RECONSTRUCŢIE ECOLOGICĂ

CURS nr. 2ISTORICUL PROTEJĂRII MEDIULUI ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră se poate considera că primele acţiuni privind ocrotirea naturii sunt asociate cu existenţa unor zone speciale numite branişte, despre care există dovezi încă din secolul al XIV-lea, înfiinţarea lor putând fi apreciată însă ca fiind mult mai veche, încă de pe vremea daco-romanilor sau chiar a daco-geţilor (conform teoriei academicianului C.C.Giurescu, 1976).

Braniştile erau suprafeţe de teren împădurite, rezervate, în care nimeni nu avea voie să taie lemn, să cosească fânul, să pască vitele, să vâneze, să pescuiască, ş.a. fără acordul prealabil al celor care deţineau terenul sau se ocupau cu protecţia lui. Aceste branişte erau ocrotite prin legi nescrise considerate ca fiind intrate în „obiceiul pământului”. Cu toate că aceste reglementări au avut un caracter limitat, totuşi ele au jucat un rol important, deoarece au împiedicat distrugerea abuzivă a pădurilor, au protejat flora şi fauna, au stagnat temporar eroziunea solului ş.a.

În tabelul 1 sunt prezentate pe scurt principalele reglementări în domeniul protejării mediului în ţara noastră până în anul 1900.

Tabelul 1Principalele reglementări de mediu înregistrate

până în 1900 în RomâniaAnul Promotor/ Iniţiator/ Zonă Lege / Iniţiativă1475 Ştefan cel Mare Legea „Braniştei”1533 Vlad Vintilă „Opreliştile de stricare a naturii”1588 Sigismund Bathory Interzicerea tăierii pădurilor1621 Ştefan Tomşa „Opreliştile de stricare a naturii”1646 Matei Basarab Legea „Braniştei”1706 Cuventul de la Focşani Interzicerea tăierii pădurilor1739 Banat Serviciul Silvic Regulat1781 Transilvania Serviciul Silvic Regulat1786 Bucovina Serviciul Silvic Regulat1792 Moldova Serviciul Silvic Regulat1792 Al. Moruzi Interzicerea tăierii pădurilor1793 Muntenia Serviciul Silvic Regulat1817 Moldova „Codul lui Scarlat Callimachi”1819 Muntenia „Codul lui Ioan Caragea”1843 - Reglementarea tăierii pădurilor în Moldova1847 - Reglementarea tăierii pădurilor în Ţara Românească1872 - Prima Lege a vânătorii1874 - Legea asupra serviciului sanitar1881 - Codul silvic al României1885 - Prima Lege Sanitară1894 - Regulamentul de funcţionare pentru industriile insalubre1896 Grigore Antipa Legea asupra pescuitului

Primele reglementări oficiale privind regimul pădurilor datează din secolul al XVIII-lea. Astfel, în Banat, în anul 1739 se constituia aşa numitul „Serviciul Silvic Regulat”, iar în Transilvania o astfel de reglementare datează din anul 1781, urmând apoi Bucovina, unde ia fiinţă în 1786, Moldova în 1792 iar în Muntenia în 1793. La începutul secolului al XIX-lea apar noi coduri de legi în favoarea protejării naturii, cum erau: „Codul lui Scarlat Callimachi” în Moldova (1817) şi „Codul lui Ioan Caragea” în Muntenia (1819) la alcătuirea cărora s-a ţinut cont de „obiceiurile pământului”.

Au urmat, până la finele secolului al XIX-lea, alte legi şi reglementări deosebit de importante care se regăsesc descrise pe scurt în tabelul nr. 1.

În tabelul 2 sunt prezentate cele mai importante reglementări şi iniţiative privind protecţia mediului din ţara noastră începând din 1900 şi până în 1990.

Dintre asociaţiile care au militat pentru ocrotirea naturii în ţara noastră un rol de pionierat l-a avut asociaţia „Hanul drumeţilor” înfiinţată în 1920 de către botanistul D. Grecescu, pictorul N. Grigorescu, poetul V. Alecsandri la care mai târziu se adaugă alte nume mari (Grigore Antipa, I. Borcea, I. Prodan, Al. Borza) şi

1

care s-a transformat mai apoi în „Societatea de turism şi pentru protecţia naturii”. Emil Racoviţă înfiinţează în 1921 asociaţia „Frăţia Munteană” care, printre altele, se ocupa şi de ocrotirea naturii.

Tabelul 2Principalele reglementări cu privire la protejarea mediului

între anii 1900-1990 în RomâniaAnul Promotor / Iniţiator Lege / Asociaţie / Instituţie1920 D.Grecescu, N. Grigorescu,ş.a. „Societatea de turism şi pentru protecţia naturii”1920 V. Stanciu Legea pentru reforma agrară1921 E. Racoviţă, Al. Borza Asociaţia „Frăţia munteană”1924 Al. Borza Sinteza „Protecţia mediului în România”1925 - Legea pentru protecţia naturii1930 - Legea pentru protecţia monumentelor naturii1931 - Comisia Monumentelor Naturii1935 - Comisia pentru protecţia naturii1950 - Legea ocrotirii naturii1962 - Codul Silvic1973 - Legea protecţiei mediului înconjurător în România1974 - „Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător”1974 - Legea apelor1974 - Legea pisciculturii şi pescuitului1974 - Legea sanitar-veterinară1974 - Legea desfăşurării activităţii în domeniul nuclear1978 - Legea asigurării sănătăţii populaţiei

O importanţă deosebită în mişcarea de ocrotire a naturii a avut primul Congres al Naturaliştilor din România ţinut la Cluj în aprilie 1928.

Prin străduinţă iniţiatorilor acestui congres şi campania dusă de iubitorii de natură din ţara noastră, la 4 iulie 1930 s-a promulgat prima „Lege pentru ocrotirea monumentelor naturii din România”, în temeiul căreia a luat fiinţă Comisia Monumentelor Naturii în anul 1931.

Această comisie avea ca atribuţii majore declararea şi asigurarea ocrotirii legale a monumentelor naturii din ţara noastră. Între anii 1930-1943 au fost declarate rezervaţii naturale 36 de teritorii din ţara noastră. În anul 1935 a fost înfiinţat primul parc naţional din ţara noastră - Parcul Naţional Retezat, cu o suprafaţă iniţială de cca. 13.000 ha, care cuprindea păduri semivirgine, peisaje alpine, lacuri glaciare, păşuni, precum şi specii valoroase de plante şi animale.

După al doilea război mondial, monumentele naturii au fost declarate de con-ducerea comunistă „bunuri ale întregului popor”, înfiinţându-se subcomisii regionale ale monumentelor naturii la Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara şi Craiova, precum şi comisii de îndrumare pentru ocrotirea naturii în fiecare judeţ. În anul 1955 începe să apară revista „Ocrotirea Naturii” editată de Academia Română iar în 1960 s-a desfăşurat „Conferinţa Naţională pentru Protecţia Naturii pe baze ecologice”, ce a avut ca obiective asigurarea unei abordări pluri- şi interdisciplinare a problemelor ocrotirii mediului.

Pe baza Legii nr. 9 din 1973 privind protecţia mediului înconjurător şi a decretului nr. 80 din 1974 a luat fiinţă „Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător” care coordona întreaga activitate de protejare a mediului în ţara noastră. Ca urmare a aplicării acestei legi numărul rezervaţiilor create în ţara noastră a crescut la 395, cu o suprafaţă totală de 222.545 ha. În anul 1982 este editat primul curs universitar de „Protecţia mediului în România” sub semnătura profesorului Ioan Pop.

În România până în 1989 nu a existat un Minister al Mediului, abia în 1991 luând fiinţă acesta iar în prezent funcţionează sub denumirea de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Actualmente Comisia Monumentelor Naturii din ţara noastră este membră a Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (cu sediul la Marges-Elveţia), este membră în Comitetul Internaţional pentru Ocrotirea Păsărilor (cu sediul la Londra - Marea Britanie) şi are un membru permanent în Comisia Internaţională a Parcurilor Naţionale (cu sediul la Washington - SUA).

Participarea României la întreţinerea şi dezvoltarea potenţialului uman, la conservarea biodiversităţii s-a materializat atât în elaborarea şi punerea în aplicare a unor acte normative (ca urmare a aderării la convenţii internaţionale şi a alinierii la stan-dardele comunitare) cât şi în promovarea unui număr mare de programe şi

2

proiecte care vizează conservarea diversităţii biologice şi dezvoltarea socio-economică a ţării pe principiile dezvoltării durabile.

Legea nr. 426/2001 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatică, precum şi H.G. nr. 230 /2003 privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor acestora, constituie o încununarea a eforturilor ţării noastre în vederea păstrării valorilor biodiversităţii mediului României.

În cele ce urmează sunt prezentate, pe scurt, câteva date importante pentru protejarea mediului în țara noastră:

1904 – apare prima rezervaţie naturală din spaţiul românesc și anume Codrul secular Slătioara. 1930 - apariţia Legii pentru protecţia monumentelor naturii. Până în anul 1930 au fost desemnate ca

arii cu protejare provizorie 35 de obiective naturale aprobate de Ministerul de Domenii, din care 19 în fondul forestier şi anume: Izvorul intermitent de la poalele Dealului Spreng; Peştera cu lapte de piatra din Crucurul Mare (Postăvarul); Tâmpa cu amândoi versanţii; versantul sud-estic al Stejărişului Mic (Colţii Corbului); exemplarele de tisă de la Noua, de lângă Izvorul Carol; Pădurea Cocora şi Arinişul de la Sinaia în Munţii Bucegi; Pădurile Letea şi Niculiţel în Dobrogea; Pădurile Ciura Galbenă, Lazova şi Zloti în Basarabia; Slătioara în Bucovina; Pietrele Roşii-Tulgheş; Pietrosul Mare (Rodna); Cazanele Dunării; Pădurea de alun turcesc din Domogled; Piatra Craiului şi Retezat în Transilvania sub paza specială a organelor silvice.

1935 - apariţia Legii pentru pădurile de protecţie şi instituirea Comisiunii Monumentelor Naturii (C.M.N.) care au deschis calea conservării unor specii şi habitate reprezentative, inclusiv păduri, ca monumente ale naturii. Astfel, legea din 1935 considera păduri de protecţie, opt categorii, inclusiv pădurile declarate ca monumente ale naturii şi rezervaţii cerute de Institutul de Cercetări Forestiere – I.C.E.F.

1944 - numărul rezervaţiilor naturale ajunge la 39 (cca 15.000 ha); 1965 - numărul acestora era de 130, în suprafaţă de aproximativ 75.000 ha, la care se mai adaugă

numeroase rezervaţii forestiere, la acestea ataşându-se o suprafaţă importantă de păduri protejate prin prevederile amenajamentului silvic (cca. 64.000 ha în 1955 şi peste 190.300 ha în 1984).

1974 - se elaborează primul studiu de constituire a Parcului Naţional Bucegi de către Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti (I.C.A.S.), impus de dezvoltarea turismului în Munţii Bucegi. Ulterior, Comisia de Ocrotire a Monumentelor Naturii, solicită elaborarea studiilor de fundamentare ştiinţifică şi de constituire a altor 12 parcuri naţionale (Apuseni, Cheile Bicazului, Ceahlăul, Călimani, Cozia, Delta Dunării, Piatra Craiului, Retezat, Rodna, Semenic, Cheile Nerei, Valea Cernei), realizate de I.C.A.S în perioada 1974 - 1978, dar nevalorificate datorită nesusţinerii ideii, de organele superioare de stat.

1979 - Retezatul şi Pietrosul Rodnei au fost recunoscute pe plan internaţional ca Rezervaţii ale Biosferei, sub egida Programului UNESCO - Omul si Biosfera (M.A.B.).

1990 - a apărut Ordinul nr. 7 privind constituirea a 13 parcuri naţionale (Retezat, Rodna, Călimani, Ceahlău, Bucegi, Domogled - Valea Cernei, Piatra Craiului, Semenic - Cheile Caraşului, Cheile Nerei-Beuşniţa, Cozia, Apuseni, Cheile Bicazului - Hăşmaş, Delta Dunării) în suprafaţă de 397.400 ha.

1991 - Rezervația Biosferei Delta Dunării deține dublu statut internațional de Sit Ramsar (Zonă Umedă de Importanță Internațională) și Sit al Patrimoniului Natural Universal – UNESCO;

1992 - Rezervația Biosferei Delta Dunării primeşte și statutul de Rezervație a Biosferei, desemnată de Comitetul UNESCO - Omul si Biosfera.

1999 - ca urmare a colaborării internaţionale dintre Fondul Global de Mediu G.E.F., Banca Mondială şi Guvernul României împreună cu Regia Naţională a Pădurilor s-a elaborat şi pus în practică proiectul Managementul Conservării Biodiversităţii în România. Unul dintre obiectivele principale ale proiectului a fost înfiinţarea primelor administraţii de parcuri naţionale pentru Parcul Naţional Retezat în cadrul Direcţiei Silvice Hunedoara, Parcul Naţional Piatra Craiului în cadrul Direcţiei Silvice Braşov şi de asemenea înfiinţarea administraţiei Parcului Natural Vânători Neamţ în cadrul Direcţiei Silvice Neamţ.

2000 - are loc apariţia Legii nr. 5 prin care au fost evidenţiate 17 arii protejate mari de interes naţional și 827 de rezervații și monumente ale naturii, cu o suprafață totală de 1,2 mil. ha, iar Rezervația Biosferei Delta Dunării primește Diploma Europeană pentru Arii Protejate, distincție care certifică valoarea deosebită a capitalului natural, a măsurilor de management întreprinse pentru conservare şi a unicităţii peisajului.

3

2001 - apariția Legii nr. 462 prin care se reglementează regimul ariilor naturale protejate.  Tot acum Insula Mică a Brăilei a fost declarată cel de-al doilea sit Ramsar (Zonă Umedă de Importanță Internațională).

2003 - delimitarea rezervației biosferei și a parcurilor naționale și naturale prin H.G. nr. 230 și stabilirea zonării interioare a acestora prin Ordinul nr. 552.

2004 - legiferarea prin H.G. nr.2151 a încă 128 de arii naturale protejate cu o suprafaţă de cca. 520.000 ha - 120 de rezervaţii şi monumente ale naturii, cu suprafaţa de 70.000 ha; 1 parc naţional (Buila - Vânturariţa) şi 7 parcuri naturale (Lunca Mureşului, Lunca Joasă a Prutului Inferior, Comana, Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului, Parcul Natural Munţii Maramureşului, Geoparcul Platoul Mehedinţi şi Putna Vrancea). Acordarea în administrare de către Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor a 16 parcuri naționale și naturale Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva și a Parcului Național Ceahlău Consiliului Județean Neamț.

2005 - declararea prin H.G. nr. 1581 a Parcului Național Defileul Jiului, 3 rezervatii naturale și aria de protecție specială avifaunistică Pădurea Ciuașului, având în total 11.324 ha. Acordarea în administrare de către Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor a Parcului Național Buila Vânturarița și a încă 4 parcuri naturale Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva; Geoparcul Dinozaurilor Ţara Hategului Universitătii București și a Geoparcului Platoul Mehedinți Consiliului Județean Mehedinți, iar Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior Agenției de Protecția Mediului Galați.

2006 - se pune în discuție pentru prima dată înființarea Agenției Naționale de Arii Protejate; obținerea Diplomei Europene pentru Arii Protejate de către Parcul Național Piatra Craiului și desemnarea Parcului Natural Lunca Mureșului ca Sit Ramsar (Zonă Umedă de Importanță Internațională).

2007 - România are declarat cca. 7% din suprafaţa ţării arii naturale protejate, dintre care: Rezervația Biosferei Delta Dunării, cu 560.000 ha, 13 parcuri naționale (315.000 ha) și 13 parcuri naturale (756.000 ha). Dintre acestea, Regia Națională a Pădurilor - Romsilva administrează 12 parcuri naționale (cca. 307.000 ha), 10 parcuri naturale (cca. 540.000 ha) și are în custodie peste 200 de rezervaţii şi monumente ale naturii, cu o suprafaţă de cca. 33.000 ha.

ADMINISTRAREA ARIILOR PROTEJATE ÎN ROMÂNIA

În domeniul politicilor de mediu din România, ca eveniment principal se înscrie promulgarea şi adoptarea la 11 decembrie 1995 a Legii protecţiei mediului (Legea 137/1995).

Principiile şi elementele strategice care stau la baza prezentei legi îşi au originea în declaraţiile şi recomandările privind monitorizarea şi utilizarea mediului, enunţate cu prilejul diferitelor conferinţe internaţionale [Conferinţa de la Rio de Janeiro (1992), Conferinţa ministerială de la Sofia (23 - 25 octombrie 1995), unde a fost elaborat Programul Ecologic pentru Europa].

În anul 2000, datorită stării favorabile de conservare în care aflau sistemele ecologice şi speciile din Delta Dunării, Consiliului Europei a acordat Diploma Europeană acestei rezervaţii. În momentul de faţă, peste jumătate din suprafaţa totală a ariilor protejate din România au structuri proprii de administrare.

Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, înfiinţată prin Legea 82/ 1993, pe perioada 1994 - 2000 a fost consolidată cu suportul tehnic şi financiar al Băncii Mondiale - prin intermediul GEF (4,5 milioane USD) şi al Guvernului României (450.000 USD).

O componentă a proiectului privind "Managementul conservării biodiversităţii", care a început în 1999 şi s-a finalizat în 2004, a constituit înfiinţarea şi consolidarea structurilor administrative pentru Parcul Naţional Retezat şi Parcul Naţional Piatra Craiului. Suportul financiar pentru acest proiect a fost asigurat de Banca Mondială, prin intermediul GEF (5,5 milioane USD), de Guvernul României (2,4 milioane USD) şi de Regia Naţională a Pădurilor (0,9 milioane USD).

În anul 2000, prin începerea derulării proiectelor LIFE, s-au demarat acţiunile pentru stabilirea planurilor de management şi, ulterior, pentru înfiinţarea unor administraţii pentru Parcul Natural Balta Mică a Brăilei (LIFE99/RO/ 006400 / Planul de management integrat pentru “Insula Mică a Brăilei”) şi pentru Rezervaţia naturală Mlaştina de la Satchinez (LIFE 99 /RO/ 006394 / Conservarea habitatului natural umed “Mlaştina de la Satchinez”).

Ecosistemele naturale şi seminaturale din România reprezintă aproximativ 47% din suprafaţa ţării. Ca urmare a studiilor efectuate prin Programul CORINE Biotops au fost identificate şi caracterizate un numar de

4

783 tipuri de habitate (13 habitate de coasta, 89 de zone umede, 196 de pajişti, 206 de pădure, 54 de mlaştină, 90 de stâncării/nisipuri şi 135 agricole) în 261 de zone analizate de pe întreg teritoriul ţării.

Au fost identificate, de asemenea, 44 de zone de importanţă avifaunistică, cu o suprafaţă totală de 6.557 km2, reprezentând cca. 3% din suprafaţa ţării.

Activităţile la nivel naţional urmăresc implementarea obiectivelor Strategiei şi Planului naţional de acţiune privind biodiversitatea.

Nivelul ridicat al diversităţii habitatelor reflectă şi un nivel ridicat al diversităţii speciilor de floră şi faună. Pe teritoriul României au fost identificate: 3.700 specii de plante, din care până în prezent 23 sunt declarate monumente ale naturii, 74 sunt extincte, 39 periclitate, 171 vulnerabile şi 1.253 rare. Speciile caracteristice păşunilor reprezintă aproximativ 37% din totalul celor existente în România.

Există, de asemenea, un număr de 600 specii de alge şi peste 700 specii de plante marine şi costiere. Speciile endemice în țara noastră reprezintă 4% din numărul total de specii. Astfel, s-au identificat un număr de 57 de taxoni endemici (specii şi subspecii) şi 171 taxoni subendemici.

În lipsa structurilor administrative proprii, asupra majorităţii ariilor naturale protejate în țara noastră, se exercită de la an la an o creştere accelerată a presiunii antropice, materializată în special prin:

extinderea intravilanului în zonele din imediata vecinătate sau chiar în interiorul ariilor naturale protejate, ţintind spre dezvoltarea şi realizarea ulterioară a unor construcţii sau chiar staţiuni turistice;

supraexploatarea resurselor naturale, prin păşunat neadecvat şi suprapăşunat, defrişări ilegale, braconaj, turism necontrolat etc.;

administrarea defectuoasă a facilităţilor turistice deja existente în interiorul acestor arii naturale protejate, generând în special cantităţi impresionante de deşeuri;

nerespectarea regimului de protecţie, ca urmare a lipsei demarcării în teren a limitelor şi a zonelor tampon ale ariilor naturale protejate.

În cadrul Programului de dezvoltare regională susţinut de Consiliul Europei, în scopul aplicării Strategiei paneuropene de conservare a diversităţii biologice şi peisagere, România, Republica Moldova şi Republica Ucraina, au încheiat în anul 2000 Acordul privind realizarea rezervaţiei transfrontaliere “Delta Dunării şi zona inferioară a râului Prut”.

În anul 2000, România a iniţiat împreună cu Bulgaria, Republica Moldova şi Ucraina crearea “Coridorului Verde al Dunării”, care reprezintă o reţea ecologică de nivel regional în Lunca Dunării. În acest sens s-a derulat un studiu prin care s-au stabilit zonele din sectorul românesc care să facă parte din acest coridor ecologic.

Suprafaţa totală a Coridorului Verde al Dunării este de 870.000 ha, din care: 713.385 ha le reprezintă ariile naturale protejate; 20.446,6 ha zonele umede ce nu au statut de arie naturală protejată şi 161.883 ha sunt propuse pentru reconstrucţie ecologică.

În perioada 2002 – 2004 România a făcut parte din programul "Important Plant Areas (IPA-s) in Central and Eastern Europe" prin proiectul "Identificarea Importantelor Arii de Protecție și Conservare a Plantelor din România", cu această ocazie selectându-se 276 de situri candidate la Rețeaua Europeană de IPA-uri.

Acest proiect a fost coordonat la nivel național având implicați specialiști din 16 instituții de profil din România, contribuind astfel identificarea, evaluarea stadiului de protecție și susținerea necesității protejării IPA-urilor. (Sârbu, Anca, 2007).

În România, responsabilitatea pentru stabilirea modalităţilor de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural puse sub regim special de protecţie şi conservare, declarate prin legi sau prin alte acte normative adoptate de Guvern, revine autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, împreună cu Academia Română şi Comitetul Naţional al Programului MAB, iar pentru ariile protejate declarate prin hotărâri ale administraţiilor locale, responsabilitatea administrării revine autorităţii Administraţiei Publice Locale/Judeţene.

Modalităţile de administrare a ariilor naturale protejate se stabilesc avându-se în vedere următoarele aspecte:

- categoria ariilor naturale protejate;- întinderea sau suprafaţa ocupată de acestea;

5

- regimul de proprietate a terenurilor şi bunurilor incluse în perimetrul ariilor protejate;- posibilităţile de procurare a resurselor financiare pentru asigurarea personalului şi a mijloacelor necesare

pentru o administrare corespunzătoare;- capacităţile şi interesul unor foruri ştiinţifice universitare, instituţii de cercetare şi învăţământ din sectorul

public sau privat, organizaţiile profesionale guvernamentale sau neguvernamentale de a-şi asuma responsabilităţile de administrare a unor categorii de arii protejate, cu asigurarea resurselor necesare (financiare şi de personal).Administrarea ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural se poate face de către:

1. structuri de administrare special constituite, reprezentate prin: - administraţiile proprii cu personal calificat, special angajat, care asigură administrarea ariilor protejate, potrivit planurilor de management şi regulamentelor de organizare şi funcţionare aprobate de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului; administraţiile proprii cu personal calificat special angajat, vor fi numite de către:

a) autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, în cazurile în care acestea îi sunt direct subordonate, fiind finanţate de la bugetul de stat, în limita alocaţiilor bugetare acordate;

b) organizaţiile economice cărora li se atribuie dreptul de a administra o arie naturală protejată şi care consimt să asigure din resurse proprii, mijloacele financiare şi tehnice necesare unei bune administrări, potrivit planului de management aprobat de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;

c) consiliile de administrare şi organizare sub îndrumarea autorităţii centrale pentru protecţia mediului, care le aprobă componenţa şi atribuţiile.

- consilii consultative de administrare create pe lângă administraţiile proprii, alcătuite din reprezentanţi ai instituţiilor, organizaţiilor economice, autorităţilor şi comunităţilor respective şi care sunt implicate şi interesate de aplicarea măsurilor de protecţie. Structurile de administrare special constituite sunt îndrumate şi supravegheate de un Consiliu ştiinţific, propus de Academia Română şi aprobat de autoritatea centrală pentru protecţia mediului. Consiliile ştiinţifice evaluează modul în care sunt aplicate măsurile prevăzute în planurile de management şi prezintă Academiei Române, anual sau ori de câte ori este necesar, rapoarte cuprinzând constatări, propuneri şi recomandări. Structurile de administrare special constituite se asigură în mod obligatoriu, pentru: rezervaţii ale biosferei, parcuri naţionale şi, după caz, zonelor umede de importanţă internaţională.

2. regii autonome, companii şi societăţi naţionale şi comerciale, autorităţi ale Administraţiei Publice Locale şi servicii descentralizate ale Administraţiei Publice Centrale.

3. instituţii ştiinţifice de cercetare şi învăţământ, muzee, organizaţii neguvernamentale, cluburi speo-logice, cluburi de turism etc., constituite potrivit legii, care au calificarea, instruirea şi mijloacele necesare pentru a aplica măsurile de ocrotire şi conservare

4. persoane fizice, cu calităţi de custode; pentru a primi calitatea de custode, sunt necesare: - o calificare, instruire şi mijloace necesare pentru a aplica măsurile de ocrotire şi conservare a bunurilor încredinţate; - atestarea de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;- încheierea unei convenţii cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, în care pot fi stipulate drepturile şi obligaţiile persoanei în cauză;

În cazul ariilor protejate ale căror suprafeţe se extind pe domeniul proprietăţii private, bunurile cu valoare de patrimoniu natural existente în perimetrul acestora sunt ocrotite şi se conservă de către proprietari, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor legale. Dacă proprietarul nu consimte sau, deşi consimte, nu respectă mă-surile speciale de ocrotire şi conservare stabilite de autoritatea de mediu, ori nu are capacitatea de a realiza aceste măsuri, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, prin împuterniciţii săi, va solicita în condiţiile legii, măsura indisponibilizării provizorii sau definitive, după caz, în vederea instituirii unei administrări speciale asupra bunurilor în cauză.

Întocmit: Şef lucr. Dr. SANDU Tatiana

6