DIRECŢII ÎN RECEPTAREA TEXTULUI LITERAR

Termenii receptare şi lectură sunt adesea folosiţi sinonimic, cu deosebirea că primul se

referă şi la texte transmise oral, pe când cel de-al doilea vizează doar contactul cu textele

scrise.

“Receptare” poate avea un sens mai cuprinzător decât “lectură”, termenul din urmă

desemnând doar contactul cu texte scrise, pe când cel dintâi se referă şi la texte transmise oral.

Lectura vizează prioritar procesul de parcurgere, descifrare şi valorizare a unui text, pe

când receptarea vizează prioritar rezultatele acestui proces (semnificaţiile atribuite de către

cititor unui text după încheierea lecturii, aprecierile asupra textelor citite, ceea ce rămân, în

timp, în conştiinţa cititorilor de pe urma experienţelor de lectură etc.). “Prin urmare, noţiunea

de «lectură» privilegiază ceea ce textul conţine, pe când noţiunea de «receptare» - ceea ce

subiectul reţine, potrivit personalităţii sale şi circumstanţelor.” 1

În cercetarea receptării / lecturii literare au fost definite mai multe abordări:

1. Abordarea diacronică (în succesiune, în desfăşurare temporală) şi abordarea

sincronică (în simultaneitate)

Abordarea diacronică investighează modificările în timp ale aşteptărilor / preferinţelor /

deprinderilor de lectură ale cititorilor în raport cu evoluţia producţiei literare. Tot din

perspectivă diacronică se pot situa modificările survenite în timp în receptarea unui text, în

raport cu evoluţia socială / culturală a societăţii din care fac parte cititorii. O formă specială a

acestui tip de demers este cea a studiilor de caz care investighează receptarea critică a unui

text sau a operei unui scriitor de-a lungul timpului.

Abordarea sincronică vizează fie aspecte generale care nu se modifică în timp, ale

receptării, fie aspecte caracteristice pentru un anumit moment istoric.

2. Abordarea centrată pe text şi abordarea centrată pe cititor

Abordările centrate pe text operează cu un lector posibil / ipotetic şi se bazează prioritar pe

analiza creaţiilor literare.

Paul Cornea2 distinge următoarele tupuri de cititori în studiul receptării / lecturii:

a) Lectorul alter-ego – reprezentat de însuşi autorul, în ipostaza celui dintâi cititor al

textului pe care îl produce;

b) Lectorul vizat (destinatarul) – cel căruia îi este adresat nemijlocit un text

1 Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, p. 12 Paul Cornea, Ibidem, pp.61-63

c) Lectorul prezumtiv (lectorul ideal) – cel pe care autorul şi l-ar dori (fără a-l cunoaşte)

ca cititor optim al scrierii sale . “Cititorul Model este un ansamblu de condiţii de

succes stabilite în mod textual, care trebuie să fie satisfăcute pentru ca un text să fie

deplin actualizat în conţinutul său potenţial.”3 Lectorul virtual

(abstract/implicit/model) – nu reprezintă o persoană, ci un construct teoretic, vizând

strategiile optime de lectură “Cititorul abstract funcţionează pe de o parte ca imagine a

destinatarului presupus şi postulat de opera literară, iar pe de altă parte ca imagine a

receptorului ideal, capabil a-I concretiza sensul total într-o lectură activă.”4 Lectorul

înscris – personaj al unei scrieri literare căruia i se atribuie şi rolul de cititor (sau

editor) al textului

d) Lectorul real (empiric) – persoana concretă care citeşte

Abordările centrate pe cititor au în vedere lectori reali, persoane concrete care au citit

anumite opere şi au produs diverse mărturii de lectură (impresii de lectură, opinii literare

publicate – recenzii, studii, consemnări, documentare etc.)

Abordările centrate pe cititor au în vedere lectori reali, persoane concrete care au citit anumite

opere şi au produs diverse mărturii de lectură (inventarele bibliotecilor personale sau publice,

liste de subscripţii pentru achiziţii de cărţi, impresii de lectură consemnate în jurnale intime

sau în corespondenţă, opinii literare exprimate public – recenzii, studii etc. – consemnări

documentare despre preferinţe, comportament de lectură, criterii interpretative şi evaluative,

situarea faţă de norme şi uzanţe literare curente.

Investigarea empirică a receptării / lecturii literare face uz de instrumente concepute şi

aplicate special pentru a sonda publicul contemporan şi particularităţile de lectură ale acestuia

(de tipul chestionarelor, interviurilor, protocoalelor interpretative, diferenţialului semantic,

testelor de asociere liberă şi dirijată etc.).

Investigarea empirică a receptării / lecturii literare poate avea o orientare sociologică sau

psihologică :

a) Orientarea sociologică axată pe studiul preferinţelor şi al comportamentelor de lectură

ale unor categorii de cititori definite sub aspect sociologic (statut social, profesie, nivel

de educaţie, vârstă, sex, apartenenţa la diferite grupuri sociale etc.)

3 Umberto Eco, Lector in fabula, trad. Marina Spalas, Bucureşti, Editura Univers, 1991, p. 954 Jaap Lintvelt, Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă, trad. Angela Martin, Bucureşti, Ed. Univers,

1994, p. 27

b) Orientarea psihologică axată pe studiul preferinţelor şi al comportamentelor de lectură

ale unor cititori individuali sau ale unor categorii de cititori definite sub aspect

psihologic (temperament, înclinaţii, aptitudini, afecte etc.).

DIFICULTĂȚI DE LECTURĂ/RECEPTARE

În fiecare cultură există o serie de scrieri literare reputate ca fiind dificile și o serie de

scrieri considerate unanim ca fiind ușoare. Cu toate acestea, despre marea majoritate a textelor

e greu de decis cu exactitate cât sunt de dificile. Astfel estimarea dificultății unui text poate fi

făcută din două perspective diferite :

1. Perspectiva „obiectivistă” – gradul de dificultate este o proprietate intrinsecă a

fiecărei opere literare

2. Perspectiva „subiectivistă” – gradul de dificultate variază în funcție de înzestrarea

cititorului – înclinații, abilități, competențe, obișnuințe. Trebuie notat faptul că cele

două perspective sunt complementare, ele focalizându-se asupra variabilelor

diferite ale aceleiași ecuații.

Ceva este greu/uşor pentru cineva.

Pentru cineva ceva este greu/uşor.

Un factor decisiv în estimarea subiectivă a gradului de dificultate în receptare, ca şi în alte

activităţi, îl constituie obişnuinţa, familiarizarea subiectului cu tipul de mesaj receptat. Creaţii

artistice care au părut publicului greu de înţeles (contrariante) la momentul producerii lor au

ajuns să fie receptate fără mari dificultăţi de către generaţiile ulterioare. Privită dinspre latura

obiectivă, o astfel de sincronizare problematică între producţia artistică şi receptare se explică

prin gradul de noutate al creaţiilor respective. Noutatea unei opere reprezintă decalajul dintre

ceea ce “oferă” ea şi obişnuinţele publicului contemporan – mai exact, decalajul dintre

orizontul de aşteptare al receptorilor şi cel suscitat de operă. Denumit de Jauss distanţă

estetică, acest decalaj este considerat de către cercetătorul german un indicator al valorii

estetice a operei. Cu alte cuvinte, orice operă majoră, de o valoare deosebită, creează iniţial

reacţii de neînţelegere şi de respingere din partea publicului şi capătă recunoaştere abia

odată cu trecerea timpului şi modificarea corespunzătoare a orizontului de aşteptare al

receptorilor. În literatura română, ca şi în alte literaturi, fenomenul teoretizat de Jauss are

numeroase ilustrări. Chiar şi în cazul “marilor clasici” (Eminescu, Caragiale, Creangă,

Slavici), studiul istoric al receptării operei acestora indică faptul că ea s-a impus destul de

greu, dând naştere, între contemporani, la numeroase reacţii de adversitate (lui Eminescu i s-

au imputat pesimismul, viziunea needucativă asupra existenţei, exagerările, proasta

versificare; lui Caragiale, imoralitatea personajelor şi a subiectului unora dintre comedii,

viziunea cinică, neînţelegerea realităţilor româneşti, derizoriul prozei scurte comice; lui

Creangă, caracterul primitiv al scrierilor; lui Slavici, lipsa de stil etc.)

Tipuri de dificultate

1. Lexicală (cuvinte sau expresii necunoscute, forme derivative, flexionare şi

ortografice atipice, sensuri ieşite din uz)

Fac parte din această categorie textele cu un număr mare de cuvinte / expresii mai puţin

întrebuinţate: neologisme de dată recentă, arhaisme, regionalisme, forme argotice, termeni din

limbaje de specialitate, cuvinte rare etc. Poate îngreuna înţelegerea textului folosirea unor

cuvinte cu alt sens decât cel uzual (învechit, propriu unui anumit limbaj de specialitate etc.),

folosirea unor forme derivate sau flexionare neacceptate în sau ieşite din limbajul standard,

ortografierea neconformă cu normele actuale etc. Un caz extrem îl reprezintă textele scrise

într-o limbă inexistentă, inventată de către autor, în care nu mai pot fi recunoscute cuvinte

(lexeme).

2. Semantică (tropi, simboluri, conotaţii, indeterminări semantice)

Se înscriu în această categorie textele în care este mai anevoios accesul la sensul figurat al

unor cuvinte, sintagme,porţiuni de enunţ sau enunţuri (metafore „îndrăzneţe”, lanţuri

metaforice, simboluri originale, etc.). De asemenea, dificultăţi de ordin semantic ridică textele

cu un grad ridicat de indeterminare sau cu multe “goluri” semantice, care îl obligă pe cititor să

deducă sau să îşi imagineze ceea ce nu se spune explicit în text.

3. Sintactică (legăturile dintre constituenţi, la nivel de enunţ sau textual)

Fac parte din această categorie texte în care abundă construcţii sintactice vagi, care se

pretează la interpretări diferite (de exemplu, poezia hermetică barbiliană). De asemenea,

creează dificultăţi de ordin sintactic texte în care sunt încălcate regulile de bază ale alcătuirii

frazelor (de exemplu, lipsa parţială sau totală a predicaţiei în unele texte avangardiste,

compuse după metoda dicteului automat, a transcrierii cuvintelor pe măsură ce ele apar

spontan în mintea autorului). La nivelul organizării textuale (de sintaxă a textului), se

încadrează la acest tip de dificultăţi scrieri în care este neclară sau surprinzătoare dispunerea

secvenţelor componente (de exemplu, perturbările frecvente ale ordinii temporale, spaţiale sau

cauzale în care sunt relatate evenimentele în proza narativă modernă).

4. Pragmatică instanţe de comunicare (narator, eu liric), perspectiva de enunţare

Fac parte din această categorie în primul rând scrierile în care un rol important revine

perspectivei narative (cu naratori necreditabili sau cu mai mulţi naratori care relatează,

fiecare, propria versiune asupra evenimentelor etc.). Adesea şi poezia îşi contrariază cititorii

datorită unei poziţionări surprinzătoare a “vocii lirice” (cum se întâmplă, de exemplu, în

poezia ironică, sau ludică, sau fals confesivă).

5. Referenţială lumea înfăţişată în text

Se înscriu în această categorie texte care violentează logica alcătuirii referentului, cum se

întâmplă, de exemplu, în literatura absurdă. Astfel de anomalii logice (de exemplu, în

construcţia subiectului, a personajelor etc.) îl contrariază adesea pe cititorul neavizat, care

bănuieşte că respectivele anomalii se datorează întrebuinţării figurate a limbajului de către

scriitor.

6. Textuală (tipul de text, reguli de gen; textul îşi revendică orizontul de aşteptare

al unei naraţiuni, însă se încheie brusc, fără nici o explicaţie la îndemâna

cititorului, după ceeace părea a fi expoziţiunea )

Aceste dificultăţi decurg fie din necunoaşterea, de către cititor, a regulilor de gen, ceea ce

poate crea false aşteptări (de pildă, ca o tragedie să se încheie cu victoria eroului), fie din

confruntarea cu scrieri în care regulile de gen asumate de cititor sunt încălcate sau deturnate

de către autor, adesea în mod deliberat, ceea ce poate provoca reacţii de derută la lectură

7. Culturală (coduri culturale, intertextualităţi)

De regulă, citim şi înţelegem cu oarecare dificultate scrieri care provin din spaţii culturale

care ne sunt puţin sau deloc familiare (de exemplu, din literatura japoneză sau din cea a

pieilor roşii etc.) Tot în categoria foarte largă a barierelor de receptare de ordin cultural intră

şi intertextualităţile de tot felul. Uneori, acestea se oferă unei lecturi “rafinate”, ca bonificaţie

suplimentară, alteori însă, cum se întâmplă frecvent în literatura postmodernă, în absenţa

detectării lor, textul îşi pierde inteligibilitatea (ca, de pildă, în Levantul şi în alte scrieri ale lui

Mircea Cărtărescu).O formă aparte de intertextualitate, care revendică în chip necesar o

anume competenţă culturală, este parodia, aceasta neputând fi înţeleasă adecvat dacă cititorul

nu cunoaşte şi nu identifică textul, scriitorul sau stilul parodiat

8. Cognitivă (cunoştinţe despre lume, experienţă de viață)

Se înscrie în această categorie lectura textelor în care apare o anumită discrepanţă între modul

în care e abordată tematica textului respectiv şi înzestrarea cognitivă a receptorului, ce ştie

acesta despre lume şi despre viaţă în general (de exemplu, multe scrieri sunt înţelese

superficial sau deformat de către adolescenţi fiindcă aceştia au o experienţă de viaţă proprie

vârstei lor).