'marea cânta aşa de f rumos! . . Mă d u c . . . mă d u c . . . mă cheamă marea ! . .

A mai privit odată pe geam : Lumina lămpii se revărsa ca o taină în întunericul din casă. Raruşca sta în pat cu părul resfirat, lăsat pe umeri, şi ochii ei negri şi-adân:i străluceau ca două tăiuşuri oţelite.

— Ce groaznic geme fur tuna! . . . Auzi, Teof i l? . . . şi se strângea lângi el, şi se priveau tăcuţi, ascultând gemătul mării ce năvălea de pre­tutindeni . . .

Vladimir s'a sculat încet, fără murmur, clătindu-se ca un om do-borît de băutură, şi s'a îndreptat spre mare, suspinând ca un străin neînţeles şi neprimit de nimeni.

Ţărmul, tot, era albit de spume. Furtuna gemea şi valurile năvăleau nebune, negre şi mari, să prăpă­dească parcă satul ! . . .

Luntrea lui şi lotcile celorlalţi pescari, legate şi-ancorate la ţărm, se zbăteau năprasnic, isbuidu-se una de alta, cătând parcă să-şi frângă funia şi împletitura de lan­ţuri...

Vladimir şi-a desprins luntrea Iui — luntrea dăruită de tovarăşii lui!.. A sărit în ea, fără glas şi gânduri păgâne, ca un străin alungat şi ne­primit de nimeni...

Un val a smuls-o dela ţărm şi a ridicat-o in sus, ca pe-o aşchie, într'un zbor năpraznic. O izbi în adânc, ca într'o prăpastie, şi-o ros­togoli într'un clocot sălbatec, fără sfârşit!...

Şi mugetul năvălea mereu, de pretutindeni, câinii lătrau, urlând tot mai cu groază, iar plopii înşi­ruiţi de-alungul drumului, s'aplecau şi se 'mpreunau gemând şi sfăşiin-du-se...

Pag. 166 A N Â 1 5 - V I . 1925

PEATRA FILOSOFILOR MĂRIA CUNŢAN

înţelepţii se 'ngrădesc De singurătate, Nu le străjuie pe prag Nici o răutate, De-i loveşti cu flori de crin Ori cu murdărie, îşi plătesc cu un surâs Orice datorie. Pentruce şi-ar pierde'n van Timpul cu răsplată Dacă conştiinţa lor E fără de pată, Nici o umbră de duşman Nu le-atinge zarea, — Peatra filosofilor Este — nepăsarea.

CÂNTAREA MEA AURELIU T. COSTESCU

Cântarea mea e stinsul murmur Al liniştitelor izvoare, Seninătatea, vraf a sfântă, Din rugile unei fecioare.

Cântarea mea e suferinţa Şi chinul nopţilor pustii, Ecoul clipelor deşarte Şi al regretelor târzii.

E tremurul atâtor inimi Pierdute 'n al vletii haos, însetoşate de odihna Şi pacea-adânculul repaos.

ÎNTREBARE CONSTANTIN CRIŞAN

Vecina mea de peste drum Are'n fereastră trei muşcate Ce cresc înalte şi bogate Şi râd la soare prin zăbrele.

Aş vrea să nu le văd, dar cum Să-mi fur privirea dela ele, Când, fie iarnă, fie vară De dimineaţa şi pe sară (De două ori pe zi — ştiu bine!) \ecina mea la ele vine?...

C U L T U R A L E

P r e m i i l e n a ţ i o n a l e p e n t r u l i te ­r a t u r ă . Comis'a instituită de mini­sterul cultelor şi artelor pentru a decerne premiile naţionale de lite­ratură, a hotărât, ca aceste premii să se dea D-lor: Brătescu- Voineşti, pentru proză; G. Bogdan Duică, profesor la universitatea din Cluj pentru istoria şi critica literară şi M. Codreanu pentru poezie. . Noii premiaţi sunt personalităţi literare bine cunoscute publicului cultural al ţării şi a inzista mai pe larg asupra lor este de prisos. Dl Brătescu-Voineşti prin minunatele sale calităţi artistice este, în adevăr, figura noastră, literară cea mai dis­tinsă şi scrisul său a cucerit de mult pecetea clasicităţii. Cât priveşte pe Dl profesor G. Bogdan Duică, dânsul este un minuţios cercetător al istoriei noastre literare, care a dat pe acest tărâm opere neîntrecute şi de-o sobrietate rară. Poetul Mihail Codreanu, autor al volumului „Statui de peatră" şi a numeroaselor tra­duceri, este un neîntrecut meşter al versului şi opera lui se poate cu mândrie aşeza alăturea de tot ce s'a scris mai strălucitor în lite­ratura noastră.

* O soc i e t a t e a s c r i i t oa r e lo r r o ­

m â n e . Domeniul literar a 'ncetat şi la noi de mult a mai fi un apanaj al bărbaţilor numai. In deceniile din urmă femeile române au dat un formidabil asalt acestei cetăţui şi ele au răzbit. Scrisul Doamnelor şi Domnişoarelor Constanţa Hodos, Bucura Dumbravă, Măria Cunţan, Ecaterina Pitiş, ca să nu pomenim decât câteva dintre cele mai cunos­cute pentru cetitorii noştri, şi-au cucerit de mult un rost în mişcarea

noastră literară şi constituirea lor într'o societate aparte are acum o duplă semnificaţie. Numărul lor s'a înmulţit în mod îmbucurător si organizarea lor ca un grup distinct, a devenit o necesitate. Scriitoarele române au apucat pe-un drum, care nu poate fi decât folositor şi lite­raturii şi lor înşi-le.

E x t e n s i u n e a Asoc ia ţ iun i i . In sărbătorile Rusaliilor câţiva iluştrii reprezentanţi ai comitetului central al Asociaţ'unii noastre s'au deplasat în Basarabia, pentru a lua- contact cu fraţii noştri de peste Prut în ve­derea unei rodnice activităţi a ace­stui aşezământ cultural şi printre sătenii moldoveni. Este un pas în­semnat în viaţa Astrei, care înţe­lege în mod strălucit chiemarea sa de după unire şi înoadă atât de fericit firul legăturilor culturale, pe care l'au întins între Ardeal şi Ba­sarabia atâţia cărturari de-ai noştri mai cu seamă în timpul războiului.

In Basarabia Astra noastră gă­seşte un teren prielnic de muncă şi raliarea forţelor culturale basa-rabene alăturea de ea, este un eve­niment, pe care-1 salutăm cu toată dragostea şi cu toată încrederea.

POLITICE

P a r o d i a p a r l a m e n t a r ă . Sesiu­nea parlamentară s'a închis. Era şi timpul suprem, ca măcar în felul acesta să iea sfârşit o legislaţie lip­sită de simţul răspunderii, care tran­sformase, în vremea din urmă mai cu seamă, parlamentul în fabrică de măcinat legi, fără de nici un cri­teriu. In adevăr felul cum s'a votat legea administrativă, privilegiile Băn-cii Naţionale şi alte multe legi încă, este nemai uzitat în niciun parla­ment. Ţara sfâşiată de [dureri iea

de sigur cu satisfacţie cunoştinţă, că cel puţin astfel se isprăveşte o comedie — care ; trecuse de mult marginele oricărei bune cuviinţi. Un moment de seamă în activitatea acestei adunări constituante rămâne totuş. Aceasta este depunerea legii electorale, care deschide perspectiva nu prea îndepărtată a sfârşitului actualului regim, mângâind cel pu­ţin cu atâta inimele înfrigurate de dorul unei schimbări înspre mai bine.

* Războ iu l din Maroc . Rănile

grele suferite de nobila Franţă în războiul cel mare încă nu sunt pe deplin vindecate şi implacabila isto­rie îi cere Franţei nou jertfa de sânge. Pe coastele Africei seminţia dornică de libertate a Rifanilor înar­mată până în dinţi a lovit cu as­prime, posturile franceze, încercând să. clatine temelia unei ocupaţii bi­nevoitoare şi mai ales cu o misiune atât de frumoasă, ca aceea de-a civiliza ţinuturi şi popoare, care-şi trăesc încă epoca de pruncie isto­rică a lor.

Pentru un moment acest războiu se poartă cu o zgârcenie de oameni şi de materiale, care poate ştirbi adânc gloria militară a eroicului popor francez şi aceasta a dat naş­tere în Franţa unei iritaţii, ce poate duce cu uşurinţă la o criză de gu­vern. înregistrăm şi noi acest fapt, cu regretul, că fiii Franţei nu în­ţeleg astăzi clar însemnătatea unui eventual eşec militar în Africa.

DIFERITE

Reînv ie v r e m e a p i r a ţ i l o r . Un fapt extraordinar petrecut în zilele noastre în apele greceşti, este menit a reînvia epoca legendară a piraţi­lor, când oameni temerari cutreerau largul mărilor şi jăfuiau corăbiile încărcate cu bogăţii. Poliţia severă a naţiunilor maritime şi 'n special a Angliei, au pus, ce-i drept, capăt acestor vremi de adâncă nesiguranţă şi astăzi corăbiile se plimbă pe va­lurile mării tot cu atâta linişte, cum ne plimbăm noi bunăoară pe bule­vardele oraşelor. Dar, se pare, că pirateria nu a fost cu toate acestea

cu desăvârşire stârpită. Deunăzi in­sula grecească Samos a fost ocu­pată în cel mai strict înţeles';al cu­vântului de-o bandă de tâlhari a fraţilor Iaiade, care au debarcat pe insulă în puterea nopţii, şi dupăce au desarmat mica garnizoană lo­cală, au luat în stăpânire edificiile publice, însuşindu-şi şi suma de 500.000 drachma, pe care i-au gă­sit m casşria publică.

Fraţii Jaiade sunt nişte tâlhari de calibru , mare, care au fost şi până acuma osândiţi în mai multe rân­duri pentru jafuri împreunate cu omor şi această nouă fapta vine să încoroneze viaţa lor de briganzi cu aureola legendei !

Guvernul grec a luat,- bine în­ţeles, cele mai severe măsuri pen­tru a recuceri din mâna piraţilor insula şi a-i pedepsi după merit. Numeroase trupe au fost debarcate pe insulă şi soldaţii au început a-saltul împotriva oraşului, pe care : l ţ'n briganzii în stăpânire. Se crede, că ei nu vor putea mult rezista şi în-curând vor fi siliţi a se preda.

P U B L I C A Ţ I I N O U I

Editura: „Cartea Românească1': Leon Tolstoi: Povestiri populare, 5 lei,. V. Vereşaghin: Amintiri din războiul

dela 1877, 8 lei. Leon Tolstoi: Amintiri din Sevastopol,

8 lei. H. Sienkiewitz: Doamna Elzen, 8 lei. Maxim Gorki: Conovalov, 5 lei. /. Brătescu-Voineşti: In slujba păcei,

30 lei Bacara Dumbravă: Haiducul, roman,

eJ. IV. 75 lei. Ion Ciocârlan: Inimă de mamă, 8 lei. /. C. Luncan: Străbunii mei, 80. lei. Pant. Diaconescu: Curs de preparaţie

pt. absolvenţii învăţământului primar eli-mentar, 25 lei.

/. Simionescu: Oameni aleşi, 40 lei. Ivan Turgheneff: Faust 8 lei. S Mehedinţi: Vechimea poporului ro­

mân, 15 lei. Alte edituri

Mărim Dragnea: Grigore Alexandrescu. exponent al Ideii Naţionale, Tip Unirea, Cluj, 30 lei.

Editura „LIBRĂRIA DIECEZANĂ" Arad — Biblioteca Semănătorului -

Prof. Horia Teculescu: Scriitorii ca lup­tători pentru unirea neamului, 5 lei.

Teodor Murăşanu: Cioburi de oglindă, 10 lei.

Sextil Puşcariu: Literatura română, 5 Iei. Volbură Poiană: Ion Burduf,'5 lei. Gavril Todica: Urgiile naturii, 5 lei. /. 'Agârbiceanu: Visurile, 10 lei. Emil Isac: Cartea unui om, 10 lei.

SCRISORI DELA REDACŢIE

Florica. „Inspiraţiile" Dtră poetice au toate defectele, pe care le are de obiceiu fiecare tânăr poet începător. Aceasta însă nu trebue să vă descurajeze. In proza vie­ţii de azţăzî, cu atâta trivialitate şi des -gust, preocupările literare înalţă gândul şi nobilitează sufletul, chiar dar dacă rodul lor nu e totdeauna un fruct ales şi isbutit. De ce să nu vă îndeletniciţi deci şi mai departe cu scrisul, .când acesta nu vă a-duce niciun prejudiciu ? Şi poşte, cu vre­mea, când veţi fi mai mare, veţi isbuti totuş să scrieţi şi lucruri publicabile. — Speranţă d e c i ! !

/ . C. în D. Răspunsul dst Drei Florica cu care probabil sunteţi de-aceiaş vâr­stă, vi se potriveşte şi Dtră întocmai. Aveţi în poezii şi calităţi şi defecte şi trebue să mai munc ţi mult până a putea isbuti să daţi lucruri mai presus de medriocritate.

V. U. Ideea din poesia Dtră „In urma sapei" e frumoasă şi cu mult suflet prin­să, Păcat că versurile nu sunt isbutite, căci ar fi o poesie bună. încercaţi s'o prelu­craţi, dând eveitual mai multă tărie şi cadenţă refrenului, care trebuie să aibă ritm şi rimă perfectă !

Nenoroc. Timpul nostru este mult prea scurt, decât să ne permită a vă da tot la 2 săptămâni motivele pentru care nu vă publicăm versurile. Fiţi siguri că atunci, când găsim printre manuscrisele Dtră lucruri bune, le dăm cu toată dragostea. Pentru a vă recens'a însă fiecare bucată în parte, nu avem timp. Principalele greşeli în scrisul Dtră sunt: lipsa de simţ estetic, expresii banale şi greoaie, de murteori lip­sa de ritm şi rime forţate. Poesia „Noapte" este model în această privinţă. Ea cuprinde toate defectele de mai sus, fapt, pentru care ne îngăduim s'o reproducem aci, spre a o judeca şi Dtră cu toată liniştea, lat'o :

NOAPTE Cerul e potop de stele Satul doarme ca'n mormânt, Codrul în suspin de frunze Lin se clatină de v â n t . . . Dorm oile toate-n staul Şi ciobanul dus visează, Peste dealuri se ridică Luna doamnă să ne v a z Ş . . . Trece valea somnuroasă Ingânându se pe sine, Şi'n tăcerea ce se lasă Dorul trist îmi vine, vine...

La fântâna din ogradă , Stau cu visurile mele, Dar nu-i nimeni să mă vadă Să-mi ştie clipele g r e l e . . .

Dragă vino pân'la mine Să trăim ca doi copii, Nu vezi vremea cum se duce Şi noi n'avem bucurii...

„Clubul Civil" Ciachigârbău. Am primit banii, revista Vă merge regulat.

/. / . De câte ori găsim lucruri bune printre ce trimiteţi Dtră, le publicăm, cu drag, Dintre cele patru poezii trimise acum, durere nu am putut reţinea nimic.

Marioara Circa. Mai aveţi de plată până la anul nou încă 50 de Lei.

Dr. A. Tămaş. Vă rugăm să binevoiţi a cunoaşte că banii trimişi pe anul acesta nu ne-au sosit. Faceţi reclamaţie la ofi­ciul poştal din Cereii-Mari pentru a se constata cine a primit banii.

Pag. 168

Cadoul cel mai frumos pe care-1 puteţi face unui prieten,

rude sau cunoscut, este o colecţie din re­

vista bilu­nară

„COSINZEANA" cu sute de ilustraţii, poezii, nuvele, schiţe romane, articqle şi .'. flori de-o zi. .',

Colecţ ia d in a n u l 1922 cos tă 120, cea din 1923, 150 Lei , i a r cea din 1924 — 200 Lei .

ABONAŢI pt. săteni foaia poporală ilustrată

„LUMEA SI ŢARA'' Adresa: Cluj, Piaţa Caza Vodă 16

Numeri de probă gratuit!

C E T I Ţ I

D O U Ă IUBIRI POEZIE LIRICE

DE RADU MĂRGEAN

SE CAPĂTĂ

la Administraţia revistei „Cosinzeana"

PREŢUL 1(K E I

C O S I N Z E A N A 15—VI. 1925

y u

R e v i s t a „ C O S I N Z E A N A " r o a g ă p e a b o n a ţ i i s ă i să-ş i a ch i t e a b o n a m e n t u l r e g u l a t , l a

î ncepu tu l anului , d e o a r e c e n u m a i a ş a p u t e m face f a ţ a c h e l t u -el i lor d e a p a r i ţ i e , d a c ă cet i tor i i noş t r i n e p l ă t e s c r e ­

g u l a t cos tul revis te i . Es t e d e dojriţj ca a b o n a m e n t u l s ă se p l ă t e a ? ~ ' a n t l c T ^ "sr'fH î n t r e g , sau m ă c a r

p e j u m ă t a t e de m şl n imen i s â nix l a s e -.A i se a d u n e r e s t a n ţ e , d e o a - e c e ele s u n t cel 3 ma i u r g i ­

s i te o b s t a c o l e a l e pub l ica ţ i i lo r , neplâc- e şi pen tn* ' e v i s t ă «< p

J m p r i m a t e d e o r i c e n a t u r a FURNIZEAZĂ PROMPT ŞI IEFTIN

" I P O G R A F I A

f l 1 L< U i

JLip S - B O R N E M I S A

C L U J s-> PIAŢA CUZA L/OMENZI V O D Ă No. i6

VENITE PRIN POSTĂ SE EXECUTĂ CU PRECĂDERE! !

BEREA albă a fabricei de bere CZELL din Cluj este cea mai plăcută băutură. Să nu fie c o n f u n d a t ă cu b e r e a

„C Z E L L" de altă provenienţă, fiindcă N U M A I b e r e a „ U R S U S " este berea ade-verată plăcuta din CLUJ MĂNĂŞTUR

I I I I

TIPOGRAFIA Dr. BORNEMISA CLUJ.